Sunteți pe pagina 1din 24

Modul 1.

Europa în căutarea unei noi identităţi

Modulul are drept scop introducerea studentului în filosofia integrării


europene, în înţelegerea primară a premiselor, controverselor şi paşilor parcurşi
de europeni în realizarea unificării.
Studentul se va familiariza cu ideea de integrare în Europa, regăsind în
sinteză principalele idei şi momente din perioada anterioară semnării Tratatului
de la Roma (1957), ca moment al declanşării procesului de integrare sub formula
unei Comunităţi Economice – pilon central al formării şi funcţionării Uniunii
Europene astăzi.
Modulul cuprinde o singură unitate de curs (maxim 3 ore de studiu),
structurat pe 3 părţi: „Identitate europeană”, „De la idee la Tratatele constitutive”
şi ”Federalism şi cooperare interguvernamentală în integrarea politică a
Europei”.

“Europa nu este decât o voinţă comună a celor care


trăiesc în ea, printr-o vocaţie comună…Unitatea
europeană stă în spiritul european.”

Bernard Voyenne

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere,


pe continentul european s-a conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor
orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.
Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în
conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală.
Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după
ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă
ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura este cea care dă liantul european şi poate
menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.
Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi
instituţionalizarea unor noi structuri a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele
Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi le separa; un timp în care, de la
simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime
larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o
voinţă politică în măsură să-i confere finalitate.

1. Identitate europeană
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea
lor economică, politică şi culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de

1
rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-
au dominat existenţa.
Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni
între cele două războaie mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson:
“Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre (ale SUA-n.n.). Invidiile lor
reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne
sunt, toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru
distrugerea averii şi vieţii cetăţenilor lor.”1
Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem
însă să nu acceptăm că divizarea politică, economică si religioasă a continentului european
constituie o permanenţă.
Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de
mutaţie de proporţii în evoluţia Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa
prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă astfel: “Dar, dacă Europa este divizată
în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă unitate sau
monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei.
Ea este fondată pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi
poartă în el două capacităţi care uneori se completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea
raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască şi imaginaţia, intuiţia,
parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase. Complexitatea civilizaţiei Europei
este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei păgâne axată
pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia
occidentală va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei
europene va domina: Evul Mediu va fi era credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii.
Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate […]”.2
Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează
nu este asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila
aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a
simţi, de a reacţiona, de a asimila.
Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi
cultural; şi dacă instituţiile sunt “obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează
apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori.
Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un
moment în care aceasta se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?
Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu
partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul esenţial ţine
de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte valori decât
catolicismul.
Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui
Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din

1
Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8.
2
Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.
3
Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25.
4
Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia
Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit.,
p.28.

2
“acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi
creştinism.”
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptul
grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al
persoanei umane”5. Comunitatea este astfel dată de umanismul şi raţionalismul greco-latin,
îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient,
apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire,
Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând
cu Renaşterea; este momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să
se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este considerată
a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se va
transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe
care s-a desfăşurat istoria universală”.
Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial
modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi
recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii.
Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate.
Europa se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un
sistem comun de valori care dă specificarea Europei, se constituie în baza progresului
individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un “bine
comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul
“cunoaşterii” orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care
presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre; conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli
generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber; conceptul
“persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul
“adevărului” ca valoare fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii
voinţei politice.
Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se
putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului
că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul elitelor. Alfonso Mattera este convins
că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru manifestarea în
fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei
culturi europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6
Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri
mai largi în momentele de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi.
Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate
comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura
solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără acceptarea existenţei
unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.
Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie
de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat

5
André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der
Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258.
6
Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires
Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45.

3
identitatea europeană pe identităţile naţionale, oferind justificare şi forţă procesului de
integrare.
Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ’50 dat de
acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de
hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca urmare a războiului rece, a
făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia
europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care
identitatea europeană se va transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul
continentului european.

2. De la idee la Tratatele constitutive


Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie
tuturor antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă
unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.
O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe
universalismul creştin, constituie, după, G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa.7 Ea este cea
care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă posibilitatea unităţii în
diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte
concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele
şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase,
scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze, memoriile lui Napoleon (1815),
discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry
despre spiritul european (1817-1945).8
Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea
creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de
integrare europeană:9
- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);
- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);
- proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor
Hugo (1842);
- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);
- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene
(1831);
- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în
rezolvarea diferendelor între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii - Bakunin
(1902).

Proiectul Păcii perpetue – abatele Saint-Pierre, 1713


Suveranii prezenţi deputaţi semnatari convin asupra următoarelor articole.

7
Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1990, p. 94-95.
8
Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138,
195-196.
9
Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

4
I. Va exista din acest moment o Societate, o Uniune, permanentă şi perpetuă între toţi
Suveranii creştini pentru a asigura Pacea în Europa şi, în acest scop, Uniunea va încheia, dacă este
posibil, cu Suveranii mahomedani vecini tratate pentru menţinerea păcii. […] Suveranii vor fi
reprezentaţi de Deputaţi într-un congres sau Senat permanent într-un oraş liber.
II. Societatea Europeană nu se va implica în guvernarea unui Stat, decât pentru a păstra forma
fundamentală şi pentru a acorda un ajutor prompt Prinţilor în Monarhii şi Magistraţilor în Republici,
contra Instigatorilor şi Rebelilor. […]
III. Fiecare Suveran va dispune liber, atât el cât şi succesorii lui, de teritoriul pe care îl posedă
în prezent sau pe care trebuie să-l posede conform prezentului Tratat. Suveranii nu pot schimba între ei
nici un teritoriu decât cu consimţământul şi sub garantarea Uniunii cu trei sferturi din cele 24 de voturi,
iar Uniunea va deveni garanta respectării promisiunilor reciproce. […]
IV. Deputaţii vor lucra în permanenţă la redactarea Articolelor de Comerţ în general, şi la
diferite acte de comerţ în particular, în aşa fel încât Legile să fie egale şi reciproce pentru toate
naţiunile şi fondate pe echitate. […]
V. Nici un suveran nu va îndrepta armele şi nu va acţiona ostil decât împotriva celui care se va
declara inamicul Societăţii europene; dar dacă va exista un motiv de plângere împotriva unuia dintre
membri sau o cerere, atunci va trebui să înainteze prin Deputat un memoriu către Senat şi Senatul va
concilia diferendele prin Comisarii săi Mediatori sau va judeca diferendul şi va decide cu unanimitate
de voturi şi cu trei sferturi de voturi în recurs. […] Suveranului care va ridica armele fără ca Uniunea
să declare război sau care va refuza să execute un Regulament al Uniunii, i se va declara război până
va fi dezarmat, va plăti cheltuielile de război şi prin Pacea care va fi încheiată va fi pentru totdeauna
înlăturat de la conducerea Statului său. […]
IX. În Senatul Europei vor fi 24 de Senatori sau Deputaţi ai Suveranilor uniţi. […] Fiecare
Deputat va avea un vot.
X. Membrii şi Asociaţii Uniunii vor contribui la cheltuielile Societăţii şi la subsidiile de
garanţie proporţional cu veniturile şi bogăţia popoarelor lor. […]
XII. Nu se va schimba nimic din cele 11 articole fundamentale mai sus exprimate, fără
consimţământul unanim al tuturor membrilor; Societatea va putea însă, cu trei sferturi de voturi, să
adauge sau să aducă clarificări dacă va considera că se impune pentru utilitate comună."
Denis de Rougemont, Vingt-huit siecles d’Europe,
Ed. Payot, Paris, 1961, pp. 109-111.

Principii şi condiţii privind reorganizarea Societăţii Europene - Saint Simon, 1814


"Organizarea Europei, aşa cum era ea în secolul al patrusprezecelea, este infinit superioară
proiectului abatelui Saint – Pierre.
Orice organizare politică, ca şi orice organizare socială, are principiile sale fundamentale care
reprezintă esenţa sa şi fără de care ea nu poate nici să existe, nici să producă efectele care se aşteaptă de
la ea.
Aceste principii, pe care a fost fondată organizarea papală, nu au fost cunoscute de abatele
Saint – Pierre; le putem reduce la patru;
1. Orice organizare politică instituită pentru a lega ansamblul mai multor popoare, conservând
fiecăruia independenţa sa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, ceea ce înseamnă că toate
instituţiile trebuie să fie rezultatul unei concepţii unice şi, prin consecinţă, guvernul, la toate nivelurile,
trebuie să aibă o formă asemănătoare;
2. Guvernul general trebuie să fie total independent de guvernele naţionale;
3. Cei care compun guvernul general trebuie să aibă vederi generale şi să se ocupe special de
interese generale;
4. Ei trebuie susţinuţi de o putere care rezidă în ei şi care să nu aibă nimic de a face cu o forţă
din afară: această putere este opinia publică.

5
Astfel, nu mai este decât un pas până la a realiza cea mai bună constituţie posibilă a unei
societăţi a popoarelor. Este suficient să se adauge la principiile stabilite următoarele trei condiţii:
1. Ca cea mai bună constituţie posibilă să se aplice guvernului general şi guvernelor naţionale;
2. Ca membrii guvernului general să fie constrânşi prin forţa lucrurilor să lucreze la binele
comun. […]
3. Ca forţa lor în opinia publică să fie fondată pe raporturi pe care nimic să nu le zdruncine şi
care să se menţină oricând şi în orice loc."
Saint – Simon, De la Reorganisation de la Societe Europeenne (1814),
Centre de Recherche europeennes, Lausanne, 1967, pp. 39-40.

"Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei" – Victor Hugo, 1842


"Să recapitulăm.
Acum două sute de ani, două state invadatoare presau Europa.
Altfel spus, două egoisme ameninţau civilizaţia.
Aceste două state, două egoisme, erau Turcia şi Spania.
Europa s-a apărat.
Cele două state au căzut.
Astăzi problema alarmantă se reproduce.
Alte două state, pe aceleaşi baze ca şi precedentele, ameninţă Europa.
Aceste două state, aceste două egoisme sunt Rusia şi Anglia.
Europa trebuie să se apere.
Vechea Europă, care era o construcţie complicată, este demolată; Europa actuală este de o
formă mai simplă. Ea se compune esenţial din Franţa şi Germania, dublu centru pe care se sprijină la
nord ca şi în centru grupul de naţiuni.
Alianţa Franţei cu Germania este constituţia Europei. Germania, ostilă Franţei, lasă să intre
Rusia; Franţa, ostilă Germaniei, lasă să intre Anglia.
Deci, ceea ce trebuie să facă cele două state invadatoare este să dezbine Germania şi Franţa.
Această dezbinare a fost pregătită cu abilitate în 1815 de politica ruso-engleză.
Această politică a creat un motiv permanent de animozitate între cele două naţiuni centrale.
Acest motiv de animozitate este malul stâng al Rinului care aparţine de drept Franţei. Pentru ca
prada să fie bine păstrată, ea a fost dată celui mai tânăr şi mai puternic dintre popoarele germane,
Prusiei. […]
Pericolul creşte din zi în zi. Un şanţ profund s-a săpat. Un mare incendiu mocneşte probabil în
tenebre. Anul trecut, graţie Angliei, focul era cât pe ce să cuprindă Europa.
Or, cine ar putea spune ce-ar deveni Europa ? […] Civilizaţia ar pieri."
Victor Hugo, Le Rhin, Conclusion, (1842),
Ed. Club Francais du Livre, Paris, 1968, p. 535.

Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant
de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o
unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor alianţe confederative care să
respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea
unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii
independente, cu reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului
general; uniunea va genera un drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va
funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi independenţa şi
suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au
dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după
două secole.

6
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de
evenimente care intră prin natura lor în istoria proceselor de integrare vest- europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena
“mişcarea Pan-Europeană”. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene
pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de două pericole: unul politic la Est
(Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea se
constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii
Europene10.
Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de
Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor
privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Scopul urmărit consta în
menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele europene.
Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de
finalitate; a rămas totuşi, ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de
constituire a Comunităţii Europene.

Aristide Briand – Discurs în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor,


reunită la Geneva la 5 sept. 1929

“M-am asociat în ultimii ani la o propagandă în favoarea unei idei pe care am binevoit a o
califica generoasă poate pentru a ne dispensa de a o califica imprudentă. […]Această idee care a
obsedat imaginaţia filosofilor şi poeţilor […] a sfârşit prin a apare ca răspunzând unei necesităţi. […]
Nu m-am ferit în acest timp să constat dificultăţile unei astfel de întreprinderi, să evaluez toate
inconvenientele pentru ca un om de stat să se lanseze în ceea ce am putea numi o astfel de aventură.
Dar cred că, în toate actele oamenilor, cele mai importante şi cele mai înţelepte, există întotdeauna un
grăunte de nebunie sau de temeritate. Atunci m-am dăruit total şi fac un pas înainte. Îl fac cu prudenţă.
Realizez că improvizarea ar fi regretabilă şi nu ascund că problema ar putea fi puţin în afara
programului Societăţii Naţiunilor. Se ataşează totuşi, deoarece Societatea, de la începuturi, nu a încetat
să preconizeze apropierea popoarelor şi a unităţilor regionale chiar şi cele mai întinse.
Cred că între popoare care sunt geografic grupate aşa cum sunt popoarele Europei, trebuie să
existe un gen de legătură federală. Aceste popoare trebuie să aibă în orice moment posibilitatea să intre
în contact, să-şi discute problemele, să ia soluţii comune; ele trebuie, într-un cuvânt, să stabilească între
ele o legătură de solidaritate care să le permită să facă faţă, la momentul oportun, circumstanţelor grave
care ar apare. Aceasta este, Domnilor, legătura pe care eu aş dori să o realizez.
Evident, asociaţia va acţiona mai ales în domeniul economic, cea mai presantă problemă. Cred
că, în acest domeniu, putem obţine succese. Dar sunt sigur, de asemenea, că din punct de vedere politic
sau din punct de vedere social, legătura federală, fără a atinge suveranitatea nici uneia dintre naţiunile
care ar putea face parte dintr-o astfel de asociaţie, ar putea fi benefică.”

Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare.


Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată
suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să nu aducă atingere drepturilor
suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din
mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt
chemate la un efort de asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar

10
Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55.

7
urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de suplă
pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp
beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor politice.[…] Concepţia despre organizarea
economică trebuia să urmărească […] o apropiere a economiilor europene realizată sub responsabilitatea politică
a guvernelor solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect nu duce la o
realizare concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe
practice, ridicând foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa
Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice
Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25 iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la
Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale
reciproce.Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări
a unei Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o
uniune economică cu un ridicat nivel de integrare.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei
situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi
economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea continentului prin
crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman,
centru economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de
centru de putere mondială. Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici
şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face faţă noii conjuncturi
internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa
ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt.
Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa,
întocmeşte un raport secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul
ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost
grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat
Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în
faţa presiunilor sovietice11.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi
Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni
externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan de ajutor al
Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii
internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.12 SUA erau interesate în ajutorarea
Europei nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o
soluţie la recesiunea economică prin care treceau.
Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de
relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării
resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia sovietică
(reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris.Refuzul sovieticilor de a participa la un
program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi
se produce astfel ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei
Occidentale care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948
Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE (Organizaţia Europeană
pentru Cooperare Economică).

11
Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13.
12
Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383.

8
Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea
lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult,
preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în cadrele naţionale actuale, nu va fi
după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred
că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea
problemelor şi, în final, împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman,
precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor
care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se
menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să
rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele
americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici şi în Europa”.
Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului.13
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu
privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales
pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era considerată o acţiune imediată asupra
unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi
Germaniei.
Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea
păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea
existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca aici să se întrevadă soluţia. La 9
mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasarea
ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională
deschisă participării şi altor ţări ale Europei.Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la
18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima
realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.

Jean Monnet – Memorandum, 3 mai 1950,


privind plasarea producţiilor de oţel şi cărbune franceze şi germane
sub o organizare comună
"Spiritele se cristalizează asupra unui obiectiv simplu şi periculos: războiul rece. […] În fapt,
deja suntem în război.
Trebuie să schimbăm cursul evenimentelor. Pentru asta, trebuie să schimbăm spiritul
oamenilor. Vorbele nu mai sunt suficiente. Singură o acţiune imediată asupra unui punct esenţial poate
schimba starea actuală. Trebuie o acţiune profundă, reală, imediată şi dramatică care să schimbe
lucrurile şi să facă realizabile speranţele pe care popoarele sunt pe punctul de a nu le mai avea. Şi astfel
să dăm popoarelor ţări libere, speranţă în cele mai îndepărtate obiective pe care le pot stabili şi să
creăm dorinţa de a le urmări.
Situţia germană devine rapid un cancer periculos pentru pacea în viitorul îndepărtat, şi pentru
Franţa în viitorul imediat, dacă dezvoltarea sa nu orientează germanii spre speranţă şi colaborare cu
popoarele libere.
Această situaţie nu poate fi reglată prin unificarea Germaniei, căci ar trebui un acord USA-
URSS, imposibil de conceput pentru moment.
Ea nu poate fi reglată prin integrarea Vestului german cu Occidentul,

13
Ibid., p.393.

9
- pentru că Germania de Vest s-ar menţine din acest motiv, faţă de Est, în situaţia de a fi
acceptat separaţia, în timp ce unitatea trebuie să fie în mod necesar obiectivul lor constant;
- pentru că integrarea pune problema înarmării Germaniei şi ar antrena războiul, prin
provocarea faţă de URSS;
- pentru chestiuni politice nerezolvabile.
Cu toate acestea, Americanii vor insista ca integrarea Vestului să se facă,
- pentru că ei vor ca ceva să se facă şi pentru că nu au alte soluţii;
- pentru că ei se îndoiesc de soliditatea şi de dinamismul francez. Unii cred că e timpul să se găsească
un înlocuitor pentru Franţa.
Nu trebuie încercată reglarea problemei germane, căci ea nu poate fi realizată în condiţiile
actuale. Trebuiesc schimbate condiţiile, transformându-le.
Se impune o acţiune dinamică care să transforme situaţia germană şi să orienteze spiritul
german spre a nu căuta o reglare în baza datelor actuale.
Continuarea relansării Franţei va fi stopată dacă problema producţiei industriale germane şi a
capacităţii sale de concurenţă nu va fi reglată imediat.
Baza superiorităţii pe care o recunosc industriaşii francezi tradiţional Germaniei este producţia
sa de oţel la un preţ pe care nu-l poate concura Franţa. De unde ei trag concluzia că toată producţia
franceză este handicapată.
Deja Germania cere ridicarea producţiei sale de la 11 la 14 milioane tone. Noi refuzăm, dar
Americanii insistă. În final, vom avea rezerve, dar vom ceda. În acelaşi timp producţia franceză
stagnează sau chiar scade.
Este suficient să enunţăm aceste realităţi pentru a nu mai fi nevoie de descris în detaliu
consecinţele: Germania în expansiune; dumping german la export; cerere de protecţie pentru industria
franceză; stoparea liberalizării scimburilor; reconstituirea cartelurilor de dinainte de război; orientarea
eventuală a expansiunii germane spre Est, preludiu la acordurile politice; Franţa recăzută în rutina unei
producţii protejate.
Deciziile care vor duce la această situaţie vor fi lansate, dacă nu chiar luate, la conferinţa de la
Londra sub presiune americană.
Or, SUA nu doresc ca lucrurile să evolueze astfel. Ele vor accepta o altă soluţie dacă este
dinamică şi constructivă, mai ales dacă este propusă de Franţa.
Cu soluţia propusă ar dispare problema dominaţiei industriei germane, a cărei existenţă ar crea
în Europa o teamă, cauză a unor perturbări constante şi care, în final, ar împiedica uniunea Eoropei şi
ar cauza o nouă pierdere Germaniei însăşi. Această soluţie creează, dimpotrivă, atât pentru industria
franceză, cât şi pentru cea germană şi europeană, condiţiile expansiunii comune în condiţii de
concurenţă dar fără dominaţie.
Din punct de vedere francez, o astfel de soluţie pune industria naţională pe aceleaşi baze de
plecare cu industria germană, elimină dumpingul la export care ar surveni din partea industriei germane
de oţel, face să participe industria franceză de oţel la expansiunea europeană, fără teamă de dumping,
fără tentaţia cartelului. Teama industriaşilor, care ar antrena malthusianismul, stoparea "liberalizării" şi,
în final, întoarcerea la rutină s-ar elimina. Cel mai mare obstacol în continuarea progresului industrial
francez ar fi îndepărtat.
Am fost, până în acest moment, angajaţi într-un efort de organizare a Vestului, concomitent
economic, militar şi politic: O.E.C.E., pactul de la Bruxelles, Strasburg.
Experinţa celor doi ani - discuţiile din O.E.C.E. asupra acordurilor de plăţi, liberalizarea
schimburilor, etc., programul de înarmare supus ultimei reuniuni de la Bruxelles, discuţiile de la
Strasburg, eforturile fără rezultat de constituire a unei uniuni vamale franco-italiene, arată că nu facem
nici un progres real spre scopul pe care ni l-am asumat şi care este organizarea Europei, fără dezvoltare
economică şi fără securitate colectivă.
Anglia, dornică să colaboreze cu Europa, nu va consimţi la nimic care să aibă consecinţe
asupra legăturilor sale cu Dominioanele sau care să afecteze relaţiile cu America.

10
Germania, element esenţial al Europei, nu poate fi angajată în organizarea europeană în
condiţiile actuale, pentru motivele prezentate mai sus.
Este sigur că, continuarea acţiunii întreprinse pe calea pe care suntem angajaţi conduce la un
impas şi riscă să amâne lucrurile, în timp ce cealaltă organizare a Europei ar fi posibilă."

Publicat în "Le monde" la 9 mai 1970

Declaraţia lui Robert Schuman, 9 mai 1950

Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face


prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt. Mulţimea de naţiuni europene cere
ca opoziţia seculară între Franţa şi Germania să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să atingă în
primul rând Franţa şi Germania.
În acest scop, guvernul francez propune acţiunea imediată asupra unui punct limitat, dar
decisiv.
Guvernul francez propune plasarea ansamblului producţiei franco-germane de cărbune
şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale
Europei.
Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel va asigura imediat stabilirea de baze
comune dezvoltării economice, primă etapă a Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor
regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război ale cărora au fost cele mai constante victime.
Solidaritatea care va fi astfel asigurată va face orice război între Franţa şi Germania nu
doar de neconceput, dar materialiceşte imposibil. Constituirea acestei unităţi puternice de producţie
deschisă tuturor ţărilor care vor dori să participe, furnizând tuturor ţărilor pe care le va cuprinde
elementele fundamentale ale producţiei industriale în aceleaşi condiţii, va pune bazele reale ale
unificării lor economice.
Această producţie va fi oferită întregii lumi fără distincţie şi fără nici o excludere, pentru a
contribui la ridicarea nivelului de viaţă şi la progresul păcii. Europa va putea, cu mijloace sporite, să-şi
urmărească unul din scopurile sale esenţiale: dezvoltarea continentului african.
Asfel va fi realizată simplu şi rapid fuziunea de interese indispensabile stabilirii unei
comunităţi economice şi introducerea fermentului unei comunităţi mai largi şi mai profunde între ţări
mult timp opuse prin divizări sângeroase.
Prin punerea în comun a producţiei de bază şi instituirea unei Înalte Autorităţi, ale cărei
decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalte ţări care vor adera, se vor asigura primele baze
concrete ale unei Federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.

R. Hostiou, "Robert Schuman et l'Europe",


Ed. Cujas, Paris, 1969, pp.137-138.

11
Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei
de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-
a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva
unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi
duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven. Un rol
important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven,
preşedintele Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi
constructive pentru a crea un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea
propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei
autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul
C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene
de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a dovedit a fi prematură şi
a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi naţionalişti din cadrul acestui
organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice
Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.14 CEA s-a
soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a
Europei şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a
patriilor” de tip confederal.
Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat
la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama
de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa statelor vest-europene de a se
desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena politică şi
economică internaţională.
Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia
existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze
politice.
O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de
acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla
cooperare între state suverane nu este suficientă şi se impune ca statele să delege o parte din
puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de
realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja
menţionaţi şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.
Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul
unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul
energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak
cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu
restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.
Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957,
două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea
privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Din acel moment, etape
succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul
final declarat fiind unitatea politică a Europei. (Tabloul 1.1).

14
Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureşti, 1991, p.
75-80.

12
Momente principale în construcţia europeană

-18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui
şi Oţelului (CECA);
-27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;
- 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
asupra Comunităţii Economice a Energiei Atomice (EURATOM);
- 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;
- 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând
Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;
- august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;
- ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului
European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA);
- 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE
optsprezece ţări africane şi Madagascar;
- 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi ;
- iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol “;
- ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când
sunt în joc interese vitale ale unui stat;
- 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;
- 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;
- 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal
direct;
- 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe,
Pacific);
- 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;
- 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea
Tratatului de la Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne;
- 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia;
-17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană;
- 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg)
asupra liberei circulaţii a persoanelor;
- 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană - CEE devine
Uniunea Economică Europeană (UEE );
- 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone
de liber schimb între CEE şi AELS;
- 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor,
capitalurilor, serviciilor şi forţei de muncă;
- 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;
- 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;
- martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia,
Suedia;
- 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;
- 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor
naţionale;
- 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 -
pentru o Uniune mai puternică şi mai largă”

13
- decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE;
- 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea
negocierilor cu 6 dintre cele 12 candidate la aderare
- 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei
Centrale şi de Est şi a Ciprului;
- 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen;
- 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind
intrarea îna treia fază a instituirii monedei unice.
- 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;
- 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
- 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor
şi cu celelalte ţări care îndeplinesc criteriile de aderare;
- decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;
- 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;
- 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ;
- 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ;
- dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in
proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria) ;
- iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie ;
- 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma).

3. Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia


politică a Uniunii Europene

Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială,


instituţională şi, prin „forţa lucrurilor” (expresie folosită de către specialişti cu referire la
manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul continuă în mod
obiectiv, dacă există voinţă politică), un proces de integrare politică. Uniunea s-a construit
politic în cadrul unui proces caracterizat de confruntarea între două orientări: federală şi
confederală.

3.1. Curente fundamentale în integrarea politică a Europei


Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO - 18 aprilie 1951), s-a putut
constata tendinţa vest-europenilor de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se
substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al afacerilor externe, prin oferta
făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii unei
federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii.15 Pentru prima dată, o instituţie – Înalta
Autoritate , compusă din membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi

15
Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris,
1984, p.5.

14
urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii. CECO avea să fie astfel prima etapă a
constituirii federaţiei europene.
Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa
germană, este un federalism prin integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi,
nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru federalişti pare absurdă
dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi
refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi
oameni şi-l consideră piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe
oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este
singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi
eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică
naţiunii).
Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui
tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la
jumătatea drumului între superstat şi alianţă.16 Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”,
confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care
emană din dreptul public intern).17 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate
competenţele, menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt,
aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea
Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt
puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine de domeniul trecutului; ele dau
culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc
înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul
de apartenenţă. Un sistem confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea,
suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată.
Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi
ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor
europene.
Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu
caracter democratic, fie o Europă a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului
democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii calificate şi a dreptului de vot
pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile
externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în conjunctura
actuală. Ea presupune menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare Maastrichtului, crearea de
comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre asupra orientărilor, principiilor şi
modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie a statelor membre. Aşadar,
modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie.
Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat
pe dubla natură a întregului ce urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei
legitimităţi.18 În această comunitate federală se va produce o evoluţie în două sensuri:
cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate în
celelalte situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul
16
Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires
Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21.
17
Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.16-18.
18
Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

15
propus se doreşte a fi un răspuns la bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un
învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei, una din laturile dublei sale
naturi.

3. 2. Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul


construcţiei politice a UE
La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire
actului de naştere al procesului de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat
atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va face dintr-o dată şi nici printr-o
construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate
de fapt.[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate
comună, într-o organizare deschisă participării altor state ale Europei[...] va asigura imediat
stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a Federaţiei europene, şi va
schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...]. Prin
punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura primele
baze concrete ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.” Concretizată prin
cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de integrare propusă
(numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrată în criză
din cauza eşecurilor de integrare pe baze politice şi a opoziţiei între federalişti şi
confederalişti.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene


În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi
Luxemburg au alcătuit “Comitetul permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei
europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor mai convenabile şi
totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două
curente fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda
interguvernamentală, promovată de britanici. Rezultatul a constat în crearea Consiliului
Europei - primul organ de cooperare politică în Europa - prin semnarea de către 10 state, la 5
mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din
reprezentanţii statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei
reprezenta o soluţie de compromis între interguvernamental şi supranaţional. Din acel
moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni politici cu rol
important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a
înregistrat o evoluţie fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind
CECO are ca semnificaţie orientarea Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de
precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, formată din 9 membri desemnaţi de
guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii
vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă,
opţiunea federalistă primea însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven. René Pleven,
preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950 un proiect care să transpună
federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene a
apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată
instituţiilor politice ale Europei unite şi plasată sub comanda unui ministru european
responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi integrarea europeană părea să

16
intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe
comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce
propunea două comunităţi - CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în
vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil Tratatul CEE prin fundamentul
juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii.
În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul
instituţional era format din patru instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri,
Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a cooperării interguvernamentale, iar
următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu rol
executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea
Consiliului de Miniştri ca organ interguvernamental.
Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrării
economice, a fost definit politic printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul moment
important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul de Miniştri a decis
formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune
politică. Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul supranaţionalităţii”,
uniunea politică propusă se prezenta ca o organizaţie internaţională tradiţională, fără
personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format din şefii de state şi
guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol consultativ şi o Comisie
politică europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar, un proiect pe bază de
cooperare interguvernamentală, în care s-a văzut o ameninţare pentru structurile Comunităţilor
existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi şansa unificării politice a rămas
drept “marea ocazie ratată”.
Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism - cooperare
interguvernamentală, un fel de expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind
Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză instituţională din istoria procesului
de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem de
resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de
aplicarea Politicii Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile unui
buget federal, Comunitatea având rolul de administrare, în conformitate cu prevederile
Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit să participe la
procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să intre
în ultima etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu
majoritate calificată în Consiliul de miniştri, în locul regulei unanimităţii - expresia cea mai
sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras de la masa
negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa
numitul “compromis de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului
majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte important, “discuţiile trebuiau să continue până
se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic (1986), majoritatea
deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat
încă o dată că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare
interguvernamentală. Rolul esenţial revenea statelor membre şi orice încercare de accentuare
a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată. Europa trebuia să aparţină
europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale.
Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din
aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor naţionale la bugetul comunitar prin sistemul
resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor fondatoare:

17
instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă
grupul ţărilor puternic ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie,
Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat
Consiliul european care a devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul
european este o structură interguvernamentală care orientează şi coordonează acţiunile statelor
membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a înclinat, astfel, spre
interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în procesul
decizional, întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea
supranaţională şi cea interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai târziu Actul unic
European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992).
Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe
cuplul supranaţional-interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism
instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor
de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate cu privire la definirea
formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale
Europei”, lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia
construcţiei politice a Europei unite în primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în
favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa
cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de
realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai
strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor,
ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a beneficiant însă de
un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi,
într-un model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea
solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de creştere
funcţională”19 în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând ritmul de evoluţie
specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.
Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării
europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în
comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice, crearea pieţei comune, moneda
unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul
pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de
progres pe calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă.
Este suficient să ne amintim de „compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis
depăşirea primei crize instituţionale, Acordul de la Fontainbleau (1984) care a asigurat
depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat
procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit
insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în
aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.
De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă
decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă,
cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este suficient să citim art. 2 al
Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare
armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să
19
Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999,
p.113.

18
respecte mediul [...], un nivel înalt al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...]
coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.” În plus, dacă ne gândim
la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii
şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca
leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a
avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de
atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării.
Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare,
modelul social promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a
valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere valorizante
pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine meritul de fi
salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite
perspective, să se constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică.
Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul
metodei de la funcţionalism la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape
intermediare de integrare economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general,
apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al
democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată20. Acolo unde ţările membre au considerat că le
este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda
unică, Europa socială, spaţiul Schengen), ducând la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un
anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi
interese divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o
diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe
fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor
de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare
economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către
cel mai ridicat nivel de integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici
comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a
unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele
şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în
actualul deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul
amplificării competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi
monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea democratică.
Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a se
extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare
gestionării unui ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale,
politice, culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa
provocării unei extinderi rapide, Uniunea are drept singură soluţie pentru a evita diluarea într-
o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună, trecerea în ultima etapă a integrării
– unificarea politică printr-o reformă fundamentală la nivel conceptual şi instituţional.
Problema este însă de a defini uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o
Europă extinsă în aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină
capacitatea de acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.

20
Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de
l’intégration européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

19
Scenarii politice europene
La 11 decembrie 2000, Conferinţa interguvernamentală de la Nice a lansat oficial
dezbaterile asupra perspectivelor politice ale Uniunii Europene prin adoptarea Declaraţiei cu
privire la viitorul Uniunii. Declaratia propunea ca dezbaterile să aibă loc în jurul a patru teme
prioritare: delimitarea competenţelor între Uniune şi statele membre; definirea statutului
”Cartei drepturilor fundamentale” proclamată la Nice; simplificarea tratatelor; definirea
rolului parlamentelor naţionale în arhitectura instituţională europeană. La 15 decembrie 2001,
Consiliul european de la Laeken a adoptat ”Declaraţia asupra viitorului Uniunii Europene”,
afirmând că Uniunea are nevoie de o nouă concepţie, adaptată extinderii şi capabilă să facă
faţă dublei provocări: pe plan intern, limitele sistemului instituţional, acuzat de lipsă de
transparenţă, eficacitate şi reprezentativitate democratică şi pe plan extern, un mediu tot mai
mondializat, aflat în căutarea unui nou echilibru. Europa îşi doreşte un rol de prim plan,
stabilizator, pe măsura trecutului său istoric, şi a valorilor pe care le-a transmis umanităţii, ”o
Europă comunitară clară, transparentă, eficace şi democratică, respectând specificităţile
naţionale şi regionale, capabilă să găsească soluţii şi să-şi asume responsabilităţi în
rezolvarea unor probleme concrete, îndeosebi asigurarea cadrului pentru o calitate mai bună
a vieţii”. Dincolo de cuvinte, ideea centrală a Declaraţiei este că ”Europa” nu mai poate
funcţiona ca până acum. Metoda comunitară şi sistemul instituţional bazat pe cei trei piloni –
unul comunitar – Piaţa Comună – şi doi interguvernamentali - politica externă şi de securitate
şi afacerile interne şi justiţia - au permis evoluţia integrării într-un proces cu un număr redus
de state şi într-o perioadă în care nivelul de integrare a fost relativ redus. În prezent, ţările
membre se află deja în faza unificării monetare, iar Uniunea trebuie să-şi asigure mijloacele
necesare integrării în această fază şi a tărilor candidate, fără riscuri de dezintegrare prin
disfuncţionalitate. In acest scop, se impune căutarea unor soluţii pentru:
- asigurarea celei mai bune definiri şi repartiţii a competenţelor comunitare.
Uniunea este deseori acuzată că face prea mult în unele domenii şi prea puţin în altele.
Aplicarea eficace a subsidiarităţii va permite, prin renaţionalizări ale unor politici şi transfer de
competenţe în cazul altora, o delimitare clară între competenţele exclusive ale Uniunii, cele
exclusive ale statelor şi cele împărţite între stat şi Uniune. Dificultăţile vin mai ales din gradul
foarte ridicat de integrare şi disparităţile structurale care impun o coordonare a politicilor
economice şi politici comune care să menţină un nivel minim de coeziune economico-socială
în spaţiul european; acestea se vor amplifica prin extindere, având în vedere creşterea
dispariţăţilor şi capacitatea redusă a ţărilor candidate de aplicare a acquis-ului comunitar;
- simplificarea instrumentelor şi mecanismelor de integrare. Tratatele
europene au modificat şi complicat sistematic eşafodajul tehnic al integrării: politici comune,
armonizare, recunoaştere mutuală, coordonare, subsidiaritate, reglementări, directive, etc.
Acum problema e de adaptare a acestora la o Europă probabil de peste 30 de membri şi de
creştere a eficienţei în aplicare, în aşa fel încât să asigure funcţionalitatea sistemului comunitar
într-o uniune politică;
- conferirea de mai multă democraţie, transparenţă, eficacitate Uniunii. În
acest scop, sunt necesare modificări de profunzime la nivelul sistemului instituţional care să
amelioreze eficacitatea procesului decizional şi a funcţionării instituţiilor prin: întărirea
autorităţii şi eficacităţii Comisiei, a rolului Parlamentului european şi a celor naţionale, a
rolului Preşedintelui Comisiei, apropierea proiectului european de cetăţean;
- elaborarea unei Constituţii care să confere mai multă legitimitate Uniunii.
În prezent, Uniunea dispune de o ”Constituţie” formată din tratatele de bază. Extrem de
complicate, acestea trebuiesc făcute mai lizibile pentru cetăţeni şi incluse într-un document

20
”constituţional” propriu-zis. Strict tehnic, Uniunea nu poate avea Constituţie fără a fi un stat
federal, dacă avem acceptăm că o Constituţie este legea fundamentală a unui stat suveran, ceea
ce nu e cazul UE. Un concept mai flexibil ar fi cel de ”tratat constituţional” care ar conserva
suveranitatea naţională, cuprinzând doar aspectele constituţionale ale tratatelor şi, eventual,
Carta drepturilor fundamentale. Perspectivele elaborării unei constituţii depind însă de
”forma”politică pe care o va avea Uniunea europeană: stat federal, federaţie de naţiuni sau o
combinaţie originală de stat federal şi confederaţie care să permită o evoluţie a procesului de
integrare conformă cu opţiunile particulare ale tuturor ţărilor membre.
Pentru a da impulsul necesar accelerării dezbaterilor asupra temelor de mai sus,
Consiliul de la Laeken a convocat ”Convenţia asupra viitorului Europei”. Convenţia a fost
lansată la 1 martie 2002, a fost însoţită de un Forum de dezbateri la nivelul socităţii civile şi a
avut rolul de a pregăti un document final care să includă diferitele opţiuni şi recomandări cu
privire la Europa politică. Lucrarile Conventiei s-au finalizat in iulie 2003 cu proiectul de
Constituţie. El va fi dezbatut în cadrul celei de-a 6 a Conferinţe interguvernamentale care a
debutat la Roma la 4 octombrie 2003. Se anticipează că Tratatul constituţional (sau
Constituţia) va fi semnat în 2004 şi va intra în vigoare după ratificare, în 2005 (unele articole,
începând cu 2009).
Două opţiuni fundamentale au dominat în dezbaterile care au avut loc în special la
nivel politic înalt: metoda franceză – interguvernamentală şi metoda germană – federală,
inspirată din federalismul german.
Metoda confederală urmăreşte menţinerea naţiunii ca perimetru optim al dezvoltării
civilizaţiei europene într-un model european de integrare politică flexibil şi eficient. Ideea este
de a crea o Europă a naţiunilor suverane, nu un super – stat european, care să conserve statul
naţiune cu tradiţiile sale culturale şi democratice. In acest scop, noua arhitectură europeană
trebuie să introducă elemente de flexibilitate în cadrul oferit de ”cooperarea întărită”. J. Delors
propune, spre exemplu, operarea unei distincţii între o Uniune fundamentată geopolitic şi o
avangardă deschisă organizată su forma unei federaţii la care s-ar alătura UE. Uniunea ar
rămâne un simplu spaţiu de liberă circulaţie (cele patru libertăţi) cu un minim de reglementări
necesare asigurării convergenţei naţionale şi regionale. Sistemul instituţional ar trebui
conceput în aşa fel încât să conserve factorul naţional şi, astfel, specificitatea europeană.
Metoda de integrare ar fi cea comunitară, pe fondul unei reforme instituţionale care să
eficientizeze mecanismele decizionale şi să apropie Uniunea de cetăţeanul european. Un
număr redus de state şi-ar putea asuma dimensiunea federală, având în vedere progresele
obţinute pe calea integrării şi opţiunea politică pentru un sistem de organizare cu importante
limitări ale suveranităţii naţionale. La baza federaţiei ar sta un tratat ad-hoc şi nu o Constituţie,
federaţia urmând să fie reprezentată în Uniune, dar cu o anume separaţie instuţională (Consilii
diferite, Parlamente diferite). Ideea nu este nouă. În 1994, a fost prezentat în Bundestag un
memorandum în care era propusă promovarea unei integrări accentuate doar pentru un număr
redus de state care ar putea şi, în acelaşi timp, şi-ar dori să evolueze mai rapid către uniunea
politică. Constituirea unui nucleu dur ar reprezenta pentru celelalte state membre un punct de
atracţie şi, treptat, ţările interesate ar putea să i se alăture. Practic, Europa nucleului dur sau a
cercurilor concentrice ar fi o soluţie temporară de compromis care să permită o accelerare a
procesului de unificare politică. Britanicii îmbrăţişează opţiunea confederală, dar se opun ideii
avangardei. Ei nu exclud cooperarea întărită dar apelul la aceasta nu ar trebui să introducă
diferenţe esenţiale de ritm în integrare, generate de eterogenitatea Europei extinse. Este clar
însă că, aplicarea acestui principiu ar echivala cu o încetinire de ritm, dacă nu chiar cu o
diluare a gradului de integrare, având în vedere eterogenitatea economico-socială şi politică pe

21
care o va induce Uniunii următoarea extindere. Ca reformă instituţională, britanicii propun o
serie de măsuri care să întărească dimensiunea confederală: a doua cameră parlamentară
formată din reprezentanţi ai parlementelor naţionale, un Consiliu mai activ structurat pe trei
domenii (finanţe şi economie, afaceri externe şi apărare, justiţie şi afaceri interne), o Comisie
cu responsabilităţi strict tehnice, un Parlament european cu funcţie predominant de control
democratic.
Metoda germană constă în adoptarea unui federalism construit pe împărţirea
suveranităţii între Europa şi statul naţiune şi conservând diversitatea culturilor politice şi
opiniilor publice naţionale. Din punct de vedere funcţional, Joschka Fisher propune un
Parlament bi-cameral care să reprezinte atât Europa statelor naţionale, cât şi Europa
cetăţenilor; un executiv puternic, format fie prin transformarea Consiliului european în guvern,
fie pe structura actualei Comisii dar cu alegerea directă a Preşedintelui acesteia; un tratat
constituţional care să reglemteze cu precizie repartiţia competenţelor între federaţie şi statele
naţionale, lăsând însă federaţiei doar domenii esenţiale ale suveranităţii. Europa politică ar fi
în această viziune o federaţie aflată la jumătatea drumului între stat naţional şi stat federal, o
federaţie a statelor şi cetăţenilor, conservând statul naţional. Metoda de integrare va trebui să
permită o diferenţiere a participării ţărilor membre la proiectul european, conformă cu ritmul
propriu de evoluţie în plan economic, social, politic, dar având grijă ca această diferenţiere să
nu ducă la o pierdere a identităţii europene şi la o incoerenţă care să blocheze procesul de
integrare.
O sinteză a propunerilor politicienilor şi teoreticienilor integrării în legătură cu
perspectivele Europei politice ne permite să conturăm trei soluţii posibile: soluţie minimă
confederală; o soluţie medie, pe structura Europei comunitare, menţinând dualismul
structural federalism – interguvernamental; o soluţie maximală, prin formarea unei federaţii.
În prima variantă, ţările membre ar participa la o zonă de liber schimb care, având în
vedere gradul deja ridicat de integrare economică, ar prezenta mai curând caracteristicile unei
pieţe comune. Soluţia ar conserva suveranitatea naţională, relaţiile derulându-se pe baza
cooperării interguvernamentale. Riscurile anticipate ţin de efectele negative ale concurenţei
interne şi externe asupra economiilor slab competitive. Neparticiparea acestora la politicile
comunitare le-ar priva de mecanismele de protecţie şi sprijin (politica de coeziune, politica
socială, politica agricolă) într-o lume supusă procesului liberalizării globale, cu impact dur
asupra ocupării şi nivelului veniturilor.
A doua soluţie ar presupune în primul rând o simplificare a Tratatelor şi reformarea
sistemului instituţional (pentru a face faţă monedei unice şi extinderii) şi realizarea unui
echilibru între cei trei piloni: Comunitatea, CIG pentru politica externă şi de securitate comună
şi CIG pentru afaceri interne şi Justiţie.21 Practic, integrarea europeană s-ar „opri” la stadiul
unei uniuni economice şi monetare, funcţionând pe principiul geometriei variabile, prin
obişnuitele „derogări”(în domeniul monetar, social, de mediu, agricol) incluse în tratate.
Transferul de suveranitate ar ramâne totuşi ridicat, mai ales pentru ţările participante la pilonul
comunitar. Gradul ridicat de integrare ar obliga la continuarea armonizării şi convergenţei
politicilor guvernamentale, limitând marja de acţiune la nivel naţional, în condiţii de transfer a
dezechilibrelor în toate ţările membre prin existenţa zonei de liber schimb. O astfel de
perspectivă prezintă însă serioase riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate într-o Uniune
21
Robert Toulemon, Quelle Constitution pour quelle Europe?, Revue de Marché Commun et
de l’Union Européenne, N 448, mai 2001, p.297;

22
de 27-30 de membri. Schema clasică, folosită de Comunitate pentru extinderile anterioare,
presupune o aderare diferenţiată, evolutivă, strict corelată cu posibilităţile ţărilor candidate de
participare la diferitele etape ale integrării şi cu capacitatea de absorbţie pe plan intern.
Concret, s-ar induce ritmuri diferite de integrare fiecărei candidate, în funcţie de performanţele
economice şi de dorinţa de participare la politicile Uniunii. Tratatul de la Maastricht a creat
bazele acestei integrări diferenţiate, prin introducerea perioadelor de tranziţie şi a derogărilor.
Metoda ar conduce spre o Europă cu "geometrie variabilă", în care fiecare ţară ar participa la
acele politici pentru care este pregătită şi/sau pe care le consideră ca fiind conforme cu
propriile interese. O astfel de strategie are avantajul fexibilităţii, dar există riscul major ca
regulile de bază ale "jocului comunitar" să se schimbe. Derogările tranzitorii s-ar putea
prelungi, producând distorsiuni în funcţionarea pieţei interne şi antrenând costuri ridicate de
ajustare sau s-ar putea transforma în regulă a procesului de integrare, diminând natura
comunitară a Uniunii. Din punct de vedere instituţional, nivelul comunitar de decizie ar slăbi,
pilonul comunitar diminându-şi forţa. Dacă, însă, principiul geometriei variabile ar fi aplicat
ca soluţie tranzitorie şi în condiţiile unui ritm de extindere corelat cu evoluţiile interne ale
Uniunii şi cu performanţele ţărilor candidate, metoda poate asigura o evoluţie a procesului de
integrare europeană spre uniune politică.
Soluţia maximală poate fi concepută atât în variantă franceză, cât şi în variantă
germană. Metoda comunitară adaptată şi extinsă la pilonii inerguvernamentali, strategia
cooperării întărite, derogările, perioadele de tranziţie, nucleul dur pot fi folosite combinat
printr-o adaptare continuă în aşa fel încât să permită unificarea politică într-o formulă
flexibilă conservând statul naţional.
Reuşita unificării politice depinde însă de modul în care proiectul european va fi
apropiat de cetăţean, de măsura în care acesta se va regăsi în proiecţia politică. Amplificarea
pluralismului cultural prin extindere, pe fondul lipsei sentimentului de apartenenţă la o
identitate europeană, riscă să amplifice diferenţele de opinii şi aşteptări legate de viitorul
Europei. O Uniune puternică este strict condiţionată de stabilirea unei limite a extinderii, ca şi
a aprofundării. În acest sens, un sprijin poate fi găsit în sentimentul de apartenenţă la un spaţiu
comun de valori care trebuie apărat mai presus de contradicţiile de interese între naţiunile
membre şi costurile pe termen scurt. Accentul pus pe solidaritate şi coeziune economico-
socială are tocmai rolul de a crea bazele unei unităţi în diversitate, diversitate pe care
popoarele europene doresc să o păstreze. Sunt pregătiţi însă europenii să accepte ideea de
apartenenţă la o identitate europeană şi în numele acesteia să accepte costurile aprofundării şi
ale extinderii? Richard Beer - redactor şef la Semaine de l'Europe - este de părere că europenii
sunt îngrijorător de "dezinteresaţi, indiferenţi, nemulţumiţi şi recalcitranţi" în legătură cu
proiectul european.22 Există deja un decalaj puternic între opinia publică şi deciziile Uniunii.
Ce se va întâmpla în condiţiile extinderii spre populaţii care înţeleg şi mai puţin strategia
integrării şi opţiunile comunitare? Există cu adevărat valori comune care pot conduce spre
conturarea unei identităţi europene suficient de puternică pentru a da un contur bine definit şi
forţă unei Europe federale? Într-un sistem democratic, puterea trebuie să se sprijine pe voinţa
cetăţenilor. Asigurarea bazelor democratice pentru promovarea proiectului de uniune politică
ar trebui să constituie azi o prioritate, atât în actualele ţări membre, cât şi în ţările candidate. A
contura o identitate europeană, a crea sentimentul de apartenenţă, a convinge de existenţa unui
patrimoniu comun, a unui bine comun , a genera o cetăţenie europeană presupune un efort
concertat, la toate nivelurile educaţionale, şi orientat cu precădere către generaţiile de mâine.
22
www.europe-semaine.com

23
Aparţinând „bătrânului” continent, leagăn al civilizaţiei moderne, europenii ar putea fi atraşi
de forţa ce emană din ideea participării active la un proiect comun de readucere a Europei în
centrul lumii. Proiectul european poate fi „vândut” cetăţenilor sub această formulă, adresată
mai curând „spiritului european”. În plus, pierderea suveranităţii la nivelul naţiunilor va fi
compensată prin conturarea suveranităţii la nivelul Uniunii, mult mai puternică într-o lume în
care rolul statului naţional pe scena economică, politică şi militară a lumii este pe o pantă
descendentă. Prin urmare, viitorul politic al Uniunii europene ţine de modul în care cetăţenii
vor fi cuceriţi de ideea de a aparţine unei noi identităţi şi de a participa la un proces, poate
costisitor din punct de vedere material pe termen scurt, dar nobil şi garantând o lume mai bună
pe termen lung. O Europă puternică nu se va construi fără sentimentul de apartenenţă şi de
identitate comună.

Întrebări şi exerciţii pentru verificarea cunoştinţelor


1. Ce înţelegeţi prin identitate europeană şi ce rol are acest concept în definirea
perspectivelor unficării europene?
2. Analizaţi proiectele de unificare a Europei prezentate pe scurt în text şi încercaţi să
determinaţi scopuri, factori, principii şi instrumente de realizare a proiectelor de
unificare?
3. Ce rol au jucat factorii politici în demararea procesului de integrare europeană?
4. Ce metode de integrare s-au confruntat în procesul unificării europene şi care este
obiectivul final al integrării?
5. Care sînt cele mai importante momente în istoria eforturilor de coalizare a energiilor în
direcţia acordului pentru realizarea unei Comunităţi europene?

TEMA PENTRU STUDIU INDIVIDUAL:


Analizaţi comparativ rolul instituţiilor europene propus în cadrul convenţiei de catre
diverse tari europene. Ce conceptie caracterizeaza sistemul institutional propus in proiectul
de Constitutie?
Surse de informatie : www.europa.eu.int. , www.euractiv.com (cuvinte cheie : Conventie,
guvernare viiturul UE, CIG, constitutie).
Recomandare : a se citi cap. 4.2. , modulul 2.

24