Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I.
II.
deja:
interguvernamentalismul
(este
un
fel
de
varianta
21.10.2015
Federalismul a prezentat importanta pentru diversi cercetatori inca din a doua
jumatate a sec. al XIX-lea, gasindu-si o serie de sustinatori mai ales in Franta, ca urmare
a transformarilor pe care aceasta tara le-a cunoscut dupa Revoluti Franceza, care e
generat destul de multe schimbari in societatea franceaza. In anul 1863, Pierre Joseph
Proudhom publica o lucrare care a fost considerata una dintre operele cheie ale gandirii
federaliste a secolului al XIX-lea. In aceasta lucrarea, Proudhom enumera trei elemente
pe care le considera de mare importanta in domeniul constitututionalismului, si anume:
formarea unor grupuri de dimensiuni medii care ulterior sa se uneasca printr-un pact de
federatie; organizarea guvernelor fiecaruia dintre statele federate, conform legii separarii
puterilor in stat; reducerea atributiilor conducerii federale la simpla garantare a unor
drepturi si libertati si la supravegherea bunei functionari a statului. In opinia sa, deciziile
guvernului federal, ar fi trebuit sa fie executate doar dupa ce erau aprobate de guvernul
fiecarui stat membru al federatiei. Sistemul federativ este aplicabil fiecarei natiuni, in
orice epoca deoarece promoveaza progresul, pe cand regimurile de autoritate, fie
monarhica, fie republicana, precum si cele centralizate excesiv, nu permit progresul
respectivului stat. Prin urmare, in aceeasi lucrare, Proudhom isi exprima convingerea ca
fedralismul face parte din cultura europeana, care se bazaeaza pe unitate si diversitate, iar
principiile acestuia fac referire la un om liber si responsabil care poate sa contribuie atat
la crearea unei Europe unite, cat si la afirmarea unei Europe regionalizate in functie de
interese. Totusi, curentul federalist a intampinat diverse critici inca din stadiile sale
incipiente, iar acestea s-au accentuat pe masura ce proiectul comunitatii europene a luat
fiinta in anii 50 si a inceput sa se extinda doua decenii mai tarziu.
Un alt reprezentant al federalismului francez este Denis de Rougemont in opinia
caruia unitatea culturii europene constituie fundamentul oricarei viitoare federatii
europene, iar viziunea sa este opusa a celei a lui Jean Monnet care incearca sa
construiasca viitoarea Uniune Europeana sector cu sector, de la carbune si otel, la alte
domenii ale economiei, scopul final fiind acela al crearii unei uniuni politice. Totusi,
obiectivul final al celor doi este asemanator, in sensul in care unul dintre principiile
esentiale ale federalismului este exprimat in mai multe texte ale lui Monnet, referitoare la
comunitatea federala, care sa fie realizata prin punerea in comun a diverselor resurse si
ramuri economice ale viitoarelor state membre. Practic, diferenta dintre viziunile celor
doi nu consta in obiectivele enuntate, ci in modalitatile de atingere a acestor obiective,
astfel, Denis de Rougemont pledeaza pentru un salt calitativ si pentru crearea imediata a
Europei federale, in timp ce Monnet este de parere ca exista o serie de obstacole in calea
acestei abordari globale si propuneun demers progresiv pe mai multe etape si care
presupune intrarea diferitelor sectoare economice in piata comuna in diferite perioade de
timp.
Robert Schuman impartaseste viziunea lui Jean Monnet cu pivire la integrarea
progresiva si propune in anul 1950 ca acest proces sa inceapa cu cele doua sectoare:
industria carbunelui si otelului, care ar fi reprezentat de fapt atat instrumente de
reconstructie a economiei europene, cat si o asigurare, cu privire la faptul ca statele
membre ale viitoarei comunitati nu ar mai fi putut sa declanseze vreun conflict armat la
nivel european. O alta diferenta intre viziunile lui Monnet si Rougemont se refera la
continutul sau organizare viitoarei organizatii. Daca Rougemont este interesat mai
degraba de niste principii generale de organizare a federatiei, Monnet este interesat de
actiunile concrete pe baza carora sa se sprijine viitoare constructie politica federalista. In
plus, Monnet pune pe planul al doilea procesul de regionalizare europeana considerand ca
statele natiune trebuie sa fie acelea care sa decida atunci cand va fi cazul, trecerea la
statul federal european. Rougemont este de parere ca impulsul federalist ar trebui sa vina
mai degraba din pratea regiunilor, el vazand in statele natiune un dusman al viitoarei
federalizari europene din cauza faptului ca acestea ar fi fost reticente la a renunta la
suveranitatea lor in favoarea unui guvern federal. Prin urmare, principiile federaslimului
in viziunea lui Denis de Rougemont sunt urmatoarele:
a) renuntarea la hegemonie;
b) mentinerea
indentitatii
proprii
fiecarei
minoritati,
precum
si
b)
principiul subsidaritatii;
c)
d)
e)
28.10.2015
Cele cateva trasaturi federative ale Comunitatii si Uniunii Europene au fost
dublate mai ales in ultimele doua decenii de o crestere insuficienta a dimensiunii sale
demografice. Evolutia observata in tarile Uniunii Europene se orienteaza catre anumite
forme de organizare care, desi nu sunt sau nu au fost federative, se bazeaza cel putin pe
descentralizare sau regionalizare. Prin urmare, tendinta ar fi aceea de a se trece de la
incercarea de consolidare a puterii nationale, centrale, catre dezvoltarea parteneriatelor la
nivel regional. In ceea ce priveste integrarea europeana, viziunea federala a fost utilizata
atat de adeptii integrarii, cat si de o serie de critici care se opuneau acestui proces si care
mizau pe simpla cooperare a statelor in lipsa existentei unei institutii supranationale. Una
dintre temele centrale ale federalismului a fost reprezentata de incercarea de a gasi solutii
prin care statele sa isi asigure securitatea, prin modificari ale regimului lor constitutional.
La inceputul sec. al XX-lea, teoriile federaliste au cunoscut pe langa modelul catolic al
organizarii statale si o intensa activitate de promovare a Europei unite. Una dintre cele
mai cunoscute personalitati care s-a ocupat de aceasta problema a fost Contele Richard
Coudenhove-Kalergi, care a propus o viziune avangardista asupra Europei bazata pe o
constructie federala, care punea accentul pe activism si cooperare politica. In viziunea lui
Murray Forsyth, relatia dintre integrarea europeana si teoriile federaliste consta dintr-o
interdependenta a urmatoarelor elemente: extinderea federalizarii, rolul major jucat de
regimul politic democratic si necesitatea unor reflectii intelectuale asupra procesului de
federalizare in sine, care reprezinta o preconditie pentru reusita unei asemenea forme de
organizare statala. Adeptii federalismului vad in aceasta teorie raspunsul cu privire la
capacitatea Uniunii Europene de a raspunde in mod concertat la probleme viitoare,
probleme legate atat de cresterea numarului de membri, cat si de diversitatea problemelor
si intereselor care decurg din acesta. Temerea principala este aceea ca actuala forma a
Uniunii Europene in care statele continua sa aibe un rol cheie nu va functiona la fel de
eficient dupa incheierea procesului de extindere si abia atunci va fi vazuta utilitatea
viitoarei constructii federale.
11.11.2015
Functionalismul si neofunctionalismul
Principalul exponent al functionalismului este David Mitrany, conform caruia
majoritatea prezumtiilor functionaliste trebuie sa se bazeze pe constructia unui sistem
functional de promovare a pacii. El a contestat rolul central al statului ca unitate de
analiza politica si a pornit in analizele sale de la ideea ca, natura uman este in esenta
buna, prin urmare, statul sau celelalte forme de organizare politica nu ar trebui sa fie
neaparat coercitive ci sa se rezume la o reprezentare cat mai fidela a intereselor propriilor
cetateni. Acest lucru, reduce potentialul de conflict intre grupuri ca urmare e eficientei cu
care ar fi rezolvate diferitele probleme. In opinia sa, principala cauza a razboiului este
nationalismul, iar esecul Ligii Natiunilor de a asigura securitatea nationala a statelor a
provocat nenumarate dispute cu privire la organizare sistemului international, chiar
inaintea de declansarea celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Pentru aceia care considerau
ca esecul Ligii Natiunilor a fost cauzat de puterile sale limitate, solutia gasita era
construirea unei federatii internationale in cadrul careia diferitele state sa dezvolte o
conexiune cat mai puternica intre ele. Mitrany nu a fost niciodata de acord cu aceasta idee
federala de uniune a statelor deocarece respingea ideea unui guvern mondial, considerand
ca acesta ar fi reprezentat o amenintare la adresa libertatii individuale.
El a respins de asemenea si ideea formarii unor federatii la nivel regional, fiind
de parere ca o asemenea constructie ar fi reprodus la scara mai larga rivalitatile dintre
state. Propunerea pe care o face Mitrany a fost aceea de constituire a unor institutii
functionale internationale distincte, fiecare dintre ele exercitand autoritatea asupra unui
domeniu concret al societatii. Proiectul lui Mitrany prevedea ca sacinile cu privire la
gestionarea fiecarui domeniu sa fie scoase de sub controlul guvernelor nationale si puse
sub autoritatea acelor institutii functionale. In acest sens, guvernele ar fi cedat controlul
in masura in care nu ar fi vazut acele institutii ca afectand suveranitatile nationale ale
statelor. Criticii acestor teorii functionaliste au aratat insa ca pe masura ce guvernele
nationale ar fi cedat controlul cat mai multor domenii, statele ar fi devenit din ce in ce
mai putin capabile sa intreprinda actiuni independente. Raspunsul lui Mitrany la aceste
critici a fost ca devenind membre ale acestei retele, guvernele nationale ar realiza ca sunt
parti ale unei retele continue de activitati si institutii internationale, iar acest lucru nu ar
face decat sa le eficientizeze activitatea.
In opinia lui Dinan Desmond, functionalismul reprezinta o teorie clasica o
integrarii regionale, confrom caruia necesitatea unui management tehnocratic al
politicilor economice si sociale duce la formarea agentiilor internationale, acestea
promoveaza bunastarea economica, castiga legitimitate si reusesc sa treaca peste opozitia
ideologica la nivel national, construind institutii internationale puternice. Desi a contestat
puternic diferitele forme de organizare politica, functionalismul nu a putut fi ignorat mai
ales datorita impactului asupra neofunctionalismului, dar si asupra unor teorii ulterioare
referitoare la interdependenta intre state pe plan national. Neofunctionalismul este una
dintre teoriile integrarii europene aflata in continuitatea functionalismului, care a acordat
o permanenta atentie incercarilor de a identifica acele fenomene si conditii care pot
influenta in mod decisiv procesul de integrare. In ciuda acceptarii ideii de cooperare ca
modalitate de asigurare a pacii, adeptii neofunctionalismului subliniza faptul ca la nivel
regional, statele nu raman actorii poltici cei mai importanti, apare astfel ideea unui
pluralism al reprezentarii, in sensul in care neofunctionalistii includ in jocul politic o serie
de alti actori, supreastatali sau substatali.
Principalul reprezentant al teoriei neofunctionaliste este Ernst Haas. Pe langa
acesta mai sunt si Leon Lindberg si Philippe Schmitter. Spre deosebire de teoriile realiste
traditionale, neofunctionalismul este o teorie pluralista, care nu priveste statele ca actori
politici izolati si nici nu considera ca statele sunt singrii actori pe scena internationala. In
perioadele de inceput ale comunitatii europene, neofunctionalismul parea a fi teoria cea
mai acceptata, deoarece incerca sa explice cum si de ce statele formeaza aliante, se
asociaza unele cu celelalte si accepta in mod benevol sa-si piarda parti din suveranitate in
favoarea unor noi modalitati de eliminare a potentialelor conflicte dintre ele. Elementele
centrale ale teoriei neofunctionaliste s-au bazate pe 4 mari idei principale. 1. Conceptul
de stat este mult mai complex decat il defineau adeptii realismului. 2. activitatea
grupurilor de lobby nu trebuie limitata la spatiul politic intern. 3. actorii non-statali
exercita un rol destul de important pe scena internationala. 4. evolutia procesului de
integrare se datoreaza in principal presiunilor care vin de la nivelul substatal. Astfel,
neofunctionalistii sustin faptul ca actiunile statelor pe plan international sunt rezultatele