UNIVERSITATEA”ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

EXTENSIUNEA DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT
Disciplina: Drept Administrativ
european
TEMA :
Controlul Prof. univ., dr.:Claudiu
George Pupăzan
judecătores
Prof.asociat,
c al acțiunii dr.: Maria Orlov

administra a elaborat masteranda:

Simionica Oxana
tive în
Franța,
Germania, Bălţi – 2020

Anglia și Plan:

Republica 1

Moldova
 1. Geneza noțiunii de control judecătoresc…1-
3
2. Controlul administrației publice în sistemul
juridic francez
2.1. Reglementarea competenţei de a judeca litigiile de contencios
administrativ

3. Controlul administrației publice în sistemul

juridic german;
3.1. Jurisdicţiile de natură administrativă

3.2. Reglementarea conflictelor de competenţă

3.3. Alte instanțe specializate

4. Controlul administrației publice în sistemul

juridic britanic;
5. Controlul administrației publice în sistemul
de drept moldovenesc;
6. Concluziii;
7. Bibliografie.

1. Geneza administrației publice și a controlulului asupra acesteia

Istoria administraţiei se naşte din însăşi istoria statelor moderne şi însoţeşte fără greş
politicul. Evoluţia de la absolutismul regal la democraţia contemporană este, desigur, şi istoria
schimbării structurilor şi a modului de funcţionare al administraţiei, ca principal agent care duce

2
la îndeplinire dezideratele puterii politice, cel care determină – în fapt – priorităţile societăţii.
Aşa a evoluat administraţia, spre exemplu, de la principiul organizării ierarhice centralizate la
mecanisme mai nuanţate şi mai flexibile, care permit materializarea principiilor descentralizării
administraţiei şi deconcentrării serviciilor publice.

Administraţia publică, în orice societate, reprezintă în esenţă, un instrument al statului

indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de el, în fapt de
realizare a unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului
general, prin acţiunea puterii publice.1

Administraţia se înfăţişează ca o activitate ce îmbină o multitudine de mijloace în vederea

obţinerii unui rezultat ordonat, stabilit. Cu alte cuvinte, idea esenţială a administraţiei este cea de
organizare, aspect ce relevă şi un alt sens al noţiunii, acela de organizare ierarhică, în virtutea
căreia organul care ordonă sau organizează este superior organelor care execute.

În ce priveşte conceptul de administraţie în statele europene, deşi caracterizarea duală a

administraţiei în latura sa materială şi, respectiv, în cea organizatorică, se regăseşte pretutindeni,
administraţiile publice naţionale, în formele lor concrete, nu se pot suprapune. Controlul asupra
administrației publice permite verificarea activității administrației dacă aceasta corespunde cu
normele stabilite de puterea politică.

De-a lungul evoluţiei societăţii, problematica controlului a fost abordată diferenţiat, în

funcţie de nivelul dezvoltării generale, în special de nivelul atins încapacitatea de auto-conducere
a societăţii.

În sens larg, controlul este un element important al actului de conducere social care
urmează, în mod firesc, celui de aplicare a deciziei, indiferent de natura acesteia – politică,
economică, administrativă etc. Controlul este „barometrul” care indică modul în care acţionează
cel chemat să aplice decizia, precum şi gradul în care decizia corespunde scopului pentru care a
fost emisă.2

Prin scopurile sale, controlul acţiunii administraţiei se situează în centrul relaţiilor între
„putere” şi „cetăţenii” care i se supun. Prin metodele sale, controlul reflectă în acelaşi timp
caracteristicile aparatului birocratic şi cele ale sistemului politic şi juridic al fiecărui stat.3

În literatura de specialitate întâlnim conceptul, potrivit căruia activitatea autorităţilor

administraţiei publice este supusă diferitelor forme de control în vederea asigurării înfăptuirii
valorilor politice şi satisfacerii necesităţilor societăţii .4

În opinia lui D.Brezoianu, exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor

administrative este stabilită de lege, care reglementează competenţa instanţelor judecătoreşti în
acest domeniu, condiţiile de exercitare a controlului, modul de înfăptuire a acestuia.5

1 Drept administrativ comparat. Controlul administrativ în spaţiul juridic european,Bucureşti, Editura Lumina Lex,
2005, p. 13;
2 M. Preda, Drept administrativ. Partea generală , ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Lumina Lex,2006, p. 236 şi urm.;
3 I. Alexandru, Tratat de administraţie publică, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2008, p. 635;
4 DINUICĂ, D. Contenciosul administrativ român: Curs universitar. Vol.I. Bucureşti, 2003
5BREZOIANU, D. Drept administrativ român. Bucureşti: ALL Beck, 2004
3
 R.Petrescu, în manualul Drept administrative 6, precizează că într-un stat întemeiat pe
ordinea de drept, instituţia contenciosului administrativ reprezintă forma democratică de reparare
a încălcărilor legii săvârşite de către autorităţile administraţiei publice, de delimitare a puterii
arbitrare a acestora, de asigurare a drepturilor individuale ale administraţiilor.

Necesitatea contenciosului administrativ, a mecanismelor de control asupra administraţiei

a pus legiuitorului modern problema de a găsi acele organe pe care să le învestească cu atribuţia
de exercitare a acestui control. Cu privire la acest aspect, soluţiile din dreptul comparat sunt
diverse, diversitate explicabilă, pe de-o parte, prin tradiţie, pe de altă parte – prin raţiunile de
ordin funcţional care ghidează activitatea administraţiei publice.

O analiză vizând controlul asupra administraţiei publice, asupra puterii executive în sens
larg, poate fi realizată pornind de la principiul separaţiei puterilor statului, prin raportare la
autorităţile care realizează clasicele funcţii ale statului.Vom distinge astfel, având în vedere
primul criteriu de clasificare, un control parlamentar asupra administraţiei publice, un control
administrativ asupra administraţiei publice şi un control judecătoresc asupra administraţiei
publice. Sintetizând aceste forme de control, se poate afirma că, în cadrul mecanismului statal,
toate cele trei puteri ale statului – legislativă, executive şi judecătorească exercită, în mod
corespunzător, prin mijloace specifice, potrivit particularităţilor funcţiilor statului, controlul
asupra administraţiei publice, la care se vor adăuga însă şi alte autorităţi autonome.

Mecanismele de control al administraţiei sunt foarte diversificate de la o alta. Regăsim

la ora actuală, o gamă largă de control, comună tuturor ţărilor Uniunii Europene, dar prezentând
forme diferite de la o ţară la alta.

Sistemul de organizare modernă a organelor statelor europene, potrivit cerinţelor

principiului separaţiei puterilor în stat, a fost rezultatul victoriei Marii Revoluţii franceze. Astfel,
„Franţa a fost primul stat care prin Legea din 6-11 septembrie din 1790 a încredinţat
contenciosul administrativ administraţiei”7, având ca rezultat o dualitate a jurisdicţiei:

– jurisdicţie de ordin judiciar;

– jurisdicţie de ordin administrativ.

În alte state occidentale, cum ar fi Germania, Italia, Belgia, Finlanda, Olanda, Grecia,
Spania, Elveţia, Anglia, Statele Unite, Norvegia, sistemul tribunalelor administrative, ca instanţe
de contencios administrativ de fond, cu tribunalele administrative supreme, ca instanţe de fond,
de apel şi de recurs, funcţionează cu unele reglementări specifice în acelaşi mod de organizare şi
atribuţii.

Controlul judecătoresc asupra administraţiei publice constă în încredinţarea unui organ

independent de puterea politică şi de administraţia publică a puterii de atranşa definitive
diferendele ce intervin în funcţionarea administraţiei. Instanţele judecătoreşti au, în acest caz,
rolul de a stăvili arbitrariul administrativ, limitân acţiunea administraţiei la respectarea legii,
contribuind totodată, la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pe calea contenciosului
administrative.8
6 PETRESCU, R. Drept administrativ. Cluj-Napoca: Accent, 2004
7 De LAUBADERE, A. Traite elementaire de droit administrative. Paris, 1967.
8 C.C. Manda, op. cit ., p. 117.
4
 În ce priveşte controlul jurisdicţional, în doctrina franceză se apreciază că, supunerea
administraţiei controlului exercitat de către instanţele judecătoreşti nu este neapărat subordonată
existenţei unei jurisdicţii administrative. Invers, supunerea administraţiei controlului instanţelor
ordinare nu reprezintă obligatoriu o mai bună garanţie pentru cetăţeni.

Controlul jurisdicţional, dat fiind trăsăturilor sale caracteristice, se distinge de controlul

administrativ printr-o serie de elemente precum:

- în timp ce controlul administrativ este exercitat de autorităţi administrative, controlul

jurisdicţional este încredinţat judecătorilor;
- judecătorul nu se poate pronunţa asupra unui litigiu decât ca urmare a unui recurs, pe
când o autoritate administrativă se poate sesiza şi din oficiu;
- judecătorul este ţinut să se pronunţe şi să statueze doar în drept, în timp ce autoritatea
administrativă poate să procedeze şi la o apreciere a oportunităţii deciziilor
administrative;
- controlul jurisdicţional se finalizează prin pronunţarea unei hotărâri învestite cu
autoritate de lucru judecat, care nu-i mai permite să revină asupra hotărârii
pronunţate, spre deosebire de actele administrative care de regulă, sunt supuse
revocării, cu câteva excepţii, doar în cazul actelor administrative individuale.

2. Controlul administrației publice în sistemul juridic francez

Din punct de vedere formal, teoria contenciosului administrativ împarte sistemele de

drept în trei mari grupe:

a) sistemul administratorului judecător, dominant în majoritatea statelor până la revoluţia

burgheză din Franţa, deoarece nu exista o separaţie clară a jurisdicţiei administrative de
administraţia activă. Se spunea că "a judeca administraţia înseamnă tot a administra".

b) sistemul francez al jurisdicţiei speciale administrative (tribunalele administrative şi

Consiliul de Stat).

Principiul separării jurisdicţiei administrative de jurisdicţia judiciară şi de administraţia

activă îşi găseşte explicaţia în rolul ostil pe care l-au jucat tribunalele în timpul revoluţiei
franceze, în principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi în ideea că litigiile administrative au
un specific aparte, un caracter exorbitant faţă de litigiile dintre particulari. Pentru că
administraţia nu putea fi judecată de tribunalele ordinare, ea trebuia supusă unui alt tip de
control. Acesta este motivul pentru care a stat la baza creării progresive a unei jurisdicţii
administrative separate de cea judiciară. Specificul sistemului francez constă în faptul că justiţia
administrativă are propriul său organ suprem, anume secţia de contencios administrativ a
Consiliului de Stat, care este autoritate a puterii executive, nu a celei judiciare, şi este formată
din consilieri juridici - funcţionari publici, şi nu judecători .

c) sistemul anglo-saxon, care nu recunoaşte dualismul de jurisdicţii şi în care competenţa

de a judeca litigiile administrative revine instanţelor de drept comun, alături de celelalte categorii

5
de litigii. Este vorba despre principiul unităţii de jurisdicţie, în opoziţie cu sistemul francez, al
dualităţii de jurisdicţii. Acest sistem este adoptat în S.U.A, Marea Britanie, Australia, Israel,
India, China, etc.

d) Opoziţia dintre cele două sisteme, francez şi anglo-saxon, a devenit tot mai mult o
chestiune de ordin istoric, datorită evoluţiei contemporane a acestora.

Deşi se menţine dualitatea de jurisdicţii, în Franţa şi în ţările de inspiraţie franceză

judecătorul administrativ face loc, tot mai mult, judecătorului judiciar, în anumite materii expres
prevăzute de lege, iar în sistemul anglo-saxon asistăm la un proces de proliferare a jurisdicţiilor
administrative speciale, de asemenea în anumite materii. Totodată, păstrând această tendinţă de
omogenizare, tot mai multe sisteme de drept combină jurisdicţiile administrative cu cele
judiciare şi cu sistemul administratorului-judecător, acesta din urmă ca o etapă premergătoare
intentării unei acţiuni în justiţie.

2.1. Reglementarea competenţei de a judeca litigiile de contencios

administrativ
În doctrina franceză din secolul trecut, contenciosul administrativ era definit prin
raportare la organele competente să soluţioneze litigiile dintre administraţie şi administraţi,
subliniază T.Mrejeru9.

Specific sistemului francez, caracterizat prin dualitate de jurisdicţii, este faptul că justiţia
administrativă intră în sfera largă a puterii executive, consilierii ce o compun dispunând, de o
pregătire superioară în domeniul administraţiei publice, supunându-se unor reguli de recrutare şi
de carieră proprii ce au condus la adoptarea unor reguli de procedură distincte.

Potrivit ultimei legi de reformă a contenciosului administrativ, există trei grade de

jurisdicţie administrativă, triplul grad de jurisdicţie constituind cea mai bună garanţie a
respectării legii în activitatea de soluţionare a acestui gen de litigii. Astfel, există tribunale
administrative interdepartamentale, Curţi administrative de apel şi Consiliul de Stat, această din
urmă instanţă funcţionând ca o instanţă de fond, instanţă de apel şi instanţă de casare a tuturor
hotărârilor tribunalelor administrative.

Se poate vorbi, aşadar, despre existenţa în Franţa a două categorii de organe ale puterii
judecătoreşti:

puterea judecătorească de drept comun şi puterea judecătorească în materia

contenciosului administrativ, cu efecte deosebit de favorabile asupra administrării justiţiei.
Sistemul de organizare modernă a organelor statelor europene, potrivit cerinţelor principiului
separaţiei puterilor în stat, a fost rezultatul victoriei Marii Revoluţii franceze. Astfel, „Franţa a
fost primul stat care prin Legea din 6-11 septembrie din 1790 a încredinţat contenciosul
administrativ administraţiei”, având ca rezultat o dualitate a jurisdicţiei: – jurisdicţie de ordin
judiciar; – jurisdicţie de ordin administrativ.

În FRANŢA, tribunalele administrative nu mai sunt de multă vreme simple formaţiuni de

judecată în cadrul puterii executive, ci constituie o jurisdicţie distinctă, căreia Consiliul

9 MREJERU, T. Contenciosul administrativ: Doctrină. Jurisprudenţă. Bucureşti: ALL Beck, 2003;

6
Constituţional îi protejează independenţa şi competenţa. Este vorba despre o jurisdicţie în trei
grade:

I. 42 de tribunale administrative înfiinţate ca urmare a marii reforme a

contenciosului administrativ din anul 1953, prin transformarea vechilor consilii de
prefectură, ale căror decizii sunt supuse
II. în apel la opt curţi administrative de apel, instalate la 1 ianuarie 1989 prin legea
din 31 decembrie 1987 şi care la rândul lor se află sub controlul
III. Consiliului de Stat. Este vorba de un veritabil ordin de jurisdicţie, paralel
instanţelor ordinare, atâta timp cât Consiliul de Stat va juca rolul de Curte
Supremă pentru toate jurisdicţiile administrative, cu competenţă generală sau
specială.

Eventualele conflicte de competenţă între cele două ordine de jurisdicţie sunt rezolvate de
către Tribunalul de Conflicte, instanţă paritară compusă din Consilieri de la Curtea de Casaţie şi
din Consilieri de Stat.

Repartizarea competenţelor între cele trei grade de jurisdicţie este realizată după cum
urmează:

a) tribunalele administrative au, în ceea ce priveşte litigiile administrative, o competenţă

de drept comun, de ordine publică. Competenţa teritorială aparţine, în principiu, tribunalului în a
cărui rază teritorială se află sediul autorităţii care a emis actul (însă numeroase derogări de la
acest principiu sunt consacrate prin legi speciale, pentru a nu aglomera tribunalul administrativ
parizian). Compunerea instanţei este reglementată derogator de la dreptul comun în anumite
cauze, cum ar fi contenciosul individual al agenţilor publici, în materie de pensionare, taxe
locale, etc. În acest caz, hotărârea este dată de un singur judecător10.

b) Curţile de apel sunt instanţe de apel de drept comun pentru deciziile tribunalelor
administrative, cu unele excepţii prevăzute expres în lege. Competenţa teritorială aparţine,
evident, curţii de apel în a cărei rază teritorială se află tribunalul a cărui decizie este atacată.
Dacă sunt conexate două pricini, iar cauza astfel conexată este trimisă uneia dintre cele două
curţi de apel, aceasta va judeca litigiul, chiar dacă una din cererile conexate nu-i revenea În
atribuţie. Dacă, Însă, cererile sunt adresate ambelor curţi de apel, fiecare instanţă va sesiza secţia
de contencios administrativ a Consiliului de Stat, pentru a se desemna instanţa care va judeca
ansamblul cererilor.

c) Consiliul de Stat are o competenţă de atribuţiune:

1. judecă în primă şi ultimă instanţă recursul în anulare contra decretelor Preşedintelui

Republicii sau ale primului ministru, indiferent dacă sunt individuale sau normative; judecă
litigiile vizând funcţionarii numiţi prin decret de către Preşedintele Republicii; actele
administrative a căror aplicabilitate depăşeşte sfera unui singur tribunal administrativ; litigii
administrative care depăşesc sfera jurisdicţiei franceze (de exemplu actele emise în străinătate);
actele normative ale miniştrilor; actele miniştrilor emise obligatoriu după avizul Consiliului de
Stat; recursurile pentru exces de putere contra actelor adoptate de organe colegiale cu

10 Legea din 8 februarie 1995. Magistratul nu este, în acest caz, o ìjurisdicţie distinctăî de cea din care face parte,
prin urmare nu suntem în prezenţa unei derofări veritabile de la principiul colegialităţii instanţei - R. Chapus, op.cit.;
7
competenţă naţională (autorităţi administrative independente, etc.); alte competenţe stabilite prin
legi speciale, cum ar fi cele în materia alegerilor pentru Parlamentul European (Legea din 7 iulie
1977).

2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva deciziilor pronunţate în primă instanţă

de tribunalele administrative, în anumite materii cum ar fi recursul în aprecierea legalităţii,
recursurile în materia alegerilor municipale şi cantonale, etc.

3. ca instanţă de casaţie, judecă recursurile împotriva deciziilor pronunţate de jurisdicţiile

inferioare care statuează în ultimă instanţă - în principal, în prezent, de Curţile de apel, precum şi
de Curtea de Conturi sau alte jurisdicţii specializate. Casaţia poate fi cu trimitere sau cu reţinere.
Tendinţa manifestată de Consiliul de Stat este aceea de a reţine cauzele spre rejudecare.

Consiliul de Stat are şi alte atribuţii, cum ar fi acelea de a emite regulatoare de

competenţă pentru jurisdicţiile subordonate, de a hotărî conexarea unor cauze, de a se pronunţa
asupra recursurilor în interesul legii, precum şi de a emite avize privitoare la unele probleme de
drept ce prezintă dificultate.

Jurisdicţiile administrative specializate sunt extrem numeroase. Ele sunt organizate în

materii diverse şi existenţa lor este justificată, în esenţă, de gradul mare de tehnicitate şi
complexitate al litigiilor date în competenţă, şi de încercarea de descentralizare a justiţiei.
Jurisdicţii speciale sunt, spre exemplu, Consiliul ordinelor profesionale, Curtea de Conturi,
Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea de disciplină bugetară şi financiară, etc. Unele dintre
ele au o organizare care să asigure dublul grad de jurisdicţie. Astfel, camerele de conturi
teritoriale şi regionale judecă în primă instanţă unele categorii de litigii, cu drept de apel la
Curtea de Conturi. Dimpotrivă, alte jurisdicţii speciale au competenţă unică, în primă şi ultimă
instanţă - Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia bancară, Comisia pentru refugiaţi, etc.

Competenţele jurisdicţiilor specializate pot fi împărţite în trei categorii: a) soluţionarea

unor litigii, declanşate de recursul împotriva unor decizii administrative; b) aplicarea unor
sancţiuni disciplinare, care dă expresie unui fenomen de jurisdicţionalizare a represiunii
disciplinare; c) emiterea unei decizii, în afara oricărui proces.

În ceea ce priveşte controlul exercitat asupra jurisdicţiilor speciale, cu excepţia deciziilor

Comisiei de contencios al indemnizaţiilor pentru repatriaţi, care sunt susceptibile de apel în faţa
Curţilor administrative de apel, restul deciziilor jurisdicţionale sunt de competenţa Consiliului de
Stat, ca instanţă de casaţie.

În contenciosul administrativ francez, regulile de competenţă sunt de ordine publică. O

singură excepţie este admisă, şi anume în cazul contractelor, când se poate desemna prin acordul
de voinţă al părţilor tribunalul administrativ competent din punct de vedere teritorial.

Dat fiind specificul jurisdicţiei administrative franceze, de a fi exercitată de autorităţi ale

administraţiei active, în literatura şi practica judiciară s-a acordat o mare atenţie separării
funcţiilor jurisdicţionale ale administraţiei active de funcţiile administrative.

Consecinţa separaţiei funcţiilor în cadrul administraţiei active este relevată de faptul că

administraţia activă este ţinută să respecte autoritatea de lucru judecat al deciziilor jurisdicţiilor
administrative, iar acestea din urmă nu pot emite acte administrative în această calitate. Separaţia
8
nu este însă absolută. Autorităţile administrative sunt, adesea, asociate la exercitarea funcţiei
jurisdicţionale, iar jurisdicţiile administrative exercită în paralel şi atribuţii de administraţie
activă.

3. Controlul administrației publice în sistemul juridic german

Particularităţile organizării judiciare În această ţară se concretizează În existenţa a nu mai

puţin de cinci ordine de jurisdicţie separate Între ele, fiecare av‚nd În fruntea ierarhiei o Curte
Supremă.
Este vorba de jurisdicţia ordinară, jurisdicţia administrativă, jurisdicţia financiară,
jurisdicţia muncii şi jurisdicţia socială, iar cele cinci Curţi Supreme sunt Curtea federală de
justiţie, Curtea federală administrativă, Curtea federală de muncă, Curtea federală financiară,
Curtea federală de contencios social.11
Cele cinci ordine se repartizează, de fapt, În două mari categorii: una de drept privat
(jurisdicţia ordinară şi cea de muncă) şi una de drept public, de "contencios de drept public
nonconstituţional": jurisdicţiile administrative, fiscale şi de contencios social.
Organizarea internă a celor cinci ordine este structurată pe trei grade de jurisdicţie,
primele două (primă instanţă şi apel) la nivelul landurilor, iar al treilea fiind Curtea Supremă
federală, instanţă de revizuire care asigură unitatea interpretării dreptului. Œn interiorul fiecărei
Curţi Supreme, o cameră plenară asigură unitatea practicii celorlalte camere.

3.1. Jurisdicţiile de natură administrativă

Trei ramuri diferite ale sistemului judiciar au competență în examinarea hotărârilor

administrative: instanțele administrative generale, instanțele sociale și instanțele fiscale. O
caracteristică esențială a instanțelor administrative generale și a instanțelor sociale și fiscale este
aceea că acestea aplică principiul examinării din oficiu (Amtsermittlung). Aceasta înseamnă că
instanțele trebuie să investigheze din oficiu situația de fapt (nu numai la cererea părților sau pe
baza elementelor de probă prezentate de părți), întrucât subiectul hotărârii judecătorești este de
interes public.
Legea din 21 ianuarie 1960 reglementează jurisdicţia administrativă generală,
structurată În 52 de tribunale administrative, 16 tribunale administrative superioare şi Curtea
federală administrativă. Aceste instanţe statuează asupra tuturor litigiilor de drept public care nu
au natură constituţională, şi nu sunt date În competenţă altor instanţe, prin lege federală sau prin
lege a landului (art.40 al Legii privind jurisdicţia administrativă din 1960). Principiul conform
căruia jurisdicţia administrativă are o competenţă de drept comun În judecarea litigiilor
administrative nu este prin urmare cuprins În Constituţie, ci În Legea jurisdicţiei administrative.
Dimpotrivă, art.19 al legii fundamentale consacră un alt principiu, În virtutea căruia persoana
vătămată În drepturile sale de puterea publică se poate adresa, dacă nici o jurisdicţie nu este
competentă, jurisdicţiei ordinare. Œn fapt, aceasta este o soluţie de rezervă pentru situaţia În care
legiuitorul ordinar nu rezolvă problema competenţei În contenciosul administrativ, necesară
pentru protecţia În orice condiţii a particularilor.

11 J. Ziller, op.cit., p.439:

9
 Tribunalele administrative judecă În primă instanţă, În complet de trei magistraţi plus doi
judecători ìnon-profesionaliî (judecători ad-hoc), iar În cazul În care litigiul nu prezintă probleme
deosebite de fapt sau de drept, se va putea judeca de către un singur judecător.
Tribunalele administrative superioare sunt organizate În camere, care statuează În
complet de trei judecători, completaţi În unele landuri cu doi judecători ìnon-profesionaliî. Ele
sunt instanţe de apel pentru deciziile tribunalelor, Însă În unele cazuri de importanţă deosebită
judecă şi În primă instanţă.
Curtea federală administrativă, creată În 1952, judecă recursurile şi cererile de revizuire
ale deciziilor tribunalelor superioare, În complet de 5 judecători. Curtea are şi o competenţă de
primă şi ultimă instanţă, pentru unele litigii expres prevăzute de Legea asupra jurisdicţiei
administrative.
Instanțele de contencios social sunt principalele responsabile de soluționarea litigiilor în
materie de securitate socială (pensii, asigurări de accident și de boală, asigurări de sănătate pe
termen lung), de asigurări de șomaj, de servicii de bază pentru persoanele aflate în căutarea unui
loc de muncă și de asistență socială (în special asistență socială, prestații în temeiul Legii privind
prestațiile solicitanților de azil - Asylbewerberleistungsgesetz) și a anumitor aspecte referitoare la
Legea privind persoanele cu handicap (Schwerbehindertenrecht).
Competența în materie socială, ca și cea în materie administrativă generală, comportă trei
grade de jurisdicție între care se împart în mod corespunzător sarcinile. Instanțele de contencios
social sunt, în general, instanțe de fond. Cele 14 instanțe superioare de contencios social pentru
fiecare land (Landessozialgericht) sunt instanțe de apel; Cu foarte puține excepții,  Curtea
federală de contencios social (Bundessozialgericht) este o instanță de apel care analizează numai
probleme de procedură (revizuire)
Completele de judecată ale instanțelor de contencios social sunt compuse dintr-un
judecător de profesie și doi judecători consultanți. Completele de la instanțele superioare ale
landurilor și ale Curții Federale de Contencios Social sunt alcătuite din trei judecători de profesie
și doi judecători consultanți.12
Deosebirea principală a sistemului german faţă de cel francez constă, În faptul că
jurisdicţiile administrative sunt organizate În cadrul unui sistem judiciar unic, chiar dacă sunt
separate de jurisdicţiile de drept privat.

3.2. Reglementarea conflictelor de competenţă

Instanţa care soluţionează conflictele de competenţă dintre cele cinci jurisdicţii este
Camera paritară comună a Curţilor federale superioare.
Deeoarece conflict negativ de competenţă nu poate apărea, pentru că fiecare jurisdicţie
trebuie să-şi verifice competenţa, iar dacă se consideră necompetentă, să trimită cauza spre
soluţionare jurisdicţiei competente, aceasta din urmă soluționează în special conflictele pozitive
de competenţă, care la rândul său sunt prevenite printr-o serie de dispoziţii legale, cum ar fi:
a) interdicţia părţilor de a sesiza o altă jurisdicţie dacă o jurisdicţie a fost deja sesizată cu
acel litigiu, b) posibilitatea unei jurisdicţii care se consideră corect sesizată să pronunţe o
hotărâre cu acest obiect, Înainte de a intra pe fond, hotărâre care nu poate fi atacată, c) jurisdicţia
sesizată cu o cale de atac de reformare nu se poate pronunţa asupra competenţei instanţei de
fond.

12 https://e-justice.europa.eu/content_specialised_courts-19-de-ro.do?member=1
10
 3.3. Alte instanțe specializate

Competența în materie constituțională la nivel federal este exercitată de Curtea Federală

Constituțională (Bundesverfassungsgericht). Deciziile sale se bazează pe dispozițiile din
Constituția Germaniei, legea fundamentală a țării (Grundgesetz). Cel mai mare număr de acțiuni
prezentate în fața Curții Federale Constituționale sunt plângerile întemeiate pe prevederile
constituționale. Acestea sunt depuse de cetățeni care declară că drepturile lor constituționale le-
au fost încălcate prin hotărâri judecătorești, acțiuni guvernamentale sau acte legislative. O
plângere constituțională este în general admisibilă numai după ce s-au epuizat toate căile de
recurs la celelalte instanțe competente (împotriva hotărârilor pronunțate în ultimă instanță).
Numai în cazuri excepționale este posibilă introducerea unei plângeri constituționale direct
împotriva unui act legislativ.
Mai există și alte tipuri de acțiuni. Printre acestea se numără reexaminarea judiciară
abstractă și concretă a constituționalității legilor și proceduri care urmăresc să verifice dacă
instituțiile federale constituționale respectă limitele competenței pe care o dețin. Anumite decizii
ale Curții Federale Constituționale pot avea putere de lege. Curtea are două divizii (Senate),
ambele formate din opt judecători. Aceasta deliberează în camere, fiecare cameră fiind alcătuită
din trei judecători, sau în complet de judecată, în majoritatea cazurilor fără a organiza ședințe
publice.
Instanțele constituționale regionale (Landesverfassungsgerichte/Staatsgerichtshöfe)
Instanțele constituționale regionale sunt curțile constituționale din landuri. Acestea judecă
în principal litigii constituționale privind dreptul landurilor (Landesrecht), care reglementează de
asemenea statutul, administrarea și competența landurilor.13

4.Controlul administrației publice în sistemul juridic britanic

Unitatea de jurisdicţie nu este incompatibilă cu existenţa tribunalelor administrative. În

Marea Britanie numărul tribunalelor administrative depăşeşte 2000. Ele sunt Împărţite În trei
categorii:
 tribunale administrative,
 tribunale special
 tribunale statutare (sau cu competenţe de atribuţie specifice).
Aceste tribunale sunt create prin lege, şi sunt supuse, În ultimă instanţă, controlului
tribunalelor ordinare (courts). Căile de contestare a deciziilor pronunţate de tribunalele
administrative sunt prin urmare aceleaşi ca şi În cazul deciziilor administraţiei active ñ recursul
la justiţia ordinară. Ne aflăm În prezenţa unei etape intermediare de contestare a actelor
administrative, obligatorie a fi urmată În cazul În care legea o prevede. Un recurs direct În faţa
instanţelor ordinare este În acest caz inadmisibil.
Tribunalele administrative engleze nu sunt, În esenţă, decât organisme administrative
care exercită funcţii juridicţionale sau quasi-jurisdicţionale, sub supravegherea unui Consiliu al
tribunalelor, Înfiinţat În 1971. Tribunalele ordinare sunt formate din aproximativ 700 de
tribunale (non-profesionale) (magistratesí courts), compuse din (judecători de pace), şi dintr-un
anumit număr de tribunale compuse din judecători propriu-zişi (magistraţi).
Camera Lorzilor este competentă, În toate cazurile, În ultimă instanţă, ceea ce explică
importanţa sa În dezvoltarea jurisprudenţei administrative.
13 https://e-justice.europa.eu/content_specialised_courts-19-de-ro.do?member=1
11
 Organizarea judiciară a Irlandei este apropiată de cea a Regatului-Unit, dar ţara fiind mult
mai mică, tribunalele administrative sunt mult mai puţin numeroase.
În ce priveşte controlul judiciar al actelor Guvernului, Constituţia nu este prea explicită.
În primul rând, controlul judiciar de legalitate al actelor administraţiei publice fusese bine stabilit
în sistemul irlandez, încă din 1937. Deşi în timp a fost schimbată denumirea, în „ judicial
review” şi s-a lărgit câmpul său de aplicare şi eficienţa, este vorba în continuare de o instituţie de
common-law, fortificată de controlul judiciar al constituţionalităţii legilor exercitat de Înalta
Curte (având rol de Curte Constituţională) şi Curtea Supremă, cea din urmă, după model
american. În acelaşi timp, jurisprudenţa a lărgit responsabilitatea civilă a administraţiei publice şi
controlul constituţionalităţii actelor Guvernului. Jurisprudenţa insistă asupra personalităţii
juridice a Statului şi responsabilităţii sale civile faţă de actele funcţionarilor săi.

5. Controlul administrației publice în sistemul de drept moldovenesc;

12
 Competențele Tribunalului sunt prevăzute de articolul 256 din TFUE.
Deoarece Curtea de Justiție are competență judiciară exclusivă să judece acțiunile dintre
instituții și acțiunile formulate de un stat membru împotriva Parlamentului European și/sau
împotriva Consiliului, Tribunalul este competent să judece în primă instanță toate celelalte
acțiuni de acest tip, în special acțiunile formulate de persoane și acțiunile formulate de un stat
membru împotriva Comisiei.

TFUE dispune că Tribunalul este competent să judece, în primă instanță, acțiunile

menționate la articolele 263, 265, 268, 270 și 272 din TFUE, îndeosebi în domeniile enumerate
mai jos, cu excepția cazului în care acțiunile sunt formulate de statele membre, de instituții ale
UE sau de Banca Centrală Europeană, unde acțiunile sunt de competența exclusivă a Curții de
Justiție (articolul 51 din Statutul Curții de Justiție a UE):

Tribunalul are competența de a judeca:

 acțiuni în anularea actelor instituțiilor, organismelor, oficiilor sau agențiilor UE sau în

constatarea abținerii de a acționa, formulate împotriva instituțiilor de către persoane
fizice sau juridice (articolele 263 și 265 din TFUE);
 acțiuni formulate de statele membre împotriva Comisiei;
 acțiuni în repararea prejudiciilor cauzate de instituții sau organisme, oficii sau agenții ale
UE sau de personalul acestora (articolul 268 din TFUE);
 litigii legate de contracte încheiate de Uniune sau în numele acesteia, care prevăd în mod
explicit competența judiciară a Tribunalului (articolul 272 din TFUE);
 acțiuni în materie de proprietate intelectuală formulate împotriva Oficiului Uniunii
Europene pentru Proprietate Intelectuală și împotriva Oficiului Comunitar pentru Soiuri
de Plante;
 litigiile dintre Uniune și agenții săi, inclusiv cele dintre oricare dintre instituții,
organisme, birouri sau agenții, pe de o parte, și agenții lor, pe de altă parte;
 acțiuni formulate împotriva Deciziilor Agenției Europene pentru Produse Chimice.

Statutul poate extinde competența Tribunalului la alte domenii.

În general, hotărârile pronunțate de Tribunal în primă instanță pot fi atacate la Curtea de Justiție,
însă numai pe motive de drept.

5. Procedura în fața Tribunalului UE

Procedura în fața Tribunalului este precizată și completată, în măsura necesară, de

regulamentul său de procedură. Deci Tribunalul dispune de propriul său regulament de
procedură. În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă și o fază orală. O cerere introductivă
redactată de un avocat sau de un agent adresată grefei declanșează procedura. Aspectele
principale ale acţiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse,
care dispune de un termen de două luni pentru a depune un memoriu în apărare. În acțiunile
directe, reclamantul are posibilitatea, în principiu, de a prezenta o replică într-un termen
determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
13
 Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului, precum și statele membre și instituţiile Uniunii pot interveni în procedură.
Intervenientul depune un memoriu, prin care urmărește admiterea sau respingerea concluziilor
uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă.
Cu ocazia unei eventuale faze orale a procedurii are loc o ședinţă publică. În cadrul
acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor rezumă
într-un raport de ședinţă sumar starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi și, dacă este
cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este pus la dispoziţia publicului în limba de
procedură.
Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către
judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în ședinţă publică.
Procedura în fața Tribunalului este scutită de taxe. În schimb, onorariul avocatului, care
are dreptul să își exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru și care trebuie să
reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, orice persoană poate solicita
să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în care se află în imposibilitate de a face faţă
cheltuielilor de judecată.
Regimul lingvistic
Limba în care este redactată acțiunea, care poate fi una dintre cele 23 de limbi oficiale ale
Uniunii Europene, va fi limba în care se va desfașura procedura în cadrul cauzei respective.

Dezbaterile care au loc cu ocazia fazei orale a procedurii sunt traduse simultan, după necesități,
în diferite limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpret într-o limbă
comună care, prin tradiție, este franceza. 

Procedura măsurilor provizorii

Introducerea unei acţiuni la Tribunal nu are ca efect suspendarea executării actului atacat.
Cu toate acestea, Tribunalul poate să dispună suspendarea executării acestuia sau să prescrie alte
măsuri provizorii. Președintele sau, dacă este cazul, vicepreședintele Tribunalului se pronunţă
asupra unei astfel de cereri prin ordonanţă motivată.
Măsurile provizorii sunt acordate numai dacă sunt întrunite trei condiții:

1. acţiunea principală nu trebuie să pară, la prima vedere, neîntemeiată;

2. solicitantul trebuie să dovedească împrejurările care determină urgența măsurilor,
în lipsa cărora ar suporta un prejudiciu grav și ireparabil,
3. măsurile provizorii trebuie să țină seama de punerea în balanță a intereselor
părților și a interesului general.
Ordonanţa are doar un caracter provizoriu și nu prejudecă fondul asupra căruia Tribunalul
se pronunţă în acţiunea principală. De asemenea, aceasta poate fi atacată cu recurs la
vicepreședintele Curţii de Justiţie.

Procedura accelerată
Această procedură permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra fondului unui
litigiu în cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită. Procedura accelerată poate fi
solicitată de reclamant sau de pârât. De asemenea, Tribunalul poate să decidă din oficiu
judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate.
Cu referire la procedura în fața Tribunalului UE avem o listă întreagă de documente
14
 Texte privind procedura
Tratatul privind Uniunea Europeană (versiune consolidată)
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiune consolidată)
Statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene  (1-5-2019)
Regulamentul de procedură al Tribunalului (1-12-2018)
Dispoziții practice de punere în aplicare a Regulamentului de procedură al Tribunalului  (1-12-
2018)
Decizia (UE) 2016/2387 a Tribunalului din 14 septembrie 2016 privind normele de securitate
aplicabile informațiilor sau înscrisurilor ori mijloacelor materiale de probă prezentate în temeiul
articolului 105 alineatul (1) sau alineatul (2) din Regulamentul de procedură
Decizia Tribunalului din 11 iulie 2018 referitoare la depunerea și la comunicarea de acte de
procedură prin intermediul aplicației e-Curia
Condițiile de utilizare a aplicației e-Curia (1-12-2018)

6. Concluziii

Orice persoană fizică sau juridică, care a suferit în urma unei acţiuni sau a unei lipse de
acţiune din partea instituţiilor Uniunii ori a funcţionarilor acesteia, poate intenta o acţiune pentru
plata unor despăgubiri în faţa Tribunalului.

Tribunalul este compus din cel puţin câte un judecător din partea fiecărui stat membru.
Judecătorii sunt numiţi, de comun acord, de către guvernele statelor membre pentru un mandat
de şase ani care poate fi reînnoit. Judecătorii îl aleg, dintre ei, pe preşedintele Tribunalului pentru
o perioadă de trei ani. Aceştia numesc un grefier pentru o perioadă de şase ani. Judecătorii îşi
exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă. Spre deosebire de Curtea de Justiţie a
UE, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această funcţie
poate fi încredinţată unui judecător. Cauzele, cu care este sesizat Tribunalul, se judecă de camere
compuse din cinci sau din trei judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De
asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau în şedinţă
plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această
măsură. Mai mult de 80% dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere
compuse din trei judecători.

Procedura care urmează are loc în două etape: în scris şi apoi sub formă verbală. În prima
etapă, toate părţile implicate prezintă declaraţii scrise şi judecătorul, numit pentru cazul
respectiv, întocmeşte un raport unde rezumă aceste declaraţii şi temeiul legal al cazului. Etapa a
doua reprezintă audierea publică. În funcţie de importanţa şi complexitatea cazului, audierea
poate avea loc în faţa unui complet alcătuit din trei, cinci sau 13 judecători sau în faţa Marii
Camere. La audiere, avocaţii părţilor îşi prezintă cazul în faţa judecătorilor, după care judecătorii
deliberează şi pronunţă hotărârea. Hotărârile Tribunalului UE se adoptă cu majoritate şi se
pronunţă în cadrul unei audieri publice. Deciziile sunt publicate în ziua pronunţării lor.
15
 Tribunalul are competenţa de a judeca:

1) acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii Europene, precum şi împotriva actelor normative, dacă
îi privesc direct, sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organe,
oficii sau agenţii;

2) acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei Europene;

3) acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în

domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială şi la actele prin care Consiliul
exercită competenţa de executare;

4) acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de
instituţiile UE sau de funcţionarii acestora;

5) acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie, în mod
expres, Tribunalului competenţa de judecare;

6) acţiuni în materia mărcilor comunitare;

7) recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene.

Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiţie a UE, în termen de

două luni cu recurs, limitat la chestiuni de drept.

Deci, dacă e să recapitulăm, Tribunalul UE poate fi asemănat unei instanțe naționale

deoarece, precum o judecătorie de primă instanță este inființată în scopul apărării și realizării
drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau altfel spus, o instanță de judecată este
locul unde o persoană se adresează pentru apărarea drepturilor sale. La fel și Tribunalul UE a
fost înființat cu scopul de a consolida garanțiile judiciare acordate persoanelor fizice prin
instaurarea unui al doilea nivel al autorității judiciare, având rolul de a judeca în primă instanță
litigiile în care reclamațiile sunt persoanele fizice și functionarii comunitari.

Dacă ne referim la structura acestei instituții, la fel ca și o instanță națională este

prezidată de un președinte al tribunalului, cauzele aflate în competența sa de examinare, sunt
precăutate de către camere compuse din trei sau din cinci judecători sau, în anumite situaţii, de
un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (15
judecători). Pe când într-o primă instanță națională cauzele sunt examinate de către complete de
judecători la fel care pot fi formate dintr-un judecător, sau trei judecători care sunt asistați de
către un grefier, care la rândul său este responsabilă de păstrarea dosarelor cauzelor și de ținerea
registrului Tribunalului în care sunt înregistrate toate actele de procedură. Grefa este însărcinată
cu primirea, cu transmiterea și cu păstrarea tuturor înscrisurilor, precum și cu efectuarea
notificărilor actelor de procedură către reprezentanții părților și către solicitanții de asistență
judiciară, la fel precum și într-o instanță națională.

Ceea ce ar constitui o diferență de o primă instanță națională este faptul că Tribunalul

este dependent organic de Curte, el neavand servicii proprii, în afara de grefă, pe când instanță
națională este absolut autonomă din acest punct de vedere al funcționării.

16
 Dacă e să vorbim despre limba de procedură a Tribunalului UE, acestă instituție
jurisdicțională multilingvă, trebuie să fie în măsură să trateze o cauză oricare ar fi limba oficială
a Uniunii în care a fost introdusă, iar ulterior să asigure difuzarea jurisprudenței sale în toate
aceste limbi.

Procedura în fața Tribunalului la fel ca și procedura în fața unei instanțe naționale

cuprinde două faze cea scrisă și cea orală, deliberările în ambele cazuri sunt secrete iar citirea
hotărârii are loc public. Hotărârile pronunțate de Tribunal, limitate la chestiuni de drept, pot fi
atacate în termen de două luni la Curtea de Justiție, la fel precum și hotărârile unei instanțe
naționale pot fi atacate la Curtea de Apel, fiind doar o altă ierarhie jurisdicțională.
Deci vorbind despre Tribunanlul UE, ne referim la el ca fiind nu o instituție aparte,
autonomă, de fapt este o verigă a unui mecanism integru care vizează și asigură legalitatea
actelor Uniunii și asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia în raport cu
cetățenii Uniunii, cu statele memebre și terții, numită Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Pentru a construi Europa, anumite state (astăzi în număr de 28) au încheiat tratate de
instituire a Comunităţilor Europene, ulterior a Uniunii Europene, dotate cu instituţii care adoptă
norme de drept în domenii determinate.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două instanţe:
Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea legalității actelor
Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului acesteia.
Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia
administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul sferei lor
de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor (aplicarea directă a
dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din dreptul naţional, fie aceasta
anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).
Evoluţia jurisprudenţei sale ilustrează contribuţia Curţii la crearea unui spaţiu juridic care
îi priveşte pe cetăţeni, fiind menit să le protejeze drepturile conferite acestora de legislaţia
Uniunii în diverse domenii ale vieţii lor cotidiene.
"Acum 100 de ani, Europa ieșea devastată dintr-un conflict deosebit de sângeros. Astăzi,
peste 500 de milioane de cetățeni de diferite generații sunt martorii unui parcurs istoric fără
precedent care a dat naștere progresiv unei Uniuni Europene purtătoare de valori fundamentale
comune statelor sale membre și garant, prin intermediul instituțiilor sale, al păcii, libertății,
democrației, statului de drept și respectării drepturilor omului.
Trebuie să reținem formidabilele succese ale construcției europene, mai ales în vremuri în
care Europa trebuie să gestioneze incertitudinile cu privire la ieșirea din Uniune a Regatului
Unit, dramatica criză a migrației și tensiunile dintre statele membre referitoare la respectarea, de
către unele, a statului de drept.
În acest climat, Curtea de Justiție a Uniunii Europene rămâne un pilon stabil și solid al
proiectului european, lucrând neîncetat la păstrarea și consolidarea valorilor fundamentale
inerente unei Uniuni de drept, care nu pot face obiectul niciunei forme de concesii sau de
compromis. Curtea se străduiește să contribuie, printr-o justiție de calitate, clară, eficace și
transparentă, la restabilirea încrederii în construcția europeană a tuturor cetățenilor, indiferent că
sunt lucrători, consumatori, antreprenori, decidenți politici sau administratori publici. " –
Koen Lenaerts, Președintele Curții de Justiție a Uniunii Europene.
 

17
 BIBLIOGRAFIE :

1. „Documente de baza ale comunitatii si Uniunii

Europene” , Editura Polirom 1999;
2. „Drept comunitar” , Ion Tutuianu, Editura Pim Iasi
2009;
3. Stefănescu Beatrice, Albescu Cristina, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene vs Ombudsmanul European, Edit. Studii
europene, 2014;
4. D. Vătăman, Instituţiile Uniunii Europene, Edit.
Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
5. https://curia.europa.eu/jcms/jcms/Jo2_7033/ro/ - accesat la
05.01.2020;
6. https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/12/compe
tentele-curtii-de-justitie-a-uniunii-europene - accesat la 05.01.2020;
7. https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2019-
06/20190650_ra_pan_ro_2019-06-06_09-48-22_637.pdf – accesat la 05.01.2020;
8. https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2016-
08/tra-doc-ro-div-c-0000-2016-201606984-05_00.pdf - accesat la 05.01.2020.

18