Tema nr.

4: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND RAMURA

DREPTULUI ADMINISTRATIV

1. Obiectivele - să cunoască conceptele de bază cu care se

temei de operează în dreptul administrativ;
studiu: - să identifice legătura dreptului
administrativ cu alte ramuri de drept;
- să înțeleagă conceptul de administrație
publică și de serviciu public;
- să enumere tipurile de autorități ale
administrației publice;
- să conștientizeze rolul funcției publice și a
funcționarului public;
- să determine categoriile de acte
administrative;
- să explice importanța controlului în
administrația publică.

2. Cuvinte- normă juridică, autoritate publică,

cheie: administrație publică, serviciu public, funcție
publică, funcționar public, act administrativ,
contract administrativ, control administrativ

3. Structura
4.1. Noțiunea și rolul dreptului administrativ.
temei: 4.2. Izvoarele, normele și raporturile de drept
administrativ.
4.3. Autoritățile administrației publice.
4.4. Funcția publică și statutul funcționarului
public.
4.5. Actele administrative și controlul
administrativ.

4.1. Noțiunea și rolul dreptului administrativ

Dreptul administrativ este o ramură de drept public care reglementează relațiile sociale
din sfera administrației publice, precum și cele de natură conflictuală dintre autoritățile publice
sau structurile private investite cu autoritate publică, pe de o parte, și cei vătămați în drepturile
lor prin actele administrative ale acestor autorități, pe de altă parte1.
Dreptul administrativ reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
organizarea și funcționarea organelor administrației publice, raporturile juridice dintre organele
administrației publice, precum și cele dintre persoanele particulare și organele administrației
publice, raporturi ce se nasc, se dezvoltă și se sting în procesul de administrare2.
Dreptul administrativ are la bază cercetarea și analiza puterii executive, precum și
administrația publică în ansamblu.
1 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol.I. Ediția a IV-a. București: ALL Beck, 2005, p.122.

2 Orlov M. Drept administrativ. Chișinău: Epigraf, 2001, p.28-29.

 Obiectul de studiu al dreptului administrativ îl constituie relațiile sociale care apar, se
modifică sau se sting în procesul organizării aparatului puterii executive și activității
administrative a lui3, cu excepția raporturilor sociale ce se nasc în procesul realizării activității
financiare a statului și a colectivităților locale4, precum și cele care se atribuie la obiectul
reglementării altor ramuri ale dreptului5.
Cele mai strânse legături dreptul administrativ le are cu dreptul constituțional, datorită
numeroaselor norme constituționale ce stabilesc principiile fundamentale de organizare și
funcționare a sistemului autorităților administrației publice, principalele autorități ale
administrației publice, precum și raporturile acestora din urmă cu alte autorități. Prin normele
sale, dreptul administrativ dezvoltă și pune în aplicare normele și principiile dreptului
constituțional ce stau la baza organizării și activității administrației publice.
O legătură deosebită există între dreptul administrativ și dreptul financiar, care cuprinde
ansamblul normelor privind formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești destinate
necesităților publice. Normele dreptului financiar contopindu-se cu normele dreptului
administrativ formează legislația administrativ-financiară.
Dreptul administrativ are strânse legături și cu dreptul penal, care, la determinarea modului
de tragere la răspundere a funcționarului public sau la stabilirea ori ispășirea pedepsei, poate
apela la măsurile administrative de sancționare, liberând funcționarul de răspundere penală,
ușurându-i sau înăsprindu-i regimul de executare a pedepsei.
Dreptul administrativ are legături și cu dreptul procesual civil, care reglementează
procedura administrativă în cazurile soluționării unor litigii de ordin administrativ. În aceeași
măsură, dreptul administrativ are legătură cu dreptul procesual penal.
Dreptul administrativ are legătură și cu dreptul muncii. Ambele determină condițiile de
muncă și statutul funcționarilor publici. Dreptul administrativ mai are legătură și cu alte ramuri
ale dreptului cum ar fi dreptul civil, dreptul comercial ș.a.6

4.2. Izvoarele, normele și raporturile de drept administrativ

Izvoarele dreptului administrativ sunt normele juridice cu caracter normativ, care

prescriu un anumit comportament, o conduită pentru indivizii unei societăți, fiind oglindite în
acte normative.
Varietatea de forme prin care normele juridice de drept administrativ se exprimă a
determinat clasificarea izvoarelor formale în scrise și nescrise.
Izvoarele scrise ale dreptului administrativ sunt actele normative, care se află la baza
tuturor sistemelor de drept. Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, care, la nevoie,
pot fi aplicate prin forța coercitivă a statului. Locul pe care îl ocupă actul normativ în sistemul
dreptului este determinat de autoritatea de la care emană, pe această bază se exprimă puterea
juridică a actului și se profilează ierarhia și subordonarea lui.
La categoria izvoarelor scrise ale dreptului administrativ se atribuie, ierarhic:

3 Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I. Drept administrativ. Chișinău: Tipografia Centrală, 2013, p.37.

4 Alexandru I., Caraușan M., Bucur S. Drept adminsitrativ. București: Lumina Lex, 2005, p.83.

5 Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I. op. cit., p.39.

6 Pisarenco O. op. cit., p.7-8.

1) Tratatele internaționale la care RM este parte dacă conțin reglementări ale relațiilor
sociale ce formează obiectul dreptului administrativ. Spre exemplu, Carta Europeană a
Autonomiei locale din 15.10.1985, ratificată prin Hotărârea Parlamentului RM din 16.07.1997,
este izvor de drept administrativ cu aplicabilitate directă.
2) Constituția RM și legile constituționale, în care se regăsește baza normelor administrative.
Ea cuprinde norme juridice de bază și principii de la care rezultă alte norme ale dreptului
administrativ, determină organizarea și funcționarea celor mai importante organe ale
administrației publice, relațiile dintre autoritățile publice cu cetățenii.
3) Legile organice care reglementează relațiile sociale ce fac obiectul administrației publice,
cum sunt: Legea cu privire la Guvern, Legea privind descentralizarea administrativă, Legea
privind administraţia publică centrală de specialitate, Legea privind administraţia publică locală,
Legea privind statutul alesului local etc.
4) Legile ordinare care intervin în orice domeniu al relațiilor sociale, cu excepția celor
rezervate legilor constituționale și organice. Dacă legile organice se emit în domeniile ce rezultă
din Constituție și în vederea executării prevederilor constituționale, atunci legile ordinare trebuie
să fie conforme cu legile organice, în caz contrar, legile ordinare pot fi declarate
neconstituționale. Exemple de legi ordinare sunt: Legea cu privire la reutilizarea informațiilor
din sectorul public, Legea pentru aprobarea Regulamentului de funcționare a sistemului liniilor
telefonice anticorupție etc.
5) Hotărârile Parlamentului sunt acte administrative cu caracter normativ sau individual, cu o
forță juridică inferioară legilor. Spre exemplu, au caracter normativ: Hotărârea pentru ratificarea
Cartei Europene pentru Autoadministrarea Locală, Hotărârea pentru aplicarea unitară a unor
prevederi ale Legii privind administrația publică locală, Hotărârea privind aprobarea
Regulamentului comisiei administrative. La categoria actelor administrative cu caracter
individual emise de către Parlamentul RM se atribuie, cu titlu de exemplu, hotărârile privind
desemnarea unor membri în Consiliile de administrație ale Agenției Naționale pentru
Reglementare în Energetică etc.
6) Decretele Președintelui Republicii Moldova care poartă un caracter administrativ și
cuprind norme de drept administrativ. Ele pot fi cu caracter normativ (Decretul cu privire la
inițiativa legislativă pentru modificarea și completarea Legii privind organizarea administrativ-
teritorială a RM ș.a.) sau individual (Decretele privind numirea în funcția și eliberarea din
funcția de ministru al administrației publice locale, Decretele privind înregistrarea stemei,
drapelului și a imnului unităților administrativ-teritoriale etc.).
7) Hotărârile, Dispozițiile și Ordonanțele Guvernului, întrucât Guvernul este autoritatea
publică centrală împuternicită să emite acte normative cu caracter administrativ. Spre exemplu,
Hotărârea cu privire la lista serviciilor publice desconcentrate administrate în mod direct, din
subordinea ministerelor și altor autorități administrative centrale este un act administrativ cu
caracter normativ, iar Hotărârile privind desemnarea membrilor în Consiliile de administrație ale
Casei Naționale de Asigurări Sociale sunt acte administrative cu caracter individual. Dispozițiile
la fel sunt cu caracter normativ (Dispoziția cu privire la accesul în sediile autorităților
administrației publice centrale de specialitate în baza legitimațiilor) și individual (Dispozițiile cu
privire la numirea și eliberarea din funcție a consilierilor principali de stat ai prim-miniștrilor).
8) Ordinele și instrucțiunile ministerelor și altor organe de specialitate ale administrației
publice centrale cu caracter normativ emise atât în domeniul de activitate propriu organului
emitent, cât și în alte domenii de activitate, inclusiv cu menire pentru alte organe publice. Ele se
adoptă în baza unor prevederi cuprinse în legi, decrete sau hotărâri ale Guvernului.
9) Actele administrației publice locale care conțin o normă administrativă sau poartă caracter
administrativ. Ele sunt bazate pe principiul autonomiei locale, au o aplicabilitate generală pe
teritoriul respectiv și pot avea caracter normativ. Ele se emit în baza legii și nu pot depăși
limitele conferite de lege. Consiliile locale adoptă decizii, iar primarii emit dispoziții.
Izvor nescris al dreptului administrativ este cutuma (obiceiul juridic), dacă cunoaște o
practică îndelungată și este formată convingerea opiniei publice asupra caracterului obligatoriu.
Obiceiul juridic se întemeiază pe cazuri concrete, care apoi sunt invocate ca precedente și la care
se face referire7.
Normele dreptului administrativ sunt reguli de conduită ale subiecților care participă
într-o formă sau alta la înfăptuirea administrării publice, fiind cuprinse în acte legislative și
normative, inclusiv acte ale autorităților administrației publice.
Structura logică a normelor de drept administrativ este compusă din: ipoteză, dispoziție și
sancțiune. Ipoteza în dreptul administrativ este acea parte a normei de drept care cuprinde
împrejurările și condițiile în care se aplică, precum și subiectele la care se referă. Dispoziția arată
conduitele pe care trebuie să le urmeze subiectul, adică drepturile și obligațiile subiecților vizați
de acea normă. Sancțiunea conține consecințele juridice ale nerespectării normelor de drept
administrativ, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat dispoziția normei și care sunt
aplicate, în caz de necesitate, prin constrângere, cu ajutorul puterii de stat. Exemplu: Persoanele
care primesc un teren pentru construcția caselor de locuit (ipoteza) sunt obligate într-un anumit
termen de la data atribuirii terenului să obțină autorizație de construcție și să înceapă construcția
(dispoziția). În caz de încălcare a termenului stabilit sau neînceperea construcției în termenul
stabilit, terenul poate fi retras (sancțiunea).
După structura tehnico-juridică, normele dreptului administrativ sunt modelate sub formă
de părți, titluri, capitole, secțiuni, articole, paragrafe, alineate etc. O asemenea structurare a
normelor administrative întâlnim în actele administrative complexe, ce conțin mai multe norme
juridice. Cele mai complexe sunt legile codificate (codurile) 8.
Acțiunea normei juridice de drept administrativ. Norma juridică de drept administrativ
acționează pe un termen nedeterminat, într-un anumit teritoriu și asupra unor subiecte care
participă la relațiile de drept administrativ din acest spațiu. Acțiunea în timp a normei de drept
administrativ este legată de următoarele momente: intrarea în vigoare, acțiunea normei și ieșirea
din vigoare. Acțiunea în spațiu a normei de drept administrativ este determinată de competența
teritorială a autorităților administrației publice, care se poate răspândi pe întreg teritoriul țării sau
într-o regiune concretă a acestuia. Acțiunea asupra persoanei a normei de drept administrativ
este legată, în principal, de statutul de cetățean al statului, deși are incidență și asupra cetățenilor
străini sau apatrizi aflați pe teritoriul RM. Acțiunea normelor poate fi restrânsă la una sau mai
multe categorii de persoane. Excepția extrateritorialității își produce efectele atât asupra sediului
misiunilor diplomatice (acțiunea în spațiu), cât și asupra personalului acestora (acțiunea asupra
persoanei), în sensul că normele dreptului administrativ nu se aplică cu referire la personalul cu
imunitate administrativă9.
Raporturile de drept administrativ reprezintă relațiile sociale care se formează în
legătură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației publice, relații sociale
ce sunt supuse reglementării normelor de drept administrativ direct sau indirect. Ele sunt
raporturi care, în temeiul puterii de stat, au la bază, în cele mai frecvente cazuri, subordonarea
unuia dintre subiecți față de celălalt sau colaborarea acestora. Prin intermediul reglementărilor
juridice, relațiile sociale devin raporturi juridice.
Elementele raporturilor juridice administrative sunt: subiectul, obiectul și conținutul.
Fiecare din aceste trei elemente au trăsături proprii, care le deosebesc de alte raporturi juridice de

7 Pisarenco O. op. cit., p.13-18.

8 Pisarenco O. op. cit., p.18-19.

9 Pisarenco O. op. cit., p.21-22.

altă natură, fie civilă, fie penală. Anume aceste trăsături specifice dau o configurație deosebită
raporturilor de drept administrativ.
Subiectul trebuie să fie, pe de o parte, obligatoriu o autoritate a administrației publice, un
serviciu public care acționează din împuternicirea acesteia sau un funcționar public, iar pe de altă
parte, subiect poate fi o autoritate sau un funcționar public, ori un particular. În cele mai
frecvente cazuri subiectele sunt autoritățile administrației publice centrale și locale ce intră în
raporturi juridice cu persoane fizice și alte autorități juridice.
Obiectul îl constituie acele acțiuni sau inacțiuni, ori fapte materiale ce se realizează în sfera
administrației publice. Important este ca obiectul să ia naștere din acte normative și să fie legat
de nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor în sfera administrației publice.
Conținutul se formează reieșind din drepturile și obligațiile părților. O particularitate a
acestor raporturi o constituie faptul că exercită drepturi subiective ale autorităților administrației
publice, care este o obligație legală a acestora, dacă autoritatea nu are facultatea de a exercita sau
nu drepturi ce fac parte din conținutul raportului juridic respectiv10.

4.3. Autoritățile administrației publice

Prin noțiunea de „autorități ale administrației publice” înțelegem acele autorități publice
ale statului care compun administrația publică, adică exercită împreună puterea executivă a
statului, fiind caracterizate printr-o structură de subordonare ierarhică, în vârful căreia se află
Guvernul, cu rolul de a exercita conducerea generală a administrației publice11.
Administrația publică reprezintă ansamblul organelor prin intermediul cărora se dirijează
și se soluționează treburile publice. Administrația publică cuprinde administrația de stat
(centrală), administrația locală (primarii și consilii locale), alte structuri special investite
(instituții publice, asociații, fundații)12.
Reieșind din prevederile constituționale, se identifică două mari categorii de autorități ale
administrației publice: a) autoritățile administrației publice centrale, b) autoritățile administrației
publice locale.
Autoritățile administrației publice centrale sunt: Președintele Republicii Moldova,
Guvernul, organele centrale de specialitate (ministerele), autorităţile administrative din
subordinea ministerelor și alte autorități administrative centrale autonome. În Republica
Moldova suntem în prezența executivului dualist – o structură caracteristică, în primul rând,
regimurilor parlamentare, în cadrul cărora funcția executivă este încredințată unei persoane și
unui organ colegial, care au atribuții pe care le exercită în mod relativ autonom.
Președintele Republicii Moldova este șeful statului. Instituția șefului statului, chiar dacă
nu are implicații directe în organizarea și funcționarea administrației publice, nu trebuie
neglijată. Șeful statului reprezintă statul și este garantul suveranității, independenței naționale, al
unității și integrității teritoriale a țării.
Guvernul Republicii Moldova este organul central al puterii executive, care asigură
realizarea politicii interne şi externe a statului şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice pe întreg teritoriul țării și în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii.

10 Pisarenco O. op. cit., p.22-23.

11 Pisarenco O. op. cit., p.45-46.

12 Pisarenco O. Drept administrativ. Suport de curs. Chișinău: Tehnica-UTM, 2017, p.29.

 Organizarea activităţii Guvernului este asigurată de către Cancelaria de Stat, condusă de
secretarul general al Guvernului care se subordonează direct Prim-ministrului. Secretarul general
al Guvernului are statut similar cu cel al ministrului şi este asistat de patru secretari generali
adjuncţi, numiţi în funcţie şi eliberaţi din funcţie de Guvern, la propunerea Prim-ministrului.
Organele centrale de specialitate ale statului sunt ministerele, care transpun în viaţă
politica Guvernului, hotărârile şi dispoziţiile lui, conduc în limitele competenţei domeniile
încredinţate şi sunt responsabile de activitatea lor. Între ministere se repartizează chestiunile ce
ţin de politicile statului în diferite domenii.
Pentru asigurarea implementării politicii statului în anumite subdomenii sau sfere din
domeniile de activitate care îi sunt încredinţate unui minister, pot fi create autorităţi
administrative din subordinea ministerelor cu forma de organizare juridică de agenţii, servicii
de stat şi de inspectorate de stat, care sunt persoane juridice de drept public și reprezintă structuri
organizaţionale separate în sistemul administrativ al unui minister.
În scopul conducerii, coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării
economiei şi în alte domenii care nu intră nemijlocit în atribuţiile ministerelor, se înfiinţează, în
condiţiile legii, şi alte autorităţi publice autonome: Curtea de Conturi; Oficiul Avocatului
Poporului; Comisia Electorală Centrală; Centrul Naţional pentru Protecţia Datelor cu Caracter
Personal; Consiliul Coordonator al Audiovizualului; Consiliul Concurenţei; Serviciul de
Informaţii şi Securitate; Comisia Naţională de Integritate; Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat;
Consiliul pentru prevenirea şi eliminarea discriminării şi asigurarea egalităţii; Centrul Naţional
Anticorupţie.
Guvernul poate să creeze comisii şi consilii guvernamentale permanente şi provizorii
pentru studierea unor probleme şi elaborarea hotărârilor în vederea dezvoltării economiei,
politicii în domeniile finanţelor, creditelor, preţurilor, valutei, circulaţiei monetare, precum şi în
domeniile politicii sociale, învățământului public, culturii şi din alte sfere ale vieţii.
Autoritățile administrației publice locale sunt: consiliile locale (municipale, raionale,
orășenești, sătești), președinții de raioane și primarii. Ele activează, în condiţiile legii, ca
autorităţi administrative autonome (de nivelul I și de nivelul II), exercită autonomia locală și
rezolvă treburile publice din localități.
Autorităţile administraţiei publice locale, de nivelul întâi, prin care se realizează autonomia
locală în sate (comune), oraşe (municipii) sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi
primarii, ca autorităţi executive, iar autorităţile administraţiei publice locale, de nivelul doi, prin
care se realizează autonomia locală în raioane sunt consiliile raionale, ca autorităţi deliberative,
şi preşedinţii de raioane, ca autorităţi executive. Consiliul raional coordonează activitatea
consiliilor săteşti şi orăşeneşti în vederea realizării serviciilor publice de interes raional. Consiliul
raional este ales şi funcţionează în condiţiile legii13.

4.4. Funcția publică și statutul funcționarului public

Dreptul cetățenilor de a participa la administrarea publică se realizează prin accesul la

funcția publică, care este asigurat pentru orice cetățean.

13 Pisarenco O. op. cit., p.48-55.

 Noțiunea de „funcție publică” a fost definită în mai multe rânduri de către doctrinarii din
domeniul dreptului administrativ și dreptului constituțional.
Valentin Prisăcaru și Mircea Preda definesc funcția publică ca fiind o grupare de atribuții,
puteri și competențe, stabilite potrivit legii, în cadrul unui serviciu public, înființat în scopul
satisfacerii, în mod continuu și permanent, de către funcționarii publici, numiți sau aleși în aceste
funcții, a intereselor generale ale societății14.
În viziunea lui Anton Iorgovan, funcția publică reprezintă o situație juridică a persoanei
fizice investite legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice, care constă în
ansamblul drepturilor și obligațiilor ce formează conținutul juridic complex dintre persoana
fizică și organul competent care a investit-o15.
Conform Legii cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public, prin funcţie
publică se înțelege ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul legii în scopul
realizării prerogativelor de putere publică, iar funcţionar public este persoana fizică numită, în
condiţiile legii, într-o funcţie publică.
Observăm că noțiunea de funcție publică nu este legată de noțiunea de administrație
publică, ea existând și în cadrul celorlalte autorități publice ale statului, învestite cu prerogativa
de putere publică.
După nivelul atribuțiilor titularului se disting trei categorii de funcții publice:
a) funcţii publice de conducere de nivel superior – secretarul de stat al ministerului,
adjunctul conducătorului autorităţii administrative, conducătorul şi adjunctul conducătorului
aparatului autorităţii publice (Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova, Consiliul Superior
al Magistraturii, Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie, Procuratura Generală,
Curtea de Conturi, Centrul Naţional Anticorupţie, Oficiul Avocatului Poporului);
b) funcţii publice de conducere – conducătorul şi adjunctul conducătorului organului din
subordinea ministerelor şi altor autorităţi administrative; conducătorul şi adjunctul
conducătorului subdiviziunii interioare a autorităţii publice; conducătorul şi adjunctul
conducătorului serviciului desconcentrat al autorităţii publice; conducătorul şi adjunctul
conducătorului serviciului descentralizat, organizat în unitatea administrativ-teritorială şi în
unitatea teritorială autonomă cu statut special; secretarul consiliului satului (comunei),
sectorului, oraşului (municipiului), raionului şi secretarul preturii; pretorul şi vicepretorul
sectorului municipiului Chişinău; şeful secretariatului instanţei judecătoreşti; şeful Aparatului
Comisiei Electorale Centrale; custodele principal de fonduri;
c) funcţii publice de execuţie – alte funcții decât cele incluse în primele două categorii16.
Funcția publică are rolul de a contribui la realizarea serviciului public. Serviciul public
reprezintă activitatea de interes public, organizată şi desfăşurată de către o autoritate publică17.
Sub aspect material, prin serviciu public înțelegem activitatea persoanelor ce ocupă posturi
în aparatul autorităților publice, îndreptată spre realizarea împuternicirilor acestor autorități în
scopul dezvoltării economiei, culturii, sferei sociale, promovării politicii externe, apărării ordinii

14 Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ român: partea generală. București: Editura ALL, 1996, p.160.

15 Iorgovan A. op. cit., p.629.

16 Art.7-10 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.

17 Art.2 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public nr.158-XVI din 04.07.2008. În: Monitorul Oficial
al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008.
de drept și asigurării securității naționale, ocrotirii drepturilor, libertăților și intereselor legitime
ale cetățenilor.
Sub aspect organizațional-funcțional, serviciul public reprezintă o structură organizatorică,
înființată de lege sau în baza unei legi, de către autoritățile centrale sau locale, cu personal de
specialitate care exercită atribuțiile și competențele serviciului respectiv, fiind dotat cu mijloace
materiale și financiare în scopul satisfacerii unor interese generale ale unei colectivități
distincte18.
Ocuparea funcției publice reprezintă dreptul de acces liber al cetățenilor, conform legii,
de a ocupa o funcție publică și a garanta realizarea acesteia. Legea creează condiții accesibile
tuturor cetățenilor de a ocupa o funcție publică, toți cetățenii Republicii Moldova au dreptul de a
deține o funcție publică, indiferent de rasă, sex, opinie, confesiune religioasă etc.
La o funcţie publică poate candida persoana care îndeplineşte următoarele condiţii de bază:
a) deţine cetăţenia Republicii Moldova; b) posedă limba moldovenească şi limbile oficiale de
comunicare interetnică vorbite în teritoriul respectiv în limitele stabilite de lege; c) are capacitate
deplină de exerciţiu; d) nu a împlinit vârsta necesară obţinerii dreptului la pensie pentru limită de
vârstă; e) este aptă, din punct de vedere al stării sănătăţii, pentru exercitarea funcţiei publice,
conform certificatului medical eliberat de instituţia medicală abilitată, dacă pentru funcţia
respectivă sunt stabilite cerinţe speciale de sănătate; f) are studiile necesare prevăzute pentru
funcţia publică respectivă; g) în ultimii 3 ani, nu a fost destituită dintr-o funcţie publică conform
art.64 alin.(1) lit.a) şi b) din Legea 158/2008 sau nu i-a încetat contractul individual de muncă
pentru motive disciplinare; h) nu are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni săvârșite cu
intenţie; i) nu este privată de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate, ca pedeapsă de bază sau complementară, ca urmare a sentinţei judecătoreşti definitive
prin care s-a dispus această interdicţie.
Pentru ocuparea funcţiilor publice în autorităţile publice sunt necesare studii superioare
absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, cu excepţia funcţiilor publice de execuţie din
autorităţile administraţiei publice locale de nivelul întâi în care, după caz, pot fi încadrate
persoane cu studii medii de specialitate absolvite cu diplomă. La ocuparea funcţiei publice
candidatul trebuie să întrunească şi cerinţele specifice minime pentru ocuparea respectivei
funcţii, stabilite în Clasificatorul unic al funcţiilor publice, aprobat prin Legea 155/2011.
Autoritatea publică poate stabili şi alte cerinţe specifice care se referă la specialitatea studiilor,
cunoştinţe, abilităţi profesionale şi atitudini/comportamente necesare pentru exercitarea eficientă
a funcţiei publice, acestea fiind stipulate în fişa postului aferentă funcţiei publice19.
Au dreptul de a fi aleşi consilieri în consiliile locale cetăţenii Republicii Moldova cu drept
de vot, care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor, vârsta de 18 ani. Au dreptul de a fi aleşi
primari cetăţenii Republicii Moldova cu drept de vot care au împlinit, inclusiv în ziua alegerilor,
vârsta de 25 de ani.
Modalitățile de ocupare a funcţiei publice vacante – funcţie publică liberă, fără titular, sau
temporar vacantă – funcţie publică cu al cărei titular au fost suspendate raporturile de serviciu
sau al cărei titular a fost detaşat în altă autoritate publică ori, după caz, asigură interimatul unei
funcţii publice de conducere, sunt:

18 Pisarenco O. op. cit., p.37-38.

19 Art.27 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.

a) concursul, care are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, competenţei şi
meritelor profesionale, precum şi principiul egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare
cetăţean (art.29 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public);
b) promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice
superioare celei exercitate. Promovarea se face în bază de merit, în temeiul actului administrativ
corespunzător de numire emis de către conducătorul autorităţii publice respective, având acordul
scris al funcţionarului public (art.45 din Legea cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public);
c) transferul are loc între subdiviziunile interioare ale aceleiaşi autorităţi publice. Transferul
se face în interesul serviciului numai cu acordul scris al funcţionarului public transferat și într-o
funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public, sau la cererea
funcţionarului public transferul se poate face într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică
deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior (art.48 din Legea cu
privire la funcția publică și statutul funcționarului public);
d) detaşarea reprezintă trecerea temporară a funcţionarului public la o altă autoritate publică
în scopul exercitării unor atribuţii de serviciu în interesul acesteia. Detaşarea se efectuează prin
acceptarea detaşării de către conducătorul autorităţii publice în care activează funcţionarul public
şi prin numirea acestuia în funcţie de către conducătorul autorităţii publice în interesul căreia se
efectuează detaşarea. Detaşarea se dispune pentru o perioadă de cel mult un an. Cu acordul
funcţionarului public, perioada detaşării poate fi prelungită cu încă cel mult un an. Detaşarea nu
poate fi realizată mai des decât o dată la 5 ani. Pe perioada detaşării, funcţionarul public îşi
păstrează funcţia publică (art.47 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public);
e) asigurarea interimatului funcţiei publice de conducere reprezintă exercitarea temporară
a unei funcţii publice de conducere, de către funcţionarul public din aceeaşi autoritate publică,
care îndeplineşte condiţiile de bază şi cerinţele specifice prevăzute în fişa postului aferentă
funcţiei publice pentru care se asigură interimatul şi care nu are sancţiuni disciplinare nestinse în
condiţiile legii. Nu se consideră interimat situaţia când funcţia publică de conducere este
exercitată temporar de către adjunctul titularului funcţiei publice în cauză (art.49 din Legea cu
privire la funcția publică și statutul funcționarului public).
Numirea în funcţia publică se face în baza actului administrativ de numire în funcţia
publică, emis în condiţiile legii, în temeiul căruia apar raporturile de serviciu. Actul administrativ
de numire are formă scrisă şi conţine temeiul legal al numirii, referinţa la una din modalităţile de
ocupare a funcţiei publice, numele funcţionarului public, funcţia publică, data de la care acesta
urmează să exercite funcţia publică, drepturile salariale, perioada de probă, după caz, alte
componente stabilite de legislaţie. Actul administrativ de numire, la care se anexează fişa
postului de care funcţionarul public a luat cunoştinţă sub semnătură, se aduce la cunoştinţă
funcţionarului public (art.30 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public).
Perioada de probă pentru funcţionarul public debutant este de 6 luni. Perioada de probă
are drept scop verificarea cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor profesionale în îndeplinirea
funcţiei publice, formarea practică a funcţionarilor publici debutanţi, precum şi cunoaşterea de
către aceştia a specificului şi exigenţelor administraţiei publice. Nu se consideră funcţionar
public debutant persoana care anterior a exercitat funcţie de demnitate publică, care a activat în
cabinetul persoanei cu funcţie de demnitate publică sau a activat în calitate de funcţionar public
cu statut special, precum şi persoana numită în funcţie publică de conducere de nivel superior
(art.31 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public).
Jurământul de credinţă al funcţionarului public se depune o singură dată, în termen de
10 zile de la confirmarea în funcţia publică, în prezenţa conducătorului autorităţii publice
respective şi în faţa simbolurilor de stat. Organizarea depunerii jurământului aparţine
persoanei/organului care are competenţa legală de numire în funcţie. Funcţionarul public
semnează jurământul, care se păstrează în dosarul lui personal. Refuzul depunerii jurământului
are ca efect destituirea funcţionarului din funcţia publică (art.32 din Legea cu privire la funcția
publică și statutul funcționarului public).
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului public poate avea loc în următoarele
cazuri: în circumstanţe ce nu depind de voinţa părţilor; eliberarea din funcţie; destituirea din
funcţia publică; demisie (art.60 din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului
public).
Răspunderea funcționarului public. Pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu, a
normelor de conduită, pentru pagubele materiale pricinuite, contravenţiile sau infracţiunile
săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu exercitarea atribuţiilor funcţiei, funcţionarul
public poartă răspundere disciplinară, civilă, administrativă, penală, după caz (art.56 din Legea
cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public).
Răspunderea disciplinară intervine în urma unei abateri disciplinare, care este o formă de
conduită ce se manifestă prin încălcarea cu vinovăție de către funcționarul public a obligațiilor
sale de serviciu și a disciplinei muncii. Pentru săvârșirea abaterilor disciplinare se aplică o
sancțiune disciplinară.
Pentru comiterea abaterilor disciplinare, funcţionarului public îi pot fi aplicate următoarele
sancţiuni disciplinare: a) avertisment; b) mustrare; c) mustrare aspră; d) suspendarea dreptului
de a fi promovat în funcţie în decursul unui an; e) suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte
de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani; g) destituirea din funcţia publică; h)
retrogradarea în funcție și/sau în grad de calificare.
Răspunderea civilă (materială) intervine atunci când funcționarul public, în exercitarea
atribuțiilor ce-i revin, produce daune persoanelor fizice sau juridice, atât în cazul exercitării
legale a funcției publice, cât și a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a obligațiilor.
În primul caz, despăgubirile vor fi suportate de autoritatea publică, iar în celelalte cazuri,
atunci când funcția nu a fost executată sau a fost executată defectuos, răspunderea materială
revine atât autorității publice, cât și funcționarilor publici respectivi.
Solidaritatea răspunderii se bazează pe vina autorității publice de a nu fi ales cele mai bune
persoane, capabile să exercite funcția publică respectivă, precum și în vina de a nu fi
supravegheat îndeajuns activitatea acestora.
Răspunderea administrativă (contravențională) intervine în cazul săvârșirii unei abateri
administrative cu caracter contravențional, adică când există componența contravenției. Codul
contravențional prevede în capitolul XVI – 32 de contravenții ce afectează activitatea
autorităților publice, cum sunt: abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depășirea
atribuțiilor de serviciu, protecționismul, nedeclararea sau nesoluționarea conflictului de interese,
excesul de putere privind actele permisive etc.
Contravențiile administrative, ca și celelalte forme de abateri de la lege, pot fi săvârșite atât
prin acțiune, cât și prin inacțiune.
Răspunderea penală se aplică funcționarilor publici în cazul comiterii de către aceștia a
unei infracțiuni, în legătură cu exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit funcțiilor ocupate.
Codul penal stabilește și sancționează un șir de infracțiuni specifice, ce pot fi săvârșite de
funcționarii publici în exercitarea funcției, printre care: coruperea pasivă și activă, traficul de
influență, abuzul de putere sau de serviciu, excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de
serviciu, neglijența în serviciu, încălcarea regimului de confidențialitate a informațiilor din
declarațiile de avere și interese personale, îmbogățirea ilicită, falsul în acte publice, obținerea
frauduloasă a mijloacelor din fonduri externe, delapidarea mijloacelor din fonduri externe20.

4.5. Actul administrativ și controlul administrativ

Actul administrativ formează o categorie de acte juridice adoptate sau emise de către
autoritățile și persoanele care își desfășoară activitatea în administrația publică, precum și în
instituții publice, întreprinderi de stat sau municipale și care constituie o modalitate de lucru a
acestora prin care se asigură realizarea sarcinilor care îi revin administrației publice.
Actul administrativ reprezintă esența unui întreg și complex proces de decizie, un moment
important în cadrul conducerii societății, care intervine în toate sectoarele și domeniile de
activitate – politic, economic, juridic, social etc. El reprezintă actul juridic unilateral prin care se
realizează, în principal, administrația publică. El constă într-o manifestare expresă de voință prin
care se generează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.
Legea contenciosului administrativ definește actul administrativ ca fiind o manifestare
juridică unilaterală de voinţă, cu caracter normativ sau individual, din partea unei autorităţi
publice în vederea organizării executării sau executării în concret a legii. Actului administrativ îi
este asimilat contractul administrativ, precum şi nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri21.
Condițiile de valabilitate ale actelor administrative
Actul administrativ reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării și de
executare a legii. Între actul administrativ și lege există un raport de subordonare, orice act
administrativ trebuie să aibă o bază legală. Anume legalitatea este o condiție esențială pentru
valabilitatea oricărui act administrativ, atât cu caracter normativ cât și cu caracter individual.
Actele administrative se bucură de prezumția legalității atâta timp cât nu este demonstrată
ilegalitatea lor.
Organele administrației publice trebuie să dispună de o anumită inițiativă și să poată
aprecia situațiile în care vor emite actele administrative, să aprecieze oportunitatea acestor acte.
Condiția de oportunitate se sprijină pe legalitatea actului administrativ, deși nu întotdeauna un
act legal poate fi oportun și un act oportun să nu fie legal.
Actele administrative trebuie să fie conforme cu scopul legii – rezultatul pe care
legiuitorul urmărește să-l realizeze prin reglementarea respectivă. Ele nu pot urmări alt scop
decât cel urmărit de lege, în caz contrar, actul va deveni ilegal.
Actele administrative adoptate sau emise de către autoritățile administrației publice
centrale și locale se bazează pe competența care este atribuită de lege în vederea emiterii actelor
administrative respective. Autorii actelor administrative pot fi organele unipersonale sau
colegiale, de exemplu, primarul unei localități și, respectiv, consiliul local.
O altă condiție vizează forma actului administrativ, prin care se înțelege modul sau felul
prin care este exprimată voința juridică care se conține în actul administrativ (decizie, ordin,
instrucțiune, regulament, decizie, dispoziție, hotărâre, permis, autorizație etc.), precum și limba
în care se emite actul.

20 Pisarenco O. op. cit., p.80-84.

21 Pisarenco O. op. cit., p.88-89.

 O problemă importantă pentru forma actelor administrative o constituie motivarea acestor
acte, care, conform legii, nu este obligatorie în cazul actelor administrative, cu excepția actelor
administrative de jurisdicție. Totuși, reieșind din principiile unei administrații publice moderne,
specifică statului de drept, este necesar să existe și principiul motivării actelor administrative ca
o garanție de legalitate22.
Contractele administrative sunt acte administrative de gestiune, acte juridice încheiate de
organele administrației publice cu o persoană fizică sau juridică, pe baza acordului lor de voință,
cu scopul de a naște, modifica sau stinge drepturi și obligații.
Ele se încheie conform principiilor generale ale dreptului privat și ale normelor de drept
administrativ. Una din părți este un organ al administrației publice, iar clauzele contractuale sunt
stabilite prin lege sau în baza și pentru executarea legii de către organele administrației publice.
Se încheie în formă scrisă, deoarece pot să apară litigii și trebuie stipulate expres unele reguli
speciale care privesc executarea contractului și, îndeosebi, soluționarea litigiilor care pot să
apară.
Prin natura lor, contractele administrative sunt identice cu contractele civile, însă se
deosebesc prin regimul juridic care li se aplică. Contractele administrative pot fi reziliate din
oficiu sau pe cale judiciară23.
Noțiunea și rolul controlului în administrația publică
Activitatea organelor administrației publice este realizată prin acte administrative, a căror
calitate determină eficiența întregului sistem de administrare. Pentru ca activitatea administrației
publice să fie eficientă, este necesară instituirea unor controale ale acestor acte, operațiuni și
fapte.
Controlul este un instrument de determinare a modului în care acționează cel chemat să
realizeze prevederile actului, precum și corespunderea acestora cu scopul legii întru executarea
căreia a fost emis. Scopul principal al controlului îl reprezintă îmbunătăţirea unei activităţi şi
înlăturarea unor erori sau prevenirea lor. Cu ajutorul controlului, statul urmărește dacă actul este
legal, dacă este aplicat corect, dacă are eficiență, dacă corespunde cerințelor reale ale relațiilor
sociale reglementate etc.
Scopul controlului administrativ este de a constata dacă stadiul și modul de îndeplinire a
atribuțiilor legale se desfășoară în baza legii și operativ. El trebuie să aibă un rol activ în vederea
perfecționării activității controlate, inclusiv a legislației pe care se întemeiază activitatea
verificată. El are menirea de a preveni erorile generate în procesul de aplicare a actului
administrativ sau să le înlăture când acestea există, precum și să asigure îmbunătățirea
permanentă a activității administrației publice, pentru ca aceasta să corespundă cât mai mult
nevoilor și intereselor societății. În cazul autorităților și instituțiilor autonome, controlul exercitat
de către acestea vizează numai legalitatea activității și se realizează conform prevederilor
legale24.
Obiectul controlului administrativ, privit în sens larg, îl constituie actele administrative
ale autorităților administrației publice, acțiunile și inacțiunile autorităților administrației publice
sau ale funcționarilor acestora, felul în care aceștia și-au exercitat atribuțiile cu care au fost
investiți.

22 Pisarenco O. op. cit., p.91-94.

23 Pisarenco O. op. cit., p.101.

24 Pisarenco O. op. cit., p.107-108.

 Controlul administrativ se exercită și se bazează pe un șir de principii ce asigură
legalitatea, corectitudinea, nedivulgarea secretelor ocrotite de lege, colaborarea între organele de
control și inevitabilitatea responsabilității în cazurile de încălcare a legislației. Rolul principiilor
este de a disciplina organele de control și de a încadra activitatea acestora în anumite limite
juridice, conferindu-i astfel un caracter organizat25.
În funcție de căile și organele de stat cu drept de exercitare a controlului, inclusiv asupra
administrației publice, deosebim următoarele forme ale controlului:
a) Controlul parlamentar (politic) exercitat de către Parlament asupra activității Președintelui
Republicii Moldova, Guvernului, ministerelor și altor autorități ale administrației publice
centrale și locale.
b) Controlul constituționalității realizat de Curtea Constituțională cu ocazia sesizării de către
subiecții cu drept de sesizare a actelor Guvernului și ale șefului statului.
c) Controlul judecătoresc realizat de către instanțele de judecată cu ocazia judecării cauzelor
concrete sau în cazurile speciale, determinate de legislație, cu ocazia controlului legalității
actelor administrative, pe calea contenciosului administrativ.
d) Controlul administrativ exercitat de către autoritățile administrației publice asupra ei însăși
(control intern) sau de către organele administrației publice autonome sau ierarhic superioare
asupra administrației publice (control extern).
e) Controlul specializat efectuat atât de organele centrale de specialitate din cadrul
administrației publice, cât și de organe înființate special pentru a efectua controlul în anumite
domenii sau probleme (financiar, protecția muncii, sanitar, veterinar, ecologic, antiincendiar,
vamal).
f) Controlul obștesc, deși nu este instituționalizat pe deplin, este exercitat de către societatea
civilă prin intermediul mass-media, cu participarea organizațiilor obștești și a cetățenilor la
luarea deciziilor etc.26
Controlul administrativ de legalitate este controlul exercitat de către autoritățile
administrației publice centrale asupra activității autorităților administrației publice locale și are
drept scop asigurarea legalității în teritoriile administrate de autoritățile controlate.
De organizarea controlului administrativ al legalității activității autorităților administrației
publice locale este responsabil Aparatul Guvernului, care exercită controlul prin intermediul
structurilor proprii sau prin intermediul oficiilor teritoriale din subordine. Controlul administrativ
de legalitate se exercită din oficiu și la cererea autorităților administrației publice locale, precum
și a persoanelor fizice și juridice interesate27.
Controlul administrativ de oportunitate este exercitat doar asupra actelor emise pentru
realizarea atribuțiilor delegate, spre deosebire de controlul de legalitate care poate fi exercitat atât
asupra actelor emise pentru realizarea atribuțiilor de bază cât și a celor delegate. Aprecierea
oportunității emiterii actului sau a modului în care se are în vedere soluționarea problemei este
lăsată la discreția autorității centrale, care intervine cu controlul administrativ asupra activității
organelor administrației publice locale. Criteriile de oportunitate ce pot determina autoritatea
centrală să modifice sau să revoce actul emis de autoritatea locală pot avea la bază: alegerea celei
mai eficiente căi de realizare a scopului urmărit; alegerea timpului sau momentului emiterii

25 Pisarenco O. op. cit., p.108-109.

26 Pisarenco O. op. cit., p.111-113.

27 Pisarenco O. op. cit., p.113.

actului; atragerea resurselor materiale, financiare, umane și altor resurse; termenele de executare
etc. 28
Controlul intern este realizat de către conducerea proprie în cadrul fiecărei autorități
administrative și al fiecărui compartiment din structura sa. El privește întreaga activitate a
autorității administrative, a structurii și personalului acesteia și are caracter permanent. Controlul
intern se face din oficiu sau la sesizare și are în vedere legalitatea și oportunitatea activității
verificate. Acesta este un control de rutină, ce decurge mai mult din caracteristicile fundamentale
ale sistemului birocratic-administrativ, decât din normele juridice29.
Controlul extern este exercitat asupra autorității administrative de către alte autorități
administrative sau structuri specializate din afara administrației publice. Controlul extern poate fi
declanșat din oficiu sau în temeiul unei petiții. El poate viza întreaga activitate sau numai o parte
a acesteia și are ca obiectiv legalitatea și temeinicia acțiunilor verificate. În exercitarea
controlului extern, organul care controlează are posibilitatea de a modifica, suspenda sau anula
actele neconforme cu el, emise de organul controlat. Aceste autorități nu au dreptul de a aplica
sancţiuni disciplinare acelora care se fac vinovaţi, dar pot propune conducerii unităţii controlate
aplicarea acestor sancţiuni. Controlul administrativ extern se clasifică în: ierarhic și de
specialitate.
Controlul extern ierarhic se exercită de autoritățile administrative ierarhic superioare, în
cadrul raporturilor de subordonare existente în interiorul sistemului. Controlul ierarhic poate fi
concomitent cu activitatea controlată, anterior sau posterior acesteia şi realizat în mod individual
sau colectiv. Obiectul controlului ierarhic cuprinde întreaga activitate a organelor subordonate,
atât actele juridice, cât şi faptele materiale fiind un control asupra tuturor aspectelor de legalitate,
inclusiv şi a celor de oportunitate.
Controlul extern de specialitate se exercită de autoritățile administrative cu atribuții de
coordonare sau control într-un sector determinat de activitate, în cazurile și condițiile prevăzute
de lege. Controlul specializat se realizează într-o ramură sau domeniu anume determinat.
Organele de control nu au dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare unor funcţionari publici, ele
putând propune conducerii organului din care fac parte sau celor ierarhic superioare aplicarea
unor asemenea sancţiuni. Controlul exterior de specialitate are scopul de a înlătura abaterile
constatate de către organul de control din specialitatea din care se exercită controlul, în special
prin întrebuinţarea constrângerii administrative. Practic, organele care exercită acest tip de
control au dreptul de a da îndrumări obligatorii cu caracter normativ sau individual, au dreptul de
a exercita un control preventiv sub formă de autorizări (avize) pentru desfăşurarea unor activităţi,
a trece la executare silită, a aplica sancţiuni administrative chiar a suspenda executarea actelor
prin care se încalcă dispoziţiile legale în vigoare.
Controlul extern de specialitate este exercitat şi de o serie de organe de specialitate numite
inspecţii de stat (de exemplu, Inspecţia de stat pentru protecţia muncii, Inspecţia de stat a apelor,
Inspecţia financiară teritorială ş.a.)30.

Sarcini 1. Definiți dreptul administrativ și evidențiați

pentru legătura cu alte ramuri de drept.

28 Pisarenco O. op. cit., p.114.

29 Pisarenco O. op. cit., p.114.

30 Pisarenco O. op. cit., p.117-119.

autoevaluare: 2. Efectuați și explicați piramida izvoarelor
dreptului administrativ.
3. Explicați acțiunea normei juridice de drept
administrativ în timp, în spațiu și asupra
persoanei.
4. Enumerați și explicați elementele
raporturilor juridice administrative.
5. Elaborați schema clasificării autorităților
administrației publice.
6. Argumentați rolul funcției publice și a
funcționarului public.
7. Explicați modalitățile de ocupare a funcției
publice.
8. Enumerați și explicați condițiile de
valabilitate a actelor administrative.
9. Explicați importanța controlului în
administrația publică.
10.Explicați distincția între controlul de
legalitate și cel de oportunitate, între controlul
intern și cel extern.

Bibliografie 1. Constituţia Republicii Moldova, din

de referință: 29.07.1994.
2. Guțuleac V., Comarnițcaia E., Spînu I.
Drept administrativ. Chișinău: Tipografia
Centrală, 2013.
3. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ.
Vol.I. Ediția a IV-a. București: ALL Beck,
2005.
4. Legea cu privire la funcția publică și
statutul funcționarului public nr.158-XVI din
04.07.2008. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.230-232/840 din
23.12.2008.
5. Orlov M. Drept administrativ. Chișinău:
Epigraf, 2001.
6. Pisarenco O. Drept administrativ. Suport
de curs. Chișinău: Tehnica-UTM, 2017, 128
p.
7. Prisăcaru V. Tratat de drept administrativ
român: partea generală. București: Editura
ALL, 1996.