Principiile dreptului administrativ

Dreptul administrativ este o ramura a dreptului public reglementează relațiile sociale ce

apar în activitatea administrației de stat sau în legătură cu aceasta, adică relațiile între organele
administrative și între acestea și alte organe de stat, cele dintre administrație și cetățeni;
principiile organizării și funcționării administrației.

De asemenea, reglementează relațiile de natură conflictuală dintre autoritățile publice

sau persoanele juridice de drept privat care exercită atribuții de putere publică, precum
realizarea unui interes public, asimilate autorităților publice, pe de o parte, și cei vătămați în
dreptul lor prin acte administrative ale acestor autorități, pe de altă parte.

Principiile fundamentale ale Dreptului administrativ și Administrației publice

Principiile fundamentale sunt reguli de conduită de maximă generalitate care stau la

baza organizării și activității tuturor organelor și persoanelor care exercită atribuții ale funcției
executive în interesul general și la care se subordonează în exercitarea drepturilor și asumarea
de obligații, toate celelalte subiecte ale raporturilor juridice administrative.

În dreptul administrativ și în administrația publică s-au desprins mai multe principii care
caracterizează cadrul legal de acțiune al administrației, ce se regăsesc în Constituție sau în legile
care privesc domeniul administrativ (cum ar fi Legea nr. 215/2001).

Astfel, au fost stabilite sau se desprind, din interpretarea doctrinei, principii general
valabile în sistemul administrației publice și de organizare a executării normelor de drept
administrativ cum sunt: principiul legalității, principiul continuității serviciului public, principiul
conducerii colective. Inițial, în Constituția din 1991, administrația publica din unitățile
administrativ-teritoriale își întemeia activitatea pe principiul autonomiei locale și pe cel al
descentralizării serviciilor publice. Legea administrației publice locale nr. 69/1991 adoptată
înainte de intrarea în vigoare a Constituției (prin referendumul din 8 decembrie 1991, iar la 13
decembrie s-a declarat autodizolvarea Adunării Constituante), în art. 1, în varianta inițială,
preciza că administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe patru
principii și anume: principiul autonomiei locale, principiul descentralizării serviciilor publice,
principiul eligibilității autorităților administrației publice locale și principiul consultării
cetățenilor în probleme locale de interes deosebit (prin referendum local). Prin modificarea
adusă de Legea nr. 24/1996, textul art. 1 a mai fost completat cu încă un principiu, și anume
acela al legalității. Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale menține organizarea și
funcționarea administrației publice locale pe temeiul acestor principii, care, în exercițiul lor nu
pot aduce atingere caracterului de stat national, unitar și indivizibil. Constituția din 1991
revizuită, stabilește în art. 120 că administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se
întemeiaza pe principiile descentralizării (care vizează autoritățile administrației publice și
serviciile publice), autonomiei locale (care se realizează în comune și orase prin consiliile locale
alese și primarii aleși) și deconcentrării serviciilor publice (prefectul conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din
unitățile administrativ-teritoriale).

1. Principiul continuității serviciului public

Serviciile publice pot să corespundă unor interese generale (naționale), situație în care
ele sunt organizate la nivel național (companii naționale, regii autonome, etc.) sau unor
interese locale, caz în care ele sunt organizate la nivel local (starea civilă, autoritatea tutelară,
gospodărirea locativă, transportul local în comun de călători, alimentarea cu apa și energie
termică ș.a.m.d.).

Prin acest principiu se înțelege o activitate organizată de stat sau de colectivitățile

locale, destinată să satisfacă în mod continuu, deci cu caracter de permanentă, interesul
general.

În unele legislații europene, aplicarea principiului continuității serviciului public, justifică,

în cazuri excepționale, intervenția guvernului pentru a asigura funcționarea continuă a
anumitor servicii. În acest context, este de observat că printr-un efort doctrinal și
jurisprudențial a existat tentația, încă de la începutul secolului XX, de a așeza la unitatea tuturor
regulilor administrative noțiunea de serviciu public. Acest efort, se găsește astăzi, așa cum se
arata în literatura juridică franceză, supus mai multor semne de întrebare. Astfel, se spune că
dreptul administrativ nu s-a născut pentru a gira serviciile publice și că, de altfel, dreptul
administrativ are un obiect mult mai larg decât cel pe care îl au serviciile publice. Pe de altă
parte, nici serviciile publice nu fac apel întotdeauna la procedeele de drept administrativ, ci mai
degrabă utilizează procedee specifice dreptului privat, mai ales în domeniul contractelor.

În aceste condiții, este posibil ca în noțiunea de serviciu public să nu se regăsească

domeniul de aplicare al dreptului administrativ și nici principiul său general de aplicare -
interesul general, cu atât mai mult cu cât serviciul public pare și poate să-și găsească satisfacție
mai mult în dreptul privat decât în dreptul public.

2.  Principiul conducerii colective

Se caracterizează prin faptul că la adoptarea unei decizii în cadrul unui organ colegial, ce
este organizat și funcționează în condițiile legii, participă mai multe persoane, ce împreună și în
mod egal, exercită atribuțiile acelui organ. În sistemul administrației publice, în momentul de
față, predomină conducerea colectivă (consilii locale, guvern, etc.). Desigur, exista și o expresie
a unei conduceri unipersonale (cum ar fi primarul, prefectul) caracterizată prin faptul că decizia
se ia de o singura persoană, dar în limitele atribuțiilor funcției pe care o deține.
 3. Principiul legalității

Acest principiu constituie o regulă fundamentală a dreptului nostru în virtutea căruia

toate organele statului, instituțiile, funcționarii, cetățenii și ceilalți locuitori ai țării sunt obligați
să respecte strict legile și celelalte acte normative ale organelor puterii și administrației de stat,
ce reglementează raporturile sociale la care participă. Respectarea legii, a celorlalte acte
normative este o cerință esențiala a Constituției conform postulatului exprimat în art. 16 al. 2,
potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege.

Aplicarea principiului legalității în dreptul administrativ și administrația publică implică

discuția a cel puțin patru probleme:

A) O prima problemă o reprezintă caracterul ierarhic al normelor de drept

În diversitatea lor, normele de drept nu au aceeași forță juridică. Este adevărat că toate
contribuie la definirea și împlinirea legalității, dar nu toate au același loc și rol. Pornind de la
actul fundamental, baza piramidei legalității, toate celelalte acte, obligatoriu trebuie să țină
cont de acesta, fie ca este lege organică sau ordinară, ordonanță de Guvern, hotărâre de
Guvern, ordin, instrucțiune sau act administrativ normativ al autorităților locale, astfel că
trebuie să fie conform și să respecte reglementarea superioară. Potrivit art. 1 al. 5 din
Constituția din 1991 revizuită, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legii
este obligatorie.

În acest sens se vorbește de principiul supremației legii, ceea ce înseamnă că orice

autoritate, persoană juridică sau fizică este obligată să se supună legii.

B) Cea dea doua problemă privește activitatea organelor administrative este o

activitate de organizare a executării și de executare în concret a legii (art. 108 al. 2 Constituție).

În procesul de organizare a executării legii, organele administrației publice sunt

competente să emită acte conținând reguli generale de conduită, respectiv norme juridice.
Principiul legalității pretinde că în întreaga activitate aceste norme să fie emise pe baza și în
executarea legii, legea fiind actul cu forța juridică supremă.

În activitatea lor, organele administrației publice emit atât acte administrative

individuale cât si acte administrative normative.

Actele administrative normative emise de organele administrației publice se

caracterizează prin faptul că sunt acte juridice conținând reguli de conduită generală, formulate
în abstract, ce exprimă o manifestare unilaterală de voință a unei autorități publice, făcute în
limitele competenței ei, în înfăptuirea puterii executive a statului cu scopul de a produce efecte
juridice, a căror realizare este garantată prin forța de constrângere a statului.(conform Tudor
Drăganu, Actele de drept administrativ, pag. 86)

Actele administrative normative pot cuprinde norme cu conținut diferit,

respectiv norme onerative (care obligă la o anumita prestație sau acțiune), norme
prohibitive (care interzic o anumita acțiune) și norme permisive (care nici nu prescriu si nici nu
interzic o acțiune, ci lasă la latitudinea celor interesați de a face sau nu anumite acțiuni). Este
posibil ca același act să cuprindă norme din toate aceste categorii.

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Drept_administrativ

https://www.scritub.com/stiinta/drept/CARACTERELE-SI-PRINCIPIILE-FUN14533.php

Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959