Patrimoniul – inițial includea numai lucrurile corporale

precum pecunia (vitele) și familia (sclavi)

Termenul patrimonium a apărut în perioada clasică a
dreptului roman și cuprindea drepturile reale (in rem, cu
privire la un lucru, opozabile erga omnes, adică tuturor)
și drepturile personale (in personam, cu privire la
persoane, opozabile numai persoanelor care formează
raportul juridic respectiv)

BUNURILE
Patrimoniul – inițial includea numai lucrurile corporale
precum pecunia (vitele) și familia (sclavi)
Termenul patrimonium a apărut în perioada clasică a
dreptului roman și cuprindea drepturile reale (in rem, cu
privire la un lucru, opozabile erga omnes, adică tuturor)
și drepturile personale (in personam, cu privire la
persoane, opozabile numai persoanelor care formează
raportul juridic respectiv)

•Res in patrimonium (lucruri aflate în patrimoniu) sunt

acelea care puteau face obiectul proprietății private
(spre exemplu, pământul familiei, vitele de muncă,
locuința familială). Lucrurile mai valoroase erau
denumite res mancipi, respectiv pământul familiei,
sclavii sau vitele de muncă, iar bunurile considerate
mai puțin valoroase, respectiv banii sau drepturile de
creanță, erau denumite nec mancipi.
•Res extra patrimonium (lucruri aflate în afara
patrimoniului) sunt acelea care nu pot face obiectul
proprietății private și, în consecință, nu pot fi
apropriate (spre exemplu, templele romane sau
zidurile cetății).
•Res corporales (lucruri corporale) erau bunurile care
puteau fi atinse cu mâna, întrucât aveau o formă
materială (spre exemplu, armele, obiectele din casă,
pământul). Însuși dreptul de proprietate asupra unui
lucru, ca drept subiectiv, era considerat un lucru
corporal, pentru că romanii confundau dreptul de
proprietate cu obiectul său. Romanii nu spuneau „am
un drept de proprietate” ci „lucrul este al meu”.
Obiceiul s-a păstrat până astăzi.
•Res incorporales (lucrurile incorporale) erau bunurile
care nu puteau fi atinse cu mâna.
•
•Res mobili (lucruri mobile) sunt acelea care se pot
mișca prin puterea lor proprie sau pot fi mișcate de o
putere exterioară fără a-și pierde identitatea (spre
exemplu, bunurile din casă, armele, animalele)
•Res imobili (lucruri imobile) sunt acelea care nu pot fi
mișcate (spre exemplu, terenurile)
o
•Res genera (lucruri de gen) sunt acelea care pot fi
identificate prin trăsături ce aparțin categoriei din
care fac parte (spre exemplu, o armă, o cană de apă)
•Res species (lucruri individual determinate) sunt
lucrurile care se individualizează prin trăsături proprii
 numai lor (spre exemplu, tronul imperial, care era
unul singur)
•
•Fructe sunt considerate lucrurile create din substanța
altui lucru, în mod periodic, fără a-i consuma
substanța (spre exemplu, fructele copacilor). Culturile
erau considerate fructe industriale pentru că necesitau
munca omului.
•Produse (producte) sunt considerate lucrurile cărora le
lipsește caracterul periodicității și care, prin culegerea
lor, alterează substanța bunului din care provine (spre
exemplu, piatra din cariera de piatră, lemnul tăiat din
copaci).
•Posssesio (posesia) este o stare de fapt ce reprezintă
stăpânirea materială a unui lucru. Romanii considerau
că posesia reprezintă chiar proprietate, nefăcând nicio
distincție între ele
•Elementele posesiei sunt animus și corpus
•Animus este exprimarea psihologică, intenția de a
păstra un lucru pentru sine
•Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care
se realizează stăpânirea asupra unui bun
•Possesio ad interdicta era posesia care se bucura de
protecție juridică prin intermediul interdictelor
•Possesio ad usucapionem avea ca efect dobândirea
proprietății prin uzucapiune
•Possesia iniusta era acea posesie injustă, exercitată
prin violență, clandestinitate (ascunsă) sau precaritate
 și care nu putea conduce la dobândirea proprietății
prin uzucapiune
•Possesio iuris (posesiunea unui drept) precum în
situația posesiunii dreptului de servitute
•Detentio (detenția, deținerea) este acea situație în
care cel care are lucrul îl păstrează pentru altul, cu
intenția de a-l restitui (arendașul care deține lucrul dar
îl va restitui proprietarului)

Proprietatea
•Atributele dreptului de proprietate (jus utendi, adică
posesia, jus fruendi adică folosința și dreptul de a
culege fructele și jus abutendi adică dispoziția)
•
•Caracterele dreptului de proprietate quiritar, adică
a cetățenilor romani (exclusivă, absolută, perpetuă)
•
•Dobândirea dreptului de proprietate se făcea prin
ocupațiune (luarea în stăpânire a lucrurilor fără
stăpân, res nullis), mancipațiune (este forma
originară a vânzării, folosită mai ales la vânzarea
aurului, adică în forma mancipi), uzucapiune (formă
de dobândire a lucrurilor prin folosire îndelungată),
tradițiune (era utilizată pentru vânzarea lucrurilor
nec mancipi), specificațiune (în cazul confecționării
lucrurilor dintr-un material care aparținea altei
persoane) și accesiune (dobândirea lucrului prin
absorbirea unui lucru accesoriu de către cel
principal).
•Protecția dreptului de proprietate se făcea în două
moduri
•
•Acțiunea în revendicare era acțiunea
proprietarului neposesor împotriva posesorului
neproprietar. Obiectul acțiunii trebuia să fie
roman și individual determinat
•
•Acțiunea publicitară era aplicabilă în situația
transmiterii prin tradițiune a unor bunuri
mancipi, de o importanță mai mare (metale
prețioase, sculpturi)
•Drepturi reale asupra lucrurilor altuia
•Servituțile sunt sarcini asupra unul lucru care
aparține unei alte persoane, în favoarea celui
care pretinde că are această sarcină (spree
exemplu, servitutea de trecere pe terenul altuia)
•Servituțile reale, asupra bunurilor imobile, era
urbane sau rustice, în funcție de amplasamentul
acestora
•Servituțile personale presupuneau existența unui
singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia
două persoane determinate exercitau drepturi
reale distincte
•Emfiteoza era o formă de arendă perpetuă, inițial
aplicabilă domeniilor imperiale apoi și celor
particulare, prin care proprietarul acorda
 folosința asupra terenului iar arendașul îl folosea
și îi culegea fructele, în schimbul unui preț
denumit canon.
•Superficia era dreptul unei persoane de a folosi o
construcție zidită de ea pe un teren închiriat de la
o altă persoană.

SUCCESIUNILE
Succesiunea în dreptul roman – ansamblu de norme
juridice din dreptul roman care a reglementat
transmiterea patrimoniului celui decedat către
moștenitorii săi
Vechii romani au considerat că nu poate exista
patrimoniu fără cel care să îl dețină, așadar la decesul
unei persoane patrimoniul devenea fără stăpân. Nu se
admitea ideea transmiterii patrimoniului de la defunct la
moștenitori, așa cum nu se accepta ideea transmiterii
proprietății între vii
Totuși, bunurile ajungeau la moștenitori nu în baza
moștenirii, ci a puterii pe care o exercitau succesorii
asupra bunurilor
Romanii au cunoscut trei forme de transmitere a
buurilor pentru cauză de moarte:
1.moștenirea legală (ab intestat),
2.moștenirea testamentară și
3.moștenirea deferită contra testamentului
•Succesiunea legală (ab intestat) este cea deschisă în
temeiul legii, fie pentru că decedatul nu a lăsat
testament, fie pentru că testamentul nu este valabil
•Categorii de moștenitori legali
•Sui heredes – fii, fiicele defunctului, soția căsătorită
cu manus, nepoții de fii dacă tatăl lor i-a predecedat
bunicului, precum și adoptatul, care are aceleași
drepturi cu rudele de sânge
•Adgnatus proximus – frați, verișori, nepoți de frate
sau verișor
•Gentiles – toți ceilalțți moștenitori cu excepția celor
din primele două categorii
•Reforma lui Justinian (527-565 d.Hr.) în materia
succesiunilor a pus capăt sistemului succesoral
întemeiat pe rudenia civilă și a făcut din rudenia de
sânge unicul temei al moștenirii

•Au fost create 4 (patru) categorii de moștenitori:

•1. Descendenții;
•2. Ascendenții, frații și surorile bune și copiii lor;
•3. Frații și surorile consangvini sau uterini și copiii lor;
•4. Ceilalți colaterali.

Succesiunea testamentară
•Testamentul este act solemn, de ultimă voință a celui
care testează
•Testamentul putea dispune asupra transmiterii
întregului patrimoniu sau a unei părți din acesta sau
chiar cu privire la bunuri individuale, către unul sau
mai mulți moștenitori, din familie sau din afara ei
•Prin testament puteau fi instituite dispoziții precum
eliberarea sclavilor, sarcini viitoare pentru
moștenitori, numirea unui tutore pentru moștenitorii
minori

Tipuri de testamente:
•Calatiis comitiis era accesibil doar patricienilor și
putea fi încheiat de două ori pe an
•In procinctu era folosit doar de soldați, adică numai
cetățenilor între 17-46 de ani. testamentul militar era
o specie de testament in procinctu și nu presupunea
nicio formalitate, cu condiția ca voința testatorului să
fie clar exprimată
•Nuncupativ se făcea în formă orală, în prezența a 7
(șapte) martori. Testamentul pretorian era altă specie
de testament nuncupativ (tot cu prezența 7 martori
care își depuneau sigiliul)

Condiții pentru valabilitatea testamentului

•Testamenti factio – desemnează capacitatea unei
persoane de a-și face testamentul, de a fi martoră la
întocmirea unui testament și capacitatea de a fi
moștenitor (testamenti factio activa și testamenti
factio pasiva)
•Instituirea de moștenitor – este o condiție esențială a
testamentului să fie instituit un moștenitor
•Substituit de moștenitor – dacă cel instituit moștenitor
nu acceptă succesiunea, cel substituit îi va lua locul.
Sun cunoscute 3 forme:
•Substituirea vulgară este substituirea unuia sau mai
multor moștenitori
•Substituirea pupilară constă în numirea unei
persoane care să vină la moștenire dacă moștenitorul
ar muri înaintea pubertății
•Substituirea quasi-pupilară constă în numirea unei
persoane care să vină la moștenire în locul
descendentului lipsit de minte

Dobândirea moștenirii
•Dobândirea prin acceptare (aditio hereditatis)
•Cretio – acceptarea printr-o declarație espresă, o
formulă specifică
•Pro herede gestio – acceptarea moștenirii se făcea
printr-un act din care rezultă că o acceptă (vinde un
bun aparținând succesiunii)
•Nuda voluntas – o declarație de acceptare expresă dar
nesolemnă
•Condițiile acceptării – fiii de familie nu puteau
accepta succesiunea fără autorizarea șefului familiei,
pentru a nu crea datorii
•Moștenitorul trebuia să aibă jus capiendi, dreptul de a
culege o moștenire
•Celibatarii nu puteau moșteni, iar cei fără copii
moșteneau doar jumătate
•Prin acceptarea moștenirii se produce confuziunea de
patrimonii între cel al defunctului și al moștenitorului,
așadar acesta din urmă răspundea și de datorii
•Beneficium inventarii este acceptarea sub beneficiu
de inventar, se răspundea de datorii doar în limita
activelor
•Dacă sunt mai mulți moștenitori, dobândesc
proprietatea bunurilor corporale în indiviziune.
Puteau pune capăt stării de indiviziune fie în baza
unei înțelegeri, fie prin intentarea acțiunii familiae
hercisundae
•Collatio bonorum (raportul bunurilor) moștenitorii
sunt obligați să aducă la masa succesorală toate
bunurile pe care le-au primit, fiecare în parte, în
timpul vieții lui pater familias
•Renunțarea la moștenire (repudierea la moștenire)
este un drept al celui cu vocație la moștenire de a
renunța la ea. Dacă sunt mai mulți moștenitori, partea
celui care renunță le revine celorlalți, în baza
dreptului de acrescământ (jus adcrescendi)
•Legatul este o dispoziție testamentară prin care
defunctul îi lasă drept moștenire unui moștenitor
numit legatar un anumit bun individual determinat
•Fedeicomisul este actul de ultimă voință prin care o
persoană roagă o alta să transmită cuiva, o a treia
persoană, un lucru sau chiar o parte din moștenire
(fideicomisul de familie, fideicomisul de ereditate)

CONTRACTELE
În vechiul drept roman contractul nu era considerat
încheiat în baza simplei manifestări de voință, aceasta
fiind lipsită de valoare juridică. Pentru încheierea sa
valabilă, contractul trebuia exprimat prin utilizarea
unor gesturi rituale, a unor cuvinte solemne sau în
prezența martorilor.
Stipulațiunea, cel mai vechi contract roman, se încheia
prin adresarea unei întrebări și primirea unui răspuns, în
forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoința
zeilor.
Simplul acord de voință, așa-numitul pact, nu crea
dreptul la acțiune.
Termenul contractus apare abia în secolul I e.n., cu
înțelesul de simplă convenție generatoare de efecte
juridice.
•Contractele solemne sunt cele mai vechi categorii de
contracte, inițial religioase și apoi în formă verbală.
•Contractele în formă religioasă aveau caracter sacral și
se bazau pe pronunțarea cuvântului spondeo (promit)
însă erau rezervate încheierii numai de către cetățenii
romani, nu și de către celelalte persoane care trăiau în
Roma/Imperiu
•Contractele în formă verbală se bazau tot pe întrebare
și răspuns și, de asemenea, erau rezervate tot
cetățenilor romani. Creditorul punea întrebarea
„Spondesne mihi centum dare” iar debitorul
răspundea „spondeo”
• Stipulațiunea a reprezentat schimbarea în modul de
încheiere a contractelor, în sensul că s-a admis că și
străinii, nu numai cetățenii romani, se puteau obliga
verbal. Nu se puteau obliga prin cuvântul spondeo,
 dar răspundeau în felul următor: Promittis? –
Promitto; Facies? – Facio. Așadar, ceva de genul
Promiți? – Promit sau Faci? – Fac.
•Așadar, stipulațiunea se încheia verbal, dar era
considerat un contract solemn, în sensul că pentru
valabilitatea sa trebuiau folosite doar anumite
cuvinte.
•Inițial, proba stipulațiunii se făcea doar cu martori.
Ulterior, după ce a fost descoperit avantajul
înscrisurilor, proba se putea face și prin astfel de
mijloace. Tot inițial, debitorul-pârât era cel care
trebuia să facă dovada contractului. Însă, după ce în
practică s-a constatat că se poate ajunge la abuzuri,
proba i-a revent creditorului-reclamant.
•Contractul autentic în formă solemnă (nexum)
•Era un contract încheiat în fața magistratului, în forma
unei declarații, prin care creditorul afirma că munca
debitorului îi este aservită pentru un anumit număr de
zile. Declarația urma a fi ratificată de magistrat
•Dacă nu se putea achita o datorie, părțile se prezentau
la magistrat și, în baza unor declarații formale a
acestuia, urmată de tăcerea debitorului, se pronunța o
formulă care ținea loc de contract
•Această metodă a reprezentat o formă de cămătărie, de
exploatare a plebeilor de către patricieni, întrucât
datoriile neachitate erau transformate în zile de
muncă în favoarea acestora din urmă
•Datorită inechităților la care s-a ajuns, contractul
nexum a fost interzis. Totuși, lipsirea de libertate a
fost păstrată în ceea ce îi privea pe delincvenți, până
 la plata datoriei ce reprezenta echivalentul dreptului
de răzbunare al victimei
•Contractul litteris
•Acest contract a apărut în legătură cu obiceiul
cetățenilor mai avuți de a ține un registru în care erau
transcrise lunar operațiunile de încasări și plăți
(codex accepti et expensi). Registrul avea două
coloane, încasări (accepta) și plăți (expensa)
•În aceste registre erau notate două tipuri de înregistrări:
cea prin care se creau obligații (nomina transripticia)
și una prin care se menționau datorii existente
(nomina arcaria)
•Doar cea prin care se creau obligații (nomina
transripticia) avea relevanță juridică
•Registrele puteau fi utilizate în două moduri:
•- pentru schimbarea debitorului (transcriptio a persona
in personam)
•- pentru schimbarea cauzei obligației, atunci când se
încerca neagravarea intereselor debitorului
(transcriptio a re in personam)
•
•Contractele reale
•Aceste contracte se formează printr-o convenție
însoțită de remiterea materială a lucrului
•Este de esența acestor contracte ca bunul (res, re, în
latină) să fie remis (transmis) la momentul încheierii
sale și numai târziu
•Contractul de împrumut de consumație (mutuum)
presupunea transmiterea unui bun a cărui substanță se
 consuma prin utilizare (piatra, lemne de foc).
Contractul era cu titlu gratuit, în sensul că
împrumutatul trebuia să restituie numai cât a
împrumutat. Ulterior însă, contractul de împrumut a
devenit și cu dobândă, inclusiv în formă
cămătărească, fapt ce a dus la numeroase probleme
sociale din cauza insuficientei reglementări.
•Contractul de împrumut de folosință (comodatul)
presupunea transmiterea unui bun a cărui substanță
nu se consuma prin utilizare. Contractul era cu titlu
gratuit. Împrumutatul urma a restitui bunul, în aceeași
stare, la termen.
•Depozitul era acel contract prin care deponentul
transmiterea un bun către o altă persoană numită
depozitar, care promitea să îl păstreze și să îl restituie
la cerere.
•Gajul (pignus) era acel contract încheiat cu titlu de
garanție, prin care proprietarul unui bun îl dădea unui
creditor ca să garanteze plata unei datorii
•
•Contractele consensuale
•Sunt acele contracte care iau naștere prin simplul acord
de voință al participanților
•Vânzarea (emptio venditio) era acel contract prin care
vânzătorul transmitea cumpărătorului proprietatea
asupra unui bun în schimbul plății unui preț (inițial, o
cantitate de metal). Consimțământul, obiectul
vânzării și prețul sunt elementele esențiale ale
contractului
•Locațiunea (locatio rei)era acel contract prin care
proprietarul (locatorul) transmitea folosința unui bun
către un locatar (chiriaș) în schimbul unui preț
(chiria)
•Mandatul (adstipulatio) era acea convenție cu titlu
gratuit prin care o persoană denumită mandatar se
obliga să presteze un serviciu gratuit în folosul unei
alte persoane numită mandant
•Societatea (antiqum consortium) era contractul
consensual prin care două sau mai multe persoane
puneau în comun activitatea lor sau anumite bunuri
pentru a realiza un câștig
•
Contractele nenumite sunt acele contracte care se
formează prin manifestarea acordului de voință însoțit
de executarea obligației de către una dintre părți și care
nu sunt reglementate prin norme speciale.
În dreptul roman, contractele se încheiau verbis
(verbal), litteris, re sau consensu. Toate celelalte sunt
considerate contracte nenumite.
Cel dintâi contact nenumit a fost aestimatum
(contractul estimator) și era convenția prin care un
mic negustor promite să vândă un bun aparținând unui
mare negustor, la un anumit preț și până la un anumit
termen, însoțită de remiterea materială a bunului. Dacă
micul negustor nu reușea să vândă bunul, trebuia să îl
restituie iar dacă îl vindea la un preț mai mare decât cel
stabilit, avea dreptul să rețină diferența în plus.
Așadar, s-a considerat că acest contract nu era nici
vânzare (micul vânător poate restitui unul), nici mandat
(micul vânător poate realiza un câștig) și nici locațiune
(întrucât nu există preț).
•Tipuri de contracte nenumite
•Permutatio rerum (o formă de schimb) era acea
convenție prin care părțile își transmiteau reciproc
bunuri deținute în proprietate
•Precarium (o formă a locațiunii) era convenția prin
care se remitea un bun în schimbul folosinței, cu
primisiunea restituirii
•
•Donațiunea
•Este un act prin care o parte (donator) îi transmite un
bun altei părți (donatar) pentru a o îmbogăți,
micșorându-și astfel patrimoniul în favoarea acestei
persoane
•Donația se putea face între persoane în viață, între soți
sau pentru cauză de moarte (motis causa)
•În timp, ca urmare a abuzurilor prin intermediul
donațiilor, au apărut interdicții de donație (patronii să
nu primească de la clienți, magistrații de la cei aflați
sub autoritatea lor)
•În cazul donației cu sarcini, dacă sarcina nu era
executată, donatorul o putea revoca (actio prescriptis
verbis sau condictio causa data causa non secuta)
•Donația între soți a apărut după reglementarea
căsătoriei fără manus (când femeia avea un
patrimoniu și deci putea primi sau transfera bunuri).
Anterior, în cadrul căsătoriei cu manus, femeia nu
 avea dreptul la bunuri și, în consecință, nu putea face
sau primi donațiuni
•Donatia mortis causa se constituia sub condiția ca
donatorul să moară înaintea donatarului

•Dota
•Era formată din bunurile pe care femeia le transmitea
cu ocazia căsătoriei. Bunurile proveneau de la familia
femeii, care le transmitea prin intermediul căsătoriei
direct către soțul său
•În perioada veche a dreptului roman, bărbatul avea
drepturi nelimitate asupra bunurilor din dotă
•În cazul desfacerii căsătoriei, bărbatul putea păstra
bunurile
•În cazul decesului bărbatului, pe timpul căsătoriei cu
manus, femeia moștenea o parte a bunurilor dotale
pentru că era asimilată unei fiice, iar în cazul
căsătoriei fără manus, femeia era străină de moștenire
și nu putea să dobândească bunurile
•Din aceste motive, căsătoriile din interes s-au înmulțit
foarte mult și au riscat să compromită instituția
căsătoriei
•Pentru a proteja femeia și bunurile din dotă, a fost
introdusă stipulațiunea cautio rei uxoriae prin care
bărbatul promitea să restituie dota în cazul desfacerii
căsătoriei
•Donația ante nuptias se constituia prin remiterea de
către bărbat a unor bunuri viitoarei soții, pentru a fi
 utile acesteia în cazul desfacerii căsătoriei sau al
decesului bărbatului
•
•Quasicontractele sunt fapte licite care dau naștere
unor efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din
contract
•Îmbogățirea fără justă cauză (condictio indebiti) era
mijlocul juridic prin care o persoană se îmbogățea în
mod nelegal în dauna altei persoane ca urmare a unei
plăți nedatorate
•Gestiunea de afaceri (negotiorum gestor) constă în
administrarea bunurilor altei persoane fără știrea sa
•Indiviziunea consta în faptul stăpânirii unui lucru de
către mai mulți coproprietari și cunoșytea două forme
(antiquum consortium, ca urmare a decesului lui
pater familias și situația în care coproprietarii
realizau un câștig dintr-un astfel de bun, când erau
obligați să împartă profitul între toți)
•Acceptarea succesiunii era tot un quasicontract și
conținea obligația moștenitorului să execute legatele
testamentare

OBLIGAȚIILE
Obligația în dreptul roman (vinculum juris) –
ansamblul de norme juridice din dreptul roman care a
reglementat legătura dintre participanții la un raport
juridic (spre exemplu, de vânzare, de schimb, de
garanție)
Raportul juridic obligațional presupune următoarele
elemente: o persoană numită creditor, o altă persoană
numită debitor, obiectul care trebuie executat și
sancțiunea în cazul neexecutării obligației
Executarea obligației de către debitor implica plata
(prin operațiunea de a da (dare), de a face (facere) sau
de prestare (praestare). Plata nu înseamnă doar
operațiunea de a da o sumă de bani, ci în ansamblu
operațiunea de executare a ceea ce debitorul s-a obligat
Obiectul obligației presupune ca acesta să fie licit
(permis de lege), posibil (să existe în acel moment sau
să poată exista în viitor) și determinat (adică stabilit în
concret sau prin elemente care să îi poată determina).
•Clasificarea obligațiilor
•Obligații contractuale sunt cele care provin din
contracte (unilaterale sau bilaterale, solemne sau
nesolemne, numite sau nenumite)
•Obligații delictuale sunt cele care provin din delicte
(delictul însemna fapta ilicită cauzatoare de prejudicii
și care dădea dreptul celui prejudiciat de a cere
repararea lui, cât și obligația făptuitorului de a
executa reparația
•Obligații quasicontractuale sunt cele care provin din
quasicontracte (quasi ex contractu), adică din fapte
licite care generează efecte juridice similare celor ale
contractului
•Obligații quasidelictuale sunt cele care provin din
quasidelicte, respectiv din fapte ilicite pe care romanii
nu le-au încadrat în categoria delictelor
•Obligații civile sunt cele care conțin o sancțiune
pentru neexecutarea lor. Majoritatea obligațiilor
conțin sancțiuni pentru neexecutare, aceasta fiind
rațiunea existenței unor astfel de legături juridice
•Obligații naturale sunt cele care nu sunt sancționate
printr-o acțiune permisă de lege (spre exemplu, dacă
debitorul nu ar plăti, iar creditorul nu ar deține nicio
acțiune juridică pentru a-l obliga să plătească sau să
obțină plata).
•Obligații cu pluralitate de subiecte în care sunt mai
mulți debitori sau mai mulți creditori, care au
obligații sau drepturi privind același obiect sau mai
multe obiecte între care părțile creează o legătură
•Obligații conjuncte sunt cele în care drepturile și
obligațiile sunt divizibile, respectiv fiecare creditor va
putea pretinde numai partea sa din creanță iar fiecare
debitor va fi ținut numai de partea sa de obligație
•Obligații co-reale sunt cele în care fiecare debitor
poate fi ținut pentru toată obligația, urmând să
recupereze ceea ce a plătit peste ceea ce datora de la
ceilalți debitori, iar fiecare creditor poate pretinde
întregul drept, urmând să restituie celorlalți creditori
ceea ce a primit de la debitor(i)
•Elementele contractelor
•Obiectul reprezintă scopul pentru care a fost creată
legătura juridică dintre creditor și debitor (spre
exemplu, cumpărarea unui bun, transportul unor
produse, etc.)
•Consimțământul, respectiv manifestarea de voință a
ambelor părți pentru încheierea contractului
•Cauzele care conduc la inexistența consimțământului
(neseriozitatea, denumită și jocandi causa și eroarea,
manifestată prin error in negotio, error in persona,
error in corpore, error in substantia)
•Neseriozitatea (jocandi causa) există atunci când
consimțământul a fost dat în glumă sau în împrejurări
care exclud intenția părții de a se obliga
•Error in negotio reprezintă înțelegerea greșită a unor
împrejurări care țin de natura actului juridic (o parte
crede că s-a încheiat o vânzare iar cealaltă consideră
că este un împrumut)
•Error in persona reprezintă eroarea asupra identității
persoanei cu care a fost încheiat actul (vânzătorul
crede că a semnat cu X, în realitate a semnat cu Y)
•Error in corpore se produce atunci când o parte
consideră că s-a contractat cu privire la un bun, iar
cealaltă cu privire la un alt bun
•Error in substantia se produce atunci când o parte
consideră că a contractat cu privire la un bun cu
anumite proprietăți (aur) însă în realitate s-a
contractat cu privire la un bun cu alte proprietăți
(argint)
•
•Teama (metus) reprezintă violența care se exercită
asupra unei persoane în scopul de a o determina să
încheie contractul
•Dolul (dolus) reprezintă mijloacele viclene utilizate de
o parte pentru a o determina pe cealaltă parte să
încheie contractul
•Capacitatea de a contracta reprezintă aptitudinea
unei persoane de a încheia acte juridice, în funcție de
dezvoltarea sa psiho-motorie
•Capacitatea de drept este strict stabilită de lege, în
schimb capacitatea de fapt este determinată de
factori subiectivi
•Modalitățile contractelor (termenul, condiția și
sarcina)
•Termenul reprezintă evenimentul viitor și sigur de care
depinde exigibilitatea sau stingerea unui drept
•Condiția reprezintă evenimentul viitor și nesigur de
care depinde nașterea sau stingerea unui drept
•Sarcina reprezintă o activitate sau restricție care îi este
impusă celeilalte părți pentru perfectarea obligației
•Efectele obligațiilor
•Principiul relativității efectelor contractului –
contractul produce efecte numai între părțile
contractante
•Stipulația pentru altul ca mijloc de contractare nu a
fost recunoscută (mecanismul ar fi ca între A și B să
se încheie un contract prin care B să facă ceva în
favoarea lui C – spre exemplu să îi împrumute o sumă
de bani). Sancțiunea era nulitatea contractului dintre
A și B
•Promisiunea faptei altuia nu a fost nici ea
recunoscută (mecanismul ar fi ca A să îi promită lui B
că C îi va da o sumă de bani). Și în acest caz
sancțiunea era nulitatea contractului dintre A și B
•
•Reprezentarea în contracte
•Reprezentarea însemna identificarea persoanei care
avea dreptul să încheie contractul în numele
titularului, dacă acesta din urmă nu o făcea el însuși
•Reprezentarea imperfectă – pater familias putea
încredința încheierea de acte juridice unor persoane
aflate sub autoritatea sa
•Reprezentarea perfectă – toate acțiunile pe care le
avea tutorele treceau asupra pupilului
•Neexecutarea obligațiilor
•Neexecutarea obligațiilor atrage nașterea dreptului la
acțiune al creditorului pentru urmărirea executării
acestora ca urmare a mijloacelor juridice puse la
dispoziție de legislație
•Sunt însă cazuri în care neexecutarea poate fi
justificată prin următoarele:
•Cazul fortuit (casus minor) reprezintă un fapt
neprevăzut care a intervenit fără voința debitorului
•Forța majoră (casus maior) reprezintă un eveniment
căruia nimic nu i se poate opune
•Culpa reprezintă neglijența sau neîndemânarea
manifestată de debitor printr-o acțiune sau
abstențiune. Culpa putea fi gravă (culpa lata) și
reprezenta vina grosolană pe care nu o putea comite
nici cel mai neîndemânatic administrator, sau ușoară
(culpa levis).
•Dolul reprezintă acțiunea sau abstențiunea intenționată
a debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului
datorat.
•Întârzierea debitorului (mora debitoris) reprezintă
mijlocul prin care acestuia i se pune în vedere printr-o
somație să își execute obligația
•Întârzierea creditorului (mora creditoris) reprezintă
mijlocul prin care acesta este pus în întârziere dacă
refuză să primească plata (spre exemplu, ca să
calculeze dobânzi mai mari)
•Sancțiunea neexecutării obligațiilor
•
•Obligarea debitorului la plata daunelor-interese
judecătorești putea conține atât valoarea pierderii
efective (damnum emergens) cât și cea a beneficiului
nerealizat (lucrum cessans)
•
•Stabilirea daunelor interese convenționale
(stipulatio poene sau clauza penală) situație în care
prin chiar acordul părților acestea stabilesc și modul
în care va fi reparat prejudiciul cauzat de posibila
neexecutare sau executare necorespunzătoare sau cu
întârziere a obligației stabilite

GARANȚIILE
Stingerea voluntară a obligațiilor (prin voința
debitorului)
Plata (solutio) se realizează prin îndeplinirea prestației
care face obiectul legăturii juridice (vinculum juris).
Spre exemplu, plata se putea face fie prin remiterea unei
sume de bani, prin transmiterea proprietății sau
executarea unei lucrări, etc.
Plata în bani putea fi făcută de orice persoană. Plata
prin transferul proprietății se putea face numai de către
proprietarul bunului.
Pata trebuia să fie integrală, la locul stabilit prin
contracte.
Dacă erau scadente mai multe datorii succesive, se
făcea imputația plății (alocarea plăților în funcție de
vechime, respectiv se plătea datoria cea mai veche,
pentru a nu crește și mai mult nivelul dobânzilor)
Proba plății se făcea prin martori, jurământ, numai
ulterior fiind eliberate chitanțe care purtau sigilii.
•Darea în plată (datio in solutum) pleca de la
principiul că nimeni nu poate fi silit să primească un
alt lucru decât cel datorat
•Totuși, operațiunea a fost acceptată din rațiuni
economice – era mai bună o plată prin alt lucru decât
să nu existe deloc una
•Novația reprezintă înlocuirea unei vechi obligații cu o
obligație nouă, prin intermediul stipulațiunii și a
contractului litteris
•Pentru realizarea novației voluntare, este necesar să fie
întrunite următoarele condiții:
•- o obligație veche
•- o obligație nouă
•- aceeași datorie (idem debitum)
•- o noutate (aliquid novi)
•- intenția de a nova (animus novandi)
•Prin realizarea novației voluntare, vechea obligație se
stinge și ia naștere o nouă obligație, în forma
acceptată
•Compensația este operațiunea prin care datoriile și
creanțele reciproce se scad unele din altele pentru ca
executarea să poarte numai asupra diferenței.
Realizarea compensației presupune existența a două
datorii și a două creanțe reciproce așadar, în loc să se
facă două plăți, se face un cumul până la datoria cea
mai mare și se plătește numai diferența.
•Compensația poate fi convențională (prin acordul
părților) sau judiciară (stabilită de către instanța de
judecată)
•Remiterea de datorie (iertarea de datorie) este un
mod de stingere a obligațiilor care constă în
renunțarea creditorului la dreptul său. A cunoscut trei
forme, respectiv:
•Solutio per aes libram presupunea prezența
creditorului și a debitorului, o balanță și cinci martori
•Acceptilatio verbis se realiza printr-o întrebare și un
răspuns (deci în mod verbal)
•Acceptilatio litteris se făcea printr-o mențiune a
creditorului în registrul său
•Imposibilitatea de executare - dacă obiectul obligației
este un lucru individual determinat (o sculptură unică,
spre exemplu) și acesta piere fără vina debitorului,
obligația se stinge conform regulii (debitor rei certae
interitu rei liberatur)
•Confuziunea (confusio) – este reunirea în aceeași
persoană a calității de creditor și debitor
•Pierderea personalității (capitis deminutio) constituia
o cauză de stingere involuntară a obligațiilor
•Prescripția extinctivă reprezintă stingerea obligației
ca urmare a trecerii timpului
•Transferul obligațiilor
•Cesiunea de creanță – este procedeul juridic prin care
creditorul inițial (cedentul) cedează unui terț
cumpărător (cesionarul) dreptul său de creanță asupra
unui debitor (debitorul cedat).
•În cadrul procedurii formulare, cesiunea de creanță s-a
realizat printr-un instrument juridic simplificat,
mandatul in rem suam (în propriul interes).
•Într-o primă fază, cesionarul nu dobândea dreptul de
creanță, ci doar dreptul de a intenta acțiunea în locul
cedentului. În faza a doua (sistemul acțiunilor utile),
cesionarul dobândește acțiuni proprii numite acțiuni
utile. În faza a treia, după somația făcută de cesionar,
debitorul nu se mai putea libera decât prin plata
făcută cesionarului.
•Din cauză că cei puternici obișnuiau să cumpere
creanțe litigioase la un preț mai mic decât valoarea
creanței, urmând să le valorifice ulterior la valoare și
deci să facă profit, în perioada postclasică acest
instrument juridic a devenit abuziv și, prin urmare, a
fost reglementată posibilitatea ca debitorul să se
libereze plătind chiar suma cu care cesionarul a
achiziționat creanța
•Cesiunea de datorie se realiza prin novația prin
schimbarea debitorului și prin mandat judiciar
(procuratio in rem suam). În aceste cazuri, o altă
persoană decât debitorul se obliga să plătească datoria