Partea a IV-a

Drepturile reale

Capitolul I
Bunurile

1.1 Noțiunea de bun

Cuvântul latin res desemnează, lato sensu, tot ceea ce există în natură, lucrurile în
general, având o semnificație exhaustivă din acest punct de vedere, iar stricto sensu,
desemnează lucrurile evaluabile în bani și care sunt susceptibile de apropriere, cu alte
cuvinte, care pot forma obiect al raporturilor juridice civile.1
În această ordine de idei, bunurile apar ca fiind partea, iar lucrurile întregul, orice lucru
putând deveni, la un moment dat, bun, motiv pentru care nu vom găsi în dreptul roman o
clasificare a bunurilor, ci a lucrurilor.2 Având în vedere că, prin lucruri romanii înțeleg tot
ceea ce este în natură și că orice lucru poate deveni, în anumite condiții, bun, rezultă că
bunurile nu sunt numai lucrurile materiale, ci și entitățile abstracte, motiv pentru care sunt
bunuri și drepturile asupra lucrurilor.3

1.2 Noțiunea de patrimoniu

Conceptul de patrimoniu din dreptul roman este, într-o oarecare măsură, diferit față de cel
pe care termenul îl are astăzi, în sensul că, dacă în dreptul actual, patrimoniul desemnează
totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ce aparțin unei persoane, în epoca veche a
dreptului roman, patrimoniul cuprindea numai lucrurile ce aveau o existență fizică, apoi,
treptat, în evoluția sistemului juridic, s-a ajuns la o semnificație apropiată de cea
contemporană.4
Fără a constanta existența unei definiții a patrimoniului, găsim pentru acesta în dreptul
roman termenul de substantia, care cuprinde drepturile reale și drepturile de creanță, ceea
ce ne duce la concluzia că între bun și patrimoniu există legătura de tipul parte-întreg. 5
Drepturile reale (ius in re) 6acele drepturi apărate prin acțiunile reale, în cazul cărora
titularul lor exercită prerogativele direct asupra bunului, fără a avea nevoie de participarea

1
V. Hanga, M.D. Bocșan, op. cit., București, 2006, p. 161.
2
Ibidem.
3
M. Guțan, op. cit., București, 2013, p. 122.
4
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 107.
5
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 89.
6
V. V. Popa, op. cit., București, 2004, p. 160.
 altei persoane, raportul născându-se între titular și toți ceilalți, iar drepturile de creanță (ius
in personam) sunt acelea apărate prin acțiunile personale, în cazul cărora raportul se naște
între debitor și creditor, persoane determinate și pentru realizarea dreptului este nevoie de
participarea debitorului.7

1.3 Clasificarea lucrurilor

Cea mai cuprinzătoare clasificare a lucrurilor este aceea care împarte lucrurile în 8 :
- lucruri patrimoniale (res in patrimonio);
- lucruri nepatrimoniale (res extra patrimonium).
Lucrurile nepatrimoniale sunt acele lucruri care nu pot să facă parte din patrimoniul
unei persoane fie din cauza naturii lor, fie din cauza destinației lor, stabilite prin voința
omului.9
Lucrurile care prin natura lor nu pot să fie dobândite în patrimoniu sunt res omnium
commune (lucrurile pe care cu toții au dreptul să le folosească, pentru că ele nu fac parte din
patrimoniul nimănui, astfel cum sunt aerul, apele curgătoare, marea).10
Lucrurile care prin destinația lor nu pot face parte din patrimoniul unei persoane sunt:
- lucrurile publice (res publicae), care aparțin statului, care sunt de două feluri: bunuri din
domeniul public al statului (fluviile, porturile, teatrele, drumurile publice) și bunuri din
domeniul privat al statului (sclavii publici, ogorul public, sumele provenite din
impozite);11
- lucrurile religioase (res divini iuris), care, la rândul lor, sunt de trei feluri: res sacrae
(templele, altarele, obiectele de cult), res religiosae (locurile în care a avut loc o
înmormântare), res sanctae ( zidurile și porțile cetății, protejate de zei).12
Lucrurile patrimoniale sunt acelea care pot să facă parte din patrimoniul unei persoane,
având valoare pecuniară.13 Dreptul roman stabilit mai multe clasificări ale lucrurilor
patrimoniale:
1. În funcție de importanța lor, lucrurile se împart în14:
a) res mancipi, care sunt lucrurile cele mai de valoare, cele mai importante (pământul, casa,
sclavii și animalele folosite la munca în agricultură); lucrurile mancipi pot fi înstrăinate
numai prin intermediul une proceduri solemne, denumită mancipațiune;
b) res nec mancipi, care sunt lucrurile mai puțin importante pentru romani, cum ar fi roadele
pământului, animalele mici, servituțile urbane, metalele folosite ca monedă de schimb.
2. În funcție de cum au sau nu o existență fizică, lucrurile se clasifică în15:

7
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, pp. 99-100.
8
Idem, p. 100.
9
V. V. Popa, op. cit., București, 2004, p. 191.
10
Ibidem.
11
M. D. Bob, op. cit., București, 2019, p. 124.
12
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 90.
13
M. Guțan, op. cit., București, 2013, p. 123.
14
V. Hanga, M.D. Bocșan, op. cit., București, 2006, p. 162.
15
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 109.
 a) res corporales (lucruri corporale), care sunt acelea care există fizic, putând fi percepute
cu ajutorul simțurilor umane
b) res incorporales (lucruri necorporale), care sunt acelea ce nu au o existență fizică,
materială, neputând fi percepute cu ajutorul simțurilor.
3. După cum pot fi sau nu mutate dintr-un loc în altul, lucrurile sunt16:
a) res mobiles (lucruri mobile), care se pot mișca de la sine sau care pot fi mutate dintr-un
loc în altul, fără ca, prin aceasta să sufere vreo modificare;
b) res soli (lucruri imobile), care nu pot fi mișcate fără să își modifice forma sau substanța.
4. În funcție de modul de individualizare, lucrurile se clasifică în:
a) res genera (lucruri de gen), care se individualizează prin trăsăturile specifice categoriei
din care fac parte, acestea fiind comune pentru lucrurile din aceeași categorie (de exemplu
o cantitate de grâu, o turmă de vite);
b) res species (lucruri individual determinate), care se individualizează prin trăsături proprii
fiecărui lucru în parte (de exemplu scalvul X).17
Această clasificare prezintă importanță în materia suportării riscului pieirii fortuite a
bunului, în sensul că, dacă obligația de predare are ca obiect un lucru determinat individual,
iar acesta piere în mod fortuit înainte de predare, debitorul obligației de predare este exonerat
de răspundere, pe când, dacă obligația are ca obiect predarea unui bun de gen, iar acesta
dispare în mod fortuit înainte de predare, debitorul trebuie să predea un alt bun de același gen,
fapt care a dus la impunerea regulii potrivit căreia bunurile de gen nu pier (genera non
pereunt). 18
5. În funcție de cum pot fi produce periodic alte lucruri, lucrurile se împart în19:
a) lucruri frugifere, care produc, periodic, alte lucruri, numite fructe, fără ca, prin aceasta, să
își consume substanța;
b) lucruri nefrugifere, care nu pot produce periodic alte lucruri, fără să își consume
substanța.
Fructele sunt de trei feluri:
- naturale, care sunt produse fără intervenția omului, cum este sporul animalelor;
- industriale, care sunt produse cu participarea omului, astfel cum este recolta culeasă după
cultivarea terenului de către om;
- civile, care sunt veniturile obținute din transmiterea folosinței unui lucru, cum sunt
chiriile.20
6. În funcție de cum pot fi împărțite fără să își schimbe destinația economică, lucrurile sunt 21:
a) divizibile, care pot fi împărțite din punct de vedere material, fără schimbarea destinației
lor economice, cum este un teren sau o bucată de stofă;
b) indivizibile, care nu pot fi împărție fără să-și schimbe destinația economică, cum sunt
hainele, sclavii.
7. După cum pot fi folosite consecutiv, lucrurile se împart în:
a) lucruri consumptibile, care nu pot fi folosite decât o singură dată (alimentele, banii);
16
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 102.
17
V. V. Popa, op. cit., București, 2004, p. 193.
18
Ibidem.
19
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 175.
20
Ibidem.
21
M. D. Bob, op. cit., București, 2019, p. 123.
 b) lucruri necomsumptibile, care pot fi folosite în mod repetat (sclavii, uneltele de muncă,
pământul).22
8. În funcție de cum sunt alcătuite dintr-o singură bucată sau din mai multe, lucrurile sunt:
a) simple, care sunt formate dintr-o singură bucată (o statuie, un sclav);
b) compuse, care sunt alcătuite din mai multe părți componente, unite între ele (o corabie, o
clădire).23

22
V. Hanga, M.D. Bocșan, op. cit., București, 2006, p. 163.
23
Ibidem.
 Capitolul II
Posesia

2.1 Noțiune

Posesia reprezintă stăpânirea de fapt asupra unui lucru, recunoscută din punct de
vedere juridic.24 Tocmai această stare de fapt ce caracterizează posesia este ceea ce o
deosebește de dreptul de proprietate, care este o stare de drept, astfel că, dacă proprietatea
poate fi transmisă prin succesiune, fiind un drept, posesia nu poate, fiind un fapt.25
Pentru că romanii au conceput diferit posesia, ca putere de fapt, față de proprietate, ca
putere de drept, aceasta atrage consecința că posesorul nu este întotdeauna și proprietar. 26

2.2 Elementele posesiei

Elementele posesiei sunt animus și corpus. 27

Animus înseamnă intenția de a poseda un lucru pentru sine, iar nu pentru altul. 28 Este
vorba despre elementul subiectiv al posesiei, întrucât constă în intenția interioară a
posesorului, care produce efecte juridice în situațiile prevăzute de lege și care dă naștere
prezumției potrivit căreia cel care stăpânește lucrul este prezumat ca o face pentru
sine.29 Pentru a dovedi contrariul, trebuie să se facă dovada faptului că o altă persoană i-a
încredințat lucrul în stăpânire în baza unui contract, 30 cum este contractul de împrumut. În
cazul acestui contract, practic, împrumutatul posedă lucrul nu pentru sine, ci pentru a-l
restitui împrumutătorului.
Corpus semnifică stăpânirea materială asupra lucrului și este elementul obiectiv al
posesiei, care nu presupune, însă, un contact fizic permanent cu lucrul posedat, tocmai
datorită elementului subiectiv al posesiei, adică intenției de a poseda pentru sine. 31 O
persoană care stăpânește lucrul este posesor dacă are la dispoziție acel lucru, dacă deține
controlul asupra lui, nefiind necesar să îl stăpânească fizic în mod continuu.32

2.3 Dobândirea și pierderea posesiei

Posesia se dobândește prin întrunirea ambelor elemente, corpus și animus, asupra

aceleiași persoane. 33
24
M. D. Bob, op. cit., București, 2019, p. 130.
25
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 93.
26
M. Guțan, op. cit., București, 2013, p. 131.
27
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 110.
28
Ibidem.
29
M.D. Radu, op. cit., București, 2018, p. 121.
30
Ibidem.
31
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 181.
32
V. Hanga, M.D. Bocșan, op. cit., București, 2006, p. 176.
33
Idem, p. 178.
 În ceea ce privește modalitatea de dobândire, posesia putea fi dobândită inițial numai
personal de către posesor, însă cu timpul s-a admis reprezentarea în contracte, astfel că
posesia poate fi dobândită și prin intermediul unui reprezentant, mandatar al posesorului sau
tutore.34
Posesia se pierde prin pierderea, fie a lui animus, fie a lui corpus, fie prin pierderea
concomitentă a ambelor elemente ale posesiei. 35 Pierderea lui animus înseamnă pierderea
intenției de a poseda lucrul pentru sine, cum este situația în care proprietarul vinde casa, dar
continuă să locuiască în ea în temeiul unui contract de închiriere. 36 Pierderea lui corpus
constă în imposiblitatea de a mai exercita stăpânirea materială asupra lucrului cu caracter
permanent, iar nu temporar, de exemplu dacă lucrul îi este furat. 37 Încetarea posesiei prin
pierderea și a lui animus și a lui corpus are loc în cazul morții titularului sau al părăsirii
lucrului.38

34
M. D. Bob, op. cit., București, 2019, p. 133.
35
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 105.
36
Ibidem.
37
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 94.
38
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 105.
 2.4 Felurile posesiei

În funcție de ocrotirea juridică, de efectele pe care le produce sau de obiectul său, posesia
poate fi: possessio ad interdicta, possessio ad usucapionem, possessio iniusta și possessio
iuris.39
Possessio ad interdicta este acel tip de posesie care se bucură de ocrotire juridică prin
interdictele emise de către pretor.40
Possessio ad usucapionem este o formă a posesiei care se dobândește prin intermediul
uzucapiunii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru uzucapiune, printre
care, cea mai importantă este posedarea lucrului cu bună-credință, o anumită perioadă de
timp.41
Possessio iniusta este posesia care încalcă normele juridice, fiind viciată, ceea ce duce la
lipsirea ei de protecție juridică. 42 Romanii cunosc trei vicii ale posesiei: violența,
clandestinitatea și precaritatea.43
Violența este viciul care afectează posesia dobândită, bineînțeles, prin violență,
clandestinitatea afectează posesia dobândită prin sustragere, pe ascuns, iar viciul precarității
afectează posesia în situația în aceasta este dobândită prin intermediul lui precarium (raport
juridic în cadrul căruia un proprietar acordă posesia și folosința unui lucru altei pesoane,
numite precarist, cu o condiție socială mai grea, iar acesta din urmă îi datorează proprietarului
respect, servicii și asistență la nevoie), iar precaristul refuză restituirea lucrului către
proprietar.44
Possessio iuris semnifică posesia unui drept, posesie recunoscută de romani mai târziu,
odată cu realizarea distincției dintre titularul dreptului și persoana care exercită efectiv
dreptul fără a fi titular și care s-a concretizat, mai întâi, în materia dezmembrămintelor
dreptului de proprietate, respectiv uzufruct, uz și servitute, înlocuindu-se, astfel, concepția
învechită potrivit căreia numai lucrurile materiale pot fi posedate, cu aceea potrivit căreia
orice lucru poate fi posedat, chiar și drepturile asupra lucrurilor.45

2.5 Efectele posesiei

Posesia aduce o sumă de beneficii posesorului, atât prin modalitatea în care este
ocrotită de lege, cât și prin crearea premiselor dobândirii dreptului de proprietate prin
prescripția achizitivă.

39
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 111.
40
Ibidem.
41
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 187.
42
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 95.
43
Ibidem.
44
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 187.
45
M. Guțan, op. cit., București, 2013, p. 133.
 Astfel, în primul rând, trebuie menționat că posesia se bucură de ocrotire juridică
împotriva oricărei persoane care o tulbură, protecție care se realizează prin intermediul
interdictelor posesorii.46
Apoi, într-un eventual proces, posesorul are calitatea de pârât, nefiind obligat să
dovedească nimic, ci numai să afirme că posedă (possideo, quia possideo - posed pentru că
posed), astfel că sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să dovedească faptul că este
proprietar.47
În al treilea rând, posesia exercitată un anumit interval de timp cu bună-credință poate
duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, dacă sunt îndeplinite toate condițiile
uzucapiunii.48

2.6 Apărarea posesiei

Apărarea posesiei se realizează în sistemul roman de drept, prin intermediul interdictelor

posesorii, ordine date de către pretor cu scopul de a proteja posesia. 49 Aceste interdicte se
împart în două categorii, în funcție de scopul lor:
- interdicta retinendae possessionis causa sau interdinctele pentru menținerea posesiei,
care sunt interdicte prohibitorii, pentru că ele împiedică tulburarea posesiei; 50
- interdicta recuperandae possessionis causa, sau interdictele pentru redobândirea posesiei,
care au scopul de a recupera posesia pierdută.51
Interdictele retinendae possessionis causa sunt, la rândul lor, de două feluri: utrubi și uti
possidentis.
Interdictul utrubi se aplică în materia bunurilor mobile, fiind, inițial, utilizat pentru
apărarea posesiei asupra sclavilor și extins, apoi, la toate bunurile mobile. 52 Potrivit acestui
interdict, cel care a posedat lucrul cel mai mult timp în anul anterior emiterii interdictului este
cel care va câștiga procesul, chiar dacă celălalt posesor se afla în posesia lucrului în
momentul procesului, dar posesia lui a fost mai scurtă.53
Interdictul uti possidentis se aplică în materia bunurilor imobile și are drept scop să
protejeze posesorul bunului din momentul emiterii interdictului, împiedicând tulburarea
posesiei acestuia, cu condiția ca posesia respectivă să nu fi fost dobândită prin violență,
clandestinitate sau precaritate.54
Interdictele recuperandae possessionis causa sunt și ele, de mai multe feluri:
interdictele unde vi, interdictul de precario și interdictul de clandestina possessione. 55
Interdictele unde vi sunt acelea care apără posesorul care a fost deposedat prin violență și
sunt, la rândul lor, de două feluri: unde vi armata, care este dat în cazul deposedării prin
46
M.D. Radu, op. cit., București, 2018, p. 122.
47
Ș. Cocoș, Drept roman, Ed. All Beck, București, 2000, p. 107.
48
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 111.
49
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 96.
50
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 188.
51
Ibidem.
52
V. Hanga, M.D. Bocșan, op. cit., București, 2006, p. 184.
53
Ibidem.
54
M. D. Bob, op. cit., București, 2019, p. 136.
55
Idem, p. 137.
violență armată și unde vi cotidiana, care este dat în cazul deposedării prin violență
obișnuită.56 În cazul interdictelor unde vi, pretorul ordonă restituirea lucrului împreună cu
fructele sale și repararea prejudiciului provocat posesorului, cu condiția ca acesta să nu fi
dobândit el însuși posesia prin violență.57
Interdictul de precario are scopul de a apăra proprietarul care dă un lucru cu împrumut
prin precarium, iar precaristul, cel care primește lucrul, refuză să îl restituie proprietarului,
deși este somat de acesta.58
Interdictul de clandestina possessione este dat împotriva celui care își însușește un lucru
al altcuiva, fără ca acesta din urmă să știe.59

2.7 Posesia și detenția precară

Detenția se deosebește de posesie prin aceea că, dacă posesorul posedă pentru sine,
detentorul posedă pentru altul.60 Astfel, ca și posesia, detenția are două componente, animus
și corpus, numai că animus al detenției este fundamental diferit față de cel al posesiei, în
sensul că, în materie de posesie animus reprezintă intenția de a stăpâni lucrul pentru sine, pe
când, în materia detenției, animus înseamnă intenția de a poseda pentru altul.61
Având în vedere această distincție, pot fi calificați drept detentori împrumutatul,
arendașul, depozitarul, întrucât cu toții posedă lucrul pentru altul, iar nu pentru sine, în
temeiul contractului încheiat cu proprietarul. 62 În schimb, sunt posesori: proprietarul,
creditorul gajist, precaristul, depozitarul sechestru, emfiteotul.63

56
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 107.
57
M. Guțan, op. cit., București, 2013, p. 134.
58
M. D. Bob, op. cit., București, 2019, p. 137.
59
Ibidem.
60
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 183.
61
Ibidem.
62
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 113.
63
V. Volcinschi în op. cit., Chișinău, 2014, p. 183.
 Capitolul III
Proprietatea

3.1 Noțiune

Dreptul de proprietate a dobândit semnificația pe care o are astăzi după o lungă perioadă
de evoluție și transformări, pornind de la noțiunea simplistă de apropriere a unui lucru mobil
și ajungând la veritabilul drept de proprietate privată ce stă la baza oricărei societăți moderne.
Dreptul roman a pornit în configurarea proprietății de la ideea unui drept de stăpânire
asupra unui bun în putere proprie și pentru sine, drept format din trei atribute
fundamentale: ius utendi, ius fruendi și ius abutendi.64 Ius utendi semnifică dreptul de a
folosi lucrul fără a-i culege fructele, ius fruendi este dreptul de a folosi lucrul și de a-i culege
fructele, iar ius abutendi înseamnă dreptul de a dispune de lucru în orice mod consideră de
cuviință proprietarul (prin înstrăinare, grevare, împrumut, chiar distrugere).65
Având în vedere aceste aspecte ale proprietății, romanii au definit dreptul de proprietate
ca fiind „dreptul de a folosi un bun, de a-i culege fructele și de a dispne de el atât cât
permite măsura dreptului” (proprietas est ius utendi, fruendi, abutendi re sua quatenus
iuris ratio partitur”).66
Romanii cunosc și noțiunea de coproprietate, ca proprietate a mai multor persoane asupra
aceluiași lucru, concept care a apărut în cadrul familiei, în situația morții lui pater familias,
când moștenitorii acestuia rămâneau coproprietari asupra patrimoniului celui decedat. 67
Ulterior, coproprietatea se poate naște și dintr-un contract, cum este cazul contractului de
societate.68
Coproprietatea se caracterizează prin aceea că fiecare dintre coproprietari poate oricând
să ceară ieșirea din indiviziune pe cale amiabilă sau pe cale judecătorească, fiecare
coproprietar poate să înstrăineze partea sa indiviză din dreptul de proprietate și fiecare
coproprietar poate folosi bunul comun atâta timp cât nu încalcă drepturile celorlalți
coproprietari.69

3.2 Formele proprietății

3.2.1 Formele proprietății în epoca prestatală

În perioada anterioară formării statului roman, există două forme de proprietate, respectiv
proprietatea colectivă a ginții (ager publicus), prima și principala formă de proprietate
cunoscută de romani și o formă secundară de proprietate, proprietatea familială (heredium),
64
V. V. Popa, op. cit., București, 2004, p. 195.
65
Ibidem.
66
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 109.
67
V. Hanga, M.D. Bocșan, op. cit., București, 2006, p. 185.
68
Ibidem.
69
Idem, pp. 185-186.
care apare ca urmare a reformei lui Romulus, prin care a atribuit fiecărui cetățean două iugăre
de pământ.70

3.2.2 Formele proprietății în epoca veche

După apariția statului roman, proprietatea se adaptează la cerințele organizării statale,
astfel că proprietatea colectivă a ginții se transformă în proprietate publică a statului, iar
proprietatea familială în proprietate privată (quiritară).71
Proprietatea publică a statului poartă fie asupra pământului (ager publicus), fie asupra
sclavilor publici (servi publicus).72
Proprietatea statului asupra pământului se transformă treptat, pe măsură ce statul roman
dă spre exploatare cetățenilor romani o parte din ager publicus, ceea ce va duce la formarea
de latifundii ale patricienilor, prin acapararea unor suprafețe din ce în ce mai mari de pământ,
reușind, în final, printr-o succesiune de legi favorabile, să și le însușească în proprietate, fapt
care va determina transforarea lui ager publicus în proprietate privată, quiritară, privilegiu de
acum al patricienilor.73
Proprietatea statului asupra sclavilor poartă asupra prizonierilor de război, pe care statul
roman îi transformă în sclavi publici, care, spre deosebire de sclavii privați, au anumite
avantaje, cum ar fi: pot fi dezrobiți de către magistrați fără forme solemne, primesc anual o
sumă de bani, primesc o suprafață de teren, se pot căsători cu femei libere, pot lăsa testament
cu privire la jumătate din averea lor.74
Proprietatea quiritară este privilegiul cetățenilor romani, se naște și se transmite numai
cu respectarea unor formalități solemne prevăzute de lege și se caracterizează prin trei
trăsături: caracterul exclusiv, caracterul absolut și caracterul perpetuu. 75
Caracterul exclusiv face ca proprietatea quiritară să aparțină numai cetățenilor, să se
dobândească numai în formele speciale și să poarte numai asupra lucrurilor mancipi,
caracterul absolut dă posibilitatea proprietarului să dispună fără limite de bunul său, iar
caracterul perpetuu determină imposibilitatea stingerii proprietății quiritare prin trecerea
timpului.76

3.2.3 Formele proprietății în epoca clasică

În epoca clasică, alături de proprietatea quiritară, care există în continuare, dar într-o
formă mai flexibilă, renunțându-se, astfel, la caracterul rigid impus de vechea mentalitate și

70
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 119.
71
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 99.
72
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 121.
73
Idem, pp. 121-122.
74
C. Murzea, op. cit.m București, 2003, p. 100.
75
Idem, p. 101.
76
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 112.
îmbrățișând evoluția adusă de economia de schimb, apar alte trei forme de proprietate,
respectiv proprietatea pretoriană, proprietatea provincială și proprietatea peregrină. 77
Proprietatea pretoriană apare ca urmare a practicii de transmitere a proprietății prin
tradițiune, însă acest lucru se produce doar în fapt, în sensul că intenția părților este de a
transmite proprietatea, însă în drept se transmite doar posesia, din cauză că nu au fost
respectate formele solemne de transmitere a proprietății, tradițiunea nefiind printre acestea. 78
Practic, înstrăinătorul (tradens) rămâne în continuare proprietar, iar dobânditorul
(accipiens), devine proprietar prin uzucapiune, însă numai după trecerea unui termen de un
an pentru bunurile mobile și de doi ani pentru bunurile imobile, până la împlinirea acestui
termen, accipiens putând fi acționat în instanță de tradens oricând pentru restituirea lucrului,
fapt ce crează consecințe profund injuste.79
Pentru a înlătura apariția acestor situații, pretorul crează actio Publiciana, o acțiune prin
care cere magistratului să considere, prin intermediul unei ficțiuni, împlinirea termenului
pentru uzucapiune, astfel ca accipiens să dobândească dreptul de proprietate asupra lucrului
pe care îl are în posesie, născându-se, astfel, proprietatea pretoriană.80
Proprietatea provincială este proprietatea locuitorilor din provinciile cucerite de statul
roman, pentru care aceștia plătesc impozit Romei și care seamănă mai mult cu un drept de
folosință asupra pământului, având, totuși, trăsături comune dreptului de proprietate, cum
sunt posibilitatea de a înstrăina terenul, de a-l lăsa moștenire, de acționa în justiție. 81
Proprietatea peregrină este acea formă de proprietate care constă în posesia acordată
peregrinilor care au ius comercii, ocrotită prin edictul pretorului la Roma și prin edictul
guvernatorului de provincie în provincii.82 Proprietatea peregrină este apărată printr-o acțiune
în justiție ce permite magistratului să considere că peregrinul este cetățean, pentru că numai
proprietatea cetățenilor este ocrotită în justiție, astfel că, dupa acordarea cetățeniei tuturor
locuitorilor statului roman prin Constituția lui Caracalla, proprietatea peregrină a disparut. 83

3.2.4 Formele proprietății în epoca postclasică

În perioada postclasică, urmare a reformei lui Justinian, dispar diferențele dintre formele
de proprietate existente anterior, astfel că apare un singur tip de proprietate, denumită
dominium.84

77
Idem, p. 114.
78
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 123.
79
M.D. Radu, op. cit., București, 2018, pp. 117-118.
80
Idem, p. 118.
81
M. Guțan, op. cit., București, 2013, pp. 127-128.
82
Ș. Cocoș, op. cit., București, 2000, p. 115.
83
Ibidem.
84
E. Molcuț, op. cit., București, 2011, p. 128.