Sunteți pe pagina 1din 203

UVT

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ

Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu


SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL


SAU SECŢIUNE

= INFORMAȚII SUPLIMENTARE PUTEȚI GĂSI PE


PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA
www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

2
Tematica cursului

1. Capitolul I. Originile ideii de Europă unită

2. Capitolul II. Proiectul comunitar. Comunităţile


Europene şi Uniunea Europeană.

3. Capitolul III. Viitorul construcţiei europene.

3
CAPITOLUL I
ORIGINILE IDEII DE EUROPĂ UNITĂ

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins
Debutul ideii de unitate europeană. Rolul marilor gânditori
De la idee, la iniţiative concrete - perioada interbelică
Renaşterea idealului european după cel de-al doilea război
mondial

 Obiectiv general: Cunoaşterea etapelor pe care le-a parcurs


ideea de unitate europeană până la apariţia proiectului comunitar.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază


privind istoria ideii de Europă unită, privind eforturile întreprinse în
spiritul ideii de unitate a continentului european.

= 5 ore

CAPITOLUL I
ORIGINILE IDEII DE EUROPĂ UNITĂ

- TEMA I -

4
DEBUTUL IDEII DE UNITATE EUROPEANĂ.
ROLUL MARILOR GÂNDITORI

1. Originile antice şi medievale


Conceptul de unitate europeană, aflat astăzi în atenţia tuturor celor care analizează
fenomenul comunitar, nu a apărut pentru prima dată în contextul actualei organizări
politice a spaţiului european, ci el îşi are originea în perioade foarte îndepărtate ale
istoriei bătrânului continent.
Dacă unii dintre cercetătorii acestui fenomen consideră că despre „civilizaţia
europeană" se poate vorbi abia începând cu secolul al XII-lea, cei mai mulţi plasează
 debutul ideii unităţii europene în perioada antichităţii. Potrivit acestor cercetători, Europa
originile ideii
de este moştenitoarea comună a civilizaţiei greceşti, romane şi a bisericii creştine: ”Dacă
unitate vorbim de o unire a Europei, trebuie să admitem că aceasta a început în Italia, la Roma.
europeană Roma a fost aceea care pentru prima dată a impus o unitate politică asupra Europei. De la
Marea Neagră şi până în Anglia, din Carpaţi în Pirinei au mărşăluit legiunile romane, iar
 în urma lor Roma a impus popoarelor imperiului unitate şi ordine bazate pe aceleaşi legi.”
În antichitatea greco-romană Europa însemna „lumea civilizată” din zona mai mare a
Grecia Antică
bazinului mediteranean, restul fiind „barbari” (străini), adică lumea exterioară.
Un prim exemplu de organizare politică în acest spaţiu apare în perioada Greciei
antice. Cetăţile-state greceşti erau organizate în confederaţii (amficţionii), uniuni cu
caracter militar destinate îndepărtării pericolului extern (în special persan) având instituţii
religioase şi politice comune. Una dintre aceste instituţii, Consiliul amficţionilor, avea
rolul de a soluţiona, prin arbitraj, diferendele dintre cetăţi, prevăzându-se şi un tribunal
obligatoriu care ar fi intervenit în caz de încălcare a principiilor stabilite. Amficţioniile
cetăţilor greceşti au durat atâta vreme cât au ţinut pericolele, după care fiecare stat-cetate
şi-a continuat existenţa separat.

 O altă formă de organizare politică este cea a Romei antice, care de la o

Roma Antică comunitate restrânsă la dimensiunile unui stat, s-a extins la întreaga peninsulă, stabilind,
încetul cu încetul, autoritatea romană în jurul întregii Mediterane şi mai apoi până la
„marginile lumii”, de la Atlantic la Marea Neagră şi Marea Caspică. Pentru Roma antică,
războiul reprezenta calea de soluţionare a diferendelor cu celelalte popoare, considerate
„barbare”. „Pax romana” (aspiraţia Romei) avea în vedere unificarea întregii Europe sub
dominaţia romană, organizarea imperiului sub o autoritate unică, pe baza aceloraşi legi
pentru toţi oamenii liberi din imperiu, deveniţi cetăţeni romani, care aveau acelaşi statut
juridic, erau reprezentaţi de o administraţie comună, apăraţi de o armată comună, aveau o
monedă unică şi chiar o limbă comună.
Încă din antichitate, în special prin acţiunea Romei, s-au pus bazele şi s-a transmis
mai departe o civilizaţie unitară. Veritabilul fundament al unităţii europene îl constituie

 5
Rolul
creştinismului
astfel „tradiţiile europene”, a căror sursă este Antichitatea. „Umanismul” născut în
Grecia antică (dezvoltarea unei concepţii despre om şi societate în care omul este
„măsura tuturor lucrurilor”), completat de Roma antică cu conceptele de justiţie şi
cetăţean (şi răspândit apoi în întregul său imperiu) şi îmbogăţit în ultimele decenii ale
acestuia de creştinism, care i-a dat o nouă filosofie, stă la baza acestor tradiţii europene.
Ele au permis ulterior, în timpul Evului Mediu, să se contureze o comunitate de civilizaţie
europeană.
Contribuţia Imperiului Roman la ideea de unitate europeană ar trebui însă nuanţată
pentru că, dacă din punctul de vedere al structurii politice, ea poate fi susţinută, nu acelaşi
lucru se poate spune în ceea ce priveşte dimensiunea sa culturală, slăbită prin extinderea
Imperiului în afara Europei şi prin întărirea, ca replică la stoicismul imperial, a unui
ecumenism inspirat din religiile şi filosofiile orientale.
Spiritul ecumenic a supravieţuit căderii Imperiului Roman însă se va clătina atunci
când expansiunea islamică va duce la fracturarea continentului, separând pe barbarii
occidentali de centrele de civilizaţie şi punând în pericol elementele de cultură comună
moştenite de la Roma antică.
Francii sub Carol cel Mare au oprit acest declin. Se consideră că încercările de
refacere a graniţelor fostului Imperiu Roman în perioada lui Carol cel Mare, care a

 realizat, pentru o scurtă perioadă, unitatea politică a unei mari părţi a Europei, au avut, de
asemenea, consecinţe religioase, morale şi intelectuale în spiritul ideii de unitate
Perioada lui
Carol cel Mare europeană, reînviind comunitatea religioasă, morală şi intelectuală moştenită de la
civilizaţia antică.
Imperiul carolingian este astfel descris ca „naşterea primei Europe” sau „punctul de
 început al întregii dezvoltări a civilizaţiei occidentale”, prin imprimarea aceluiaşi tip de


Comunitate de
civilizaţie în
instituţii unor teritorii diverse, prin crearea unor fundamente comune în gândire şi
atitudini intelectuale, prin impunerea creştinismului ca forţă unificatoare.
epoca moderna
Evul Mediu Nu putem să nu avem însă în vedere faptul că Imperiul lui Carol cel Mare nu

 cuprindea întregul continent, ci doar ceea ce se va numi ulterior „occident”. Pe de altă

apariţia parte, identificând unitatea europeană cu unitatea creştină, creştinismul era redus la o
proiectelor de unitate politică temporală, cu excluderea celorlalte. Identitatea europeană pe care urmărea
organizare
să o creeze se întemeia pe ostilitatea faţă de Imperiul Bizantin, perpetuând astfel
dihotomia politică (Imperiul Bizantin continuând să existe, provocând schisma bisericii şi

 promovând războiul). Destrămarea lui a permis manifestarea diversităţii societăţii


europene prin crearea naţiunilor. Liantul, legătura între aceste diverse naţiuni a fost apoi
Perioada biserica, constituită din ordine religioase transnaţionale.
contemporană Răspândirea creştinismului şi întărirea autorităţii bisericii au făcut ca, în spiritul
religiei creştine, să fie reluate propunerile de soluţionare paşnică a diferendelor şi de

 organizare a unor instituţii care să permită menţinerea păcii, încercându-se consolidarea

Mişcare de 6
organizare a
Europei
unei unităţi creştine a Europei.. Papalitatea a devenit o instituţie universală, iar papii,
având origini naţionale diferite, au servit deseori de arbitrii între diverşi suverani, cel mai
celebru caz de arbitraj fiind cel al Papei Alexandru al VI-lea, în arbitrajul dintre Spania şi
Portugalia (1494), în urma căruia acestea şi-au împărţit lumea nouă. Odată cu pierderea
autorităţii bisericii, ca urmare a divizării ei, semnele de unitate europeană sunt din ce în
ce mai puţine, şi consecinţele acestui fapt sunt războaiele distrugătoare care au măcinat
continentul.
Ideea de Europa ca unitate distinctă a apărut în Evul Mediu, ca urmare a
prăbuşirii universalismului Imperiului Roman. Tradiţiile şi valorile cristalizate în timpul
acestuia nu vor dispărea însă, ci vor supravieţui peste generaţii. Două caractere constante
ale civilizaţiei europene descriu această perioadă: comunitatea de civilizaţie şi divizarea
politică, cu doi actori: papalitatea şi regatul (împăratul). Profundele divizări nu au
împiedicat însă Europa să rămână o comunitate de civilizaţie, o comunitate care nu
înseamnă unitate sau monolism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează
civilizaţia comună a Europei: „Comunitatea de civilizaţie nu rezidă în uniformitatea
oamenilor Europei, ci în modul lor comun de a simţi, de a gândi, de a asimila. Acestea
sunt caracterele permanente care definesc istoria Europei şi care stabilesc între Evul
Mediu şi Renaştere, timpurile moderne, o curioasă simetrie”.
Conturarea elementelor unei civilizaţii comune în timpul Evului Mediu şi
formarea statelor naţionale a determinat gândirea unităţii europene în alţi termeni – aceia
ai concertării naţionalităţilor, puterilor suverane, într-un sistem general care să prevină
tendinţele hegemonice.

2. Ideea de unitate europeană la începuturile epocii moderne. Apariţia


proiectelor de organizare
Europa începuturilor modernismului se caracterizează, la nivel politic, prin
încercarea statelor puternice de a-şi impune hegemonia şi eforturile statelor mai mici de a
stabili un echilibru de putere la nivel european, iar, la nivelul gândirii, printr-o revoluţie
intelectuală ale cărei idei se vor difuza şi vor fi asimilate în toată Europa, creând o
comunitate spirituală care îi va uni pe europeni.
Manifestarea ideii de unitate europeană în această perioadă a fost subordonată, în
primul rând, necesităţii prevenirii conflictelor între statele europene, prin asigurarea unui
sistem de securitate colectivă. De fapt, atât naşterea ideii europene cât şi evoluţiile sale
ulterioare au fost determinate de crizele profunde cu care s-a confruntat continentul
european pe parcursul secolelor, iar necesitatea securităţii colective a statelor europene a
rămas şi astăzi unul dintre principalele elemente ce dă imbold integrării europene. „În
mod incontestabil, izvorul cel mai puternic al unei conştiinţe europene provine din

7
sentimentul profund că a construi Europa înseamnă a asigura pacea în rândul popoarelor
care o compun. O mare liniştită în mijlocul oceanelor agitate”i.
Pe de altă parte, aşa cum constată un reputat specialist în domeniu, profesorul
Louis Cartou, unificarea Europei este o operă în primul rând politică, care are la bază
îndelungate tradiţii intelectuale, morale, spirituale. „Construcţia Europei, sau
reconstrucţia sa, a fost pregătită de istorie şi de idei”.
Aşa cum am mai arătat anterior, identitatea europeană îşi trage seva dintr-o
civilizaţie specifică, ale cărei trăsături au fost clădite în timp, şi dintr-un patrimoniu
cultural, „care se exprimă prin intermediul unor referinţe comune la Antichitatea clasică,
greco-romană, la Creştinătatea medievală, sau, şi mai mult, la Europa Luminilor, cu tot ce
aceste referinţe poartă în ele ca valori, îndeosebi în termeni de drepturi civice”ii.
Civilizaţia şi cultura europeană au făcut obiectul „exportului”, Europa proiectând, în
lume, multe dintre modelele sale.
Redusă la un concept geografic ca urmare a creşterii naţionalismului şi înlocuirii
ideii europene cu cea a primatului statului-naţiune, Europa îşi vede apoi ameninţat locul
său unic în lume, devenind parte a unei mari ordini internaţionale pe care tot ea a iniţiat-
o prin marile descoperiri geografice (ale teritoriilor de peste mări). Orientarea puterilor
coloniale europene spre „lumea nouă” va avea ca rezultat slăbirea ideii de unitate a
Europei. Pe măsură ce statele europene vor fi tot mai implicate în politica colonială,
Europa unită va avea tot mai puţine şanse să fie înfăptuită, iar adevărata scenă politică a
lumii se transferă în afara Europei, „peste mări”
Ca o reacţie la numeroasele războaie care măcinau continentul, a luat naştere o
mişcare de organizare a Europei. Impulsionată de nevoia acută de instalare a păcii, ea a
cuprins oameni politici şi intelectuali deopotrivă.
Marele poet şi om politic italian Dante Alighieri, preconiza în „De monarhia”
(1303) o soluţie de tip federalist a Europei, o organizare politică şi nu religioasă, în care
conducerea era acordată unei autorităţi unice – reprezentantul suprem al monarhilor
Europei, căruia aceştia i se subordonau.
Un alt deschizător de drum în acest sens poate fi considerat Pierre Dubois (1260-
1321), autor al primului proiect internaţionalist de organizare a păcii, care în lucrarea „De
recuperatione Terrae Sanctae” propune organizarea unei Republici creştine – o federaţie
europeană având ca organism central un consiliu al suveranilor (format din oameni
înţelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi), care va adopta hotărâri de conciliere.
Această idee este preluată în 1464 de regele Boemiei, Georges Podiebrad, care îi
propune lui Ludovic al XII-lea crearea unui sistem politic european, sub forma unei ligi a
reprezentanţilor suveranilor având ca scop, în principal, stăvilirea pericolului otoman. În
această ligă fiecare ţară urma să dispună de câte un vot, se avea în vedere crearea unei
armate comune, a unei instanţe de judecată şi a unui buget administrat în comun.

8
Adept al arbitrajului ca mijloc de evitare a conflictelor armate şi de asigurare a
unei păci permanente, juristul şi diplomatul olandez Hugo Grotius (1583-1645), autor al
uni cod de drept internaţional public, propunea în lucrarea sa de referinţă „De jure beli ac
pacis” înfiinţarea unor adunări care să judece litigiile ce vor apărea între state şi din care
să nu facă parte statele direct interesate.
Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, propune şi el în lucrarea
„Nouveau Cynee”(1623) un sistem de organizare a păcii internaţionale prin arbitraj,
gestionat de o adunare permanentă alcătuită din reprezentanţii tuturor popoarelor, inclusiv
a unor ţări necreştine precum Turcia şi China. Pentru facilitarea schimburilor economice
dintre ţări se sugerează, pentru prima dată, adoptarea unei monede internaţionale unice.
Ducele de Sully, fost ministru al regelui Henric al IV-lea, dezvoltă sub titlul
„Marele proiect al lui Henric al IV-lea” o serie de idei proprii cu privire la construirea
unei Europe formate din 15 state în care problemele de interes comun sunt tratate în
cadrul unui consiliu („Consiliu foarte creştin”) format din delegaţii tuturor statelor
participante la uniune şi care ar fi trebuit să beneficieze şi de o armată comună.
 Odată cu încheierea Războiului de 30 de ani, prin Tratatul de la Westfalia, şi
proiecte de
federalizare crearea statelor naţiuni, proiectele de federalizare la nivel european devin tot mai
numeroase . Unul dintre cele mai avangardiste proiecte este cel al britanicului William
Penn, întemeietorul statului Pennsylvania, care în „Eseu pentru pacea actuală şi viitoare
a Europei”(1693) propune o federaţie europeană condusă de o Dietă formată din
reprezentanţii tuturor statelor în care deciziile se iau cu o majoritate de trei pătrimi şi care
ar dispune de o forţă armată. Iată vechimea propunerilor cu privire la crearea unei legături
federale între statele europene.
De la aceeaşi premisă pleacă şi Abatele de Saint-Pierre care, la începutul
secolului al XVIII-lea, în lucrarea „Proiect pentru a face pacea eternă în Europa”(1713),
vorbeşte despre înfiinţarea unui Senat european având puteri legislative şi judiciare,
format prin alianţa suveranilor, ale cărui decizii să fie respectate şi care să decidă
intervenţia colectivă împotriva statelor recalcitrante. O propunere similară este făcută şi
de filozoful şi juristul englez Jeremy Bentham în al său „Plan al unei păci universale şi
eterne” (1798), Dieta înfiinţată potrivit acestui plan urmând a avea însă numai
competenţa de a emite avize şi opinii în problemele de interes comun, aplicarea acestora
fiind asigurată cu ajutorul opiniei publice internaţionale, la presiunea acesteia.
Un alt „Proiect pentru pacea eternă” este cel al filosofului german Immanuel Kant,
avansat în 1785, cu ocazia Tratatului de la Basel, în care acesta propune federalizarea
statelor libere într-un stat de naţiuni, bazat pe principii democratice şi capabil să
garanteze libertatea cetăţenilor săi, condamnă războiul şi amestecul în treburile interne ale
altor state.

9
3. Europa „trăită” şi „gândită” în secolul XIX

3.1 Realităţile politice ale secolului XIX


 Secolul XIX aduce cu el o divizare a Europei, divizare politică dar şi economică,
o perioadă în care se afirmă o serie de idei naţionaliste care prevestesc evenimentele
Secolul XIX
începutului de secol XX. Chiar dacă se constituie un sistem de alianţe, acestea erau
fondate pe interese contradictorii şi se bazau pe un echilibru precar, modificat în funcţie
de circumstanţe politice şi de altă natură.
 Prima parte a secolului XIX aparţine, fără îndoială, lui Napoleon, care, sub
imperiul ideilor Revoluţiei franceze, urmărea de fapt (prin cuceriri şi anexiuni) unificarea
Divizare politică
Europei, construirea unei Europe politice şi economice. Şi chiar a reuşit ca, în perioada sa
maximă, Imperiul napoleonian să cuprindă aproape întreaga Europă. Unitatea europeană
a devenit, în acest context, o unitate împotriva sistemului napoleonian. Argumentându-şi
campaniile, Napoleon mărturisea: ,,Unul dintre marile mele gânduri a fost concentrarea
 popoarelor, aceleaşi din punct de vedere geografic, fărâmiţate de politică şi de revoluţii.

Securitate colectivă Am vrut să fac din ele un corp de naţiuni. Ar fi fost începutul, iar sfârşitul ar fi fost
internaţională reuniunea acestor corpuri naţionale într-un corp universal, Asociaţiunea Europeană... În
această situaţie s-ar fi găsit cele mai multe şanse de a introduce peste tot o unitate de
coduri, de principii, de opinii, de sentimente, de vederi, de interese. Un cod european, o
curte de casaţie europeană, o monedă unică, aceleaşi legi, toate râurile navigabile
pentru toţi, sfârşitul războaielor, pacea lumii. Fiecare să se simtă pretutindeni ca la el
 acasă. Atunci, poate, ar fi fost permis să visăm la marea familie europeană.”
alianţe europene Eşecul sistemului napoleonian a dus la crearea Directoratului european. Odată cu
Congresul de la Viena (septembrie 1814-iunie 1815) începe reconstrucţia politică a
Europei, sub tutela celor patru mari puteri – Anglia, Austria, Prusia şi Rusia, care au decis
să se pună de acord asupra unor modalităţi de garantare a menţinerii păcii. iii Aceste patru
mari puteri se vor reuni mai târziu în Cvadrupla Alianţă – instrument de apărare a

 suveranilor legitimi împotriva oricăror forme de „subversiune”iv.

balanţa Congresul de la Viena a dat expresie uneia dintre teoriile cele mai importante care
puterilor au luat naştere în Europa – aceea a balanţei sau echilibrului puterilor, care a permis, în
anumite situaţii, evitarea unor conflicte şi care a contribuit la realizarea unei apropieri
între popoarele continentului, ducând în final, la desăvârşirea procesului său de integrare.v
Echilibrul puterilor presupune ca nici un stat sau grup de state să nu poată domina
continentul, iar, când un stat devine prea puternic, celelalte se coalizează pentru a bloca
ambiţiile de mare putere ale acelui stat.
Fondată pe sentimentul solidarităţii dintre state şi pe dorinţa acestora de a acţiona
împreună atunci când un stat ar încerca să-şi impună unilateral voinţa sau să încalce
independenţa unei alte ţări, teoria echilibrului puterilor a funcţionat atât în situaţie de

10
război sau de iminenţă a acestuia (împotriva tendinţelor hegemonice ale Imperiului
Habsburgic, ale lui Carol al V-lea, Filip al II-lea, Ludovic al XIV-lea şi mai ales
împotriva lui Napoleon I), cât şi în scop preventiv, rolul ei fiind tocmai acela de a
împiedica, de a preîntâmpina încercările unor state de tulburare a păcii.
Sistemul de alianţe cunoscut sub numele de „Concertul european”, reprezentând
reuniuni ale statelor mari pentru rezolvarea unor crize internaţionale prin care acestea
impun celorlalte respectarea unor dispoziţii la care acestea din urmă nu au colaborat sau
au refuzat să colaboreze, constituie şi el o manifestare a echilibrului european. Convocate
pentru a găsi soluţii la marile probleme cu care se confrunta continentul, aceste reuniuni
au reuşit să consacre o serie de reguli juridice în numeroase domenii de interes comun,
punând bazele unui drept public internaţional, pe care se vor întemeia în viitor relaţiile
dintre state.
Deşi a contribuit la păstrarea ordinii internaţionale prin limitarea conflictelor, acest
sistem nu a putut evita marile catastrofe ale secolului XX. Ideea „echilibrului” bine
înţeleasă, în sensul că nici un stat sau putere nu poate să aspire la hegemonism pe
continent în dauna tuturor celorlalte, trebuie să stea la baza construcţiei europene şi în
viitor, însă ea trebuie să fie dublată şi de alte elemente care să permită coagularea unităţii.
Divizarea politică a Europei secolului XIX a făcut ca în această perioadă concepţia
despre unitatea europeană să se identifice cu aceea de securitate colectivă
internaţională.

3.2. Idei şi proiecte de organizare europeană


Secolul XIX se caracterizează, în acelaşi timp, printr-o comunitate de viaţă
culturală, artistică, ştiinţifică, tehnică, stimulată de ideile Revoluţiei franceze şi
favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare şi răspândire a
cunoştinţelor.
La nivel doctrinar, mai multe idei cu privire la unitatea europeană se manifestă în
această perioadă, majoritatea propuneri federaliste, care au rămas însă la stadiul ideatic.
Astfel, contele de Saint-Simon, filosof şi economist francez, în „Despre
reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a reuni
popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia independenţa sa
naţională” propune o structură a Europei care să constea în existenţa unui rege şi a unui
parlament compus din două camere, investit în principal cu sarcini comune de natură
economică (iată o prefigurare a fundamentelor Comunităţilor Europene). Saint - Simon,
ale cărui scrieri reformatoare nu fuseseră încă publicate, a dezaprobat explicit politica
expansionistă a lui Napoleon, nefiind de acord cu mitul „imperiului universal” şi
respingând ideea unei Europe organizate sub hegemonia unei puteri. Noua Europă,
constituită sub forma unei confederaţii europene, urma să fie fondată pe principiul
parlamentarismului şi să aibă ca nucleu o uniune între Franţa şi Anglia. Avantajul acestei

11
uniuni va fi considerabil mai ales pentru Europa, deoarece „Dacă Franţa şi Anglia
continuă să fie rivale, rivalităţile lor vor naşte cele mai mari conflicte pentru ele şi pentru
Europa; dacă ele îşi unesc interesele, cum ar fi principiile politice prin asemănarea
guvernelor lor, ele vor fi liniştite şi mulţumite, şi Europa va putea să spere la pace”vi.
Această uniune urma să fie deschisă participării şi a altor state europene, în primul rând
Germaniei, care prin populaţia pe care o are, prin poziţia centrală pe care o ocupă, este
destinată să joace un rol de prim rang în Europa. Participarea Germaniei este însă
condiţionată de realizarea unităţii acesteia şi de adoptarea unui sistem parlamentar.
Proiectul lui Saint-Simon, destinat diplomaţilor reuniţi cu ocazia Congresului de la Viena,
nu a exercitat nici o influenţă asupra deciziilor Congresului. Marile puteri ale vremii au
impus o altă viziune asupra Europei, fondată pe dorinţa de a restabili autoritatea
dinastiilor şi pe principiul echilibrului între marile puteri europene
În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, vorbeşte
despre înfiinţarea unei Societăţi a Naţiunilor. El introduce catolicismul ca principiu
pentru unitatea Europei, care să înlocuiască astfel echilibrul puterilor, considerând că
principala bogăţie a Europei este comunitatea de credinţă şi că pericolele externe, venite
din afara Europei, precum democraţia şi iacobinismul ameninţau unitatea acesteia.
Unitatea creştină era însă, în primul rând, o unitate catolică şi mai puţin ortodoxă sau
protestantă.
Pe de altă parte, mişcările revoluţionare de la mijlocul secolului XIX susţineau şi ele
ideea unei federaţii europene, formată ca o „tânără Europă” apărută în urma prăbuşirii
tronurilor, idee a cărei paternitate îi este atribuită revoluţionarului italian Mazzinii
(considerat un „pionier al federaţiei europene”) şi care a fost susţinută şi de către fruntaşii
Revoluţiei paşoptiste din Ţările Române.

 Înfrângerea revoluţiilor de la 1848 a făcut ca aceste idei să nu se poată concretiza. Ele


nu dispar însă, ci sunt susţinute în continuare de numeroşi scriitori, jurnalişti, filosofi şi
Plan de mişcare politicieni (Victor Hugo, Nietzsche, Hegel, Napoleon al II-lea, etc).
europeană
Spre mijlocul secolului XIX, ideea europeană, care a fost multă vreme apanajul unor
gânditori izolaţi, prea puţin numeroşi şi prea puţin influenţi, suscită un interes suficient de
larg pentru a da naştere unui plan de mişcare europeană.
Ideea europeană renaşte spre sfârşitul anilor 1860, cu ocazia congreselor de pace
organizate la Geneva, Berna şi Lausane şi se instituţionalizează odată cu înfiinţarea Ligii
pentru pace şi libertate şi cu crearea revistei Statele Unite ale Europei, ale cărei baze au
fost puse de Victor Hugo şi Garibaldi, şi care va fi editată, cu scurte întreruperi, între
 1867-1939. Pe baza ideilor sale, Congresul de Ştiinţe Politice care a avut loc la Paris în
apariţia anul 1900 propune proiectul cu titlul „Statele Unite Europene”.
conceptului
„Statele Unite ale Cu ocazia Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo lansează pentru
Europei” prima dată expresia „Statele Unite ale Europei” în celebrul său discurs îndreptat

12
împotriva războiului: ” Va veni o zi când armele vor cădea din mâini şi bombele
tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul şi cu dreptul de vot universal al popoarelor … va
veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, şi lumea se va mira că au
fost vreodată cu putinţă... Şi va veni ziua când vom vedea două grupări uriaşi: Statele
Unite ale Europei şi Statele Unite ale Americii dându-şi mâna prietenească peste ocean
(...) Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, englezi, germani, voi, toate naţiunile
continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate,
veţi fonda împreună o unitate superioară şi veţi constitui fraternitatea europeană”vii.
În a doua jumătate a secolului XIX, ideea de unitate europeană nu mai este
înconjurată de acelaşi optimism ca înainte de 1948. Dacă din punct de vedere politic
această perioadă este marcată de realizarea aspiraţiilor naţionale ale statelor europene, din
punct de vedere ideologic sunt tot mai multe voci care, arătând pericolul pe care îl
reprezintă statul naţional, preconizează o organizare federală pe noi baze.
Astfel, Joseph Proudhon, în lucrarea sa „Principiu federativ” (1863), pledează în
favoarea înlocuirii statului centralizat şi organizat ierarhic, cu entităţi politice de mici
dimensiuni, asociate pentru a-şi asigura securitatea şi progresul lor economic, prin
intermediul contractelor liber stabilite. Principiul său federalist porneşte de la ideea
eliminării totale a intervenţiei statului în economie.
Ultimele decenii ale secolului se caracterizează prin relansarea dezbaterilor pe
marginea proiectului european, în special în paginile revistelor de drept, polarizarea
ideilor şi proiectelor europene între federaţie (susţinută, spre exemplu de juristul britanic
J. Lorimer, profesor la Universitatea din Edimbourg) şi confederaţie (susţinută, printre
alţii, de profesorul şi juristul elveţian J. Caspar Bluntschli, care în lucrarea sa
„Organizarea unei societăţi a statelor europene”(1878), vorbea despre crearea unei
„comunităţi europene cu o structură flexibilă”).
Cu toate că ideea europeană începe să sensibilizeze tot mai multe cercuri politice,
economice, sociale, în continuare proiectele concrete de organizare europeană sunt făcute

 de către personalităţi solitare sau de către grupuri restrânse.


Creşterea naţionalismului, spre sfârşitul secolului XIX, este îngrijorătoare şi mediile
Creşterea
naţionalismului intelectuale europene încearcă să găsească soluţii pentru ieşirea dintr-o criză din ce în ce
mai previzibilă. De la Friederich Nietzsche, care considera naţionalismul o boală a
spiritului european care întârzie unificarea europeană, la Ernest Renan, care respinge
fundamentarea naţiunii pe comunitatea de origine, rasă sau limbă, la Paul de Constant,
pentru care viitorul statelor europene nu poate exista decât în cadrul unităţii continentului,
doar o Europă unită putând să apere pacea şi să excludă războiul ca mod de rezolvare a
problemelor internaţionale, la Victor Hugo, toţi au militat pentru pace şi unitate
europeană. Această mişcare a rămas însă cantonată la nivelul idealiştilor, a oamenilor de

13
cultură, nereuşind să influenţeze decisiv nici politica guvernamentală a statelor europene
şi nici să primească un larg sprijin popular.
În aceeaşi perioadă, un actor important î-şi face loc pe scena europeană : Rusia.
Aceasta, sub impactul reformelor şi al industrializării, se modernizează, înregistrează o
creştere considerabilă a puterii sale militare şi a rolului în relaţiile internaţionale, fiind tot
mai aproape de dezideratul pe care şi-l fixase – acela de a juca un rol important în
viitoarea Europă. Mai departe de hotarele Europei, ascensiunea Statelor Unite ale
Americii, ridică şi ea problema unirii forţelor europene într-o structură federală capabilă
să facă faţă acestei concurenţe.
Din nefericire, sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se caracterizează, la
nivel european, prin renunţarea la proiectele de tip federativ şi întărirea centralismului, a
naţionalismului. Cresc rivalităţile între statele europene pentru dobândirea unui rol cât
mai important în arhitectura continentală şi pentru extinderea dominaţiei coloniale, şi, în
acest context, se declanşează o adevărată cursă a înarmărilor şi se constituie blocuri
militare opuse, care, în loc să unească Europa, o scindează, având ca rezultat nefast
stricarea echilibrului menţinut timp de un secol şi declanşarea primului război mondial,
ale cărui efecte au depăşit şi cele mai pesimiste previziuni.

- TEMA II -
DE LA IDEE, LA INIŢIATIVE CONCRETE - PERIOADA INTERBELICĂ

1. Încercarea de a pune bazele păcii şi reconcilierii. Înfiinţarea Societăţii


Naţiunilor
 Izbucnirea primului război mondial şi evenimentele produse în timpul acestuia au
Perioada
interbelică făcut ca, la sfârşitul războiului să se înregistreze o înrăutăţire a situaţiei statelor vestice,
mai puţin a Angliei, care au devenit conştiente de fragilitatea relaţiilor dintre ele. În
acelaşi timp, America iese din starea de izolaţionism, preşedintele Wilson implicându-se
activ în materializarea ideii de unificare europeană, ca parte componentă a procesului de
unificare mondială. Existau practic, în acest context, două state care dominau din punct
de vedere politic: SUA şi URSS.
Prăbuşirea ordinii internaţionale, anarhia în care este aruncat continentul european,
reclamau soluţii pentru o nouă organizare internaţională care să facă imposibilă repetarea
unui astfel de cataclism.
Perioada interbelică va consemna astfel o multiplicare a proiectelor de unitate
europeană.
Cadrul în care este reafirmată ideea unităţii europene este cel puţin paradoxal: pe de o
 parte, recrudescenţa naţionalismului, triumful statelor naţionale, asigurat prin tratatele de
Crearea Societăţii
Naţiunilor
14
pace (formarea de noi state ca urmare a dispariţiei Austro-Ungariei şi consolidarea
statelor din Balcani), pe de altă parte, un extraordinar elan pacifist, care va culmina cu
crearea Societăţii Naţiunilor, a cărei principală misiune este apărarea păcii.
Rezultat al unui compromis între concepţia americană (care avea în vedere
reglementarea universalistă a problemelor păcii şi războiului, cu includerea tuturor
statelor şi funcţionând după principiul dreptului la autodeterminare al popoarelor şi al
egalităţii lor juridice), şi concepţia marilor puteri europene (care urmăreau asigurarea
securităţii proprii, pedepsirea şi slăbirea statelor învinse în război, izolarea Germaniei şi a
Rusiei Sovietice), această organizaţie cu vocaţie internaţională va deveni în scurtă vreme
o instanţă condusă de marile puteri europene şi orientată spre rezolvarea problemelor
europene.
Eficienţa sistemului creat prin înfiinţarea Societăţii Naţiunilor a stat încă de la început
sub semnul întrebării întrucât, pe de o parte, el nu a fost rezultatul unui consens european,
conducând la divizarea Europei în state învingătoare şi state învinse, în state puternice şi
state slabe, iar, pe de altă parte, nepunându-se bazele unui plan de redresare economică a
Europei, decalajele de dezvoltare şi dependenţa economică faţă de Statele Unite ale
Americii s-au accentuat.
Retragerea Statelor Unite din Societatea Naţiunilor a agravat confuzia care domnea în
interiorul acesteia cât priveşte găsirea unor soluţii eficiente pentru asigurarea păcii,
diluând şi mai mult garanţiile privind securitatea colectivă.
Chiar dacă, finalmente, Societatea Naţiunilor a eşuat în realizarea principalelor sale
obiective - asigurarea păcii (prin instituirea unui sistem de securitate bazat pe garanţii
colective şi obligativitatea rezolvării diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice) şi
redresarea economică a Europei, nu poate fi ignorat meritul acesteia în punerea bazelor
procesului de democratizare a vieţii internaţionale, prin instituirea unor norme de
conduită în relaţiile interstatale şi prin promovarea cooperării dintre state în diverse
domenii ale vieţii economice, sociale şi culturale. Fără îndoială, Societatea Naţiunilor a
contribuit la dezvoltarea ideii europene în perioada interbelică.
Şi după 1914, promovarea spiritului european rămâne apanajul elitelor, mai ales al
intelectualilor de stânga, scriitorilor, jurnaliştilor, mediilor politice socialiste.
Impresionate de dinamismul pieţei interne „fără frontiere” a Statelor Unite, încep să
devină preocupate de ideea unităţii europene şi mediile economice, pentru care,
integrarea industrială, crearea unei „mari pieţe europene”, permitea dezvoltarea unei
producţii industriale mai mari şi scăderea preţurilor.
Devine din ce în ce mai evident că doar cooperarea între statele europene va permite
reconstrucţia rapidă a economiilor devastate. Foarte rapid, apare soluţia unei cooperări

 franco-germane ca soluţie alternativă la plata reparaţiilor cerute de către Franţa în urma


războiului. Chiar dacă acest proiect nu s-a concretizat, ideea de apropiere franco-germană
Cooperare
franco-germană
15
în plan economic nu a fost abandonată, urmând ca pe ea să fie fondată viitoarea
construcţie comunitară.
Meritul Societăţii Naţiunilor, din acest punct de vedere, este acela că, în special prin
organele sale economice, a încurajat cooperarea între statele europene, preconizând,
spre sfârşitul anilor ’20 constituirea unei vaste pieţe înfiinţate după modelul american, dar
ca reacţie la închiderea pieţei americane. Din această perspectivă proiectul european
apare ca având o dublă valenţă: dorinţa de solidaritate crescută şi preocuparea de a putea
reacţiona împotriva unei ameninţări exterioare.
Ineficienţa sistemului Societăţii Naţiunilor a determinat formularea unor alternative
pentru realizarea unităţii europene. Două sunt concepţiile cu privire la construcţia Europei
care se manifestă în această perioadă. Prima dintre acestea porneşte de la principiile
cooperării interguvernamentale clasice, în care suveranitatea statală nu este afectată, iar
cea de-a doua are în vedere o depăşire a acestei suveranităţi printr-un proces de unificare,
de integrare. Oamenii politici ai vremii susţin mai degrabă prima dintre aceste concepţii,
cea de-a doua, în mod evident federalistă, fiind susţinută de autori care nu au un rol
politic decizional.

2. Mişcarea Pan-europeană
Unul dintre cele mai importante roluri în promovarea ideilor federaliste l-au avut
mişcările neguvernamentale, ale căror mijloace de acţiune constau în mobilizarea opiniei
publice şi în exercitarea de presiuni asupra guvernelor pentru trecerea de la idee la
acţiune.
În acest context, cea mai influentă dintre mişcări s-a dovedit a fi Mişcarea Pan-
europeană, condusă de un „profet”viii al Europei unite-contele Richard Graf
Coudenhove - Kalergi. Născut la Tokyo dintr-un austriac şi o japoneză, cu origini
nobile, aristocrat austro-ungar crescut la Viena, cetăţean ceh în 1919, naturalizat francez
 în 1939, Coudenhove - Kalergi era expresia compolitismului cultural strălucit al Bătrânei
Europe. El publică la Viena, în 1923, după Tratatul de la Saint-Germain, Manifestul
Mişcarea Pan-
Europeană „Pan Europa”, în care arată că „Problema Europei se reduce la două cuvinte: unificare
sau prăbuşire”, şi că declinul Europei este o consecinţă a declinului ei moral. Mişcarea
pan-europeană urmăreşte crearea unei păci europene durabile şi înlocuirea Europei
destrămate cu o Europă liberă şi federativă.
Uniunea statelor europene urma să se realizeze în etape, începând cu o cooperare
interguvernamentală restrânsă, continuând cu acorduri de generalizare a arbitrajului şi
crearea unei uniuni vamale care să ducă la constituirea Statelor Unite ale Europei. Statele
Unite ale Europei gândite de Coudenhove-Kalergi excludeau Rusia şi Marea Britanie
(aceasta, prin imperiul său colonial, apărea mai degrabă ca o putere exterioară), şi nu
admitea decât statele democratice ale continentului.

16
Sub preşedinţia contelui Coudenhove-Kalergi în 1926 se reuneşte la Viena un
Congres la care au participat 2000 de reprezentanţi din 24 de state, în urma căruia se
înfiinţează Uniunea Pan-europeană. Proiectul de Pact Pan-european al contelui Kalergi
avea în vedere crearea unei organizaţii a statelor europene sub numele de „Statele
federale europene”, cetăţenii statelor federale urmând să devină în acelaşi timp şi cetăţeni
europeni. Această federaţie a statelor europene, ale cărei organe erau Consiliul, Adunarea
şi Curtea federală (şi care urma să obţină recunoaşterea şi sprijinul SUA şi al URSS), era
fondată pe abandonul de suveranitate consimţit de statele membre.
Datorită numărului important de state participante şi a obiectivelor propuse (între care
amintim garantarea egalităţii, securităţii şi suveranităţii, realizarea uniunii vamale,
instituirea unei monede comune, respectarea civilizaţiei fiecărui stat, dezvoltarea
colaborării între statele membre şi cu celelalte state), Congresul de la Viena din 1926 este
considerat unul dintre cele mai importante momente ale procesului de realizare a unităţii
europene, ce a identificat principiile ce vor sta la baza construcţiei europene de mai
târziu.

3. Alte proiecte de realizare a unităţii europene


 Alături de Mişcarea Pan-europeană, s-au implicat în promovarea ideii de unificare
Proiecte de unitate europeană şi alte organizaţii neguvernamentale: Uniunea vamal-europeană (înfiinţată în
europeană 1924 şi care îşi propunea uniunea vamală treptată a statelor europene în jurul unui nucleu
format din Franţa, Germania Belgia şi Luxemburg, cu atragerea Uniunii Sovietice, a
Statelor Unite şi a Marii Britanii), Asociaţia pentru cooperare economică (înfiinţată tot
în 1924 cu scopul extinderii cooperării economice a statelor europene), etc.
Ineficienţa Societăţii Naţiunilor care, cu toate eforturile depuse, nu a reuşit elaborarea
unui proiect care să îndepărteze pericolul unui nou război şi să realizeze unificarea
europeană, l-a determinat pe danezul Heerfordt să publice în 1924 un eseu intitulat
„Europa Communis”, în care critică această ineficienţă, propunând totodată înfăptuirea
unui stat federal european prin alcătuirea unui sistem instituţional format dintr-o
adunare parlamentară, un directorat de şefi de state cu drept de veto, un minister federal
responsabil în faţa adunării, un regim special pentru agricultură şi o perioadă de tranziţie
înainte de realizarea unei uniuni vamale.
În 1924 Alfred Nossia prezintă proiectul unei „Noi Europe” care să facă faţă
concurenţei americane şi expansiunii sovietice, iar în 1926 Gaston Riou, autorul lucrării
„Europe, una patrie”, propune o uniune economică şi vamală. Liderul radical Edouard
Herriot publică în 1930 lucrarea „Europa”, în care considera necesară realizarea unei
înţelegeri europene în cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională europeană
după modelul Uniunii Panamericane, având propriile conferinţe periodice şi propriul
secretariat permanent.

17
Aceste iniţiative nu au rămas fără ecou la nivelul guvernelor statelor europene, cea
mai importantă consecinţă reprezentând-o reconcilierea franco-germană care a început
după criza din 1923 când Franţa a ocupat regiunea germană Ruhr, reconciliere văzută de
către promotorii săi - miniştri de externe, Aristide Briand şi Gustav Stresemann, singurul
mijloc de a consolida pacea şi stabilitatea continentului.

4. Proiectul politic al lui Aristide Briand

 Cea mai spectaculoasă iniţiativă a epocii a fost cea a lui Aristide Briandix, ministrul

Proiecte de unitate de externe francez şi apropiat al mişcării pan-europene, a cărei preşedinţie de onoare a
europeană deţinut-o. Susţinut de omologul său german Gustav Stresemann, la 7 septembrie 1929
propune guvernelor europene reunite cu ocazia celei de-a 10-a sesiuni a Adunării
Generale a Societăţii Naţiunilor crearea unei legături federale între statele europene, fără
însă a se aduce atingere suveranităţii nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte
din această asociaţie. Acest proiect federalist urma să fie realizat în cadrul Ligii
Naţiunilor, sub patronajul şi controlul acesteia. În urma acestei propuneri, Briand este
însărcinat cu prezentarea unui memorandum asupra „organizării unui regim de uniune
federală europeană”.
Redactat de diplomatul Alexis Leger şi prezentat Adunării Societăţii Naţiunilor la 1
mai 1930, Memorandumul Briand trezeşte numeroase obiecţiuni la nivelul guvernelor


europene, Marea Britanie respingându-l, iar celelalte state privindu-l cu prudenţă.
Rezultat al unui compromis între interesele naţionale, uneori divergente, ale statelor
Proiectul Briand europene, şi caracterul supranaţional al viitoarei construcţii europene, Memorandumul s-a
îndepărtat întrucâtva de principiile federaliste ale Mişcării Pan-europene, însă, pentru
momentul la care a fost formulat, el reprezenta o soluţie realistă pentru rezolvarea
 problemelor Europei. Unele dintre elementele fundamentale ale propunerii sale vor fi
preluate în procesul construcţiei europene post-belice, în timp ce altele, încă
Federaţie
europeană neconfirmate, sunt şi astăzi de actualitatex.
Premisele de la care pleca Briand în justificarea necesităţii unei abordări colective a
construirii Europei erau: principiul unei uniuni morale europene, a unei solidarităţi între
statele europene; responsabilitatea colectivă pentru apărarea păcii în faţa pericolelor care
o ameninţau; lipsa de coordonare ce caracteriza economia Europei, şi care o împiedica
să se dezvolte. Problema economică trebuia subordonată însă celei politice. „planul
politic este cel pe care ar trebui să fie întreprins, înainte de toate, efortul constructiv care
urmăreşte să confere Europei o structură organică”. Cooperarea politică europeană era
văzută sub forma unei federaţii fondate pe ideea de uniune şi nu de unitate, deci suficient
de flexibilă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre
state. În ceea ce priveşte cooperarea economică, obiectul acesteia îl constituia apropierea

18
economiilor europene şi „stabilirea unei pieţe comune în vederea ridicării la maximum a
nivelului bunăstării umane pe întreg teritoriul comunităţii europene”.
Proiectul lui Aristide Briand este trimis spre studiu unei comisii a Ligii Naţiunilor
însă el nu mai ajunge să se concretizeze, în principal datorită conjuncturii internaţionale –
criza din anii 1929-1930 şi alegerile din Germania care l-au adus pe Hitler în prim-planul
politicii europene. Moartea lui Streseman, la 3 octombrie 1929, a determinat venirea la
putere a noului guvern Bruning, care a schimbat politica externă de înţelegere, promovată
de predecesorul său, cu una revizionistă, de confruntare. Deşi lansarea Memorandumului
Briand a coincis cu retragerea trupelor franceze din zona Ruhr, ca semn al reconcilierii
franco-germane, el nu a declanşat reacţii favorabile în Germania. A fost urmat mai

 degrabă de o explozie naţionalistă, considerându-se că prin aceasta Franţa urmărea să


Memorandumul lege Germania într-o reţea de constrângeri răsăritene stabilite prin Tratatul de la
Briand Versailles) şi să o izoleze de alte ţări (SUA Anglia, Japonia) care i-ar fi putut susţine
interesele revizioniste.
Atât Germania, cât şi Italia, se opuneau astfel înfiinţării oricărei instituţii pentru
colaborarea europeană, temându-se că prin crearea unei uniuni europene Franţa va avea
hegemonia şi va împiedica realizarea intereselor lor revizioniste. În plus, Germania era
dependentă financiar de Satatele Unite ale Americii iar Planul Briand avea un caracter
antiamerican.
Ca şi celelalte tentative de unificare paşnică a continentului european, şi iniţiativa lui
Aristide Briand eşuează, în principal datorită faptului că Europa era încă dominată de idei
naţionaliste şi totalitariste.
Proiectul Briand, care reprezintă o sinteză remarcabilă a mai multor secole de
pregătire ideologică în spiritul ideii europene, o autentică „Carte albă” a europenismului,
rămâne important prin ideile şi conceptele pe care le promovează, şi care se vor regăsi în
încercările ulterioare de organizare a continentului. El îl consacră pe ministrul de externe
francez ca precursor eminent al ideii europene, conferind Franţei iniţiativa şi calitatea de
lider al integrării, confirmate de-a lungul timpului.
Va trebui să vină însă cel de-Al Doilea Război Mondial pentru ca Europa să devină
conştientă de divizarea şi de neputinţa ei înainte de a se convinge de necesitatea
organizării sale.

5. Mişcările de rezistenţă şi renaşterea ideii europene


Încă din primii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial, ideea europeană renaşte, în
special ca urmare a luptei mişcărilor de rezistenţă. Într-o primă fază, principala armă a
mişcărilor de rezistenţă au constituit-o textele scrise, printre cele care au contribuit cel
mai mult la renaşterea ideii europene fiind Manifestul de la Ventotene, intitulat „Pentru
o Europă liberă şi unită” (scris de Altiero Spinelli şi Ernesto Rossi şi care a fondat

19

Rolul mişcărilor
de rezistenţă
Mişcarea federalistă europeană (MFE)) şi scrierile socialistului francez Leon Blum, în
favoarea unei Europe federale, în „Popularul” şi în lucrarea „Scara umană”, care a

 circulat în clandestinitate.
În ultimii ani ai celui de-Al Doilea Război Mondial se relansează interesul pentru
Crearea Benelux realizarea unei viitoare unităţi a Europei. Astfel, o serie de mişcări de rezistenţă precum
 mişcarea „Lupta”, în Franţa, grupul numit „Partidul de acţiune”, în Italia, mişcări din
Idei federaliste Olanda, Danemarca. Norvegia, Germania, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia,
elaborează la Geneva în 1944 un proiect de declaraţie al rezistenţelor europene, în
care constată: „În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două

 conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state
suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin crearea
Crearea Benelux unei Uniuni federale între popoarele europene.”
Este adevărat însă că aceste mişcări constituiau mai degrabă o reacţie pentru unitate în
faţa agresorului decât ca un adevărat proiect politic. Dorinţei lui Hitler de a uni Europa
prin violenţă, mişcările de rezistenţă îi opun idealul unei Europe federale, fondată pe
aderarea liberă a popoarelor democratice.
Proclamând reperele morale, sociale, economice şi politice ale unei uniuni federale a
statelor lor, în acelaşi manifest se arată: „Aceste repere nu pot fi atinse decât dacă
diversele state ale lumii acceptă să se debaraseze de dogma suveranităţii absolute a
statului integrându-se într-o singură organizaţie federală. Pacea europeană este cheia de
boltă a păcii în lume. Este important să se remedieze această anarhie prin crearea unei
Uniuni federale a popoarelor europene.”
Ideile federaliste încep să anime în această perioadă şi o parte a mediilor
guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al libertăţii
şi unităţii Europei, lansând, încă din octombrie 1942, într-un memorandum adresat
ministrului său, Anthony Eden, formula „Statele Unite ale Europei”, ca parte
componentă a organizării lumii după război: „Oricât de departe poate părea azi acest
obiectiv, eu am speranţa fermă că familia europeană va acţiona într-o uniune strânsă în
cadrul Consiliului Europei. Aştept şi doresc crearea Statelor Unite ale Europei unde va
fi posibilă orice călătorie fără obstacole. Sper să văd economia Europei studiată într-un
tot unitar. Sper să văd un Consiliu care să grupeze, poate, 10 naţiuni, printre care fostele
Mari Puteri…”xi.
Pe de altă parte, conducătorii politici ai continentului, aflaţi în exil la Londra,
contribuie şi ei la reflexia asupra viitorului Europei. Discuţiile purtate la iniţiativa
ministrului belgian de externe, Paul – Henri Spaak, au însă puţine şanse de finalizare, nici
unul dintre state neasumându-şi responsabilitatea de a promova un proiect concret.
Singura iniţiativă care se finalizează înainte de sfârşitul războiului este înfiinţarea
Benelux, organizaţie economică restrânsă formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg.

20
Între aceste state se semnează în 1943 o convenţie monetară, iar în 1944, prin tratatul
semnat la Londra, se creează o uniune vamală, tariful vamal comun urmând să intre în
vigoare începând cu 1948. Înfiinţarea acestei organizaţii a servit cauza europeană,
reprezentând un „laborator” pentru găsirea soluţiilor posibile la problemele integrării
economice, şi, totodată, creând o solidaritate reală şi exemplară între cele trei state, care
vor deveni nucleul pieţei comune.
Experienţa Benelux-ului care, în condiţiile unei adaptări a economiilor, a determinat o
creştere extraordinară a schimburilor dintre statele membre, mult mai rapidă decât în
relaţiile cu terţii, avea să deschidă calea pieţei comune europene.
Perioada interbelică a fost o perioadă de gestaţie pentru ideea europeană, o perioadă
de reflecţie asupra multitudinii de proiecte ale căror linii generale vor forma temelia
demersului european după 1945: „aproape totul era stabilit: uniunea vamală, pilonul
franco-german, sistemul monetar, o societate de tip federal (Aristide Briand), Europa „cu
două viteze”, identitate europeană, instituţii comune, etc.”xii.
Unitatea Europei a fost gândită, de-a lungul timpului, fie în jurul nucleului franco-
englez (de către adepţii lui Saint-Simon), fie în jurul nucleului franco-german (în epoca
romantică), iar modalitatea concretă de realizare a ei a pendulat între confederaţie şi
federaţie, între stat naţional şi organizaţie europeană. Elementul comun al tuturor acestor
proiecte, cel pe care se va fonda viitoarea construcţie europeană, va fi ideea de
solidaritate a statelor europene.

- TEMA III -
RENAŞTEREA IDEALULUI EUROPEAN DUPĂ
CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

 1. Aspecte introductive
Perioada ce a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial marchează trecerea de la
Idealul european
după sfârşitul proiectele de uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Abia după cel de-Al
războiului Doilea Război Mondial ideea europeană şi dorinţa de a proceda la construcţia Europei, la
înfiinţarea unei uniuni europene pentru europeni, vor reuşi să se impună, concretizându-
se în proiecte coerente şi concret realizabile ale unor formule de cooperare şi integrare.
După 1947, Europa va cunoaşte un proces istoric de organizare internă, conceput ca
instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor ei probleme şi
apt să asigure o mai bună apărare a intereselor sale în lume după războixiii.
Europa va deveni primul model în istorie de asociaţie de state care au decis să
colaboreze şi să acţioneze pentru un interes comun. Această asociaţie liber aleasă
marchează o ruptură fundamentală în istoria Europei, care, timp de mai multe secole, a
fost constant un câmp de bătălie între marile puteri rivalizând pentru a-şi asigura

21
hegemonia, fie că au făcut-o în numele intereselor economice, ale unei ideologii
religioase sau politice. Este, de asemenea, pentru prima dată în istorie când se concepe
orientarea spre o cale federală după eşecul diverselor soluţii confederale. Modificările
radicale ce se înregistrează în raporturile de forţă în timpul şi după cel de-Al Doilea
Război Mondial au făcut posibile aceste realizări.

2. Conştientizarea nevoii de unitate

 Renaşterea idealului european după război, ca urmare a conştientizării nevoii de


unitate, va fi influenţată în mod decisiv de doi factori: situaţia critică a Europei şi
Nevoia de unitate
declanşarea războiului rece.
2.1. Realităţile economice şi politice ale Europei postbelice
La sfârşitul războiului, statele europene, care timp de secole ocupaseră o poziţie
centrală în istoria mondială, se confruntă încă o dată cu un bilanţ tragic:
- 37 milioane de morţi (din totalul de 50) şi alte câteva milioane de refugiaţi;
- pierderi materiale catastrofale – oraşe aproape rase de pe faţa pământului, producţia
industrială redusă la jumătate faţă de cea de dinainte de război iar producţia agricolă la o
treime, reţelele de transport distruse aproape în totalitate în unele state;
- efecte financiare grave – creşterea considerabilă a datoriei publice a statelor
beligerante (în cazul Germaniei, aceasta a crescut de 10 ori), creşterea preţurilor şi inflaţie
ridicată.
Într-un cuvânt, statele europene erau devastate, într-o stare de declin politic şi
economic caracterizată prin extremism ideologic, dispute politice interne, inflaţie
generalizată, sistem monetar inexistent, şomaj, sărăcie şi foamete.
Deşi în mare parte în ruină, întrucât capacităţile sale de producţie nu fuseseră distruse
complet economia europeană avea însă şanse de recuperare. Această reconstrucţie va fi
însă condiţionată, pe de o parte, de realizarea stabilităţii politice şi sociale, iar pe de altă
parte, de asistenţa care va fi oferită de către Statele Unite ale Americii.
Incertitudinea politică, ce a cuprins întreaga Europă, nu va fi mai puţin periculoasă
decât distrugerile materiale. Din punct de vedere teritorial, războiul a determinat
importante transformări. „Noua hartă europeană, rezultat al conferinţelor de la Yalta,
Postdam, a tratatelor de pace şi a acordurilor bilaterale, va fi fondată, ca şi repere
supreme, pe echilibrul puterilor în relaţiile Est-Vest. Aceste criterii vor reprezenta un
triumf pentru Moscova care, cu ajutorul forţei sale armate, va pătrunde până în inima
continentului”.
Tabloul mondial se prezenta astfel:
- Statele Unite, mare învingătoare în război şi deţinând arma nucleară, capabilă, în
consecinţă să asigure securitatea unei părţi a Europei, deţine cheia reconstrucţiei
economice a Europei;

22
- URSS, ocupând jumătatea orientală a Europei, chiar dacă epuizată economic, însă cu
un imens potenţial, ce se erijează în apărător al Europei de Est.
Cele două mari puteri, refractare după război ideii de realizare a unităţii europene,
înclinau mai degrabă pentru o organizaţie mondială: Organizaţia Naţiunilor Unite.
- în acelaşi timp, „trei protagonişti europeni puteau încă spera să joace un anumit rol
după război: - Marea Britanie, graţie puterii planetare a Commonwealth-ului şi relaţiilor
sale privilegiate cu Statele Unite; Franţa, foarte slăbită în 1945, scăpând de curând de un
guvern militar de ocupaţie graţie acţiunii generalului de Gaulle, şi neinvitată la
Conferinţele de la Yalta şi Postdam; Benelux-ul, născut în 1944, comunitate tarifară cu
vocaţie de uniune economică, toate acestea constituind un laborator al uniunii de interese,
în special pentru francezi”.
Europa era aşadar fărâmiţată în numeroase state şi divizată între două grupuri de
interese: cele ale SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice şi punerea
bazelor unei alianţe atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi
interesele URSS, care dorea extinderea influenţei sale şi în vestul Europei.
Această rivalitate dintre SUA şi URSS a dat naştere la ceea ce s-a numit „Războiul
Rece”, şi care, timp de câteva decenii, a divizat Europa în două tabere.

 2.2. Declanşarea „Războiului Rece”


Ostilităţile existente între Uniunea Sovietică şi Occident, confruntarea care se
Războiul Rece
manifesta pe diverse planuri: politic, economic, tehnologic, ideologic, propagandistic, şi
care a fost trecută în plan secund în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, s-a
reactivat la sfârşitul războiului. Această stare de fapt a fost alimentată în principal de
politica expansionistă a lui Stalin, al cărui principal scop era acela de a profita de situaţia
militară pentru a spori influenţa rusească in Europa. Astfel, URSS a ocupat, după 1945,
500.000 km2 de teritoriu, cuprinzând statele baltice, vechiul teritoriu polonez al
Bielorusiei, Ruthenia subcarpatică şi Moldova. Dominaţia asupra Europei răsăritene a
continuat şi indirect, până la sfârşitul lui 1947 reuşind să impună în toate statele din
regiune, cu excepţia Cehoslovaciei, guverne eminamente comuniste. În plus, Stalin a
“împins” Polonia spre est, în detrimentul Germaniei, şi trata zona rusă de ocupaţie din
Germania ca şi cum ar fi aparţinut Rusiei.
Acţiunile lui Stalin, hotărârea acestuia de a răspândi comunismul în cea mai mare
parte a lumii, au stârnit îngrijorare în Occident, îngrijorare accentuată şi de asocierea la
guvernare a partidelor comuniste în state precum Franţa, Italia şi Belgia.
Confruntarea politico-ideologică dintre aliaţi se întăreşte în 1946, când Stalin, într-un
discurs ţinut în faţa membrilor partidului comunist, susţine că victoria în război trebuie să
fie înţeleasă ca reprezentând triumful sistemului sovietic, nu al aliaţilor, şi că profundele
diferenţe existente între capitalism şi socialism fac imposibilă convieţuirea celor două.

23
Răspunsul occidental este dat de Winston Churchill, care va fi primul care
avertizează asupra gravităţii situaţiei, făcând apel la unitatea naţiunilor occidentale.
Potrivit lui Churchill, Europa mai poate spera să joace un rol important pe plan mondial,
numai dacă se unifică. La 5 martie 1946, în aşa-numitul discurs al “Cortinei de Fier”,
 rostit la Fulton (Missouri), în Statele Unite, Winston Churchill trage un semnal de alarmă
Cortina de fier cu privire la răspândirea comunismului în Europa răsăriteană, argumentând faptul că doar
ca State Unite sale Europei, ţările europene vor mai putea însemna ceva pe plan
internaţional: “De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat
peste Continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa
centrală şi răsăriteană. Varşovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucureşti şi
Sofia, toate aceste oraşe faimoase şi populaţiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie
să numesc sfera sovietică; şi toate se află nu numai sub influenţă sovietică, ci şi sub un
control foarte strict de la Moscova şi, în multe cazuri, în creştere.”
În încheierea mesajului său, Churchill face apel la o alianţă a Occidentului care să
reziste cu fermitate în faţa ameninţării comuniste. El revine însă asupra temei în
septembrie 1946, într-o conferinţă ţinută la Universitatea din Zurich, şi afirmă speranţa
unei susţineri a Rusiei sovietice (alături de Marea Britanie, de Commonwealth-ul său şi
de puternica America), pentru proiectul de reconstruire a „familiei europene”, căreia să-i
 asigure o structură care „să-i permită să trăiască şi să se dezvolte în pace, suveranitate şi
factori libertate”. Franţa şi Germania trebuiau să preia iniţiativa realizării acestei sarcini urgente
catalizatori:
ameninţarea şi, chiar dacă la început nu toate statele Europei vor să intre în Uniune, „trebuie ca noi să
sovietică şi lucrăm pentru a alătura şi uni acele state care o doresc şi o vor”.
influenţa Răspândirea comunismului sovietic era văzută ca o ameninţare atât de către Europa
americană
Occidentală cât şi de către SUA. În faţa acestei ameninţări, pentru a o stopa, era necesară
o solidaritate între europeni şi americani, în scopul întăririi stabilităţii politice a acestor
state. Astfel, ameninţarea sovietică şi influenţa americană vor constitui doi dintre
factorii catalizatori pentru construcţia europeană.
O etapă importantă în evoluţia războiului rece a constituit-o apariţia aşa-numitei
“Doctrine Truman”, ca urmare a evenimentelor petrecute în Grecia (unde comuniştii
încercau să răstoarne monarhia şi guvernul legal ales), şi în Turcia (care şi ea era
ameninţată cu distrugerea integrităţii teritoriale). În februarie 1947, ambasadorul britanic
la Washington anunţă Departamentul de Stat american de dificultăţile pe care le
întâmpină în susţinerea monarhiei în Grecia (pe care Marea Britanie o instaurase în 1944)
împotriva acţiunii comuniştilor, şi solicită ajutor. Reacţia noului preşedinte al Statelor
Unite, Harry S. Truman, care a venit la conducerea SUA în aprilie 1945, după moartea
lui Roosevelt, este de a anunţa, la 12 martie 1947, în faţa Congresului, intenţia sa de a
acorda ajutor Greciei şi Turciei pentru a externe a Statelor Unite. Politica SUA urma să
fie una “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către

24
minorităţi înarmate sau prin presiuni externe”. Ajutorul american consistent pentru Grecia
 şi Turcia, ajutor financiar, militar şi logistic, a venit foarte curând şi a permis înfrângerea
Doctrina Truman
comuniştilor până în 1949
“Doctrina Truman“, prin care Statele Unite şi-au asumat o responsabilitate
corespunzătoare poziţiei sale dominante în lume, va reprezenta baza doctrinară
justificatoare a politicii americane de blocare a răspândirii comunismului, care va dăinui
pe toată perioada războiului rece.
În acelaşi timp, în contextul confruntării între Est şi Vest, “Doctrina Truman“ a
determinat schimbarea atitudinii conducătorilor americani faţă de unificarea Europei.
Astfel, dacă la sfârşitul războiului ideea europeană avea puţine şanse de a se impune, căci
atât Roosevelt, cât şi Stalin, erau cu totul împotriva acestei idei, în această perioadă ideea
unei Europe Occidentale aliate cu Statele Unite apare ca o contrapondere la Europa
Orientală sub tutelă sovietică. Mai mult, această Europă occidentală trebuia să aibă
maximum de coeziune posibilă pentru a constitui o barieră eficace contra comunismului.
Începând din 1947, SUA vor încuraja, nu numai prin vocea preşedintelui, ci şi prin cea
a Congresului, şi chiar prin presiuni făcute asupra oamenilor politici europeni, ideea unei
Europe unite. În afară de schimbarea de poziţie a politicii americane faţă de unitatea
continentului, declanşarea războiului rece a determinat şi ralierea la ideea europeană a
unora dintre guvernele statelor occidentale, în special cele din Franţa şi Marea Britanie,
ostile, în primii ani de după război, ideilor europene.
Numeroase forţe europene devin astfel favorabile uniunii europene, văzută ca
alternativă, ca o a “treia forţă” între capitalismul Statelor Unite, pe de o parte, şi
comunismul sovietic, pe de altă parte: mediile economice, forţele politice democratice,
bisericile creştine, mediul universitar, noile mişcări europene, ş.a.

obiectivele unificării: 3. Obiectivele unificării europene
economice, politice şi
de securitate Deşi a divizat continentul, creând două spaţii regionale europene, corespunzând
viziunilor strategice ale celor două super-puteri, pentru unitatea Europei de Vest Războiul
Rece a avut o influenţă pozitivă - a simplificat dezbaterile asupra viitorului său şi a
determinat apropierea statelor vestice.
În faţa ameninţării comuniste, percepută ca venind nu numai din exterior, ci şi din
interior, guvernele statelor Europei de Vest au strâns rândurile în jurul umbrelei de
protecţie americane. Încercând să reconstruiască între ele o solidaritate afirmată destul de
firav în perioada anterioară, însă grav afectată de război, naţiunile occidentale au adus în
centrul dezbaterilor lor publice problematica integrării regionale. Axată pe convenirea
unui proiect care să susţină reconstrucţia vestului Europei, aceasta avea o triplă
finalitate: reconstrucţia economică, prezervarea păcii şi reafirmarea rolului său în lume.

25

problematica
integrării În faţa confruntării Est-Vest, statele Europei Occidentale au devenit conştiente de
regionale necesitatea coalizării lor pentru ca, împreună, să reuşească să pună pe picioare economia
europeană, să pună bazele stabilităţii şi progresului. Atât Franţa, cât şi Marea Britanie şi
Italia au înţeles că reconstrucţia lor, modernizarea şi industrializarea, erau posibile numai
prin asocierea cu alte state.
În al doilea rând, unitatea statelor europene era necesară pentru a face faţă, pe de-o
parte, expansiunii sovietice, iar pe de altă parte, pentru a contracara o întărire prea mare a
influenţei americane în zona europeană.
Un al treilea argument în favoarea coalizării statelor europene îl constituia
preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război.
Strategia aleasă în acest scop a fost impulsionarea dezvoltării economice a Germaniei
pentru ca aceasta să reziste expansiunii comunismului, cu asigurarea unei legături
puternice, a unei interdependenţe economice şi militare între Germania şi celelalte ţări
vestice, astfel încât un nou război să fie imposibil de declanşat.
Redresarea Europei era astfel necesară şi, în acest context, se relansează şi ideea
unităţii europene şi se pun bazele unor organizaţii europene de cooperare în domeniile
economic, militar şi politic.
După 1947, Europa va cunoaşte un istoric proces de organizare internă, conceput ca
instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a secularelor ei probleme şi
apt a asigura o mai bună apărare a intereselor sale în lume după război.
Dacă într-o primă fază, unitatea europeană era gândită ca o regrupare în jurul
nucleului franco-german sau în jurul Benelux-ului, treptat, mai ales în contextul
evenimentelor din anii 1947-1948, guvernele Europei Occidentale se apropie din ce în ce
mai mult de protectorul lor american.
În plan politic, dar şi economic, statele europene au găsit un sprijin în alianţa cu SUA,
care în toate aceste decenii ale războiului rece a fost ţara care a apărat valorile occidentale
împotriva totalitarismuluixiv. În faţa ameninţării pe care o reprezenta opoziţia Est-Vest
pentru Europa Occidentală, aceasta era vulnerabilă, având nevoie de asistenţa şi protecţia
Statelor Unite ale Americii.
Aşa cum apreciază un reputat specialist în domeniul construcţiei europene, prof.
Charles Zorgbibe, imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, impulsionarea
construcţiei Europei occidentale a fost dată din exterior, de către Statele Unite ale
Americii, care se erijează în „mare protector” al acestora, făcându-le să înţeleagă situaţia
grea în care se află şi beneficiile unei cooperări în vederea reconstrucţiei economiilor lor,
iar după aceea, în condiţiile războiului rece, reorganizarea apărării lor.

4. Punerea bazelor construcţiei europene moderne.


Înfiinţarea primelor organizaţii europene

26
4.1. Adoptarea metodei cooperării clasice (interguvernamentale)
Dacă în ceea ce priveşte necesitatea unificării Europei consensul era deplin în rândul
statelor Vestice, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte calea de urmat pentru
realizarea acesteia. Deşi vechiul sistem al naţionalismelor concurente şi-a dovedit limitele
cu ocazia recentului conflict, ducând la scindarea ideologică a europei, puţine erau statele
pregătite să renunţe la o parte a prerogativelor care reveneau în mod tradiţional statului
naţional şi să accepte o formulă avansată de cooperare. Aceasta din urmă era mai degrabă
apanajul elitelor intelectuale, a mediilor ştiinţifice, universitare, etc., care încercau să
propună alternative la statul naţional, considerat principala sursă de conflict. Exista
convingerea că disiparea puterii acestuia şi alocarea ei pe mai multe niveluri de autoritate,
„interconectate între ele în cadrul unui stat federal multinaţional”, ar fi cea mai bună cale
de garantare a păcii continentale.
Ideea federalistă, apărută încă din secolul XVIII, dezvoltată în secolul XIX şi apoi în
prima parte a secolului XX (în principal prin proiectul lui Coudenhove – Kalergi şi prin
intermediul mişcărilor de rezistenţă) este foarte prezentă în dezbaterile politice la sfârşitul
celui de-Al Doilea Război Mondial. Ea nu avea în vedere înlocuirea suveranităţilor

 naţionale cu una europeană, ci crearea unor instituţii adecvate care, prin competenţe şi
dimensiuni geografice să fie capabile să răspundă diferitelor probleme cu care se
apariţia
organizaţiilor confrunta Europa.
de cooperare Organizarea unor mari zone continentale, dublată în viziunea federalistă de o
clasică
multiplicare a centrelor de decizie, se sprijinea pe o constituţie care să garanteze
diversitatea culturală şi socială, pe autonomia şi integritatea statelor componente,
asigurând astfel unitatea şi omogenitatea întregului.
În ciuda susţinerii importante de care se bucurau, mişcările federaliste nu au reuşit să
 se impună în faţa abordării interguvernamentale, în principal, datorită greşelii de a explica
abordarea
interguvernamentală unificarea europeană pe baza unui model federal existent la nivelul unor state, precum
Germania sau SUA. Or, realităţile Europei, eventual unificate, erau altele şi, în
consecinţă, şi mijloacele trebuiau să fie adaptate acestei situaţii speciale. Multiplicarea la
scară continentală a unei ordini instituţionale statale nu face altceva decât să reproducă la
o scară mai mare slăbiciunile ordinii politice bazate pe state naţionale.
În aceste condiţii, un consens s-a realizat, în cele din urmă, majoritatea statelor
occidentale regăsindu-se în viziunea britanică asupra unui pol occidental întărit, ca sursă
 principală de stabilitate viitoare.
Planul Marshall
Abordarea tradiţională, interguvernametală, în pofida unor evidente neajunsuri, a
oferit instrumentul pentru satisfacerea nevoii de cooperare regională într-un moment în
care o altă „cale” nu era convenită. Atunci când se va pune problema coeziunii interne
Europei, şi o parte a statelor vestice se va declara gata să adopte o formă de cooperare

27
avansată – integrarea, se va produce o nouă scindare a Occidentului, statele ataşate
definitiv principiului suveranităţii naţionale fiind îndepărtate de la această dezbatere.

4.2. Înfiinţarea organizaţiilor europene de cooperare clasică

4.2.1. Planul Marshall şi crearea primelor organizaţii economice

4.2.1.1. Cristalizarea opoziţiei Est-Vest


Situaţia deosebit de dificilă în care se afla economia europeană după război nu era
exclusiv un rezultat al războiului. Europenilor le lipsea exerciţiul, „cultura cooperării”,
acordurile economice bilaterale fiind destul de puţine, mărfurile şi banii necirculând
curent în statele europene occidentale.
Aşa cum am arătat anterior, de redresarea Europei erau interesate şi SUA, a căror
economie nu numai că nu suferise de pe urma războiului, ci chiar se dezvoltase datorită
acestuia. Industria americană avea nevoie de pieţe de desfacere, iar, din acest punct de
vedere, Europa era cea mai atractivă, economiile europene nefiind în măsură nici să
producă şi nici să exporte.
Astfel, SUA propun statelor europene, prin secretarul de stat, generalul Marshall, cu
ocazia unui discurs ţinut la Universitatea Harvard, la 5 iunie 1947, un plan de ajutor

 economic al acestora. Prin acest plan, generalul Marshall oferea un ajutor masiv şi gratuit,
„declarând război foamei, sărăciei, disperării şi haosului din Europa”, pentru că, spune el,
planm de ajutor
economic „reconstrucţia structurii economice … va cere evident mult mai mult timp şi eforturi mai
mari decât am prevăzut noi”. Scopul planului era de a contribui la „renaşterea unei
economii active în lume pentru a crea condiţiile politice şi sociale în care să poată să
existe instituţii libere”.
Deşi gratuit, ajutorul american nu era complet dezinteresat, ci reprezenta pentru SUA
ocazia de a-i incita pe europeni să coopereze între ei. Statele Unite ale Americii pun astfel
o condiţie pentru acordarea acestui ajutor: stabilirea unei cooperări organizate între
ţările beneficiare, în cadrul căreia acestea să se pună de acord cu privire la nevoile lor şi
la ceea ce trebuie să întreprindă fiecare în parte pentru a eficientiza măsurile luate de
guvernul american, pentru că, „Nu ar fi bine, nici util ca guvernul SUA să stabilească el
însuşi un program destinat punerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este doar
problema europenilor.” Rolul SUA va consta doar în „acordarea unui ajutor prietenesc în
stabilirea unui program european şi în a ajuta apoi la punerea în aplicare a acestui
program în măsura în care va fi posibil să o facă”.
Cum americanii lasă să se înţeleagă că ajutorul este oferit tuturor statelor europene,
miniştrii de externe ai Franţei (Georges Bidault) şi Marii Britanii (Ernest Bevin), îl invită
pe omologul lor sovietic Molotov la Paris, la o conferinţă în trei. Conferinţa se încheie la

28
2 iulie 1947, cu refuzul lui Molotov de a participa la program, liderul sovietic declarând
că acesta reprezintă o formă de subordonare a economiei şi independenţei naţionale a
statelor europene în favoarea unei mari puteri care este SUA.
URSS-ul atrage în refuzul său opt state ale Europei Centrale şi de Sud-Est, care ar fi
putut altfel să profite de acest ajutor: şase state dominate de comunişti (Albania,
Iugoslavia, Bulgaria, România Ungaria şi Polonia), Cehoslovacia, care, după ce îşi dă
acordul de principiu, revine asupra acestuia, la presiunea sovietică, şi Finlanda, care nu-şi
putea permite o politică inamicală faţă de Moscova.
Planul Marshall va deveni astfel o operaţiune pur occidentală, iar refuzul Uniunii
Sovietice va ridica un zid între Est şi Vest, conducând la ruptura între cele două blocuri şi
accelerând cristalizarea lor.
Ca parte a politicii sale de sovietizare, URSS încheie, după 1945, o serie de tratate
comerciale cu statele din Est, care să faciliteze integrarea economiilor lor (unele dintre
acestea impunând restrângerea drastică a relaţiilor comerciale cu Occidentul), pregătind
astfel calea transformării lor din punct de vedere politic în sateliţi ai Moscovei.

4.2.1.2. Înfiinţarea Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE)


 La 12 iulie 1947, se desfăşoară la Paris Conferinţa de Cooperare Economică
crearea OECE
Europeană, prima conferinţă europeană organizată după război, convocată pentru ca
statele europene să se pună de acord asupra problemelor care necesită o rezolvare urgentă
(au fost astfel identificate ca probleme urgente: creşterea capacităţilor de producţie,
stabilitatea financiară internă, dezvoltarea cooperării economice între statele europene).
Cu această ocazie, statele europene răspund favorabil propunerii formulate de generalul
Marshall, şi, la 16 aprilie 1948 este semnat Tratatul instituind Organizaţia Europeană
de Cooperare Economică (OECE), prima organizaţie europeană postbelică, la care
participă 16 state: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveţia şi Turcia.
Ulterior, sunt admise în OECE RFG (1955) şi Spania (1959).
Tot acum este stabilit Programul Global de Reconstrucţie a Europei, care avea în
vedere : promovarea producţiei industriale şi agricole, realizarea stabilităţii monetare şi
bugetare, reducerea barierelor comerciale şi, prin aceasta, creşterea schimburilor între
statele europene.
OECE este fondată pe o cooperare strict interguvernamentală (fiind respinsă
propunerea Franţei ca organizaţia să beneficieze de o anumită autonomie în raport cu
guvernele statelor membre), principalele sale instituţii fiind: un Consiliu de Miniştrii,
format din reprezentanţii tuturor statelor membre (care se reuneşte de mai multe ori pe an
la nivelul miniştrilor de externe şi ai economiei şi mai frecvent la nivelul ambasadorilor),
asistat de un Comitet Executiv, un Secretariat General şi un Comitet Tehnic, toate

29
responsabile în faţa lui. Consiliul ia decizii cu unanimitate, ceea ce implică recunoaşterea
unui drept de veto pentru toate statele membre.
Împreună cu structura înfiinţată de partea americană - ECA (Economic Cooperation
Administration), OECE are rolul de a gestiona şi distribui între statele membre ajutorul
destinat reconstrucţiei acordat de SUA prin Planul Marshall, coordonând, de asemenea,
politicile economice naţionale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plăţi (se
înfiinţează Uniunea Europeană de Plăţi), la liberalizarea schimburilor şi eliminarea
restricţiilor cantitative.
În activitatea sa, OECE a fost ajutată şi de organismul de pe lângă ONU – Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), al cărui principal obiectiv era acela de
reducere a taxelor vamale.

4.2.1.3. Efectele Planului Marshall asupra dezvoltării Europei de Vest


Planul Marshall a contribuit, fără îndoială, în mod direct, la ameliorarea situaţiei
statelor europene. Ajutorul acordat prin acest plan între 1948 şi 1952 s-a cifrat la 12.817
milioane dolari, reprezentând 1% din PIB-ul american, principalele beneficiare fiind
Marea Britanie, Franţa, Germania, Olanda, Grecia şi Austria. El a fost instrumentul care a
permis realizarea unei cooperări a statelor europene în urma căreia schimburile dintre
acestea s-au liberalizat, ele reuşind să depăşească în scurt timp nivelul mediu de
dezvoltare de dinainte de război. Într-o perioadă de şase ani, comerţul între statele
membre ale OECE s-a dublat.
Efectele indirecte ale Planului Marshall sunt însă mai largi, el facilitând procesul de
 apropiere între naţiunile europene şi stopând extinderea comunismului în Europa
întărirea solidarităţii
statelor europene Occidentală. În acelaşi timp, funcţionând sub forma unor conferinţe economice
permanente, OECE a permis diplomaţilor şi funcţionarilor statelor membre să se
întâlnească, să discute despre aceleaşi probleme şi să-şi lărgească orizontul. Guvernele
Europei Occidentale s-au obişnuit astfel să se consulte la toate nivelele, creându-se, în
acest mod, obişnuinţa de cooperare şi de reflecţie depăşind cadrul naţional.xv Planul
Marshall i-a învăţat pe europeni să fie uniţi, a ajutat Europa Occidentală nu numai să
renască din ruinele războiului, ci a şi consolidat convieţuirea dintre europeni, depăşind
astfel cauzele războaielor trecute şi punând bazele unei reţele de interese comune care să
facă imposibile, în viitor, acţiuni belice precum cele amintite.
Aşa cum am mai arătat, graţie ajutorului american, economiile europene se redresează
rapid. Din păcate, deşi gândit ca plan de redresare a întregii Europe, de Planul Marshall
vor beneficia numai statele Europei de Vest.
Fără îndoială, bilanţul activităţii OECE este net pozitiv, însă pot fi bifate şi două
nerealizări importante: nu s-a reuşit crearea marii pieţe europene şi nici punerea pe
picioare a unei uniuni vamale (în special datorită opoziţiei Marii Britanii).

30
Succesul înregistrat de OECE va deschide însă calea altor proiecte de unificare
economică, la începutul anilor '50.
În 1960, revirimentul economic al Europei fiind realizat, OECE este reformată. Statele
membre ale OECE, SUA şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al
organizaţiei, oferind ajutor pentru dezvoltarea ţărilor lumii a treia. OECE devine astfel
Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), la care SUA şi Canada
au aderat în acelaşi an, în următorii ani devenind membre Japonia, Australia şi alte ţări.
Intrarea SUA în noua organizaţie consacra constituirea unei comunităţi de fapt mai
largi – aceea a statelor industrializate, în interiorul căreia va trebui să fie de acum înainte
căutată o solidaritate ideală sau cel puţin respectul echilibrelor în dezvoltare.

4.2.1.4. Reacţia Uniunii Sovietice la Planul Marshall – crearea COMINFORM şi a


CAER
COMINFORM-ul a fost înfiinţat de către Stalin în septembrie 1947, ca instrument de

 coordonare şi armonizare a politicii partidelor comuniste şi face parte din noua strategie
sovietică, răspuns la Planul Marshall. El simbolizează, pentru sovietici, lupta
COMINFORM
internaţionalismului proletar împotriva imperialismului, contra “diplomaţiei dolarului”.
Făceau parte din această organizaţie diverse partide comuniste europene – în primul rând
partidele din statele-satelit ale Uniunii Sovietice, însă şi partidele comuniste din diverse
ţări vest europene, cele mai importante fiind cele din Italia şi Franţa.
Prin intermediul COMINFORM, Stalin urmărea să-şi întărească controlul asupra
sateliţilor: existenţa comunismului nu era suficientă prin ea însăşi, ci trebuia să fie un
comunism de tip rusesc. Europa răsăriteană urma să fie industrializată, colectivizată şi
centralizată; statele din regiune trebuiau să facă comerţ în principal între ele, iar
contactele cu exteriorul lumii comuniste trebuiau descurajate.
Obiectând la această încercare de sovietizare, Iugoslavia este exclusă din Cominform
în 1948, cu toate că a rămas o ţară comunistă.

 În 1949 a fost anunţat Planul Molotov, prin care sateliţii Moscovei puteau primi ajutor
CAER rusesc, fiind înfiinţată o organizaţie în acest scop – CAER (Consiliul de Ajutor Economic
Reciproc), care avea ca obiectiv subsidiar coordonarea politicilor economice ale ţărilor
din cadrul blocului sovietic.

4.2.2. Securitatea europeană după cel de-Al Doilea Război Mondial.


Crearea organizaţiilor militare

4.2.2.1 Tratatele de la Dunkerque şi Bruxelles. Înfiinţarea Uniunii Occidentale.


Dacă din punct de vedere economic, prin crearea OECE se puneau bazele redresării
Europei, din punctul de vedere al securităţii sale aceasta era vulnerabilă şi politica

31
agresivă dusă de URSS (prin anexarea unor teritorii sau chiar state întregi din zona Mării
Baltice şi a Europei Estice, precum şi prin susţinerea „din umbră” a războiului civil din
Grecia), nu făcea decât să le sporească temerile. Era evident că din punct de vedere
militar Europa Occidentală nu putea face faţă pericolului unei invazii sovietice sau unei
reîntăriri a Germaniei.
Sub aceste auspicii se pun bazele cooperării militare, iniţial ca o continuare a unor
alianţe din timpul războiului.
De teama repetării unei istorii încă proaspete în memoria colectivă, aceste alianţe,
destinate să asigure securitatea colectivă a părţilor, sunt îndreptate în principal împotriva
pericolului german. Astfel, miniştrii de externe ai Franţei şi Marii Britanii – Georges
Bidault şi Ernest Bevin, semnează, pe 4 martie 1947, la Dunkerque, Tratatul de
Alianţă şi Asistenţă Mutuală împotriva unei eventuale agresiuni germane în viitor,
încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. Invitate să participe, statele Benelux consideră
sistemul instituit prin acest tratat, care nu prevedea reacţia automată a statelor părţi, ci
obliga la consultări pe cale diplomatică în caz de pericol, insuficient. Ele se declară
adepte ale unui tratat multilateral care să conţină un acord militar de asistenţă mutuală
automată în caz de agresiune, căruia să i se alăture un acord politic şi unul economic.
Înainte de toate însă, Tratatul de la Dunkerque reprezintă o formă de manifestare a
unui nou climat între Franţa şi marea Britanie, a unei cooperări pe care va fi fondată
reconstrucţia Europei postbelice.
O serie de evenimente petrecute în perioada 1947-1949 determină creşterea
tensiunilor internaţionale şi deteriorarea relaţiilor dintre statele Europei Occidentale şi
URSS.
Cei patru mari învingători în război: SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa, nu reuşesc
să se pună de acord asupra unor chestiuni precum problematica reparaţiilor,
demilitarizarea statelor şi frontierele orientale. În timp ce Moscova se teme de o întărire a
Germaniei, SUA şi Marea Britanie î-şi doresc o Germanie prosperă şi stabilă din punct de
vedere politic, iar Franţa este destul de rezervată faţă de ideea reabilitării acesteia.
Practicarea de către URSS a unei politici expansioniste, impunerea unor regimuri
nedemocratice, reprimarea mişcărilor de opoziţie şi violarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale în ţările aflate sub influenţa sa, au creat îngrijorare în rândul statelor
europene şi al SUA, ducând la declanşarea „Războiului Rece” – o confruntare între
capitalism şi comunism, între democraţie şi totalitarism, o competiţie pentru stabilirea şi
menţinerea sferelor de influenţă.
Pentru a face faţă ameninţării sovietice, în special pentru statele Europei de Est,
guvernele francez şi britanic solicită Washingtonului sprijin. Generalul Marshall şi
colaboratorii săi condiţionează acordarea sprijinului american pentru apărarea Europei de

32
încheierea, în prealabil, între europeni, a unui acord de cooperare în domeniul apărării,
după modelul Pactului de la Rio, încheiat la 2 septembrie 1947 între statele americane.
Încă o dată, europenii sunt nevoiţi să ia iniţiativa şi să înfiinţeze o organizaţie de
apărare, replica militară a ceea ce s-a realizat la nivel economic prin OECE.
În acest context, în februarie 1948, Franţa şi Marea Britanie invită cele trei state
membre ale Benelux-ului să participe la sistemul de garanţie mutuală instituit prin
Tratatul de la Dunkerque. La 17 martie, se semnează la Bruxelles „Tratatul asupra

 colaborării economice, sociale şi culturale şi privind apărarea colectivă”, cunoscut sub


Uniunea numele de Tratatul Uniunii Occidentale, semnat de către Belgia, Franţa, Luxemburg,
Occidentală Olanda şi Marea Britanie.
Uniunea Occidentală este o organizaţie cu caracter politico-militar, având ca scop
proclamat apărarea comună împotriva oricărei agresiuni, dar având o tonalitate mai mult
antisovietică. Valorile ce merită a fi apărate sunt: drepturile omului, libertăţile şi
principiile democratice. Un Consiliu consultativ este însărcinat cu examinarea tuturor
situaţiilor care pot constitui o ameninţare pentru pacea şi stabilitatea continentului. În caz
de agresiune armată în Europa, sistemul de asistenţă mutuală instituit de Tratat se
declanşează automat. Organul suprem al organizaţiei este Consiliul, care ia decizii cu
unanimitate, asistat de un Secretariat.
Deşi dotată cu o reţea de relaţii militare (un stat major comun a fost instalat la
Fontainebleau în vara anului 1948), dar şi politice, economice şi culturale, această
organizaţie cu 5 membrii nu avea însă instrumentele necesare pentru a putea realiza
obiectivele de securitate propuse, fiind puţin credibil că Europa Occidentală poate face
faţă unei eventuale ameninţări sovietice, în caz de război. Ea reprezintă însă un moment
important în reafirmarea ideii de unitate a Europei după război, de cooperare în toate
domeniile: militar, economic, social şi cultural, şi o etapă în procesul de formare a unei
alianţe atlantice.
4.2.2.2. Divizarea militară a Europei.
Tratatul Atlanticului de Nord şi Pactul de la Varşovia

A. Punerea bazelor Alianţei Atlantice


Ideea adoptării unui sistem unic de apărare care să-l înglobeze şi să-l depăşească pe
cel al Tratatului de la Bruxelles este avansată încă din aprilie 1948. Două evenimentele
petrecute în primăvara-vara anului 1948 (respectiv lovitura de stat de la Praga, din aprilie
1948 şi blocada terestră a Berlinului, din iunie 1948), precipită lucrurile, convingând
Statele Unite ale Americii să renunţe la izolaţionism şi să se implice în procesul de
întărire a sistemului european de securitate. La 11 iunie 1948, Senatul SUA adoptă
rezoluţia de autorizare a guvernului american să deschidă negocierile cu statele europene
(cunoscută ca „rezoluţia Vandenberg”, după numele iniţiatorului ei), pentru încheierea

33
unei alianţe militare în timp de pace, în afara continentului american, ceea ce reprezintă o
adevărată revoluţie în politica externă nord-americană.
Urmează o serie de negocieri între statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles,
Statele Unite ale Americii şi Canada pentru crearea unei Alianţe unice a Atlanticului de
Nord, fondată pe garanţii de securitate şi angajamente mutuale între Europa şi America de
Nord. Sunt invitate oficial să participe la acest proces Danemarca, Islanda, Italia,
Norvegia şi Portugalia şi, în ciuda presiunii exercitate de Moscova, negocierile se
finalizează cu semnarea, la 4 aprilie 1949, la Washington, a Tratatului Organizaţiei
Atlanticului de Nord (NATO), care instituia un sistem de securitate comun bazat pe

 parteneriatul între aceste 12 ţări.

Crearea NATO NATO este o organizaţie internaţională clasică, fondată pe principiile unei cooperări
interguvernamentale între statele membre, care îşi păstrează suveranitatea şi
independenţa. Este o organizaţie cu caracter defensiv, pacifist, ale cărei obiective sunt
menţinerea păcii şi asigurarea securităţii statelor membre prin intermediul solidarităţii
politice şi a unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi respinge orice
formă de agresiune împotriva lor.xvi Fundamentul acestui sistem de apărare rezultă din art.
5 din Tratat (cunoscut ca „articolul muşchetarilor”), potrivit căruia atacul armat împotriva
unuia sau mai multor state membre va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva
tuturor părţilor semnatare şi, în aceste condiţii, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului
de legitimă apărare individuală sau colectivă recunoscută de art. 5 din Carta ONU, va
acorda ajutor părţii sau părţilor afectate.
Poate să adere la Tratat, pe baza acordului unanim al statelor membre, orice stat
european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor acestuia şi de a contribui la
securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

Pactul de la
Varşovia
B. Replica estică – Pactul de la Varşovia
În martie 1951, URSS adresează statelor membre o cerere de aderare la NATO.
Această cerere este respinsă şi, mai mult, în 1955 Germania este primită în Alianţă. În
aceste condiţii, URSS înfiinţează, la 14 mai 1955, Organizaţia Tratatului de la
Varşovia, la care participă Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată
Germană, Polonia, România, Ungaria şi URSS.
Aceste două blocuri militare vor constitui, pe toată perioada „războiului rece”, pilonii
securităţii europene, reuşind, în ciuda tuturor tensiunilor şi momentelor de criză, să
menţină cea mai lungă perioadă de pace din istoria continentului.

C. Încercarea de a pune bazele unui sistem european de securitate. Înfiinţarea


Uniunii Europei Occidentale

34
 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului Atlanticului de Nord, la 24 august 1949, în
UEO
competenţa NATO sunt transferate şi atribuţiile militare ale Uniunii Occidentale.
În scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul securităţii, după
eşecul înfiinţării unei comunităţi europene de apărare, Uniunea Occidentală este
transformată prin Tratatul de la Paris din 1954 în Uniunea Europei Occidentale,
înlăturându-se prevederile referitoare la o eventuală agresiune a Germaniei. La ea au
aderat şi Germania, Spania, Portugalia şi Grecia.
Multă vreme nefuncţională, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut o revigorare ca
urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, prin care a
devenit parte integrantă a dezvoltării Uniunii, fiind definită ca „braţ înarmat” al UE şi
pilon european al NATO”.

4.2.3. Apariţia cooperării politice europene. Înfiinţarea Consiliului Europei

4.2.3.1. Impulsul dat ideii de unitate europeană de Congresul de la Haga (1948)


Odată cu conştientizarea declinului în care se află Europa, începe să se manifeste un
puternic curent de opinie în favoarea unei Europe unite. Primul care s-a manifestat în
această direcţie a fost Winston Churchill, încă din timpul războiului acesta invitând la
 unitatea strânsă a familiei europene în cadrul unui „Consiliu al Europei”. La un an de la
Congresul de la terminarea războiului, la 19 decembrie 1946, într-un discurs celebru ţinut la Universitatea
Haga
din Zürich, el face un nou apel la unitate, reluând ideea creării unor State Unite ale
Europei. La baza acestei unităţi europene trebuia să se afle o asociere între Franţa şi
Germania.
Ideea unităţii europene astfel cum a fost ea reiterată de Churchill înflăcărează spiritele
şi determină formarea a numeroase mişcări având acest obiectiv: Mişcarea pentru
Europa Unită (înfiinţată în Marea Britanie chiar de Churchill), Consiliul Francez pentru
Unitatea Europei, Uniunea Pan-europeană, reconstituită de Cudenhove-Kalergi, Uniunea
Europeană a Federaliştilor, Mişcarea Socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea
Parlamentară Europeană, Noile echipe internaţionale etc. Unele dintre acestea (spre
exemplu, cele două uniuni) promovau ideea unităţii europene pronunţându-se în sensul
unei organizări supranaţionaliste a Europei. De fapt, se confruntă în cadrul acestor
mişcări două curente de opinie cu privire la unitatea Europei – unul federalist şi altul
unionist.
Mişcările europene reuşesc să declanşeze o serie de acţiuni în sprijinul ideii europene
precum reuniunile de la Luxemburg (octombrie 1946), Amsterdam (aprilie 1947),
Montreaux (august 1947). Numărul mare al acestor mişcări făcea însă necesară
coordonarea lor pentru ca ideea comună pe care o promovau, aceea a unităţii europene, să
se poată realiza. În acest scop, în decembrie 1947, cele mai influente mişcări europene ai

35
instituit, sub preşedinţia ministrului britanic Duncan Sandys, un „Comitet internaţional
de coordonare a mişcărilor pentru Europa Unită”, care a organizat mai multe
congrese, cel mai important dintre acestea fiind Congresul Europei convocat la Haga
între 7 şi 10 mai 1948.
Prezidat de Winston Churchil şi reunind mai mult de 700 de personalităţi
„reprezentative în domeniul gândirii şi al acţiunii”, din 19 ţări, Congresul nu a reprezentat
o reuniune interguvernamentală, ci un vast forum de dezbateri, astfel că rezultatele sale
nu au putut angaja juridic statele europene.
În „Mesajul către europeni” adoptat la 10 mai 1948 de către membrii congresului, se
încearcă mobilizarea spiritelor în favoarea unităţii, motivându-se: ”nici una dintre ţările
noastre nu poate pretinde, ea singură, apărarea serioasă a independenţei sale. Nici una
dintre ţările noastre nu poate rezolva singură problemele pe care le ridică economia
modernă. În lipsa unei uniuni liber consimţite, anarhia noastră de acum ne va expune
mâine unei uniuni forţate, fie prin intervenţia unui imperiu, din exterior, fie prin
uzurparea unui partid, din interior”.
Pregătită de cele trei comisii ale Congresului (politică, economică şi culturală) şi
adoptată cu unanimitate, Rezoluţia finală a acestui congres încearcă să definească
modalităţile practice de unificare, fără a se stabili o opţiune clară faţă de cele două viziuni
asupra Europei, propunând studierea posibilităţii creării unei uniuni sau a unei federaţii.
Se prevedea, printre altele, constituirea unei „Adunări europene”, deschisă tuturor statelor
democratice ale Europei şi aleasă de către parlamentele naţiunilor participante,
specificându-se totodată că, pentru a asigura securitatea, independenţa economică şi
progresul social, naţiunile Europei trebuie să creeze o uniune economică şi politică, în
acest scop ele trebuind să cadă de acord şi să-şi unească unele din drepturile lor
suverane.
O comisie instituţională este însărcinată cu elaborarea unui proiect concret, care este
transmis în august 1948, prin intermediul guvernului francez, statelor membre ale Uniunii
Occidentale proaspăt înfiinţate. Principalul obiectiv stabilit în această propunere (în care
nu se mai vorbeşte de transferul de suveranitatexvii), îl reprezintă crearea unei Adunări
europene, cu rol consultativ, care să contribuie la integrarea economică şi politică
progresivă a Europei. În acest scop, ea putea face recomandări statelor membre şi urma să
elaboreze o Cartă a drepturilor omului, dotată cu un „gardian” eficient - o Curte de justiţie
europeană.
La 28 octombrie 1948, Comitetul internaţional care organizase Congresul de la Haga a
creat o organizaţie permanentă, „Mişcarea Europeană”, pentru a contribui la progresul
procesului de unificare europeană, preşedinţii de onoare ai acesteia devenind francezul
Leon Blum, Winston Churchill, italianul De Gasperi şi belgianul Paul Henri Spaak.

36
4.2.3.2. Crearea Consiliului Europei
Statele membre ale Uniunii Occidentale decid să analizeze propunerile formulate de

 Congresul de la Haga, înfiinţând în acest sens un „Comitet pentru studiul şi dezvoltarea

Consiliul unităţii europene”, care se va reuni la Paris, începând din octombrie 1948, sub preşedinţia
Europei lui Edouard Herriot. Este momentul în care statele preiau iniţiativa însă este notabil faptul
că o acţiune privată avea să ducă la crearea unei organizaţii internaţionale, o organizaţie
de drept internaţional public.
Dezbaterilor iniţiate în cadrul Comitetului de către statele semnatare ale Pactului de la
Bruxelles li s-au alăturat ulterior alte cinci state – Italia, Irlanda, Danemarca, Norvegia şi
Suedia. Negocierile au fost caracterizate de conflictul dintre susţinătorii metodei
interguvernamentale, între care Marea Britanie (care se pronunţa pentru o cooperare cu
respectarea integrală a suveranităţii naţionale), şi susţinătorii metodei supranaţionale,
federaliste, în special Franţa şi Belgia. Pe de altă parte, şi susţinătorii federalismului
european erau divizaţi cât priveşte metodele de punere în aplicare a acestei idei, unii
optând pentru un transfer parţial de suveranitate naţională (fiind agreată orice acţiune
pozitivă care ar fi putut contribui la adâncirea integrării supranaţionale), alţii pentru un
federalism integral, care presupunea constituirea unei Europe federale, legitimată de o
Adunare constituantă, fără a preciza modalitatea de alegere a acesteia. În ambele sale
variante, federalismul perpetuează însă o serie de ambiguităţi legate de repartizarea
puterilor în interiorul federaţiei, de modul de realizare a acesteia sau de forma pe care o
va lua.
Confruntarea între federalişti şi suveranişti va marca întreaga evoluţie a construcţiei
europene, constituind, potrivit unor autori, unul dintre elementele care dau originalitatea
Europei.
În ciuda tuturor dificultăţilor şi a diferenţelor de vedere cu privire la construcţia
politică a Europei, se reuşeşte, în cele din urmă, ajungerea la un compromis şi, la 5 mai

 1949, se semnează la Londra, de către cele zece state, Tratatul Instituind Consiliul
organizaţie de Europei.
colaborare politică
Consiliul Europei este prima instituţie politică între europeni al cărei obiectiv este
realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi în vederea salvgardării şi promovării
ideilor şi principiilor ce reprezintă patrimoniul lor comun şi al favorizării progresului
economic şi social. I se recunoaşte Consiliului Europei o largă paletă de competenţe,
putând interveni în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ şi
etnic, precum şi în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Fiind
rezultat al unui compromis, mijloacele sale de acţiune sunt însă extrem de limitate, ele
constând în: examinarea problemelor, încheierea de acorduri, adoptarea unor acţiuni
comune.

37
For de cooperare interparlamentară, Consiliul Europei este totodată şi un instrument
de armonizare a sistemelor juridice naţionale. Organele sale sunt: Adunarea

 Parlamentară (prima Adunare parlamentară internaţională din istorie), compusă din


organelle parlamentari naţionali, care votează rezoluţii, Comitet de Miniştrii, organ de decizie
Consiliului Europei
format din miniştrii de externe ai statelor membre, care decid prin vot unanim, Congresul
Puterilor Regionale şi Locale, ce reprezintă şi promovează interesele democraţiei locale
şi Secretariatul General, ce asigură asistenţa tehnică.
În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate peste 200 de convenţii, între care se
detaşează Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului, adoptată la 4
noiembrie 1950, prin care se creează ca organism care urmăreşte aplicarea ei (pentru
asigurarea unui nivel minim de respectare a drepturilor omului), Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. În 1961 s-a semnat, la Roma, Carta Social Europeană, o
completare în domeniul social a Convenţiei drepturilor omului, şi s-a constituit Consiliul
pentru Cooperarea Culturală.
Dacă iniţial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneşte în prezent peste
patruzeci de state, cuprinzând majoritatea ţărilor europene. După 1990, Consiliul Europei
a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor democraţii din Europa
Centrală şi de Est, apărute ca urmare a căderii comunismului (printre care şi România,
care este membră cu drepturi depline din 1993). Toate statele membre ale Uniunii
Europene sunt şi membre ale Consiliului Europei.
Considerat un rezultat modest al mişcărilor de unitate europeană (încă din august 1949
înaintându-se o serie de propuneri de modificare a statutului său), Consiliul Europei are
însă meritul de fi reprezentat un laborator de idei pentru unitatea europeană, pregătind
terenul pentru tentative mai îndrăzneţe de realizare a unităţii europene, care nu vor
întârzia să apară. El marchează prima tentativă reuşită vizând realizarea unei Europe
„europene”, fondată de europeni şi pentru europeni.
Era evident însă că a construi Europa cu metodele secolului XIX nu era un demers
care să reziste, cu atât mai mult cu cât opţiunile celui mai puternic curent de opinie
manifestat în această perioadă, cel federalist, nu erau satisfăcute prin crearea Consiliului
Europei. Europa avea nevoie de instituţii puternice, capabile să ia iniţiativa şi să pună în
funcţiune resorturile unităţii europene

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. MĂTUŞESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de

38
unitate europeană, Ed. Biblioteca, 2007;
2. ZORGBIBE, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent şi viitor,
Ed. Trei, Bucureşti, 1998 ;
3. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000;
4. HAMON, Dominique, KELLER, Ivan Serge, Fondements et étapes de
la construction européenne, PUF, Paris, 1997

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Precizați care sunt, în opinia dvs., factorii care au determinat necesitatea unităţii
europene ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Dincolo de sprijinul financiar acordat Europei, care consideraţi că a


fost rolul Planului Marshall pentru unificarea Europei de Vest?

39
MODELE DE ÎNTREBĂRI

1.Care au fost modalităţile preconizate de-a lungul timpului pentru realizarea


unităţii europene?.
2. Care au fost primele organizaţii internaţionale înfiinţate după cel de-al Doilea
Război Mondial?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Aceste modalităţi au fost, pe de o parte, unificarea forţată, în jurul unei puteri


imperialiste, hegemonice, iar, pe de altă parte, asocierea voluntară a statelor
europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federaţii
sau confederaţii
2. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, NATO, Uniunea Europei
Occidentale, Consiliul Europei, toate având la bază o cooperare
interguvernamentală, aceste organizaţii având rolul de a pregăti apariţia
Comunităţilor Europene, bazate pe o cooperare supranaţională a statelor europene.

CAPITOLUL II
PROIECTUL COMUNITAR.
COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA
EUROPEANĂ

40
1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

 Apariţia integrării europene. Constituirea Comunităţilor Europene


 Evoluţia „Micii Europe” (1958-1969):afirmarea
interguvernamentalismului
 Proiectul comunitar în deceniile ’70 - ’80: unificarea Europei de Vest
şi aprofundarea integrării europene

 Europa pe calea integrării politice: crearea Uniunii Europene şi


evoluţia acesteia

 Obiectiv general: Cunoaşterea modului de formare, a


evoluţei şi a specificului Comunităţilor Europene şi Uniunii Europene.

contextul  Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază
european privind integrarea europeană, teoriile şi mecanismele acesteia, modul de
organizare şi funcţionare a Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene.

= 5 ore

CAPITOLUL II
PROIECTUL COMUNITAR.
COMUNITĂŢILE EUROPENE ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ

 - TEMA I -
interes comun
APARIŢIA INTEGRĂRII EUROPENE.
CONSTITUIREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

opţiunea 1. Premisele unificării
supranaţională În perioada ce a urmat sfârşitului celui de-Al Doilea Război Mondial, statele
Europei Occidentale se văd în situaţia de a-şi pierde vechea supremaţie în faţa
celor două noi puteri geopolitice: SUA şi URSS. Europa care „a făcut lumea”
 asista astfel cu neputinţă la pierderea rolul său de putere mondială. Sunt puse în
apariţia ideii
de
Comunitate 41
Europeană
discuţie valorile, tradiţiile, ideologiile „vechii” Europe (cele care au permis de-a
lungul timpului dezvoltarea ideilor şi a proiectelor de unitate europeană.) şi, mai
ales, competitivitatea sa economică.
Pentru a face faţă concurenţei americane şi sovietice întreprinderile europene
îşi propun obiective ce reclamă accesul mai larg la resurse şi o piaţă exterioară
mai vastă, corespunzătoare potenţialului lor. Soluţionarea problemelor,
provocărilor cu care se confruntă societăţile occidentale presupunea întărirea
colaborării lor.
Cooperarea europeană, ale cărei baze au fost puse după război, consta într-o
serie de organizaţii internaţionale sectoriale, cu vocaţii diferite, care nu aveau
posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din Europa
de Vest.
Pe de altă parte, la nivel politic Europa se lansase deja, în urma Congresului de
la Haga, într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile, şi, în acelaşi timp
eficiente, metode de unificare politică. Chiar dacă între cele două opţiuni în jurul
cărora s-au purtat negocierile-metoda supranaţională, susţinută de francezi, şi cea
interguver-namentală, promovată de englezi, ultima a avut mai degrabă câştig de
cauză, opţiunea supranaţională nu a încetat să câştige adepţi.
Evenimentele care au loc în jurul anului 1950 (Blocada Berlinului, accesul
Uniunii Sovietice la arma atomică, iminenţa izbucnirii războiului din Coreea) şi
absenţa unei alternative reale la Războiul Rece, determină întărirea conştiinţei
interesului comun în rândul statelor Europei Occidentale. Aceasta, şi sub
presiunea Statelor Unite, pentru care reînarmarea Germaniei devenea esenţială.
Fără îndoială, pentru europeni rănile războiului erau încă destul de profunde.
Obiectivul prioritar al politicii franceze, spre exemplu, era menţinerea majorităţii
restricţiilor posibile pentru Germania, conştientizând însă că această politică
obstrucţionistă nu putea dura la nesfârşit.
Nodul gordian al tensiunilor franco-germane îl reprezenta industria de cărbune
şi oţel, care în acele timpuri, era absolut indispensabilă pentru război. Regiunile
miniere şi siderurgice Ruhr şi Saar au constituit de-a lungul timpului o sursă
permanentă de conflict între Franţa şi Germania. La sfârşitul celui de-Al Doilea
Război Mondial, prin Acordurile de la Postdam, aliaţii stabiliseră un sistem de
distribuţie a producţiei din regiunea Ruhr, o regiune foarte bogată în cărbune şi
oţel, în scopul punerii în aplicare a sistemului general de reparaţii pentru daunele
provocate de război, prin aceasta avându-se în vedere, de asemenea, limitarea şi

42
monitorizarea nivelului de producţie al industriei germane. Propunerea
americano-britanică din 1947, de transferare, în zonele controlate de aceste state, a
administrării sistemului către autorităţile germane întâmpină opoziţia Franţei şi
Benelux-ului. În 1949, puterile aliate decid „internaţionalizarea” zonei Ruhr-ului,
în scopul „exploatării şi controlului comun al cărbunelui şi oţelului” , fiind
implicată şi Germania, dar cu o cotă inegală.
Între timp, Germania de Vest se întăreşte puţin câte puţin, devenind membră a
OECE în 1949 şi membră asociată a Consiliului Europei în 1950. Cea mai mare
dorinţă a sa era de a obţine egalitate de drepturi prin înlăturarea multiplelor
discriminări la care era supusă.
Era evident că, sub presiunea SUA, care nu erau dispuse să mai accepte pentru
multă vreme restricţiile impuse Germaniei, mai devreme sau mai târziu problema
reînarmării acesteia tot se va pune. Franţa conştientizează astfel că singura soluţie
 este integrarea Germaniei Occidentale într-o organizaţie europeană mai eficace
reintegrarea decât OECE sau Consiliul Europei, pentru a o putea controla.
Germaniei
Cancelarul german Konrad Adenauer, cu intenţia de a reglementa problema
regiunilor Ruhr şi Saar, înaintează după 1949 o serie de propuneri cu privire la

 constituirea unei federaţii europene sau a unei uniuni economice franco-germane.


uniune economică Atât siderurgiştii, cât şi industriaşii, şi chiar Mişcarea Europeană, erau interesaţi
franco-germană
de crearea unui pol industrial în zonă, pentru a putea face faţă concurenţei
americane şi pentru a putea preveni apariţia unor eventuale crize în domeniile
respective. Totodată, reconcilierea franco-germană era puternic încurajată de
SUA, care vedea în aceasta principala cale de consolidare a Europei Occidentale.
Cum nu era în măsură să respingă ferm propunerea americană, diplomaţia
franceză se va vedea nevoită să găsească soluţii pentru a concilia interesul
naţional cu punctul de vedere american de reconstrucţie a Germaniei.
În primăvara anului 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman,
 este însărcinat de către omologii săi american şi britanic cu elaborarea unui plan
iniţiativa Monnet-
Schuman de reintegrare a Germaniei de Vest în comunitatea statelor occidentale. Centrul
de gravitaţie în conceperea viitorului Europei se deplasează astfel dinspre axa
Paris-Londra, care a stat la baza înfiinţării Consiliului Europei, spre axa Paris-
Bonn.

2. Înfiinţarea primei comunităţi supranaţionale: Comunitatea Europeană


a Cărbunelui şi Oţelului

43
2.1. Iniţiativa Monnet-Schuman
Unificarea Europei, crearea unei uniuni europene globale, devine, încă odată,
obiectivul prioritar al unei Europe Occidentale în declin, însă raţiunile ce o
determină suferă mutaţii profunde. Unitatea nu mai este necesară doar pentru
prevenirea conflictelor dintre statele europene, ci pentru apărarea intereselor lor
comune în faţa marilor probleme cu care se confruntă omenirea.
Aceasta reclama abordarea unităţii europene de pe alte poziţii decât cea
interguvernamentală, care a stat la baza Consiliului Europei, o abordare care să
permită viitoarei Europe unite să facă faţă marilor probleme mondiale.
Cel care înţelege primul necesitatea creării unui mecanism efectiv de
coordonare economică şi politică a statelor europene a fost Jean Monnet, geniul
la care apelează Schuman pentru a găsi o soluţie de ieşire din criză.
Comisar general al Planului de Modernizare şi Echipament din Franţa, Jean
Monnet are o vastă experienţă internaţională: angajat al Ministerului Comerţului
în timpul primului război mondial (a asigurat organizarea comună a structurilor de
aprovizionare pentru Forţele Aliate), prim secretar general al Societăţii Naţiunilor
Unite după război, bancher pe Wal Street, dar şi în China, consilier al
preşedintelui Roosevelt, arhitect al programului militar american şi reprezentant al
intereselor americane în Europa, iniţiator al unui plan de uniune franco-britanică,
prezentat în 1940, dar respins de guvernul francez. Numit în 1946 de către
generalul De Gaulle, prim comisar al Planului de Modernizare şi Echipament,
Jean Monnet va pune în operă un mecanism complex şi eficient de modernizare a
industriei franceze.
Această experienţă acumulată în relaţiile internaţionale îl face pe Monnet
să înţeleagă complexitatea situaţiei şi necesitatea de a se găsi o soluţie care să
rezolve atât problemele economice (industria oţelului, unul dintre sectoarele de
bază ale economiei europene în plină reconstrucţie, se afla în pragul unei crize,
determinate de supraproducţia apărută ca urmare a creşterii potenţialului
siderurgic al statelor europene), dar şi cele politice, înlăturându-se odată pentru
totdeauna opoziţia seculară dintre Franţa şi Germania şi posibilitatea izbucnirii
unui nou război între cele două state.
Încă de la înfiinţarea OECE, Jean Monnet semnalase limitele cooperării
clasice europene, într-o scrisoare adresată lui Georges Bidault, preşedintele

 Consiliului, arătând: „Eforturile diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu


proiectul
Monnet 44
vor fi, după părerea mea, suficiente. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv
este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne
va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”.
Cum o veritabilă „federaţie a Vestului” era greu de conceput la acel moment,
„soluţia” găsită de Monnet şi colaboratorii săi (Etienne Hirsh, adjunctul său la
conducerea Planului, economistul Pierre Uri şi profesorul de drept internaţional
Paul Reuter) este aceea a unui „federalism sectorial şi limitat la chestiuni
tehnice”xviii. Astfel, el considera că unitatea Europei nu se poate realiza dintr-o
dată, ci în etape, ea trebuie cultivată, creându-se în primul rând, o solidaritate de
fapt a statelor europene.
Pornind de la trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor
colaborării la sectoare specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor
în comun şi necesitatea unor transformări radicale ale diplomaţiei tradiţionale,
Jean Monnet lansează ideea punerii în comun a industriilor carbonifere şi
siderurgice ale Franţei şi Germaniei şi plasarea lor sub autoritatea unei singure
organizaţii puternice şi independente în deciziile sale faţă de statele membre.
Începuturile reconcilierii franco-germane urmau astfel să se realizeze în domeniul
concret al producţiei economice, şi aceasta trebuia să constituie piatra de temelie a
viitoarei construcţii europene.
Propunerea lui Jean Monnet este prezentată ministrului de externe francez
Robert Schuman, care o aprobă din primul moment, aceeaşi atitudine având-o şi
secretarul de stat american Dean Acheson, căruia îi este prezentat proiectul la 8
mai la Paris, de către Schuman şi Monnet. În aceeaşi zi (8 mai) un emisar pleacă
la Bonn pentru a prezenta proiectul cancelarului german Konrad Adenauer.
Pentru Germania de Vest, proiectul francez reprezenta oportunitatea de a ieşi din
starea de izolare şi a participa, în condiţii de egalitate şi fără intervenţia directă a
aliaţilor, la iniţierea procesului de integrare europeană, aşa că el este primit cu
entuziasm de cancelarul german. Acesta propusese încă de la 1 ianuarie 1949
înlocuirea controlului unilateral asupra Ruhr-ului, exercitat de către învingători,
cu o „asociaţie de drept internaţional pe baze cooperatiste”, la care să participe
Germania, Franţa Luxemburg şi Belgia.
În aceste condiţii, la 9 mai 1950 (după ce în prealabil obţine aprobarea
Consiliului de Miniştri), în salonul orologiului din Quai d’Orsay, proiectul este
făcut public de către Schuman, rămânând în istorie sub numele de „Declaraţia
Schuman” sau „Planul Schuman de integrare europeană”.

45
Două puncte importante fac ca propunerea de la 9 mai 1950 să difere de toate
 cele ce au precedat-oxix. Este vorba, în primul rând de faptul că polul cărbune-oţel
Planul Schuman
de integrare nu constituie decât prima etapă a unui proces de integrare mai larg, avându-se în
europeană
vedere ca, prin integrarea şi a altor domenii, să se ajungă la o comunitate
economică generală, în final, chiar la o veritabilă Federaţie europeană
(preconizată în chiar textul proiectului). Astfel, „punerea în comun a producţiei”
urma să asigure „stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică,
 prima etapă a Federaţiei Europene şi schimbarea destinului acestor regiuni mult
federaţie
europeană timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le cădeau apoi constant victime”.
În al doilea rând, aspectul cel mai original şi esenţial al proiectului constă în
preconizarea creării unei autorităţi supranaţionale independente, dotate cu puteri
 reale în domeniile comunitare astfel create.
abordare
supranaţională Planul are meritul de a fi abordat într-o manieră revoluţionară problema
construcţiei europene, impunând principiul supranaţionalismului, abandonând
metoda clasică a cooperării interguvernamentale, ce şi-a dovedit ineficienţa în
primii ani de după război, şi propunând o nouă formă de cooperare –
„integrarea”, caracterizată prin transferul unor competenţe statale către o entitate
 supranaţională, constituită prin voinţa suverană a statelor.
integrare Aşa cum pe bună dreptate se apreciază în doctrină, „Originalitatea ideii lui
Monnet consta în unirea oamenilor şi a naţiunilor prin propunerea unui obiectiv
comun în care să se (re)găsească şi să se vadă interesele şi să fie uitate diferenţele
sau divergenţele. Se declanşează, astfel, un proces cu totul nou în materia
relaţiilor internaţionale şi anume exercitarea în comun a suveranităţii (s.n.) în
anumite domenii. Europa devine astfel continentul care a construit prima regiune
economică a lumii – un edificiu ridicat treptat, a cărui activitate a evoluat în
timp”.

2.2. Tratatul de la Paris instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi


Oţelului (1951)
Organizaţia care se prefigura în Declaraţia Schuman nu se limita la Franţa şi
Germania, ci era deschisă participării şi a altor state europene. Invitaţiei franceze,
devenită franco-germană, îi răspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm,
patru alte state ale continentului: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Cea mai entuziastă reacţie a fost cea a guvernului italian, prin ministrul
afacerilor externe, contele Sforza, şi a avut la bază în principal raţiuni politice,

46
văzând în aceasta ocazia de a se reintegra în Concertul european, în diplomaţia
occidentală.
Pentru Luxemburg, unde industria siderurgică furniza 90% din exporturi,
intrarea într-o organizaţie care avea să-i deschidă o piaţă comună vastă, nu putea
să fie decât avantajoasă.
Belgia şi Olanda, mai puţin interesate de industria de cărbune şi oţel şi, de
asemenea, mai puţin favorabile abandonului de suveranitate, acceptă să subscrie
la Declaraţia Schuman, considerând că în cadrul unei organizaţii europene pot să-
şi rezolve mai uşor problemele (Belgia având o industrie carboniferă destul de
rudimentară), însă rezervându-şi dreptul de a se retrage de la negocieri dacă
organizaţia ia o orientare prea supranaţională.
Marea Britanie însă, principalul producător de cărbune şi oţel la acel moment,
refuză invitaţia, declarându-se deranjată de faptul că nu a fost consultată anterior,
şi motivând „interesul său pentru colonii”., În realitate însă, aceasta nu era
pregătită să accepte principiul renunţării la unele prerogative ale suveranităţii, cu
atât mai mult cu cât se afla în curs de naţionalizare a sectoarelor de cărbune şi
oţel.
La 3 iunie 1950, guvernele celor şase state care acceptă planul Schuman
publică simultan câte un comunicat prin care confirmă participarea la acesta.
La invitaţia Franţei, la 20 iunie 1950 se deschide la Paris, sub preşedinţia lui
Jean Monnet, o conferinţă interguvernamentală reunind aceste şase state, pentru
încheierea unui tratat care să transpună liniile Declaraţiei Schuman. Încă de la
începutul discuţiilor Jean Monnet avea să precizeze: „Noi suntem aici pentru a
îndeplini o faptă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci pentru a ne căuta
propriile avantaje într-un avantaj comun. Se va întâmpla doar dacă vom elimina
din discursurile noastre toate sentimentele particulare pentru ca astfel să se poată
găsi o nouă soluţie. În măsura în care noi, reuniţi aici, ne vom schimba metodele,
starea de spirit a europenilor se va schimba din aproape în aproape”xx.
Cu toate încercările lui Monnet de a impulsiona dezbaterile, acestea se
complică destul de mult, fiind îngreunate de dificultatea de a conveni reguli care
să convină tuturor celor şase state, având în vedere diferenţele existente între
pieţele lor naţionale. Izbucnirea, la 25 iunie, a războiului din Coreea, ce are drept
consecinţă relansarea industriei de armament, deschide însă perspectiva rezolvării
crizei supraproducţiei de oţel.

47
Ultima parte a lucrărilor conferinţei de la Paris se concentrează asupra
chestiunilor instituţionale, problema centrală fiind legitimitatea Înaltei Autorităţi.
Amplele competenţe acordate acestei instituţii supranaţionale, independente faţă
de guverne, întâmpină rezistenţa belgienilor şi olandezilor, care solicită stabilirea
clară, în tratatul ce avea să fie încheiat, a puterilor Înaltei Autorităţi (pentru a evita
 eventualele excese de putere ale acesteia în detrimentul celor naţionale) şi crearea
CECO- piaţă
comună a unui Consiliu de Miniştri, format din reprezentanţi a statelor membre, care să-i
cărbunelui şi restrângă aceste puteri. O soluţie intermediară este identificată, acceptându-se
oţelului
înfiinţarea unui Consiliu de Miniştri cu competenţe limitate la chestiuni de
politică economică generală, Înalta Autoritate păstrând însă exclusiv competenţa
de decizie în domeniul producerii şi gestiunii cărbunelui şi oţelului.
Asupra majorităţii chestiunilor delicate cele şase state se vor pune de acord
într-o a doua parte a negocierilor în toamna anului 1950, cea mai mare provocare
pentru Monnet fiind eliminarea sistemului de cartele germane pentru a crea
condiţiile unei concurenţe loiale. Germania acceptă clauzele anticartel, obţinând
în schimb desfiinţarea regimului de internaţionalizare a bazinului Ruhr şi
promisiunea de rezolvare bilaterală a statutului regiunii Saar.
Acceptarea acestui compromis, a făcut posibilă semnarea de către cele 6 state
fondatoare (Franţa, Republica Federală Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg),
la 18 aprilie 1951, după mai puţin de un an de la prezentarea Planului Schuman de
integrare europeană, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Prin încheierea acestui tratat, chiar dacă nu se păstrează întru totul liniile
directoare ale Declaraţiei Schuman, se prezervă esenţialul, şi anume o Înaltă
Autoritate independentă, dotată cu puteri reale, contrabalansate de crearea altor
trei instituţii ce o încadreazăxxi.
Astfel, interesele economice divergente şi diferenţele în poziţiile naţionale au
putut fi depăşite de voinţa şi viziunea politică a lui Schuman, Monnet şi
Adenauer. Cei trei au înţeles că reabilitarea şi integrarea Germaniei în concertul
statelor occidentale necesită noi formule de cooperare supranaţională şi instituţii
capabile să-şi impună voinţa asupra suveranităţilor naţionalexxii.
Prin Tratatul instituind CECO ia naştere o piaţă comună a cărbunelui şi
oţelului care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative de la
libera circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor discriminatorii şi a
subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de către state, o piaţă dominată de principiul

48
liberei concurenţe. CECO va controla procesul de aprovizionare şi va fixa
preţurile.
Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la regularizarea
aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie; să vegheze
la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să îmbunătăţească capacitatea
şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de exploatare raţională a
resurselor naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi de viaţă ale
lucrătorilor; să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.
Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea
instituţiilor naţionale la noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul
căreia se organizează instituţiile, şi care se încheie la începutul anului 1953, şi una
de tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune,
minereu şi fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.
Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa
instituţională. Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este
Înalta Autoritate, beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre.
Aceasta este compusă din nouă membrii, persoane independente desemnate de
comun acord de către guvernele statelor membre în considerarea competenţelor
lor personale şi exercitându-şi funcţia în totală independenţă, în interesul general
 al comunităţii. Acestea nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la
instituţii comune
vreun guvern sau organism. Înalta Autoritate emite, în domeniile sale de
competenţă, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre, „direct aplicabile”
pe teritoriul acestora. Independentă din punct de vedere financiar (în principal prin
perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din
sectorul cărbune-oţel), aceasta avea propriul capital, putând să ofere împrumuturi
şi garanţii firmelor.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii:
- Consiliul special de miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ
interguvernamental compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al economiei, al industriei),
acesta are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor şase
guverne. Pentru deciziile importante ale Înaltei Autorităţi, el îşi dă avizul conform,

 hotărând cu unanimitate pentru chestiuni fundamentale şi cu majoritate în celelalte


principii cazuri.
instituţionale

49
- Adunarea comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată din
parlamentari desemnaţi de către parlamentele naţionale. Cu competenţe limitate la
exercitarea unui control politic asupra Înaltei Autorităţi, aceasta nu dispune de
puteri legislative sau bugetare. Ea discută raportul general anual supus de Înalta
Autoritate şi poate, în anumite condiţii, să adopte o moţiune de cenzură obligând
membrii Înaltei Autorităţi să demisioneze. Primul preşedinte al Adunării comune
va fi numit belgianul Paul Henri Spaak.
- Curtea de justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători desemnaţi
de comun acord de către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă de acestea,
având sarcina de a veghea la interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a
reglementărilor şi deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor
atribuţii ea tranşează diferendele şi poate anula o decizie.
Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet consultativ,
reprezentând producătorii, lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu
beneficiază însă de competenţe.
Principiile care stau la baza edificiului comunitar astfel construit, şi care vor
direcţiona întreaga evoluţie a integrării, sunt sintetizate în doctrină astfel:
- superioritatea instituţiilor, prin aplicarea în relaţiile internaţionale a
principiilor de egalitate, arbitraj şi de conciliere, principii fundamentale pentru
orice sistem democratic;
 - independenţa instituţiilor comunitare, care trebuiau să dispună de o autoritate
importanţa proprie;
CECO
- cooperarea între instituţii, prin constituirea unui sistem în care instituţiei
supranaţionale i se adaugă alte trei instituţii, unde să fie reprezentate şi interesele
statelor membre, raporturile dintre acestea bazându-se pe principiul cooperării şi
nu al subordonării;
- egalitatea între statele membre, care, potrivit lui J. Monnet, era singurul care
putea duce la crearea unei noi mentalităţi şi pe baza căruia s-au stabilit relaţiile
dintre Franţa şi Germania (în ceea ce priveşte voturile în Consiliu, în Adunare şi

 în celelalte instituţii).
unificare Tratatul CECO poate fi considerat un act de încredere între Franţa şi Germania,
progresivă o încercare de depăşire a confruntării şi tensiunii din trecut şi un act de credinţă
într-un viitor comun.

2.3. Importanţa creării CECO. Reuşite şi eşecuri.

 50
“spirit
După ce Tratatul este ratificat de către parlamentele naţionale (nu fără
dificultăţi, în Franţa întâmpinând o rezistenţă puternică, în special din partea
comuniştilor, bine reprezentat în Parlament după alegerile din iunie 1951), acesta
intră în vigoare la 25 iulie 1952, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani. La
10 august 1952, Înalta Autoritate al cărei prim preşedinte a fost numit Jean
Monnet, se instalează la Luxemburg, prima „capitală” europeană, stabilită, după
îndelungi negocieri, ca sediu provizoriu al CECO.
Prin înfiinţarea acestei organizaţii europene care, deşi cu caracter sectorial,
reprezenta o formă nouă de structură interstatală, s-a creat un precedent
instituţional de o deosebită importanţă. Din punct de vedere politic, ea marchează
debutul reconcilierii franco-germane şi al construcţiei comunitare. Prin
înfiinţarea CECO s-a pus prima piatră la temelia construcţiei europene, demarând
un proces complex de unificare progresivă a statelor europene. Statele trebuiau să
se obişnuiască să colaboreze cu o autoritate supranaţională, servită de
administratori devotaţi ideii europene, pepiniera unde se va forma un autentic
„spirit comunitar” cu metodele sale de lucru şi noile sale comportamente.
Din punct de vedere economic, CECO i se poate atribui, în mare măsură,
enorma creştere a producţiei de oţel, care aproape s-a triplat xxiii, atenuarea penuriei
de cărbune, intensificarea schimburilor comerciale între cele şase state membre,
scăderea costurilor de producţie şi a materiilor prime ca urmare a modernizării
potenţialului de producţie.
De asemenea, nu sunt de neglijat nici importantele beneficii sociale aduse de
înfiinţarea CECO: crearea de noi locuri de muncă, creşterea securităţii muncii,
acordarea de sprijin în caz de şomaj, pentru reconversia profesională, construcţia
de locuinţe.
În ceea ce priveşte relaţiile externe, CECO, prin Înalta Autoritate obţine destul
de repede, succese notabile: numeroase state europene, dar şi SUA, Canada şi
Japonia înfiinţează delegaţii la Luxemburg; sunt semnate acorduri bilaterale cu o
serie de state, cele mai importante fiind acordurile vamale şi feroviare cu Elveţia
şi Austria şi acordul de asociere cu Marea Britanie; sunt negociate acorduri, în
numele celor şase state membre, cu alte organizaţii economice internaţionale
precum GATT sau OECE. Ca urmare a împrumuturilor avantajoase, obţinute în
special din partea SUA, ca şi a investiţiilor profitabile, CECO devine o adevărată

 forţă financiară la începutul anilor ′ 60, banii fiind investiţi în modernizarea


dificultăţile sectorului de cărbune şi oţel al celor şase state membre şi în domeniul social.
CECO
51
Evoluţia CECO nu va fi însă una continuu ascendentă. Începând cu 1958,
CECO începe să se confrunte cu grave dificultăţi determinate de criza carboniferă
ce se manifestă prin creşterea bruscă a stocurilor în Germania şi în Belgia. În
ciuda intervenţiei Înaltei Autorităţi care, transformându-se în „gestionară a
declinului”, intervine prompt subvenţionând constituirea de stocuri şi solicitând
statelor importatoare de cărbune să-i prefere pe partenerii lor din CECO, criza se
adânceşte în 1959, aceasta reclamând măsuri mai directe şi eficiente: fixarea
costurilor de producţie în interiorul CECO şi reducerea importurilor din afara
comunităţii.
Din păcate, CECO nu şi-a putut atinge în totalitate obiectivele, pierzând două
mari bătălii. În primul rând, cea cu cartelele, neputându-se baza pe suportul
statelor membre, care se dovedesc a nu fi încă pregătite să acorde Înaltei
Autorităţi girul pentru a putea juca un rol major. În al doilea rând, bătălia cu
petrolul - pe fondul declinului puterii economice a cărbunelui şi oţelului şi având
în vedere competenţele limitate, specializate ale Comunităţii, aceasta nu a putut
interveni în domeniul petrolier, fiind astfel în imposibilitatea de a defini o politică
comună a energiei. Din această bătălie, cele mai câştigate au ieşit marile companii
petroliere americane care au acaparat, încetul cu încetul, piaţa.
Cu toate reuşitele şi eşecurile înregistrate în activitatea CECO, înfiinţarea
acestei prime comunităţi europene, prin care statele membre au cedat pentru prima
oară anumite drepturi suverane unui organ supranaţional, reprezintă un act de o
importanţă istorică şi cu consecinţe fundamentale pentru evoluţia ulterioară a
procesului de integrare europeană.

3. Respingerea proiectelor Comunităţii Europene de Apărare şi


Comunităţii Politice Europene. Disocierea integrării politice de cea
economică
În contextul politic al anilor ′ 50, marcat de izbucnirea războiului din
Coreea şi de escaladarea tensiunilor între Est şi Vest, Europa îşi pune din nou
problema apărării sale, conştientă fiind că asocierea euro-atlantică, prin înfiinţarea
NATO, nu o putea rezolva în totalitate. Prinse între ameninţarea sovietică şi
pericolul unei noi reînarmări a Germaniei, statele Europei Occidentale, prea puţin
capabile să facă faţă unei confruntări militare, încep să se gândească la crearea
unei armate europene din care însă nu putea fi exclusă Germania.

52
Winston Churchill propune, la 11 august 1950, în Adunarea Consultativă

 a Consiliului Europei, crearea unei „armate europene unificate” plasate sub


armată europeană autoritatea unui ministru european al Apărării, armată la care să participe şi
unificată Germania. Franţa nu este însă pregătită să accepte, la doar cinci ani de la
încheierea războiului, această reînarmare a Germaniei.
La presiunea americanilor însă, care doreau constituirea în Europa
Occidentală a unui bloc puternic, susceptibil de a echilibra forţele sovietice,
Franţa vine cu propunerea înfiinţării Comunităţii Europene de Apărare, un Plan
Schuman extins la domeniul apărării. Astfel, la sugestia lui Jean Monnet, primul
ministru francez Rene Pleven propune, la 24 octombrie 1950, crearea unei
armate europene, formată din contingente furnizate de către statele membre şi
plasată sub un comandament comun.
Proiectul francez, realizat de către aceiaşi experţi care au elaborat şi Planul
Schuman, în frunte cu Jean Monnet, prevedea plasarea armatei europene sub
autoritatea unui ministru european al apărării, asistat de un Consiliu de Miniştri şi
responsabil în faţa unui Parlament european. Din această armată europeană
comună, dotată cu un buget militar comun şi cu armament performant urma să
facă parte şi armata germană reorganizată. Contingentele germane urmau să fie
însă dispersate la maximum prin integrarea unităţilor naţionale la nivel de
batalioane de 800 sau 1000 de oameni. Prin această iniţiativă, Franţa încerca să
evite reapariţia unei armate germane autonome, prin crearea uneia europene, ce
urma să absoarbă în întregime armata germană.
După ce, într-o primă fază propunerea franceză este primită cu reticenţă,
considerându-se că integrarea militară este mult mai dificil de realizat decât cea
economică, experimentată prin înfiinţarea CECO, patru state europene (RFG,
Italia, Belgia şi Luxemburg) răspund invitaţiei Franţei de organizare a unei
conferinţe pentru negocierea tratatului de înfiinţare a comunităţii europene de

 apărare. Deschisă la Paris la 15 februarie 1951, în prezenţa SUA, Marii Britanii,


Danemarcei şi Norvegiei, ca observatori, conferinţa, la negocierile din cadrul
respingerea
proiectelor căreia se alătură ulterior şi Olanda, se încheie după aproape un an, cu adoptarea la
Comunităţii
Europene de 1 februarie 1952, a Tratatului instituind Comunitatea Europeană de Apărare
Apărare şi (CEA), tratat ce va fi semnat la Paris la 27 mai 1952 de către cele şase state
Comunităţii
Politice Europene membre ale CECO.
Prin tratatul de la Paris se va crea o comunitate supranaţională având ca
obiectiv asigurarea securităţii statelor membre (în cadrul Pactului Atlantic),

53
comunitate dotată cu instituţii comune, cu buget comun şi forţe armate comune.
Statele membre nu puteau păstra la dispoziţia lor decât forţe armate limitate la
cele de care acestea aveau nevoie în colonii şi pentru misiuni internaţionale.
Această nouă comunitate europeană se constituia însă pe un teren mult mai delicat
decât prima, armata făcând parte din ceea ce doctrina numeşte „nucleul dur” al
suveranităţii naţionale, ultimul bastion în calea pierderii acesteia. Pe de altă parte,
integrarea militară urma să se realizeze fără a avea la bază o autoritate politică
integrată, cu o politică externă comună.
Încercând să găsească o rezolvare acestei contradicţii, dar şi pentru a mai linişti
polemicile ce iau naştere în Franţa pe marginea proiectului CEA, primul ministru
italian Alcide de Gasperi propune un pas înainte în integrarea europeană prin
crearea unei Comunităţi Politice Europene (CPE), o comunitate supranaţională
în care să fie inserată apărarea comună.
În septembrie 1952, o Adunare ad-hoc formată din membrii ai Adunării
Comune a CECO şi din delegaţi ai Adunării Consultative a Consiliului Europei,
se reunesc la Luxemburg pentru a redacta un proiect al Comunităţii Politice
Europene. Destul de rapid, Adunarea ad-hoc prezidată de P.H. Spaak elaborează
un proiect de tratat, de inspiraţie clar federalistă, care este remis reprezentanţilor
guvernelor la 10 martie 1953. Comunitatea politică europeană trebuia să
coordoneze politica externă, monetară şi financiară şi să stabilească o piaţă
comună. CECO şi Comunitatea Europeană de Apărare urmau să fie integrate în
Comunitatea Politică Europeană în decurs de doi ani.
Această nouă tentativă, de a crea o comunitate cu competenţe largi într-un
domeniu atât de sensibil precum politica externă, nu a fost primită cu prea mult
entuziasm, considerându-se că merge prea departe. Soarta proiectului era legată de
cea a CEA şi el nu putea fi luat în calcul decât în măsura în care Tratatul CEA
avea să fie ratificat de toate cele şase state. Acest lucru nu se va realiza, Adunarea
naţională a Franţei, stat iniţiator şi semnatar al tratatului respingându-l la 30
august 1954, fără a-l dezbate, apreciind că prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat
obligaţii „supranaţionale care lezau independenţa naţională a Franţei şi fiinţa
statului francez … lipsind statul francez de o armată proprie”.
Această respingere vine pe fondul unor modificări semnificative ale situaţiei
politice din Franţa faţă de cea existentă la data propunerii Pleven: divizarea
 forţelor politice, numirea unui nou prim-ministru – Pierre Mendes France, ostil
disocierea integrării proiectului, şi opoziţia ferventă a Partidului Comunist şi „gaullistilor” din
politice de cea
economică
54
Adunarea Poporului Francez. Urmare acestui refuz, Jean Monnet îşi dă demisia
din funcţia de preşedinte al Înaltei Autorităţi a CECO.
Prin respingerea tratatului în Adunarea franceză, CEA eşuează şi odată cu
ea se renunţă şi la proiectul Comunităţii Politice Europene, fiind îndepărtată,
pentru mult timp, perspectiva unei Europe politice. Relansarea unificării va opera,
în următorii ani, pe un teren strict economic. Integrarea politică, care, potrivit
Planului Schuman, trebuia să se adauge celei economice, este disociată astfel de
aceasta.
Pe termen scurt, respingerea CEA a avut drept consecinţă reînarmarea
Germaniei prin forţe proprii. Prin Acordul de la Paris, din 23 octombrie 1954, se
extinde tratatul de la Bruxelles, creându-se Uniunea Europei Occidentale, iar
Germania şi Italia sunt primite în organizaţie. Se pune astfel capăt regimului de
ocupaţie a Germaniei Federale, aceasta recăpătându-şi suveranitatea. La 9 mai
1955, Republica Federală Germania devine membră a NATO, deşi i se impun, în
continuare, o serie de limitări şi controale.
În replică, URSS înarmează Republica Democrată Germană şi, la 10 mai
1955, înfiinţează Pactul de la Varşovia, replică militară a NATO.


continuarea
integrării prin
integrarea
sectorului energiei

4. Crearea Pieţei Comune şi a Euratom


4.1. De la Conferinţa de la Messina, la semnarea Tratatelor de la Roma:
relansarea construcţiei europene.
 Criza provocată în Europa comunitară de eşecul Comunităţii Europene de
realizarea unei Apărare a durat destul de puţin. În primăvara anului 1955, Europa primeşte un
integrări economice
generale nou impuls integrator, centrat însă pe domeniul economic, ideea unificării politice
şi militare fiind abandonată pentru o lungă perioadă de timp.
Noul context economic de la mijlocul anilor ′ 50 a făcut în acelaşi timp mai
uşoară şi mai necesară continuarea integrării europene. Astfel, în condiţiile unei
creşteri economice importante, dezvoltarea fluxurilor comerciale este frânată de
taxele vamale şi controalele la frontiere. În plan politic, situaţia era destul de
tensionată iar Franţa, oricum discreditată prin votul negativ asupra CEA, îşi

55
îndreaptă întreaga atenţie spre protectoratele sale din Africa, aflate în plin proces
de decolonizare.
În aceste condiţii, statele Benelux sunt cele care iau iniţiativa, încurajate de
câştigurile obţinute prin participarea la CECO. În spatele acestor iniţiative se află
însă, o dată în plus, vizionarul Jean Monnet care, pe 9 noiembrie 1954, îşi anunţă
intenţia de a nu mai solicita reînnoirea mandatului său de preşedinte al Înaltei
Autorităţi pentru a se concentra asupra relansării construcţiei europene.
După insuccesul CEA şi de teama unui nou eşec, Monnet nu se mai hazardează
în a propune un proiect prea ambiţios, limitându-se la a susţine lărgirea
competenţelor CECO prin integrarea sectorului energiei, în special a energiei
nucleare care devenise din ce în ce mai importantă. Propunerea sa este împărtăşită
de belgianul P.H. Spaak, care, la 2 aprilie 1955, propune formal membrilor
CECO o astfel de extindere. Germania susţinea şi ea integrarea „parţială”, pe
sectoare.
Considerând că metoda sectorială este incapabilă să asigure progresul
economic şi să contribuie la întărirea unităţii europene, guvernul olandez propune
însă, la 4 aprilie, prin vocea ministrului afacerilor externe Johan Willem Beyen,
realizarea unei integrări economice generale fondată pe o uniune vamală. El este
puternic sprijinit de Italia, favorabilă ideii unei integrări europene generalexxiv.
Cu ocazia reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai Benelux, ce a avut loc la
Haga, la 23 aprilie, se adoptă „Memorandumul Benelux”, prin care guvernele
celor trei state propun, prin concilierea celor două opţiuni, un proiect hibrid, în
care să fie realizate ambele acţiuni: atât integrarea sectorială, cât şi integrarea
economică globală, considerându-se că prima dintre acestea are puţine cauze de
reuşită fără iniţierea celei de-a doua. Discuţiile pe marginea acestui proiect (şi a
memorandumurilor elaborate ca răspuns la el de către celelalte state), sunt reluate
cu ocazia Conferinţei de la Messina, convocată la 1 iunie 1955, în principal
pentru al desemna pe succesorul lui Jean Monnet la preşedinţia Înaltei Autorităţi,
dar şi pentru a stabili un punct de vedere comun cu privire la relansarea integrării
europene.
Destul de prudenţi în a îmbrăţişa o soluţie sau alta, însă fiind de acord cu
ideea relansării economice prin intermediul instituţiilor comune, liderii reuniţi la
Messina adoptă o rezoluţie prin care însărcinează un comitet de experţi şi de
delegaţi ministeriali cu studiul acestei propuneri şi formularea unui raport, cel mai
târziu până la 11 octombrie 1955.

56
Prezidat de belgianul Paul-Henri Spaak, comitetul îşi începe lucrările la 9 iulie
1955 la Bruxelles. În mai 1956 (depăşindu-se astfel termenul fixat la Messina),
este prezentat spre aprobare miniştrilor afacerilor externe reuniţi cu ocazia
conferinţei de la Veneţia, textul conţinând concluziile comitetului, cunoscut ca
„Raportul Spaak”. Acest raport, care a constituit documentul de lucru al
conferinţei interguvernamentale însărcinate cu redactarea tratatelor, prevedea
crearea unei pieţe comune care să cuprinsă întreaga producţie industrială şi
agricolă, o uniune vamală cu un tarif extern comun, dar şi o organizaţie sectorială
în domeniul energiei atomice - Euratom. Raportul Spaak este aprobat fără
dificultăţi de către miniştri reuniţi la Veneţia, punându-se astfel capăt
îndelungatelor şi tensionatelor negocieri între „cei şase”.
Raportul Spaak va servi ca bază a negocierilor interguvernamentale ce vor fi
deschise la 26 iunie 1956, în castelul Val Duchesse din Bruxelles şi care se vor
finaliza, după dezbateri dificile, cu semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a

 Tratatelor de Instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a


semnarea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). După ce au
Tratatelor de la
fost ratificate în cursul anului 1957, cele două tratate vor intra în vigoare la 1
Roma de
constituire a CEE ianuarie 1958, pentru o durată nelimitată.
şi Euratom
La succesul acestui important şi îndrăzneţ demers au contribuit mai mulţi
factori. În primul rând, conjunctura internaţională. Marcată, pe de o parte, de o
detensionare a relaţiilor internaţionale ca urmare a morţii lui Stalin (şi, în acest
context, de creşterea interesului pentru energia atomică – sector pe care europenii
nu îl acopereau încă), şi apoi de o revenire la starea de tensiune, ca urmare a
intervenţiei sovietice în Ungaria în noiembrie 1956, şi, pe de altă parte, de criza
Canalului de Suez, conjunctura externă a determinat încă o dată Europa
Occidentală să-şi strângă rândurile.
În al doilea rând, campania făcută în favoarea ratificării celor două tratate de
către un mare vizionar – acelaşi Jean Monnet, care în fruntea „Comitetului de
acţiune pentru Statele Unite ale Europei”, înfiinţat în octombrie 1955, a creat un
grup de presiune foarte influent ce a militat neîncetat pentru crearea unei noi
comunităţi supranaţionale după modelul CECO în domeniul energiei atomice.
Această propunere a supus-o aprobării parlamentare în cele şase state, obţinând
astfel angajarea parlamentelor şi guvernelor acestora.
Nu în ultimul rând, proiectul a beneficiat şi de susţinerea Mişcării Europene,
prezidată începând cu 1956 de către Robert Schuman.

57
4.2. Noile Comunităţi Europene: Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

4.2.1. Obiectivele Comunităţilor


A. Comunitatea Economică Europeană este cea mai importantă dintre cele trei
comunităţi, cea pe fundamentele căreia se va construi în viitor edificiul european.
În preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteşte finalitatea istorică şi
politică a construcţiei europene - apărarea păcii şi a libertăţii, înscriindu-se
hotărârea de a pune bazele unei „uniuni fără încetare mai strânse între popoarele
europene” eliminându-se barierele care divizează Europa.
Obiectivul fundamental al Comunităţii, aşa cum este stabilit în art. 2 din Tratat,
îl constituie „promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în
 ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate sporită,
piaţă comună
o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse între statele pe
care le reuneşte”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea stabilirea unei
pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice.
Spre deosebire de celelalte comunităţi cu caracter sectorial, CEE reprezintă un
 proiect de integrare economică globală ce are în vedere toţi factorii de producţie.
politici economice Piaţa comună implică două aspecte esenţiale:
- o uniune vamală în care taxele vamale şi restricţiile cantitative în comerţul
dintre statele membre sunt eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern comun
pentru produsele provenite din statele terţe. Mai important însă, această uniune se
bazează nu numai pe libertatea de circulaţie a mărfurilor în regim de concurenţă
liberă şi loială, ci se prevede, de asemenea libertatea de circulaţie a persoanelor,
a serviciilor şi a capitalurilor;
- stabilirea unor politici comune pentru agricultură, transporturi şi comerţ, politici
coordonate în domeniile social sau fiscal şi armonizarea politicilor economice
interne.
Această Piaţă Comună trebuia să se realizeze progresiv, în cursul unei perioade
tranzitorii de doisprezece ani, divizată în trei etape de către patru ani, pe parcursul
căreia competenţele se deplasează de la nivel statal către nivel comunitar.
În Tratatul CEE sunt înscrise, alături de obiectivele economice, o serie de
preocupări sociale, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Se
înfiinţează un Fond Social European (FSE) destinat reconversiei profesionale şi

58
creşterii nivelului de trai, şi o Bancă europeană de investiţii (BEI), care poate
acorda împrumuturi pentru a stimula dezvoltarea economică, în special a
regiunilor sau sectoarelor defavorizate. Atât FSE cât şi BEI depind de contribuţiile
financiare ale statelor membre, nedispunând, pentru început, de resurse proprii.

B. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), a treia Comunitate


europeană, are ca obiectiv crearea unei pieţe comune a energiei atomice,
contribuind la crearea şi dezvoltarea industriilor nucleare, la creşterea nivelului de
viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte state. Se urmărea
prin înfiinţarea acestei Comunităţi recuperarea decalajelor ce despărţeau statele
membre în domeniul industriei nucleare faţă de alte state (SUA, URSS, Marea
Britanie) şi, în acelaşi timp, evitarea ca industria germană de profil să se dezvolte
independent. Tratatul stabilea o piaţă comună caracterizată de libera circulaţie a
materialelor nucleare de bază, a echipamentelor tehnice şi a mâinii de lucru,
dezvoltarea în comun a cercetărilor (prin înfiinţarea unui Centru comun de
cercetare), stabilirea unor norme uniforme de securitate, facilitarea şi coordonarea
investiţiilor şi garantarea utilizării paşnice a materialelor nucleare.

4.2.2. Sistemul instituţional al Tratatelor de la Roma


Pentru realizarea obiectivelor stabilite în Tratate, cele două noi comunităţi
europene erau dotate cu un sistem instituţional asemănător celui al CECO, fiecare
dintre ele având propriul set de instituţii. Existau astfel:
- o Comisie (echivalentă) Înaltei Autorităţi a CECO care reprezintă interesul
general, comunitar şi ai cărei membrii, numiţi de comun acord de către statele
membre, sunt independenţi faţă de guvernele lor. Ea este dotată cu atribuţii atât în
domeniul executiv, cât şi în cel legislativ, dispunând, în primul rând, de un
important rol de iniţiativă legislativă;
- un Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre, format din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecăruia dintre acestea. Acestei instituţii
 reprezentative a statelor membre i se atribuie importante competenţe decizionale
instituţii
şi de coordonare a politicilor economice, Tratatele de la Roma făcând din
Consiliu centrul de gravitaţie al sistemului instituţional. El poate adopta acte
obligatorii, care se impun statelor membre: regulamente, cu caracter general,
direct aplicabile în fiecare stat membru, sau directive, prin care se stabileşte în
sarcina statelor obiectivele de atins, mijloacele rămânând la alegerea acestora.

59
Hotărârile erau luate, la începutul perioadei tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat
dispunând astfel de un drept de veto), urmând ca, în cea de-a treia etapă, aceasta
să fie înlocuită în multe domenii cu votul cu majoritate;
- o Adunare parlamentară, formată din reprezentanţi ai popoarelor statelor
membre, desemnaţi de către parlamentele naţionale. Tratatele institutive atribuiau
acestei instituţii puţine puteri, limitate la elaborarea de avize consultative, în
anumite domenii, şi la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei.
Adunarea cuprindea 142 de membrii, repartizaţi astfel: 36 pentru fiecare din
statele mari (Franţa, Germania, Italia), 14 pentru Belgia şi Olanda şi 6 pentru
Luxemburg. În 1962, aceasta decide să-şi schimbe denumirea în aceea de
„Parlament European” şi această denumire va fi utilizată, în practică, până la
recunoaşterea ei formală prin Actul Unic European;
- o Curte de Justiţie, compusă din judecători independenţi, care garanta
respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatelor.
Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era însă
contraproductivă şi ineficientă. De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la
Roma, a fost semnată, Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale
Comunităţilor Europene, prin care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o
Adunare Parlamentară şi cu o Curte de Justiţie comune, iar CEE şi CEEA şi cu
un Comitet economic şi social comun.
Mai rămânea de reglementat problema sediului, din raţiuni de eficienţă apărând
ca necesară convenirea unui sediu unic pentru cele trei Comunităţi.
Imposibilitatea de a se pune de acord asupra locaţiei, a făcut ca statele membre să
amâne pentru mai târziu luarea unei hotărâri asupra sediului definitiv şi, cu
caracter provizoriu, CEE şi Euratom să se stabilească la Bruxelles, Curtea de
Justiţie şi Secretariatul Adunării, la Luxemburg, iar reuniunile acesteia din urmă
să se ţină la Strasbourg.
În funcţie de interesele lor specifice, cele trei state mari şi-au împărţit
conducerea organelor colegiale ale Comunităţilor: Franţa desemna preşedintele
Comisiei Euratom, Germania pe cel al Comisiei CEE, iar Italia preşedintele
Înaltei Autorităţi a CECO.
Originalitatea sistemului instituţional introdus prin Tratatul de la Roma constă
 în modul cum sunt repartizate competenţele între instituţii, care nu corespunde
originalitatea
sistemului schemei clasei de separaţie a puterilor. Complexitatea acestui sistem şi inexistenţa
instituţional unui principiu clar al împărţirii competenţelor fac ca la exercitarea puterilor să

60
concureze diferite instituţii. Astfel, doar funcţiile judiciare sunt exercitate potrivit
schemei clasice, de către Curtea de Justiţie, în timp ce puterea executivă este
împărţită între Comisie şi Consiliu, iar în ceea ce priveşte funcţia legislativă,
aceasta nu revine adunării Parlamentare, ci Comisiei (căreia i se atribuie
iniţiativa legislativă), şi mai ales Consiliului, care decide în ultimă instanţă.
Prin Tratatele de la Roma se prejudiciază considerabil echilibrul instituţional
consacrat prin Tratatul CECO, atribuindu-se Consiliului majoritatea puterilor, în
detrimentul Comisiei. Deşi competenţele sale se vor extinde la aproape toate
sectoarele socio-economice, Comisia dispune de mai puţine puteri decât Înalta
Autoritate a CECO, competenţa de decizie aparţinând în principal Consiliului de
Miniştri – organ guvernamental. Independenţa Comisiei mai este redusă şi de
faptul că bugetul noilor Comunităţi europene este alimentat prin contribuţii
financiare ale statelor membre.
Se consideră că, spre deosebire de Tratatul CECO, care este un „tratat-lege”,
reglementând de o manieră precisă şi limitativă funcţionarea acestei Comunităţi
„supranaţionale”, prin intermediul unui singur organ executiv, independent şi
permanent, dotat cu putere de decizie, Tratatul CEE este un „tratat-cadru”. Mult
mai abstract şi vast decât primul, acesta creează instituţii mai puţin
supranaţionale, ci mai degrabă „tehnice”, fără caracter politic.
 Sistemul instituţional instituit prin Tratatele de la Roma deţine însă un
potenţial de important potenţial de evoluţie politică supranaţională. Comisia, organ
evoluţie
supranaţională independent şi supranaţional, rămâne principalul organ executiv al Comunităţii şi
dispune de un important rol de iniţiativă legislativă: verifică aplicarea dispoziţiilor
tratatului sau a anumitor decizii ale Consiliului şi reprezintă Comunitatea în
relaţiile externe.
Acest executiv dualist reprezintă de altfel şi principala inovaţie a Tratatelor de
la Roma. Puterea de decizie aparţine Consiliului de Miniştri dar cum dreptul de
iniţiativă aparţine Comisiei, acesta nu poate să ia decizii cel mai adesea, decât
atunci când Comisia propune.
Transferul puterii decizionale către Consiliu, unica instituţie care apără şi
reprezintă interesele particulare ale statelor membre se datorează faptului că, spre
deosebire de CECO, care reprezenta un sector specializat, Piaţa Comună acoperă
ansamblul economiei statelor membre – un domeniu imens, unde sunt implicate
interese naţionale esenţiale. De aceea accentul a fost pus pe voinţa comună a
statelor membre şi nu pe autoritatea unui organ distinct de guverne.

61
Caracterul supranaţional al Comunităţii este însă prezervat, nu numai prin
acordarea monopolului de iniţiativă legislativă Comisiei, ci şi prin creşterea
considerabilă a cazurilor în care deciziile în Consiliu se iau cu majoritate
calificată. Tratatele prevedeau că, la sfârşitul unei perioade tranzitorii de 10-12
ani, în care Piaţa Comună urma să fie implementată şi în care Consiliul decidea de
regulă cu unanimitate, numeroase decizii urmau să fie luate cu majoritate simplă
sau calificată. Votul majoritar, (bazat pe un sistem de ponderare a voturilor în care
Germaniei, Franţei şi Italiei le reveneau 4 voturi, Belgiei şi Olandei 2, iar
Luxemburg-ului 1 vot), şi în care pentru realizarea majorităţii erau necesare 12
voturi (din totalul de 17), oferea statelor mici, care obţinuseră un număr de voturi
mai mult decât proporţional cu importanţa lor, garanţii că nu vor fi marginalizate
de către statele mari.
Nu în ultimul rând, Curtea de justiţie, cu un caracter clar federal, întinzându-şi
jurisdicţia asupra statelor membre şi instituţiilor comunitare, poate contribui la
orientarea Comunităţilor spre supranaţional. Există astfel perspective ca, mai ales
după sfârşitul perioadei tranzitorii, să se întărească elementele supranaţionale în

 dauna celor interguvernamentale.


echilibru intre elementele Acest echilibru subtil între elementele supranaţionale şi cele
federale şi cele
interguvernamentale interguvernamentale a fost cel care a permis ratificarea Tratatelor de la Roma fără
dificultăţi majore şi a făcut ca ideea de unitate europeană să fie privită mult mai

 favorabil decât la începutul anilor ’50.


După un proces de ratificare ce a durat destul de puţin, fiind practic desăvârşit
atitudinea Marii
Britanii înainte de încheierea anului 1957, Tratatele de la Roma intră în vigoare la 1
ianuarie 1958.

5. Replica Marii Britanii la înfiinţarea Comunităţii Europene-crearea


Asociaţiei Europene de Liber Schimb. Prin înfiinţarea celor trei Comunităţi
Europene, nucleul construcţiei europene era format. Din acest angrenaj lipsea însă
unul dintre statele cu un rol esenţial în panorama europeană după cel de-Al Doilea
Război Mondial-Marea Britanie.
Aceasta refuzase participarea la CECO şi, cu toate eforturile lui Jean Monnet,
care nu concepea o uniune europeană fără Marea Britanie (convins fiind că
experienţa şi influenţa internaţională a acesteia nu puteau fi decât benefice pentru
construcţia comunitară), se retrage de la negocierile de la Val-Duchesse pentru


“splendida
izolare” britanică 62
crearea celorlalte Comunităţi europene, considerând că proiectul comunitar
propus este mult prea ambiţios.
Atitudinea clasei politice britanice faţă de integrarea europeană poate părea
surprinzătoare având în vedere faptul că Winston Churchill, prim ministru până în
1955, fusese unul dintre cei mai activi susţinători ai ideii de Europă unită. Nu
trebuie să uităm însă că, acelaşi Churchill, dezvoltase ideea celor „trei cercuri”,
corespunzând celor trei puteri mondiale-America de Nord, Commonwealth-ul şi
Europa, la intersecţia cărora trebuia să se afle întotdeauna Marea Britanie. Or, în
această logică, integrarea europeană îndepărta Marea Britanie de celelalte două
puteri neeuropene.
Rezerva Marii Britanii faţă de Comunităţile europene vine, pe de o parte, din
ataşamentul acesteia faţă de principiul suveranităţii absolute şi temerea că,
alăturându-se acestora, nu se va mai afla în postura de a-şi controla economia,
care va fi la discreţia unei autorităţi supranaţionale. Mai mult, „splendida izolare”
în care se închistaseră britanicii părea să fie justificată de îndelungata instabilitate
politică a continentului. Relansarea europeană imediată era considerată puţin
probabilă, iar din punct de vedere comercial accesul la Piaţa Comună nu prezenta
un interes imediat pentru exporturile naţionale care, chiar dacă erau în creştere,
rămâneau încă deficitare pe continent.
Pe de altă parte erau puse în pericol relaţiile sale speciale din cadrul
Commonwealth-ului, cel pe care se fonda „vocaţia sa imperială”, şi care oferea o
piaţă mult mai mare decât cea a comunităţilor europene.
Atitudinea Marii Britanii, de ostilitate faţă de integrarea economică, a fost
urmată şi de alte state nemembre ale Comunităţilor, acestea formând în cadrul
OECE un veritabil front advers împotriva integrării. Acestea considerau OECE
un cadru de negociere mult mai justificat decât o organizaţie nouă şi se temeau că
prin înfiinţarea Pieţei Comune vor fi excluse din comerţul cu cele şase ţări
comunitare, datorită impunerii unor tarife externe ridicate.
Ţările din afara Comunităţilor propun astfel în iulie 1956, prin vocea Marii
 Britanii, un proiect de Asociaţie economică europeană. Aceasta urma să se
proiect de
Asociaţie realizeze în cadrul OECE şi presupunea o asociere a celor şase state membre ale
economică CECO cu ceilalţi 11 membrii ai OECE, care se limita la domeniul industrial şi nu
europeană
avea să se aplice statelor „de peste mări”. Fiecare stat trebuia să desfiinţeze
progresiv barierele vamale în comerţul cu celelalte state membre ale OECE, dar
menţinându-şi propria politică vamală în raporturile cu statele nemembre.

63
Interesate să nu întrerupă liniile de comunicare cu celelalte state europene, într-
un moment în care instituirea Pieţei Comune nu era încă o certitudine, statele
membre ale CECO acceptă deschiderea negocierilor, creându-se în acest scop un
comitet interguvernamental condus de ministrul afacerilor externe al Marii
Britanii, Reginald Maudling. Comitetul Maudling elaborează un proiect al unei
întinse zone de liber schimb care prevedea măsuri de liberalizare a schimburilor
identice cu cele ale Pieţei comune şi care urmau să se aplice în acelaşi timp, însă
fără disciplina unui tarif comun şi a unor reguli comune care să conducă spre o
uniune economică.
Francezii, prin Maurice Faure, prezintă un contra-proiect în care propun
implementarea zonei de liber schimb la trei ani după intrarea în vigoare a Pieţei
Comune, încheierea unor acorduri sectoriale între Comunitate şi ceilalţi membri ai
OECE şi accesul celor şase la piaţa Commonwealth. Propunerea este considerată
inacceptabilă de către Marea Britanie, iar negocierile intră în impas.
În acelaşi timp americanii susţin cu fermitate Piaţa Comună împotriva zonei de
liber schimb, aceasta din urmă fiind considerată un instrument inventat de
guvernul britanic pentru a frâna integrarea.
Revenirea la putere a generalului de Gaulle, la 1 iunie 1958, va radicaliza însă
poziţia Franţei. Acesta considera că Piaţa Comună oferă mai multe garanţii pentru
dezvoltarea economiei franceze decât o zonă de liber schimb, care ar compromite
garanţiile oferite de Tratatele de la Roma, şi încearcă să obţină susţinerea
celorlalte cinci state semnatare ale acestora. Demersul său reuşeşte, ceea ce va
permite regruparea celor şase în jurul Franţei.
Ruptura definitivă între Marea Britanie şi statele membre ale Comunităţii se va
produce în decembrie 1958, ca urmare a refuzului celor şase de a accepta
propunerea britanică de extindere la toate statele membre ale OECE a măsurilor
de liberalizare a schimburilor luate în cadrul Comunităţilor.
În replică, după o tentativă, eşuată în ianuarie 1959, de a forţa mâna celor şase
prin ameninţarea cu părăsirea OECE, a NATO şi retragerea trupelor din
Germania, Marii Britanii şi celorlalţi parteneri din OECE le rămâne ca ultim
mijloc de presiune asupra statelor comunitare înfiinţarea unei organizaţii rivale
Pieţei Comune.
Regrupând în jurul său şase state din afara spaţiului comunitar – Danemarca,
Suedia, Norvegia, Elveţia, Austria şi Portugalia, Marea Britanie demarează
 negocierile, pe baza unui plan anglo-suedez pentru crearea unei „mici” zone de
înfiinţarea
AELS 64
liber schimb. La 4 ianuarie 1960 este semnată, între cele şapte state, la Stockholm,
Convenţia instituind Asociaţia Europeană de Liber Schimb (AELS), care va
intra în vigoare în mai 1960.
Obiectivele stabilite prin Tratatul de la Stockholm constau în înlăturarea
taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative pentru produsele industriale ale statelor
membre, după un calendar asemănător celui al Pieţei Comune. Fiecare dintre
statele membre rămâne liber să-şi stabilească tarifele vamale cu partenerii săi
comerciali. Domeniul agricol nu face obiectul acestei liberalizări, singura concesie
fiind făcută produselor agricole daneze, care riscau să piardă piaţa germană.
Statele membre rămân suverane, instituţiile prevăzute în tratat – un Consiliu de
miniştri care decidea cu unanimitate şi un Secretariat, cu sediul la Geneva,
neavând decât puteri limitate.
Dispersarea geografică a celor şapte state membre AELS, diferenţele între
economiile lor, atitudinea Marii Britanii, interesată mai degrabă să-şi întărească
relaţiile comerciale cu statele comunitare decât cu partenerii săi din AELS, ca şi
mijloacele limitate puse la dispoziţia acestei organizaţii, au făcut ca AELS să nu-
şi poată atinge scopul acela de a rivaliza cu Comunităţile Europene.
Devenise evident că, deşi AELS contribuise considerabil la creşterea
comerţului dintre membrii săi, rezultatele acesteia nu erau comparabile, ca
anvergură, cu cele obţinute în cadrul Comunităţilor. Astfel, în timp ce industria
germană crescuse cu aproape 90%, iar cea franceză cu 75%, producţia britanică a
crescut cu doar 30%, după care aceasta a stagnat, Marea Britanie traversând o
criză economică severă. Rezultatele mai puţin spectaculoase ale Asociaţiei de
Liber Schimb, care nu satisfăceau interesele economice ale Marii Britanii, au
determinat-o pe aceasta să-şi reconsidere poziţia faţă de Comunităţi şi, la 9 august
1961, să-şi depună candidatura pentru intrarea în Piaţa Comună, ceea ce va
antrena cereri similare din partea partenerilor săi (Irlanda şi Danemarca în 1961,
 Norvegia în 1962).
prima candidatură
britanică Atitudinea obstrucţionistă a Marii Britanii faţă de Comunitatea Europeană în
perioada de debut a integrării europene va îngreuna însă raporturile cu statele
membre ale acesteia (în special cu Franţa), cu consecinţa respingerii, într-o primă
fază, a cererilor sale de aderare.

6. Transformarea OECE în OECD

65
OECE, înfiinţată pentru a gestiona fondurile oferite de americani prin
Planul Marshall, a fost un real succes, atingându-şi într-o perioadă destul de scurtă
 obiectivul primordial – reconstrucţia Europei.
OECD
Prin intermediul său au fost liberalizate schimburile, prin eliminarea majorităţii
restrângerilor cantitative, şi au fost încurajate plăţile multilaterale, prin
intermediul Uniunii Europene de Plăţi.
La sfârşitul anilor ’50, OECE se transformă însă într-un câmp de bătălie între
statele europene, grupate unele în jurul Franţei, altele în jurul Angliei. Franţa
vedea astfel în OECE un instrument de exercitare a presiunilor asupra celor şase
state comunitare. Statele Unite, interesate să fie prezente într-o organizaţie
europeană, pentru a-şi putea păstra influenţaxxv, acceptă soluţia propusă la sugestia
lui Jean Monnet, de a transforma OECE într-un organ de cooperare economică
atlantică la care să participe SUA şi Canada. Se reuneşte în acest sens la Paris, în
ianuarie 1960, o conferinţă care se finalizează cu semnarea, la 14 decembrie 1960
a Convenţiei instituind Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare
(OECD), ce va intra în vigoare la 30 septembrie 1961.
OECD cuprinde 18 state europene (celor 17 membre ale OECE, li se adaugă
Spania), SUA şi Canada. Lor li se vor alătura ulterior Japonia (1964), Finlanda
(1970), Australia (1971) şi Noua Zeelandă (1973), devenind un club al statelor
capitaliste industrializate.Obiectivele sale constau în promovarea dezvoltării
economice a statelor membre şi acordarea de ajutor pentru dezvoltarea statelor
sărace (înfiinţându-se în acest scop un Comitet de sprijin). Organizaţia este dotată
însă cu puteri limitate, principalul organ de decizie, Consiliul de miniştri,
hotărând cu unanimitate.

- TEMA II -
EVOLUŢIA „MICII EUROPE” (1958-1969):
AFIRMAREA INTERGUVERNAMENTALISMULUI

1. Punerea în funcţiune a Pieţei Comune


Înfiinţarea celor trei Comunităţi Europene a dat un impuls decisiv construcţiei
europene, un impuls care nu se limita doar la domeniul economic, ci impunea, în
acelaşi timp, o schimbare în comportamentul şi în mentalitatea europenilor –
manifestarea voinţei de a acţiona împreună pentru realizarea unui interes comun
într-un spaţiu caracterizat prin încredere şi solidaritate.

66
Instituirea Comunităţilor europene a fost un succes – a crescut progresiv
comerţul între cele şase state membre, eliminarea taxelor vamale s-a realizat fără
probleme şi mult mai rapid decât se preconizase, la fel şi introducerea tarifului
vamal extern comun.
Dintre toate organizaţiile economice înfiinţate după război, Comunitatea
Economică Europeană a constituit, de departe, experienţa cea mai inovatoare.
Ea a reuşit rapid să realizeze o serie de evoluţii importante pe calea integrării.
Cea mai importantă realizare a fost punerea în funcţiune efectivă a Pieţei
Comune, după un calendar precis, care prevedea o perioadă tranzitorie de
doisprezece ani, împărţită în trei etape de câte patru ani, statele membre putând fie
să accelereze, fie să încetinească realizarea sa. Acestea au reuşit să înlăture
restricţiile cantitative la comerţul dintre ele încă din ianuarie 1962, cu un avans
 considerabil faţă de calendarul proiectat. Eliminarea taxelor vamale, care trebuia
instituirea Politicii să se realizeze complet până la 1 ianuarie 1970, s-a definitivat încă din iulie 1968,
Agricole Comune
iar schimburile comerciale au crescut de patru ori în valoare între 1958-1968.
Departe de a deveni exagerat de protecţionistă, aşa cum era acuzată din exterior,
Comunitatea a stabilit un tarif extern vamal comun de 7% în 1968, mai mic cu
20% decât cel prevăzut iniţial şi oricum inferior tarifelor practicate de alte state
dezvoltate.
Piaţa Comună este fondată pe principiul liberei concurenţe iar „motorul” său îl
 reprezintă cele „patru libertăţi” enunţate în art. 3 din Tratatul CEE: libertatea de
Conferinţa de la
Stresa circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor. La temelia
Pieţei Comune mai stau alte două principii de bază: principiul solidarităţii
comunitare (realizat prin intermediul „politicilor comune” - comercială, agricolă
şi de transporturi) şi principiul deschiderii externe controlate (o veritabilă politică
de dezvoltare, de promovare a schimburilor internaţionale).
Unul dintre cele mai importante succese ale acestei prime faze a implementării
Pieţei Comune îl constituie crearea Politicii Agricole Comune (PAC), prevăzută,
fără a primi prea multe garanţii, în Tratatul CEE. Aceasta urmărea protejarea
agricultorilor din statele membre şi preţuri rezonabile pentru consumatori,
deziderate ce urmau a fi realizate prin măsuri de creştere a productivităţii,
 stabilitate a pieţelor, garantare a securităţii aprovizionărilor.
Principiile PAC După cum se poate vedea, accentul este pus, înainte de toate, pe productivitate,
 în condiţiile în care la nivelul anului 1960, agricultura statelor membre nu asigura
FEOGA decât 83% din necesarul de produse agricole. Înainte de implementarea efectivă a

67
PAC, era prevăzută o perioadă tranzitorie, ce urma să se întindă până la sfârşitul
anului 1969, în care statele membre să-şi apropie gradual preţul producţiei
agricole.
Liniile directoare ale Politicii Agricole Comune sunt adoptate cu ocazia
Conferinţei de la Stresa, din iulie 1958, prevăzându-se organizarea unui Fond
agricol care să susţină preţurile de producţie şi să modernizeze structurile. Cea
mai interesată de implementarea PAC era Franţa, ţară cu un important sector
agricol, care condiţionează trecerea la a doua etapă a perioadei tranzitorii a Pieţei
Comune de adoptarea Politicii Agricole Comune. La presiunea Franţei, la 14
ianuarie 1962, Consiliul de miniştri adopta un acord cu privire la modul de
funcţionare a PAC.
Mecanismele PAC se bazează pe trei principii: unitatea pieţei (libera
circulaţie a produselor şi un preţ comun), preferinţa comunitară (protejarea
producţiilor comunitare de importurile din afara spaţiului comunitar prin
impunerea unor taxe asupra acestuia din urmă ca diferenţă între preţul comunitar
şi cel mondial, de regulă mai scăzut) şi solidaritatea financiară (asigurată de
Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), înfiinţat în
1962, alimentat din contribuţii ale statelor membre şi destinat regularizării pieţelor
şi dezvoltării unei politici structurale agricole prin îmbunătăţirea structurilor de
producţie şi de comercializare a producţiei agricole).
Definirea acestei prime politici comune reprezintă un moment de referinţă în
construcţia comunitară însă mecanismele instituite pentru implementarea acestei
politici vor fi cele care vor provoca şi primele dificultăţi în aplicarea practică a
Tratatelor, la sfârşitul anilor ’60.

2. Concepţia gaullistă asupra unităţii europene - o piedică pentru
Charles de Gaule
realizarea uniunii politice
Timp de mai bine de 10 ani (1958-1969) istoria Europei va fi dominată de
personalitatea unui mare om de stat – generalul de Gaulle, revenit la putere în
Franţa în 1958 şi a cărui viziune despre unitatea europeană era destul de diferită
de cea propusă în anii ’50 de către părinţii fondatori ai construcţiei europene.
Departe de a fi ostil ideii de unitate a Europei, concepţia lui de Gaulle cu
privire la natura construcţiei europene este în dezacord cu cea a partenerilor săi. El
vede Europa „continentală şi politică”, în timp ce pentru alţii aceasta trebuia să fie
„economică şi atlantică”. De fapt, de Gaulle şi susţinătorii săi contestă chiar cele

 68
„Europa statelor”
două principii pe care se bazează construcţia europeană în formare: „superioritatea
construcţiilor supranaţionale asupra cooperării interstatale tradiţionale şi
orientarea diplomatică a unei Europe Occidentale ancorate în Statele Unite către
un mare ansamblu atlantic”.
Prima divergenţă fundamentală între concepţia lui de Gaulle şi proiectul
comunitar este legată de chiar esenţa integrării: transferul de competenţe
suverane. De Gaulle nu putea accepta decât o ”Europă a statelor”, bazată pe o
cooperare interguvernamentală, în care statele păstrau controlul tuturor proceselor,
în concordanţă cu principiul suprem al suveranităţii naţionale. Această cooperare
urma să îmbrace forma unui „concert organizat de state”, o confederaţie în care
primează realităţile naţionale şi unde nu are ce căuta federalismul supranaţional,
considerat nerealist. De aceea, o eventuală delegare de putere ar putea fi exercitată
doar de către reprezentanţi ai statelor la cel mai înalt nivel şi dispunând de un
drept de veto, şi nu de organe independente. Critica făcută de de Gaulle sistemului
instituţional comunitar vizează astfel, în primul rând, Comisia Europeană, o
instituţie „tehnocratică” şi „iresponsabilă”, independentă de guvernele statelor
membre, care ar trebui să aibă, în opinia sa, doar atribuţii tehnice şi nu o autoritate
proprie, să fie subordonată guvernelor. Este criticată, de asemenea, şi Adunarea
Parlamentară, prin modul indirect de desemnare a membrilor săi, care nu receptau
din partea alegătorilor decât un mandat naţional.
Interesul naţional şi diferenţele profunde existente între state sunt argumentele
aduse de generalul de Gaulle împotriva ideii de evoluţie a Comunităţilor spre o
federaţie europeană, promovate de către părinţii fondatori, o federaţie în care de
Gaulle consideră că aceste state şi-ar pierde personalitatea.
Cea de-a doua divergenţă fundamentală dintre concepţia lui de Gaulle şi cea
a partenerilor săi europeni viza restabilirea independenţei continentului faţă de
 SUA. De Gaulle susţinea crearea unei „Europe europene” independente faţă de
“Europa Statele Unite şi care să devină un centru de putere în lume. Încă din momentul
europeană”
revenirii la putere acesta şi-a propus restabilirea echilibrului de forţe, a identităţii
europene, proiectul european fiind văzut ca „un subansamblu al unui sistem
atlantic plasat (temporar) sub supremaţia americană”.
Nemulţumiţi de monopolul deţinut de americani asupra deciziilor nucleare în
cadrul Alianţei Nord Atlantice, francezii reclamă cooptarea Franţei în acest
angrenaj printr-un „directorat tripartit” al Alianţei, compus din SUA, Marea
Britanie şi Franţa, propunere refuzată de preşedintele american Eisenhower în

69
septembrie 1958. Reacţia Franţei va consta într-o răcire a relaţiilor cu NATO,
culminând cu retragerea din organizaţie, în februarie 1966, şi o încercare de
reluare a dialogului cu Estul, mai exact cu Moscova, pentru reconstituirea
singurului cadru considerat potrivit pentru rezolvarea problemelor europene- cel
al Europei geografice, al „Europei de la Atlantic la Urali”.
Retragerea Franţei din NATO a bulversat însăşi fundamentele acestui sistem de
securitate colectivă, de Gaulle solicitând realizarea unei distincţii între Alianţa
Nord-Atlantică şi NATO, organizaţie ce apare ca o „emanaţie” naturală a Alianţei
(Franţa retrăgându-se doar din organizaţie, nu şi din Alianţă) şi revenirea urgentă
la o alianţă care să fie conformă cu textul Tratatului din 1949.
Această dispută a sfârşit printr-o dedublare a Alianţei, constituire a unei
„alianţe rudimentare formată din Franţa şi aliaţii săi europeni, care sunt, în acelaşi
timp, membrii ai organizaţiei militare atlantice integrate”.
Un pas destul de timid spre constituirea acelei „Europe europene” vizate de la
Gaulle o va reprezenta înfiinţarea, în noiembrie 1968, la iniţiativa ministrului
britanic al apărării Denis Healey, a Grupului European al Alianţei Atlantice sau
 „Eurogrupului”, format din cele zece state europene ale NATO, cu scopul de a
veto francez
creşte efortul lor de apărare şi de a unifica şi raţionaliza politicile lor de apărare.
împotriva aderării
Marii Britanii 3. Respingerea cererilor Marii Britanii de intrare în Comunităţi
Modificarea contextului economic şi politic la începutul anilor ’60 va
determina Marea Britanie să-şi reconsidere poziţia faţă de Comunităţi şi să ceară,
în două rânduri – pe 9 august 1961 şi pe 11 mai 1967, să se alăture spaţiului
comunitar.
Din punct de vedere economic, Marea Britanie se afla într-o situaţie delicată,
economia sa trecea printr-o criză iar relaţiile cu Commonwealth-ul s-au dovedit a
nu fi prea fructuoase. Participarea la procesul de integrare europeană ar fi supus
economia britanică la o competiţie stimulativă care să determine o eficientizare a
acesteia şi, pe de altă parte, nu ar fi afectat nici relaţiile cu celelalte state membre
ale Commonwealth pentru care spera să obţină statutul de membrii asociaţi ai
Comunităţii.
Din punct de vedere politic, viziunea gaullistă a unei unităţi europene bazate pe
cooperare interstatală vine în întâmpinarea concepţiei britanice ostile construcţiei
supranaţionale şi limitării de suveranitate.
Ţinută însă de relaţiile sale cu Commonwelth-ul şi cu statele membre ale
AELS, Marea Britanie cere multiple derogări şi adaptări ale regulilor Pieţei

70
Comune, ceea ce i-a făcut pe unii oameni politici ai vremii să remarce sarcastic că
nu Marea Britanie va intra în Piaţa Comună ci Piaţa Comună va intra în
Commonwealth.
Urmează negocieri îndelungate şi dificile, intrate în impas la sfârşitul anului
1962, datorită condiţiilor puse de britanici, şi întrerupte în 1963, când generalul de
Gaulle, exercitându-şi un veritabil „veto”, se opune aderării Marii Britanii. Deşi
iritate de atitudinea Franţei care nu i-a consultat şi nici chiar informat înainte de a-
şi prezenta poziţia faţă de aderarea Marii Britanii, celelalte cinci state membre ale
Comunităţilor nu pot însă schimba lucrurile pentru că intrarea în Comunităţi
presupune acordul unanim al statelor membre.
De Gaulle îşi motivează decizia pretinzând că existau diferenţe profunde de
natură şi structură între economia britanică „insulară, maritimă” şi cea a celorlalte
state continentale. Pe de altă parte, Marea Britanie se confrunta cu prea multe
probleme economice, care ar fi slăbit Piaţa Comună, iar concesiile cerute pentru
statele din Commonwealth ar fi epuizat resursele Europei.
Adevăratele motive ale refuzului francez sunt însă altele. În primul rând,
apropierea Marii Britanii de SUA, aceasta apărându-i generalului De Gaulle ca
un fel de „cal troian” al Statelor Unite. Aderarea Marii Britanii ar fi însemnat
pentru de Gaulle orientarea Comunităţilor spre atlantism şi crearea unei imense
grupări atlantice dependente de America şi aflate sub controlul ei, care ar fi sfârşit
prin absorbirea Comunităţilor europene. Nemulţumirea francezilor mai venea şi
din faptul că britanicii tocmai conveniseră, fără a-i consulta, să primească rachete
americane de tip Polaris.
În egală măsură, Franţa, care dorea să domine în continuare Europa, se temea
de rivalitatea Marii Britanii, care i-ar fi ameninţat poziţia de lider în cadrul
Comunităţilor.
Nu în ultimul rând, din punct de vedere economic, agricultura foarte eficientă a
Marii Britanii era şi ea o ameninţare pentru fermierii francezi, care ar fi făcut cu
greu faţă concurenţei.
Vetoul francez este reiterat cu ocazia unei a doua cereri a Marii Britanii de
intrare în Comunităţi, în 1967, motivându-se inexistenţa unei evoluţii economice
şi politice corespunzătoare a Marii Britanii.

4. Planurile Fouchet de uniune europeană

71
După eşecul Comunităţii Europene de Apărare, problema cooperării politice a
statelor membre va fi din nou abordată odată cu punerea în funcţiune a
Comunităţii Economice Europene. Auspiciile sub care demarează această
tentativă de uniune politică nu sunt însă prea promiţătoare, existând un dezacord
major între Franţa şi partenerii săi cu privire la acest proiect. Astfel, în timp ce
generalul de Gaulle vedea uniunea politică sub forma unei simple cooperări
interguvernamentale, celelalte cinci state o vedeau ca o prelungire a activităţii lor
comunitare pe acelaşi model instituţional.
Iniţiativa va aparţine generalului de Gaulle şi este discutată cu ocazia celor
două reuniuni ale statelor comunitare din februarie şi iulie 1961. Această practică
a întâlnirilor periodice ale şefilor de stat sau guvern, realizată în afara sistemului
comunitar, ce debutează în 1961, se va dovedi în viitor motorul integrării politice
a statelor europene. După prima întâlnire la nivel înalt între şefii de stat şi de
guvern din cele şase state comunitare, ce se desfăşoară la Paris, şi unde se
relansează problema uniunii politice, însărcinându-se o comisie de studiu să
prezinte propuneri concrete privind construcţia politică a Europei, la 18 iulie
1961, conferinţa de la Bonn se finalizează cu „Declaraţia de la Bad Godesberg”.
Prin aceasta este creată o comisie interguvernamentală, condusă de diplomatul
francez Christian Fouchet, însărcinată cu studierea şi înaintarea unui proiect de
uniune politică care „să dea formă voinţei de uniune politică, deja implicită în
tratatele care au instituit Comunităţile Europene”.
Comisia Fouchet prezintă la 19 octombrie 1961 un proiect de tratat instituind
o „Uniune de state”, denumit „Planul Fouchet I”, în care această uniune apare ca
o simplă alianţă de drept internaţional, lipsită de personalitate juridică în ordinea
internaţională, având ca principal organ decizional un Consiliu al şefilor de stat
sau de guvern care decidea cu unanimitate, alături de care funcţiona o Comisie
formată din înalţi funcţionari naţionali, dotată cu atribuţii pur tehnice şi o
Adunare parlamentară având un rol consultativ.
Principalele obiective ale acestei uniuni constau în adoptarea unei politici
externe comune şi a unei politici comune de apărare, în cooperare cu alte naţiuni
libere, şi de dezvoltare a cooperării în domeniile ştiinţei, culturii şi protecţiei
drepturilor omului. A fost inserată o clauză care prevedea ca la trei ani de la
intrarea în vigoare a tratatului, acesta să fie revizuit pentru întărirea uniunii în
sensul stabilirii unei politici externe comune şi a „centralizării” Comunităţilor
Europene.

72
Proiectul este respins de partenerii Franţei, principalele critici aduse acestuia
vizând: clauza de revizuire (care prin obiectivele sale destul de ambigui era văzută
 ca o ameninţare la adresa integrităţii structurilor comunitare), modul cum era
proiecte de reglementată politica europeană de apărare, care putea determina o slăbire a
uniune politică
sistemului militar al Alianţei atlantice (cei cinci neconcepând securitatea Europei

 Occidentale în afara unei cooperări trans-atlantice), şi absenţa elementelor de


supranaţionalitate. Pe de altă parte, acceptarea proiectului era condiţionată, de
Planurile
către Olanda şi Belgia de acceptarea intrării Marii Britanii în Comunitatea
Fouchet
Economică Europeană.
Urmează o a doua rundă de negocieri în cadrul căreia se conturează, la 4
decembrie 1961, un al doilea Plan Fouchet, prezentat ca sinteză a sugestiilor
formulate de diferitele delegaţii naţionale, în care sunt făcute de către Franţa o
serie de concesii: este recunoscută legătura dintre politica comună de apărare şi
colaborarea existentă în cadrul NATO, sunt introduse o serie de elemente
„comunitare” precum: crearea unui Secretariat independent de statele membre,
responsabil în faţa unei Adunări parlamentare alese prin sufragiu universal direct
şi este clarificată clauza de revizuire. Mai mult, se stabileşte ca principiu
fundamental regula potrivit căreia statele care vor solicita să adere la Comunităţile
europene se vor angaja automat să adere la Uniune.
Din păcate, cea de-a treia versiune a Planului Fouchet, prezentată la 18
ianuarie 1962, nu conţinea nici una dintre concesiile cerute şi asupra cărora se
realizase compromisul în cursul negocierilor. Cei cinci parteneri ai Franţei refuză
să considere noul plan francez ca bază pentru discuţiile următoare, şi prezintă (la
20 ianuarie 1962), un contraproiect, în care uniunea europeană apărea ca o
„Uniune a statelor şi a popoarelor”.
Imposibilitatea concilierii celor două puncte de vedere va face ca, în primăvara
 anului 1962, să se înregistreze un nou eşec al uniunii politice. Eşecul acestei
Tratatul de la
tentative de unitate politică întrerupe tendinţa ascendentă a unităţii europene,
Elysee-coeziune
franco-germană relansată cu ocazia Conferinţei de la Messina, şi va face ca timp de şapte ani şefii
celor şase guverne să înceteze să se întâlnească. Situaţia nu se va debloca decât
după reuniunea de la Haga, din 1969. În viitor, statele membre vor opta pentru o
structură unică, mai întâi Actul Unic European, apoi Tratatul de la Maastricht,
regrupând atât Comunităţile Europene cât şi mecanismele de cooperare
interguvernamentală în domeniul securităţii şi al apărării.

73
Dezamăgit de eşecul iniţiativei sale de a crea o uniune politică în şase,
generalul de Gaulle îşi îndreaptă atenţia spre întărirea colaborării cu Bonnul,
fiind nevoit să se mulţumească cu o cooperare în doi, cu Germania. Planul
Fouchet se reduce astfel la un tratat franco-german, pregătit cu ocazia unor vizite

 reciproce în cursul anului 1962, şi semnat la 22 ianuarie 1963, la Palatul Elysée.


Substitut al proiectului Europei politice, Tratatul de la Elysée instituie o
cooperare
bilaterală franco- cooperare bilaterală pe modelul Planului Fouchet însă nu este exclusă ipoteza ca
germană
acestei colaborări să i se alăture, ulterior, şi alte state membre ale Comunităţilor.
Chiar dacă nu privesc cu ochi buni această asociere, pe care o consideră „un mare
şoc pentru europeni” sau „dăunătoare pentru Piaţa Comună”, celelalte state
membre nu vor putea împiedica întărirea solidarităţii Paris-Bonn, care în viitor va
şi imprima orientările sale Comunităţilor. Această coeziune franco-germană
consolidată va sta la originea unor importante măsuri europene, precum înfiinţarea
sistemului monetar european. Temerile lor vor fi, într-o anumită măsură,
înlăturate prin condiţionarea de către parlamentul german a ratificării tratatului de
introducerea unui preambul în care să se reafirme fidelitatea faţă de Alianţa
atlantică şi faţă de construcţia comunitară.

5. Fuziunea executivelor comunitare


Din raţiuni ce ţin de momentul înfiinţării lor, cele trei Comunităţi au fost create
separat, dar obiectivul final consta în fuzionarea celor trei tratate. Primul demers

 de unificare a instituţiilor comunitare a avut loc odată cu semnarea Tratatelor de la


Comisie unică Roma instituind CEE şi CEEA, când a fost adoptată Convenţia relativă la anumite
instituţii comune Comunităţilor europene (anexă la acestea), care instituia o
 Adunare Parlamentară unică şi o Curte de Justiţie unică pentru cele trei comunităţi
precum şi un Comitete economic şi social unic pentru CEE şi CEEA.
Consiliu unic
După intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma, cele trei Comunităţi au
funcţionat separat, deşi aveau o structură instituţională identică. Obiectivul avut în
vedere de părinţii fondatori, acela al realizării unei veritabile uniuni europene,

 constituite în jurul unei comunităţi formate prin fuziunea celor trei existente, era
COREPER destul de puţin realizabil la acel moment având în vedere opoziţia existentă între

74
curentul comunitar şi cel interguvernamental. Încă din 1959, Jean Monnet
sugerează fuziunea executivelor şi înfiinţarea unui Consiliu de miniştri unic şi a
unei Comisii unice, argumentele sale vizând, pe de o parte, o mai bună coordonare
a acţiunii într-o serie de domenii, iar, pe de altă parte, o întărire a autorităţii
Comisiei unice, care se putea transforma într-un „pre-guvern” european.
Propunerea lui Jean Monnet nu s-a concretizat la acel moment, însă, în condiţiile
în care se pune din ce în ce mai pregnant problema realizării unor reforme ale
Comunităţilor, şi mai ales după eşecul Planului Fouchet, problema fuziunii
executivelor a fost repusă pe tapet şi Consiliul de miniştri a adoptat, la 23
septembrie 1963, principiul fuziunii executivelor ca etapă a fuziunii celor trei
tratate.
După negocieri îndelungate, în cursul cărora vor trebui să fie depăşite
numeroase dificultăţi legate de puterile viitoarei Comisii unice, de numărul
comisarilor, de sediul instituţiilor, este semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965,
Tratatul de fuziune a executivelor, care instituie, în locul celor trei Consilii, un
Consiliu de miniştri unic al Comunităţilor Europene şi o Comisie unică
(formată prin fuziunea Înaltei Autorităţi a CECO cu comisiile CEE şi a Euratom).
Fuzionează de asemenea şi administraţiile celor trei Comunităţi într-una
singură, dotată cu un buget administrativ unic, alimentat însă din resurse distincte,
în virtutea celor trei tratate. La iniţiativa Franţei, Tratatul instituţionalizează
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), compus din
reprezentanţi la nivel diplomatic ai statelor membre, având rolul de a pregăti
lucrările Consiliului. De asemenea, Tratatului îi este anexat un Protocol unic
asupra privilegiilor şi imunităţilor, care înlocuieşte protocoalele particulare ale
fiecărei Comunităţi.
Această fuziune era numai una instituţională, cele trei Comunităţi continuând
să existe ca entităţi distincte din punct de vedere juridic. Tratatele constitutive
rămân neschimbate în ceea ce priveşte funcţionarea şi atribuţiile lor. Astfel, în
funcţie de problemele pe care le abordează, Consiliul unic funcţionează potrivit
regulilor prevăzute într-unul sau în altul dintre tratate, hotărând cu unanimitate, cu
majoritate calificată sau cu majoritate simplă. El se poate întruni în diverse
componenţe - de regulă sub forma „Consiliului general”, reunind miniştrii de
externe, însă atunci când pe ordinea de zi sunt chestiuni sectoriale, se poate întruni
sub forma unui „Consiliu specializat”, reunind miniştrii de resort (ai finanţelor,
agriculturii, etc.).

75
Comisia Comunităţilor Europene, ale cărei atribuţii se circumscriu de
asemenea celor trei tratate, este formată din paisprezece membrii numiţi de comun
acord de către guvernele statelor membre pentru un mandat de patru ani. Numărul
acestora urma să scadă, după trei ani de funcţionare, la nouă, pentru a găsi acelaşi
echilibru între resortisanţii statelor membre ca şi în vechea Comisie a CEE.
Semnarea, şi apoi ratificarea Tratatului de la Bruxelles, nu pune însă capăt
disputelor, intrarea sa în vigoare fiind amânată cu 18 luni faţă de data prevăzută,
datorită unor ultime dificultăţi legate de modul de numire a preşedintelui Comisiei
unicexxvi şi de sediul instituţiilor. Urmează o nouă rundă de negocieri în cursul
căreia statele membre reuşesc să ajungă la un compromis asupra acestor chestiuni
astfel că, la 1 iulie 1967, Tratatul intră în vigoare.

6. Criza Pieţei Comune şi eşecul comunităţilor specializate (CECO şi al


Euratom)
Concepţia franceză asupra construcţiei europene, de respingere a
supranaţionalismului, va avea consecinţe destul de grave asupra dezvoltării
construcţiei europene. Ea va antrena Comunităţile într-o criză profundă a cărei
miză era menţinerea controlului statelor asupra procesului decizional.

6.1. Criza „scaunului gol” şi Compromisul de la Luxemburg


Imediat după semnarea Tratatului de fuziune a executivelor şi în contextul
dezbaterilor asupra naturii şi rolului instituţiilor comunitare, va izbucni în vara
anului 1965 cea mai gravă criză a Pieţei Comune, care se va prelungi până la
începutul anului 1966.
La originea acestei crize s-a aflat o ambiţioasă propunere prezentată de
Comisie în martie 1965 cu privire la finanţarea Politicii Agricole Comune. Astfel,
în condiţiile în care până la 1 iulie 1965 trebuia să se adopte reglementarea
financiară, Consiliul de miniştri al CEE cere Comisiei să-i prezinte o propunere cu
privire la modul de finanţare a Politicii Agricole Comune pentru perioada 1966-
1970. Propunerea Comisiei, care poartă amprenta preşedintelui său, germanul
Walter Hallstein, adept al reformării instituţionale a Comunităţilor, este înaintată
la 31 martie 1965 Adunării Parlamentare europene, fără ca în prealabil să fie
informate guvernele. Ea conţinea un plan de finanţare a politicii agricole care
implica o reformă a instituţiilor în ceea ce privea bugetul şi puterile
Parlamentului.

76
Dezbătută de către Parlamentul European şi aprobată, cu câteva rezerve,
iniţiativa lui Hallstein prevedea, pe de o parte, finanţarea Politicii Agricole
Comune din resurse proprii, vărsate direct la bugetul Comunităţii, resurse
constituite prin prelevări asupra importurilor provenite din statele terţe şi, pe de

 altă parte, pentru administrarea acestor importante resurse, care transformau


iniţiativa bugetul CEE într-un veritabil buget federal, creşterea competenţelor Adunării
Hallstein
parlamentare şi ale Comisiei.. Adunarea parlamentară putea să prezinte
amendamente la proiectul de buget prezentat de către Consiliul de Miniştri, iar
Comisia devenea un arbitru între Consiliu şi Parlament în problemele legate de
buget.
Dacă, în general, propunerea nu este privită cu ostilitate, Franţa, care dorea
reglementarea problemei agricole fără să se ajungă la o creştere a puterilor celor
două instituţii, refuză reglementarea propusă de Comisie.
În iunie 1965 se iniţiază în cadrul Consiliului de Miniştri negocieri pentru
găsirea unei soluţii de finanţare a Comunităţilor acceptate de către toate statele
membre. Aceste negocieri se încheie la 30 iunie, când preşedintele în exerciţiu al

 Consiliului, Maurice Couve de Murville, constată că nu se poate obţine acordul.


politica Poziţia Parisului va fi de a-şi retrage reprezentantul permanent la Bruxelles şi de a
“scaunului gol”
interzice funcţionarilor francezi să participe la diferitele comitete şi grupuri de
lucru. Miniştrii francezi încetează să mai participe la lucrările Consiliului. Refuzul
guvernului francez de a participa la activităţile şi la funcţionarea Comunităţilor,
cunoscut ca politica „scaunului gol”, va paraliza, pentru mai mult de şase luni,
activitatea Comunităţilor.
Această poziţie foarte tranşantă a Franţei avea însă şi alte raţiuni. Începând cu
1 ianuarie 1966, se trecea la cea de-a treia fază a perioadei tranzitorii a Pieţei
Comune, când se înlocuia, în multe domenii, votul cu unanimitate cu cel cu
majoritate (unanimitatea urmând să se aplice doar în cazul unor domenii limitate
precum primirea de noi membrii, armonizarea legislaţiilor sau în lipsa unor
prevederi exprese ale tratatelor de autorizare a unor acţiuni). Votul majoritar,
văzut ca o modalitate de încălcare a suveranităţii naţionale, era în total dezacord
cu concepţia vădit ostilă supranaţionalismului a generalului de Gaulle, care se
temea că Franţa ar putea fi pusă în minoritate de către partenerii săi începând cu 1
ianuarie 1966. Criza din iunie 1965 este astfel folosită pentru a-şi imune punctul
de vedere şi pentru a realiza unilateral un fel de „intrare în hibernare” a Pieţei
comunexxvii.

77
Acesta este motivul pentru care, deşi în iulie 1966 Comisia renunţă la proiectul
său iniţial şi prezintă în faţa Consiliului propuneri foarte apropiate de ceea ce
solicită Franţa, disociind reglementările financiare de reforma instituţională,
Franţa continuă să practice politica scaunului gol. Generalul de Gaulle voia astfel
să profite de criză şi să-şi impună concepţiile cu privire la funcţionarea
Comunităţilor, încercând să obţină chiar o revizuire a tratatelor, în special prin
reducerea rolului Comisiei (revizuire pe care partenerii săi nu aveau să o accepte).
Acesta declară, într-o conferinţă de presă organizată la 9 septembrie, că în ceea ce
priveşte Consiliul de Miniştri, acesta este un organ interguvernamental ale cărui
decizii nu pot fi luate decât cu unanimitate, iar Comisia nu este decât un organ
tehnic subordonat acestuia. De Gaulle susţinea că, „nimic important nu trebuie să
fie decis fără consimţământul tuturor”.
După un apel lansat Franţei, la 26 octombrie 1965, de către cele cinci state
membre pentru ca aceasta să-şi reia locul în cadrul instituţiilor comunitare,
afirmându-se că soluţia pentru rezolvarea problemelor trebuia găsită în cadrul
tratatelor şi a instituţiilor lor, la 17 ianuarie 1966 se convoacă la Luxemburg
reuniunea miniştrilor afacerilor externe ai celor şase state membre ale
Comunităţilor. După ce, într-o primă fază, cererile Franţei de eliminare a votului
 majoritar şi de reducere considerabilă a rolului Comisiei sunt considerate
inacceptabile de către celelalte cinci state, aceasta acceptă în cele din urmă să-şi
Compromisul de
la Luxemburg atenueze pretenţiile şi, cu ocazia unei a doua runde de negocieri, desfăşurate în
zilele de 29 şi 30 ianuarie 1966, se adoptă o declaraţie comună cunoscută drept
„Compromisul de la Luxemburg”, în realitate un „aranjament” sau, aşa cum a
fost calificat de unii autori, un „acord asupra dezacordului”. Prin adoptarea
acestuia se dă o lovitură puternică dinamismului comunitar, fiind afectat de o
manieră sensibilă echilibrul instituţional conceput de către fondatori ca instrument
pentru a face să evolueze progresiv edificiul construit de ei către o federaţie
europeană.
Astfel, în ceea ce priveşte influenţa Comisiei, aceasta îşi păstrează
independenţa şi rolul de iniţiativă legislativă, Compromisul insistând pe întărirea
colaborării între Consiliu şi Comisie. I se cere însă Comisiei să nu mai pună
guvernele în faţa faptului împlinit, să păstreze legătura cu reprezentanţii
permanenţi, care trebuie să fie informaţi cu privire la propunerile pe care urmează
să se facă, şi să le publice înainte de a le supune Consiliului. Prin aceasta, puterile
Comisiei nu sunt modificate însă este slăbită considerabil autonomia sa.

78
Cu privire la problema votului majoritar, Compromisul stabileşte aplicarea
votului cu majoritate, dar admite că atunci când interese foarte importante ale
unuia sau mai multor parteneri sunt în joc, membrii Consiliului se străduiesc,
într-un termen rezonabil, să găsească soluţii care pot să fie adoptate de către toţi
membrii Consiliului, cu respectarea intereselor lor şi a celor ale Comunităţii. Dar
textul adaugă: „delegaţia franceză consideră că, atunci când este vorba de
interese foarte importante, discuţia va trebui să continue până la obţinerea unui
acord unanim”. Compromisul reţine, de asemenea, subzistenţa unei divergenţe cu
privire la soluţia ce va fi dată în caz de eşuare a concilierii, cei cinci fiind pregătiţi
să facă eforturi pentru găsirea unui compromis acceptabil în timp ce pentru Franţa
nici o decizie nu putea fi luată fără acordul tuturor.
Chiar dacă nu se recunoaşte formal existenţa unui drept de veto, necesitatea
obţinerii „acordului unanim” a instaurat, de fapt, un astfel de drept pentru toate
statele. Principiul votului majoritar era astfel păstrat, dar aplicarea lui devenea
aleatorie. Devine clar că aranjamentul de la Luxemburg, chiar dacă nu modifică
 formal Tratatele, va crea dificultăţi extraordinare în aplicarea regulii majorităţii,
recunoaşterea
informală a unui orice stat putând invoca afectarea intereselor sale „cele mai importante” pentru a
drept de veto evita să se voteze cu majoritate. Cum nu a fost instituită nici o procedură pentru
determinarea chestiunilor care intră în această categorie, s-a ajuns ca în practică să
se voteze cu unanimitate chiar şi asupra unor probleme de mai mică însemnătate,
iar Comisia să înainteze doar acele propuneri asupra cărora se putea obţine
consensul în Consiliul de miniştri.
Compromisul de la Luxemburg a scos Comunitatea din impas, permiţând
reluarea lucrărilor acesteia, accelerarea implementării Pieţei Comune şi intrarea în
vigoare a Tratatului de fuziune a executivelor (după 18 luni de întârziere faţă de
data prevăzută şi după realizarea unui acord între cei şase care statua principiul
rotaţiei la preşedinţia Comisiei unice).
 Dar, pierderea regulii majorităţii, principalul fundament al
întărire a elementelor
supranaţionalismului comunitar, şi ruperea echilibrului instituţional vor
interguvernamentale
determina, pentru o lungă perioadă, întărirea elementelor interguvernamentale în
detrimentul adâncirii procesului de integrare.

6.2. Eşecul CECO şi al Euratom


Dificultăţile pe care le traversa Europa comunitară îşi vor pune amprenta
asupra funcţionării celor două Comunităţi specializate.

79
După succesul înregistrat în primii ani de la înfiinţarea sa, Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului traversează o lungă perioadă de stagnare
datorată crizei de supraproducţie ce se înregistrează în cele două sectoare.
Încercarea de a elabora, prin colaborarea celor trei Comunităţi, o politică comună
a energiei, se dovedeşte foarte dificilă. Cărbunele pierde bătălia cu petrolul, iar
industria siderurgică cu greu ţine piept concurenţei.
Odată cu fuziunea executivelor din 1965 şi cu înlocuirea Înaltei Autorităţi cu
Comisia unică a Comunităţilor, cu caracter mai puţin supranaţional decât prima,
CECO va intra într-un con de umbră din care nu va mai ieşi.
În ceea ce priveşte Euratom, aceasta s-a confruntat încă de la început cu o
serie de dificultăţi. Pe de o parte, ideea înfiinţării unei comunităţi europene în
domeniul energiei atomice, proiect îndrăzneţ susţinut în primul rând de Franţa, nu
era pe placul americanilor, care îşi vedeau astfel ameninţată poziţia de lider în
domeniu. Astfel, SUA preferau mai degrabă să furnizeze la un preţ mai redus
europenilor produse nucleare, decât ca acestea să fie produse în cadrul Euratom.
Mai mult, la 8 noiembrie 1958, încheie cu Comisia Euratom un acord prin care se
angaja să furnizeze tehnologie nucleară şi ajutor financiar pentru implementarea
acesteia, ceea ce va declanşa o ruptură între Franţa, interesată să-şi asigure
independenţa în materie nucleară, şi partenerii săi, favorabili colaborării cu SUA.
Pe de altă parte, deşi înfiinţarea Euratom a avut loc la iniţiativa Franţei, odată
cu revenirea la putere a generalului de Gaulle, adept al cooperării
interguvernamentale, Franţa devine ostilă acestei Comunităţi, considerată a ingera
în problemele securităţii naţionale, care trebuia să constituie un domeniu exclusiv
naţional.
În aceste condiţii, mai întâi Franţa, şi apoi şi partenerii săi, se vor concentra pe
dezvoltarea industriilor naţionale în domeniu şi mai puţin pe cooperarea în cadrul
Euratom, unii dintre aceştia (în special Germania) preferând dezvoltarea
colaborării cu SUA. Impunând principiul „justei restituiri”, statele membre au fost
preocupate în principal de recuperarea, sub forma ajutoarelor sau a comenzilor, a
contribuţiei la bugetul comun.
Franţa a putut să-şi impună concepţia asupra Euratom şi prin faptul că, în
virtutea repartiţiei adoptate în 1958, preşedinte al Comisiei Euratom era un
francez. Singurul moment în care s-a întrezărit o posibilitate de redresare a
 Euratom l-a reprezentat numirea în această funcţie, în 1960, a lui Etienne
dificultăţi în realizarea Hirsch, apropiat al lui Jean Monnet, care a încercat să imprime un ritm mai
obiectivelor Euratom

80
susţinut cooperării statelor membre în domeniu. Viziunea supranaţionalistă a
acestuia a fost repudiată de Paris, care nu i-a mai reînnoit mandatul.
Comunitatea nu şi-a putut atinge obiectivele de coordonare a programelor
nucleare naţionale, programul pluri-anual de cercetări nu a putut fi pus la punct,
iar importanţa energiei nucleare a scăzut odată cu scăderea preţului petrolului.

7. Soluţia pentru impasul politic - integrarea prin drept. „Revoluţia


juridică” din anii ’60
În ciuda dificultăţilor politice ale anilor ’60, a întăririi
interguvernamentalismului şi ruperii echilibrului instituţional, integrarea
europeană a fost „salvată” în această perioadă de juridic, de „dreptul comunitar”,
prin „gardianul” său – Curtea de Justiţie, al cărei rol a fost iniţial subestimat.
Într-un moment când bătălia se dădea pe teren politic, aceasta a venit şi a
 tranşat problema raportului naţional-supranaţional cu instrumentele pe care
consacrarea părinţii fondatori i le-au pus la dispoziţie atunci când au creat un sistem juridic
principiilor
efectului direct şi supranaţional, integrat şi eficient, cu un puternic caracter federal. Printr-o
priorităţii dreptului interpretare „teleologică” a tratatelor comunitare, Curtea de Justiţie a impus
comunitar
respectarea unor principii care nu figurau expres în Tratatele institutive.
Procedând la o interpretare sistematică a tratatelor în sensul cel mai favorabil
integrării europene, a conferit acestor texte „un maxim de eficacitate pentru
atingerea obiectivelor fixate”.
Astfel, într-o hotărâre pronunţată la 5 februarie 1963 în cauza Van Gend &
 Loos, Curtea a consacrat principiul efectului direct (aplicabilităţii directe) a
cauza Van Gend
dreptului comunitar, constând în aptitudinea acestuia de a conferi drepturi şi a
& Loos
impune direct obligaţii nu doar instituţiilor comunitare şi statelor membre, ci şi
resortisanţilor acestora din urmă. În virtutea acestui principiu, persoanele
particulare se pot prevala de dispoziţiile tratatelor comunitare pentru a intenta o
acţiune în justiţie.
Un alt principiu fundamental, acela al primatului (priorităţii) dreptului

 comunitar în faţa dreptului intern al statelor membre, a fost afirmat de către


cauza Costa vs. Curtea de Justiţie în hotărârea pronunţată la 15 iulie 1964, în speţa Costa vs. Enel.
Enel
În acest caz, demersul Curţii este cu atât mai îndrăzneţ cu cât nu exista nici o
dispoziţie în Tratate care să reglementeze raportul dintre cele două ordini juridice.
În consacrarea acestui principiu, fără care ar fi imposibilă aplicarea uniformă a
dreptului comunitar şi chiar îndeplinirea misiunii Comunităţiixxviii, Curtea a plecat

81
de la constatarea că statele membre au transferat definitiv drepturi suverane unei
comunităţi pe care ele au creat-o, prin propria lor voinţă şi nu pot să inverseze
acest proces luându-şi înapoi drepturile cedate, „dreptul comunitar având astfel
prioritate asupra oricărei dispoziţii contrare din ordinea juridică a statelor
membre”.
În motivarea primei hotărâri, Curtea de Justiţie a calificat Comunitatea ca „o
nouă ordine juridică internaţională” ai cărei subiecţi sunt nu numai statele
membre, ci şi resortisanţii lor, pentru ca în cea de-a doua să o califice ca fiind „o
ordine juridică comunitară” izvorând dintr-un transfer de competenţe de la state
către Comunităţi.
Definind de o manieră extrem de precisă originalitatea ordinii juridice
comunitare, garantând existenţa acesteia şi autonomia ei în raport cu dreptul
internaţional (ale cărui norme nu au capacitatea de a conferi drepturi şi impune
obligaţii direct particularilor), Curtea de Justiţie realizează o adevărată „revoluţie
juridică”, o constituţionalizare a structurii legale comunitare.
Prin acceptarea acestor principii de către statele membre şi aplicarea lor de
către tribunalele naţionale, dreptul comunitar a devenit unul dintre cele mai
importante „motoare” ale integrării.

- TEMA III -
PROIECTUL COMUNITAR ÎN DECENIILE ’70 - ’80: UNIFICAREA
EUROPEI DE VEST ŞI APROFUNDAREA INTEGRĂRII EUROPENE

1. Repunerea în funcţiune a dinamismului comunitar


1.1. Circumstanţele care au permis repunerea în funcţiune a dinamismului
comunitar
1.1.1 Demisia generalului de Gaulle şi deblocarea relaţiilor comunitare
Adoptarea Compromisului de la Luxemburg a permis reluarea activităţii în
interiorul Comunităţii, dar tensiunile între Franţa şi celelalte state membre s-au
menţinut, în special datorită poziţiei diferite a acesteia faţă de aderarea Marii
Britanii. Exercitarea de către Franţa, pentru a doua oară, a „vetoului” cu privire la
aderarea Marii Britanii, va duce la încordarea nu numai a relaţiilor Paris-Londra,
dar şi a celor cu celelalte cinci state membre, favorabile apropierii de Marea

82
Britanii. În ciuda a numeroase contacte diplomatice, nu se înregistrează nici un
progres în acest sens, Parisul repudiind din start şi ideea realizării unor acţiuni
comune în anumite domenii care nu ţineau de competenţa Comunităţilor (politica
externă, tehnologia, etc.).
Tensiunile interne ce au loc în Franţa la începutul anului 1968, culminând cu
revolta din mai 1968 şi criza politică şi socială ce i-a urmat, vor afecta profund
preşedinţia generalului de Gaulle şi vor determina o revizuire a politicii sale
europene. Astfel, acesta ia el însuşi iniţiativa şi, în încercarea de a detensiona
relaţiile franco-britanice, organizează o întâlnire neoficială cu ambasadorul
britanic la Paris, Christopher Soames, în cursul căreia se pronunţă pentru o Europă
 lărgită în care problemele trebuiau să fie reglementate de către marile state
tentativă de
detensionare a relaţiilor (Franţa, Marea Britanie, Germania şi Italia), sugerând angajarea unor conversaţii
franco-britanice
bilaterale confidenţiale în acest sens.
Metoda aleasă de de Gaulle nu va face însă decât să agraveze situaţia, pentru că
atunci când acest demers este făcut public, el provoacă o mare indignare în
rândurile partenerilor Franţei, din ce în ce mai nemulţumit de politica generalului,
văzut ca principal obstacol în calea integrării
 La nemulţumirile provocate în plan european de politica generalului de Gaulle,
dinamism
comunitar se adaugă votul negativ dat de către francezi la referendumul organizat cu privire
la regionalizare şi la reforma Senatului, astfel că, în aprilie 1969, de Gaulle
demisionează.
Odată cu alegerea noului preşedinte francez, Georges Pompidou, este deschisă
calea reconcilierii Franţei cu Europa Vestică. Deşi opiniile sale cu privire la
construirea unei Europe supranaţionale nu erau prea diferite faţă de cele ale
predecesorului său, caracterul său mai realist şi pragmatic îl va determina să
adopte o politică mai puţin intransigentă decât cea a generalului de Gaulle şi să
încerce să obţină normalizarea relaţiilor Franţei cu asociaţii săi comunitari. În
acest sens, încă din timpul campaniei electorale Pompidou îşi declară intenţia de a
nu se mai opune aderării Marii Britanii, preferând mai degrabă să facă concesii în
ceea ce priveşte lărgirea Comunităţii decât asupra chestiunilor instituţionale.
Dealtfel, el spera că prin aderarea Marii Britanii va putea fi evitată întărirea
 elementelor supranaţionale.
consolidare
La relansarea construcţiei europene va contribui, în acelaşi timp, şi alegerea
 noului cancelar german, Willy Brandt, la 21 octombrie 1969, european convins şi
aprofundare
susţinător al reformelor instituţiilor comunitare. Prioritatea politicii sale externe o

extindere
83
constituia reapropierea şi cooperarea cu Estul în speranţa unei viitoare reunificări
a Germaniei, demers pentru care avea nevoie de susţinerea Franţei.
Schimbările politice la nivel înalt din cele două state vor determina o întărire a
curentului pro-european, a voinţei de colaborare asupra chestiunilor europene şi
vor crea condiţiile unei relansări a construcţiei europene.

1.1.2. Reuniunea la nivel înalt de la Haga (decembrie 1969)


Dacă din punct de vedere economic nivelul schimburilor comerciale a făcut ca
Europa să devină, în 1968, una din primele puteri comerciale ale lumii, începând
cu 1969 primele dificultăţi economice şi monetare se fac simţite în lumea
occidentală. În faţa acestei situaţii, şi în condiţiile crizei interne pe care o traversa,
construcţia europeană trebuia să iasă din imobilism. Cum o nouă relansare apărea
ca indispensabilă, G. Pompidou lansează în iulie 1969, în prima sa conferinţă de
presă ca preşedinte, ideea convocării unei reuniuni a şefilor de stat şi de guvern,
propunând şi un program de acţiune sub forma „tripticului „consolidare,
aprofundare, lărgire”.
Sub aceste auspicii se convoacă, la iniţiativa Franţei, Conferinţa la nivel înalt
ce va avea loc la Haga în zilele de 1 şi 2 decembrie 1969.
După un început ezitant al lucrărilor reuniunii, Georges Pompidou fiind criticat
pentru discursul său vag şi lipsit de angajamente, discuţiile se revitalizează ca
urmare a intervenţiei cancelarului Brandt şi a primului ministru olandez Piet de
Jong, care accentuează necesitatea lărgirii ca obiectiv prioritar al Comunităţii.
Conferinţa se încheie cu un lung comunicat final care consfinţeşte acordul statelor
membre asupra celor trei chestiuni în discuţie.
În ceea ce priveşte „consolidarea ”, desăvârşirea Pieţei Comune, se convine
trecerea la ultima fază a perioadei tranzitorii, se hotărăşte finanţarea definitivă din
resurse proprii a PAC şi se acordă Parlamentului European puterea de control şi
decizie asupra unui procent limitat din bugetul comunitar.
Legat de „aprofundarea” integrării europene, comunicatul final de la Haga se
limitează la a consemna acordul intervenit cu privire la elaborarea unui plan pe
etape în vederea creării unei uniuni economice şi monetare, un comitet fiind
însărcinat cu elaborarea de propuneri in acest sens. La iniţiativa Germaniei se
reiterează ideea cooperării politice şi se însărcinează un comitet de experţi din
ministerele afacerilor externe cu elaborarea unui proiect în acest sens.

84
Acordul este realizat şi cu privire la „extinderea” spaţului comunitar,
negocierile cu statele candidate putând să înceapă la 1 iulie 1970, după ce, în
prealabil, cele şase state membre se vor fi pus de acord asupra condiţiilor de
negociere.
Reuniunea de la Haga a fost un succes. După mai bine de şapte ani, statele
membre reuşesc să se pună de acord asupra principalelor probleme legate de
funcţionarea Comunităţii şi este posibilă realizarea primei extinderi.

1. 2. Rezultatele imediate ale summit-ului de la Haga

1.2.1. Extinderea Comunităţii Europene. Aderarea Marii Britanii, Irlandei şi


Danemarcei
Urmare a angajamentelor luate la Haga, în prima parte a anului 1970 se
iniţiază dezbaterile între statele membre ale Comunităţilor asupra „condiţiilor de
aderare” ale celor patru state care şi-au depus oficial candidatura în mai 1967:

 Marea Britanie, Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Făcute publice la 30 iunie


1970, după cinci luni de discuţii, acestea prevăd: acceptarea tratatelor şi a
Aderarea Marii finalităţilor lor politice, a deciziilor de orice natură intervenite de la intrarea în
Britanii, Irlandei şi
Danemarcei vigoare a tratatelor şi a opţiunilor de dezvoltare. Nu se pune problema
modificării regulilor existente, ci doar a modalităţilor de adoptare progresivă de
către statele candidate a ansamblului aquis-ului comunitar, prevăzându-se în acest
sens o perioadă tranzitorie destul de scurtă (5 ani), aceeaşi pentru toate statele, în
timp ce progresele în domeniul politicii agricole trebuiau să fie realizate în
paralel.
Negocierile de aderare se deschid la 21 iulie cu Marea Britanie şi la 21
septembrie cu Irlanda, Danemarca şi Norvegia. Ele se vor dovedi a fi deosebit de
dificile în special cu Anglia, cea mai disputată chestiune fiind cea legată de
contribuţia acesteia la bugetul comunitar, la care se adaugă cererea de exceptare
de la taxele vamale a unor produse, precum zahărul importat din Comonwealth

 sau untul din Noua Zeelandă. Atunci când, la 18 martie 1971 se ridică o nouă
problemă – cea a viitorului balanţelor lirei sterline şi a situaţiei privilegiate a
pretenţiile Marii
Britanii
bursei din Londra, negocierile par a intra într-un impas definitiv. Întrevederea ce
va avea loc la Paris în zilele de 21-22 mai 1971 între Georges Pompidou şi primul
ministru britanic Edward Heath, va permite însă deblocarea negocierilor şi, mai
mult decât atât, va marca momentul unei reapropieri între cele două state şi

85
instaurarea unui climat de încredere care nu poate fi decât de bun augur pentru
extinderexxix. În lunile următoare vor putea fi rezolvate, la masa negocierilor, toate
chestiunile în discuţie. Atât în problema zahărului din Commonwealth, cât şi în
cea a importurilor de unt şi brânzeturi din Noua Zeelandă, s-a realizat un
compromis, prin acordarea unei cote de import pentru aceste produse.
Britanicii renunţă la rolul de monedă de rezervă a lirei, dar obţin o participare
progresivă la bugetul comunitar, în cursul unei perioade tranzitorii de şapte ani, în
primul an contribuind cu 45% din ceea ce ar fi însemnat aplicarea integrală a
regulamentul financiar.
Semnarea acordului cu Marea Britanie, la 23 iunie 1971, va favoriza obţinerea
unui acord şi în relaţiile cu celelalte trei state care, chiar dacă pun o serie de
probleme particulare, vor reţine o parte din soluţiile identificate în cazul Marii
Britanii, cu care sunt legate din punct de vedere economic.
Astfel, dacă Danemarca şi Irlanda, ţări predominant agrare, sunt interesate de
PAC, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Norvegia. Agricultura de
subzistenţă a acesteia, ce nu ocupă decât 3% din suprafaţa cultivabilă a
Comunităţii extinse, nu poate face faţă imperativelor Pieţei Comune, preţul
producţiei agricole fiind dublu faţă de cel din Comunitate. În acelaşi timp,
 interesele Norvegiei, ca ţară a cărei principală resursă o constituia peştele, vin în
referendum negativ în
Norvegia conflict cu politica comună de pescuit promovată la nivel comunitar în 1970 şi
care stabilea principiul egalităţii de acces în apele teritoriale ale tuturor statelor
membre ale Comunităţii. Aceasta a fost, dealtfel, şi cea mai spinoasă problemă în
negocierile cu Norvegia, însă ea a putut fi rezolvată prin acordarea unor derogări
de la politica comună de pescuit, prin care se permite acestei ţări dreptul exclusiv
de pescuit în perimetrul unei zone care va fi fixată ulterior.
Acordul odată realizat, tratatele de aderare ale celor patru state vor fi
semnate la Bruxelles, la 22 ianuarie 1972, urmând ca ele să se aplice începând cu
1 ianuarie 1973, după ratificarea de către cele zece state semnatare.
Irlanda şi Danemarca ratifică tratatele prin referendum la 10 mai, respectiv 2
octombrie 1972, iar Marea Britanie îl aprobă în Camera Comunelor la 13 iulie
1972, cu o majoritate favorabilă destul de slabă. Surpriza este însă furnizată de
Norvegia, a cărei populaţie votează la referendumul organizat pentru ratificarea
tratatului în proporţie de 54%, împotriva aderării.
În aceste condiţii, devin membre ale Comunităţilor Europene, începând cu 1
ianuarie 1973, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca. La aceeaşi dată, ele îşi iau

86
locul în sânul instituţiilor comunitare, fără ca prin aceasta să fie afectat echilibrul
instituţional. Se stabileşte o nouă ponderare a voturilor în Consiliul de Miniştrii, în
care cele patru state mari- Franţa, Germania Italia şi Marea Britanie dispun de 10
voturi, Belgia şi Olanda de 5, Danemarca şi Irlanda de 3, iar Luxemburg de 2,
majoritatea calificată fiind fixată la 41 de voturi din totalul de 58. În Parlamentul
European noile state primesc în total 56 de locuri – 36 Marea Britanie şi câte 10
Danemarca şi Irlanda, acesta ajungând să numere 198 de membrii.
Dincolo de faptul că prin aderarea celor trei ţări spaţiul comunitar ajunge să
cuprindă nouă state membre, cu o populaţie de 256 milioane locuitori,
Comunitatea devenind unul dintre principalii actori în comerţul internaţional,
procesul de aderare a acestora a permis experimentarea procedurii de aderare şi
 stabilirea unor condiţii care vor fi aplicate şi cu ocazia extinderilor viitoare.
principiul
realizării Acum se consacră principiul potrivit căruia aderarea se realizează fără repunerea
comunitare în cauză a realizării comunitare (acquis-ului comunitar), implicând acceptarea
dispoziţiilor tratatelor şi a actelor adoptate de instituţiile comunitare, principiu
devenit ulterior obiectiv fundamental al Uniunii Europene.

 1.2.2. Punerea bazelor unei cooperări în materie monetară


Principala măsură convenită la Haga în direcţia aprofundării integrării
cooperare europene a constituit-o dublarea uniunii vamale existente de o uniune monetară,
monetară
ce avea să se realizeze în etape. Comitetul însărcinat cu elaborarea unui plan în
acest sens, prezidat de primul ministru luxemburghez Pierre Werner, va prezenta
la 16 octombrie 1970 un raport conţinând un ambiţios plan vizând crearea, în
cursul unei perioade de 10 ani, a unei Uniuni economice şi monetare. Aceasta
urma să se realizeze în trei etape, între 1971 şi 1980, şi presupunerea în prealabil
unificarea progresivă a politicilor economice naţionale, urmată de instituirea
uniunii monetare (care presupunea liberalizarea preţurilor, libera circulaţie a
capitalurilor) şi, la orizontul anului 1980, înlocuirea monedelor naţionale cu o
monedă comună. Pentru administrarea uniunii economice şi monetare se propune
 stabilirea unui centru de decizie comun pentru politica economică, independent
Planul Werner
faţă de guverne şi responsabil în faţa Parlamentului european, şi a unui sistem
comunitar de bănci centrale.
Planul Werner va reaprinde disputele între Franţa şi partenerii săi comunitari.
Dacă aceştia din urmă îi sunt favorabili, Franţa consideră planul periculos datorită
elementelor de supranaţionalism pe care le conţine şi a finalităţii sale politice

87
(acesta deschidea calea realizării uniunii politice), refuzând transferul de
competenţe în domeniul monetar, care trebuia să rămână un domeniu exclusiv
naţional.
Pe baza unei propuneri a Comisiei, inspirate din Planul Wermer, Consiliul de
Miniştri reuşeşte, la 22 martie 1971, să ajungă la un acord asupra instituirii, pe
etape, a unei uniunii economice şi monetare. Concesiile făcute Franţei constau în
abandonarea ideii înfiinţării unor noi instituţii pentru administrarea acesteia, în
afara Fondului european de cooperare monetară, ce va fi înfiinţat în 1973 pentru
menţinerea parităţilor, sub controlul Consiliului de Miniştri.
Din păcate, acest proiect ambiţios nu a putut fi realizat decât într-o formă
incipientă, reuşita sa fiind compromisă de izbucnirea crizei monetare mondiale,
determinate de schimbarea politicii monetare a SUA. Interesele diferite ale Franţei
şi Germaniei în faţa acestei situaţii (ultima era interesată de instituirea unei
fluctuaţii a monedelor europene în raport cu dolarul, care ar fi avantajat-o,
transformând marca germană în noul etalon monetar, în timp de Franţa, care nu
putea ţine pasul cu moneda germană, dorea menţinerea parităţii fixe între franc şi
dolar), determină abandonarea proiectului uniunii economice şi monetare şi
instituirea, în martie 1972, a unei mecanism mai modest - „şarpele monetar”.
Acest sistem, care limitează marjele de fluctuaţie între monedele naţionale ale
celor şase state comunitare, a fost gândit pentru a crea o zonă de stabilitate, în
condiţiile instabilităţii internaţionale şi pentru a permite funcţionarea Pieţei
Comune, însă el nu va putea fi respectat de nici unul dintre statele membre.
Proiectul de uniune monetară este reactivat în 1978, când sistemul „şarpelui
monetar” este înlocuit, la propunerea Franţei şi Germaniei, cu Sistemul Monetar
European (SME), intrat în vigoare la 13 martie 1979 între Franţa, Germania,
Benelux, Italia, Danemarca şi Irlanda. Sistemul Monetar European se baza pe o
unitate monetară europeană-ECU (stabilită pe baza unui coş valutar), pe un
mecanism de curs valutar (în cadrul căruia marja de fluctuaţie era cuprinsă între
+/- 2,25% şi +/- 6%) şi pe un Fond European de Cooperare Monetară (care putea
acorda credite pe perioade scurte statelor ale căror valute înregistrau fluctuaţii mai
mari decât cele stabilite).

1.2.3. Relansarea cooperării politice europene


Preocuparea de a asigura un ,,acoperiş” politic construcţiei europene, iniţial
eminamente economică, s-a manifestat permanent, cu diferite intensităţi, de-a

88
lungul evoluţiei acesteia. După un prim proiect al unei comunităţi politice
europene fondată pe o structură federală elaborat în 1953, în contextul semnării
tratatului Comunităţii Europene de Apărare, şi care a avut aceeaşi soartă cu
aceasta, urmat de altele cu caracter precumpănitor interguvernamental (Planurile
Fouchet), ideea uniunii politice a fost reluată cu ocazia întâlnirii la nivel înalt de la
Haga din decembrie 1969.
Afirmând „caracterul ireversibil al operei realizate de Comunităţi şi necesitatea
de a pregăti căile unei Europe unite”, comunicatul final al reuniunii invita
miniştrii de externe ai celor şase state membre să studieze cea mai bună
 modalitate de a realiza progrese în domeniul unificării politice. Un comitet format
Raportul
Davignon din directori politici din ministerele afacerilor externe, condus de reprezentantul
Belgiei, Etienne Davignon, a fost însărcinat cu pregătirea unui proiect în acest
sens.
Raportul prezentat de acest comitet, cunoscut ca „Raportul Davignon”, este
aprobat de către miniştri de externe ai celor şase state comunitare, reuniţi la
Luxemburg, la 27 octombrie 1970. Considerat deosebit de prudent, acesta
constata că „dezvoltările actuale ale comunităţilor europene impun statelor
membre să se doteze cu mijloace pentru a armoniza punctele lor de vedere în
domeniul politicii internaţionale” şi să definească metodele şi modalităţile
cooperării politicii europene. În acest scop, renunţându-se la propunerile de creare
a unei Uniuni politice dotate cu structuri proprii, se instituia un mecanism de
concertare în politica externă a statelor membre, care se desfăşura în cadrul
comunitar şi care consta într-un simplu angajament al guvernelor de a asigura,
prin informări şi consultări regulate, o mai bună înţelegere reciprocă a
problemelor de politică internaţională. Acest mecanism urmărea să întărească
solidaritatea statelor, favorizând o armonizare a punctelor de vedere, concertarea
atitudinilor şi, ori de câte ori va apărea posibil şi de dorit, acţiuni comune.
Procedura de lucru, deosebit de flexibilă, consta în întâlniri cel puţin bi-anuale
ale miniştrilor de externe ai statelor comunitare înlocuite, în cazul existenţei unor
subiecte sau împrejurări deosebite, de reuniuni la nivelul şefilor de stat şi de
guvern. În situaţii urgente poate fi organizată o consultare extraordinară între
guverne. Reuniunile ministeriale erau pregătite de un comitet politic compus din
directorii pe probleme politice ai ministerelor afacerilor externe.
Instituţiile comunitare erau implicate într-o măsură destul de redusă în acest
mecanism de cooperare politică. Comisia era invitată să-şi dea avizul asupra

89
chestiunilor de politică internaţională examinate de către miniştrii dacă lucrările
acestora ar putea avea efecte asupra activităţii Comunităţilor, iar Parlamentul
European, prin intermediul Comisiei sale politice, participa la reuniuni informale
semestriale împreună cu miniştri de externe pentru a discuta chestiuni care fac
obiectul consultărilor.
Deşi realizată în afara tratatelor comunitare, cooperarea politică era
inclusă în Europa comunitară, astfel încât se prevedea obligaţia, pentru statele
care vor adera ulterior, de a-şi asuma, de asemenea, obiectivele cooperării politice,
aderând la acordul de la Luxemburg.
Raportul de la Luxemburg este completat de un al doilea raport, adoptat
pe 23 iulie 1973, la Copenhaga, prin care se întăresc procedurile de cooperare
prevăzute în primul raport. Astfel: creşte numărul reuniunilor anuale ministeriale
la patru însă miniştri pot discuta chestiuni de cooperare politică şi atunci când se
reunesc „cu alte ocazii”; reuniunile vor putea fi pregătite cu sprijinul unui „grup
de corespondenţi”, compus din reprezentanţi ai miniştrilor de externe; se instituie
un sistem de comunicaţii care să faciliteze legăturile între cele nouă capitale şi o
planificare comună pe termen mediu şi lung în materie de politică externă. Statele
sunt invitate de a nu-şi fixa definitiv poziţia naţională asupra unei chestiuni de
politică externă înainte de a fi consultaţi partenerii, cu excepţia situaţiilor urgente,
când consultarea poate avea loc şi ulterior.
Deşi stabilesc obiective limitate la cooperarea interguvernamentală în
domeniul politicii externe, iar mijloacele de acţiune constau în simple consultări,
neangajante din punct de vedere juridic, Rapoartele de la Luxemburg şi
Copenhaga au meritul de a fi reactivat cooperarea la nivel diplomatic a statelor
membre ale Comunităţii, care va permite, câţiva ani mai târziu, ca proiectul de
uniune politică să poată fi realizat. Informările şi consultările regulate vor da
naştere unei solidarităţi minimale.

2. Evoluţia Comunităţii „în nouă” în faţa crizelor din anii ’70

2.1. Debutul Europei extinse


Realizarea primei extinderi va antrena Europa comunitară într-o evoluţie
sinuoasă, din care nu vor lipsi elementele de progres, dar şi perioadele de criză,
care vor pune la grea încercare edificiul european. Pe de o parte, extinderea va
determina consolidarea puterii economice a Comunităţii şi a vizibilităţii sale

90
externe. Pe de altă parte, prin intrarea Marii Britanii, un stat cu 56 milioane de
locuitori, cu o puternică influenţă internaţională şi cu o orientare atlantică clară, se
modifică echilibrul intern al Comunităţii, iar Franţa, care a fost mulţi ani „vioara
întâi”, îşi vede ameninţată poziţia. În plus, atitudinea de multe ori diferită a Marii
Britanii faţă de cea a celorlalte state membre cu privire la ritmul şi finalitatea
integrării riscă să afecteze climatul de stabilitate şi încredere care abia se
restabilise.
Schimbările guvernamentale ce au loc în primăvara anului 1974 aduc însă în
prim-planul politicii europene pe francezul Valery Giscard d’Estaing şi pe
germanul Helmut Schmidt, doi lideri ale căror afinităţi politice şi capacităţi de
 cooperare vor permite repunerea în funcţiune a cuplului franco-german ca motor
criza monetară
al integrării europene, iar tensiunile inerente dintre Franţa şi Marea Britanie vor

 putea fi de multe ori aplanate prin arbitrajul conciliatorului cancelar germanxxx.


criza petrolului La scurtă vreme de la debutul său, Comunitatea extinsă se va confrunta cu mai

 multe crize grave. Pe de o parte, criza monetară care a afectat Europa la începutul
deceniului şi ale cărei efecte erau încă resimţite. Pe de altă parte, alte două crize
criza nucleară apărute după 1973 îşi pun amprenta asupra evoluţiei Europei comunitare lărgite:
„criza petrolului”, izbucnită în 1973-1974, pe fondul escaladării tensiunilor din
Orientul Mijlociu, şi „criza nucleară”, apărută ca urmare a „reluării cursei
înarmărilor” între SUA şi URSS, culminând cu invazia Afganistanului de către
aceasta din urmă.
În faţa acestei conjuncturi internaţionale nefavorabile, Comunitatea extinsă
reuşeşte totuşi să realizeze o serie de progrese, consolidând sistemul instituţional
şi punând bazele cooperării în domeniul politic şi în cel monetar.
Cu ocazia primei reuniuni la nivel înalt a Europei lărgite, ce a avut loc la
Paris, în octombrie 1972, se stabilesc liniile directoare ale acţiunilor viitoarexxxi:
dezvoltarea competenţelor Parlamentului European, ireversibilitatea uniunii
economice şi monetare, ajutor pentru regiunile defavorizate, creşterea participării

 partenerilor sociali la deciziile economice şi sociale, voinţa de a extinde domeniile


de acţiune comunitară spre politica industrială, ştiinţă, mediu, energie, întărirea
stabilirea obiectivului
realizării uniunii raporturilor internaţionale. Obiectivul major îl constituia însă transformarea,
Europene
către sfârşitul deceniului, a ansamblului relaţiilor dintre statele membre într-o
„Uniune europeană”.

2.2. Consolidarea instituţională

91
2.2.1. Reforma sistemului de finanţare. Creşterea rolului Parlamentului
European
Conceput în structura tratatelor institutive ca instituţie reprezentativă a
popoarelor statelor membre ale Comunităţii, Parlamentul European a dus de-a
lungul întregii sale existenţe o luptă permanentă pentru extinderea competenţelor
sale şi apropierea de poziţia ocupată în mod normal de către parlamentele
naţionale.
Indiferent de denumirea sub care a funcţionat (Adunarea CECO, „Adunarea
parlamentară europeană” – denumire dată Adunării unice prin rezoluţia din 20
martie 1958, sau „Parlamentul European” – denumire convenită prin rezoluţia din
1962 şi care se menţine şi astăzi), instituţia parlamentară europeană a avut, pentru
o destul de lungă perioadă de timp, un rol preponderent consultativ. Chiar dacă
prin tratate era însărcinată cu atribuţii de control politic asupra executivului
comunitar, putând determina angajarea responsabilităţii politice a acestuia (prin
intermediul moţiunii de cenzură, care odată adoptată, obliga la o demisie în bloc a
 Comisiei), această armă se va dovedi, aşa cum se arată în doctrină, prea violentă
reforma sistemului de
finanţare pentru a nu fi, în cele din urmă ineficientă.
Prima întărire reală a puterilor Parlamentului European are loc în 1970, în
contextul reformării sistemului de finanţare al Comunităţii europene şi dotării
acesteia cu un buget propriu.
Astfel, încă din 1965 Parlamentul European ceruse „dreptul la ultimul cuvânt”
în materie bugetară, solicitare considerată exagerată la acel moment, dar posibilă
în condiţiile în care, dispărând controlul parlamentelor naţionale asupra
contribuţiei statelor membre, prin constituirea bugetului propriu al Comunităţii, se
considera că acesta trebuie înlocuit cu controlul instituţiei parlamentare europene.
Parlamentul european dobândea, în acest context, puterea de control şi decizie
asupra a 3,8% din bugetul comunitar în materia cheltuielilor administrative,
 putând chiar să decidă creşterea acestor cheltuieli în limitele unui indice stabilit.
noua procedură
Reglementată prin Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, noua
bugetară
procedură bugetară consacra dreptul la ultimul cuvânt al Parlamentului
Tratatul de la
European, începând cu exerciţiul financiar 1975, prevăzând că proiectul de buget
Luxemburg
este aprobat de Consiliu cu majoritatea calificată, la propunerea Comisiei care
regrupează cheltuielile prevăzute de fiecare instituţie. Acesta este înaintat, până
cel mai târziu la 5 noiembrie al fiecărui an, Parlamentului, care hotărăşte asupra
lui. Caracterul definitiv şi executoriu al bugetului este constatat, din acest

92
moment, de preşedintele Parlamentului European, şi nu de cel al Consiliului.
Pentru motive întemeiate, Parlamentul poate respinge, prin votul a 2/3 din
parlamentari, proiectul de buget în vederea unei noi prezentări a acestuia. Dealtfel,
Parlamentul European ales deja prin sufragiu direct a şi uzat de acest drept,
respingând bugetele din anii 1980 şi 1985 şi transmiţând astfel un semnal clar că
vrea să fie pe picior de egalitate cu Consiliul, cel puţin în ceea ce priveşte bugetul
Limitarea la un procent destul de redus a puterii de decizie a Parlamentului
asupra cheltuielilor bugetare şi lipsa oricărei competenţe asupra resurselor
comunitare va face însă ca, în realitate, decizia cu privire la cheltuielile
comunitare să rămână în competenţa Consiliului.
Reforma sistemului de finanţare a Comunităţilor (prin instituirea unui sistem
comun de resurse proprii, direct alimentat prin taxe vamale, prelevări asupra
importurilor provenind din statele terţe şi un procent de 1% din TVA perceput în
fiecare stat membru), va însemna, în acelaşi timp, o demarcare totală a
Comunităţilor faţă de organizaţiile internaţionale clasice.

2.2.2. Democratizarea procedurii electorale prin introducere sufragiului


universal direct
Alegerea membrilor instituţiei parlamentare europene prin sufragiu universal
direct a fost prevăzută prin chiar Tratatele Institutive ale Comunităţilor Europene,
dar trecerea la acest mod de scrutin nu s-a putut realiza fără dificultăţi.
Adunarea parlamentară, compusă potrivit Tratatelor de la Paris şi Roma din
„reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în Comunitate”, era formată la origine
din „delegaţi pe care parlamentele sunt chemate să-i desemneze dintre membrii lor
după o procedură fixate de fiecare stat membru”.
Formula desemnării indirecte a membrilor Adunării a fost aleasă ca măsură
provizorie, necesară pentru pregătirea treptată a opiniei publice. În egală măsură
se prevedea însă că Adunarea trebuie să elaboreze un proiect cu privire la
alegerea membrilor săi prin sufragiu universal direct şi după o procedură
uniformă în toate statele membre, ce urma să fie supusă Consiliului, care decidea
cu unanimitate, urmând ca statele să adopte, potrivit normelor lor constituţionale,
măsurile necesare.

93
Deşi Adunarea a transmis Consiliului încă din 20 iunie 1960 un proiect în acest
sens, acesta nu a fost luat în discuţie, datorită opoziţiei persistente a unor guverne
(în special cel francez), decât în 1976.
După discuţii interminabile, care au început în anii ’60 şi au continuat şi după
extinderea Comunităţii din 1973, situaţia a putut fi deblocată abia odată cu venirea
la preşedinţia Franţei a lui Giscard D’Estaing, care a acceptat principiul alegerii
Parlamentului European prin sufragiu universal direct. Mai rămâneau de stabilit
modalităţile concrete de organizare a acestei alegeri, demers care se va dovedi şi
el destul de dificil.
 Acordul definitiv este obţinut cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles,
introducerea
din iulie 1976, convenindu-se ca viitorul Parlament să numere 410 locuri, astfel
sufragiului direct
pentru alegerea repartizate: 81 pentru fiecare din statele mari: Franţa, Italia, Germania şi Marea
membrilor
Britanie, 25 pentru Olanda, 24 pentru Belgia, 16 pentru Danemarca, 15 pentru
Parlamentului
European Irlanda şi 6 pentru Luxemburg. El va lua forma „Actului pentru alegerea
membrilor Parlamentului European prin sufragiu universal direct”, semnat
la 20 septembrie 1976 de către miniştrii de externe ai celor nouă state membre,
însoţit de o „decizie” care recomanda guvernelor să adopte Actul „potrivit
normelor lor constituţionale respective”. Aplicarea acestuia urma să aibă loc
începând cu alegerile din 1979, întrucât era nevoie de timp pentru ratificarea sa,
pentru adoptarea de legi electorale în fiecare stat şi stabilirea, acolo unde este
cazul, a unor noi circumscripţii electorale.
Primele alegeri europene s-au desfăşurat în 7-10 iunie 1979 după o procedură
neuniformă, în care fiecare stat a adoptat propriul sistem electoral: scrutin
majoritar uninominal în Marea Britanie şi sisteme proporţionale, în diverse
variante, în celelalte state. Apar primele partide europene - Uniunea partidelor
socialiste, Federaţia partidelor liberale sau Partidul popular european (PPE,
creştin -democrat), dar în campania electorală care a pregătit aceste alegeri
predomină temele naţionale, şi nu temele europene, iar participarea la vot este mai
redusă decât în cazul alegerilor naţionale, slăbiciuni care se vor perpetua şi la
alegerile viitoare. Alegerile dau câştig de cauză socialiştilor şi creştin-
democraţilor, care obţin majoritatea absolută.
Chiar dacă prin alegerea directă a membrilor săi Parlamentul European nu
dobândeşte puteri sporite, aceasta îi consolidează legitimitatea democratică şi
contribuie la întărirea rolului său. Fortificat prin noua sa legitimitate, Parlamentul

94
a putut progresa în punctele cheie: în modul de funcţionare, în extinderea
competenţelor sale, în afirmarea caracterului de „forum politic internaţional”.

2.2.3 Instituţionalizarea Consiliului European

 Un moment important în apropierea componentei economice de cea politică în

Consiliul construcţia europeană îl va reprezenta instituţionalizarea reuniunilor periodice


European ale şefilor de state şi de guverne din statele membre ale Comunităţii sub
denumirea de Consiliu European, demers finalizat cu ocazia reuniunii de la Paris
din decembrie 1974. Aceasta este o încununare a unui lung şi anevoios proces de
cooperare politică a statelor comunitare început cu Planul Fouchet (care, deşi a
eşuat, a stabilit reperele viitoarei colaborări), continuând cu cooperarea bilaterală
franco-germană stabilită prin Tratatul de la Elysee şi apoi cu mecanismele de
cooperare instituite ca urmare a reuniunii de la Haga, din 1969.
Începând din 1961, practica a consacrat reuniuni periodice la nivelul şefilor de
stat şi de guvern ai statelor Comunităţii pentru rezolvarea unor chestiuni sensibile
pe plan politic, care necesitau consultări la cel mai înalt nivel. Rolul lor era acela
de a da un impuls instituţiilor comunitare şi de a lua noi iniţiative fără ca deciziile
respective să beneficieze însă de forţă juridică. Între 1961 şi 1974 s-au desfăşurat
şapte astfel de reuniuni cu ocazia cărora s-au stabilit noile orientări ale activităţii
comunitare.
Ideea instituţionalizării acestor conferinţe la vârf este formulată pentru prima
dată de Georges Pompidou în 1972, acesta considerând că doar aceste conferinţe
ar permite să se dea un răspuns „global”, comunitar în anumite puncte,
interguvernamental în altele, la provocările globale lansate Europei. Ea prinde
 contur în 1973, sub forma unui proiect al lui Jean Monnet, dar este finalizată abia
instituţionalizarea
Consiliului în decembrie 1974. La propunerea preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing,
European
şefii de stat şi de guvern iau decizia de a se reuni de acum înainte în mod regulat
în Consiliul European, împreună cu miniştrii lor de externe şi cu preşedintele
Comisiei, pentru a dezbate chestiunile foarte importante care interesează
Comunitatea.
După această dată, Consiliul European este cel care are rolul de a fixa
orientările şi a da impulsurile politice asupra celor mai importante subiecte, atât în
sfera cooperării politice europene, cât şi pentru problemele comunitare. Se
produce astfel o „dedublare funcţională” a Consiliului, potrivit căreia, în funcţie

95
de chestiunile înscrise pe ordinea de zi, Consiliul European va acţiona ca o
formaţiune a Consiliului Comunităţilor, potrivit procedurilor prevăzute în tratate,
sau ca organ de cooperare politică, deliberând în mod autonom şi luând decizii cu
unanimitate. Ea era necesară pentru a asigura „dezvoltarea şi armonizarea tuturor
activităţilor Comunităţilor şi a lucrărilor de cooperare politică”, precum şi pentru
apropierea globală a problemelor interne pe care le presupune construcţia
europeană şi a celor cu care Europa se confruntă în exterior.
Pentru a înlătura orice neînţelegeri cu privire la poziţia acestuia în raport cu
instituţiile comunitare (care au făcut obiectul unor discuţii cu ocazia primelor
reuniuni ale acestora) Consiliul European de la Londra, din iulie 1977, a precizat
că acesta nu se pronunţă asupra unor chestiuni deja examinate de alte instanţe ale
Comunităţilor, ci urmăreşte ca în urma schimburilor de vederi între şefii de stat şi
 de guvern să adopte declaraţii solemne care să facă auzită „vocea Europei”.
dificultăţi
comunitare Existenţa Consiliului European este consacrată formal prin Actul Unic

 European din 1986, fără însă ca acesta să fie inclus în sistemul instituţional
revendicări comunitar.
britanice

2.3. Prima criză internă a Comunităţii extinse determinată de revendicările


britanice

Anii ’70 au adus cu ei progrese importante ale construcţiei europene dar au


adus, în acelaşi timp, şi unele dintre cele mai grave crize cu care se va confruntă

 Europa comunitară, unele dintre acestea continuând şi în deceniul următor.


politică ,,Deceniile de şoc“, cum au fost numiţi anii ’70-’80, prin cele două crize: criza
comunitară de monetară din 1971 şi criza economică (energetică) din 1973, deşi au creat
mediu
dificultăţi grave pentru Comunităţi, au avut şi un efect pozitiv – au determinat
 progrese importante precum sistemul monetar şi politica energetică, iar
politică regională necesitatea depăşirii lor a obligat statele europene să-şi întărească solidaritatea şi

 să reflecteze asupra viitorului Comunităţilor.


Afirmându-se că dezvoltarea economică nu reprezintă singurul obiectiv,
FEDER
obiectivul final al Comunităţii, şi că acesta este doar instrumentul care permite
atenuarea disparităţilor şi îmbunătăţirea calităţii şi a nivelului vieţii, integrarea
europeană a fost orientată în această perioadă spre o serie de domenii care nu

96
ţineau strict de domeniul economic, ci erau legate de realitatea socială. S-au pus
astfel bazele dezvoltării unei politici comunitare a mediului ambiant şi, de
asemenea, a unei politici regionale, creându-se un Fond de Dezvoltare
Regională (FEDER), care trebuia să contribuie la susţinerea regiunilor
defavorizate.
În 1974 însă, Comunitatea se confruntă cu o criză venită din interior (este
adevărat că de mai mici dimensiuni decât primele), provocată de cererile Marii
Britanii de renegociere a condiţiilor de aderare.
Astfel, laburiştii veniţi la putere în urma alegerilor ce au avut loc pe 28
februarie 1974, care au dezaprobat în 1972 condiţiile de aderare negociate de
conservatori, declară prin vocea ministrului de externe James Callaghan intenţia
de a solicita renegocierea tratatelor, considerate excesiv de oneroase pentru
Marea Britanie, fiind examinată chiar şi posibilitatea de a se retrage din
Comunitate, în cazul în care renegocierea nu este posibilă. Revendicările
britanicilor privesc în principal chestiuni economice (menţinerea măsurilor
preferenţiale pentru zahăr şi produse lactate, reducerea preţului produselor
agricole, subvenţii pentru regiunile mai puţin dezvoltate şi reducerea contribuţiei
sale la bugetul comun), însă criticile se îndreaptă şi împotriva obiectivului de
creare a unei Uniuni Europene, considerat a nu răspunde intereselor şi dorinţelor
poporului britanic. Premierul Wilson anunţă că rezultatele renegocierilor vor fi
supuse unui referendum.
Deşi consideră revendicările britanice un şantaj, celelalte state membre
acceptă renegocierea şi, cu ocazia Consiliului European de la Dublin, se ajunge la
un compromis instituindu-se un „mecanism corector” destul de complex, prin care
marea Britanie obţinea o serie de concesii.
În referendumul organizat la 5 iunie 1975, laburiştii nu numai că nu
recomandă retragerea Marii Britanii din Comunitate, ci chiar militează pentru
rămânerea acesteia, astfel că 67% dintre britanicii prezenţi la vot se pronunţă
pentru rămânerea Marii Britanii în CEE.
Cu toate acestea, criticile împotriva Comunităţii nu dispar, britanicii fiind
în continuare nemulţumiţi de nivelul contribuţiei lor la bugetul comun,
problematica europeană devenind un subiect esenţial în campaniile electorale din
Marea Britanie. În 1979, noul ministru conservator, Margaret Thacher, porneşte
o campanie virulentă în favoarea ,,justului retur”, care trebuia să permită o
reducere masivă, imediată şi durabilă a contribuţiei britanice. Deşi refuză să

97
accepte principiul ,,justului retur”, care era o încălcare a principiului solidarităţii
comunitare, restul membrilor Comunităţii se pun de acord asupra unei noi
renegocieri a Tratatului de aderare şi acordă Marii Britanii noi concesii în materie
financiară, agricolă şi de pescuit, printr-un compromis provizoriu realizat în mai
1980, un acord definitiv fiind obţinut la Fontainebleau în 1984.

3. Relansarea construcţiei europene în deceniul ’80.


3.1 Extinderea spaţiului comunitar spre Sudul Europei
3.1.1 Politica de asociere a Comunităţii Europene. Aderarea Greciei (1981).
Promisiunile angajante ale statelor fondatoare de a deschide spaţiul comunitar
şi altor state decât celor care au aderat iniţial, au determinat de-a lungul timpului o
creştere a atractivităţii la periferia acestora, mai ales în condiţiile creşterii
prosperităţii şi progresului în interior.
Această ,,deschidere” a presupus, într-o primă fază o ,,asociere” a
Comunităţilor cu ,,statele de peste mări”, în considerarea trecutului colonial al
Europei, extinsă apoi, odată cu aderarea Marii Britanii, la statele din
Commonwealth şi la alte state în curs de dezvoltare. Constând într-o cooperare
tehnică, financiară şi comercială, în virtutea căreia statele asociate beneficiau de
ajutoare directe şi de un regim comercial preferenţial, aceasta asociere s-a
diversificat de-a lungul timpului şi s-a extins la ansamblul statelor în curs de
dezvoltare.
Formula acordurilor de asociere a fost folosită şi în raporturile cu unele dintre
statele europene apropiate din punct de vedere geografic de Comunitate, ca etapă
pregătitoare în vederea unei eventuale aderări.
Primul stat european care devine asociat la Comunitatea Europeană este
Grecia, prin Acordul de la Atena, din 9 iulie 1961, în virtutea căruia aceasta
 obţinea o serie de ajutoare financiare şi de avantaje tarifare. Suspendat începând
aderarea Greciei cu 1967, ca urmare a dictaturii militare ce se instaurează în Grecia, acordul este
reactivat odată cu revenirea Greciei la democraţie, în 1974. Angajată definitiv pe
calea consolidării regimului democratic, Grecia adresează la 12 iunie 1975 o
cerere de aderare la Comunitate ca membru cu drepturi depline. În ciuda unor
serioase probleme economice cu care se confrunta, raţiunile de ordin politic
primează şi candidatura Greciei este acceptata. La 25 iulie 1976 încep negocierile
de aderare, care se finalizează cu semnarea, la 28 mai 1979, a tratatului de
aderare, care va intra în vigoare la 1 ianuarie 1981.

98
Mai puţin dificile decât în cazul primei extinderi, negocierile pentru aderarea
Greciei s-au încheiat cu un acord în mare măsură favorabil acesteia. Grecia a
acceptat principiul respectării aquis-ului comunitar, însă a obţinut o serie de
derogări şi de ajutoare suplimentare. Se prevedea o perioadă tranzitorie de cinci
ani, în cursul căreia aceasta trebuia să se integreze în uniunea vamala şi să-şi
alinieze preţurile produselor agricole la cele ale Comunităţii, iar pentru aplicarea
liberei circulaţii a lucrătorilor, perioada tranziţiei era de şapte ani.
În considerarea situaţiei sale economice, Grecia obţine o reducere a
contribuţiilor sale la bugetul comunitar cu titlu de TVA.

3.1.1. Aderarea Spaniei şi Portugaliei (1986)


Puţin după Grecia, şi în condiţii similare (sfârşitul dictaturilor şi întoarcerea la
democraţie), îşi depun candidatura la Comunităţile Europene şi cele două state
 iberice – la 28 martie 1977 Portugalia şi la 28 iulie 1977 Spania.
Extinderea spre Decizia statelor membre de a nu purta negocieri în comun cu cele trei state, ca
Sud: Spania şi
şi parcursul diferit al negocierilor cu Spania şi Portugalia au făcut ca aceste state
Portugalia
să poate adera la Comunitate doar 5 ani după aderarea Greciei.
Şi în acest caz, considerentele politice (revenirea acestora la democraţia
pluralistă şi necesitatea realizării unui echilibru între Nord şi Sud) au stat la baza
acceptării candidaturii Spaniei şi Portugaliei, deşi din punct de vedere economic
erau mult în urma celor noua state membre şi era evident că redresarea lor
necesita eforturi sporite de ambele părţi.
Deschise la 17 octombrie 1978 cu Portugalia şi la 5 februarie 1979 cu Spania,
negocierile de aderare vor progresa destul de lent, în principal datorită rezervelor
manifestate faţă de aderarea Spaniei de Franţa, Italia şi Grecia. Motivul îl
reprezenta potenţialul economico-social al Spaniei, concurenţa semnificativă pe
care această ţară o aducea, în special în domeniul produselor agricole
mediteraneene, resimţită deja ca urmare a acordului pe care l-a încheiat cu
Comunitatea în 1970, care deschidea piaţa comună pentru unele din produsele
sale. În plus, aderarea celor doua state ridica probleme şi în ceea ce priveşte
funcţionarea instituţiilor, pregătite să lucreze cu şase, nu cu un număr dublu de
state membre. După ce Consiliul îşi dă avizul favorabil la 21 septembrie 1977, iar
Comisia elaborează propriul aviz la 29 noiembrie 1978, Parlamentul European se
pronunţă şi el în favoarea unei aderări începând cu 1 ianuarie 1984. Data fixată nu
a putut fi însă respectată, un acord definitiv putând fi obţinut abia în martie

99
1985xxxii. La 12 iunie 1985 se semnează la Madrid şi Lisabona tratatele de aderare
ale celor două state, urmând să între în vigoare la 1 ianuarie 1986, după opt ani
de negocieri. Integrarea trebuia să aibă loc de o manieră progresivă, în cursul unei
perioade tranzitorii de şapte ani, cu excepţia anumitor produse agricole şi a
peştelui, pentru care perioada tranzitorie era de zece ani.
Prin aderarea Greciei, Spaniei şi Portugaliei, Comunitatea înregistrează, după
35 de ani de evoluţie, o dublare a numărului statelor membre.

3.2. Reactivarea procesului comunitar - diverse iniţiative cu privire la


reforma instituţională şi aprofundarea integrării

Începutul anilor ’80 găseşte construcţia comunitară într-o perioadă de


imobilism, determinat, pe de o parte, de cele două crize mondiale (criza
economică, reactivată după cel de-al doilea şoc petrolier, şi criza monetară
prelungită) şi, pe de altă parte, de problemele interne (dificila asimilare a primei
lărgiri, acutizată ca urmare a unei noi repuneri în discuţie a contribuţiei britanice,
funcţionarea greoaie a instituţiilor Comunităţii în nouă, progresul lent al politicilor
comune şi slăbiciunea bugetului comun).
În ciuda unei conjuncturi externe nefavorabile şi angajată deja într-un
dificil proces de negociere pentru o nouă extindere cu Spania şi Portugalia,
Comunitatea găseşte forţa de a demara, în paralel, o amplă reformă ce se va
finaliza, la orizontul anilor ’90, cu crearea Uniunii Europene. Aceasta reformă de
ansamblu a Comunităţii era axată pe un dublu obiectiv:
- o perfecţionare instituţională, pentru a permite creşterea eficienţei organelor
comunitare, în condiţiile extinderii la douăsprezece state membre, şi pentru a le
conferi o legitimitate democratică sporită;
- dezvoltarea integrării, prin intensificarea politicilor comune şi o mai bună
coordonare între activităţile comunitare şi cooperarea politică europeană.
Relansarea integrării şi atingerea, cel puţin în parte, a acestor obiective, va
putea fi realizată prin eforturile conjugate ale statelor membre (în special ale
cuplului Franţa - Germania revitalizat) şi ale instituţiilor comunitare (Comisia
europeana, din ce în ce mai activă, şi Parlamentul European ales prin vot
universal).
Numeroase proiecte prezentate în prima jumătate a deceniului 1980 vor
 întreţine dezbaterile cu privire la ampla reformă prognozată şi vor pregăti
“Raportul celor
trei înţelepţi” 100
adoptarea, în 1986, a ,,Actului Unic European”- prima mare revizuire a Tratatelor
Constitutive.
Astfel, după un prim raport asupra funcţionării instituţiilor europene,
cunoscut ca ,,Raportul celor trei înţelepţi”, prezentat în octombrie 1979
Consiliului European, fără prea mari virtuţi în ceea ce priveşte reforma
instituţională, doi ani mai târziu, la 18 noiembrie 1981, miniştri afacerilor externe
ai Germaniei şi Italiei, Hans Dietrich Genscher şi Emilio Colombo, elaborează
un proiect de ,, Act european”. Urmărind ca principal obiectiv impulsionarea
cooperării politice europene, acest act european trebuia să fie înlocuit, într-un
termen de cinci ani cu un Tratat asupra Uniunii Europene. Având natura unei
declaraţii de principii, proiectul prevedea dezvoltarea unei politici externe
comune şi realizarea unei cooperări culturale. Din punct de vedere instituţional, se
propunea reunirea tuturor structurilor de decizie sub responsabilitatea Consiliului
European, creşterea puterilor acordate Parlamentului şi crearea unui Secretariat al
Cooperării Politice. Recurgerea la votul cu unanimitate, în baza Compromisului
de la Luxemburg, trebuia să fie condiţionată de prezentarea unui raport scris al
statului care invoca un interes vital, sperând astfel să descurajeze această practică.
Contribuţia instituţiilor comunitare la reforma prognozată se
concretizează, în aceeaşi perioadă, într-un raport deosebit de ambiţios prezentat
 de preşedintele Comisiei, Gaston Thorn, ce trebuia să aibă ca finalitate ieşirea
,,Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Comunităţilor din criza generată de contribuţiile britanice şi de recesiunea
Europene” de la economică. Pentru atingerea acestui obiectiv precumpănitor economic se
Stuttgart, 1983
prevedeau o serie de măsuri: reforma PAC prin măsuri de scădere a producţiei şi
încurajare a exporturilor, creşterea resurselor proprii ale Comunităţii prin mărirea
cotei de TVA vărsate la bugetul comun, promovarea unor noi politici comune în
domeniul energetic, industrial, al cercetării şi a unor politici regionale şi sociale.
Deşi nici una dintre aceste iniţiative nu va primi imediat o confirmare
oficială, ele au meritul de a fi pus primele cărămizi la temelia procesului de
relansare a integrării europene în anii ’80.
Numeroase elemente din cuprinsul acestor proiecte se vor regăsi în
,,Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene” adoptată de Consiliul European
 de la Stuttgart, în ianuarie 1983. Prin aceasta, statele membre îşi reafirmau
iniţiativa
Spinelli: ,,Proiectul hotărârea de a progresa către o Uniune Europeană şi stabileau o serie de
de Tratat asupra obiective: aprofundarea politicilor existente şi elaborarea unor noi politici în
Uniunii Europene”
cadrul constituţional existent, întărirea cooperării politice, promovarea unei

101
cooperări mai strânse în domeniul cultural, o apropiere legislativă şi activităţi
comune în lupta contra criminalităţii internaţionale. Un număr de măsuri urmau să
fie luate pentru realizarea pieţei interne, iar în domeniul politicii externe se
prevedeau acţiuni comune relativ la problemele importante şi consultarea
prealabilă a altor state membre înainte de adoptarea unei poziţii definitive. O mai
mare coerenţă şi o coordonare întărită, la toate nivelele, erau soluţiile care
permiteau acţiunea globală şi coerentă în vederea realizării Uniunii Europene.
În paralel, Parlamentul European ia, după 1980, în mod direct iniţiativa
redactării unui proiect de reformare a Construcţiei comunitare. Artizanul acestei
iniţiative a fost italianul Altiero Spinelli, federalist convins, ales deputat în
Parlamentul European în 1979, care constituie în 1980 un grup de lucru format din
nouă parlamentari europeni, cunoscut drept ,,Clubul Crocodilului”, cu scopul de
a studia posibilitatea realizării unei reforme instituţionale profunde, o alternativă
la propunerile anterioare de reformare progresivă şi parţială. Celor nouă membri
iniţiali ai Clubului Crocodilului li s-au adaugat şi alţi parlamentari europeni şi
acest grup destul de numeros (în jur de 70 de europarlamentari) a reuşit să impună
în Parlamentul European, în iulie 1981, crearea unei Comisii Instituţionale
însărcinate cu elaborarea unor propuneri de revizuire a tratatelor în vigoare,
comisie condusă de Spinelli. Lucrările acestei Comisii s.au concretizat în
,,Proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene”, cunoscut ca Proiectul Spinelli,
aprobat de Parlamentul European la 14 ianuarie 1984 cu o largă majoritate (237
voturi pentru, 31 împotrivă şi 43 de abţineri).
Proiectul avea în vedere crearea unei ,,Uniunii Europene” fondate pe

 principii democratice, care reunea în interiorul său Comunitatea Europeană şi


Conţinutul Cooperarea Politică (de natura interguvernamentală), cu competenţe mult sporite
Proiectului faţă de cele ale Comunităţilor. Aceste competenţe sporite nu erau exercitate însă
Spinelli
în mod exclusiv de Uniune, ci în comun cu state membre, în virtutea principiului
subsidiarităţii pe care îl înscrie. Tratatul propunea, de asemenea, o reformă
instituţională profundă, în care instituţiile existente erau menţinute însă rolul lor
era modificat: creştea rolul Parlamentului European, acesta fiind implicat, alături
de Consiliu, în procedura legislativă; independenţa Comisiei era întărită şi aceasta
devenea o veritabilă autoritate executivă; Consiliul European câştiga şi el în
importanţă, devenind instituţie a Uniunii. Alte inovaţii majore aveau în vedere:
întărirea protecţiei drepturilor fundamentale, crearea unui Fond Monetar
European, prevederea de sancţiuni pentru statele care încalcă dreptul comunitar şi

102
crearea cetăţeniei Uniunii. Procedura de adoptare a tratatului prevedea trimiterea
directă a acestuia parlamentelor naţionale, care să ia act de el şi să declanşeze
procedurile de ratificare.
Elaborat fără consultarea guvernelor şi având un caracter mult prea
federalist pentru a fi pe placul acestora, Proiectul Spinelli se îndepărtează de la
opţiunea majoritară, a revizuirii tratatelor existente, reprezentând aproape un nou
tratat, primul „tratat constituţional” din istoria Europei. Deşi va avea aceeaşi
soartă ca şi demersurile precedente, acesta va da un impuls hotărâtor dezbaterilor
asupra viitorului construcţiei comunitare şi va inspira lucrările ulterioare. El
constituie chiar şi astăzi o sursă de inspiraţie pentru Parlamentul de la Strasbourg.

 3.3. Prima revizuire importantă a tratatelor institutive - Actul Unic


revizuirea European
tratatelor
3.3.1. Lucrările pregătitoare: Raportul Dooge şi Cartea albă a Comisiei
institutive
Adepţi ai unor reforme mai puţin radicale ale Tratatelor de la Paris şi Roma,
şefii de stat şi de guvern preferă să meargă pe calea deschisă de Declaraţia
Solemnă asupra Uniunii Europene de la Stuttgart. Un moment decisiv, din acest
punct de vedere, îl va reprezenta reuniunea Consiliului European de la
Fontainbleau, din 25-26 iunie 1984, când se reafirmă obiectivul unei reforme
comunitare şi se adoptă, la iniţiativa a doi dintre oamenii politici care vor marca
viitorul Europei – Francois Mitterrand şi Helmut Kohl, o serie de măsuri cu
privire la ,,Europa Cetăţenilor”, printre care crearea unui paşaport european şi
înlăturarea controalelor la frontierele comune. Două comitete ad-hoc, formate din
reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, sunt însărcinate cu studierea
modalităţilor de atingere a acestor obiective. Unul dintre acestea condus de
italianul Adonino, avea ca sarcină să pregătească şi să coordoneze acţiuni de
natură a întări identitatea şi imaginea Comunităţii în faţa cetăţenilor şi în lume.
Celălalt comitet, condus de James Dooge, fost ministru irlandez de externe, era
însărcinat să facă propuneri pentru îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene.
Dacă lucrările primului comitet s-au încheiat destul de repede, cu
concluzia că instaurarea liberei circulaţii a persoanelor este condiţionată de
crearea unei mari pieţe interne, lucrările în cadrul Comitetului Doge au fost mult
mai complexe. În decembrie 1984 a fost prezentat un prim raport parţial, iar în
martie 1985 raportul final, care a fost supus Consiliului European întrunit la
Milano, în 28-29 iunie.

103
Raportul Dooge propunea iniţierea procedurii de revizuire a tratatelor
institutive ale Comunităţilor Europene şi se pronunţa pentru crearea unei ,,entităţi
politice veritabile“, pentru îmbunătăţirea funcţionării sistemului instituţional,

 crearea unei pieţe interne, întărirea Sistemului Monetar European, promovarea


Raportul Dooge valorilor comune (protejarea mediului, spaţiul socio-european, valorile culturale).
O conferinţă interguvernamentală urma să fie convocată pentru a pune la punct
un tratat al Uniunii Europene, pornind de la aquisul comunitar, raportul prezentat
de Comitetul Dooge, Declaraţia de la Stuttgart şi proiectul de tratat asupra
Uniunii Europene elaborat de Parlamentul European. Raportul Dooge stabilea
astfel o legătură între lucrările Consiliului European şi cele ale Parlamentului
European.
Reprezentanţi a trei dintre statele membre, Marea Britanie, Danemarca şi
Grecia, manifesta însă o serie de rezerve atât în ceea ce priveşte reforma
instituţională, considerând că aprofundarea integrării putea fi realizată şi fără
reforma instituţiilor, cât şi asupra necesităţii convocării unei conferinţe pentru
adoptarea unui nou tratat.
O avalanşă de alte propuneri, care se alătură Raportului Dooge în cursul
lucrărilor Consiliului European de la Milano, nu fac decât să divizeze şi mai mult
statele membre şi să pună în pericol finalitatea procesului de reformă. Între
acestea, cea mai cuprinzătoare, realistă şi oportună este propunerea venită din
partea Comisiei Europene sub forma ,, Cartei Albe”, cea care va fi în cele din
urmă reţinută.
,,Cartea Alba” a Comisiei, elaborată la iniţiativa noului preşedinte al
acesteia, Jacques Deleros, şi aprobată deja de principiu la Consiliului European
din martie 1985, viza înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulaţii prin
crearea unei ,,pieţe interne, spaţiul fără frontiere”, ce urma să fie realizată până la
sfârşitul anului 1992.
Având avantajul de a prezenta un interes deosebit pentru Marea Britanie şi
Danemarca, ideea creării unei mari pieţe interne se impune, aceste state
nemaiputându-se opune reformării instituţionale necesare pentru realizarea sa.
Consensul realizat în jurul propunerii Comisiei a făcut ca la Consiliul European
de la Milano să fie aprobată ,,Cartea Alba” şi să se decidă convocarea unei
conferinţe interguvernamentale pentru revizuirea tratatelor institutive (ideea
redactării unui nou tratat fiind abandonată).

104
Conferinţa interguvernamentala şi-a început lucrările la 9 septembrie 1985
la Luxemburg şi, la propunerea Comisiei, au fost constituite două grupuri de
 lucru: unul, format din directori politici ai ministerelor afacerilor externe ale

Actul Unic statelor membre, a fost însărcinat cu realizarea unui acord cu privire la politica
European externă şi la securitate, iar cel de-al doilea, compus din reprezentanţi permanenţi
ai statelor membre, urma să pregătească revizuirea tratatelor comunitare.
Impulsionate de Comisie, care găseşte soluţii pentru concilierea intereselor
divergente manifestate de cele 12 state comunitare, lucrările progresează rapid şi,
după un ultim arbitraj realizat în decembrie 1985, prin care se decide reunirea
textelor prezentate de cele două comitete într-un singur document, denumit ,,Act
Unic European” (AUE), acesta este semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg,
de către 9 dintre statele membre şi la 28 februarie 1986 la Haga, de către celelalte
trei (Grecia, Italia şi Danemarca). Prevăzută pentru 1 ianuarie 1987, intrarea în
vigoare a Actului se produce abia la 1 iulie 1987 întrucât Irlanda a fost nevoită să
se conformeze unei decizii a Curţii Supreme şi să-şi modifice Constituţia înainte
de a-l ratificaxxxiii.

3.3.2. Conţinutul Actului Unic European şi semnificaţia adoptării sale


Rezultat al unui compromis între partizanii integrării şi apărătorii
suveranităţii naţionale, Actul Unic European are meritul de a fi primul text de
drept original care recunoaşte express obiectivul creării unei Uniuni Europene.
În preambulul său este înscrisă voinţa statelor membre de a transforma ansamblul
relaţiilor dintre ele într-o Uniune europeana (conform Declaraţiei Solemne de la
Stuttgart din 1983), bazată, pe de o parte, pe Comunităţi (care vor funcţiona
potrivit regulilor proprii) şi, pe de altă parte, pe cooperarea europeană în materie
de politică externă, şi de a dota această Uniune cu mijloacele de acţiune necesare.
Chiar dacă nu o crează el însuşi, reprezentând doar o etapă pregătitoare în
 realizarea Uniunii Europene, Actul Unic European pune bazele acesteia prin
etapă
pregătitoare în definirea unui număr de obiective şi crearea mijloacelor necesare pentru ,,a o face
realizarea UE să progreseze în mod concret”. Denumirea de „Act Unic European” este dată de
conţinutul său: într-un singur document, dar având implicaţii juridice diferite, sunt
reunite modificări ale tratatelor comunitare existente şi clauze noi cu privire la

105
cooperarea politică. În ciuda separării lor, cooperarea politică şi Comunităţile sunt
astfel asociate în vederea realizării unor obiective comune.
A. Revizuirea tratatelor institutive operata de Actul Unic European a
vizat: reformarea sistemului instituţional, întărirea politicilor existente şi
implementarea unor noi politici comune.
Modificările instituţionale aveau ca obiectiv creşterea eficienţei procesului
decizional şi democratizarea acestuia fără ca echilibrul instituţional general să fie
afectat. Astfel:
- Actul Unic European extinde votul cu majoritate calificată în Consiliul de
miniştri la majoritatea deciziilor privind piaţa internă unică, mai puţin în ceea ce
priveşte domenii sensibile precum armonizarea fiscală, libera circulaţie a
persoanelor, drepturile şi interesele salariaţilor, unde deciziile vor fi luate în
continuare cu unanimitate. Prin renunţarea parţială la votul unanim statele îşi
demonstrează voinţa politică de a recupera definitiv regula majorităţii, pierdută
prin „Compromisul de la Luxembourg” şi de a introduce astfel supranaţionalitatea
în procesul de decizie.
- Competenţele executive ale Comisiei sunt extinse, însă i se recunoaşte
Consiliului puterea de a hotărî să-şi rezerve dreptul de a decide în chestiunile
considerate mai importante.
- În ceea ce priveşte instituţia parlamentară, Actul Unic foloseşte termenul
de ,,Parlament European”, adoptat de parlamentari încă din 1962, în locul celui
de ,,Adunare parlamentară”. Parlamentul European cunoaşte o întărire
semnificativă a puterilor sale. Astfel, avizul său conform devine necesar în cazul
admiterii unui nou membru său al asocierii cu un stat terţ, iar în materie
 legislativă, se instituie o ,, procedură de cooperare”, potrivit căreia în domeniile
modificări unde Consiliul votează cu majoritate, Parlamentul European poate să propună
instituţionale
operate de AUE amendamente care, dacă sunt aprobate de Comisie, nu pot fi respinse de Consiliu
decât cu unanimitate.
Deşi devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, Parlamentul
european nu primeşte puterea de codecizie legislativă (propusă de Comitetul
Dooge), în toate domeniile unde Consiliul decide cu unanimitate, acesta fiind doar
consultat.
- Referitor la Curtea de Justiţie, Actul Unic European decide crearea
unei noi trepte de jurisdicţie comunitară – Tribunalul de Primă Instanţă, pentru

106
a decongestiona sarcinile Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, asaltată cu un
număr impresionant de cereri.
În ceea ce priveşte politicile comune ale Comunităţii, Actul Unic prevede:
- crearea unei pieţe interne unificate, ,,un spaţiu fără frontiere interne, în
care libera circulaţie a produselor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este
asigurată, potrivit dispoziţiilor Tratatului”.
Poate apare paradoxal ca, la 30 de ani de la adoptarea Tratatului de la Roma de
înfiinţare a CEE, care stabilea ca obiectiv principal crearea unei pieţe comune,
acelaşi obiectiv să fie plasat în centrul preocupărilor noului tratat, însă „Cartea
Albă” publicată în 1985 a evidenţiat că libera circulaţie era departe de a fi
asigurată efectiv. În ciuda înlăturării taxelor vamale în comerţul dintre statele
membre, a stabilirii unui tarif vamal comun, a implementării unor politici comune,
existau încă numeroase bariere fizice, tehnice şi fiscale care îngrădeau libertatea
de circulaţie la nivelul factorilor de producţie. „Tarifele vamale au dispărut dar
există încă vămi şi vameşi”.
În contextul economic al anilor ’80, când Europa se afla în căutarea unor
mijloace adecvate pentru creşterea competitivităţii sale, relansarea pieţei comune
apare ca soluţia cea mai potrivită. Actul Unic European nu se mulţumeşte însă
numai să-i dea o nouă denumire, aceea de ,,piaţă internă”, ci o dotează cu un
instrument nou şi eficient, regula majorităţii, care trebuie să permită adoptarea
normelor, atât de necesare, de armonizare a legislaţiilor naţionale.
Realizarea pieţei interne unice urma să aibă loc progresiv, în cursul unei
perioade care se termina la 31 decembrie 1992, prin adoptarea unui număr de
aproximativ 300 de măsuri prevăzute în Cartea Albă a Comisiei (măsuri care
aveau în vedere armonizarea reglementărilor naţionale referitoare la sănătate,
mediu, recunoaşterea reciproca a diplomelor, libera concurenţă pe pieţele publice,
supravegherea ajutoarelor de stat acordate întreprinderilor, libera prestare a
serviciilor, etc). Majoritatea acestor măsuri a putut fi adoptată sub forma unor
directive sau recomandări şi introduse în dreptul intern al statelor membrexxxiv.
Chiar dacă data fixată pentru înlăturarea tuturor obstacolelor în calea liberei
circulaţii a persoanelor, produselor, capitalurilor şi serviciilor nu a putut fi
respectată în totalitate, rămânând încă de aplicat o serie de măsuri după această
datăxxxv, stabilirea unui termen fix şi inevitabil a avut un puternic efect psihologic
mobilizator atât în statele membre, cât şi asupra instituţiilor comunitare.

107
- întrucât piaţa internă nu putea fi realizată exclusiv prin armonizare legislativă
care să permită suprimarea obstacolelor, Actul Unic European include noi
 domenii în cooperarea supranaţională, mai exact, introduce în mod formal în
noi domenii de
cooperare domeniul de intervenţie al Comunităţii o serie de politici dezvoltate în cursul
supranaţională ultimilor ani în afara Tratatului de la Roma: cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
mediul ambiant şi coeziunea economică şi socială. Comunitatea poate astfel
interveni pentru a întări coeziunea prin reducerea disparităţilor între regiunixxxvi,
pentru a favoriza dialogul social, pentru a stimula cooperarea între întreprinderi şi
institute de cercetare din diverse ţări, etc.
Pentru fiecare dintre aceste noi politici comune, Actul Unic European prevede
folosirea unanimităţii pentru adoptarea deciziilor cadru şi majoritatea calificată
pentru măsurile de aplicare a acestora. În noile domenii, instrumentele
comunitare au rolul de a completa politicile naţionale şi regionale, contribuind la
întărirea convergenţei economilor.
- Alături de obiectivul realizării pieţei interne şi de introducerea unor noi
politici comune, ca o completare logică a acestora, Actul Unic European înscrie
principiul realizării progresive a unei Uniuni economice şi monetare, fără a
preciza însă nici mijloacele de realizare şi nici calendarul implementării
acesteiaxxxvii. În ciuda limitelor sale, consacrarea acestui principiu în Actul Unic
European are meritul de a ancora cooperarea monetară în cadrul comunitar şi de
a deschide calea pentru definitivarea procesului de realizare a unei uniuni
economice şi monetare. Statuată la Conferinţa la nivel înalt de la Haga din 1969,
experimentată într-o formă embrionară odată cu crearea ,,şarpelui monetar” şi a
Fondului european de cooperare monetară, dezvoltată apoi prin intrarea în
vigoare, la 13 martie 1979, a Sistemului Monetar European (SME), fondat pe o
unitate de cont europeană-ECU (destinată să devină monedă unică a Comunităţii),
uniunea economică şi monetară va putea fi constituită începând cu iulie 1990.

B. Cooperarea în materie de politică externă consacrată de Actul Unic


European reprezintă principala noutate adusă de acesta, pentru prima dată
cooperarea politică fiind alăturată integrării economice în documente comunitare.
Actul se limitează la instituţionalizarea practicilor dezvoltate progresiv după
 1970 în afara tratatelor (în special prin Raportul Davignon), şi stabileşte ca
introducerea obiectiv ,,formularea şi punerea în aplicare în comun a unei politici externe
cooperării în
materie de politică europene”. În acest scop, statele membre se angajează să se informeze reciproc şi
externă
108
să se consulte asupra oricărei probleme de politică externă cu caracter general,
pentru a asigura o politică mai eficace prin concertarea, convergenţa poziţiilor lor
şi prin realizarea de acţiuni comune. Fiecare stat rămâne suveran în luările de
poziţii naţionale însă trebuie să ţină cont de interesele comune şi de poziţiile
celorlalte state. El trebuie să consulte celelalte state membre înainte de a-şi stabili
o poziţie definitivă, fără a exista însă obligaţia luării unei poziţii comune.
În ceea ce priveşte problemele de securitate, acestea nu au fost cuprinse în
sfera cooperării politice, Actul Unic precizând însă disponibilitatea statelor
membre de a-şi coordona poziţiile în ceea ce priveşte aspectele politice şi
economice ale securităţii şi posibilitatea unei cooperări mai strânse în probleme de
securitate în cadrul UEO şi al Alianţei Atlantice.
Din punct de vedere instituţional, nu a fost creată o structură proprie pentru
cooperarea politică europeană însă se stabileşte o punte de legătură între aceasta şi
 domeniul comunitar prin recunoaşterea formală de către Actul Unic European a
recunoaştere
Consiliului European, care devine organ comun, şi prin crearea unui Secretariat
formală a
Consiliului politic, cu sediul la Bruxelles, cu rolul de a asista preşedinţia în organizarea
European
reuniunilor. Statul care exercită preşedinţia semestrială a Consiliului are
responsabilităţi de coordonare a politicii statelor, de iniţiativă şi de reprezentare în
relaţiile cu statele terţe. În acelaşi timp, miniştrii vor putea aborda chestiuni de
politică externă cu ocazia sesiunilor Consiliului Comunităţilor, iar Comisia este
asociata la toate nivelele cooperării politice. La rândul său, Parlamentul European
trebuia să fie informat cu privire la problemele examinate în cadrul cooperării
politice.
Deciziile în cadrul cooperării politice continuă să fie luate cu unanimitate, dar
Actul Unic European introduce angajamentul statelor de a se abţine, dacă este
posibil, pentru a nu împiedica formarea consensului şi a bloca astfel luarea
deciziei.
Etapa intermediară în procesul de creare a unei Uniuni Europene, Actul Unic
European pune bazele acesteia prin menţionarea, pentru prima dată într-un text în
vigoare, a obiectivului realizări sale, prin indicarea uneia dintre principalele sale
caracteristici - faptul că se va baza pe doi ,,piloni” – Comunităţile europene şi
cooperarea politică europeană, şi mai ales prin recunoaşterea formală a
Consiliului European, organ care va da impulsurile politice necesare edificării
viitoarei Uniuni.

109
3.3.3. Efectele aplicării Actului Unic European
Prin angajamentul său de a crea o veritabilă piaţă internă unică, Actul Unic
European a reactivat procesul comunitar şi, după ani de stagnare şi controverse, a
imprimat construcţiei europene un dinamism nemaiîntâlnit.
Impulsul dat de Actul Unic pieţei interne a antrenat reluarea vechiului obiectiv
al realizării uniuni economice şi monetare, iar aceasta, la rândul ei, a reclamat
atribuirea unor noi competenţe, a căror gestionare implica o nouă reformă
instituţională, mai profundă, axată pe democratizarea sistemului instituţional.

 Prin declanşarea acestei reacţii în lanţ, în care reformele antrenează alte


efect de angrenaj reforme pe calea integrării europene, Actul Unic European se constituie într-o
continuare, de o manieră exemplară, a metodei lui Jean Monnet: ,,este vorba de o
strategie globală care procedează prin efectul de contaminare de la sector la sector
şi la amplificare din aproape în aproape pe calea integrării europene”.
Punerea în funcţiune a pieţei unice nu s-a făcut fără dificultăţi, în ciuda
numeroaselor măsuri luate în acest sens în anii următori. Problemele financiare cu
care se confrunta Comunitatea creau numeroase probleme în finanţarea politicilor
comune, cu atât mai mult după adoptarea Actului Unic, care introducea noi
politici ce necesitau cheltuieli suplimentare. Pentru ieşirea din impas, apărea ca
inevitabilă reforma Politicii Agricole Comune, care consuma singură aproximativ
60% din fonduri, demers destul de dificil de realizat datorită intereselor divergente
ale statelor membre în această chestiune.
Discuţiile vor fi purtate pe marginea unui pachet de măsuri propus de
Comisie în 1987 („Pachetul Delors”), care prevedea limitarea cheltuielilor pentru
Politica Agricolă Comună prin limitarea producţiei, reducerea preţurilor agricole
şi plafonarea cantităţilor maxime garantate pentru fiecare produs (cote). În
schimb, se avea în vedere creşterea finanţării programelor de coeziune
economică, în acest scop fondurile structurale (FEDER, FSE şi FEOGA) urmând
să se dubleze într-un interval de cinci ani.
Un acord în acest sens nu a putut fi obţinut decât în 1988, cu ocazia
Consiliului European de la Bruxelles, când se reformează şi bugetul comunitar
 prin crearea unei a patra resurse proprii - o contribuţie a fiecărui stat membru
reformă bugetară proporţională cu produsul său naţional brut (PNB/PIB), care dă astfel Comunităţii
mijloacele necesare pentru a-şi atinge obiectivele şi facilitează aplicarea Actului
Unic European.

110
Favorizat de noua procedură de cooperare Consiliu - Parlament şi de votul
cu majoritate calificată, programul pieţei unice poate fi implementat şi numeroase
măsuri sunt adoptate. Un rol de impulsionare îl va avea dezbaterea asupra
Uniunii economice şi monetare, care să vină să completeze piaţa unică şi a cărei
realizarea constituia un ,,complement natural şi indispensabil stabilirii vastei pieţe
fără frontiere interne, etapă a construcţiei europene consacrate de Actul Unic
European”. Sau, cum sugestiv se afirmă, ,,acest proces de <<unificare în etape>>
care este cel al integrării de tip funcţional – sectorial, se afla, prin apariţia
obiectivului uniunii economice şi monetare, în faza ultimei trepte de integrare
economică şi a primei trepte de integrare politică”.
Desăvârşirea pieţei interne unice impunea o întărire a convergenţelor
politicilor economice şi macroeconomice ale statelor membre şi crearea unei
monede unice. Rezulta astfel o piaţă complet integrată, în care schimburile nu
oscilează şi care oferă astfel garanţie de eficienţă. Limitele Sistemului Monetar
European (SME) au devenit şi mai evidente odată cu consacrarea definitivă a
liberei circulaţii a capitalurilor, incompatibilă cu fluctuaţia schimburilor pe care
acesta o permitea.
Consiliul european de la Hanovra, din iunie 1988, decide constituirea unui
comitet de experţi pentru a studia şi a propune etapele concrete ce trebuiau să ducă
la Uniunea Economică şi Monetară. Format din guvernatori ai băncilor centrale şi
experţi independenţi, sub preşedinţia lui Jaques Delors, Comitetul îşi prezintă
concluziile, sub forma ,,Planului Delors“, la 17 aprilie 1989, propunând
realizarea în trei etape a Uniunii Economice şi Monetare.
Pe baza acestui raport, în luna iunie Consiliul European reunit la Madrid
anunţă convocarea unei noi conferinţe interguvernamentale, care trebuia să aibă
loc între 1990-1992, în scopul stabilirii măsurilor necesare realizării Uniunii
Economice şi Monetare. Se preconiza ca prima etapă a acesteia să înceapă la 1
iulie 1990, cu liberalizarea mişcărilor de capitaluri. Apoi, Consiliul European de
la Strasbourg (8-9 octombrie) decide măsurile care trebuiau să însoţească
această primă fază: supravegherea principalilor indicatori economici, formularea
de recomandări în ceea ce priveşte politicile economice, în special cele bugetare,
întărirea puterilor Comitetului guvernatorilor băncilor centrale.
Stabilirea instituţiilor monetare şi a competenţelor acestora va face însă
necesară o nouă revizuire a Tratatelor ducând, în cele din urmă, la Tratatul

111
Uniunii Europene. Fixând obiective atât de îndrăzneţe, Actul Unic European a
pus, în acelaşi timp, bazele pentru o nouă reformă a tratatelor comunitare.

3.4. Acordul Schengen – o abordare interguvernamentală a spaţiului


unic fără frontiere
 Dacă în ceea ce priveşte îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene,

Europa AUE aduce o serie de modificări Tratatelor institutive de natură să o facă


cetăţenilor realizabilă, în ceea ce priveşte cel de-al doilea obiectiv stabilit la Consiliul
European de la Fontainbleau din 1984, crearea „Europei cetăţenilor”, asigurarea

 unui spaţiu fără frontiere interne tuturor cetăţenilor statelor membre, acesta se va
dovedi mult mai greu de realizat.
Reticenţele manifestate de unele state membre (în special de Marea Britanie),
Acordul
Schengen au făcut ca libera circulaţie a persoanelor să nu poată fi realizată decât parţial şi
spaţiul unic să nu poată fi completat printr-o cooperare poliţienească şi judiciară a
statelor membre (prin reglementarea unei politici de imigraţie şi a unui drept de

 azil) care să permită suprimarea totală a controalelor la frontiere.


Conştiente de dificultatea de a stabili aceste măsuri în cadrul comunitar, cinci
libera circulaţie dintre statele membre (Germania, Franţa şi cele trei state Benelux) semnează la 14
a persoanelor
iunie 1985 în micuţa localitate luxemburgheză Schengen un acord asupra
eliminării progresive a controalelor la frontierele lor comune. Realizat în afara
Tratatelor, acest acord prevedea libera circulaţie a persoanelor în interiorul
„spaţiului Schengen”, o cooperare poliţienească (prin crearea unui Sistem de
informaţii Schengen - SIS, o bancă de date destinată să faciliteze lupta contra
criminalităţii organizate şi a traficului de droguri) şi judiciară, ca şi o armonizare
a regulilor de intrare şi de sejur a resortisanţilor statelor terţe. În situaţii speciale şi
pentru o durată limitată un stat putea decide să reintroducă controalele la
frontierele sale.
Modalităţile de aplicare a acestei cooperări cu caracter guvernamental au fost
reglementate printr-o Convenţie de aplicare a Acordului, semnată la 19 iunie
1990, prin care se stabilea un Comitet executiv însărcinat să vegheze la realizarea
obiectivelor acestuia.
În anii 1990-1992, alte patru state membre ale Comunităţii semnează Acordul
şi Convenţia de aplicare: Italia în 1990, Spania şi Portugalia în 1991 şi Grecia în
1992.

112
Apărut din dorinţa unora dintre statele membre ale Comunităţii de a avansa
mai repede pe calea integrării, într-un moment în care condiţiile politice nu erau
întrunite în interiorul sistemului decizional comunitar, Acordul Schengen şi
Convenţia de aplicare se doreau a fi un laborator pentru libera circulaţie a
persoanelor în interiorul Comunităţii.
Văzută de unele dintre statele semnatare prea restrictivă şi de altele prea
permisivă, Convenţia a suscitat de la început critici contradictorii. Intrarea ei în
vigoare, prevăzută iniţial pentru începutul anului 1993, este amânată de mai multe
ori din cauza unor probleme tehnice (amenajări de infrastructură, pregătirea SIS,
etc), dar şi a unora politice, statele punând în balanţă raţiunile legate de
respectarea libertăţii şi cel legate de asigurarea propriei securităţi. În cele din
urmă, ea intră în vigoare la 26 martie 1955, doar între şapte dintre statele
semnatare, Italia şi Grecia nefiind pregătite să participe la SIS.


integrare
politică

- TEMA IV -
EUROPA PE CALEA INTEGRĂRII POLITICE.
CREAREA UNIUNII EUROPENE ŞI EVOLUŢIA ACESTEIA

 1. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene


1.1. Premisele trecerii la uniunea politică
căderea
comunismului Cu perioade de stagnare, dar şi cu perioade de avânt extraordinar, edificiul
construit prin Tratatele de la Paris şi Roma a avut în evoluţia să o dinamică
ascendenta. „Patruzeci de ani de integrare economică au deschis calea integrării
politice. Punerea în comun a resurselor, administrarea uniunii vamale, a
instituţiilor şi politicilor comune, semnificaţia politică a deciziilor economice
 precum şi dimensiunea politică a comerţului şi a relaţiilor economice externe, sunt
reunificarea
tot atâţia factori care au imprimat o dimensiune politică Comunităţii europene”. A
Germaniei

113
venit vremea ca, după integrarea economică, să se treacă la o uniune politică,
împlinindu-se astfel viziunea lui Jean Monnet, care a previzionat această evoluţie
a integrării europene, arătând că ,, la acel moment va trebui inventat un nou sistem
original adecvat construcţiei europene”.
Cooperarea politică europeană, lansată în 1970 şi dezvoltată prin Actul Unic
European, limitată la simple consultări, nu oferea instrumentele reclamate atât de
dezvoltarea internă a Comunităţii cât şi de noua panoramă internaţională. În plan
intern, spaţiul unic fără frontiere creat făcea necesară o cooperare organizată a
statelor membre, prin stabilirea unui număr de măsuri de politică internă care să
vină să completeze eforturile guvernelor naţionale în domeniul imigraţiei, al
cooperării judiciare şi poliţieneşti.
Elementul declanşator al procesului de accelerare a construcţiei europene şi de
trecere la uniunea politică a fost dat însă din exterior, de evenimentele istorice ce
au avut loc în anii 1989-1991. Căderea zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989,
căderea regimurilor comuniste şi odată cu aceasta dispariţia blocului de Est,
urmată de dezintegrarea Uniunii Sovietice, au pus capăt divizării Europei şi au
modificat total perspectivele integrării europene. Devenea astfel urgent ca viitorul
Europei să fie regândit.
Evenimentelor de pe continent li s-a adăugat, la scurt timp, războiul din Golf,
şi limitele politicii externe europene au devenit şi mai evidente. În faţa tuturor
acestor evenimente, cele douăsprezece state membre au acţionat cu o eficacitate
inegală.
Dacă din punct de vedere economic, Comunitatea bine organizată a putut să
acţioneze în faţa profundelor transformări produse pe continent ca o veritabilă
putere, oferind ajutor imediat şi punând bazele unei cooperări pe termen lung,

 dătătoare de speranţă pentru statele din Centrul şi Estul Europei, din punct de
limitele cooperării vedere politic, simpla cooperare interstatală la care se reducea cooperarea politică
politice europene
europeană, a făcut ca acţiunea comună a celor douăsprezece state membre, în
afara spaţiului comunitar, să lipsească aproape total.
Sfârşitul războiului rece, căderea zidului Berlinului şi apariţia unor noi
democraţii în Estul continentului deschideau, după atâţia ani, posibilitatea unei
reunificări a Germaniei. Concretizările acestui deziderat nu se vor lăsa aşteptate
şi, la 29 noiembrie 1989, cancelarul Helmut Kohl prezintă un plan în zece puncte
pentru realizarea reunificării sub forma unei confederaţii. Lucrurile se precipită
însă după exodul masiv al est-germanilor în Vest şi după manifestaţiile în

114
favoarea reunificării ce au avut loc în toate marile oraşe din Germania de Est.
Consiliul european de la Strasbourg, din 9 decembrie 1989, a aprobat principiul
liberei autodeterminări în realizarea unităţii celor doua state germane, iar cele
patru puteri care împărţeau responsabilităţile în Germania după 1945 acceptă
reunificarea. În aceste condiţii, la 1 iulie 1990 este realizată uniunea monetară
între cele două Germanii, iar la 3 octombrie 1990 unitatea Germaniei este
restabilită.
Consiliul european de la Dublin din 28 aprilie 1990 a stabilit că integrarea
teritoriului RDG în Comunitate să aibă loc după ce din punct de vedere juridic
unificarea va fi definitivată, fără să aibă loc o revizuire a tratatelor comunitare.
Cele cinci landuri ale ex-RDG (cu o populaţie de 18 milioane locuitori), vor intra
de fapt în Comunitate ca părţi ale teritoriului Germaniei însă, datorită
disparităţilor existente în dezvoltarea lor economică, nu vor putea aplica în
totalitate regulile comunitare decât după o perioadă de tranziţie de trei ani, care se
va încheia la 1 ianuarie 1993. În timpul acestei perioade de tranziţie va fi pus în
aplicare un program de sprijin financiar constând în aproximativ 12 miliarde de
mărci germane, în special sub forma fondurilor structurale (o sumă enormă pentru
bugetul comunitar, dar care reprezintă un ajutor modest faţă de enormele
transferuri operate de Germania de Vest spre Est).
Reunificarea Germaniei schimbă datele în Europa şi reactivează vechile
dezbateri legate de legitimitatea şi forţa Germaniei. Europa comunitară era
preocupată de posibilitatea ca Germania, întărită în urma reunificării, să repună în
discuţie integrarea comunitară, să dezvolte o politică independenta îndreptată
către Est, poate chiar de reapropiere de Moscova, sau să încerce să exercite o
adevărată hegemonie în Europa şi să imprime un ritm şi o viziune proprie
procesului comunitar.
Lideri germani, în frunte cu cancelarul Helmut Kohl, liniştesc însă spiritele,
reafirmându-şi ataşamentul faţă de construcţia comunitara. În opinia lor,
unificarea germană şi integrarea europeană nu numai că nu sunt contradictorii, ci
reprezintă două feţe ale aceleiaşi medalii.
Aprofundarea unităţii europene devenea astfel un corolar evident al reunificării
germane. Noile circumstanţe cereau un mare pas în direcţia integrării, prin
punerea bazelor construcţiei politice a Europei. Reforma prognozată nu se putea
limita doar la domeniul economic, fără a lua în discuţie şi uniunea politică. În
noua conjunctură internaţionala, aceasta putea constitui un mijloc de a stopa

115
renaşterea naţionalismului şi de a ancora solid Germania în Comunitate însă, în
egală măsură, permitea consolidarea Comunităţii înaintea extinderilor viitoare,
care păreau iminente.

1.2. Convocarea conferinţelor internaţionale şi adoptarea Tratatului


asupra Uniunii Europene
În faţa atâtor aşteptări, resorturile politice se pun în mişcare. După o initiaţivă
belgiană datând din 20 martie 1990, care propunea accelerarea UEM, reformarea
instituţiilor şi punerea bazelor unei politici externe şi de securitate, urmează o
declaraţie franco-germană din 20 aprilie 1990, care apreciază că este momentul
ca să înceapă procesul de transformare a relaţiilor dintre statele membre într-o
Uniune Europeană, declaraţie care, venind cu câteva zile înainte de Consiliul
European extraordinar prevăzut pentru 28 aprilie, a reprezentat elementul
declanşator al procesului care va conduce la convocarea unei a doua conferinţe
interguvernamentale.

 Reformele prognozate vizau numeroase domenii: îmbunătăţirea sistemului


convocarea instituţional şi calitatea sa democratică prin creşterea competenţelor Parlamentului
Conferinţelor European, îmbunătăţirea cooperării în materie de politică externă, pentru a se
interguvernamentale
pentru adoptarea transforma într-o veritabilă politică externă şi de securitate comună, care putea să
reformelor prognozate răspundă eficient noilor provocări venite din exterior.
În aceste condiţii, Consiliul European extraordinar de la Dublin, din 28 aprilie
1990, decide convocarea a două conferinţe interguvernamentale, care trebuiau să
se desfăşoare simultan începând cu luna decembrie, una pentru UEM şi cealaltă
pentru uniunea politică.
Ambele conferinţe îşi vor începe lucrările la 15 decembrie 1990 la Roma, sub
preşedinţia italiana a Consiliului, având misiunea ca până la 30 iunie 1991 să
adopte hotărârile necesare. Această misiune se va dovedi a fi destul de greu de
adus la îndeplinire întrucât în timpul conferinţelor au existat numeroase disensiuni
între statele membre cu privire la conţinutul concret ce urma să fie dat celor două
proiecte. Principalul element de consens între majoritatea statelor membre (cu
excepţia Marii Britanii, Danemarcei şi Irlandei) îl reprezenta necesitatea de a lega
proiectul de uniune economică şi monetară de un proiect de uniune politică, idee
lansată în comun de Franţa şi Germania în decembrie 1990, înainte chiar de
deschiderea conferinţelor. Regăsindu-şi astfel, într-un moment sensibil pentru
Europa, solidaritatea aflată în pericol la debutul procesului de unificare germană,

116
cele două state propuneau extinderea domeniilor de competenţă comunitară (în
special prin cuprinderea problemelor legate de imigraţie, dreptul de azil regimul
de vize, lupta contra criminalităţii organizate, etc.), extinderea puterilor
Parlamentului European şi asocierea parlamentelor naţionale la activitatea
comunitară, întărirea rolului Consiliului European, generalizarea votului cu
majoritate, punerea bazelor unei politici externe şi de securitate comună care, în
timp, să ducă la o apărare comună. În plus, se relua o propunere spaniolă - aceea a
creării unei cetăţenii europene.
Două alte proiectele guvernamentale prezentate în cursul anului 1991 vor
suscita o serie de discuţii. Primul, prezentat de preşedinţia luxemburgheză, care a
preluat conducerea lucrărilor în timpul primei jumătăţi a anului 1991, a fost
considerat datorită referinţelor la construcţia unui sistem de apărare comună, prea
supranaţional, în timp ce al doilea, venind din partea Olandei, a fost respins
datorită unei accentuate tente federaliste.
Multitudinea de proiecte, şi poziţiile destul de diferite asupra unora dintre
subiectele în discuţie, au făcut ca acordul să poată fi obţinut destul de greu.
După ce un prim proiect de tratat, care reunea lucrările celor două
 conferinţe, a fost prezentat la Consiliul European din iunie 1991, şi o nouă
Consiliul European
de la Maastricht versiune în septembrie, în timpul preşedinţiei olandeze, la Consiliul European de
la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, un acord politic a putut fi obţinut de către
şefii de stat şi de guvern ai celor douăsprezece state membre asupra celor două
texte, care trebuiau însă perfecţionate din punct de vedere juridic înainte de
semnare.


 După definitivarea tratatului la nivel de experţi, acesta a fost semnat de miniştri
trei
adoptarea de externe şi miniştri de finanţe ai celor douăsprezece state membre, la 7
piloniasupra
Tratatului februarie 1992, tot la Maastricht, urmând să între în vigoare, dacă ratificările
Uniunii Europene
naţionale erau realizate, la 1 ianuarie 1993, în acelaşi timp cu Piaţa Unică.


pilon 1. 3. Conţinutul si caracteristicile reformei convenite la Maastricht
comunitar

1.3.1. Structura formală a Tratatului. Principalele elemente de noutate

 Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a reprezentat reforma cea mai


piloni profundă pe care o vor cunoaşte Tratatele constitutive.
interguvernamentali
Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, statele membre trec pragul integrării
politice, constituind, în cele din urmă, Uniunea Europeană, obiectiv apărut încă

117
de la sfârşitul războiului şi reactivat de nenumărate ori de-a lungul evoluţiei
construcţiei comunitare. Manifestându-şi voinţa de a avansa considerabil în
construirea unei Europe unite, ele se angajează într-un ,,proces de exercitare în
comun a atributelor esenţiale ale suveranităţi naţionale, şi anume: politica externă
şi de securitate, apărarea comună în viitor, uniunea economică şi moneda unică,
cetăţenia europeană, securitatea juridică şi afacerile externe”.
Fără a alege calea unei rupturi cu trecutul, prin înfiinţarea unei entităţi complet
noi, Tratatul de la Maastricht creează, prin juxtapunerea celor două logici care au
marcat întreaga evoluţie a integrării europene – cea supranaţională şi cea
interguvernamentală, o Uniune Europeana fondată pe cele trei Comunităţi
Europene, completată cu noi forme de cooperare, în domenii unde integrarea
completă este încă dificil de realizat datorită sensibilităţilor naţionale. Modificând
tratatele comunitare anterioare şi introducând dispoziţii noi, el reprezintă, aşa cum
a fost calificat în doctrină, un veritabil ”tratat al tratatelor”.
Rezultă astfel o structură complexă, în care Uniunea Europeana cuprinde trei
piloni: un pilon comunitar şi doi piloni interguvernamentali.
Primul pilon, şi cel mai important, este format din Comunităţile europene
(CECO, CEE şi CEEA), ale căror competenţe sunt întărite considerabil prin
Tratatul de la Maastricht. Funcţionarea acestui prim pilon comunitar se realizează
preponderent pe criteriul supranaţional, cele mai multe decizii fiind luate prin
aplicarea regulii majorităţii.
Dintre cele trei Comunităţi, CEE suferă cea mai profundă transformare,
dispoziţiile sale fiind modificate în proporţie de 65%, iar termenul ,,Economică”
dispare din denumirea sa, devenind ,, Comunitatea Europeană,” pentru a sublinia
faptul că în timp, competenţele comunitare au fost completate şi de alte domenii
decât cel strict economic. CEE (devenită CE), nucleul Uniunii Europene, îşi va
asuma, de aici înainte, un numai responsabilităţi economice, ci şi politice, în
procesul de integrare europeană. Alături de Comunitatea Europeană continuă să
existe şi celelalte Comunităţi (CECO si CEEA), însă acestea apar din ce în ce mai
mult ca sectoare particulare ale Comunităţii Europene.
A. Noua Comunitate Europeană dobândeşte prin Tratatul de la Maastricht noi
competenţe:
 În domeniul economic, metoda comunitară se extinde asupra
protecţiei consumatorilor, protecţiei mediului, cercetării, industriei, reţelelor
transeuropene (de transporturi, furnizare de energie şi informaţie) şi politicii de

118
coeziune socială, pentru care se creează un nou fond structural destinat sprijinirii
statelor al căror Produs Intern Brut este mai mic de 90% din PIB-ul comunitar
mediu.
 Câmpul de acţiune al Comunităţii se extinde şi la o serie de alte
domenii decât cele economice. Ea poate interveni astfel în sectoare precum
educaţia şi formarea profesională, sănătatea publică şi cultura. Competenţa
Comunităţii în aceste domenii are însă un caracter complementar, trebuind să fie
 exercitată cu respectarea competenţelor statelor membre.
subsidiaritate Pentru a controla creşterea competenţelor comunitare, Tratatul de la Maastricht
introduce principiul ,,subsidiarităţii“, potrivit căruia Uniunea Europeană nu va
interveni în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă decât în măsura în
care obiectivele acţiunii avute în vedere nu pot fi realizate, datorită dimensiunilor
sau efectelor proiectate , de o manieră satisfăcătoare de către statele membre, însă
pot fi realizate mai bine la nivel comunitar.
 Tratatul prevede, de asemenea, crearea Uniunii Economice şi
Monetare, ca parte integrantă sau, cum i s-a spus în doctrină, ,,nucleu dur“ al

 pilonului comunitar, principalul instrument pentru realizarea obiectivelor


Uniune Economică economice stabilite. Considerată a avea un caracter ireversibil, aceasta trebuia să
şi Monetară
se realizeze progresiv, în trei etape, desfăşurate de la 1 iulie 1990, până cel mai
târziu la 1 ianuarie 1999, astfel: până la 31 decembrie 1993, liberalizarea
circulaţiei capitalurilor; începând cu 1 ianuarie 1994, pregătirea de către Institutul
Monetar European a trecerii la moneda unică, prin coordonarea politicilor
economice, în scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile
schimburilor valutare, de a limita deficitele şi datoria publică a statelor; crearea
unei monede unice, la 1 ianuarie 1999, şi înfiinţarea Băncii Central Europene.
 O noutate fundamentală a Tratatului de la Maastricht a reprezentat
crearea unei cetăţenii europene, recunoscute tuturor resortisanţilor unui stat
 membru, condiţionată astfel de cetăţenia naţionalăxxxviii, în virtutea căreia persoana
cetăţenie europeană respectivă are dreptul de a circula liber şi de a munci pe teritoriul Uniunii, de a

vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene, de a fi protejat pe


teritoriul statelor terţe de către autorităţile diplomatice ale oricăruia dintre statele
membre, de a se adresa cu o petiţie parlamentului European şi facultatea de a
sesiza mediatorul numit de Parlamentul de la Strasbourg.
Garantarea drepturilor decurgând din cetăţenia europeană, vine să întărească
alte măsuri luate la Maastricht, precum: protecţia sănătăţii publice, protecţia

119
consumatorilor, instituirea unor prerogative europene de formare profesională,
schimburile de studenţi şi profesori, în încercarea de a apropia cetăţenii de
structurile decizionale, conferindu-le sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun.
B. În domeniul instituţional, măsurile luate au avut în vedere întărirea
legitimităţii democratice a Comunităţii, şi marele câştigător este Parlamentul
European, ale cărui puteri sunt întărite considerabil. El este consultat la
desemnarea Preşedintelui Comisiei şi aprobă chiar ulterior numirea acestuia.
 Procedura avizului conform şi procedura de cooperare sunt extinse iar crearea
procedura de
codecizie unei noi proceduri legislative, de codecizie, prin care Parlamentul poate să
blocheze un text, în ciuda acordului Consiliului de miniştri, îl transformă în
partener egal al Consiliului în adoptarea unor categorii de acte. Democratizarea
produsă prin aceste schimbări se va accentua odată cu crearea unui nou Comitet al
reprezentanţilor locali şi regionali, cu caracter consultativ, a Comitetului
regiunilor şi a unui Ombudsmen (Avocat al Poporului), dependent de Parlamentul
European.
 Cel de al doilea pilon, cuprinde politica externă şi de securitate comună
PESC
(PESC), o codificare a cooperării politice europene dezvoltate începând cu anii
’70.
În cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună statele membre puteau
adopta masuri pentru apărarea valorilor comune, menţinerea păcii, întărirea
securităţii Uniunii şi întărirea democraţiei. Politica de securitate putea conduce, în
timp, la o apărare comună şi, din această perspectivă, Uniunea Europei
Occidentale a devenit ,,braţul înarmat al Uniunii Europene”xxxix, ,,parte integrantă
a dezvoltării Uniunii”, chemată să elaboreze şi să se pună în aplicare decizii şi
acţiuni care au implicaţii în domeniul apărăriixl.
Al treilea pilon, Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), a
fost introdus pentru a gestiona problemele „de interes comun” legate de libera
 circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar: controalele la frontierele externe,
JAI
politica de vize, de imigraţie, dreptul de azil, lupta împotriva traficului de droguri,
a criminalităţii organizate şi a terorismului, limitându-se la adoptarea unor poziţii
comune în acest domeniu şi posibilitatea de a acţiona în comun.
Colaborarea în domeniul Politicii Externe şi de Securitate Comune şi Justiţiei
şi Afacerilor Externe apărea ca necesară în condiţiile evoluţiei integrării
economice, însă această colaborare se va desfăşura după regulile cooperării

120
clasice interguvernamentale, deciziile fiind luate cu unanimitate, însă măsurile de
aplicare a acestora puteau fi luate cu majoritate calificată.
De fapt, temerea de a nu ,,contamina“ cele două domenii politice cu
supranaţionalismul prezent în cadrul integrării economice a determinat alegerea
acestei structuri pe piloni a Uniunii Europene, în locul unei structuri unitare, care
ar fi favorizat extinderea metodelor supranaţionale la PESC şi JAIxli.

1.3.2. Caracteristicile Uniunii Europene

 Noua entitate politică înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, Uniunea


ansamblu unitar Europeana, deşi dotata cu o structura complexa, reprezintă un ansamblu unitar,
în care cei trei piloni sunt indisolubil legaţi. Unitatea pilonilor este dată de
înscrierea unor principii fundamentale comune (art. A şi F), a unor obiective

 comune pe care trebuie să le realizeze Uniunea prin cei trei piloni (art. B) şi, mai
ales, de introducerea unui cadru institutional unic, care (potrivit art. C) asigură
cadru
coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor
instituţional unic
sale, respectând şi dezvoltând tot ceea ce s-a realizat pe plan comunitar.
Uniunea Europeana nu se substituie Comunităţilor Europene, nu are
personalitate juridica proprie (angajându-se pe plan extern prin intermediul
Comunităţilor, care îşi păstrează personalitatea juridica) şi nici un cadru
instituţional distinct, folosind cadrul institutional al Comunităţilor. Astfel,
instituţiile din pilonul comunitar servesc, în acelaşi timp, şi cei doi piloni
interguvernamentali, însă puterile lor şi procedurile după care funcţionează sunt
diferite.
Dacă în pilonul comunitar, instituţiile cu un puternic caracter supranaţional,
Comisia şi Parlamentul, dispun de ample competenţe, iar Curtea de Justiţie
exercită controlul obligatoriu asupra aplicării actelor adoptate, în pilonii
interguvernamentali puterile lor sunt mult limitate. Competenţa Curţii de Justiţie
este, în virtutea art. L din TUE, exclusă total în domeniile cooperării politice,
atribuindu-se competenţe limitate numai în cadrul pilonului JAI. Comisia dispune
de un drept de iniţiativă limitat în domeniul cooperării politice (fără a include
cooperarea judiciară penală sau poliţienească), pe care îl exercită împreună cu
statele membre, iar Parlamentul este doar informat şi consultat în domeniul
cooperării interguvernamentale şi poate adresa interpelări şi recomandări.
Rezultă astfel că singura instituţie care poate acţiona de o manieră
importantă în cei doi piloni interguvernamentali este Consiliul Uniunii, cel care
 121
rol sporit pentru
Consiliul UE
apară la nivel comunitar interesele statelor membre, acesta putând defini poziţiile
comune şi adopta acţiuni comune în domeniile Politicii Externe şi de Securitate
Comună şi Justiţiei şi Afacerilor Externe. Alături de Comisie, Consiliul are
sarcina de a asigura, în numele Uniunii, coerenţa actelor întreprinse în cadrul
fiecăruia dintre cei trei piloni în materie de politică externă.
Tratatul de la Maastricht creşte numărul instituţiilor la cinci, ridicând la rangul
de instituţie Curtea de Conturi, cu competenţă exclusiv în domeniul comunitar şi
instituie Comitetul regiunilor, al cărui rol este pur consultativ.
Uniunea şi-a creat însă un organ specific – Consiliul European, recunoscut
deja prin Actul Unic European, care, deşi nu devine formal instituţie,
completează, alături de instituţiile comunitare, sistemul instituţional unic. Potrivit
articolului D din Tratat, acesta are sarcina de a da Uniunii „impulsurile necesare
dezvoltării sale şi de a defini orientările politice generale”. Recunoscându-i-se
acest rol primordial în orientarea şi impulsionarea Uniunii în ansamblu (deci atât
în pilonii extracomunitari, cât şi în cel comunitar), Consiliul European va deveni
,, motorul” politic al sistemului instituţional comunitar, un motor care însă,
datorita compoziţiei sale, va produce un dezechilibru între interguvernamental şi
comunitar, contribuind la întărirea elementelor interguvernamentale.

1.3.3. Importanţa creării Uniunii Europene


Instituirea Uniunii Europene a reprezentat o etapă importantă în procesul de
integrare europeană sau, aşa cum se înscrie chiar în articolul A al Tratatului de la
Maastricht, “o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între
popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate în cel mai înalt respect al
principiului transparenţei şi cât mai aproape posibil de cetăţeni”. Acest prim
articol pune accent pe natura dinamică a conceptului de uniune, prin opoziţie cu
conceptul static de unitate, fără însă ca finalitatea ultimă a procesului să fie
indicată cu claritate.
Deşi prin deciziile fundamentale luate la Maastricht sunt reunite pentru prima
dată într-un tratat de integrare elemente supranaţionale, vizibil întărite, şi elemente
interguvernamentale, statele membre nu au acceptat afirmarea vocaţiei federale a
construcţiei europene.
Uniunea Europeana apare astfel ca o construcţie politico-juridică originală, în
care elementele federale şi confederale coexista, un sistem nou care nu intră în

122
categoriile juridice şi politice cunoscute până în prezent, şi care continua să fie
„mai mult decât o organizaţie internaţională, dar mai puţin decât un stat”.
Reforma fundamentală decisă la Maastricht reprezintă mai degrabă un început
decât un rezultat, o finalitate, ea reconfirmă caracterul evolutiv al integrării
europene, o evoluţie care, în lumina experienţei comune şi a coeziunii statelor
membre în faţa provocărilor viitorului, să ducă la “o comunitarizare” progresivă a
pilonilor interguvernamentali.
Consacrând principiul menţinerii şi dezvoltării realizării comunitare (acquisul
 comunitar), Tratatul Uniunii Europene evidenţiază sensul acestei evoluţii: de la
ireversibilitatea
integrării integuvernamental la comunitar şi nu invers. Devine clar că procesul de integrare
este în principiu ireversibil şi orice întoarcere este puţin probabilă, costul său fiind
mult prea ridicat. Această ireversibilitate se încadrează în logica părinţilor
fondatori, aceea a “realizărilor concrete creând mai întâi o solidaritate de fapt”. Ea
este completată, în aceeaşi logică, de reacţia în lanţ pe care o vor declanşă
mecanismele integrării europene convenite la Maastricht, reformele antrenând alte
reforme.
Voinţa politică a statelor membre de a se angaja într-un astfel de proces
ireversibil şi dinamic este evidenţiată de înscrierea, în dispoziţiile finale, a duratei
nelimitate a Tratatului şi, mai ales, de anticiparea următoarei etape, prin
prevederea, în art. N, a convocării unei noi conferinţe interguvernamentale pentru
revizuirea Tratatului, în 1996.

1.4. Problemele economice ale anilor ’92-’93 şi dificultăţile ratificării


Tratatului asupra Uniunii Europene
Dacă semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene, la 7 februarie 1992, s-a
desfăşurat într-un climat de optimism, statele fiind conştiente de pasul imens pe
care l-au făcut pe calea integrării europene, lucrurile se vor complica în faza
ratificărilor naţionale, care ar fi trebuit să se încheie la 31 decembrie 1992, pentru
ca Tratatul să poată intra în vigoare la 1 ianuarie 1993.
Dificultăţilor politice de aprobare a Tratatului în cursul unui proces de
ratificare mult mai dificil şi mult mai lent decât se prevăzuse, li se adaugă o serie
de probleme economice cu care se confruntă statele membre în această perioadă

123
(recesiunea economică, creşterea şomajului, problemele monetare din 1992-1993),
provocând o nouă criză a construcţiei europene.
În mai 1992, statele membre decid reformarea PAC, în scopul creşterii
resurselor necesare pentru dezvoltarea noilor politici comune şi a noilor obiective
ale Uniunii, într-un moment de criză economică când mai multe state membre
încearcă să-şi reducă contribuţia la bugetul comun. Această reformă, orientată
spre restructurarea agriculturii şi constând în principal în reducerea preţurilor
garantate la produsele agricole, este primită cu ostilitate de fermierii francezi,
contribuind la alimentarea opoziţiei, în această ţară, faţă de Tratatul de la
Maastricht.
Dificultăţile economice şi tensiunile legate de PAC vor determina, în toamna
 anului 1992 – vara anului 1993, o gravă criză a Sistemului Monetar European
criza Sistemului (prin slăbirea principalelor monede europene), care se va încheia la 2 august,
Monetar European
când se decide ridicarea marjei de fluctuaţie de la 2,25% la 15%.
Dezorientarea care domnea încă cu privire la viitorul Europei după profundele
schimbări care au avut loc pe continent între 1989-1992, a determinat reactivarea
unora dintre contradicţiile care au marcat întreaga evoluţie a integrării (disputa
 între suveranitate şi integrarea europeană, între solidaritatea comunitară şi
creşterea
euroscepticismului interesul naţional, lipsa legitimităţii democratice a acesteia şi îndepărtarea de
cetăţean), influenţând creşterea eurosceptismului în rândul populaţiei statelor
membre.
Dacă în Belgia, Olanda, Italia, Grecia şi Luxemburg, Tratatul Uniunii
Europene a putut fi ratificat fără prea mari dificultăţi, prin procedura parlamentară
ordinară, în mai multe state (Franţa, Spania, Portugalia, Germania) procesul de
ratificare s-a complicat prin necesitatea de a revizui, în prealabil, constituţia
naţională, în special prin introducerea unor modificări care să permită transferul
de suveranitate cerut de participare la uniunea economică şi monetară sau de votul
resortisanţilor altor state ale Uniunii în cadrul alegerilor municipale.
Dificultăţile au apărut însă mai ales în statele care au optat pentru ratificarea
tratatului prin referendum, unde ruptura evidentă dintre clasa politică, favorabilă
 integrării, şi opinia publică, mai degrabă reticentă, a determinat numeroase
dificultăţi de
manifestări împotriva ratificării. Într-o perioadă de criză economică, Comunitatea
ratificare
a devenit ţapul ispăşitor al nemulţumirilor populaţiei faţă de nivelul de trai, rata
şomajului, securitatea personală.

124
Punctul culminant al crizei l-a constituit respingerea legii de ratificare a
Tratatului la referendumul organizat în 2 iunie 1992 în Danemarca (ca urmare a
imposibilităţii obţinerii unei majorităţi favorabile de 5/6 în Parlament, aşa cum
cereau reglementările interne), 50,7% din votanţi pronunţându-se împotrivă.
Pentru a nu bloca intrarea în vigoare a Tratatului, Consiliul European
extraordinar reunit la Oslo la 4 iunie 1992 a decis continuarea procesului de
ratificare în alte state până când guvernul danez găseşte soluţii pentru depăşirea
crizei.
Încurajate şi de succesul înregistrat în Irlanda (unde la referendumul din 18
iunie, 69% dintre alegatori au răspuns favorabil) şi în Franţa (unde la
referendumul din 20 septembrie, decis de preşedintele Mitterand ca urmare a
votului negativ din Danemarca, s-a înregistrat un procent de 51% din voturi în
favoarea Tratatului), statele membre reuşesc să găsească soluţii pentru rezolvarea
problemei daneze la Consiliul European de la Edinbourg din 12 decembrie 1992.
Astfel, Danemarca obţine o serie de derogări de la aplicarea politicii comune de
apărare şi, mai ales de la participarea la cea de-a treia faza a UEM – moneda
unică. În aceste condiţii, tratatul este supus unui nou referendum, 18 mai 1993, şi
este aprobat cu o majoritate de 56,8%.
Votul danez a permis reluarea procesului de ratificare şi în Marea Britanie,
întrerupt după rezultatul negativ al primului referendum din Danemarca. În ciuda
numeroaselor concesii făcute acesteia în timpul negocierilor (excluderea de la
aplicarea politicii sociale şi de la obligarea instituirii monedei unice), guvernul
Major a trebuit să lupte atât cu laburiştii, cât şi cu unii membri ai propriului partid
care se opuneau ratificării tratatului şi, evitând referendumul, recurge în iulie 1993
la angajarea răspunderii sale, obţinând majoritatea necesară ratificării.
Ultimul bastion rămâne, paradoxal, Germania unde rezultatul primului
referendum danez relansase dezbaterile mai vechi asupra renunţării la marcă,
,,simbol al reuşitei germane’’ şi înlocuirea acesteia cu viitoarea monedă unică,
unele forţe politice cerând chiar renegocierea Tratatului. La rândul lor, landurile
invocau transferul unor competenţe către Comunitate care le-ar fi limitat
competenţele proprii. Apare astfel necesitatea unei revizuiri constituţionale, care
se realizează la 21 decembrie 1992, articolul 23 din Constituţia revizuită dând
landurilor o serie de garanţii cât priveşte prezervarea competenţelor lor.
Legea de ratificare a Tratatului de la Maastricht este aprobată în decembrie
1992 de Parlamentul german, însă un ultim obstacol îl constituie supunerea

125
acesteia recursului în faţa Tribunalului Constituţional, care statuează abia la 12
octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.
Tratatul poate fi astfel ratificat definitiv şi de ultima ţară şi intră în vigoare la 1
noiembrie 1993.

 1.5. O întrebare pentru viitor – ce finalitate pentru proiectul european?


finalitatea Adâncirea integrării reclamă, fără îndoială, întărirea solidarităţii între
proiectului statele membre şi popoarele lor.
european
Dezbaterile febrile în jurul ratificării Tratatului de la Maastricht au dovedit
fragilitatea unităţii europene şi faptul că, pe măsură ce ne apropiem de „nucleul
dur” al suveranităţii, statele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să transfere o parte
suplimentară din suveranitatea lor instituţiilor comunitare. Ele au demonstrat că
evoluţia construcţiei europene depinde de voinţa politică a statelor europene, a
popoarelor lor, de a se desprinde de trecut şi de a susţine ideea unui destin comun
al Europei, în ciuda diverselor manifestări ale naţionalismului şi a tentaţiei
permanente a protecţionismului economic.
Dacă ideea europeană nu a suscitat niciodată o mare adeziune populară, ea

 nici nu a fost complet repudiată atâta vreme cât obiectivele fixate erau destul de
clare: prosperitatea economică şi prezervarea păcii. Odată cu progresul proiectului
necesitatea
democratizării european însă, cu cuprinderea unor chestiuni atât de importante precum moneda
construcţiei europene
unică sau securitatea, guvernele nu mai pot face Europa să progreseze „pe
ascuns”, în semiobscuritatea gândită de părinţii fondatori. Ideea europeană a
devenit deci „o miză democratică, care reclamă să fie explicată”. Oamenii au
nevoie să ştie în ce constă proiectul la care sunt chemaţi să-şi dea adeziunea, care
sunt obiectivele şi finalitatea acestuia. Cu alte cuvinte, asupra a ce trebuie să fie
uniţi. În lipsa unor explicaţii clare, neîncrederea faţă de tot ceea ce depăşeşte
cadrul naţional se amplifică, „hrănind fantasmele asupra complotului comunitar
împotriva popoarelor”.
Obiectivul democratizării construcţiei europene se regăseşte atât în etapa
negocierii Tratatului de la Maastricht, cât şi în deciziile luate în cursul procesului
de ratificare a acestuia, şefii de stat şi de guvern întruniţi la Birmingham şi
Edinburgh adoptând o serie de măsuri ce vizau apropierea de cetăţeni a procesului
de construcţie a Europei. Imperativul întăririi legitimităţii democratice a Uniunii
va jalona întreaga evoluţie viitoare a acesteia.

126

criza iugoslavă
Rezultat al unui compromis între logica supranaţională şi cea
interguvernamentală (practică ce a fost experimentată cu succes după 1950) într-o
încrengătură de proceduri de inspiraţii diferite, Tratatul de la Maastricht a impus
 renaşterea interesului pentru definirea viitoarei Europe, a finalităţilor construcţiei
federalism europene şi le-a focalizat pe opoziţia dintre „federalişti” şi „suveranişti”.

 Pe de altă parte, compromisul realizat prin Tratatul de la Maastricht pentru


ineficienţa
cooperării
a nu bloca avansul integrării, acela de a accepta un statut special pentru unele ţări

suveranism (Marea Britanie şi Danemarca), derogă de la principiul realizării comunitare


politice
europene (aquis-ului comunitar) însă deschide, în acelaşi timp, calea unei flexibilităţi în
 procesul de integrare. Calificată prin folosirea a diverse formule – „integrare
integrare diferenţiată diferenţiată”, „Europa cu mai multe viteze”, aceasta va permite participarea la

proiectul european şi a ţărilor care nu doresc sau nu pot să se integreze la fel de


repede ca celelalte. Întărirea fenomenului integrării diferenţiate, care va deveni un
element important al construcţiei europene, prin derogare de la principiul
realizării comunitare, prezintă însă o serie de riscuri pentru uniformitatea
dreptului comunitar, a căror gestionare se va dovedi destul de dificilă în viitor.
Deşi a reprezentat un pas important în procesul de edificare a unei veritabile
Uniuni Europene, Tratatul de la Maastricht nu a reuşit să rezolve problemele
politice. Lipsa de motivaţie a unora dintre statele membre pentru a participa la
uniunea politică şi militară, care s-a tradus la Maastricht prin stabilirea unui
calendar lung pentru problemele diplomatice şi de apărare, va pune Comunitatea
în situaţia de a nu putea să reacţioneze eficient în faţa unei crize reale cu care se
va confrunta foarte rapid.

2. Aprofundare şi /extindere după Maastricht


2.1. Uniunea politică în faţa primelor provocări - criza iugoslavă.
Neputinţa Comunităţii de a se prezenta ca un element de referinţă în
dezbaterile cu privire la securitatea Europei, limitele prezenţei sale ca actor
internaţional, au devenit cât se poate de evidente în contextul crizei ce a izbucnit
în anii ’90 în spaţiul fostei Iugoslavii. În momentul declanşării conflictului
iugoslav, în vara anului 1991, Uniunea Europeana nu exista încă, dar exista
principiul „coerenţei” în politica externă şi cel al ,, poziţiilor europene comune”
statuate de Actul Unic European.

127
Mijloacele de acţiune ale Comunităţii în faţa confruntării între puterea federala
şi republicile secesioniste, care ameninţa să se extindă şi la alte state din Estul
Europei, se vor dovedi destul de modeste. După o primă încercare de mediere,
eşuată ca urmare a intervenţiei armatei federale în Slovenia, statele membre ale
Comunităţii adresează numeroase cereri de încetare a ostilităţilor, care nu vor fi
respectate însă. În cele din urmă, este suspendat ajutorul acordat Iugoslaviei în
baza acordului de cooperare din 1980 şi se impune embargoul asupra armelor.
Conştiente de miza pe care o reprezenta implicarea cu succes în rezolvarea
crizei, statele membre încearcă în perioada următoare, să adopte o poziţie comună
şi, la 7 septembrie 1991, convoacă la Haga o conferinţă de pace la care participă,
alături de reprezentanţii lor, Comisia şi părţile beligerante.
În condiţiile în care ONU şi SUA rămân în espectativă, Comunitatea are astfel
o şansă importantă de a-şi întări poziţia pe continent. Voinţa declarată de
cooperare nu este însă suficientă, şi şansa este ratată întrucât statele membre nu
reuşesc să se pună de acord asupra măsurilor ce trebuiesc luate. Refuzul Marii
Britanii de angajare în cadrul UEO a unei forţe de interpunere între croaţi şi sârbi,
trimite chestiunea în faţa ONU, care la 21 februarie 1992 acreditează în regiune
primele ,,căşti albastre”, formate în principal din soldaţi francezi şi britanici.
Nefuncţionalitatea cooperării politice în interiorul Comunităţii apare şi mai
tranşant în problema recunoaşterii republicilor care şi-au proclamat
independenţa. Astfel, hotărârea comună luată la Consiliul European de la
Maastricht, de a reporta data recunoaşterii oficiale la 15 ianuarie 1992, pentru ca o
serie de condiţii referitoare la drepturile omului, drepturile minorităţilor naţionale,
recunoaşterea inviolabilităţii frontierelor şi dezarmarea să poată fi îndeplinite, este
încălcată de Germania, care decide unilateral, la 23 decembrie, recunoaşterea
Croaţiei şi Sloveniei. Atitudinea acesteia, criticată de aliaţii săi comunitari, este cu
atât mai inoportună cu cât are loc într-un moment când se încearcă punerea
bazelor unei politici externe şi de securitate comune.
În faţa acestei divizări a statelor membre, creditul acordat Comunităţii
pentru găsirea unei soluţii de ieşire din criză nu a putut fi fructificat şi, cum nici
acţiunea ONU nu s-a dovedit mai eficientă, planurile de pace pe care aceasta le-a
propus eşuând, SUA iau iniţiativa şi intervin cu forţele aeriene ale NATO,
atribuindu-şi astfel toate meritele şi devenind principalul actor în negocierile ce
vor urma. Astfel, Alianţa Atlantică, compromisă la începutul deceniului prin
dispariţia duşmanului său, s-a instalat pe poziţia unei organizaţii de referinţă

128
pentru dezbaterile privind securitatea în Europa, poziţie recunoscută de toate
statele europene.
,,Lecţia“ iugoslavă a demonstrat fragilitatea cooperării politice europene
bazate pe o politică externă şi de securitate comună în care deciziile se iau cu
unanimitate, şi care nu este dublată de o structură de cooperare militară
europeană.
Deşi îmbunătăţită prin reformele ulterioare ale Tratatului asupra Uniunii
Europene, PESC nu va reuşi să contribuie decât în mică măsură la realizarea
obiectivului de afirmare a identităţii Uniunii pe scena internaţională. Ea nu va
putea impune o poziţie comună fermă a Uniunii nici în viitor, mulţumindu-se să
stea în umbra NATO.

2.2. Extinderea spre ultimele state din Vestul Europei


 2.2.1. Crearea Spaţiului Economic European
Extinderea spre Odată cu intrarea Marii Britanii în Comunităţi, relaţiile acestora cu AELS s-au
Vest
întărit considerabil prin încheierea unor acorduri bilaterale de liber schimb.
Adoptarea deciziei de constituire a Pieţei Unice, prin Actul Unic European, a
determinat statele membre ale AELS să.şi manifeste interesul de a participa la
unele dintre regulile tehnice şi juridice ale acesteia. După o perioadă de tatonări,
negocierile cu cele 7 state ale AELS (Austria, Finlanda, Suedia, Islanda,
Norvegia, Elveţia şi Lichtenstein) încep în iunie 1990 şi se încheie cu semnarea, la
 2 mai 1992, la Porto, a Acordului care instituie Spaţiul Economic European. El
Crearea intră în vigoare la 1 ianuarie 1994, fără Elveţia, care îl respinge prin referendum
Spaţiului
Economic la 6 decembrie 1992.
European Se constituie astfel una dintre cele mai mari zone economice existente, care
cuprinde peste 370 milioane de persoane, realizând 40% din comerţul mondial.
Spaţiul Economic European (SEE) este o asociaţie dotată cu un sistem
instituţional propriuxlii, care nu participă însă la deciziile Comunităţii şi în care
funcţionează cele patru libertăţi de circulaţie din cadrul Uniunii. El nu este însă o
uniune vamală total integrată, cum este Uniunea Europeană, întrucât nu participă
decât la 80% din normele pieţei unice, fiind excluse sectoare precum agricultura,
pescuitul, politica comercială comună şi fiscalitatea. În consecinţă, controalele
vamale între Uniune şi AELS se menţin iar libera circulaţie nu se aplică decât
produselor originare din statele membre ale Asociaţiei. Statele membre ale SEE
participa, de asemenea, la regulile comunitare în domeniul concurenţei şi la

129
cooperarea în domenii ca mediul, protecţia consumatorilor, educaţie, cercetare,
precum şi la finanţarea Fondului de coeziune creat prin Tratatul de la Maastricht.
Acordul asupra SEE va oferi un model pentru acordurile de asociere cu statele
candidate la aderare din Centrul şi Estul Europei.

2.2.2. Aderarea Austriei, Suediei şi Finlandei la Uniunea Europeana


Pentru unele dintre statele semnatare ale Acordului instituind Spaţiul Economic

 European, acesta nu a reprezentat decât o etapă pregătitoare pentru o viitoare


Aderarea aderare la Uniunea Europeană, sau o soluţie alternativă la integrare. De fapt, SEE
Austriei, Suediei avea să moară înainte de se naştexliii, pentru că atunci când el a intrat în vigoare, la
şi Finlandei
1 ianuarie 1994, unele dintre statele AELS erau în curs de negociere a aderării ca
membre cu drepturi depline.
Patru dintre acestea - Austria, Suedia, Finlanda şi Elveţia, renunţă, în
condiţiile sfârşitului războiului rece, să mai invoce incompatibilitatea statutului lor
de neutralitate cu Politica Externă şi de Securitate Comună în curs de
implementare la nivel comunitar, şi îşi depun candidatura pentru aderare: la 27
iulie 1989 Austria, la 1 iulie 1991 Suedia, la 18 martie 1992 Finlanda şi la 26
martie 1992 Elveţia, aceasta din urmă renunţând însă în urma referendumului
negativ pentru SEE. Lor li se alătură, la 25 noiembrie 1992, Norvegia, care nu
vroia să rămână în afară.
Consiliul European de la Maastricht decide ca o eventuală negociere să fie
deschisă pe baza TUE numai după intrarea în vigoare a acestuia. În condiţiile în
care ratificarea tratatului trenează, Consiliul European de la Edinbourg
(decembrie 1992) hotărăşte că negocierile pot începe înainte de finalizarea
ratificărilor, la începutul anului 1993, pentru ca tratatul de aderare să poată intra în
vigoare în 1995. De fapt, preşedinţia britanică, ea însăşi susţinătoare a extinderii,
spera ca prin aceasta să impulsioneze procesul de ratificare, în special în
Danemarca, favorabilă aderării altor state nordice. Deja legate puternic de
Comunitate, aderarea acestora trebuia să nu ridice probleme şi, în acelaşi timp, ea
nu ameninţa aprofundarea integrării pentru că, fiind state bogate, puteau contribui
la întărirea bugetului comun.
Negocierile de aderare se deschid la 1 februarie 1993 cu Austria, Finlanda şi
Suedia şi la 5 aprilie cu Norvegia. Ele se desfăşoară în paralel (însă separat cu
fiecare stat candidat), şi se încheie destul de rapid şi fără prea mari probleme,
după aproximativ un an. Fără a ridica pretenţiile Danemarcei şi Marii Britanii,

130
statele candidate obţin totuşi o serie de derogări de la chestiunile sensibile:
subvenţionarea agriculturii din regiunile defavorizate, reducerea contribuţiilor
financiare, limitarea tranzitului rutier pe teritoriul Austriei pentru 12 ani , cote de
peşte destul de mari pentru Norvegia.
O ultimă chestiune ce trebuia reglementată era legată de funcţionarea
instituţiilor cu cinsprezece state membre, în special modalitatea de vot în
Consiliul de miniştri. Marea Britanie şi Spania ridică problema minorităţii de
blocaj, care reprezenta 30% din voturi, opunându-se ca acesta să crească de la 23
(din 76 de voturi ale celor 12 state membre) la 27 (din 90 pentru Comunitatea în
15), pentru că ar fi favorizat statele mici, care grupându-se, ar fi putut bloca o
decizie.
Încercarea preşedinţiei greacă de a obţine consensul se finalizează cu
Compromisul de la Ioannina ( 29 martie 1994), care fixează minoritatea de
blocaj la 27, dar prevede că în cazul în care unii membri ai Consiliului,
 reprezentând 23 de voturi, îşi manifestă intenţia de a se opune la adoptarea actului
Compromisul
de la Ioannina comunitar, Consiliul va face tot posibilul pentru a se ajunge, într-un ,,termen
rezonabil “ şi fără a prejudicia interesele comunitare, la o soluţie satisfăcătoare
care poate fi adoptată cu 64 de voturi. Destul de confuz, acest aranjament nu va fi
înscris în tratate şi nici nu va fi aplicat, însă el ridica pentru prima data problema
necesităţii adaptării sistemului instituţional din perspectiva extinderii.
Tratatele de aderare sunt semnate la Corfu , cu ocazia Consiliului european
din 24 -25 iunie 1994, şi sunt supuse referendumului în cele patru state pentru a fi
ratificate, obţinând majoritatea favorabilă în Austria (66,4%), Finlanda (57%) şi
Suedia (52,2%). În Norvegia însă, pentru a doua oară populaţia se pronunţă
împotriva aderării (cu 52, 2% voturi împotrivă). Primele trei state devin oficial
membre ale UE la 1 ianuarie 1995, când intră în vigoare tratatele de aderare. Fără
a modifica substanţial echilibrul politic, ele primesc în total 59 locuri în Parlament
(21 Austria, 22 Suedia şi 16 Finlanda), câte 4 voturi în Consiliu Austria şi Suedia,
şi 3 voturi Finlanda, şi câte un post de comisar.

2.3. Bilanţul general al aplicării Tratatului de la Maastricht


Anii care au urmat intrării în vigoare a Tratatului asupra Uniunii Europene vor
constitui prilejul pentru experimentarea noilor politici comune introduse prin
tratat şi de pregătire a trecerii la moneda unică. În acelaşi timp însă, această
perioadă este marcată de mutaţii profunde la nivel internaţional, constând într-o

probleme economice
131
şi sociale
multiplicare a schimburilor comerciale şi o întărire a competitivităţii economice,
ca efect al unei globalizări din ce în ce mai accentuate. Consecinţele acesteia se
vor simţi foarte puternic la nivel comunitar, sub forma unei scăderi a nivelului de
trai şi creşteri şomajului.
Scepticismul faţă de construcţia europeană manifestat în timpul adoptării
Tratatului de la Maastricht, se va prelungi, şi instituţiile europene vor fi
considerate vinovate pentru toate dificultăţile economice cu care se confruntă
statele membre.
În lipsă unor articulări clare, ,,Europa socială” şi ,,Europa cetăţenilor” înscrise
la Maastricht, la confluenţa Uniuni economice cu Uniunea politică, progresează
mult prea lent în armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale oamenilor, în
raport cu unificarea pieţei. Disparităţile între statele membre în ceea ce priveşte
dialogul social şi drepturile sociale se accentuează, în special în ceea ce priveşte
rata şomajului, care înregistrează variaţii importantexliv. Pe lângă factorii
structurali (care ţin de indicele demografic, de educaţie, formare profesionala,
caracteristicile pieţei muncii, protecţia sociala, etc), trecerea la cea de-a doua fază
a UEM şi necesitatea îndeplinirii criteriilor de convergenţă agravează distorsiunile
sociale, căci se traduce prin austeritate bugetară şi rigoare monetară, ameninţând
“modelul social european”.
Multe dintre statele membre folosesc imperativele comunitare ca argument
pentru a-şi rezolva dificultăţile interne şi a-şi creşte rapid finanţele, impunând
măsuri nepopulare şi făcând astfel din Europa ţapul ispăşitor.
Uniunea este astfel departe de a-şi apropia cetăţenii săi, “deficitul democratic”
se acutizează, iar ,,chestiunea socială” revine la ordinea zilei. Oamenii aşteaptă
răspunsuri la preocupările lor şi soluţii pentru problemele lor.
Ieşirea din acest impas şi continuarea operei începute la Maastricht se vor
putea realiza, şi de această dată, graţie voinţei politice a liderilor europeni, care în
ciuda unor destul de severe diferenţe de opinie, reuşesc să repună în funcţiune
mecanismul comunitar.

2.4. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare


Ritmul câştigat de integrarea europeană prin Actul Unic European şi apoi prin
Tratatul de la Maastricht va fi menţinut, şi momentele următoare ale evoluţiei
europene vor fi mult mai dinamice. Tripticul ,,consolidare, aprofundare,

132
extindere“, lansat la Haga în 1969, este reluat în condiţiile schimbărilor profunde
ce au avut loc pe continent şi a noii conjuncturi internaţionale.
Cea mai importantă realizare o reprezintă angajarea, de o manieră determinată,
în pregătirea procesului de realizare a uniunii monetare, chiar dacă participarea
 la aceasta urma să se facă diferenţiat, doar o parte din statele membre acceptând să
treacă la ultima sa fază - moneda unică. În ciuda dificultăţilor majore de
Uniunea
Economică şi respectare a criteriilor de convergenţă, cu care se vor confrunta majoritatea
Monetară statelor, calendarul prevăzut a putut fi respectat.
La 1 ianuarie 1994 se poate trece la cea de a doua faza a uniunii monetare şi
 Institutul Monetar European, care trebuia să coordoneze politicile monetare ale
introducerea euro
statelor membre, se instalează la Frankfurt. Problema denumirii monedei
europene este rezolvată la Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995),
care decide înlocuirea termenului ,,ecu” cu cel de ,,euro”.
La Consiliul European de la Dublin, din decembrie 1996, se adoptă un ,,Pact
de stabilitate şi de creştere”, care prevede aplicarea de către statele membre ale
viitoarei zone euro a unui program de stabilitate şi aplicarea de sancţiuni
financiare statelor care, fără a trece printr-o recesiune economică gravă,
înregistrează un deficit bugetar mai mare de 3%.
 În acelaşi timp, conştientă de pericolul pe care îl reprezintă pentru viitorul
crearea Băncii construcţiei europene perpetuarea unei confuzii cu privire la rolul şi importanţa
Centrale Europene
trecerii la moneda unică europeană, Comisia se angajează într-o ampla campanie
de informare a întreprinderilor şi marelui public cu privire la utilitatea adoptării
euro.
Neîncrederea faţă de capacitatea unora dintre state de a îndeplini la timp
criteriile de convergenţă impuse este înlăturată în mai 1998, când Consiliul
european reunit la Bruxelles confirmă crearea unei zone euro cu unsprezece din
cele cincisprezece state membre. Singura a cărei participare a fost amânată
datorită neîndeplinirii condiţiilor este Grecia, în timp ce Marea Britanie,
Danemarca şi Suedia şi-au anunţat încă de la început neparticiparea.
Institutul Monetar European este înlocuit cu Banca Centrală Europeană şi
sunt stabilite parităţile definitive între cele unsprezece monede iar la 1 ianuarie
1999 euro este lansată ca monedă de plată scripturală. În 2001, i s-a permis şi
Greciei adoptarea monedei unice şi începând cu 1 ianuarie 2002 cele doisprezece
state au trecut la folosirea efectivă a acesteia.

133
3. Perfecţionarea Uniunii Europene. Reforma Tratatului de la Maastricht
3.1. Tratatul de la Amsterdam
3.1.1. De la convocarea CIG din 1996, la semnarea Tratatului de la
Amsterdam ( 1997)
Tratatul de la Maastricht conţinea în dispoziţiile sale finale (articolul N) clauza

 potrivit căreia o nouă Conferinţă Interguvernamentală (CIG) urma să fie


Tratatul de la convocată în 1996 pentru a face un bilanţ al primilor ani de aplicare a Tratatului
Amsterdam
şi a decide de comun acord asupra modificărilor ce urmează să fie aduse acestuia.
Politicile şi formele de cooperare instituite de Tratat trebuiau să fie revizuite în
vederea asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare. Erau vizate
în principal PESC, procedura de codecizie (posibilitatea ca aceasta să fie extinsă),
noi politici comune în domeniul energiei, turismului şi protecţiei civile.
Prevăzut pentru 1996, procesul de revizuire va fi declanşat mult mai devreme,
aproape simultan cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastrict, sub imperiul
schimbărilor rapide produse pe plan internaţional. Acestea cereau Uniunii să se
doteze cu mijloace pentru a face faţă presiunilor globalizării (care impunea
creşterea competitivităţii economice şi măsuri eficiente în domeniul ocupării
forţei de munca), amplificării terorismului şi a traficului de droguri, presiunii
migratoare exercitată din exterior asupra graniţelor Uniunii. În plus, perspectiva
lărgirii Uniunii cu noile democraţii din Europa Centrala şi de Est trebuia să dea
un nou obiectiv revizuirii tratatelor. Structura instituţională şi procesul decizional
comunitar, concepute iniţial pentru şase state membre şi aplicate fără mari
modificări unei Comunităţi formate din cincisprezece membri, trebuiau să facă
obiectul unei reexaminări profunde pentru a păstra caracterul democratic şi
eficacitatea unei construcţii care va îngloba mai mult de douăzeci de membrii.
Cum în aşteptarea Conferinţei Interguvernamentale se declanşează ample
dezbateri şi o avalanşă de propuneri venite din partea instituţiilor comunitare, a
grupurilor politice, a mişcărilor europene şi mediilor ştiinţifice sugerează
numeroase măsuri care ar putea contribui la asigurarea eficienţei reformei
prognozate, Consiliul European de la Corfu din iunie 1994 decide constituirea
unui grup de reflecţie pentru a pregăti viitoarea CIG. Instalat în funcţie la 2 iunie
1995, grupul este format de 18 membri (câte un reprezentant personal al fiecărui
ministru de externe, comisarul pe probleme instituţionale şi doi reprezentanţi ai
Parlamentului European), sub conducerea ministrului spaniol pe afaceri europene,
Carlos Westendorp. Mandatul său nu s-a limitat doar la chestiunile pentru care

134
Tratatul de la Maastricht prevăzuse revizuirea, ci s-a extins la orice altă ameliorare
posibilă. A fost vizată nu doar eficientizarea structurii instituţionale, ci şi
combaterea deficitului democratic, conferirea unei mai mari credibilităţi şi
coerenţe Uniunii şi întărirea rolului său pe scena internaţională.
Rezultatele activităţii desfăşurate timp de şase luni în cadrul comitetului de
reflecţie se concretizează într-un raport (Raportul Westendorp) prezentat
 Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995, pe marginea căruia se
vor purta discuţiile în cadrul conferinţei interguvernamentale a cărei deschidere

reformă solemnă este hotărâtă pentru martie 1996.


instituţională Lansate la Torino la 29 martie 1996, lucrările CIG se desfăşoară sub forma mai
multor reuniuni la vârf ale şefilor de stat şi de guvern din ţările Uniunii Europene.

 Consiliul European de la Torino a reţinut trei direcţii ale revizuirii:

rol extern - apropierea Uniunii de cetăţeni, pentru a putea răspunde mai bine nevoilor
întărit acestora;
- o eficacitate şi o legitimitate mai mare pentru instituţii, menţinerea unicităţii
 cadrului instituţional şi studierea posibilităţii instituirii unei cooperări întărite în
apropierea de
cetăţeni anumite domenii;
- întărirea rolului extern al Uniunii şi definirea relaţiilor cu UEO;
Negocierile, care au durat mai mult de un an, se vor găsi de mai multe ori în
impas. Mai întâi, ,,criza vacii nebune“, care izbucneşte în primăvara anului
1996xlv, apoi neînţelegerile între Franţa şi Germania cu privire la crearea unui
Înalt Reprezentant pentru PESC, la reducerea numărului comisarilor şi o nouă
ponderare a voturilor în Consiliu (acestea din urmă necesare din perspectiva
viitoarelor extinderi ale Uniunii).
Mai mult, chestiuni adiacente precum aplicarea “Pactului de stabilitate” şi
modalităţile de realizare a Uniunii monetare vin să îngreuneze negocierile. Data
limita stabilită pentru încheierea lucrărilor Conferinţei, iunie 1997, pare greu de
respectat de către preşedinţia olandeză care preia conducerea lucrărilor şi care,
după experienţa din 1991 de la Maastricht, se dovedeşte destul de prudentă.
Datele se schimbă însă odată cu venirea la putere în Anglia a lui Tony Blair,
favorabil integrării (cu unele excepţii în ceea ce priveşte euro, înlăturarea
controalelor la frontiere, fuziunea cu UEO), care abandonează atitudinea ostilă
faţă de politica socială comună şi obţine în schimb din partea Franţei acordul cu
privire la aplicarea Pactului de stabilitate. Realizarea acestui compromis a permis
ca lucrările CIG să poată fi finalizate la Consiliul European din 16 -17 iunie 1997

135
şi, la 2 octombrie 1997, să fie semnat ,,Tratatul de la Amsterdam ce modifică
Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea
Europeană şi unele acte conexe”. Acesta va intra în vigoare la 1 mai 1999 şi
reprezintă cea de-a treia revizuire de ansamblu a tratatelor precedente.

3.1.2. Conţinutul şi limitele reformei


Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să găsească răspunsuri satisfăcătoare
pentru toate chestiunile care figurau pe ordinea de zi a conferinţei
interguvernamentale, în special în ceea ce priveşte reforma instituţională necesară
pentru a face faţă următoarelor extinderi.
Apreciat de unii analişti ca reprezentând un pas important pe calea integrării
politice şi criticat de alţii, care îl consideră un ,,fiasco”, noul tratat aduce o serie
de elemente de progres, înscriindu-se cu un moment semnificativ în procesul
evolutiv al integrării europene.
Tratatul cuprinde trei părţi (modificări de fond, clarificări şi dispoziţii finale) şi
este însoţit de 13 protocoale şi 58 de declaraţii comune.
Din punct de vedere formal, se produce o simplificare considerabilă în

 comparaţie cu Tratatul de la Maastricht, fără ca prin aceasta să fie afectat aquis-ul


simplificare formală comunitar. Dispoziţiile cadru sunt abrogate, textele care poartă asupra aceloraşi
probleme de fond sunt regrupate şi se produce o renumerotare a articolelor.
În ceea ce priveşte chestiunile de fond, Tratatul de la Amsterdam conţine o
serie de noutăţi care nu sunt de neglijat. Astfel :
 Se produce în primul rând, o modificare a concepţiei cu privire la
ritmul şi obiectivele integrării. Pentru a se da satisfacţie statelor mai dezvoltate, se
înscrie principiul flexibilităţii, prevăzându-se posibilitatea punerii în aplicare a
unor cooperări întărite între statele care sunt pregătite şi vor să avanseze mai
repede, limitate la domeniile cuprinse în primul şi cel de-al treilea pilon şi care să
nu afecteze piaţa internă sau alte politici comune. Se trece astfel la ,,Europa a la
carte” sau ,,Europa cu mai multe viteze”.
Reamintându-se ca Uniunea este fondată pe principiile libertăţii,

principalele democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale,


realizări statului de drept, principii care sunt comune statelor membre, se prevede pentru
prima dată o procedură de sancţionare în caz de violare a acestor principii de
către un stat membru.

136
 În încercarea de a reduce distanţa dintre Uniune şi cetăţenii săi,
perpetuată de-a lungul timpului, Tratatul de la Amsterdam acordă o atenţie
specială problemelor sociale şi drepturilor cetăţenilor. Astfel, asigurarea unui
nivel de trai şi a unei protecţii sociale ridicate, creşterea nivelului şi calităţii vieţii

 sunt ridicate la rangul de obiective ale Comunităţii. Un întreg capitol social este
problematica socială integrat Tratatului (la Maastricht problemele sociale figurau în anexă) şi este
introdus un titlu asupra ocupării forţei de muncă, prezentată ca o prioritate a
Uniunii. Chiar dacă implementarea politicilor de ocupare a forţei de muncă
rămâne în principal în sarcina statelor membre, în vederea întăririi eficacităţii lor
se prevede coordonarea acestora la nivel comunitar, prin concluzii şi linii
directoare anuale stabilite de Consiliu, prin recomandări adresate statelor membre
şi acţiuni de încurajare, şi prin crearea unui Comitet pentru ocuparea forţei de
muncă, cu caracter consultativ, care să asiste instituţiile comunitare (în special
Consiliul). Tratatul consacră principiul general al nediscriminării şi este întărit
principiul egalităţii între bărbaţi şi femei în raporturile de munca.
Dispoziţiile sociale vin să le completeze pe cele referitoare la cetăţenia
Uniunii, cu privire la care se introduce precizarea că nu o înlocuieşte pe cea
naţională, ci o completează. Drepturile cetăţenilor europeni, regrupate într-un
capitol unic, sunt întărite. Astfel, pentru asigurarea transparenţei activităţii
comunitare se consacră un drept de acces la documentele instituţiilor, cetăţenii au
dreptul la folosirea limbilor oficiale în corespondenţele lor scrise cu instituţiile şi
organele comunitare, se prevede protecţia persoanelor fizice cu privire la regimul
datelor cu caracter personal, noi exigenţe sunt introduse în materia protecţiei şi
 îmbunătăţirii calităţii mediului, protecţiei consumatorului, sănătăţii publice.
crearea funcţiei
de Înalt  O inovaţie importantă a Tratatului de la Maastricht o reprezintă
Reprezentant
pentru PESC comunitarizarea progresivă (într-un interval de cinci ani) şi parţială, a celui de-

 al treilea pilon (JAI) şi transferarea tuturor politicilor care privesc libera



comunitarizarea
progresivă a JAI
circulaţie a persoanelor în primul pilon. Rămâne în pilonul trei lupta contra

care devine CPJP criminalităţii (noua denumire a acestuia este Cooperarea Poliţienească şi
,,troikă”
Judiciară în materie Penală). Se introduc noi reglementari privind regimul de
vize, libera circulaţie a persoanelor şi regimul vamal, prin încorporarea în Tratat
 a aquis-ului Schengen, care devine opozabil oricărui stat candidat la aderare. Un
încorporarea în
Tratat a aquis-ului regim derogator este acceptat doar pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca.

Schengen  În pilonul doi, PESC, progresele sunt destul de modeste. Deciziile
capacitate continuă să se ia cu unanimitate însă aceasta este suplinită de
juridică
implicită a
137
Uniunii
posibilitatea ,,abţinerii constructive”, care permite unuia sau mai multor state să
se abţină, pentru a nu împiedica luarea deciziei. Se creează, în scopul
îmbunătăţirii vizibilităţii politicii externe comune, funcţia de Inalt Reprezentant
pentru PESC, care să asiste preşedinţia, conducând o celula de planificare a
politicii şi de alertă rapidă nou înfiinţată. Înaltul Reprezentant pentru PESC
(funcţie ce a fost acordată Secretarului General al Consiliului) face parte, alături
de preşedintele în exerciţiu şi de comisarul pe probleme de politică externă, dintr-
o ,,troikă” ce asigura coordonarea în domeniu. Instrumentele PESC sunt redefinite
şi completate cu unul nou – strategii comune, care pot fi adoptate de Consiliul
European, şi pe baza cărora Consiliul de Miniştri poate decide adoptarea unor
acţiuni comune şi luări de poziţie, cu majoritate calificată.
Uniunii i se recunoaşte implicit o capacitate juridică internaţională (o
personalitate juridica restrânsă) prin posibilitatea de a încheia convenţii şi acorduri
cu terţii.
În ceea ce priveşte politica de securitate comună, în afara de unitatea de
planificare şi alertă rapidă, înfiinţată în cadrul Secretariatului Consiliului, sunt
întărite relaţiile cu UEO. Aceasta poate participa, alături de Comisie şi statele
membre, la elaborarea unor strategii, se poate apela la ea pentru planificarea şi
exercitarea unor acţiuni în domeniul apărării sub coordonarea Consiliului
European, iar misiunile Petersberg (constând în acţiuni umanitare, de salvare,
sarcini de menţinere a păcii), sunt înscrise în tratate. Tratatul un merge însă mai
departe şi nu stabileşte o apărare europeană comună, limitându-se la a înscrie
posibilitatea acesteia, scop în care este prevăzută o cooperare în domeniul politicii
de înarmare.
 Referitor la reforma sistemului instituţional, Tratatul de la
Amsterdam nu aduce inovaţii majore. Principalul beneficiar este Parlamentul
European, ale cărui puteri sunt întărite, în special prin obligativitatea aprobării
de către Parlament a desemnării Preşedintelui Comisiei (potrivit Tratatului de la
Maastricht era doar consultaţi), prin avizul conform pe care îl dă pentru aplicarea
sancţiunilor în caz de nerespectare a drepturilor fundamentale şi prin cvasi-
generalizarea procedurii de codecizie, care a fost simplificată şi care devine
principala procedură de adoptare a actelor comunitare (fiind extinsă de la 15 la 39
de domenii). Din perspectiva extinderii, numărul membrilor Paramentului a fost
limitat la 700, indiferent care va fi numărul statelor care vor compune în viitor
Uniunea. Un protocol special anexat Tratatului de la Amsterdam prevede o serie

138
de măsuri pentru întărirea participării parlamentelor naţionale la activităţile
Uniunii.
În privinţa celorlalte instituţii comunitare, modificările sunt minime: extinderea
votului cu majoritate calificată în Consiliu la alte 15 teme; întărirea rolului
Preşedintelui Comisiei prin implicarea lui în desemnarea membrilor acesteia şi
prin dobândirea competenţei de a adopta o serie de hotărâri cu privire la
organizarea interna a instituţiei; extinderea Jurisdicţiei Curţii de Justiţie la
domenii precum migraţia, azilul, vizele si trecerea frontierelor.
Fără a minimiza rezultatele obţinute la Amsterdam, care nu se compară,
evident, cu transformările remarcabile aduse prin Tratatul de la Maastricht, trebuie
să recunoaştem că, deşi elementele de progres sunt incontestabile, Tratatul nu a
reuşit să ofere soluţii pentru toate problemele propuse spre rezolvare în timpul
negocierilor. Criticile îndreptate împotriva acestuia au în vedere absenţa soluţiilor
pentru rezolvarea problemelor sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi
scăderea ratei şomajului, pentru realizarea armonizării fiscale, în domeniul
investiţional şi bugetar. Cel puţin în domeniul instituţional, limitele reformei
realizate prin Tratatul de la Amsterdam sunt evidente, conferinţa
interguvernamentală din 1996 eşuând parţial în încercarea de a face o reformă de
substanţă a instituţiilor Uniunii Europene, fără de care lărgirea acesteia cu alte 10-
12 state ar duce la paralizia procesului decizional la nivel comunitar.
Clivajul apărut între statele mici şi statele mari ale Uniunii a făcut imposibilă
obţinerea consensului asupra unor chestiuni sensibile precum o nouă pondere a
voturilor în Consiliu, introducerea unei duble majorităţi sau numărul maxim de
membri ai Comisiei Europene. În aceste condiţii, soluţia aleasă a fost aceea de a
anexa Tratatului un Protocol special asupra instituţiilor Uniunii din perspectiva
extinderii acesteia, în care, subliniindu-se voinţa statelor de a ajunge la un acord
în acest sens, se prevede că la data intrării în vigoare a următoarei lărgiri a
Uniunii, statele mari vor renunţa la cel de-al doilea comisar, cu condiţia că
ponderea voturilor să fie şi ea modificată. Articolul 2 al aceluiaşi Protocol prevede
că ,,o nouă CIG care să procedeze la o reexaminare completă a dispoziţiilor
tratatului relative la compunerea şi funcţionarea instituţiilor va avea loc cu cel
puţin un an înainte ca Uniunea Europeana să cuprindă mai mult de 20 membri”.
Ca şi la Maastricht, ,,randez-vous-ul” se prefigurează înainte chiar de semnarea
Tratatului, la 2 octombrie 1997. Insuficienţa Tratatului de la Amsterdam a făcut ca
acesta să nu aibă parte de o primire entuziastă, cel puţin în unele state (Belgia, dar

139
şi Franţa şi Italia), şi a determinat o puternică mobilizare în favoarea revizuirii
sale, un grup de eurodeputaţi provenind din diferite partide politice înfiinţând în
acest sens asociaţia ,,SOS Europa”.

3.2. Provocări şi realizări pentru Uniunea Europeană la sfârşit de mileniu


Ultimii ani ai secolului XX au găsit Uniunea Europeană angajată pe mai multe
fronturi: pe de o parte, într-un profund proces intern de perfecţionare a
structurilor şi politicilor sale; pe de altă parte, în încercarea de a se dota cu
mijloace care să-i permită creşterea vizibilităţii în plan extern, într-o lume aflată
într-o permanentă transformare, şi peste toate, perspectiva celei mai mari
extinderi din istoria Europei comunitare.
În aceşti ani, perioadele de criză şi cele de realizări notabile se vor succeda cu
repeziciune.
A. În plan intern, conjunctura economică prea puţin favorabilă şi criza
monetară din vara anului 1998 divizează statele membre şi îngreunează obţinerea
acordului asupra unor chestiuni sensibile precum bugetul pentru perioada 2000-
2006 sau trecerea la moneda unică europeană. Problemele sociale, legate în
principal de ocuparea forţei de muncă, devin şi ele din ce în ce mai presante, mai
ales după amplele manifestaţii europene de solidaritate cu muncitorii belgieni de
la uzina Renault din Vilvorde, închisă fără ca salariaţii să fie informaţi sau
consultaţi. În plus, o criză internă izbucneşte în primăvara anului 1999, când,
pentru prima dată în istoria integrării europene, Comisia condusă de

 luxemburghezul Jacques Santer este silită de către Parlamentul European să


demisia Comisiei demisioneze. Acuzată de ineficienţă în gestionarea “crizei vacii nebune” şi de
Santer
lipsă de viziune şi iniţiativă în ceea ce priveşte reforma instituţională sau
financiară, Comisia Santer se confruntă şi cu acuzaţii de fraudă, Parlamentul
refuzând să-i dea descărcare de gestiune pentru exerciţiul financiar 1996. După ce
o comisie de anchetă stabileşte că aceasta se face vinovată de nepotism şi
deturnare de fonduri, ea este nevoită să-şi dea demisia colectivă, cu zece luni
înainte de expirarea mandatului.
O serie de modificări politice care au loc la nivel comunitar dar şi în interiorul
statelor membre vin să dea noi imbolduri procesului de perfecţionare a
construcţiei comunitare.
Astfel, la nivel comunitar, în iunie 1999 este ales un nou Parlament European
(în care Partidul Popular European câştigă cele mai multe fotolii şi care va fi
condus pentru prima parte a mandatului de către Nicole Fontaine) şi este
140
desemnată o nouă Comisie, condusă de italianul Romano Prodi. După ce la 1 mai
1999 intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam, la 4 iunie spaniolul Javier Solana
de Madariaga, fost secretar general al NATO, devine primul Înalt Reprezentant
pentru PESC.
La nivelul statelor membre, alegerile din Germania şi Italia aduc la putere pe
Gerhard Schroder, respectiv Massimo d’Alema. Se va înregistra însă în
următorii ani o tendinţă îngrijorătoare de accedere la putere a extremei dreapta în
numeroase ţări europene (Austria, Italia, Franţa, Danemarca, Olanda, Belgia),
favorizată de dificultăţile economice, de amplificarea insecurităţii ca urmare a
manifestărilor teroriste şi de creşterea imigraţiei. Venirea la putere în Austria a
 unei coaliţii de dreapta ce cuprindea şi FPO al populistului Jorg Haider va
extremismul austriac
determina o criză în interiorul Uniunii, pe care statele membre vor reuşi să o
depăşească, renunţându-se la ideea iniţială a sancţionării Austriei, dar care va
îndemna la reflecţie pentru viitor şi la mai multă vigilenţă.
Criza austriacă a determinat Uniunea Europeana să intervină pentru prima dată
în politica internă a unui stat membru în scopul prevenirii unei atingeri grave a
principiilor fundamentale şi a relevat, de asemenea, importanţa practică a
 mecanismului sancţionator introdus de Tratatul de la Amsterdam. Chiar dacă nu s-
criza din Kosovo
a recurs la acesta, atitudinea partenerilor Austriei, care s-au limitat la o
atenţionare a guvernului acestei ţări asupra oricărei abateri pe care ar fi putut să o
săvârşească, apare ca o completare a acestui mecanism printr-o procedură de
alertă prealabilă.
B. În plan extern, sfârşitul anilor ’90 este dominat de criza internaţională din
Kosovo, dar şi de încercarea Uniunii Europene de a-şi redefini relaţiile cu statele
terţe.
 Criza din Kosovo a demonstrat, încă o dată incapacitatea Uniunii de
a interveni, chiar şi pe continentul european, fără ajutorul SUA.
Decalajul între reuşitele economice ale proiectului european şi eşecul politic,
perpetuat în ciuda faptului că pentru părinţii fondatori ai Europei unite, securitatea
constituia un obiectiv major, a permis izbucnirea şi înrădăcinarea unui război pe
tărâm european, în fosta Iugoslavie , între 1991 şi 1999. Eşecul politicii europene
este cu atât mai evident în ceea ce priveşte conflictul din Kosovo, un război

 previzibil, care putea fi anticipat cu aproape zece ani înainte de a izbucni şi în faţa
căruia Europa s-a dovedit neputincioasă.
Pactul de Stabilitate
pentru Europa de
Sud-Est
141
Preferinţa europenilor pentru diplomaţie, negocieri, propunerea unor
aranjamente comerciale ca mijloace de a acţiona pentru soluţionarea unei crize, în
lipsa unor instrumente militare cu care să fie dotată Uniunea, a făcut ca războiul
între separatiştii albanezi şi forţele sârbe să nu poată fi împiedicat, iar intervenţia
acestora să aibă un rol secundar în raport cu cea a americanilor.
Chiar dacă negocierile pentru obţinerea unui acord de pace iniţiate şi conduse
de europeni în cadrul Conferinţei de la Rambouillet (februarie 1999) au eşuat,
urmarea eşecului fiind bombardarea Serbiei de către forţele NATO, acest demers
are o semnificaţie aparte pentru Europa, întrucât pentru prima dată cele patru mari
state ale Continentului, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia au acţionat de o
manieră solidară. Ele au participat apoi împreună, alături de SUA, la operaţiunea
,,Forţa aliata”, iar ,,Planul Fischer”, propus de preşedinţia germană a Uniunii
Europene şi a UEO, a stat la baza rezoluţiei ONU care a pus capăt războiului.
La sfârşitul conflictului, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite a însărcinat
NATO cu responsabilitatea unei prezenţe internaţionale pentru menţinerea păcii în
regiune (prin intermediul KFOR), în timp ce europenii şi-au adus contribuţia la
reconstrucţia şi democratizarea regiunii prin propunerea unui “Pact de Stabilitate
pentru Europa de Sud – Est”, constând în principal în sprijin financiar. Impactul
moral al acestui pact este însă şi mai important, pentru că el deschide perspectiva
unei aderări a statelor din Balcanii de Vest la Uniunea Europeană, chiar dacă
într-un termen mai lung.
 În ceea ce priveşte relaţia cu statele terţe, aceasta a evoluat în

 ultimii ani ai decadei ’90 de o manieră extrem de dinamică, pe două coordonate


evoluţia relaţiilor principale: parteneriat politic şi cooperare comercială.
externe - În primul rând, în relaţia cu SUA, asociat tradiţional al statelor europene, a
fost întărit parteneriatul transatlantic prin adoptarea, în cadrul reuniunii de la
Madrid din decembrie 1993, a “Noii Agende Transatlantice”, care prevedea
cooperarea pentru promovarea păcii şi a stabilităţii, pentru lupta împotriva

 traficului şi a terorismului, pentru dezvoltarea schimburilor comerciale şi a


investiţiilor reciproce.
Noua Agendă
Transatlantică - Relaţiile cu Rusia au fost şi ele dezvoltate, pe de o parte prin încheierea unui
Parteneriat pentru pace, în cadrul NATO, şi, pe de altă parte, prin încheierea unui
Acord de parteneriat şi de colaborare, semnat la Corfu în iunie 1994 şi intrat în
vigoare în decembrie 1997, în virtutea căruia aceasta primea un important ajutor
financiar şi tehnic.

142
- Este întărit, de asemenea, parteneriatul euro-asiatic (cu China, Japonia şi
Coreea de Sud) prin intermediul a două reuniuni ce au loc în 1996 la Bangkok şi
Londra, şi se pun bazele unei colaborări cu state din America Latină reunite în
Mercosur (Argentina, Brazilia, Paraguai, Uruguay), cărora li se adaugă Cile şi
Bolivia, în septembrie 1995.
- Consiliul European de la Essen din decembrie 1994 hotărăşte intensificarea
relaţiilor Uniunii Europene cu statele din zona Mediteranei, definită ca ,,zonă
prioritară de importanţă strategică“, o primă conferinţă comună fiind deschisă la
Barcelona în noiembrie 1995 şi o a doua în aprilie 1997 în Malta.
- În ceea ce priveşte relaţiile privilegiate cu statele ACP, în noiembrie 1995
este încheiat Acordul de la Lome IV, înlocuit în iunie 2000 prin Acordul de la
Cotonou. Acest ultim acord, încheiat în condiţiile în care bilanţul acordurilor
anterioare arată ca statele din această zonă nu au reuşit, în ciuda ajutoarelor
acordate, să se redreseze economic, are ca obiectiv principiul lupta contra sărăcie.
El oferă ajutor pentru dezvoltarea economică, dar prevede şi un mecanism de
dialog politic axat pe problemele specifice acestei zone: aplanarea conflictelor,
lupta contra corupţiei, migraţiei, consolidarea democraţiei şi respectarea

 drepturilor omului.
extinderea spre Est Din aceasta scurta trecere în revista a principalelor acţiuni ale Uniunii
Europene în domeniul relaţiilor externe, apare ca evidenta o schimbare de viziune
care se produce în aceşti ani, în sensul că aceasta încetează să se manifeste doar
ca actor comercial pe scena internaţională, ci începe să se comporte, este
adevărat că de o manieră mai discretă, şi ca actor politic, preocupat de asigurarea
păcii, a stabilităţii, securităţii şi democraţiei.

C. În ceea ce priveşte cea de-a treia mare provocare, şi poate cea mai
importantă a Europei la sfârşitul anilor ’90 – extinderea Uniunii spre Centrul şi
Estul continentului, aceasta este din ce în ce mai aproape de realizare după ce,
în martie 1998 procesul de extindere este lansat simbolic, prin întrunirea la
Londra, a primei Conferinţei europene reunind cele cincisprezece state membre,
cele zece state candidate din Europa Centrala şi de Est şi Cipru.
Deşi Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1998 consacră un
proces de extindere diferenţiată, decizând deschiderea negocierilor de aderare
doar cu şase dintre statele candidate, în 1999, în contextul crizei din Kosovo, a
necesităţii stabilizării regiunii, dar şi ca o recunoaştere a sprijinului acordat în

 143
“Agenda 2000”
acest conflict de unele dintre statele estice, Consiliul European de la Helsinki
decide deschiderea negocierilor de aderare şi cu celelalte cinci state candidate,
cărora li se adaugă Malta, iar Turcia primeşte şi ea statutul de ţară candidată.
Chiar dacă nu a fost stabilită o dată limită pentru încheierea negocierilor,
perspectiva extinderii era destul de aproape, iar Uniunea urma să numere 27, 28
sau chiar un număr mai mare de state membre, având în vedere promisiunile
făcute statelor din Balcanii de Vest.

3.3. Continuarea procesului de reformă. Realizarea adaptărilor


instituţionale necesare în vederea extinderii

3.3.1. “Agenda 2000” şi adoptarea Cartei drepturilor fundamentale din


Uniunea Europeană
În faţa acestor multiple provocări cu care se confrunta Uniunea la sfârşit de
mileniu, procesul de reformare va fi repus în funcţiune, aşa cum deja ne-am
obişnuit, înainte chiar ca Tratatul de la Amsterdam să fi intrat în vigoare.
Astfel, la o lună de la reuniunea de la Amsterdam (16 iulie 1997), Comisia
prezintă un amplu program de acţiune intitulat ,,Agenda 2000 – pentru o Europă
mai puternică şi mai extinsă”, care defineşte o strategie coerentă cu privire la
măsurile ce trebuiesc luate pentru a permite Uniunii să răspundă eficient noilor
provocări.
Pentru a garanta cele mai bune perspective economice cetăţenilor europeni şi
pentru a asigura succesul procesului de extindere, este necesară remodelarea
Uniunii.
Principalele obiective ale Agendei 2000 sunt reforma instituţională,
consolidarea principalelor politici comune şi stabilirea unui nou cadru financiar
pentru perioada 2000-2006, toate acestea în acord cu viitoarea extindere, asupra
căreia Comisia îşi dă, de asemenea, avizul prin acest document.
Propunerea Comisiei vizează în special modernizarea PAC şi reforma politicii
de coeziune economică şi socială. Modelul agricol european trebuie să fie
reorientat pentru a contribui la dezvoltarea economică, la asigurarea unei protecţii
eficiente a mediului înconjurător, accesul la produse alimentare sigure, de înaltă
calitate şi la preturi concurenţiale, cu atât mai mult cu cât el face obiectul a
numeroase dispute în relaţiile cu partenerii Uniunii, în special în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). În acelaşi timp, se propune o

144
redistribuire a fondurilor structurale către regiunile cele mai defavorizate, pentru
reducerea decalajelor de dezvoltare existente şi aducerea statelor candidate cât
mai aproape de nivelul statelor membre ale Uniunii.
Fără a cere o creştere semnificativă a veniturilor, Comisia concepe un cadru
financiar foarte strâns pentru perioada 2000-2006, orientat spre limitarea
cheltuielilor statelor membre în cadrul UEM, în măsură să asigure însă atât
necesităţile acestora, cât şi costurile extinderii.
După o perioadă mai puţin fastă, anul 1999, care debutează cu intrarea în
vigoare a euro, va reprezenta un moment de turnura pentru evoluţia Uniunii
Europene, cele cinsprezece state membre afirmându-şi voinţa de a întări Europa
politică. Germania şi Finlanda, care asigură în acest an preşedinţia Uniunii, vor
 imprima un ritm susţinut dezbaterilor cu privire la perfecţionarea construcţiei
dezbateri cu privire
la perfecţionarea comunitare, axate pe trei direcţii: iniţierea unui proces de reformă instituţional
construcţiei care să permită funcţionarea unei Europe extinse; definirea unei politici europene
europene
de securitate şi apărare (PESA); crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie.
După ce în cursul anului 1998 priorităţile înscrise în Agenda 2000 au făcut
obiectul a circa douăzeci de propuneri legislative înaintate de Comisia Europeană,
şi după negocieri îndelungate între guvernele statelor membre, la Consiliul
European de la Berlin din 24-25 martie 1999 este realizat un acord politic
general cu privire la măsurile propuse prin Agenda 2000 şi este adoptat cadrul
bugetar pentru perioada 2000-2006. Acesta prevedea creşterea progresivă, dar
destul de sensibilă, a cheltuielilor pentru marile capitole bugetare, plafonate la
1,27% din PIB-ul statelor membre.
In perioada care urmează, Uniunea se va concentra în principal pe rezolvarea
chestiunilor legate de lărgirea sa: reforma politicilor interne, negocierile de
aderare şi revizuirea Tratatelor pentru a permite o funcţionare eficientă după
extindere. Consiliul European de la Cologne (Germania) din 3-4 iunie 1999
reprezintă, din acest punct de vedere, un moment foarte important, pentru că el dă
un dublu impuls pe plan instituţional. Pe de o parte, este definitivat mandatul
viitoarei CIG pentru revizuirea tratatelor (ale cărei linii generale au fost stabilite
încă din 1997) şi se hotărăşte deschiderea lucrărilor acesteia la începutul anului
2000. Pe de altă parte, la propunerea preşedinţiei germane, se decide elaborarea
unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, idee inovatoare atât
 prin faptul că pentru prima dată obiectivul aprofundării integrării europene este

Carta
145
Drepturilor
Fundamentale
pus în strânsă legătură cu cetăţenii Uniunii, iar respectarea drepturilor omului, a
valorilor fundamentale este afirmată ca regulă supremă pe care se întemeiază
colaborarea statelor europene, cât şi prin modalitatea de elaborarea proiectului
Cartei. Astfel, este însărcinată cu elaborarea acestuia o Convenţie compusă din 62
membri (30 reprezentanţi ai parlamentelor statelor membre, 16 reprezentanţi ai
Parlamentului European, cei 15 şefi de state şi de guvern şi un reprezentat al
Comisiei Europene), sub conducerea germanului Roman Herzog. La lucrările
acesteia participă, cu rol de observatori, reprezentanţi ai Curţii de Justiţie, ai
CEDO şi ai Consiliului Europei, ca şi organizaţii neguvernamentale.
Lucrările propriu-zise ale Convenţiei încep în decembrie 1999 şi se încheie la
2 octombrie 2000. La Consiliul European de la Biaritz (13-14 octombrie 2000)
este aprobat cu unanimitate textul proiectului înaintat de Convenţie, care este apoi
proclamat solemn la 7 decembrie 2000 la Nisa.
Carta are meritul de a reuni pentru prima dată într-un singur document
ansamblul drepturilor fundamentale proclamate într-o serie de texte anterioare, dar
şi drepturi noi, precum cele legate de bioetică, de protecţia datelor personale,
drepturile cetăţenilor în raporturile lor cu administraţia, etc. Ea se adresează în
principiu tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii
Europene, nefăcând deosebire între cetăţeni şi străini, iar obligaţia respectării sale
revine atât instituţiilor şi organelor Uniunii, cât şi organelor statelor membre, însă
acestora din urmă doar atunci când “pun în aplicare dreptul Uniunii”.
În preambulul său, Carta face referiri la păstrarea şi dezvoltarea valorilor
comune şi diversitatea culturilor, la tradiţiile popoarelor Europei, la respectarea
competenţelor şi sarcinilor Comunităţii, dar şi la principiul subsidiarităţii.
Carta cuprinde importante elemente de supranaţionalitate prin prevederile
referitoare la cetăţenia europeană, la dreptul de a alege şi a fi ales în alegerile
pentru Parlamentul European în oricare stat membru al Uniunii ,,în aceleaşi
condiţii ca şi resortisanţii acelui stat” şi prin conferirea dreptului de vot la
alegerile municipale în ţările unde locuiesc.
Prevederile sale nu limitează şi nici nu aduc atingere drepturilor decurgând din
alte documente internaţionale (în special celor prevăzute de Convenţia europeană
a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale) sau celor consacrate de
constituţiile statelor membre, ori în jurisprudenţa CJCE.
Chiar dacă pentru moment Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
nu a dobândit forţa juridică obligatorie, nefiind integrată în noul tratat, ea

146
reprezintă un moment important în conturarea unui model social european şi a
trăsăturilor esenţiale ale unei identităţi europene.

3.3.2. Semnarea Tratatului de la Nisa la 26 februarie 2001


În paralel cu elaborarea Cartei drepturilor fundamentale, preocupările pentru
definirea direcţiilor viitoarei perfecţionări instituţionale continuă, şi în octombrie
1999 un grup de reflecţie condus de fostul premier belgian Jean-Luc Dehaene
prezintă Comisiei un raport asupra reformei instituţionale în care se propune
reformarea de o manieră globală a sistemului instituţional, fiind avute în vedere
în special următoarele: o mai bună responsabilizare individuală a comisarilor şi
creşterea autorităţii Preşedintelui Comisiei; o nouă ponderare a voturilor în
Consiliu care să ţină cont de importanţa fiecărui stat; extinderea votului majoritar
în pilonii doi şi trei; extinderea procedurii de codecizie. Se propune, de asemenea,
regruparea într-un tratat de bază a obiectivelor, principiilor, orientărilor generale,
drepturilor cetăţenilor şi cadrului instituţional, rezultând astfel o “constituţie
europeană”, care să un poată fi modificată decât cu unanimitate.
Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) stabileşte ordinea
de zi a conferinţei interguvernamentale, cuprinzând chestiunile instituţionale
asupra cărora nu s-a obţinut acordul la Amsterdam (mărimea şi compoziţia
Comisiei, ponderea voturilor în Consiliu, extinderea votului cu majoritate
calificată), precum şi orice altă modificare instituţionala legată de acestea,
necesară pentru a permite Uniunii să poată funcţiona în bune condiţii după
extindere. Statele candidate trebuiau să fie ţinute la curent cu evoluţia
negocierilor.
Acestei liste, i se adaugă la Consiliul european de la Feira (19-20 iunie 2000)
chestiunea cooperării întărite.
Deschisă la 14 februarie 2000, Conferinţa interguver-namentală a reprezentat o
 concentrare de forţe nemaiîntâlnită. Ea a fost pregătită prin contribuţii ale
Conferinţa fiecăreia dintre instituţiile comunitare (Comisia instituţională a Parlamentului
Interguvernamentală
de la Nisa European sau grupul de reflecţie din cadrul Comisiei), prin rapoarte venite din
partea parlamentelor naţionale sau a unor instituţii de cercetare din statele
membre, prin consultări cu societatea civila (grupuri universitare, asociaţii de
promovare a ideei europene, etc). Lucrările sale au fost înconjurate de o mare
transparenţă, pentru prima dată într-un asemenea cadru totalitatea documentelor

 şi a contribuţiilor fiind disponibile pe un site web.


reformă
instituţională 147
Negocierile din cadrul CIG se încheie la Summit-ul European de la Nisa, ţinut
sub preşedinţia franceză între 7 şi 11 decembrie 2000, cel mai lung şi mai
complicat din istoria construcţiei europene. În ciuda lucrărilor pregătitoare foarte
complexe, consensul a fost dificil de găsit întrucât miza era chiar împărţirea
puterilor în Uniune, ponderea fiecărui stat în procesul decizional şi influenţa sa în
interiorul instituţiilor.
Pe de o parte, cuplul franco – german, care de atâtea ori a reuşit să scoată
construcţia comunitară din impas, nu a mai funcţionat, germanii punând în
discuţie paritatea instituţională stabilită între cele două state încă de la înfiinţarea
primei comunităţi europene.
Pe de altă parte, un clivaj a apărut între statele mari ale Uniunii şi statele mici,
acestea din urmă susţinând că prin măsurile prognozate rolul lor se va diminua
considerabil, opunându-se unei reduceri drastice a dimensiunilor Comisiei şi
încercând să obţină cât mai multe voturi în Consiliu.
Nu în ultimul rând, atât unele dintre statele mari, cât şi din cele mici, au
încercat să ţină ,,cu dinţii” de interesele lor naţionale, refuzând să abandoneze
dreptul lor de veto şi să treacă la votul majoritar într-o serie de domenii de
decizie: Franţa pentru proprietatea intelectuală, Germania pentru probleme de
imigraţie şi de azil, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia pentru fiscalitate şi
politica socială, Spania, Portugalia şi Grecia pentru fondurile de coeziune.
După patru zile de negocieri, în care au survenit schimbări până la ultimul
moment, un acord ,,minimal” a putut fi obţinut în dimineaţa zilei de 11 decembrie.
Considerat drept ,,convenabil” de către Chirac, care apreciază că asupra
chestiunilor nerezolvate progresele urmează să aibă loc în viitor, cu o ,,încetineală
necesară ”, însă criticat de majoritatea comentatorilor, care îl califică drept modest
sau chiar un eşecxlvi, rezultatul reuniunii de la Nisa lasă impresia unei opere
nefinalizate. Perspectiva extinderii face însă ca aceasta să se concretizeze în

 Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene şi a


Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a unor acte conexe,
Adoptarea
semnat la 26 februarie 2001 şi însoţit de o serie de protocoale (între care
Tratatului de
la Nisa Protocolul privind extinderea Uniunii, Protocolul asupra Statutului Curţii de
Justiţie sau Protocolul relativ la consecinţele financiare ale expirări Tratatului de
instituire a CECO) şi de un număr de 24 de declaraţii anexă.

3.3.3. Principalele contribuţii ale Tratatului de la Nisa

148
Pentru statele candidate, Tratatul de la Nisa reprezintă un eveniment istoricxlvii
pentru că el oferă posibilitatea extinderi Uniunii. Antamând cele patru puncte
principale care figurau pe ordinea de zi, Tratatul stabileşte regulile de funcţionare
ale unei Europe extinse la 27 de state membre.
A. Modificări instituţionale
 În ceea ce priveşte dimensiunea şi alcătuirea Comisiei Europene, se
 prevede o procedură în două etape potrivit căreia, începând cu 2005 Comisia va
cuprinde câte un naţional al fiecărui stat membru (statele mari trebuind astfel să
modificări
instituţionale renunţe la cel de-al doilea post de comisar), iar atunci când Uniunea va avea 27 de
state membre, numărul membrilor Comisiei va fi inferior celui al statelor membre,
dimensiunea exactă ca şi cetăţenia comisarilor urmând să fie determinate de către
Consiliu, cu unanimitate, având în vedere un sistem de rotaţie egalitară. Pentru a
asigura coeziunea acestui organ colegial destul de numeros, prerogativele
preşedintelui Comisiei sunt întărite, acesta decizând asupra repartizării sarcinilor
şi responsabilităţilor în interiorul instituţiei, numind (cu aprobarea Colegiului)
vicepreşedinţii Comisiei, şi putând cere demisia unui membru. O inovaţie se
produce în ceea ce priveşte desemnarea preşedintelui Comisiei, care nu se va mai
realiza prin consultări cu statele membre, ci va fi făcută de către Consiliul
European, cu majoritatea calificată, urmând ca apoi să fie confirmată de
Parlamentul European (ceea ce îi întăreşte legitimitatea).
 Ponderea voturilor în Consiliu, care a suscitat vii dezbateri, a fost
modificată, prevăzându-se o nouă scală de repartizare a voturilor de la 3 la 29.
Aceasta permite o ierarhie mai nuanţată şi întăreşte ponderea statelor mari,
Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie, a căror influenţă este parţial restaurată,
lor adăugându-se Spania şi, ulterior, Polonia.
Deşi Germania, susţinută de majoritatea celorlalte state, a cerut mai multe
voturi, pe criteriul demografic, Franţa a refuzat vehement şi acordul a menţinut
paritatea celor 4 state mari, care obţin însă o triplare a voturilor (de la 10 la 29),
în timp ce state mai mici primesc un număr aproximativ dublu de voturi. Un
număr important de voturi (27) obţin Spania şi, după integrare, Polonia.
În schimbul menţinerii parităţii, Franţa a acceptat amânarea până în 2005 a
intrării în vigoare a noii repartizări, iar Germania a obţinut mai multe locuri în
Parlamentul European şi introducerea unei „clauze de verificare demografica”,
potrivit căreia majoritatea calificată prevăzută de Tratat, de 72% din voturi,
exprimate de majoritatea (simplă) a statelor membre, trebuia să fie dublată de o

149
majoritate a populaţiei. Astfel, un stat membru putea cere să se verifice dacă
majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia Uniunii, în caz
contrar, decizia neputând fi adoptată.
 Votul cu majoritatea calificată este extins la aproximativ 20 de domenii
noi (jumătate din cele anunţate iniţial), chiar dacă pentru unele dintre acestea se
prevede un interval de timp mai lung, însă pentru deciziile în domeniul fiscalităţii
şi politici sociale, ca şi pentru cele care ţin de pilonii politici, regula unanimităţii
continuă să se aplice.
 Competenţele Parlamentului European sunt şi ele întărite prin Tratatul
de la Nisa, procedura codeciziei fiind extinsă la aproape toate domeniile în care
Consiliul statuează cu majoritatea calificată. Parlamentul obţine dreptul de a
sesiza Curtea de Justiţie, numirea preşedintelui Comisiei este condiţionată de
aprobarea Parlamentului şi este chemat să-şi dea avizul conform în cadrul
mecanismului de supraveghere şi alertă pentru a preveni violarea de către un stat a
drepturilor fundamentale, fără de care Consiliul un poate adresa recomandări
statului în cauză.
Din perspectiva extinderii numărul maxim de eurodeputaţi este fixat la 732,
prin repartizarea locurilor astfel încât să se realizeze o reprezentare proporţională
şi activitatea parlamentară să nu fie blocată de un număr prea mare de membri.
Cu excepţia Germaniei, care îşi păstrează cele 99 de locuri, celelalte state trebuie
să-şi reducă numărul de eurodeputaţi.
 În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie, prerogativele acesteia sunt mai clar
delimitate faţă de cele ale TPI şi se prevede posibilitatea înfiinţării unor complete
specializate pentru anumite domenii. Noile state membre îşi vor desemna şi ele
câte un judecător pentru Curtea de Justiţie şi pentru TPI.
B. Politica externă şi de securitate comună
Incapacitatea Uniunii de a gestiona criza din fosta Iugoslavie a făcut statele
europene conştiente de necesitatea de a defini o politică externă şi de securitate cu
adevărat comună şi mai autonomă. Consiliile Europene de la Cologne şi Helsinki
din 1999 au stabilit o serie de măsuri în acest sens. Astfel, s-a decis crearea,
începând cu 2003, a unei forţe de reacţie rapidă fără caracter permanent, formată
din 50.000 de militari, capabilă să se desfăşoare într-un termen de 60 zile, în caz
de criză internaţională. În plus, la 13 noiembrie 2000, Consiliul de Miniştrii al
UEO a decis să pună capăt activităţii operaţionale a organizaţiei şi să transfere
progresiv competenţele sale Uniunii Europene. În aceste condiţii, Tratatul de la

150
Nisa modifică articolul 17 din Tratatul Uniunii Europene, UEO ne mai fiind
prezentată ca “braţ înarmat al UE”, fiind menţinută totuşi posibilitatea cooperării
în cadrul acesteia.
Tratatul de la Nisa pune bazele creării unor structuri operaţionale permanente
ale Europei în materie de apărare, prevăzând înfiinţarea unui Comitet politic şi de
securitate (COPS), pentru a asigura controlul politic şi conducerea strategică a

 operaţiunilor de gestionare a crizelor, sub controlul Consiliului, un Comitet


evoluţii în domeniul militar, compus din şefii de stat-major ai statelor membre, însărcinat cu
PESC şi JAI prezentarea de avize şi recomandări către Comitetul politic şi un stat-major, un
comandament (creat ca un serviciu al Secretariatului general al Consiliului),
însărcinat cu evaluarea situaţiilor şi planificarea strategică, care trebuia să asigure,
de asemenea, relaţiile militare cu NATO.
În cadrul reuniunii de la Nisa statele membre s-au angajat să facă politica
europeană de securitate şi apărare operaţională, pe cât posibil, în 2001, fără a
aştepta intrarea în vigoare a Tratatului.
C. Justiţia şi afacerile interne
Tratatul de la Nisa a decis crearea unei Unităţi europene de cooperare
judiciară (EUROJUS), idee lansată de Franţa şi Germania la Consiliul European
de la Tampere din octombrie 1999. Aceasta are rolul de a contribui la coordonarea
între autorităţile naţionale competente ale statelor membre, îşi dă concursul în
anchetele referitoare la infracţiuni de criminalitate transfrontalieră grave, cu
deosebire de criminalitate organizată (ţinând cont de analizele efectuate de
EUROPOL), cooperează cu Reţeaua judiciară europeană, în special pentru a
facilita executarea de comisii rogatorii şi punerea în aplicare a cererilor de
extrădare.
D. Cooperarea aprofundată
Referitor la cooperarea ,,întărită” sau ,,aprofundată”, modalităţile de

 realizare sunt îmbunătăţite, statele nu mai dispun în pilonul comunitar de un drept


cooperare de veto cu privire la iniţierea unei astfel de cooperări şi nici în ceea ce priveşte
aprofundată
cooperarea în materie de Justiţie şi Afaceri Interne, unde acordul Comisiei sau al
Parlamentului nu mai este necesar. Cooperarea întărita a fost extinsă şi la Politica
externă şi de securitate comună (cu excepţia chestiunilor militare), statele membre
dispunând însă în acest domeniu de dreptul de veto.

151
3.3.4. Rezultatele limitate ale reuniunii de la Nisa – un semnal de alarmă
pentru viitor.
Dacă în ceea ce priveşte pregătirea viitoarei extinderi a Uniunii Europene

 aportul Tratatului de la Nisa este semnificativ, el reglementând în cele mai mici


reforme limitate amănunte unele aspecte ale funcţionării instituţionale a Europei lărgite, rezultatele
sale sunt discutabile în ceea ce priveşte aprofundarea integrării europene, mulţi
autori apreciind că la Nisa a fost favorizată mai degrabă lărgirea decât
aprofundarea şi că reforma instituţională un poate fi considerată, în nici un caz,
terminată.
I se reproşează în principal Tratatului de la Nisa că a păstrat încă destule
domenii în sfera votului cu unanimitate, că a complicat procesul decizional prin
noua ponderare a voturilor, în care existenţa diferitelor minorităţi de blocaj face

 dificil de realizat majoritatea calificată, că nu s-a realizat transparenţa necesară, iar


garantarea drepturilor fundamentale este confuză.
modificări
indispensabile viitoarei Pe de altă parte, unele dintre statele membre, în special statele mici, contestă
extinderi
modul cum a fost reglementată problema ponderării voturilor în Consiliu şi cea a
componenţei Parlamentului European, considerând-o inechitabilă.
Deşi modeste, reformele instituţionale realizate prin Tratatul de la Nisa sunt
indispensabile pentru funcţionarea unei Uniuni mai numeroase.
În condiţiile acestui bilanţ relativ nesatisfăcător al reuniunii de la Nisa, şi în
logica deja cunoscută a randez-vous-urilor de la Maastricht şi Amsterdam, luarea
unei decizii cu privire la chestiunile asupra cărora nu s-a obţinut acordul la Nisa
este amânată pentru mai târziu, în contextul unei dezbateri mai largi şi

 aprofundate cu privire la viitorul Uniunii. Astfel, la cererea Germaniei, este

adoptarea “Declaraţiei anexată tratatului o ,,Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, care precizează că
asupra viitorului UE” reflecţia trebuie să continue, iar preşedinţiile viitoare ale Uniunii sunt mandatate
să încurajeze dezbaterile asupra unor teme precum: simplificarea tratatelor,
delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre, precizarea rolului
parlamentelor naţionale în arhitectura europeană şi reglementarea statutului Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Este fixat ca termen pentru
soluţionarea acestor probleme anul 2004.
Contextul în care s-au desfăşurat negocierile de la Nisa, precum şi rezultatele
acestora, au constituit un triplu semnal de alarmă pentru liderii europeni.
Un prim semnal are în vedere dificultăţile din ce în ce mai mari de realizare a
consensului între statele membre. Acestea sunt determinate, pe de o parte, de

semnale ale deprecierii
152
relaţiilor în interiorul
Uniunii
exacerbarea ,,egoismelor naţionale” şi interesul scăzut al unora dintre statele
membre pentru aprofundarea construcţiei europene faţă de ceea ce doreşte restul
Uniunii Europene, şi, pe de altă parte, de o depreciere a relaţiilor din interiorul
Uniunii, atât între statele mari, care încearcă, fiecare în parte, să-şi consolideze
poziţia şi influenţa, negociind uneori de pe poziţii de forţă, cât şi între acestea şi
statele mici, care se simt neluate în seamă şi nedreptăţite, şi care cer ca şi
interesele lor să fie menajate.
În al doilea rând, amplele manifestaţii de protest împotriva globalizării care au
însoţit, pe tot parcursul lor, negocierile de la Nisa arată că Uniunea Europeană
este asociată şi ea cu fenomenul şi că este datoare să găsească soluţii pentru a face
faţă provocărilor acesteia în beneficiul tuturor statelor membre şi a tuturor
cetăţenilor săi.
În sfârşit, un al treilea semnal de alarmă este dat de dificultăţile ratificării
 tratatului, care nu a putut fi considerat acceptat decât la sfârşitul anului 2002, el
din nou, dificultăţi de
ratificare putând intra în vigoare abia la 1 februarie 2003. După votul negativ dat de danezi
Tratatului de la Maastricht, un nou vot negativ acordat de irlandezi Tratatului de
la Nisa în referendumul organizat în iunie 2001, ridică importante semne de
întrebare în ceea ce priveşte ataşamentul cetăţenilor statelor membre faţă de
proiectul european, chiar dacă la cel de-al doilea referendum, organizat în
octombrie 2002, rezultatul a fost favorabil.
Din nefericire, evoluţiile viitoare ne vor demonstra că liderii europeni nu au
învăţat nimic din greşelile trecutului, perseverând în aceleaşi erori şi închistându-
se în aceleaşi dogme, fără a ţine cont de părerea europenilor.

 Concentrându-se, ca şi la Amsterdam, pe realizarea unor reforme tehnice, fără


extindere a remedia deficitul democratic, negociatorii Tratatului de la Nisa par să nu fi
înţeles că finalitatea construcţiei europene este legată de cetăţenii săi şi că
succesul Europei depinde în mod esenţial de susţinerea popoarelor care o
constituie.

4. Procesul de extindere a Uniunii spre Europa Centrală şi de Sud - Est

4.1. Premisele procesului de extindere


Refuzul Uniunii Sovietice de a colabora cu Statele Unite în reconstrucţia
Europei prin intermediul Planului Marshall a dus la o separare brutală, cu efecte
îndelungate şi dureroase, a statelor din Europa Centrală şi de Est, devenite sateliţi

 153
“reîntoarcere la
Europa”
sovietici, de partea occidentală a continentului, prin înconjurarea lor cu o „cortină
de fier”.
Timp de patruzeci de ani, Uniunea Sovietică s-a folosit de toate mijloacele
necesare pentru a păstra divizarea Europei şi sovietizarea părţii ei Centrale şi
Estice.
În aceste condiţii, iniţiativele Comunităţilor, reluate de mai multe ori, în
special în anii ′ 70, de a stabili relaţii cu Europa de Est au eşuat. Acest lucru va fi
posibil abia în 1988, după ani de discuţii şi pe fondul unei relansări a relaţiilor Est
– Vest ca urmare a venirii la putere a lui Gorbaciov. Astfel, Declaraţia Comună
semnată la 25 iunie 1988 între Comunităţile Europene şi statele sud – est europene
membre ale CAER, a deschis calea creării unor relaţii comerciale şi politice cu
ţările Europei Centrale şi de Est. Această declaraţie a facilitat stabilirea de relaţii
diplomatice între Comunităţi şi fiecare stat membru CAER (ducând la deschiderea
misiunilor diplomatice acreditate pe lângă Comisia Europeană) şi semnarea unor
acorduri bilaterale de comerţ şi cooperare, cu Ungaria şi Cehoslovacia în 1988, cu
Polonia şi URSS în 1989.
Atunci când statele Europei de Est au decis, la sfârşitul anului 1989, ruperea de
blocul sovietic şi şi-au manifestat liber voinţa de a se „reîntoarce” la Europa,
Comunităţile Europene şi-au asumat responsabilitatea de a participa la efortul de
redresare a acestora în interiorul unui spaţiu liber de tutela sovietică. Pentru aceste
state, solidaritatea occidentală nu avea însă sens decât în cadrul aderării lor la
instituţiile care asigură respectarea valorilor occidentale (Consiliul Europei),
prosperitatea (Comunitatea Europeană) şi securitatea (NATO şi UEO).
Pe lângă responsabilitatea istorică de a reconstitui o realitate geografică,
Comunitatea are şi o responsabilitate politică, pentru că un eşec al procesului de
tranziţie în Europa Centrală şi de Est putea avea consecinţe incalculabile pentru
întregul continent european. Fără îndoială, după dispariţia CAER şi iniţierea
tranziţiei spre democraţie, statele estice au luat drept model Europa comunitară,
existând la nivelul factorilor politici interni un consens deplin cu privire la
obiectivul integrării în Uniunea Europeană.
Dorinţa manifestată de statele estice de a se „reîntoarce la Europa” este
primită cu căldură de liderii europeni, care în comunicatul final al Consiliului
European de la Strasbourg din 8 – 9 decembrie 1989 invită aceste state să
continue procesul recent iniţiat, de tranziţie către libertate, democraţie şi

154
respectarea drepturilor omului, promiţându-le, în acelaşi timp, tot sprijinul
instituţiilor comunitare în realizarea reconstrucţiei.
Statele din Centrul şi Estul Europei sunt astfel în situaţia de a-şi putea recupera
pe deplin identitatea europeană şi de a face parte, prin voinţa şi decizia lor proprie,
din proiectul de integrare europeană.

4.2. Condiţionalitatea extinderii


Dacă voinţa de a fi împreună a europenilor din Estul şi Vestul continentului era
de netăgăduit, clivajele existente între Europa bogată şi Europa săracă făceau
necesar ca această apropiere să se realizeze de o manieră progresivă, în etape.
 Prima etapă a acestei aproprieri a constat în punerea în funcţiune de către
Extinderea spre
Centrul şi Estul Uniune a unei politici de asistenţă, constând în sprijin financiar, tehnic şi
Europei –
proces deschiderea pieţelor. În acest scop:
condiţionat - a fost dezvoltat cu succes programul PHARE (destinat iniţial reconstrucţiei
economice a Poloniei şi Ungariei şi extins ulterior şi la celelalte state din Centrul
 şi Estul Europei);
asistenţă
- a fost dezvoltată o politică de împrumuturi destinată investiţiilor în aceste
state, susţinută de Banca Europeană de Investiţii (BEI);
- a fost creată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)
care să susţină din punct de vedere financiar trecerea la democraţie şi la economia
de piaţă.
Acordurile de asociere, pe care Comunitatea le-a semnat cu fiecare dintre
 statele Europei Centrale şi de Est reprezintă cea de-a doua etapă a apropierii între
asocierea la UE Uniunea Europeană şi aceste state, care devin astfel state asociate la Uniunea
Europeană. Aceste acorduri au fost concepute pentru a apropia din punct de
vedere politic şi economic statele candidate de Uniune, pentru a le pregăti în
vederea aderării. Ele conţin reglementări cu privire la libera circulaţie a
mărfurilor, circulaţia lucrătorilor (dreptul de stabilire), furnizarea de servicii între
Comunitate şi statele asociate, libera circulaţie a capitalurilor, cooperarea
economică şi financiară, cooperarea culturală, armonizarea legislaţiei şi adaptarea
instituţională. Începând din 1991 au fost încheiate acorduri de asociere cu Polonia
şi Ungaria (1991), România, Bulgaria, Cehia Slovacia (1993), Estonia, Letonia şi
Lituania (1995), Slovenia (1996), la care se adaugă acordurile semnate cu Turcia
(1963), Malta (1970) şi Cipru (1972).

155
Paralel cu aplicarea acordurilor de asociere, statele asociate au depus cereri de
aderare la Uniunea Europeană. Din acest punct de vedere, Tratatul de la
Maastricht relua în art. 49 al TUE principiul, înscris deja în Tratatul de la Roma

 din 1957, potrivit căruia „Orice stat european poate să devină membru al
cereri de aderare Uniunii”, şi stabilea şi procedura: „El adresează o cerere Consiliului, care
hotărăşte cu unanimitate după consultarea Comisiei şi după avizul conform al
Parlamentului European care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor
săi”.
În faţa cererilor de aderare precoce formulate de către statele care au semnat
primele acorduri de asociere şi a presiunii crescute în favoarea unei aderări rapide,
tânăra Uniune Europeană trebuia să dea un răspuns. După o perioadă de
interogaţii şi consultări între statele membre, în care Comisia este însărcinată să
elaboreze un raport în acest sensxlviii, răspunsul vine la Consiliul European de la
Copenhaga din 21 – 22 iunie 1993, în concluziile căruia se precizează că statele
asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc, pot deveni membre ale Uniunii
Europene dacă acestea vor fi în măsură să-şi asume obligaţiile care decurg din
aceasta, îndeplinind condiţiile economice şi politice cerute. Condiţiile cerute
statelor candidate, cunoscute drept „criteriile de la Copenhaga” au fost
structurate astfel:
a) criteriul politic – privind stabilitatea instituţională, ca garant al democraţiei,
statului de drept, respectului pentru drepturile omului şi protecţia minorităţilor;
 b) criteriul economic – privind existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi a
crioteriile de la
Copenhaga capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale exercitate de forţele pieţei în UE;
c) criteriul referitor la capacitatea de a adopta acquis-ul comunitar şi de a
subscrie la obiectivele uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare.
Pe lângă acestea Consiliul European de la Copenhaga a mai pus o condiţie: cea
a salvgardării capacităţilor de acţiune şi de funcţionare a instituţiilor europene în
cadrul viitoarei extinderi .

4.3. Pregătirea procesului de extindere


La Consiliul European de la Essen din 1994 a fost stabilită strategia de
preaderare a statelor asociate, bazată pe relaţiile structurale dintre statele
candidate şi instituţiile comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere,
asistenţă financiară în cadrul programului Phare şi pregătirea integrării acestor ţări
în piaţa internă comunitară. Comisia a fost însărcinată cu elaborarea unei Cărţi

156
Albe asupra consecinţelor extinderii asupra pieţei interne. Publicată în mai 1995 şi
prezentată Consiliului European de la Cannes din iunie, aceasta prevedea un
calendar pentru apropierea legislativă şi punerea în aplicare a structurilor de
execuţie şi de control.
La Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a fost introdus un

 criteriu suplimentar pentru aderarea statelor candidate, acela al existenţei unei

criteriu suplimentar administraţii naţionale capabile să gestioneze calitatea de membru al Uniunii


Europene. Considerând extinderea „ca o necesitate şi o şansă istorică pentru
Europa”, s-a luat decizia ca negocierile de aderare să fie lansate şase luni după
încheierea Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la
Maastricht. În acelaşi timp, Comisia a fost invitată să pregătească un aviz asupra
fiecărui stat candidat, precum şi o evaluare a efectelor lărgirii asupra politicilor
comunitare.
Concluziile Comisiei, publicate în documentul „Agenda 2000” în iulie 1997,
vor avea un rol hotărâtor în demararea procesului de extindere. Examinând
performanţele obţinute de statele candidate în îndeplinirea criteriilor de aderare,
Comisia propune începerea negocierilor de aderare mai întâi cu Cehia, Ungaria,
Polonia, Estonia şi Slovenia, considerând că celelalte state candidate nu
îndeplinesc încă condiţiile pentru a putea demara procesul de negociere. În acelaşi
timp, ea prezintă o strategie de preaderare întărită cu toate statele candidate,
indiferent de avansurile înregistrate de fiecare dintre acestea în procesul de
tranziţie. Aceasta presupune o mai bună utilizare a instrumentelor existente prin
concentrarea sprijinului comunitar pe nevoile proprii ale fiecărui stat candidat în
procesul de aderare, înscriindu-le în cadrul unei apropieri globale coerente, în care
li se dă acestora posibilitatea de a participa la programele comunitare pentru a se

 familiariza cu politicile şi procedurile Uniunii Europene.

parteneriat pentru
aderare 4.4. Punerea în aplicare a procedurii de aderare
Consiliul European de la Luxemburg din decembrie 1997 aprobă concluziile

 Comisiei cuprinse în Agenda 2000, decide începerea negocierilor de aderare cu

instrumente de şase state (celor cinci din Agenda 2000 li se adaugă Cipru) şi definirea unei
preaderare strategii consolidate de preaderare cu celelalte cinci state candidate care nu
începeau efectiv negocierile în acel moment.
 În sprijinul procesului de lărgire a Uniunii Europene, Consiliul UE a hotărât în
PHARE
1997, la propunerea Franţei, organizarea unor „Conferinţe europene” la care vor

ISPA 157

participa statele membre UE şi reprezentanţi la nivel înalt ai statelor asociate,
unde să aibă loc dezbateri şi consultări cu privire la politicile de apărare comună,
politicile regionale, a celor din domeniul justiţiei etc. Aceste Conferinţe vor avea
loc anual, începând din 1998.
Pe baza strategiei de cooperare întărită prevăzută de Comisie în Agenda 2000
se pune în aplicare un parteneriat pentru aderare, încheiat de Uniune cu fiecare
dintre statele candidate, care stabileşte de o manieră foarte precisă priorităţile
fiecărui candidat pe termen mediu şi lung şi obiectivele pe care trebuie să le
atingă, în raport de care se dimensionează asistenţa financiară acordată de Uniune.
În acest sens, programul de asistenţă financiară PHARE, este axat de acum înainte
asupra perspectivei aderării, fixându-i-se ca obiective prioritate întărirea capacităţi
administrative şi judiciare (spre care se îndreaptă 30% din fonduri) şi investiţiile
legate de încorporarea şi aplicarea aquis-ului (care primesc 70% din fonduri).
Acesta este completat cu alte două instrumente de preaderare, unul agricol –
programul SAPARD, destinat investiţiilor în agricultură şi dezvoltare rurală, şi
celălalt structural – programul ISPA, un fond de coeziune economică şi socială
destinat, în principal, investiţiilor în materie de infrastructură, transporturi şi
mediu. Parteneriatele pentru aderare sunt revizuite periodic pentru a ţine cont de
avansurile realizate.
În acelaşi timp, statele candidate sunt invitate să întocmească planuri naţionale
de transpunere a aquis-ului comunitar (împărţit în 31 de capitole, acoperind
domenii diverse de la libera circulaţie a produselor, la justiţie şi administraţie), de
implementare a acestuia şi de perfecţionare a îndeplinirii celorlalte criterii de
aderare, incluzând calendarul realizării obiectivelor şi priorităţilor, precizarea
resurselor etc.
 În cursul negocierilor, aquis-ul este analizat capitol cu capitol (screening) cu
31 capitole de acquis
comunitar scopul, pe de o parte, de a-l explica şi, pe de altă parte, de a identifica dificultăţile
cu care se confruntă fiecare stat candidat şi a lua măsuri în consecinţă.
La 31 martie 1998 sunt deschise negocierile de aderare cu statele din grupul
de la Luxemburg, negocieri ce se vor purta în cadrul unor Conferinţe
 interguvernamentale bilaterale, în care miniştrii se întâlnesc la şase luni, iar
negocieri cu 6 state
ambasadorii lunar. Comisia Europeană este însărcinată cu întocmirea unor
rapoarte de evaluare anuale privind stadiul îndeplinirii de către fiecare ţară
candidată a criteriilor de aderare, pe care trebuie să le prezinte Consiliului
European. În funcţie de cele constatate prin raport, Comisia poate propune

158
Consiliului European fie începerea negocierilor de aderare cu state din al doilea
val de ţări candidate, fie, dimpotrivă, reducerea sau încetarea ajutorului financiar
de preaderare. Teoretic deci, fiecare din cele cinci state candidate care au rămas în
afara primului val, poate, imediat ce îndeplineşte criteriile de la Copenhaga, să
înceapă efectiv negocierile de aderare. La 4 noiembrie 1998 sunt prezentate
primele Rapoarte Anuale ale Comisiei Europene privind progresele realizate de
statele care au început negocierile de aderare în intervalul scurs de la prezentarea
avizelor Comisiei, în iulie 1997.
Consiliul European de la Berlin adoptă noul cadru financiar al Uniunii pentru
perioada 2000 – 2006, bugetul comunitar fiind parţial restructurat pentru a putea
suporta sarcinile financiare ale viitoarei lărgiri, anticipată a se produce începând
cu 2002.
Consiliul European de la Koln din 1999 constată că în ceea ce priveşte
negocierile de aderare cu primul grup de state candidate, acestea „se află pe calea
cea bună şi au câştigat în dinamism” şi cere Comisiei identificarea modalităţilor
de impulsionare a progreselor realizate şi de celelalte state pentru a le putea fi
prezentată o perspectivă clară privind aderarea la Uniunea Europeană.
În decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki se reafirmă caracterul
inclusiv al procesului de extindere şi, pe baza raportului şi a recomandării
Comisiei, se decide deschiderea negocierilor de aderare cu încă şase state
 candidate: România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia şi acordă
deschiderea negocierilor Turciei statutul de ţară candidată la UE.
cu celelalte 6 state
Recomandarea Comisiei cu privire la România şi Bulgaria s-a făcut sub rezerva
unor condiţionări specifice. România ar fi trebuit să reformeze sistemul de
protecţie a copiilor instituţionalizaţi, iar Bulgaria să închidă patru unităţi ale
centralei atomo-electrice de la Kozlodui. Lansarea oficială a negocierilor de
aderare ale României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei, Maltei şi Bulgariei are loc la
14 februarie 2000, la Bruxelles.
Decizia istorică luată la Helsinki a venit, pe de o parte, pe fondul unei
escaladări a violenţelor în spaţiul fostei Iugoslavii, care a pus în evidenţă
amploarea conflictelor etnice în această parte a Europei, suscitând temere faţă de
perspectiva unui recul fără limite bine precizate la frontierele Europeixlix. Pe de
altă parte, ea a fost favorizată de preluarea funcţiei de Preşedinte al Comisiei
Europene de către Romano Prodi, favorabil extinderii Uniunii spre Centrul şi
Estul Europei.

159
Se punea însă problema dacă această modificare radicală a agendei extinderii,
care răspundea cererii candidaţiilor, convine vechilor state membre sau riscă să fie
primită cu reţinere de către acestea.

4.5. Auspiciile sub care se desfăşoară negocierile de aderare


La începutul secolului XXI, cele cincisprezece state membre ale Uniunii
 Europene negociau cu cele douăsprezece state candidate aderarea acestora. Miza
contextul în care
acestui proces de extindere, unic prin dimensiunile lui, care putea duce într-un
se poartă
negocierile viitor apropiat la o reîntregire istorică a Europei, era imensă atât pentru statele
candidate, cât şi pentru statele membre. Pentru acestea din urmă, lărgirea
presupunea întărirea Uniunii, care putea astfel aspira la rangul de putere mondială,
capabilă să facă faţă în cele mai bune condiţii provocărilor globalizării. Pe de altă
parte, ea presupunea accesul la o piaţă de 105 milioane locuitori, cu un produs
brut de aproximativ 800 mld Euro, ce oferea mari perspective economice pentru
desfacerea produselor fabricate în Uniunea Europeană şi pentru producţia primară,
folosind mână de lucru calificată, ieftină. Pentru statele candidate, aderarea la
Uniunea Europeană însemna „reîntoarcerea la Europa” şi „integrarea într-un
spaţiu de libertate, prosperitate şi pace”.
Dacă miza este imensă, nici dificultăţile de surmontat, atât de către Uniune, cât
şi de către statele candidate, nu sunt mai mici.
Pentru statele candidate, drumul către Europa era presărat cu reforme radicale,
dureroase uneori, cu schimbări majore, necesare pentru alinierea la regulile şi
practicile Uniunii Europene, ale căror costuri economice, politice şi sociale erau
foarte mari.
Pentru Uniune, o dublare a numărului statelor membre presupunea schimbări
profunde la nivel economic, financiar, politic şi instituţionall. Multe voci puneau
în opoziţie procesul de extindere cu cel de aprofundare a integrării europene,
nematurat încă după saltul spectaculos realizat prin adoptarea Tratatului de la
Maastricht, considerând că problemele cu care vin statele candidate (eterogenitate
crescută, întârzieri în dezvoltare, etc) ameninţă finalizarea reformelor aflate în
curs de realizare (desăvârşirea pieţei interne unice şi introducerea euro, coeziunea
economică şi socială). Din punct de vedere instituţional, extinderea nu se putea
realiza în cadrul sistemului original, prevăzut pentru un număr mult mai mic de
state membre, fără a compromite eficacitatea Uniunii. Ea trebuia să fie însoţită de


poziţiile statelor
160
membre
o reformă instituţională în acord cu noile dimensiuni ale Uniunii, care se va
dovedi însă dificil de realizat.
Deşi şi-au dat acordul formal pentru aderarea statelor din Europa Centrală şi de
Est, poziţia statelor membre ale Uniunii faţă de ritmul şi obiectivele extinderii,
afişată oficial sau rezultând din manifestări indirecte, variază în funcţie de
propriile interese naţionale. Astfel, cea mai favorabilă extinderii este Germania,
care spera că astfel îşi va întinde zona sa de influenţă în interiorul Uniunii, deşi,
fiind principalul contribuitor la bugetul Uniunii, era afectată de costurile
extinderii. O poziţie favorabilă extinderii manifestă şi Marea Britanie, pentru care
aceasta reprezenta garanţia că Uniunea nu va evolua către un stat federal, ci, cu
cât va fi mai extinsă, cu atât mai mult riscă să se dilueze într-o vastă zonă de liber
schimb, „ca o bucată de zahăr într-o ceaşcă de ceai englezesc”. La polul opus,
Franţa şi statele mediteraneene sunt mai degrabă rezervate faţă de extindere, cea
dintâi simţindu-şi ameninţată poziţia centrală în Uniune datorită apropierii de
Germania a majorităţii statelor candidate, în timp ce statele din sud, principalele
beneficiare ale fondurilor structurale, nu erau prea mulţumite de perspectiva unei
redistribuiri a acestora către statele nou venite, mai sărace.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea factor important al Uniunii Europene -
opinia publică, o analiză a sondajelor de opinie realizate în această perioadă
evidenţiază o atitudine reţinută faţă de extindere. Eurobarometrul numărul 53, dat
publicităţii în iulie 2000, arată că pentru 60% din cei intervievaţi extinderea nu

 este o prioritate, în timp ce, doi ani mai târziu, 47% dintre francezii interogaţi se
un nou val de declară împotriva extinderii, 33% dintre luxemburghezi şi 30% dintre germani.
euroscepticism Entuziasmul unificator care anima spiritele la începutul anilor ‘90 s-a diminuat
în intensitate, euroscepticismul ia amploare şi, pe lângă dificultăţile inerente unui
proces de negociere atât de complicat, apariţia unor dosare „dificile” (PAC, forţa
de muncă) pune o presiune sporită, determinând o serie de interogaţii la nivelul
Uniunii cu privire la pregătirea ei înşişi pentru a primi noi membri până la
termenul vizat iniţial – sfârşitul anului 2002. Comisia Europeană, prin vocea
preşedintelui Romano Prodi, cere o linie „dură de purtare a negocierilor”, în timp
ce statele candidate invocă pericolul creşterii „virusului egoismului”, care ar
ameninţa extinderea Uniunii. Sub aceste auspicii se desfăşoară negocierile de
aderare cu cele douăsprezece state membre începând cu anul 2000.

4.6. Dinamica procesului de extindere după anul 2000

161
Deciziile Consiliului European de la Helsinki marchează o evoluţie importantă
în direcţia democratizării şi individualizării procesului de extindere. Se trece de la
teoria „valurilor” de aderare sau a „big – bang - ului” care presupunea integrarea
unor grupuri de state, la o nouă teorie, aceea a „regatei”, potrivit căreia admiterea
ţărilor candidatelor se realizează în mod individual, pe măsura îndeplinirii
 criteriilor de aderare. Indiferent de momentul când au început negocierile, statele
individualizarea
procesului pornesc cu şanse egale, însă avansează în propriu ritm. Fiecare candidat urma să
ajungă la finish în funcţie de propriile sale performanţe, pentru că „nu existau
avantaje, nu existau privilegii, fiecare era pe cont propriu”. Fiecare stat avea
posibilitatea de a recupera decalajele care îl despart în negocierile de aderare de
celelalte state candidate, însă un eşec îl putea scoate din cursă, pentru că nu mai
exista un „val doi” în care să fie retrogradat.
Chiar dacă nu este fixată oficial o dată limită pentru încheierea
negocierilor, un termen se prefigurează însă, în concluziile preşedinţiei
reafirmându-se dorinţa ca la Conferinţa interguvernamentală din 2000 să se
adopte o reformă instituţională care să permită aderarea statelor candidate cele
mai avansate la sfârşitul anului 2002.
În anul 2000 se vor lua două decizii fundamentale cu privire la viitoarea
configuraţiei a Europei. La Consiliul European întrunit în iunie la Santa Maria da
Feira, se ia decizia istorică de apropiere a Uniunii faţă de Balcanii de Vest,
stabilindu-se că toate statele din regiune sunt „candidate potenţiale” la Uniune.
Consiliul European de la Nisa din luna decembrie, chiar dacă nu realizează o
reformă instituţională completă, dă concreteţe procesului de extindere luând
pentru prima dată în calcul perspectiva aderării ţărilor din Europa Centrală şi de
Est, care în noua arhitectură europeană primesc o poziţie importantă (103 voturi în
Consiliu şi 197 locuri în Parlamentul European).
Pe bună dreptate se consideră că „semnalul pe care l-a dat Uniunea statelor
candidate este acela că, din perspectiva aderării, ele nu vor fi considerate state de
mâna a doua, ci vor avea efectiv putere de decizie”. În acelaşi timp, Consiliul de
 la Nisa a propus pentru prima dată un calendar precis pentru închiderea
calendar precis
negocierilor – sfârşitul anului 2002, cu statele cele mai avansate, care puteau
astfel adera înainte de alegerile europene din 2004.
Evoluţia negocierilor de aderare, care au fost purtate simultan, dar separat cu
fiecare dintre cele douăsprezece state candidate, este evidenţiată în Raportul
Comisiei, prezentat înainte de reuniunea de la Nisa. Se constată, per ansamblu, un

162
progres în îndeplinirea Criteriilor de la Copenhaga. În ceea ce priveşte criteriile
economice însă, statele candidate sunt împărţite în mai multe grupuri, unele fiind
acreditate cu îndeplinirea acestora (Cipru şi Malta), altele având perspective de a
le îndeplini într-un timp scurt (Ungaria, Polonia, Estonia) sau mediu (Cehia,
Slovenia, Letonia, Lituania, Slovacia), în timp ce România şi Bulgaria sunt destul
de departe de a le îndeplini.
Următorul raport al Comisiei Europene, prezentat la Consiliul European de la
Laeken din 2001, confirmă concluziile din 2000, constatând că, în condiţiile
menţinerii actualului ritm al negocierilor şi continuării procesului de reforme,
statele candidate din grupul de la Luxemburg, împreună cu patru dintre statele din
grupul de la Helsinki (Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia) sunt în măsură să
încheie negocierile de aderare la sfârşitul anului 2002. Turcia nu a fost
nominalizată din cauza neîndeplinirii criteriilor politice privind respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor naţionale, iar în cazul României şi
Bulgariei a fost înaintat ca termen sfârşitul anului 2002 pentru deschiderea tuturor
capitolelor de aderare.
La Consiliul European de la Copenhaga (2002) este anunţată încheierea
negocierilor de aderare cu 10 state: Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria, tratatele lor de aderare urmând să
fie semnate în aprilie 2003, iar integrarea lor efectivă în Uniune trebuia să se
producă începând cu 1 mai 2004. În ceea ce priveşte Ciprul, din cauza
disensiunilor existente între comunităţile greacă şi turcă, i s-a dat termen ca până
 în februarie 2003 să-şi rezolve aceste probleme prin încheierea unei înţelegeri
încheierea negocierilor
între cele două comunităţi, în caz contrar aplicarea acquis-ului comunitar urmând
cu 10 state
să fie suspendată în partea de nord a Ciprului.
La reuniunea de la Copenhaga s-a subliniat şi continuarea negocierilor de
aderare cu România şi Bulgaria, avansându-se ca dată probabilă de aderare a celor
două state anul 2007. În ceea ce priveşte Turcia, în ciuda nerăbdării Ancarei şi a
presiunii americane în favoarea admiterii, aceasta nu a fost nominalizată.
Candidatura sa va fi reexaminată la sfârşitul anului 2004, în vederea unei
eventuale deschideri a negocierilor în 2005.
În aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare ale celor 10 state,
urmând ca acestea să devină membre cu drepturi depline în mai 2004, participând
astfel la alegerile pentru Parlamentul European din 2004. După aderare, este
prevăzută convocarea unei Conferinţe interguvernamentale (CIG) cu participarea

163
şi a noilor membri pentru amendarea tratatelor institutive în vederea funcţionării
UE cu un număr sporit de membrii (din mai 2004 cu 25 de membrii, iar în viitorul
apropiat cu 27 sau chiar 28 de membrii).
Procedurile de ratificare angajate după acest moment intervin într-o
conjunctură internaţională, mai puţin stabilă, din cauza crizei irakiene care
divizează europenii.
Dacă cele cincisprezece state membre ratifică pe cale parlamentară tratatele de
aderare, statele candidate, cu excepţia Ciprului, organizează referendumuri. Deşi
rezultatele acestor referendumuri sunt pozitive, demonstrând existenţa unei
susţineri importante a aderării, îngrijorează nivelul crescut al absenteismului,
relevând o anumită indiferenţă şi poate chiar scepticism, deziluzie (şi mai evidente
un an mai târziu, la alegerile pentru Parlamentul European). În ceea ce priveşte
Ciprul, un plan de reunificare a celor două părţi ale insulei, care prevedea
constituirea unei federaţii în care cele două state federale aveau largi atribuţii, a
fost supus consultării populare, prin organizarea unui referendum la 23 aprilie
2004. Rezultatele acestuia au fost negative, ciprioţii greci respingând planul în
proporţie de 75%, ceea ce face ca, deşi Ciprul este membru al Uniunii Europene,
doar în partea sa sudică se aplică aquisul comunitar, „linia verde” care desparte
cele două părţi ale acestuia devenind frontiera externă a Uniunii Europene.
La 1 mai 2004 intră în vigoare Tratatul de aderare cu cei 10 noi membrii,
 Uniunea Europeană înregistrând cea mai mare extindere din istorie, aproape
extinderea UE la 25 de dublându-şi numărul statelor membre. La Consiliul European din 17 – 18 iunie
state
2004 s-a decis începerea procesului de aderare a Croaţiei, iar la Consiliul
European din 16-17 decembrie 2004, România şi Bulgaria au primit şi ele
confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare, fiind astfel finalizată
prima etapă a calendarului lor de aderare la Uniune. Şefii de stat şi de guvern
 reuniţi cu ocazia acestui summit au reconfirmat şi celelalte două repere temporale
aderarea României şi
Bulgariei ale calendarului: semnarea Tratatelor de aderare în aprilie 2005 şi aderarea
efectivă la 1 ianuarie 2007.
După aproape o jumătate de secol de aşteptare, Turcia poate şi ea să treacă la
ultima etapă înaintea extinderii, Consiliul European din decembrie 2004 hotărând
deschiderea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană la 3
octombrie 2005. Macedonia, care a depus cererea de aderare în martie 2004,
primeşte şi ea statutul de stat candidat, la Consiliul European din decembrie 2005.

164
Iată că, la cincizeci de ani de la punerea primei pietre la temelia sa, prin crearea
CECO, Uniunea Europeană are şansa istorică de a unifica un continent îndelung
divizat şi să creeze o Europă paşnică, mai democratică, mai stabilă şi mai
prosperă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. MĂTUŢESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de


unitate europeană, Ed. Biblioteca, 2007;
2. ZORGBIBE, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent şi viitor,
Ed. Trei, Bucureşti, 1998 ;
3. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000;
4. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Aprofundare
şi extindere. Cartea I – De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001 ;
5. ANGHEL, Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor
Europene /Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ;

165
6. FAVRET, Jean – Marc, Droit pratique de l’Union Européenne, 4 – ed.,
Ed. Gualino, 2003.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ce constă originalitatea „”metodei comunitare ?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Dincolo de sprijinul financiar acordat Europei, care consideraţi că a


fost rolul Planului Marshall pentru unificarea Europei de Vest?

MODELE DE ÎNTREBĂRI
Examenul va consta într-un test cu întrebări grilă dar şi cu subiecte de
sinteză
1.În ce constă originalitatea Planului Schuman?
2.Care este semnificaţia politică a înfiinţării CECO- prima comunitate
supranaţională din istorie?
3.UE are în acest moment (potrivit ultimului tratat comunitar, cel de la Nissa)
personalitate juridică?
A. Da
B. Nu
4. Care este organizaţia internaţională înfiinţată pentru a gestiona şi distribui la
nivel European ajutorul destinat reconstrucţiei acordat de SUA prin Planul
Marshall
A. Uniunea Europei Occidentale
B. Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare
C. Organizaţia Europeană de Cooperare Economică

166
RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Planul are meritul de a fi abordat într-o manieră revoluţionară problema


construcţiei europene, impunând principiul supranaţionalismului, abandonând
metoda clasică a cooperării interguvernamentale, ce şi-a dovedit ineficienţa în
primii ani de după război, şi propunând o nouă formă de cooperare –
„integrarea”, caracterizată prin transferul unor competenţe statale către o entitate
supranaţională, constituită prin voinţa suverană a statelor.
2. Ea marchează debutul reconcilierii franco-germane şi al construcţiei
comunitare. Prin înfiinţarea CECO s-a pus prima piatră la temelia construcţiei
europene, demarând un proces complex de unificare progresivă a statelor
europene. Statele trebuiau să se obişnuiască să colaboreze cu o autoritate
supranaţională, servită de administratori devotaţi ideii europene, pepiniera unde se
va forma un autentic „spirit comunitar”.
3. B.
4. C

CAPITOLUL III
VIITORUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins
 Renaşterea idealului european după cel de-al doilea război mondial
Necesitatea revizuirii metodei comunitare
 Dezbaterea asupra viitorului Uniunii Europene.
 Proiectul european la ora realităţilor şi provocărilor

 Obiectiv general: Identificarea opţiunilor pe care le are


construcţia europeană pentru evoluţia sa.

 Obiective operaţionale: Cunoaşterea provocărilor cu care se

167
confruntă astăzi proiectul europeanşi a principalelor teorii cu privire la
viitorul construcţiei europene.

= 5 ore

CAPITOLUL III
VIITORUL CONSTRUCŢIEI EUROPENE

-TEMA I-
PERSPECTIVELE METODEI COMUNITARE

Integrarea europeană a fost gândită încă de la început ca un proces evolutiv,


adaptat continuu la nevoile ce vor apărea pe parcurs şi la dorinţele exprimate de
statele membre de a avansa într-o direcţie sau alte. Acest dinamism comunitar este
descris foarte bine de un reputat specialist al fenomenului integrării europene de
origine română, Leontin – Jean Constantinesco: „Integrarea europeană nu este
un „a fi”, ci un „a deveni”; ea nu este o situaţie dată, ci un proces; ea nu este un

 rezultat, ci acţiunea care duce la acest rezultat”. Construcţia europeană este un


„şantier”, iar integrarea este „procesul” principal după care se lucrează pe acest
„Metoda şantier.
comunitară”
Pentru finalizarea sa, construcţia europeană are nevoie de susţinerea statelor
membre şi a popoarelor lor. Ea le pune la dispoziţie în schimb o formă pragmatică
de colaborare, bazată pe egalitate, arbitraj, conciliere şi, mai presus de toate, pe
forţa dreptului.
În istoria sa, construcţia europeană a cunoscut şi perioade de avânt
extraordinar, dar şi momente de regres, în care ideea europeană a fost subordonată
intereselor naţionale, în care elementele interguvernamentale s-au întărit în
detrimentul adâncirii procesului de integrare europeană. De la euforia care a
însoţit semnarea Tratatelor de la Roma, la blocajul care s-a produs ca urmare a
repunerii în discuţie a „metodei comunitare” de către generalul de Gaulle; de la

 168
efect de „spill over”
relansarea proiectului european ca urmare a reuniunii de la Haga din 1969, la
reacţiile divergente ale guvernelor statelor membre în faţa crizelor care au afectat
Europa comunitară în anii ’70; de la revendicările britanice şi refuzul oricărei
întăriri a supranaţionalismului în perioada guvernării Thatcher, la implementarea
pieţei interne unice şi lansarea uniunii economice şi monetare prin Actul Unic
European; de la punerea bazelor uniunii politice prin Tratatul de la Maastricht, la
semieşecul reuniunilor de la Amsterdam şi Nisa, procesul de integrare europeană
şi-a urmat propriu său drum şi progresul pe calea integrării s-a realizat în ciuda
diferitelor manifestări ale naţionalismului şi tentaţiei protecţionismului economic.
Reformele au antrenat alte reforme (efectul de „angrenaj” sau „spill over”) şi
mărturie a acestui spirit de dezvoltare progresivă a construcţiei comunitare stă
înscrierea în toate tratatele comunitare după AUE a clauzei de „randez - vous”, în

 virtutea căreia o nouă conferinţă interguvernamentală este convocată pentru a

Clauză de „randez redacta un nou tratat care să modifice sau să le completeze pe cele existente.
vous” Pe măsură însă ce procesul de integrare se adânceşte, ameninţând „nucleul dur”
al suveranităţii, statele sunt din ce în ce mai puţin dispuse să transfere competenţe
suplimentare instituţiilor europene.
După reformele spectaculoase realizate prin Tratatul de la Maastricht „asupra”
Uniunii Europene (nu „Tratatul Uniunii”, iarăşi o evidenţiere a caracterului
evolutiv, a formei nefinalizate a acestei Uniuni), următoarele revizuiri ale
tratatelor comunitare, realizate prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa, nu au avut
acelaşi succes, nereuşind să contribuie în mod semnificativ la adâncirea
procesului de integrare europeană. În primul rând, ele au confirmat continuarea
procesului de extindere a Uniunii Europene, şi, din acest punct de vedere,
necesitatea reformării Uniunii pentru a o face funcţională, în condiţiile în care
numărul membrilor aproape se va dubla. Reformarea era necesară însă nu numai
datorită extinderii, ci şi din pricina problemelor pe care le ridica modul complicat
de funcţionare a Uniunii. Semieşecul reuniunii de la Nisa a făcut statele membre
conştiente de deficienţele mecanismului de luare a deciziilor, care se vor amplifica
în condiţiile extinderii Uniunii, fiind evidenţiată necesitatea unor schimbări
instituţionale. Preocuparea pentru extinderea spre Centrul şi Estul Europei a
determinat astfel „accentuarea momentelor de reflecţie asupra perspectivelor şi
modului în care va trebui restructurată Uniunea pe parcursul dezvoltării sale
inevitabile însumând includerea a noi şi noi state”.

169
Bilanţul nesatisfăcător al ultimelor reuniuni pare să indice faptul că metoda
comunitară şi-a atins limitele şi că ea trebuie să fie revizuită. Mai mult decât
rezultatele slabe ale negocierilor, necesitatea revizuirii acesteia reiese din
dificultăţile ratificării Tratatului de la Maastricht şi apoi ale Tratatelor de la

 Amsterdam şi Nisa, dar şi din apariţia exigenţelor deschiderii şi transparenţei


activităţii instituţiilor comunitare. Devine astfel evident că procesul european nu
mai multă
deschidere şi mai poate continua în ambiguitatea care i-a asigurat succesul iniţial, că el nu mai
transparenţă
poate rămâne apanajul exclusiv al statelor şi al elitelor politice şi intelectuale.
Trecerea de la integrarea economică la o fază superioară, cea a integrării
politice, face necesară adeziunea unui factor neglijat pentru o lungă perioadă în
ecuaţia integrării – popoarele Europei, cetăţenii statelor membre, pentru că,
„depăşind un anumit nivel de integrare, caracterul politic latent al construcţiei
europene a devenit manifest pentru opinia publică”.
Pentru a putea continua proiectul european, Uniunea are nevoie de sprijinul
 cetăţenilor săi, însă aceştia nu se mai mulţumesc să fie „spectatori”, ci vor să
necesitatea obţinerii
sprijinului devină „actori”. Ei au, de asemenea, nevoia să înţeleagă în ce constă şi care este
cetăţenilor finalitatea proiectului la care sunt chemaţi să-şi dea adeziune. De aceea,
dezbaterea în jurul viitorului Uniunii Europene ar trebuie să pornească de la
cetăţeni, de la perspectivele pe care trebuie să le oferă acestora.

-TEMA II-
DEZBATEREA ASUPRA VIITORULUI UNIUNII EUROPENE.

1. Lansarea dezbaterii
La mai bine de o jumătate de secol de la lansarea sa, procesul de integrare
europeană nu a atins încă forma sa finală. Geniul uneia dintre părinţii săi
fondatori, Jean Monnet, aştepta ca timpul şi instituţiile create să rezolve această
dilemă: „Comunitatea pe care am creat-o nu reprezintă un scop în sine. Este un
proces de schimbare. Este imposibil să prevezi astăzi deciziile care ar trebui luate
într-un nou context mâine”.
Pe parcursul evoluţiei sale, obiectivele şi mijloacele integrării europene au
cunoscut modificări semnificative. Între naţional şi supranaţional, între
funcţional şi federal s-au purtat de-a lungul vremii discuţiile cu privire la
organizarea continentului european, fără ca vreuna dintre soluţii să biruie.

170
Diversele etape pe care le-a traversat construcţia europeană au permis întărirea
uneia sau alteia dintre aceste abordări fără ca cealaltă să dispară.
Negociatorii Tratatului de la Maastricht au avut ocazia de a da un contur precis
viitorului Europei dar, prin refuzul de a accepta propunerile înscrierii unei vocaţii
federale a edificiului comunitar şi de a-i acorda acestuia personalitate juridică, nu
au făcut decât să sporească confuzia, creând o construcţie hibridă sau, aşa cum o
descrie Jacques Delors, „un obiect politic neidentificat”.
Elementul declanşator al dezbaterilor asupra viitorului Europei l-a constituit
 perspectiva extinderii Uniunii spre statele Europei Centrale şi Estice, spre Turcia,
declanşarea Cipru şi Malta. S-a pus astfel problema ce viitor este oferit Europei lărgite: „o
dezbaterii
Europă federală visată de părinţii fondatori, Europa naţiunilor dorită de generalul
de Gaulle (Europa de la Atlantic la Urali), Europa de tip confederal pe care
preşedintele Miterand a evocat-o uneori, sau există o altă cale posibilă în afara
sistemelor de organizare politică deja cunoscute? ”.
Mai multe propuneri vin din partea instituţiilor comunitare dar şi a unor
grupuri independente pentru a cristaliza principalele direcţii ale acestei evoluţii, o
evoluţie îndreptată spre „constituţionalizarea” ideii europene.
O propunere interesantă vine din partea fostului preşedinte al Comisiei
Europene, Jacques Delors, care, favorabil respectării identităţilor naţionale şi fără
a se pronunţa în favoarea unui text constituţional, propune crearea unei „federaţii
de state naţiuni”, prin inventarea unui federalism pluri-naţional, diferit de
sistemele federale existente, în care statele îşi prezervau identitatea naţională şi
 participau la guvernarea acestei „federaţii”. Se evita astfel pierderea dimensiunii

viitorul UE politice a Uniunii, care ar fi putut altfel să se transforme într-o simplă zonă de
liber schimbli.
Vârful de lance al iniţiativelor cu privire la conturarea viitorului Uniunii îl
reprezintă, fără îndoială, celebrul discurs ţinut la Universitatea Humboldt din
Berlin de către ministrul de externe german Joshka Fisher în data de 12 mai
2000. Intitulat „Quo vadis Europa” sau „De la confederaţie de federaţie. Reflecţii

 asupra finalităţii integrării europene”, discursul lui Fisher, pronunţat în nume


federaţie personal, reprezintă o continuare a ideilor creştin-democraţilor germani formulate
încă din 1994. Pronunţându-se în favoarea continuării procesului de extindere spre
Estul şi Sudul Europei şi, în acelaşi timp, pentru aprofundarea integrării politice,
fără de care provocarea extinderii nu va putea fi asumată, ministrul de externe
 german invocă necesitatea unei „forţe vizionare” şi a unui „pragmatism”
confederaţie
171
asemănătoare celor ale lui Jean Monnet şi Robert Schuman, pentru a putea face
faţă numeroaselor probleme care vor apărea în Europa lărgită. Pentru aceasta, el
propune o Europă de tip federal, fondată pe un tratat constituţional, în care
statele care o compun îşi păstrează individualitatea şi în care, printr-o partajare
precisă a competenţelor între statele membre şi federaţie, aceasta din urmă s-ar
ocupa de domeniile de suveranitate esenţiale şi problemele care se cer a fi
rezolvate în mod imperativ la nivel european, în timp de restul ar reveni statelor
membre. Conducerea federaţiei va fi asigurată de un guvern european (format fie
prin restructurarea Consiliului, fie prin debirocratizarea Comisiei), alături de un
parlament bicameral, în care o cameră reprezenta statele membre şi o alta
cetăţenii acesteia. Federaţia urmează să se realizeze în etape, la început prin
dezvoltarea cooperării întărite între un număr de state care sunt pregătite (însă
deschisă tuturor), care să constituie avangarda acesteia, şi trebuie să fie fondată pe
un nou tratat, care să constituie „nucleul unei constituţii a federaţiei”lii. Fisher
consideră că o federaţie deja există (prin înfiinţarea Euro şi a Băncii Centrale
Europene statele pierzând suveranitatea monetară), ea trebuind însă perfecţionată.
Discursul lui Joshka Fischer, apropiat de ideea federaţiei statelor naţiuni a lui J.
Delors, pare destul de ambiguu şi cu un conţinut mai mult politic decât juridic,
preocupat să menajeze sensibilităţile politice ale adepţilor suveranităţii naţionale.
Această ambiguitate ar reieşi, în acelaşi timp, potrivit unei opinii exprimate în
 literatura de specialitate, şi din faptul că Germania, care susţine o Europă de tip
poziţiile statelor
federal, adică o entitate politică puternică, este în acelaşi timp favorabilă extinderii
membre
şi construirii unei „Europe mari”, prea eterogenă pentru a avea şanse să
progreseze pe calea integrării politice. Aceasta ar veni astfel în contradicţie cu
logica exprimată de fostul şef de stat francez Giscard d’Estaing, potrivit căreia nu
se poate realiza în acelaşi timp „Europa puterii” şi „Europa spaţiului”.
Bazată pe experienţa landurilor germane, propunerea lui Fischer se adresa în
primul rând Franţei, partenerul privilegiat al Germaniei în Europa. Ea avea în
vedere întărirea puterii Germaniei (în jurul căreia vor „roii” aliaţii săi, în special
viitoarele state membre din Est) şi o distanţare faţă de Franţa, în condiţiile în care
raporturile dintre cele două ţări erau cele mai încordate de la apariţia integrării
europene, iar viziunea lor asupra viitorului Europei era divergentă.
Reacţiile la iniţiativa ministrului de externe german au fost dintre cele mai
diverse. Dacă în Belgia, Portugalia, Luxemburg, acestea au fost favorabile, Marea
Britanie a exprimat, prin vocea primului ministru Tony Blair, o atitudine fermă

172
împotriva ideii de federaţie şi de constituţie, într-o declaraţie făcută la Varşovia
acesta declarând că „Europa se face cu naţiuni libere, independente şi suverane”.
În Franţa, reacţiile au fost, de asemenea, mai degrabă rezervate. Dacă unii
oficiali adepţi ai suveranităţii (ministrul de externe H. Vendrine şi cel de interne
Pierre Chevenement) l-au atacat public pe Fischer, acuzându-l că imaginează
pentru Europa o structură federală care corespunde modelului său, preşedintele
Jaques Chirac are o poziţie mult mai nuanţată, dar, în acelaşi timp, destul de
ambiguă. Într-un discurs ţinut la Berlin, în faţa Parlamentului Germaniei, la 27
iunie, el se declară favorabil extinderii (care trebuie să aibă loc cât mai repede) şi,
de asemenea, dezvoltării cooperării întărite, considerând că dezvoltarea Uniunii
trebuie să aibă la bază adâncirea cooperării franco-germane. În ceea ce priveşte
constituţia europeană, aceasta reprezintă, în opinia sa, o necesitate, tratatele
trebuind reorganizate în interesul cetăţenilor, însă aceasta nu se poate realiza decât
după ce va avea loc reforma instituţională, necesară pentru întărirea eficacităţii şi
controlului democratic al Uniunii. Cât despre forma pe care o va avea Europa,

 Chirac declară că „nu se întrevede un răspuns acum”.


reserve din partea Deşi nu o spune explicit, mesajul preşedintelui Chirac este clar: Franţa nu va
Franţei
accepta o redefinire a Uniunii prin renunţarea la Europa statelor naţionale.
Atitudinea preşedintelui francez a fost calificată în doctrină ca „o regăsire a
marilor contradicţii ale gaulismului: dorinţa unei Europe puternice, dotate cu
instituţii slabe”.
Efervescenţa din această perioadă a discursurilor cu privire la viitorul Europei
poate fi comparată cu etapa de început a construcţiei europene. De altfel, opinia
federalistă moderată a lui Fischer, ca şi federaţia statelor naţiuni a lui Delors nu
conţin elementele de noutate absolută, înscriindu-se într-o anumită continuitate,
aceea a tradiţiei europeiste care a precedat crearea primei Comunităţi Europene.
Este ideea dezvoltată cu jumătate de secol în urmă de Robert Schuman, potrivit
căruia „supranaţionalul va fi fundamentat pe naţional”. În condiţiile acestei
efervescenţe, cu atât mai dezamăgitoare sunt rezultatele summitului de la Nisa.
Prin „Cartea albă asupra guvernării europene”, publicată în octombrie 2001,
Comisia se angajează la o reformare a „metodei comunitare” în jurul a cinci
principii: deschidere, participare, responsabilitate, eficacitate şi coerenţă.
Schimbările propuse vizau în principal creşterea participării actorilor comunitari
la demersul de a face funcţionarea Uniunii mai transparentă şi mai accesibilă
cetăţeanului. O restructurare a politicilor şi a instituţiilor trebuia să permită

173
clarificarea rolurilor şi identificarea obiectivelor pe termen lung. Principiul
dominant este acela potrivit căruia pentru a contribui la guvernarea mondială
uniunea trebuie mai întâi să-şi reformeze propria guvernare.

2. Convenţia Europeană şi Tratatul instituind o Constituţie pentru


Europa

2.1. Convenţia asupra viitorului Europei


Dacă propunerile privind reforma fundamentală a proiectului european şi
dotarea acestuia cu o constituţie au fost numeroase şi s-au întins pe mai mulţi ani,
trebuie să recunoaştem că nu mulţi erau conducătorii care se arătau optimişti cât
priveşte realizarea practică a acestui deziderat într-un viitor apropiat. Fostul şef de
stat francez Giscard d’Estaing vorbea, în mai 2000, când Conferinţa
interguvernamentală pregătea tratatul de la Nisa, despre un „miracol”: „Legea de
bază a Uniunii Europene, care va ordona şi ierarhiza diversele tratate diplomatice,
începând cu 1957, încă nu a fost scrisă. Ni-i putem oare imagina pe principalii
lideri ai Europei sacrificând câteva zile, o săptămână sau chiar două din timpul lor
să se întrunească departe de privirile publicului şi ale presei (...) pentru a dezbate
şi a schiţa (fără să fie permise rutinele de birouri şi lobby-urile), la fel ca pe
vremuri la Roma şi la Elysee, această Carte a Uniunii Europene, pe care popoarele
continentului nostru o aşteaptă cu atâta nerăbdare? Probabil veţi spune că va fi
nevoie de un miracol pentru aşa ceva. Dar tocmai aşa sunt miracolele –
întotdeauna improbabile, niciodată imposibile”. După cum vom vedea, miracolul
se va putea realiza în cele din urmă.
La cererea insistentă a Germaniei, sprijinită de Italia, cele cincisprezece state
membre au căzut de acord la Nisa asupra calendarului unui nou „şantier
instituţional” care va trebui să fie gata în 2004. Astfel, liderii politici prezenţi la
Nisa au adoptat o „Declaraţie asupra viitorului Uniunii”, în care se făcea apel la
lansarea unei ample dezbateri pe teme viitorului construcţiei europene, fiind
însărcinate viitoarele preşedinţii ale UE – cea suedeză şi cea belgiană, să iniţieze
dezbateri cu toate părţile interesate, inclusiv cu societatea civilă. Era prevăzut ca
în decembrie 2001, la summit-ul de la Laeken, sub preşedinţia belgiană, liderii
europeni să convină calendarul, dar şi metoda de lucru.
După cum am văzut anterior, numeroase propuneri circulau, iar soluţiile care se
 conturau erau diferite, în raport de interesele diferitelor state – de la federalizarea
Consiliul
European de
174
la Laeken
progresivă la metode care urmăresc menţinerea unei importante componente
interguvernamentale în cadrul Uniunii.
Consiliul European întrunit la Laeken în decembrie 2001 a reluat discuţiile pe
marginea acestui subiect, adoptând la rândul lui o „Declaraţie asupra viitorului
Uniunii Europene” prin care se precizează obiectivul aducerii Uniunii Europene
mai aproape de cetăţeni şi, totodată, necesitatea definirii unei Uniuni mai suple,
mai eficiente, mai democratice şi transparente. În acelaşi timp, era afirmată pentru
prima dată intenţia de a se adopta o Constituţie europeană, în considerarea
dorinţei exprimate de popoarele europene.
Transformarea Uniunii urma să se producă tot pe calea unei revizuiri a
tratatelor, însă nu după metoda clasică, în cadrul unei Conferinţe
interguvernamentale, cu participarea şefilor de stat şi de guvern, ci cu angrenarea
în acest proces şi a cetăţenilor europeni. Cea mai bună soluţie pentru asigurarea
transparenţei asupra temelor care trebuiau dezbătute pe larg în rândul societăţilor,
cu participarea deci a cetăţenilor, a apărut astfel cea a Convenţiei, experimentată
deja în cazul adoptării Cartei drepturilor fundamentale, în componenţa căreia să se
regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea asupra viitorului Uniuniiliii,
care să pregătească drumul către următoarea Conferinţă Interguvernamentală de o
 manieră completă şi transparentă.
Convenţia
Europeană Se produce astfel o mutaţie importantă în concepţia comunitară asupra
legitimităţii democratice, prin stabilirea unui dialog formal cu societatea civilă, în
considerarea faptului că pentru a fi legitimă, o măsură trebuie să facă obiectul unei
consultări prealabile cu entităţile cărora li se va aplica
Activitatea Convenţiei urma să se desfăşoare în trei etape: o etapă de dialog
deschis cu societatea civilă, o etapă de studiu şi o etapă finală, de recomandări.
Convenţia era însărcinată cu analizarea următoarelor aspecte: o delimitare
mai exactă a puterii între Uniunea Europeană şi statele membre; statutul Cartei
Drepturilor Fundamentale; simplificarea Tratatelor Uniunii; definirea rolului
parlamentelor naţionale în cadrul structurii europene; o mai bună definire şi
împărţire a competenţelor în interiorul Uniunii; apropierea Uniunii Europene de
cetăţeni; simplificarea instrumentelor Uniunii; rezolvarea „deficitului democratic”
al UE; definirea poziţiei Uniunii într-o lume aflată în plin proces de globalizare;
integrarea tratatelor într-un singur text constituţional.

175
În fruntea Convenţiei, compusă din 105 membrii şi tot atâţia supleanţi, au fost
numiţi Valery Giscard d'Estaing, ca preşedinte, şi foştii prim-miniştrii ai Italiei şi
Belgiei, Giuliano Amato, respectiv Jean Luc Dehaene, ca vicepreşedinţi.
Lucrările acesteia au debutat la 28 februarie 2002, şi a lucrat timp de 17 luni,
prin întâlniri bilunare care durau câte două sau trei zile şi cu dezbaterea, în paralel,
pe grupuri de lucru, a unor probleme specifice şi determinate. Rolul de conducere
a lucrărilor şi de impulsionare a acestora a revenit unui prezidiu format din 12
membrii, cuprinzând preşedintele şi vicepreşedinţii Convenţiei, reprezentanţii
statelor care asigurau preşedinţia Consiliului în timpul lucrărilor Convenţiei
(Spania, Danemarca şi Grecia), doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, doi
reprezentanţi ai Parlamentului European, doi reprezentanţi ai Comisiei şi, cu rol
consultativ, un reprezentant al statelor candidate.
Lucrările Convenţiei s-au desfăşurat încă de la început, sub semnul
transparenţei şi al deschiderii pentru acceptarea punctelor de vedere ale tuturor
structurilor interesate şi implicate în noua construcţie europeană. Giscard
d’Estaing a declarat cu ocazia deschiderii lucrărilor că sarcina sa era aceea de a
„căuta consensul” asupra unei singure propuneri, în timp ce Romano Prodi a spus
delegaţiilor prezente că dorea o „democraţie europeană bazată pe popoarele şi
statele Europei, nu doar pe legile celor câteva state membre mai puternice şi mai
vechi”.
După mai mult de un an de la deschiderea Convenţiei, Giscard d'Estaing a
înmânat liderilor europeni prezenţi la Consiliul european de la Salonic din iulie
2003 textul „Proiectului de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa”.
 Proiectul Convenţiei simplifica tratatele existente, dădea valoare constituţională
Proiectului de
Tratat instituind o Cartei drepturilor fundamentale, creştea recursul la codecizie şi la majoritate
Constituţie pentru calificată şi modifica organizarea instituţională decisă la Nisa.
Europa
Considerând proiectul de tratat constituţional ca o bună bază de plecare,
Consiliul European a luat decizia convocării unei Conferinţe interguvernamentale
care să aibă ca obiectiv modificarea tratatelor Uniunii pe baza textului prezentat
de Convenţie.
Conferinţa interguvernamentală a fost lansată la 4 octombrie 2003, având pe
agendă discutarea problemelor delicate asupra cărora s-a realizat cu greutate
consensul în cadrul Convenţiei. Discuţiile au fost dificile, în principal în ceea ce
priveşte compoziţia Comisiei şi majoritatea calificată în Consiliu, subiecte asupra
cărora se manifestase deja o opoziţie puternică la Nisa. S-a conturat de la început

176
împărţirea statelor membre în două categorii, în raport de interesele specifice pe
care doreau să le promoveze în cadrul conferinţei liv: statele fondatoare ale
Comunităţilor, care susţineau menţinerea integrităţii proiectului de Tratat
Constituţional propus de Convenţie, şi, pe de altă parte, statele în curs de aderare,
împreună cu Austria, Finlanda şi Spania, care doreau rediscutarea unor subiecte
considerate închise de Convenţie.
Reuniunea s-a încheiat cu adoptarea unei declaraţii comune în care, luându-se
act de angajamentul statelor participante la Conferinţă faţă de consolidarea
procesului de integrare europeană şi de acceptul acestora de a începe lucrările
Conferinţei pe baza textului propus de Convenţie, a fost lansat ca termen pentru
finalizarea lucrărilor şi adoptarea Tratatului Constituţional prima parte a anului
2004, înainte de alegerile pentru Parlamentul European, din luna iunie. Au urmat
apoi două reuniuni la nivelul miniştrilor de externe, la 13 octombrie 2003,
respectiv 27 octombrie 2003, prima desfăşurată la Luxemburg, iar cea de-a doua
la Bruxelles. Deşi acestea au avut pe agendă chestiuni punctuale, nu s-au
înregistrat progrese notabile. Cum nici după reuniunea ministerială din 18
noiembrie 2003 nu s-a avansat prea mult, au început să apară critici la adresa
Preşedinţiei italiene, pentru lipsa de fermitate, metoda aleasă de aceasta, de a lăsa
fiecare ţară să-şi expună ideile, fără a se încerca vreo formulă de compromis,
nepermiţând avansări concrete în problemele delicate.
Luând act de aceste critici, Preşedinţia italiană a înaintat o propunere globală,
pe baza dezbaterilor purtate în cadrul Conferinţei, ce a fost prezentată în cadrul
Reuniunii ministeriale de la Napoli, din 28-29 noiembrie 2003, ocazie cu care s-
au purtat şi primele negocieri veritabile. Ultima reuniune ministerială a avut loc la
8 decembrie 2003 şi a fost dedicată dezbaterii chestiunilor legate de apărare şi
procedura bugetară.
La 12 decembrie 2003, Consiliul European s-a întrunit în cadrul Conferinţei
interguvernamentale pentru a adopta forma viitorului Tratat asupra Constituţiei
Europene. Reuniunea, care s-a încheiat în data de 13 decembrie, a fost un eşec,
 nereuşindu-se obţinerea unui consens. Blocajul s-a produs în principal datorită
blocaj
neînţelegerilor referitoare la funcţionarea Consiliului şi a Comisiei Europene, a
rezistenţei manifestate de Spania şi Polonia, care nu vroiau să piardă o serie de
avantaje obţinute prin Tratatul de la Nisa.
Luând act de imposibilitatea obţinerii consensului pentru adoptarea Tratatului
Constituţional, Consiliul European a însărcinat Preşedinţia Irlandeză, care va

177
începe la 1 ianuarie 2004, să facă o evaluare a perspectivelor de progres şi să
pregătească un raport pentru Consiliul European din martie 2004.
La Consiliul European de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004, Preşedinţia
irlandeză a prezentat raportul asupra Conferinţei interguvernamentale, apreciind
că există perspective de a se ajunge la un consens pentru adoptarea tratatului
constituţional. Consiliul European şi-a reafirmat voinţa de a ajunge la un acord cu
 privire la tratatul constituţional, care ar trebui să permită Uniunii să fie mai bine
Consiliul înarmată pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor săi şi pentru a juca un rol cât mai
European de la
Bruxelles, 2004 important în ordinea mondială. S-a convenit că este important să se menţină
elanul imprimat prin Convenţie şi prin actele realizate până la acel moment prin
Conferinţa interguvernamentală. Consiliul European a invitat preşedinţia să-şi
continue consultările şi să ia, în momentul în care circumstanţele o vor permite,
deciziile necesare pentru reluarea negocierilor formale în cadrul Conferinţei
interguvernamentale. El a decis că un acord asupra tratatului constituţional ar
trebui să aibă loc cel mai târziu cu ocazia Consiliului European din iunie 2004.

2.2. Adoptarea Tratatului Constituţional


Cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, primul
Consiliu European al Europei extinse la 25 de membrii, şi pe fondul unor
schimbări politice ce au avut loc în principalele state care s-au opus adoptării
proiectului – Spania şi Portugalia, se reuşeşte ajungerea la un acord asupra
textului Constituţiei Europene. Textul adoptat nu este prea departe de cel
prezentat de Convenţie, fiind păstrat esenţialul propunerii, compromisul
intervenind numai în ceea ce priveşte funcţionarea instituţiilor. În noul text se
reportează reducerea numărului membrilor Comisiei şi introducerea sistemului de
rotaţie egalitară pentru 2014, această reducere fiind mai puţin importantă decât se
prevăzuse iniţial, numărul comisarilor urmând să fie egal cu două treimi din

 numărul statelor membre. În ceea ce priveşte sistemul de vot în Consiliu,


unanimitatea este păstrată în domeniul fiscal şi în cel al securităţii sociale, însă
Tratat de Consiliul European poate decide cu unanimitate, fără a fi nevoie de revizuirea
instituire a unei
Constituţii tratatelor, trecerea la majoritate şi în aceste domenii. Este păstrată regula dublei
pentru Europa majorităţi dar aceasta este stabilită la 55% din state, reprezentând 65% din
populaţie, putând ajunge la 72% din state, reprezentând 65% din populaţie atunci
când deciziile nu sunt luate pe baza unei propuneri a Comisiei sau a ministrului
afacerilor externe. Pentru a evita hegemonia statelor mari, minoritatea de blocaj

178
este fixată la patru state, numărul minim pentru a putea împiedica adoptarea unei
decizii..
Ca o încununare a unei activităţi laborioase, la 29 octombrie 2004, la Roma, în
clădirea Campologlio, sala Degli Orazi e Curiazi, aceeaşi sală în care cele 6 state
fondatoare au semnat în 1957 Tratatul de instituire a CEE, este semnat de către
şefii de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale UE,
Tratatul şi Actul Final de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Aplicarea acestora va avea loc după ce statele membre vor ratifica, potrivit
procedurilor interne, textul Constituţiei, unele legislaţii interne prevăzând doar
ratificarea parlamentară, altele impunând şi organizarea unui referendum în acest
sens. Acest proces urmează să se finalizeze în decursul următorilor doi ani.
Intrarea efectivă în vigoare este prevăzută pentru 1 noiembrie 2006 sau, dacă până
la această dată nu va fi ratificat de către toate statele semnatare, în prima zi a celei
de a doua luni după depunerea instrumentelor de ratificare de către statul semnatar
care a îndeplinit ultimul această formalitate.

2.3. Conţinutul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa


Semnarea Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a reprezentat
un moment de cotitură în construcţia Europei. El vine să răspundă cerinţelor de
eficientizare a structurii instituţionale a Uniunii Europene în condiţiile extinderii
Uniunii la 27 sau chiar 30 de state membre, eficientizare cerută, în acelaşi timp, şi
de necesitatea afirmării organizaţiei pe plan mondial; vine să întărească
solidaritatea statelor membre şi încrederea între acestea, să apropie Uniunea de
cetăţenii săi, oferindu-le un mediu de viaţă aflat sub semnul democraţiei, libertăţii
şi transparenţei.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa cuprinde un preambul, patru
 părţi, cinci protocoale şi trei declaraţii anexe.
conţinut
În Preambulul tratatului se face referire la “moştenirile culturale, religioase şi
umane ale Europei, ale cărei valori, întotdeauna prezente în patrimoniul său, au
consacrat în viaţa societăţii rolul central al fiinţei umane”. Este menţionată, de
asemenea, deviza Europei “Unitate în diversitate”, semnificând voinţa
popoarelor de a depăşi vechile rivalităţi şi contradicţii dintre ele şi de a-şi “făuri
destinul comun” de o manieră “fără încetare mai întărită”. Alături de aceasta, sunt
consacrate ca simboluri ale Uniunii Europene steagul, imnul, moneda şi ziua
Europei, de mult timp recunoscute dar neînscrise încă într-un tratat.

179
Din punctul de vedere al structurii sale, Constituţia este împărţită în patru
părţi. Prima parte defineşte Uniunea Europeană, valorile, obiectivele,
prerogativele, procedurile şi instituţiile sale. A doua parte cuprinde Carta
Drepturilor Fundamentale, a treia descrie politicile şi modul de funcţionare a
Uniunii Europene, iar a patra secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv
 procedurile de adoptare şi revizuire a Constituţiei.
principalele
Principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin tratatul
amendamente
Constituţional sunt, în esenţă, următoarele:
 Tratatul constituţional operează o fuziune a tratatelor existente,
cu excepţia Tratatului Euratom, care rămâne distinct. Pentru simplificarea şi
reorganizarea tratatelor comunitare, principalele tratate ale UE vor fi înlocuite cu
un singur text unitar – cel al Tratatului Constituţional. Aceasta nu va înlocui însă
constituţiile naţionale ale statelor membre, ci se va aplica în paralel cu acestea. De
 asemenea, nu are în vedere înlocuirea structurilor naţionale ale statelor membre cu
fuziunea tratatelor structurile sale, fiecare funcţionând în continuare.
 Proiectul de Constituţie prevede instituirea Uniunii europene,
care va prelua şi obiectivele şi atribuţiile Comunităţilor Europene, care vor
 dispărea, competentele lor fiind transferate către Uniunelv.
personalitate juridică
Pentru realizarea obiectivelor ce i-au fost fixate, Uniunii îi sunt conferite o
pentru UE
serie de competenţe şi este dotată cu personalitate juridică.
 Valorile şi obiectivele Uniunii
Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale
(respectarea demnităţii umane, libertatea, democraţia, egalitatea, statul de drept,
drepturile omului, pluralismul, toleranta, justiţia, solidaritatea şi nediscriminarea)

 şi care se angajează să le promoveze în comun cu celelalte state europene.


valori şi obiective Obiectivele Uniunii sunt: a) promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
popoarelor; b) să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi de
justiţie, fără frontiere interioare, şi o piaţă unică în care concurenţa este liberă şi
corectă; c) dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creştere economică
echilibrată, o economie socială de piaţă competitivă, care urmăreşte ocuparea
deplină a forţei de muncă progresul social şi un înalt nivel de protecţie şi de
îmbunătăţire a calităţii mediului; d) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic; e)
combaterea excluderii sociale şi a discriminării sociale, a egalităţii între femei şi
bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copiilor; f) promovarea
coeziuni economice, sociale şi teritoriale şi a solidarităţii între statele membre; g)

180
respectarea diversităţii culturale şi lingvistice, păstrarea şi dezvoltarea
patrimoniului cultural european; h) promovarea valorilor şi intereselor proprii în
relaţiile cu statele terţe, contribuţia la realizarea păcii, securităţii, la dezvoltarea
durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare, la realizarea
unui comerţ liber şi echitabil.
Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, inclusiv autonomia
regională şi locală şi de asemenea, respectă funcţiile esenţiale ale statului în
special cele referitoare la asigurarea integrităţii teritoriale, menţinerea ordinii
publice şi apărarea securităţii interne.
Uniunea Europeană şi statele membre, conform principiului cooperării, se vor
ajuta reciproc în îndeplinirea sarcinilor care rezultă din Constituţie.
 Constituţia conţine de asemenea prevederi cu privire la cetăţenia
europeană (Titlul II), prevăzând faptul că cetăţenia Uniunii este complementară
cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte. Drepturile care decurg din calitatea de
cetăţean al Uniunii constau în: dreptul la libera circulaţie şi dreptul la sejur,
dreptul de exercitare a votului şi de a fi ales în Parlamentul European, ca şi dreptul
de a participa la alegerile municipale, dreptul de protecţie diplomatică şi
consulară, dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European precum şi dreptul de a
se adresa mediatorului sau de a sesiza instituţiile într-una dintre limbile oficiale
ale Uniunii şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Această enumerare a drepturilor
cetăţenilor europeni nu este exhaustivă, alte drepturi ale cetăţenilor fiind
prevăzute într-un titlu special al Constituţiei, denumit „Viaţa democratică în
Uniune” – dreptul de a participa la viaţa democratică şi dreptul de acces la
documente.
 Uniunea recunoaşte drepturile şi libertăţile enunţate în Cartea
 Drepturilor Fundamentale. Astfel, Cartea Drepturilor Fundamentale, care deşi
recunoaşterea
drepturilor şi adoptată încă din 2000, la Nisa, nu avea caracter obligatoriu (nefiind încorporată
libertăţilor enunţate în tratate comunitare), este înglobată în Constituţia europeană, care îi conferă forţă
în Cartea
Drepturilor juridică obligatorie şi îi dedică un capitol însemnat în ansamblul său (partea a II-a
Fundamentale a Tratatului).
Uniunea se angajează, totodată, să adere la Convenţia europeană pentru

 apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentalelvi, drepturile fundamentale


reforma instituţiilor garantate de aceasta făcând parte din dreptul Uniunii ca principii generale.
 Arhitectura instituţională.

181
În ceea ce priveşte instituţiile Uniunii Europene, Consiliul European
dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii, alături de Parlamentul European,
Consiliul de Miniştrii, Comisia Europeană şi Curtea de Justiţielvii.
Rolul Parlamentului European este din nou întărit acesta exercitând,
împreună cu Consiliul de Miniştrii, funcţiile legislativă şi bugetară, exercită
funcţiile de control politic şi consultativă şi alege Preşedintele Comisiei European.
Au crescut, de asemenea, domniile în care deciziile se iau cu aplicarea
procedurii codeciziei, procedură ce este denumită în Proiect „Procedură
legislativă”.
Este plafonat la 736 numărul maxim de parlamentari europeni, stabilindu-se ca,
pentru alegerile din 2009, dacă va fi cazul, Consiliul European, la propunerea
Parlamentului şi cu unanimitate de voturi, să poată decide o altă structură a
Parlamentului. Începând din 2009, numărul de scaune în Parlament va fi între 6 şi
96 pentru un stat. Pentru România şi Bulgaria, printr-un protocol anexă la
Constituţie, li s-a reconfirmat atribuirea unui număr de 33, respectiv 17 locuri în
Parlamentul European, dacă aderă până la alegerile din 2009.
Consiliul European, format din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
din Preşedintele său şi Preşedintele Comisiei, şi în prezenţa Ministrului afacerilor
externe al Uniunii, care participă la lucrări, dă Uniunii impulsurile necesare
 dezvoltării acestuia şi îi defineşte orientările şi priorităţile de politică generală. Nu
Preşedinte ales al
Consiliului deţine funcţii legislative. Preşedintele Consiliului va fi ales cu majoritatea
European calificată a membrilor Consiliului European, pentru o perioadă de doi ani şi
jumătate, mandatul său putând fi reînnoit o singură dată. Rolul său este acela de a
prezida şi impulsiona lucrările Consiliului European, de a asigura pregătirea şi
continuitatea lucrărilor, de a acţiona pentru realizarea consensului în cadrul
Consiliului European, de a prezenta Parlamentului un raport la sfârşitul fiecărei
întruniri precum şi de a reprezenta Uniunea în domeniul politicii externe şi de
securitate comună, fără a aduce atingere competenţelor Ministrului afacerilor
externe al Uniunii.
“Consiliul de Miniştri” este denumirea dată actualului Consiliu al Uniunii
Europene, fiind format, ca şi acesta, din câte un reprezentant la nivel
guvernamental al fiecărui stat membru. El exercită, împreună cu Parlamentul,
funcţiile legislativă şi bugetară, precum şi funcţii de definire a politicilor şi de
coordonare. Consiliul de Miniştri se poate întâlni în următoarele formaţiuni:
Consiliul legislativ (în cadrul căruia va asigura, împreună cu Parlamentul,

182
adoptarea legilor europene şi a legilor–cadrul europene conform dispoziţiilor
Constituţiei), Consiliul afacerilor generale (când asigură, împreună cu Comisia,
pregătirea şi desfăşurarea reuniunilor Consiliului European), Consiliul afacerilor
externe (care va asigura elaborarea politici externe a Uniunii, conform liniilor
strategice definite de către Consiliul European, sub conducerea Ministrului de
externe al UE), sau în alte formaţiuni stabilite prin decizie a Consiliului European.
Dacă nu se prevede altfel în Constituţie, regula este votul cu majoritate
calificată în Consiliul de Miniştrii. Majoritatea calificată este definită ca fiind
55% din statele membre (dar cel puţin 15 la număr), reprezentând cel puţin 65%
din populaţia Uniunii. O minoritate de blocare a deciziilor poate fi formată din
patru state. În situaţia în care Consiliul acţionează din proprie iniţiativă, la
iniţiativa unui stat membru sau la o recomandare a Comisiei sau a Băncii Centrale
Europene ( mai ales în domeniile justiţie şi afaceri interne, politică externă şi de
securitate comună, politică economică şi monetară şi în cazul suspendării sau
retragerii unui stat membru), votul cu majoritate calificată este definit ca fiind
72% din membrii Consiliului, reprezentând 65% din populaţia Uniunii. Votul cu
unanimitate continuă să se aplice unor domenii restrânse, precum politica în
domeniul impozitării, unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de
apărare şi pentru următoarele revizuiri constituţionale.
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, mai puţin atunci când se reuneşte în
Consiliul afacerilor externe, este asigurată prin rotaţie de către reprezentanţii
statelor membre, pe o perioadă de cel puţin un an, regulile acestei rotaţii urmând a
fi stabilite printr-o decizie a Consiliului European.
Comisia Europeană este însărcinată cu promovarea interesului general
european, veghează la aplicarea dispoziţiilor Constituţiei şi a dispoziţiilor emise
de instituţiile europene pe baza acesteia, supraveghează aplicarea dreptului
Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie, are atribuţii de reprezentare externă a
Uniunii (cu excepţia domeniului politicii externe şi de securitate comună) şi
deţine cvasimonopolul iniţiativei legislative, în afara cazurilor în care Constituţia
dispune altfel, un act legislativ neputând fi adoptat fără iniţiativa ei.
Comisia ia decizii cu majoritate simplă şi răspunde colectiv în faţa
Parlamentului European, care o poate demite prin adoptarea unei noţiuni de
cenzură.

183
În cadrul Comisiei se constituie un Colegiu, compus din Preşedintele Comisiei,
Ministrul afacerilor externe al Uniunii ca vicepreşedinte, şi treisprezece comisari
europeni selectaţi pe baza unui sistem de rotaţie egală între statele membre.
Preşedintele Comisiei, desemnat ca şi până acum, are ca atribuţii definirea
orientărilor în cadrul cărora Comisia îşi exercită misiunea, decide organizarea
internă şi numeşte, dintre membrii Colegiului, vicepreşedintele, numeşte comisarii
fără drept de vot.
Statele membre vor deţine până în 2014 câte un singur membru în Comisie,
după care numărul comisarilor va fi redus la 2/3 din numărul statelor membre
(inclusiv Preşedintele Comisiei şi Ministrul UE pentru Afaceri Externe), numiţi pe
baza unui sistem de rotaţie echitabil, după o ordine stabilită de Consiliul European
cu unanimitate. Cu aceeaşi unanimitate, Consiliul European poate decide
modificarea numărului de comisari.
Curtea de Justiţie va cuprinde actuala Curte Europeană de Justiţie, Tribunalul
şi tribunalele specializate, fiind însărcinată cu asigurarea respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea Constituţiei. Curtea este competentă să judece litigiile
dintre statele membre, dintre Uniune şi statele membre, dintre instituţiile Uniunii
şi dintre particulari şi Uniune. Se va pronunţa, de asemenea, cu titlu prejudicial,
asupra interpretării dreptului comunitar sau asupra validităţii actelor adoptate de
către instituţii. Cetăţenii vor putea să introducă o acţiune în faţa Curţii împotriva
unei reglementări comunitare chiar şi atunci când nu fac dovada existenţei unui
interes personal (art. III – 270(4))
Alături de aceste cinci instituţii fundamentale, un rol important este atribuit:
- Bănci Central Europene, în domeniul politicii economice şi monetare a
Uniunii;
- Curţii de Conturi, ca instituţie de control financiar;
- Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor, ca organe
consultative.

 Ministrul de externe al Uniunii – este o funcţie nou creată, care înlocuieşte


Ministru de externe funcţia de Înalt Reprezentant al Consiliului în domeniul politicii externe.
Ministrul de externe conduce politica externă şi de securitate comună a
Uniunii, reprezentând în acest domeniu Uniunea pe plan internaţional, în calitate
de împuternicit al Consiliului. El este totodată şi unul dintre vicepreşedinţii
Comisiei Europene.

184
Ministrul de externe este numit cu majoritate calificată de către Consiliul
European, cu aprobarea Preşedintelui Comisiei.
 Actele Uniunii
Acestea sunt împărţite, potrivit art. I-33 al Tratatului, în acte legislative şi acte
nelegislative.
 Sunt astfel acte juridice legea europeană, care are caracter general, este
Actele Uniunii: obligatorie în toate elementele sale şi se aplică direct în toate statele membre şi
legislative şi
nelegislative legea cadru europeană, care leagă fiecare stat căruia i se adresează în ceea ce
priveşte rezultatul ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în
alegerea formei şi mijloacelor.
Acestea sunt adoptate, pe baza propunerii Comisiei, de către Parlamentul
European şi Consiliul de Miniştrii împreună, potrivit procedurii legislative
ordinare (codeciziei), în cele mai multe cazuri cu majoritate calificată. Este
introdusă o nouă formulă a majorităţii calificate, aceasta reprezentând 232 voturi,
adică jumătate plus unu din numărul statelor membre şi în acelaşi timp 60% din
populaţia Uniunii.
În anumite cazuri, Constituţia prevede adoptarea actelor legislative potrivit
unei proceduri legislative speciale, care presupune adoptarea lor exclusiv de către
Consiliul de Miniştri sau chiar exclusiv de către Parlament.
În aceste cazuri, ca şi în alte situaţii în care este cerut votul cu unanimitate,
Consiliul European poate, în anumite condiţii, să adopte o decizie prin care să
autorizeze adoptarea legilor prin procedura legislativă ordinară, în primul caz,
respectiv prin vot cu majoritate calificată, în cel de-al doilea caz.
Actele nelegislative ale Uniunii sunt:
- regulamentul european, care este un act fără caracter legislativ, dar cu
aplicabilitate generală, care pune în aplicare acte legislative şi anumite dispoziţii
specifice ale Constituţiei. Aceasta poate fi obligatoriu în toate elementele sale şi
direct aplicabil în fiecare stat membru sau poate doar să lege fiecare stat membru
destinatar în privinţa rezultatelor ce trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa de a alege forma şi mijloacele de realizare;
- decizia europeană, este un act fără caracter legislativ, obligatoriu în toate
elementele sale. În situaţia în care destinatarii sunt desemnaţi de aceasta, ea nu
este obligatorie decât pentru ei;
- recomandările şi avizele, sunt acte adoptate de instituţiile comunitare şi nu
au caracter obligatoriu.

185
Obligaţia de punere în aplicare a actelor comunitare revine statelor membre,
care trebuie să ia în acest scop toate măsurile de drept intern necesare.
Actele de punere în aplicare ale Uniunii îmbracă forma regulamentelor
europene de punere în aplicare sau deciziilor europene de punere în aplicare.
Toate actele europene obligatorii trebuie să fie motivate, iar legile şi legile-
cadru europene, semnate de Preşedinţii Parlamentului şi Consiliului de Miniştri
(sau numai de către unul dintre aceştia, pentru actele adoptate prin procedura
legislativă specială), se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în
vigoare la 20 de zile de la publicare, dacă nu este stabilită o altă dată.
 Regulamentele şi deciziile europene cu caracter general urmează aceeaşi
consacrarea
procedură, în timp ce deciziile individuale sunt notificate destinatarilor şi produc
priorităţii dreptului
comunitar efecte de la data notificării.
 Constituţia consacră, pentru prima dată într-un tratat comunitar,
prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre.
Conform art. 10 din Tratat, Constituţia şi dreptul adoptat de către instituţiile
Uniunii în exercitarea competenţelor ce le-au fost conferite au prioritate faţă de
dreptul statelor membre.
 Competenţele Uniunii sunt cele care i-au fost atribuite prin
Constituţie de către statele membre pentru realizarea obiectivelor stabilite de
aceasta (pe baza principiului atribuirii de competenţe), şi vor fi exercitate în
conformitate cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii aşa cum sunt ele
 prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor Constituţiei.
Competenţele Proiectul realizează şi o clarificare a competenţelor Uniunii în:
UE
a) competenţe exclusive, în cadrul cărora numai Uniunea poate legifera şi
adopta acte juridice obligatorii şi care vizează următoarele domeniilviii: regulile de
concurenţă necesare funcţionării peţii interne; politica monetară a statelor membre
care au adoptat euro; politica comercială comună; uniunea vamală; conservarea
resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune de pescuit; încheierea de
acorduri internaţionale.
b) competenţe comunelix (partajate) ale Uniunii şi statelor membre, care sunt
exercitate de Uniune numai dacă şi, în măsura în care acţiunea sa este mai
eficientă decât cea a statelor membre (conform principiului subsidiarităţii), în
domenii precum: piaţa internă; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
agricultură şi pescuitul cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
transportul şi reţelele transeuropene; energia; politica socială; coeziunea

186
economică, socială şi teritorială; mediu; protecţia consumatorilor; obiective
comune de securitate în materie de sănătate publică.
c) competenţe rezervate, care ţin în continuare de resortul statelor membre,
Uniunea desfăşurând doar acţiuni de sprijin, de coordonare sau complementare,
actele adoptate de Uniune în aceste domenii neimplicând armonizarea
dispoziţiilor legale de reglementare ale statelor membre. Intră în această categorie
următoarele domenii (art. 16): industria; protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii
umane; educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul; cultura; protecţia
civilă.
O acţiune de coordonare realizează Uniunea şi în alte domenii precum:
ocuparea forţei de muncă, politica economică sau politica socială, fără a avea însă
dreptul să legifereze unitar, ci doar adoptând orientările generale ale acestor
politici.
Uniunea dobândeşte competenţe şi în materia politicii externe şi de
securitate comună (PESC), ce are la bază solidaritatea reciprocă a statelor
membre, urmărindu-se identificarea problemelor de interes general şi obţinerea
unui convergenţe cât mai ridicate a acţiunii statelor membre. Competenţa Uniunii
se întinde asupra tuturor domeniilor acesteia, precum şi asupra tuturor
problemelor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a
liniei politicii de apărare comună. În acest domeniu deciziile sunt luate de către
Consiliul European şi Consiliul de Miniştri cu unanimitate de voturi, pe baza
propunerii Ministrului de externe al Uniunii sau a unui stat membru.
În cadrul politicii externe de securitate comună este inclusă de către Constituţie
şi politica europeană de securitate şi apărare (PESA), al cărei scop este
definirea progresivă a unei politici de apărare comună a Uniunii, cu respectarea
însă a obligaţiilor ce decurg din diferitele angajamente externe ale statelor
membre, cum este cazul NATO. Politica europeană de securitate şi apărare , care
a fost iniţiată la Consiliul European de la Koln din 1999, este astfel introdusă în
sfera de competenţă a Uniunii. Deciziile în acest domeniu se iau de către Consiliul
European cu unanimitate, statele membre obligându-se să pună la dispoziţia
Uniunii Europene capacităţile lor civile şi militare şi, de asemenea, să-şi
îmbunătăţească progresiv capacităţile militare.
Pentru convergenţa acţiunilor statelor membre în domeniul capacităţilor şi
programelor militare, se înfiinţează Agenţia Europeană pentru Armament,
Cercetare şi Capacităţii Militare.

187
Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, deziderat
realizabil prin instituirea unor mijloace mai eficiente de atingere a scopurilor
propuse – adoptarea unor legi şi legi-cadru europene care vizează apropierea
legislaţiilor naţionale şi favorizând în acelaşi timp, încrederea reciprocă între
autorităţile competente ale statelor membre, în special pe baza recunoaşterii
reciproce a deciziei judiciare şi extrajudiciare; o cooperare operaţională mai
strânsă a serviciilor de poliţie, vamă şi alte servicii specializate în prevenirea şi
depistarea infracţiunilor. Se prevede, de asemenea, dezvoltarea unei politici
comune în domeniul azilului, imigraţiei şi controlului la frontierele externe.
Parlamentele naţionale pot participa la mecanismele de evaluare a punerii în
aplicare de către statele membre a politicilor Uniunii în materia spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie, fiind de asemenea asociate la controlul politic al
Europol şi la evaluarea activităţilor Eurojus. Pentru întărirea cooperării în materie
penală se prevede şi înfiinţarea unui post de Procuror Public European, în cadrul
Eurojus, dacă statele membre se vor pune de acord şi după obţinerea avizului
Parlamentului European.
I se recunoaşte Uniunii şi o competenţă implicită, sub forma unei clauze de
 flexibilitate, în virtutea căreia, dacă o acţiune a Uniunii este necesară în vederea
clauză de realizării obiectivelor stabilite de Tratatul Constituţional, fără ca acesta să fi
flexibilitate
prevăzut competenţele necesare în acest scop, Consiliul de Miniştrii, hotărând cu
unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după aprobarea Parlamentului, adoptă
dispoziţiile necesare.
Este prevăzută şi o clauză de solidaritate, în temeiul căreia Uniunea şi statele

 membre vor acţiona împreună, în spirit de solidaritate, în cazul când unul dintre
statele membre este victima unui atac terorist sau catastrofă naturală,
clauză de
solidaritate prevăzându-se în acest scop acordarea de sprijin politic, inclusiv militar şi
financiar.
Este reafirmată posibilitatea unei cooperări consolidate (prevăzută în tratatul
 de la Amsterdam), care poate interveni în domenii ce nu ţin de competenţa
cooperare
consolidată exclusivă a Uniunii, cu participarea a cel puţin o treime din numărul statelor
membre şi cu condiţia ca obiectivele vizate să nu poată fi atinse într-un termen
rezonabil de ansamblul Uniunii. Se introduce astfel o „frână de urgenţă”, un
mecanism care va permite unui stat membru să facă apel la Consiliul European
dacă interesele sale naţionale sunt lezate. Dacă un grup de state doresc să continue
în acţiunea lor, pot să dezvolte o cooperare întărită în domeniu, celelalte state

188
putând participa şi ele în momentul în care doresc şi sunt în măsură să o facă, la
această cooperare consolidată.
Actele adoptate în cadrul unei cooperări consolidate nu sunt obligatorii decât
pentru statele participante şi ele nu sunt considerate ca fiind aquis ce trebuie
acceptat de către statele candidate la aderare.
 Apartenenţa la Uniune
Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi se
angajează să le promoveze în comun. Aderarea la Uniune a unui stat este hotărâtă,
cu unanimitate, de Consiliul de Miniştri, după consultarea Comisiei şi cu
aprobarea Parlamentului. Consiliul de Miniştri poate să decidă, cu majoritate

 calificată, suspendarea drepturilor statului membru în cadrul Uniunii în cazul în


retragerea din UE care acesta violează grav şi persistent valorile Uniunii.
Retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune se poate realiza prin
adresarea unui cereri Consiliului European, după care Consiliul de Miniştrii
încheie cu statul respectiv un acord în care se stabilesc condiţiile de retragere,
acord ce este adoptat de Consiliu cu majoritate calificată, după aprobarea
Parlamentului European.

2.4 Procesul de ratificare a Tratatului Constituţional


Semnarea Tratatului Constituţional, la 29 octombrie 2004, s-a produs într-un
moment de schimbări politice la nivelul instituţiilor europene. Statele care au
aderat la 1 mai 2004 şi-au luat în primire prerogativele de membrii cu drepturi
depline, alegerile din luna iunie aducând un nou Parlament European, format din
732 de membrii, şi avându-l ca preşedinte pe Joseph Borrell Fontelleslx. Primul
ministru portughez,Jose Manuel Durao Barroso, este desemnat la Consiliul
European extraordinar din 29 iunie 2004 ca preşedinte al viitoarei Comisii
Europene, această desemnare fiind confirmată de Parlamentul European la 22
iulie. La 1 noiembrie 2004 intră în vigoare şi noua ponderare a voturilor în
Consiliu, prevăzută prin Tratatul de la Nisa, instituţiile noii legislaturi sunt în
funcţie şi se aşteaptă viitoarea extindere şi intrarea în vigoare a Tratatului
Constituţional.
Ratificarea Constituţiei urma să îmbrace forme diferite în fiecare ţară, în
funcţie de tradiţiile constituţionale şi procedurile politice ale ţării respective. Din
cele 25 de state membre, 9 şi-au manifestat intenţia de a organiza un referendum

189
pentru aprobarea Constituţiei Europene, în unele ţări rezultatul urmând să aibă
caracter obligatoriu, iar în altele consultativ.
Pană în prezent, Tratatul Constitutional a fost ratificat de 15 state membre, în
ordinea cronologică a ratificărilor: Lituania, Ungaria, Slovenia, Italia, Grecia,
Slovacia, Spania, Austria, Germania, Cipru, Malta, Luxemburg, Belgia , Letonia
 şi Estonia. Acestora li se adaugă România şi Bulgaria care au ratificat documentul
referendumuri
negative în Franţa odată cu aprobarea de către parlamentele naţionale a Tratatului de Aderare la
şi Olanda
Uniunea Europeană. În Finlanda, procedura de ratificare se află in curs de
desfăşurare, aşteptâdu-se finalizarea ei până la sfârşitul acestui an.
Franţa şi Olanda au respins Tratatul Constitutional prin referendum la 29 mai,
respectiv 1 iunie 2005, declanşând o criză de o amploare fără precedent în istoria
construcţiei europene. Votul negativ al cetăţenilor francezi şi olandezi a
determinat o serie de incertitudini, frământări, interogaţii cu privire la
oportunitatea unei Constituţii şi mai ales cu privire la conţinutul acesteia. Chiar
dacă motivele reale ale acestei respingeri ţin mai degrabă de factori de politică
internă, decât de cei de politică europeană, situaţia creată a deschis calea unor
mari dezbateri cu privire la viitorul proiectului european.
Pentru a ieşi din situaţia dificilă în care a fost pusă Uniunea ca urmare a
referendumurilor negative din Franţa si Olanda, şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre, prezenţi la Consiliul European din 16-17 iunie 2005, au

 adoptat o „Declaraţie privind ratificarea Tratatului instituind o Constituţie pentru


perioadă de reflecţie Europa”, prin care invitau la o „perioadă de reflecţie“ pe aceasta temă, în timpul
căreia fiecare ţară urma să declanşeze dezbateri interne asupra Tratatului
Constituţional şi a viitorului construcţiei europene. Era o încercare de apropiere de
cetăţeni, prin implicarea lor mai directă şi identificarea aşteptărilor acestora legate
de Europa comunitară, în scopul creşterii legitimităţii proiectului european lxi.
Întrucât anul care a urmat de la acest moment nu a adus clarificările necesare,
perioada a fost prelungita la Consiliul European din iunie 2006.
Pana acum, au contribuit la dezbatere state membre şi instituţii comunitare, ca
şi diferite ONG-uri sau personalităţi europene. Cetăţenii au fost consultaţi prin
diverse modalităţi: forumuri de discuţii on-line, conferinţe şi seminarii pe tematica
viitorului Europei.
În condiţiile în care 85% din prevederile Tratatului Constituţional reprezintă
reguli existente, înscrise deja în tratatele anterioare, doar 15% fiind elemente de

190
noutate, se pune problema care sunt principalele nemulţumiri în legătură cu
Tratatul Constituţional. În principal, au fost identificate următoarele:
- întinderea şi complexitatea textului, care cuprinde aproape 300 de pagini şi
numeroase referiri la alte articole, fără ca textul acestora din urmă să fie redat.
Lipsa deci de lizibilitate a acestuia:
- repunerea în discuţie a „modelului social european”, a Europei sociale, a
locurilor de muncă (având în vedere că principala preocupare a cetăţenilor

 europeni o reprezintă şomajul), şi înscrierea unor politici economice cu o orientare

principalele neoliberală, în care libera concurenţă se întinde la domenii sensibile precum


critici sănătatea, energia şi transportul;
- întărirea elementelor supranaţionale cu consecinţa unei pierderi reale de
suveranitate din partea statelor, prin adoptarea unor măsuri precum: generalizarea
votului cu majoritate calificată, înscrierea principiului priorităţii legii europene în
faţa celei naţionale, introducerea în Constituţie a unor elemente care sunt legate în
mod tradiţional de suveranitatea unui stat – steag, imn, deviză, şi chiar folosirea
termenului de „Constituţie”, care poate duce cu gândul la un viitor statal al
Uniunii Europene;
- perpetuarea deficitului democratic, prin acordarea unor puteri sporite
instituţiilor care nu sunt alese prin sufragiu popular şi care beneficiază deci de o
slabă legitimitate politică.

-TEMA III-
PROIECTUL EUROPEAN LA ORA REALITĂŢILOR ŞI
PROVOCĂRILOR. TRATATUL DE REFORMĂ DE LA LISABONA

1. Principalele provocări
Votul negativ acordat Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa
consacră aşa-numita „criză constituţională” care se alătură celorlalte probleme
presante cu care Uniunea Europeană se confruntă la momentul actual:
 globalizarea, extinderea Uniunii Europene şi aprofundarea integrării europene.
„criza Modul în care Uniunea Europeană va aborda rezolvarea acestor puncte-cheie de
constituţională”
pe agenda sa va prefigura viitorul proiectului european şi rolul său pe scena
mondială.
Întrucât toate aceste chestiuni sunt interdependente, soluţionarea uneia
neputând face abstracţie de existenţa celorlalte, perioada de reflecţie pe care

191
Uniunea şi-a acordat-o pentru a decide în privinţa viitorului Tratatului
Constituţional este esenţială şi pentru încercarea de a tranşa celelalte crize care
afectează întreaga structură comunitară.
Alături de problemele interne pe care le are de rezolvat Uniunea, şi care au fost
acumulate de-a lungul timpului, cea mai dificilă problemă cu care se confruntă o
reprezintă globalizarea, ale cărei presiuni sunt tot mai evidente în statele Uniunii
Europene. Analiştii şi factorii de decizie deopotrivă par să fi înţeles că una dintre
cele mai importante provocări la care trebuie să găsească răspuns Uniunea
Europeană este legată de fenomenul de globalizare a economiei, de
competitivitatea economiei europene faţă de celelalte economii puternice ale
lumii. Deşi hulită de unii şi transformată în panaceu de alţii, globalizarea este un
fenomen real, din care fiecare dintre noi face parte. Aşa cum arăta şi preşedintele
Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, cu ocazia Conferinţei internaţionale de
la Salzburg (ianuarie 2006), globalizarea nu este consecinţa unei decizii politice
evitabile, ci un proces obiectiv, motiv pentru care europenii nu trebuie să se
blocheze în lamentări, ci să facă tot posibilul pentru a gestiona noua realitate în
folosul lor. În loc să se lase pradă temerilor legate de siguranţa locului lor de
muncă şi a zilei de mâine, este preferabil să mizeze pe forţa pe care lo-o dă

 unitatea europeană şi pe o economie socială de piaţă. Una dintre concluziile


acestei Conferinţe internaţionale a fost aceea că globalizarea poate fi o
Globalizare oportunitate şi nu o ameninţare pentru Europa, dacă aceasta va înţelege că trebuie
să se adapteze rapid şi că nu poate acţiona în secolul al XXI-lea după un model
din veacul trecut.
 În pofida acestor declaraţii, multe dintre statele europene nu sunt pregătite
Provocări să accepte mental caracterul ireversibil al globalizării, avantajele pe care le
presupune, necesitatea iniţierii de reforme pentru a se adapta mai bine şi mai
repede la provocările acesteia.
Există o serie de obstacolele majore pentru speranţele Uniunii Europene
de a face faţă globalizării. Astfel:
 • creşterea economică este prea lentă, mai ales în rândul vechilor state
obstacole membre ale Uniunii. În timp ce în Europa occidentală media creşterii economice
abia dacă atinge 2%, economia americană prosperă, fiind previzionate rate de
creştere de 3,5% în 2006 şi de 3,3% în 2007. Creşteri importante se înregistrează
şi în cazul economiilor asiatice, iar economia indiană a sporit cu 8%, sperând la o
accelerare a creşterii economice până la 10% în următorii ani.

192
• slăbirea monedei unice europene, unul dintre pilonii economiei
contemporane, ca efect al creşterii economice slabe, dobânzilor relativ reduse şi,
nu în ultimul rând, al blocajului politic din Uniune. Potrivit unui raport publicat de
„Financial Times Deutschland” în octombrie 2005, euro s-a numărat printre
valutele care au înregistrat cea mai slabă performanţă din lume în 2005. Dintre
cele 58 de valute avute în vedere, euro s-a situat pe locul 50, scăzând atât în raport
cu dolarul, lira sterlină şi yenul, dar şi în raport cu lira turcească şi realul
brazilian.
• riscul unei crize demografice în spaţiul comunitar. Europa se confruntă cu un
accentuat proces de îmbătrânire a populaţiei, ce a generat o criză pe piaţa muncii.
Creşterea demografică în ultimul an este de 0,5%, un nivel foarte slab, cauzat nu
de sporul natural al populaţiei europene, ci mai degrabă de imigraţie. Mai mult,
unele dintre statele membre (Germania, Polonia şi o serie de state mici nou
admise în Uniune), au înregistrat chiar o scădere a populaţiei. Estimările
demografilor sunt cât se poate de pesimiste, apreciindu-se că până la mijlocul
secolului, Germania va avea o populaţie de 45 de milioane, iar până în 2020 vârsta
medie în Uniunea Europeană va fi de 50 de ani.
În 2000, cu ocazia Consiliului European de la Lisabona, liderii europeni au
stabilit o strategie de dezvoltare economică a Uniunii pentru următorii ani,
 cunoscută sub numele de Agenda Lisabona, cel mai important proiect european
Agenda Lisabona
de dezvoltare, care îşi propunea să transforme Uniunea, până în 2010, în cea mai
dinamică şi competitivă economie din lume. Deşi au semnat această declaraţie,
statele membre nu au făcut prea multe pentru a pune în practică propunerile
formulate şi nu au iniţiat reforme radicale ale economiilor naţionale.
Productivitatea este în continuare prea scăzută şi creşterea prea lentă, măsurile
adoptate nu au fost întotdeauna implementate cu consecvenţă iar ocuparea forţei
de muncă ridică încă serioase probleme. În aceste condiţii, Comisia Europeană s-a
văzut nevoită să anunţe că există pericolul de a nu putea fi atinse obiectivele
Agendei Lisabona până în 2010. În martie 2005 s-a produs o revizuire a acesteia,
accentul fiind mutat pe creşterea economică bazată pe progres tehnologic şi pe

 ocuparea forţei de muncă. Principala componentă a Agendei Lisabona rămâne


revizuirea Agendei activitatea de cercetare-dezvoltare, statele membre angajându-se să cheltuiască din
bugetul public 1% din PIB pentru finanţarea acestui sector.
Acest “duş rece”, primit la jumătatea drumului, a trezit guvernele europene
care, într-un timp destul de scurt au reuşit să elaboreze proiecte naţionale de

193
reformă pentru creşterea economică şi locuri de muncă. Pe baza acestor
programe naţionale, Comisia Europeană a prezentat primul Raport anual de
progres privind Strategia Lisabona, în care a identificat drept domenii prioritare,
unde sunt necesare mai multe măsuri : educaţia şi cercetarea, care necesită
investiţii mai mari, întreprinderile mici şi mijlocii, cărora trebuie să li se acorde
sprijin sporit, ocuparea locurilor de muncă şi, în contextual recentei crize
energetice, nevoia definirii unei politici europene în materie de energie.
Aceeaşi problemă a fost dezbătută şi cu ocazia întâlnirii interparlamentare
desfăşurată la Bruxelles la 31 ianuarie 2006.
 Cât priveşte procesul de extindere, dificultăţile cu care se
confruntă Uniunea, la doi ani de la extinderea cu cele zece state noi, accentuează
temerile şi îndoielile legate de avantajele acestui proces, atât guvernele unora
dintre statele membre, cât şi cetăţenii acestora manifestând rezerve din ce în ce
mai mari faţă de ideea continuării lărgirii.
În vechile state membre există temeri legate de migrarea locurilor de muncă,
afluxul necontrolat de forţă de muncă, intensificarea problemelor în zonele de
frontieră, precum şi suprasolicitarea financiară şi instituţională a Uniunii prin
extinderea la 27 de membri.
 În rândul noilor membri predomină o dezamăgire care nu poate fi trecută cu
extinderea
vederea: 15 ani de tranziţie, de deschidere economică şi de aliniere la standardele
UE nu au contribuit aproape cu nimic la îmbunătăţirea condiţiilor sociale pentru
majoritatea populaţiei. Tranziţia a fost însoţită de mari costuri economice şi
sociale, iar bogata UE nu s-a arătat prea generoasă faţă de noii ei membri. Este
adevărat că distanţa dintre statele care au devenit recent membre ale Uniunii
Europene sau vor deveni în curând şi celelalte state ale Uniunii este destul de
mare însă este greu de crezut că aceste decalaje în dezvoltare vor putea fi
înlăturate prea curând în condiţiile în care fondurile structurale de care vor
beneficia noii membrii sunt mult mai mici decât cele de care au beneficiat
celelalte state devenite membre ale UE. Banii care vor fi alocaţi pentru extindere
în actuala perioadă bugetară sunt mult mai puţini decât se preconizase, deşi sunt
mai multe state implicate. În plus, aceste state trebuie să-şi plătească contribuţia
de membru la bugetul Uniunii, fără nici o perioadă de tranziţie.
De la aderarea ca atare se aşteaptă puţin pe termen scurt, speranţele fiind
îndreptate spre „generaţia următoare”, care ar trebui să trăiască mai bine.

194
Dincolo de dificultăţile pe care le presupune, procesul de extindere este benefic
pentru ambele părţi: extinderea contribuie la consolidarea rolului Uniunii pe
scena internaţională, la stabilitatea politică şi economică a continentului, noile
state membre dispunând de pieţe noi pentru exportul din vechile state membre şi
venind cu o creştere economică ce influenţează pozitiv nivelul general de
competitivitate în UE.
Aşa cum arăta şi comisarul european pentru extindere Olli Rehn, „ Extinderea
Uniunii Europene a adus beneficii tuturor celor implicaţi. Extinderea nu doar
consolidează democraţia, stabilitatea şi securitatea în Europa, este şi o politică din
care toată lumea câştigă, de tip win-win, atât pentru actualele state membre, cât şi
pentru cele noi. Aşa s-a întâmplat în valurile anterioare de extindere, aşa se va
întâmpla şi în viitor”. Beneficiile identificate de acesta sunt legate de deschiderea
Pieţei interne pentru noii membrii şi, odată cu aceasta, creşterea concurenţei (cu
consecinţa unor preţuri mai mici pentru cumpărători), creşterea schimburilor
economice şi o mai mare specializare a acestora, mai multe oportunităţi de
investiţii şi investiţii directe mai mari. În concluzie, „O Uniune extinsă este mai
competitivă. Numărul locurilor de muncă create a fost mai mare decât numărul
locurilor de muncă pierdute în urma delocalizării. De asemenea, spaţiul economic
extins permite UE să facă faţă mai bine concurenţei globale, în timp ce companiile
europene devin mai puternice pe o piaţă internă extinsă şi mai competitive pe plan
internaţional. Iată de ce trebuie să continuăm să înlăturăm barierele şi să
perseverăm în extinderea pieţei interne, inclusiv în ceea ce priveşte serviciile”lxii.
În ciuda problemelor ce au apărut după criza constituţională şi cea bugetară,
procesul de extindere a continuat în timpul preşedinţiei britanice: Croaţia a
început negocierile de aderare, procesul de aderare a început cu Turcia, iar
Macedonia a devenit candidat oficial.
Dacă unii oficiali europeni insistă asupra faptului că extinderea trebuie să
continue, în pofida confuziei ce caracterizează climatul politic european în aceste
momente, opinia lor nu este unanim împărtăşită. În ceea ce priveşte continuarea
procesului de extindere după etapa aderării României si a Bulgariei, există
suficiente semnale care vin din mediile politice din Franţa, Germania sau Austria
care promovează ideea stopării procesului de extindere, anterior chiar şi
aderării Croaţiei. Fără un progres substanţial la nivelul reformei instituţionale este
aproape imposibil din punct de vedere legal ca acest proces să continue. Uniunea
Europeana nu se confruntă cu presiuni de timp în ceea ce priveşte extinderea, ci,

195
din contră, are nevoie de o relaxare cel puţin până în anul 2009, pentru a digera
valul din 2007, pentru a-si redefini proiectul integrării si finalitatea acesteia.
extinderea să se ia avându-se în vedere capacitatea de absorbţie a Uniunii.
Pe măsură ce UE se extinde, relaţiile cu noii vecini vor constitui o provocare
 importantă. În acest sens, Uniunea trebuie să elaboreze o politică de vecinătate
politică de
vecinătate care să promoveze prosperitatea şi buna administrare şi în statele din vecinătatea
sa, pentru a crea o zonă de stabilitate şi securitate. Nu este în interesul nimănui să
se ridice o nouă „cortină” în Estul şi Sudul mai îndepărtat al Europei, între ţările
bogate şi cele sărace.
Strategia UE cu privire la integrarea statelor din regiune, apropierea lor de
proiectul comunitar european presupune favorizarea comerţului, a investiţiilor şi
dezvoltării economice, a educaţiei şi cercetării, a circulaţiei persoanelor, a
cooperării regionale şi dialogului social.
 În legătură cu cea de-a treia provocare majoră cu care se confruntă
Europa – reforma internă a Uniunii şi aprofundarea integrării europene, ceea
ce lipseşte acum Europei este o viziune globală cu privire la construcţia europeană
care să pornească de la contextul noilor realităţi.
Despre criza Europei ca proiect politic se discută de destul de mult timp, şi, din
păcate, nu există încă o linie politică comună a Uniunii Europene. În sfera
politicului, aceasta este încă divizată între două tipuri de abordări - Europa
federală şi Europa naţiunilor, statele membre ţinând la independenţa şi
prerogativele lor de suveranitate, iar extinderea Uniunii a determinat o
multiplicare a intereselor naţionale divergente.

2. Tratatul de reformă de la Lisabona(2007)


Impasul generat în 2005 în procesul de ratificare a Tratatului
Constituţional, a declanşat la nivelul Uniunii o perioadă de reflecţie şi dezbatere
pe această temă, extinsă pe perioada unui an şi jumătate (iunie 2005 - ianuarie
 2007), în vederea găsirii unei soluţii. Principala concluzie a perioadei de reflecţie
Tratatul de la
Lisabona a fost că, în pofida respingerii Tratatului Constituţional, Uniunea are nevoie de un
nou tratat, care să preia substanţa acestuia şi să ofere Uniunii instituţiile,
mijloacele şi instrumentele potrivite pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor
 europeni, precum şi provocărilor actuale: schimbări climatice, terorism,
reforma
instituţională criminalitate organizată etc..

196
La cererea Consiliului European din iunie 2007, Conferinţa
Interguvernamentală (CIG) din 2007 a fost însărcinată cu elaborarea unui nou
tratat (denumit Tratatul de Reformă) care să permită UE să facă faţă provocărilor
secolului al XXI-lea şi să-şi fructifice întregul potenţial. Acest tratat se
concentrează asupra nevoilor UE de modernizare şi reformă. Principalele sale
obiective sunt:
- mai multă democraţie, răspunzând aşteptărilor cetăţenilor europeni legate de
standarde mai înalte de responsabilitate, deschidere, transparenţă şi participare;
- mai multă eficienţă şi întărirea capacităţii de a oferi răspunsuri la problemele
globale cum ar fi schimbările climatice, securitatea şi dezvoltarea durabilă.
La summit-ul informal de la Lisabona, din 18-19 octombrie 2007, liderii
europeni au agreat proiectul Tratatului de reformă, elaborat pe baza mandatului
CIG.
Tratatul de la Lisabona, de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si
a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene (2007/ C 306/ 01), a fost semnat la
Lisabona, la 13 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona opereaza cu: Tratatul privind Uniunea Europeana si
Tratatul privind functionarea Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona a intrat in
vigoare incepind cu data de 1 decembrie 2009, fiind ratificat de cele 27 state
membre ale Uniunii Europene. Fiecare stat membru a avut libertatea de a decide,
in conformitate cu regulile sale constitutionale, modul de realizare a acestei
ratificari : prin referendum sau prin vot parlamentar.
Tratatul de reformă este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a
Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine
de 490 de milioane de cetăţeni.
Reformele propuse de viitorul Tratat, în special noile aranjamente
instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune
capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor
europeni, inclusiv cetăţenilor români. Doar o Uniune puternică şi funcţională, in
noul format extins de 27 de state membre, poate asigura beneficii clare cetăţenilor
săi. De aceea, România susţine adoptarea viitorului Tratat de reformă, care va
include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute de Tratatul Constituţional, ce fusese
ratificat de România odată cu Tratatul său de aderare.
Printre principalele inovaţii ce vor fi aduse prin Tratatul de reformă, se numără:

principalele
reforme
197
 Acordarea statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta
este un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de
legislaţia europeană, precum dreptul la integritate, interdicţia torturii sau a
tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la libertate, respectul vieţii private şi
familiale, dreptul la educaţie, dreptul de proprietate, non-discriminarea, egalitatea
între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă etc..
 Întărirea rolului cetăţenilor (astfel, 1 milion de cetăţeni dintr-un număr
semnificativ de state membre pot solicita Comisiei să înainteze o propunere într-un
domeniu în care consideră că este necesară o acţiune a Uniunii).
 Introducerea de noi posibilităţi de acţiune la nivelul Uniunii în domenii de interes
pentru cetăţeni, precum: energie, siguranţa cetăţeanului, domeniul social, schimbările
climatice, combaterea terorismului.
 Consiliul European va avea un preşedinte stabil (cu un mandat de doi ani şi
jumătate, cu posibilitatea reînnoirii), conferind Uniunii mai multă continuitate şi
vizibilitate politică.
 Creşterea rolului Parlamentului European (acesta alege preşedintele Comisiei
Europene şi este implicat într-o măsură mai mare în procesul legislativ, alături de
Consiliu).
 Păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană în condiţiile "un stat, un
comisar" până în 2014, după care Colegiul Comisiei va fi restructurat (două treimi
din numărul statelor membre, rotaţie egală).
 Rol întărit acordat parlamentelor naţionale (informarea acestora cu privire la
proiectele legislative iniţiate de Uniune sau asupra cererilor de aderare; implicarea
sporită a parlamentelor naţionale în aspecte privind spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, consolidarea rolului acestora în controlul subsidiarităţii).
 Extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către Consiliu cu majoritate
calificată (în loc de unanimitate), fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii
care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul, migraţia, Europol,
Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului Reprezentant pentru PESC,
politica comună de transporturi, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi
fondului de coeziune; etc.), fie prin extinderea votului cu majoritate calificată la noi
domenii pentru care nu există baza juridică la acest moment în tratatele în vigoare
(resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi
consulară, retragerea voluntară a unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă
populară, serviciile de interes economic general; ajutorul umanitar etc.). Noua

198
modalitate va simplifica procesul legislativ european, generând o mai mare eficienţă
în luarea deciziilor europene, cu rezultate concrete la nivelul cetăţenilor europeni.
 Menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică externă şi de securitate
comună din Tratatul Constituţional, precum şi în cea de apărare, prin preluarea
majorităţii prevederilor în aceste domenii. Astfel, este introdusă posibilitatea unei
cooperări mai strânse între statele membre interesate în domeniul de securitate şi
apărare (cooperarea structurată permanentă). De asemenea, este asigurată vizibilitatea
şi coerenţa acţiunii europene în aceste domenii, prin înfiinţarea postului de Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate, care va prezida
Consiliul Relaţii Externe şi va fi în acelaşi timp unul dintre vice-preşedinţii Comisiei.
El va dispune, aşa cum prevedea TC, de un serviciu diplomatic european.
 Includerea unei clauze de solidaritate între statele membre pentru o serie de
ameninţări, precum terorism, catastrofe de origine umană sau naturală, sau dificultăţi
 în domeniul energetic.
clauză de
solidaritate  Codificarea în viitorul Tratat de reformă a politicii de vecinătate a Uniunii (în
prezent, aceasta nu este specificată ca atare printre politicile Uniunii).
 De asemenea, o serie de dispoziţii permit flexibilizarea şi consolidarea acţiunii

 Uniunii în ceea ce priveşte spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, asigurând


personalitate răspunsuri cetăţenilor europeni în domenii de actualitate precum migraţie, lupta
juridică pentru UE împotriva criminalităţii organizate sau a terorismului.
 Acordarea personalităţii juridice unice Uniunii Europene (aspect care va permite
o coerenţă şi vizibilitate crescute a acesteia pe scena internaţională, prin capacitatea
de reprezentare sau de a deveni membru al unei organizaţii internaţionale);
Includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar, consacrat în prezent
numai pe cale jurisprudenţială.
În ceea ce priveşte Comisia Europeană, modificările sunt minimale.
Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european.
Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului
rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un
număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul
unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul membrilor Comisiei va putea fi modificat de
Consiliul european cu unanimitate de voturi.
Alta schimbare importanta: Tratatul de la Lisabona introduce o legătura directă
între rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la
preşedinţia Comisiei. De asemenea, trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va
fi consolidat, din moment ce acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să
demisioneze.
Dificultatile ratificarii tratatului-noi semne de intrebare

199
Renunţarea la simbolurile şi semantica constituţională şi imaginarea unor
mecanisme instituţionale menite sa întărească reprezenativitatea, proporţionalitatea, fără a
ceda din funcţionalitate fac din Tratatul Reformei un act cu şanse suplimentare de reuşita
in fata testului ratificării, chiar prin referendum. Totuşi, amintirea soartei Tratatului
Constituţional forţează mulţi lideri europeni sa refuze cu obstinaţie ideea consultării
electoratului in vederea ratificării: ideea ii repugna evident premierului danez,
Rasmussen, PM-ului britanic, Gordon Brown, dar si altor sefi de guvern. Lisabona a fost,
se pare, locul unui acord solemn intre toti demnitarii europeni participanti (mai putin cei
irlandezi, fortati de Constitutie sa tina referendum), acord al carui scop declarat a fost
eliminarea sansei ca electoratul sa se pronunte asupra viitorului Uniunii. Luând in
considerare implicaţiile lor se poate spune, cu convingere, ca evitarea referendumului nu
este un răspuns satisfăcător pentru un Tratat care poate intr-adevăr sa crească încrederea
cetatenilor europeni in Uniune si capacitatea Uniunii de a se intoarce catre cetatenii sai.
Că este aşa, a dovedit-o faptul că Irlanda, singurul stat comunitar care a supus Tratatul de
la Lisabona unui referendum şi asta numai pentru că o impunea Constituţia republicii
(celelalte guverne europene optând pentru ratificarea Tratatului in Parlamente, evitând
consultarea electoratului, de teama unui vot împotrivă), a înregistrat un rezultat negativ
cu ocazia consultării populare organizate în iunie 2008, irlandezii respingând prin
referendum ratificarea Tratatului de la Lisabona.
Chiar daca procesul de adoptare a Tratatului de la Lisabona s-a deblocat şi
Uniunea a ajuns la un compromis cu Irlanda, acest episod este încă unul dintr-o serie de
sancţiuni aplicate Uniunii de către cetăţenii europeni, care ar trebui să dea de gândit.
În ceea ce priveşte Tratatul de la Lisabona, o nouă formulă a tratatului, care
garanteaza Irlandei dreptul la neutralitate, respectarea legislaţiei în materie de taxe şi
impozite, drepturile angajaţilor, standardele in educaţie şi menţinerea avortului in
ilegalitate a fost adoptat în vara anului 2009, astfel că la referendumul organizat, pentru a
doua oară la data de 2 octombrie 2009, 67% dintre irlandezi s-au pronunţat în
favoarea acestuia.
În aceste condiţii, mulţi au crezut că intrarea lui în vigoare înainte de finele
acestui an nu mai este decât o formalitate, doar Cehia şi Polonia mai trebuind sa
finalizeze procedura de ratificare. Dacă preşedintele polonez Lech Kaczynski s-a angajat
clar să ratifice documentul după referendumul irlandez - deci o chestiune de zile -, cazul
Cehiei se anunţă mai complicat. Preşedintele Vaclav Klaus, un eurosceptic visceral, pare
decis să opună în continuare rezistenţă, cu intenţia declarată de a bloca Tratatul de la
Lisabona, chiar dacă presiunile Preşedinţiei UE şi ale celorlalţi oficiali europeni de la
Bruxelles au devenit în ultimele zile extrem de intense. În plus, conservatorilor britanici,
ce se văd deja la putere după alegerile de anul viitor, se declară gata să organizeze, şi ei,
un referendum asupra Tratatului de la Lisabona.

200
Arta compromisului pare însă a funcţiona destul de bine şi la nivelul UE, pentru
deblocarea situaţiei liderii europeni reuniţi la Bruxelles la 30 octombrie 2009 acceptând
să acorde preşedintelui Cehiei derogarea cerută pentru ţara să semneze Tratatul de la
Lisabona, de care depinde reforma instituţiilor Uniunii Europene1.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
I. Tratate şi monografii.
1. MĂTUŞESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de
unitate europeană, Ed. Biblioteca, 2007;
2. ZORGBIBE, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent şi viitor,
Ed. Trei, Bucureşti, 1998 ;
3. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei europene,
Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000;
4. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Aprofundare
şi extindere. Cartea I – De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană, Ed.
Trei, Bucureşti, 2001 ;
5. ANGHEL, Ion, Personalitatea juridică şi competenţele Comunităţilor
Europene /Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006 ;
6. FAVRET, Jean – Marc, Droit pratique de l’Union Européenne, 4 – ed.,
Ed. Gualino, 2003.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Precizați care sunt, în opinia dvs., principalele provocări cu care se confruntă
construcţia europeană ?

TEMĂ DE REFLECŢIE
Este posibil ca metoda comunitară să-şi fi atins limitele, sau aceasa
constituie în continuare o opţiune viabilă pentru viitorul construcţiei
europene?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1
Vaclav Klaus condiţionase semnătura sa pe document de o anexă la tratat prin care germanii sudeţi expulzaţi din
Cehoslovacia în 1945 să nu poată cere despăgubiri. Derogarea este, din punct de vedere juridic, de acelaşi tip cu cele
obţinute în 2007 de Marea Britanie şi Polonia.

201
Examenul va consta într-un test cu întrebări grilă dar şi cu subiecte de
sinteză
1. Considera-ţi că procesul de extindere a UE este benefic doar pentru statele care
aderă?
2. Adoptarea Constituţiei Europene a fost determinată de necesitatea:
A. Eficientizării structurii instituţionale a UE
B. Întăririi solidarităţii statelor membre
C. Apropierea Uniunii de cetăţenii săi
3. Potrivit Tratatului de la Lisabona, preşedinţia UE va fi asigurată:
A. prin rotaţie, de către fiecare stat membru
B. de către un preşedinte stabil
C. de către Consiliul European

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI
1. Procesul de extindere este benefic pentru ambele părţi: extinderea contribuie
la consolidarea rolului Uniunii pe scena internaţională, la stabilitatea politică şi
economică a continentului, noile state membre dispunând de pieţe noi pentru
exportul din vechile state membre şi venind cu o creştere economică ce
influenţează pozitiv nivelul general de competitivitate în UE.
2. A,B,C.
3. B

202
i

ii

iii

iv

vi

vii

viii

ix

xi

xii

xiii

xiv

xv

xvi

xvii

xviii

xix

xx

xxi

xxii

xxiii

xxiv

xxv

xxvi

xxvii

xxviii

xxix

xxx

xxxi

xxxii

xxxiii

xxxiv

xxxv

xxxvi

xxxvii

xxxviii

xxxix

xl

xli

xlii

xliii

xliv

xlv

xlvi

xlvii

xlviii

xlix

li

lii

liii

liv

lv

lvi

lvii

lviii

lix

lx

lxi

lxii