III.

MORFOSINTA

XĂ

SUBSTANTIVUL

Din punctul de vedere al structurii morfematice, substantivul latinesc

se caracteriza prin faptul că includea morfeme de gen, număr şi caz.
Ga şi în limbile romanice, genul era de obicei fix, fiind dictat de
elementul lexical, de temă. Relaţiile contractate de morfemele
caracteristice substantivului latinesc erau, în mare, de acelaşi tip ca
cele din limbile romanice contemporane. Genul substantivului se
manifesta în acordul cu determinantele nominale (adjectivul,
participiul), numărul intra în acord cu determinantele nominale şi cu
cele verbale, în timp ce cazul putea indica raporturi de subordonare
faţă de alt substantiv, faţă de un verb sau chiar faţă de un adjectiv, şi
raporturi de tipul celor dintre subiect şi predicat.
1. Categoria genului
1.1. După gramaticile clasice, în latină existau trei genuri:
masculinul, femininul şi neutrul (acesta din urmă al inanimatelor, al
asexuatelor şi al noţiunilor generice) . Graniţele dintre cele trei genuri
gramaticale nu coincideau decît în mică măsură cu limitele dintre
genurile naturale. Substantive ca focus, ventus se comportau în acord
ca masculine (focus magnus ca şi dominus magnus), terra, aqua,
pirus erau „feminine", deşi toate denumeau obiecte neînsufleţite
(domina bona, aqua bona, pirus bona).
În fapt, genul gramatical era cel indicat de comportamentul
substantivelor in acordul cu adjectivele, de distribuţia lor în vorbire
(în text), şi nu de relaţia cu genul natural.
După distribuţia în sintagma N u m e -- A d j e c t i v , substantivele
latineşti se pot grupa în patru clase mari: 1) neutre : templum, cornu,
tempus...
magnum; 2) masculine: dominus, poeta, puer, ventus... magnus; 3)
feminine: casa, domina, pirus, arbor... magna; 4) comune : civis
magnus şi civis magna.

1
Unele asemănări în ceea ce priveşte comportamentul şi structura
fonema-tică a morfemelor de număr şi caz ne permit să grupăm
masculinele şi femininele într-o clasă aparte, a animatelor, opusă
neutrelor (inanimatelor). Substantivele neutre (inanimatele) aveau
totdeauna nominativul identic cu acuzativul, indiferent de declinare,
în timp ce toate celelalte (animatele) nu prezentau niciodată acest
sincretism la singular

Pentru plural nominativ, neutrele aveau desinenţa specifică a.

teme care aenumeau mnţe sexuate, ca aomm, lup (ci. dominus,

lupus), alături de domina, lupa).
Opoziţia Animat/Inanimat se realiza extrem de rar în combinaţie cu
teme substantivale. In rarele cazuri în care neutrul şi masculinul
puteau să apară după aceeaşi temă, schimbarea de gen era însoţită de
o schimbare în substanţa morfemului de număr.
De pildă, substantivul locus are un plural colectiv neutru : loca
(bona), care înseamnă „locuri învecinate care formează o regiune",
„ţinut", şi un plural necolectiv : loci (boni) „locuri neînvecinate" .
1.2. Istoria genului romanic este în fapt istoria schimbărilor produse
în clasele de distribuţie ale temelor substantivale.
1.2.1. A n i m a t ' - ' I n a n i m a t . Pierderea sau menţinerea vechii
distincţii dintre clasa temelor animate şi a celor inanimate a constituit
obiectul multor studii. In general, dispariţia neutrului a fost pusă în
legătură cu schimbările intervenite în conştiinţa vorbitorilor de limbă
latină care au părăsit concepţia animistă. Focul, apa, vîntul, arborii
fructiferi, fenomenele naturale în general au încetat de a mai fi privite
ca fiinţe vii, sexuate, masculine sau feminine.
Vechile graniţe dintre animate şi inanimate din concepţia despre
lume a vorbitorilor se corijează treptat, dar, o dată cu aceasta,
delimitările pe genuri •— în planul limbii — încep să nu mai
reproducă fidel diferenţele dintre genurile naturale. Singură, evoluţia
gîndirii nu poate explica şi nici direcţia în care s-a produs
reorganizarea pe genuri a substantivelor în limbile romanice (faptul

2
că — în general vorbind — categoria inanimatelor s-a dizolvat în cea
a animatelor, şi nu invers).
Punerea de acord a genului gramatical cu cel natural ar fi cerut
numeroase transformări lingvistice, de substanţă semantică,
relaţionale şi de expresie. Efortul era cu atît mai costisitor, cu cît în
stadiul de dezvoltare lingvistică în care se afla latina reorganizarea
genurilor gramaticale după cele naturale nu era absolut necesară.
Genul, constituit ca element gramatical, avea în primul rînd o valoare
relaţională, aceea de a indica — prin acord—raportul de determinare
dintre adjectiv şi substantiv. Evident că, aşa cum dovedeşte istoria
multor limbi, funcţia lingvistică a genului nu este legată în mod nece-
sar de împărţirea extralingvistică în fiinţe şi lucruri.
Aceasta a permis anumitor factori lingvistici să acţioneze astfel
încît, în toate regiunile României, distribuirea substantivelor pe
genuri a luat cu totul altă înfăţişare decît în latină.
Printre factorii la care ne referim, pierderea flexiunii sintetice şi
evoluţia fonematică a morfemelor de număr şi caz au jucat, după
cum se va vedea mai departe, un rol considerabil, dat fiind că,
aşa cum am arătat deja, dife-renţa dintre animat şi inanimat
consta, în primul rînd, în faptul că neutrele aveau totdeauna N. =
Ac. O dată ce dispare flexiunea cazuală sintetică, este normal ca
diferenţa principală dintre cele două genuri să se şteargă.
1.2.1.1. în România de apus, substantivele din declinarea a Ii-a
ajung — se pare destul de devreme — la o declinare bicazuală.

Numărul Cazul Neutre Masculine

Singular Subiect templu tempus1 servus

Obiect templu tempus

3
Plural Subiect templa tempfor) a serv(i),serv(u)

Obiect templa temp(or) a ^ervos

La singular, temele masculine se caracterizau din punctul de

vedere al distribuţiei, prin faptul că puteau să apară atît în
vecinătatea unui morfem de caz (u)s, cît şi a unui morfem de,
neutrele, în schimb, puteau fi urmate fie numai de (u) Si
(templu), fie numai de (u)s (corpus, tempus). Încă din latina tîrzie
desinenţa jsj începe să se extindă ca marcă a nomi-nativului
singular la temele în w (<lat. arh. -o/e): caelus pentru caelum,
fatus pentru fatum, sec. III, apud Mihăescu, LPD, p. 122.
Se pare deci că, pentru menţinerea distincţiei dintre cele două
cazuri, flexiu-nea masculinelor de declinarea a doua s-a
generalizat, astfel că între temele neutre şi cele masculine nu mai
apare nici o deosebire în ceea ce priveşte comportamentul faţă de
morfemele de număr şi caz la singular. Acest fapt a favorizat,
probabil, ştergerea deosebirilor de comportament faţă de adjectiv
(cf. lat. pop. super hune corpus, apud Mihăescu, LPD, p. 121;
omnes ani-males, quos habuimus, sec. VI, apud Mihăescu, LPD,
p. 122).
Identificarea claselor de distribuţie la singular a favorizat
fuziunea mas-culinelor cu neutrele din declinarea a Ii-a şi la
plural. Dintre desinenţele de plural s-a impus, la început, probabil
numai pentru cazul obiect, forman-tul s.
La aceasta a contribuit şi faptul că a, în combinaţie cu teme feminine,
avea valoare de singular. Pentru evitarea confuziei cu femininul
singulars, s-a extins şi la neutre desinenţa de plural (o)s.
Faptul că distincţia de gen dintre temele masculine şi cele neutre a
fost sacrificată în scopul întăririi celei de număr nu este inexplicabil.
Opoziţia
Singular i— Plural avea un randament funcţional foarte ridicat, era
deci mult mai stabilă, tn timp ce opoziţia M a s c u l i n * * - N e u t r
u , In combinaţie cu temele substantivale, nu se realiza niciodată.

4
In Iberia„ extinderea cazului obiect, pierderea flexiunii cazuale
sintetice S -a petrecut foarte devreme (flexiunea bicazuală nu este
atestată), fapt care a contribuit desigur la o fuziune timpurie a
masculinului cu neutrul in cazul substantivelor provenite din
declinarea a doua, prin extinderea desinenţei zero Ia singular şi a
desinenţei (o)s la plural.
In Galia, declinarea bicazuală s-a menţinut mai mult timp (vezi §
3.2.). Tratamentul vocalelor finale u, i, e este identic (vezi cap.
Fonologia, Sub-stantivul, § 2.2.2.1), de aceea între servu, templu şi
servi nu- mai apare nici o deosebire în ceea ce priveşte desinenţele.
Morfemul de plural avea fie formantul Bl (<0t ties(<os) sau a
(<a).For-mantul $ se intîlnea şi la singular caz subiect masculin sau
neutru, a era şi formantul singularului feminin (obiect şi subiect) la
substantivele care pro-veneau din declinarea I latină. Rezultă că /»/
de Ja cazul obiect oferea peri-colul cel mai redus de confundare a
singularului cu pluralul (la singular cazul obiect, unele substantive
neutre, toate substantivele masculine din declinarea a Ii-a şi cele
feminine din declinarea I nu aveau s). In consecinţă, s s-a extins ca
marcă a pluralului la toate categoriile de substantive şi, astfel, încă
înainte ca declinarea bicazuală să dispară, clasele de distribuţie
masculină şi" neutră s-au contopit. Aceleaşi fenomene s-au petrecut
şi în cadrul morfemelor adjectivale de gen. Drept urmare, nici
acordul cu adjectivul nu mai poate distinge substantivele neutre de
cele masculine.
1.2. În România de răsărit, indentificarea clasei de teme substantivale
masculine cu cea a neutrelor s-a realizat mai uşor la singular, fiindcă
atît -m, cît şi -s au dispărut. In schimb, la plural deosebirile s-au
nivelat mai greu, iar în unele regiuni chiar s-au accentuat.
Substantivele, provenite din neutre latineşti, din aceleaşi motive care
au impus în apus desinenţa s. Dar nu rareori s -a menţinut şi s-a
extins pentru plural şi formantul -a. Se prea poate ca acest fenomen
să fie în strînsă legătură cu menţinerea mai vie în aceste regiuni a
unui vechi morfem latinesc de plural colectiv, care avea formantul –
a.
Din această pricină, în italiană apar, pe lîngă teme masculine şi
feminine, teme care se combină la plural şi cu a şi cu i (ii gomito
„cotul" — i gomiti şi le gomite; ii ginocchio „genunchiul" — i
ginocchi— le ginocchia). Altele nu au decît plural în a şi se comportă
în acord ca ambigene (neutre) : cer forma masculină la articol sau
adjectiv la singular şi forma feminină la plural (ii paio „perechea" —
5
le paia; Vuovo „oul" — le uova, tre uova „trei ouă" — plural
necolectiv) .
În română, cele două clase rămîn distincte Ia plural. Mai mult, teme
mas-culine ca foc(us), vent(us), loc(us) etc, care denumeau obiecte
neînsufleţite, trec în clasa de distribuţie a neutrelor (cf. rom. un foc —
două focuri; loc — locuri etc). Această redistribuire dictată de
raporturi extralingvistice se explică probabil prin interferenţe
romano-slave sau romano-dacice .
Elementul străin a acţionat însă numai acolo unde structura
lingvistică a flexiunii latine populare i-a permis, şi anume în cazul în
care animatele şi inanimatele erau identice la singular, dar distincte la
plural.
În cazul în care temele neutre nu aveau aceeaşi distribuţie cu temele
sub-stantivelor animate (cf. casa bona şi templu(m) bonu(m)), sau
atunci cînd intre temele care denumeau neînsufleţite şi temele care
denumeau însufleţite nu era nici o deosebire de distribuţie (casa,
mama bona), regruparea temelor după genul natural nu s -a putut
produce.
Astfel, în română, casa a rămas în aceeaşi clasă cu mama (case,
mame), iar clavis în aceeaşi clasă cu vulpis : cf. cheie bună— vulpe
bună (chei, vulpi).
Între seria templu-, cornu- şi seria casa, mama nu s-au petrecut
schimburi decît dacă au intervenit şi alţi factori, atît lingvistici cît şi
semantici. în orice caz, trecerea unor substantive ca pirum,
bracchium, gaudium, votum, labrum, folium de la neutre la feminine
petrecută încă din latina populară nu poate fi pusă în legătură cu
împărţirea lumii obiective în fiinţe şi lucruri.
Aşadar, în româna contemporană, structura distribuţională a temelor
substantivale reproduce în mare situaţia din latina tîrzie orientală :
identitate de distribuţie între temele masculine şi neutre la singular;
distincţia lor in ceea ce priveşte distribuţia la plural. La menţinerea şi
întărirea acestei distincţii prin dezvoltarea unei desinenţe speciale de
neutru plural –uri a contribuit, probabil, influenţa substratului sau a
suprastratului.
Evoluţia flexiunii adjectivale spre două genuri, ca în toată România;
a determinat însă o schimbare calitativă în distribuţia neutrelor

6
româneşti. Distribuţia substantivelor neutre româneşti în raport cu
adjectivul seamănă mai degrabă cu distribuţia substantivelor din
genul latinesc comun (civis), deoarece ea acoperă — e adevărat
numai parţial — distribuţia masculinelor (la singular) şi a
femininelor (la plural) .
Neutrul românesc seamănă cu cel latinesc numai din punctul de
vedere al conţinutului: (1) toate substantivele neutre denumesc
obiecte neînsufleţite sau sînt nume generice (ex. animal) şi (2)
pluralul colectiv (feminin) şi plura-lul necolectiv (neutru) se
sincretizează în aceeaşi unitate cu formantul -uri (cf. mătăsuri,
mezeluri şi tablouri, cornuri). Dispariţia distincţiei dintre animate şi
inanimate în planul lingvistic se datoreşte acţiunii mai multor factori.
Factori extralingvistici: părăsirea concepţiei animiste şi ruperea
legăturii dintre împărţirea naturală pe genuri şi cea gramaticală.
Factorii lingvistici care au favorizat redistribuirea temelor
substantivale au fost numeroşi şi de naturi variate, atît fonematici, cît
şi morfematici. Factori fonematici: căderea consoanelor finale şi
identitatea de tratament a majorităţii vocalelor finale au contribuit la
nivelarea diferenţelor dintre formanţii „masculinului" şi ai
„neutrului" în primul rînd la singular. Factori provenite din neutre
latineşti, din aceleaşi motive care au impus în apus desinenţa s. Dar
nu rareori s-a menţinut şi s-a extins pentru plural şi formantul -a. Se
prea poate ca acest fenomen să fie în strînsă legătură cu me-ţinerea
mai vie în aceste regiuni a unui vechi morfem latinesc de plural
colectiv, care avea formantul -a.
Din această pricină, în italiană apar, pe lîngă teme masculine şi
feminine, teme care se combină la plural şi cu a şi cu i (ii gomito
„cotul" — i gomiti şi le gomite; ii ginocchio „genunchiul" — i
ginocchi— le ginocchia). Altele nu au decît plural în a şi se comportă
în acord ca ambigene (neutre) : cer forma masculină la articol sau
adjectiv la singular şi forma feminină la plural (ii paio „perechea" —
le paia; Vuovo „oul" — le uova, tre uova „trei ouă" — plural
necolectiv) .
În română, cele două clase rămîn distincte Ia plural. Mai mult, teme
mas-culine ca foc(us), vent(us), loc(us) etc, care denumeau obiecte
neînsufleţite, trec în clasa de distribuţie a neutrelor (cf. rom. un foc —
două focuri; loc — locuri etc). Această redistribuire dictată de
raporturi extralingvistice se explică probabil prin interferenţe
romano-slave sau romano-dacice.

7
Elementul străin a acţionat însă numai acolo unde structura
lingvistică a flexiunii latine populare i-a permis, şi anume în cazul în
care animatele şi inanimatele erau identice la singular, dar distincte la
plural. În cazul în care temele neutre nu aveau aceeaşi distribuţie cu
temele substantivelor animate (cf. casa bona şi templu(m) bonu(m)),
sau atunci cînd intre temele care denumeau neînsufleţite şi temele
care denumeau însufleţite nu era nici o deosebire de distribuţie (casa,
mama bona), regruparea temelor după genul natural nu s-a putut
produce. Astfel, în română, casa a rămas în aceeaşi clasă cu mama
(case, mame), iar clavis în aceeaşi clasă cu vulpis : cf. cheie bună—
vulpe bună (chei, vulpi).
Între seria templu-, cornu- şi seria casa, mama nu s-au petrecut
schimburi decît dacă au intervenit şi alţi factori, atît lingvistici cît şi
semantici. în orice caz, trecerea unor substantive ca pirum,
bracchium, gaudium, votum, labrum, folium de la neutre la feminine
petrecută încă din latina populară nu poate fi pusă în legătură cu
împărţirea lumii obiective în fiinţe şi lucruri.
Aşadar, în româna contemporană, structura distribuţională a temelor
substantivale reproduce în mare situaţia din latina tîrzie orientală :
identitate de distribuţie între temele masculine şi neutre la singular;
distincţia lor in ceea ce priveşte distribuţia la plural. La menţinerea şi
întărirea acestei distincţii prin dezvoltarea unei desinenţe speciale de
neutru plural -uri a contribuit, probabil, influenţa substratului sau a
suprastratului.
Evoluţia flexiunii adjectivale spre două genuri, ca în toată România;
a determinat însă o schimbare calitativă în distribuţia neutrelor
româneşti. Distribuţia substantivelor neutre româneşti în raport cu
adjectivul seamănă mai degrabă cu distribuţia substantivelor din
genul latinesc comun (civis), deoarece ea acoperă — e adevărat
numai parţial — distribuţia masculinelor (la singular) şi a
femininelor (la plural) .
Neutrul românesc seamănă cu cel latinesc numai din punctul de
vedere al conţinutului: (1) toate substantivele neutre denumesc
obiecte neînsufleţite sau sînt nume generice (ex. animal) şi (2)
pluralul colectiv (feminin) şi plura-lul necolectiv (neutru) se
sincretizează în aceeaşi unitate cu formantul -uri (cf. mătăsuri,
mezeluri şi tablouri, cornuri).

8
 Evoluţia flexiunii adjectivale spre două genuri, ca în toată România;
a determinat însă o schimbare calitativă în distribuţia neutrelor
româneşti. Distribuţia substantivelor neutre româneşti în raport cu
adjectivul seamănă mai degrabă cu distribuţia substantivelor din
genul latinesc comun (civis), deoarece ea acoperă — e adevărat
numai parţial — distribuţia masculinelor (la singular) şi a femininelor
(la plural) *.
Neutrul românesc seamănă cu cel latinesc numai din punctul de
vedere al conţinutului: (1) toate substantivele neutre denumesc
obiecte neînsufleţite sau sînt nume generice (ex. animal) şi (2)
pluralul colectiv (feminin) şi plura-lul necolectiv (neutru) se
sincretizează în aceeaşi unitate cu formantul -uri (cf. mătăsuri,
mezeluri şi tablouri, cornuri).
În afară de aceasta, desinenţa specifică a neutrului latin /a/ a fost
înlocuită de cele mai multe ori prin formanţii animatelor : fsj în
România de apus, /ij sau jej în România de răsărit, fiindcă avea
aceeaşi structură ca formantul de feminin singular (declinarea I).
întărirea distincţiilor dintre singular şi plural s-a petrecut de obicei în
defavoarea diferenţelor de gen.
M a s c u l i n - Feminin. Menţinerea distincţiei dintre masculine şi
feminine a fost favorizată de o serie de factori extralingvistici şi intra-
lingvistici.
F a c t o r i e x t r a l i n g v i s t i c i . Distincţia dintre masculin şi
feminin era susţinută semantic de diferenţa de sex. Spre deosebire de
graniţele dintre genul natural al inanimatelor şi al animatelor,
graniţele dintre fiinţele de sex masculin şi cele de sex feminin
corespundeau graniţelor dintre genurile gramaticale în cazul
animatelor : nici o fiinţă de sex masculin nu era denumită printr -un
substantiv de gen feminin şi nici invers, cel mult exista un substantiv
de un singur gen care era folosit pentru a denumi specia în genere,
indiferent de sex. Dezvoltarea moţiunii în limbile romanice nepermite
să credem că, încă din epoca latinei populare, distingerea semantică a
masculinului de feminin ca indici ai sexului a avut o importanţă
deosebită pentru vorbitori.
F a c t o r i l i n g v i s t i c i : F o n e m a t i c i . în marea majoritate a
limbilor romanice, tratamentul vocalei -a este diferit de cel al altor
vocale. Aceasta a permis temelor feminine să-şi menţină o distribuţie
diferită de cea a temelor masculine,; dacă nu faţă de desinenţa de caz,

9
cel puţin faţă de desinenţa de gen a adjectivului1. Majoritatea
adjectivelor romanice fac distincţie între feminin şi masculin (în
română, din cele aproape 8 000 de adjective peste 6 000 intră în clasa
bun — bună). Aceasta înseamnă că temele masculine se pot deosebi
de cele feminine cel puţin prin comportamentul în sintagma
substantiv + adjectiv.
M o r f o l o g i c i . Femininele din declinarea I şi a V-a prezentau la
singular un sincretism comun : genitivul era identic cu dativul.
Această caracteristică se păstrează în română şi astăzi; mai mult, ea
se extinde şi la substantivele feminine care provin din declinarea a
IlI-a latinească (cf. casă/ (a) unei case şi vulpe / (a) unei vulpi), ,
În franceză sau provensală, probabil şi în limbile iberoromanice,
flexiunea temelor feminine menţine pentru singular desinenţa zero
atît la cazul subiect, cît şi la cazul obiect. Cazurile de extindere a lui -
s, formant al nominativului singular, de la masculine la feminine sînt
foarte rare.
Menţinerea distinctă a articolului feminin, (l)a, faţă de cel masculin
în toate limbile romanice (chiar şi în franceză, unde a suferă acelaşi
tratament ca e, i, o sau u) este o dovadă în plus a importanţei pe care
au acordat-o vorbitorii opoziţiei dintre masculine şi feminine.
Treceri de substantive din clasa de distribuţie feminină la cea
masculină sau invers s-au produs numai în cadrul substantivelor care
denumeau elemente asexuate şi au fost dictate de factori formali

De pildă, substantivele feminine din declinarea a doua, nume de

arbori, ca fagus, fraxinus, populus, ulmus, pirus etc, devin masculine
pentru că temele în o/e (declinarea a Ii-a) aparţin în marea majoritate
a cazurilor substantivelor masculine (şi neutre).
Substantivul arbor, -is, de declinarea a IlI-a, era singurul feminin
cu tema în -s (mai vechi *arbos, - sis). Celelalte substantive cu tema
în -s de declinarea a treia erau masculine sau neutre. Aşa s -ar
explica, după Ernout Morph., 1935, p. 77) 2, faptul că în limbile
romanice urmaşii lui arbor sînt de genul masculin (rom. arbore, fr.
arbre, sp. (el) ârbol, it. albero etc).
În cadrul substantivelor care denumesc fiinţe, alegerea formanţilor
începe să fie influenţată de comportamentul în acord (în fond de

10
substanţa semantică). Substantive ca nauta, collega, poeta, agricola,
deşi intrau în declinarea I, se comportau în acord ca masculine (puer
bonus — nauta bonus). Este firesc să apară combinaţii populare în
care şi formanţii morfemelor de gen, număr şi caz să concorde cu cei
care în majoritatea cazurilor apăreau după teme masculine din
punctul de vedere al comportamentului faţă de adjective (cf. collegi,
Sorin Staţi, LDS, p. 84, pentru collegae). Substantive ca socrus
(bona), nurus (bona) din declinarea a IV-a devin socra, nura *,
primind pentru morfemul de caz, număr şi gen formantul a, frecvent
în combinaţiile cu teme feminine. Foarte probabil ca această trecere
de la declinarea a IV-a la declinarea I să fi fost provocată şi de
apariţia unei forme omonime mas-culine : socrus, refacere analogică
din socer-i.

2. Categoria numărului

Morfemul de număr al substantivului intră în corespondenţă

biunivocă cu morfemul de număr al adjectivului determinant sau al
verbului, pentru a indica, alături de persoană, raportul dintre subiect
şi predicat. în afară de funcţia gramaticală, morfemul de număr al
substantivului are totdeauna şi rolul de a exprima caracterul discret
(pluralul) sau continuu (singularul) al obiectului denumit de temă.
2.1. în latina clasică, categoria numărului cuprindea două unităţi:
singularul şi pluralul, care puteau să apară alternativ, după aceeaşi
temă, în marea majoritate a cazurilor. Aceasta înseamnă că, spre
deosebire de opoziţiile de gen, cele de număr aveau un randament
funcţional foarte ridicat (substantivele defective de număr erau puţin
numeroase).
După unii cercetători, alături de pluralul obişnuit, latina ar fi
cunoscut şi un plural colectiv (cf. loci „locuri, bucăţi de pămînt
neînvecinate", plural necolectiv; loca „bucăţi de pămînt învecinate,
ţinut", plural colectiv), în care obiectele (realităţii discrete) erau
considerate ca subordonate unui tot conti-nuu. Dar formantul
pluralului colectiv are aceeaşi structură fonematică, a, şi
aceeaşi distribuţie cu formantul pluralului necolectiv neutru (loca
magna, templa magna).
Schimbarea formantului de plural necolectiv cu cel al pluralului
colectiv atrage totdeauna o schimbare de gen. Aceasta înseamnă că

11
„pluralul colectiv" şi cel „necolectiv" nu pot să apară niciodată exact
în acelaşi context, sînt în distribuţie complementară faţă de morfemul
de gen şi deci nu pot fi considerate decît ca două variante semantice
ale aceleiaşi unităţi de „plural".
Nu este de mirare că, de obicei, în limbile romanice, pluralul colectiv
s-a dizolvat în categoria pluralului în genere. Urmaşii romanici ai
formei latineşti de plural colectiv s-au confundat, din punctul de
vedere al distribuţiei, cu pluralul obişnuit al neutrelor şi al
femininelor şi, uneori, chiar cu singularul feminin. Substantive
latineşti ca pirum, brachium, labrum, folium au devenit feminine în
multe limbi romanice (cf. fr. poire, sp., pg., it. pera, log. pira, rom.
pară < lat. pira; lat. t. bracias, sec. II, Italia, apud Mihăescu, LPD, p.
122; fr. lecre şi lat. t. Iabraş, sec. I, apud Mihăescu, LPD, p. 122, lat.
ci. labrum; fr. feuille, sp. hoja, rom. foaie < lat. t. folia etc). Ele
denumesc obiecte care apar în natură mai ales în colectivităţi. Nu este
exclus ca forma lor de plural să fi fost simţită ca expresie a pluralului
colectiv şi să fi prevalat, în cele din urmă, caracterul continuu al
colectivităţii, astfel încît formele în a au fost tratate ca singulare
feminine. Fenomenul s-a putut produce cu atît mai uşor cu cît, în
majoritatea cazurilor, -a era marca singularului feminin. Un fapt
asemănător s-a petrecut şi cu pluralul poetic al unor substantive ca
gaudium sau coturn (cf. fr. joie, it. gioia— lat. t. gaudia, CIL, VIII,
9725; sp. bodas „nuntă").
Formanţii morfemelor de număr erau foarte variaţi în latina epocii
clasice, în funcţie de natura fonematică a temei, de morfemul de gen
şi cel de caz.
Reducerea cazurilor a dus la împuţinarea formanţilor morfemelor de
număr şi, din această pricină, s-a ivit tendinţa de accentuare a
deosebirilor fone-matice dintre plural şi singular. Din punctul de
vedere al formanţilor „pluralului", limbile romanice se împart net în
două mari categorii: (a) grupa estică (româna, italiana, dal-mata),
caracterizată prin structura vocalică a formanţilor, şi (b) grupa
vestică (italiana de nord, provensala, retoromana, franceza, spaniola,
portugheza, catalana), în care morfemul de plural caracteristic este j-
sj. Structura fonematică a formanţilor romanici de plural a fost în
mare măsură dictată de modul în care s-a produs dispariţia lui -s pe
teritoriul României.
G r u p a e s t i c ă . Formanţii pluralului, ca şi cei ai singularului,
au, în marea lor majoritate, caracter vocalic. La singular, desinenţa &

12
este foarte rară în italiană, în timp ce în româna modernă dispariţia
lui -y, a făcut ca temele consonantice masculine să se combine cu
desinenţa zero.
I, urmaş al desinenţei de nominativ masculin plural din declinarea a
doua, rămîne în română şi în italiană marcă a pluralului pentru marea
majoritate a substantivelor masculine (cf. rom. frate j fraţi, copil /
copii; it. fratello / fratelli, padre jpadri etc.) şi se extinde mult şi
asupra femininelor provenite din declinarea a IlI-a latină, deci
terminate la singular în e (cf. rom. carte / cărţi, mare/ mări; it.
madre / madri, merce / merci „marfă" etc).
În limba română modernă, -i cuprinde şi feminine terminate în-â (cf.
stradă/ străzi; viaţă / vieţi, ţărancă / ţărănci etc.) Formantul de
plural e caracteristic pentru femininele terminate la singular în a (în
italiană) sau în -â (în română) continuă vechea terminaţie ae
(compusă din vocala tematică a~\- e < a + î) de la nominativul
plural al substantivelor de declinarea I latinească (cf. lat. casa —
casae, rom. casă — case, it. casa — case).
Alături de formanţii i şi e păstraţi din latina populară, apar atît in
italiană» cît şi în română — formanţi de plural necunoscuţi latinei,
ca, de pildă zero: cf. rom. femeie — femei; it. (la) moglie — (le)
mogli.
În română, desinenţa latinească de plural neutru -a se transformă în ă
şi apoi este înlocuită prin e (lat. cornua >rom. coarne; cf. rom.
coarnă, fructul — „singular feminin") pentru a evita confuzia cu
singularul feminin.
În italiană, unde a se menţine bine la finală, formantul de plural
neutru latinesc se întîlneşte des"tul de des. Uneori /-a/ alternează cu /-
t/după aceeaşi temă (ii gomito / i gomiti şi le gomita; ii labbro j i
labbri şi le labbra; i ginoccki şi le ginocchia). în aceste .cazuri este
foarte probabil că a va fi fost simţit ca formant al pluralului colectiv.
De cele mai multe ori însă, cele două plurale (în i şi a) au sensuri
lexicale diferite: ii como „cornul" / i corni „cornii (instrumente de
suflat)" — le coma „coarnele"; ii membro / i membri „membrii" — le
membra „membrele"; Vosso I gli ossi „sîmburii (fructelor)" — leossa
„osemintele, oasele". De aceea, în aceste cazuri, este mai normal să

13
se vorbească de substantive omonime la singular decît de plurale
duble.
În cazul unor substantive ca ii paio „perechea" / le paia, Vuovo „oul"
— le uova etc, / a / constituie singurul formant de plural posibil şi
creează astfel clasa de distribuţie a „neutrelor" italieneşti.
Altă desinenţă caracteristică pentru o bună parte a României de
răsărit este lat.t. l-ora /, păstrată în unele dialecte italieneşti
meridionale şi în limba română. Acest formant este rezultatul unei
false analize a substantivelor neutre „imparisilabice" de tipul tempus /
tempora; corpus / corpora. Vorbitorii de latină populară au
considerat ca temă partea comună tuturor
formelor cazuale (în speţă corp-, temp-); pluralul se deosebea de
singular prin secvenţa fonematică -ora, în consecinţă, -or- a fost
grupat alături de -a în corpul desinenţei. în română, -ora se dezvoltă
în ură > are > uri şi se extinde la multe alte substantive neutre, chiar
dacă, în latină, ele aparţineau mascu-linului (cf. locuri, focuri,
vînturi) 2.
Aceeaşi desinenţă apare şi în combinaţie cu unele teme feminine,
nume de materii, pentru a forma un plural aşa-zis colectiv, în a cărui
substanţă seman-tică predomină de fapt ideea de multitudine variată
(carne — cărnuri; mezel — mezeluri; mătase — mătăsuri etc). în
ceea ce priveşte distribuţia faţă de adjectiv, -uri seamănă cu formanţii
pluralului feminin.
Mai puţin decît în apus, opoziţia Singular <— Plural se suspendă şi
în România orientală. Temele substantivale care provoacă
identificarea celor două numere sînt destul de puţine (cf. rom. pui,
nume; it. la cittâ — le cittâ, la crisi — le crisi etc).
G r u p a v e s t i c ă -s ca marca a pluralului este rezultatul
generalizării formelor de caz obiect. -S era prezent la cazul obiect în
toate cele trei tipuri de declinări din romanica occidentală (deci. I -
(a)s; deci. a Ii-a -(o)s, deci. a III-a -(e)s. Substantivele provenite din
declinarea a III-a trebuie să fi avut, ca şi în latină, formantul -s şi
pentru cazul subiect plural, fapt care a facilitat probabil specializarea
formantului -s ca indice al „pluralului" la toate cazurile şi în cadrul
celorlalte declinări.

14
 În franceza actuală, nu se mai pronunţă decît în aşa-zisele „legături"
(liaisons) care unesc elementele unei sintagme.
Categoria substantivelor
invariabile s -a înmulţit considerabil. De cele mai multe ori, opoziţia
Singular—' Plural se marchează prin formele articolului, care a devenit
obligatoriu. O I n a n i m a t , şi

altă opoziţie în afara celei de gen, A n i m a t ^ anume

opoziţia D e t e r m i n a t ^ N e d e t e r m i n
at, a fost sacrificată pentru
refacerea opoziţiei de număr : sg. la femme [la fain] <~ pi. Ies
femmes fie fam]. În puţine cazuri, deosebirile în număr sînt indicate
prin alternanţe tematice : sg. animal <~> pi. animaux [animo]; sg.
boeuf [bof] <~> pi. boeufs [bo].
În celelalte limbi romanice din grupa vestică, -s se menţine încă viu
ca marcă a pluralului (cf. sp. : sg. puerta <-• pi. puertas, sg. hombre
>" pi. hombres, sombrero <— sombreros; pg. : sehor ~ sehores).
Invariabilele sînt puţine (cf. sp. martes „marţi", analisis, album).

3. Categoria cazului

3.1. în limba latină, categoria cazului cuprindea şase termeni:

nominativul, vocativul, genitivul, dativul, acuzativul şi ablativul. Dar
nici o declinare nu avea formanţi diferiţi la toate cazurile. Fiecare
declinare prezenta sincretisme caracteristice : la declinarea I genitivul
şi dativul singular aveau acelaşi formant (-ae) cu nominativul plural,
în timp ce la declinarea a V-a genitivul şi dativul singular, identice ca
formă, se deosebeau de nominativul plural (g. d. sg. aliei, nom.pl.
olies); la declinarea a Ii -a, dativul era identic cu ablativul, dar diferit
şi de genitiv şi de nominativ; la declinarea a III-a, la singular dativul
era diferit şi de ablativ, dar la plural nominativul era identic cu
acuzativul şi vocativul; în sfîrşit, la declinarea a IV-a, genitivul
singular, nominativul, vocativul şi acuzativul plural aveau acelaşi
formant (fructus).

15
Unele morfeme de caz, ca cel de ablativ sau de genitiv, erau încărcate
de semnificaţii numeroase.
Căderea consoanelor finale şi, în primul rînd, a lui -m a mărit mult
numărul omonimiilor cazuale. De aceea nu este de mirare că, în
cursul întregii ei evoluţii, limba latină a manifestat, din ce în ce mai
puternic, tendinţa de a preciza valoarea relaţională contextuală a
cazurilor cu ajutorul prepoziţiilor .
Multitudinea relaţiilor exprimate, de pildă, prin ablativ a făcut
necesară antepunerea unor prepoziţii, ca in, de, cum, ex etc. Încă din
latina clasică. Ele specificau prin sensul lor natura raportului
exprimat de morfemul ablativului. Aşase face că ablativul dispare
destul de timpuriu, încă din epoca latinei tîrzii, şi se dizolvă într-o
sumedenie de construcţii prepoziţionale chiar în cazul prdnumelor.
În latina inscripţiilor şi a scriitorilor creştini, folosirea prepoziţiilor
sporeşte considerabil şi se extinde la aproape toate cazurile oblice.
Folosirea prepoziţiilor pentru precizarea raporturilor face inutilă
prezenţa morfemelor de caz. Efortul memorării, al învăţării lor,
devine cu atît mai costisitor, cu cît, după cum se ştie, numărul de
variante combinatorii ale formanţilor era destul de mare, iar funcţia
lor în comunicare scăzuse consi-derabil din pricina alăturării
prepoziţiilor. Economia limbii le elimină. Ten-dinţa limbii vorbite
spre concret şi rapiditate a jucat desigur un rol important în grăbirea
procesului de dispariţie a vechii flexiuni sintetice.
Lipsa de importanţă a desinenţelor în procesul comunicării este
atestată indirect prin confuziile din ce în ce mai numeroase care apar
între morfemele de caz cerute de prepoziţii. Raporturile obligatorii
dintre prepoziţii şi mor-femele de caz sînt din ce în ce mai puţin
respectate (cf. nobiscum non
noscum, în Ap. Pr., unde cum apare construit cu acuzativul în
locul ablativului).
3.2. În latina tîrzie din Italia şi Iberia s-a creat o formă de caz
unică mai devreme decît în Galia, prin confundarea
nominativului cu dativul, ablativul şi acuzativul.

16
În Galia, latina a evoluat într -un ritm mult mai lent şi, în
consecinţă, flexi-unea cazuală s-a păstrat timp mai îndelungat,
pînă în secolul al XVII-lea. în vechea franceză şi în vechea
provensală, substantivele masculine, în special cele provenite din
declinarea a Il -a latinească, aveau două forme distincte, după
cum îndeplineau funcţia de subiect (cas sujet) sau nu (cas regime
„caz obiect") :

Nr. Singular Plural

Cazul Lat. V. Fr. Lat V. Fr.

murs
subiect N. murus /s/ N. muri mur/Sj/
obiect

Ac. muru (m)s. Ac. muros v

G. muri ~ mur/$/ y murs /s/ D. Abl. rauris'

Schema nr. 27

Cazul subiect singular se caracteriza prin formantul /s/, ca şi

cazul obiect plural, iar cazul obiect singular şi cazul subiect
plural aveau formantul zero.
Substantivele provenite din declinarea I latină aveau formantul
js/ numai la cazul obiect plural ( lat. nom. sing. capra > v. fr.
chevre, ca şi lat. ac. ca-pram şi lat. nom. pi. caprae, dar ac. pi.
lat. capras> v. fr. chevres; cf. fr. : sg. rose — ob. pi. roses; prov.
: sg. roşa — ob. pi. rosas).
Frecvenţa din ce în ce mai mare a prepoziţiilor, cu atît mai
necesare cu cît indicii cazuali se împuţinaseră, slăbirea

17
pronunţării consoanelor finale (mai ales cînd urmau după o
consoană) au făcut inutilă prezenţa flexiunii bicazuale. Formele
de caz obiect, mai frecvente, întrucît exprimau toate celelalte
raporturi, în afară de cel dintre subiect şi predicat, s-au impus în
cele din urmă; drept urmare, /ty/a devenit marcă a singularului,
iar /s/ a pluralului.

Evoluţia declinării pe teritoriul Galiei ne permite să credem că şi

în alte regiuni ale României unde s-a menţinut -s, lucrurile s-au
petrecut cam în acelaşi fel, numai că, într-un ritm mult mai rapid.
Aceasta a făcut ca în
momentul primelor atestări romanice, procesul de dispariţie a
flexiunii cazuale să fie încheiat.
În limba română, flexiunea cazuală s-a păstrat ceva mai bine (a
primit chiar desinenţe noi, ca de pildă jo/ de la vocativul
substantivelor cu tema terminată în -a), probabil sub influenţa
bogatei flexiuni" nominale slave. Marea lor majoritate, formanţii
româneşti sînt de origine latină, organizarea pe declinări este însă
calitativ deosebită .
Forme cazuale latineşti s-au păstrat sporadic în toate limbile
romanice, dar au încetat să mai poarte vechea semnificaţie cazuală.
Astfel, nominativul s-a transmis la cîteva substantive care denumeau
fiinţe, mai ales umane : lat. homo > rom. om, it. uomo, fr. on (devenit
pronume); lat. soror > rom. sor(u) (cf. soru- mea, sor-mea), v. it.
suo'ro, fr. soeur.
Genitivul a lăsat urme numai în cuvinte care au la bază îmbinări
sintactice, întrucît substantivul în genitiv nu putea să apară singur, ci
împreună cu alt substantiv. Este cazul numelor populare ale zilelor
sâptămînii : lat. lunae dies > rom. luni (cu dies dispărut), it. lunedi, fr.
lundi, prov. diluns, sp. lunes. Forma de ablativ se păstrează, cu
valoare de locativ, în unele nume de locuri : lat. Pictavo > fr. Poitou
(cf. şi it. Ascoli, Brindisi, provenite din forme lati - neşti de locativ
etc). Paralel cu dispariţia flexiunii sintetice, unele prepoziţii se
specializează în vederea xprimării anumitor raporturi sintagmatice.
Ad, folosit împreună cu acuzativul, indica în latină, apropierea de o
limită cu viziune iniţială (viziune = punctul unde ne plasăm pentru a

18
ne înfăţişa acţiunea) : adosse ad urbem; ad diem etc. Această
prepoziţie a servit şi la exprimarea vechilor relaţii ale dativului, şi
anume a început să introducă şi obiectul indirect, datorită faptului că
morfemul de dativ implica acelaşi raport de apropiere faţă de o limită
(Paulus dat panem pauperibus) (cf. ad questorem det — Legea de la
Banţia, apud Ernout, T.A., p. 86); dixit ad Uium — Vulgata.
În toate limbile romanice, cu excepţia românei, obiectul indirect se
introduce prin urmaşii prepoziţiei ad (cf. it. Do questi libri al mio
amico; fr. Je donne ce livre â ma mere; sp. Doy este libro a mi madre
etc).
Uneori, urmaşii lui ad pot introduce şi un atribut în cazul în care
raportul implică ideea de scop, de destinaţie (apropiere de o limită)
(cf. fr. le pot â confiture; une tasse a the). In română, atributul
precedat de numeral se intro-duce numai prin a: judecata a doi
oameni (cf. lat. pop. membra ad duos fratres, în CIL, XIII, 2483); cel
precedat de un nume fără articol definit este introdus prin al (un caiet
al copilului) .
In spaniolă, în sardă, în unele dialecte italiene de sud şi centrale, în
portu-gheză, izolat în engadineză, a se extinde de la obiectul indirect
la obiectu1 direct: (sp. La madre ama a sus hijos „mama îşi iubeşte
fiii"). Folosirea prepoziţiei a pentru a introduce obiectul direct a fost
considerată ca o marcă a genului personal. Cercetările din ultima
vreme au scos în evidenţă faptul că „acuzativul" cu ă se foloseşte şi
înaintea temelor nepersonale, iar „acuzativul" substantivelor
denumind fiinţe umane poate funcţiona ca obiect direct şi fără
prepoziţie, cînd obiectul respectiv nu este bine determinat: llama un
amigo. De aceea este mai normal ca formaţia a + ac. să fie
considerată ca o modalitate de a singulariza. Această interpretare este
mai aproape şi de valoarea pe care o are în genere prepoziţia a : ideea
de apropiere faţă de o limită se converteşte în acest caz în insistenţă
asupra limitei, în speţă a obiectului direct.
Aceeaşi valoare primeşte în limba română prepoziţia pe înaintea
obiectului direct substantival . Prepoziţia latinească de exprima
depărtarea de la o limită, cu vizi' une finală (decedere de vita). Un
raport asemănător implicau genitivul şi ablativul. Ele aveau în comun
viziunea finală a mişcării plecînd de la o limită („depărtare"). De
aceea ablativul putea fi folosit, împreună cu de, pentru a introduce un
atribut (cf. de pildă ablativul originii: homo de plebe „om din
popor"). De aici el se extinde şi în situaţii în care latina clasică utiliza
genitivul fără prepoziţie. Astfel, în locul genitivului partitiv, apare

19
construcţia de-\- + ablativul ; valoarea de se foloseşte pentru a
introduce tot felul de atribute : al originii, al materiei, al posesiei. în
franceză, italiană, spaniolă şi portugheză, de introduce marea
majoritate a atributelor exprimate în latină prin substantive în genitiv
(genitivul posesiv, al originii sau al autorului, al materiei) : atributul
posesiv : fr. le iivre de met mere, sp. el libro de mi madre, dar rom.
cartea mamei; atributul materiei: fr. une montre d'or, sp. un reloj de
oro; it. una tavola di legno — cf. şi rom. o masă de lemn, un ceas de
aur; în română, atributul materiei se introduce, ca şi în celelalte limbi
romanice, prin de. în spaniolă, de se foloseşte pentru a indica o
calitate chiar în cazurile în care franceza preferă pe ă (cf. sp. la niha
de los ojos azules, fr. la petite fille aux yeux bleus).
În unele limbi romanice, ca spaniola, portugheza, italiana şi
franceza, prepoziţia se contopeşte cu articolul hotărît:
a al, a Io = allo, da ii = dai, da la = dalia;

fr. de + le = du, de -f Ies = des, a -f le — au, a -f- Ies

= aux; sp. a + el = al; de -f- el — del etc

În italiană, sudura articolului cu prepoziţia depăşeşte cadrul

general romanic, extinzîndu-se şi asupra prepoziţiilor in (in -f- ii
= nel, in -j- la ~ nella etc), con (con -j-il=col, con-j-lo = collo
etc), per (per -f ii = pel, per
-f- i = = pei etc), su (su -f- ii = sul, su -f - la = sulla etc). Acest
comportament deosebit al prepoziţiilor, care, în bună parte, se
construiau în latină cu ablativul, a determinat pe lingviştii italieni
să vorbească de existenţa unui caz ablativ în italiană.
Este evident însă că şi în italiană, la fel ca în toate celelalte
limbi romanice, în afară de română, nu se poate vorbi de existenţa
unor cazuri în categoria numelui, întrucît substantivul, ca de altfel
şi adjectivul, nu au forme diferite care să fie cerute de poziţia în
lanţul vorbirii (sintagmatic), iar alegerea prepoziţiei este liberă de
relaţiile intralingvistice, fiind dirijată exclusiv de raporturile
extralingvistice. De aceea este greu, dacă nu imposibil, de dovedit
că prepoziţiile au în limbile romanice caracter de morfeme
gramaticale cazuale.

20
 Vechea deosebire dintre nominativ şi acuzativ, mai bine zis
dintre subiect şi obiectul direct, se exprimă în mod obişnuit prin
poziţia substantivului faţă de verb. Succesiunea neemfatică este :
subiect -f predicat -f- obiect direct. Dacă obiectul direct precedă
verbul, se schimbă conturul intonaţional şi în unele limbi obiectul
se repetă sub formă pronominală 1: cf. rom : am văzut această
casă ieri — această casă am văzut-o ieri; fr. je ne connais pas ce
livre... <— ce livre, je ne le connais pas...; sp. no conoci a mi
hermano — a mi hermano no Je conoci.
Tipurile de declinare : împărţirea substantivelor latineşti în declinări
a fost făcută după natura finalei tematice. De cele mai multe ori,
structura finalei tematice det — Legea de la Banţia, apud Ernout,
T.A., p. 86); dixit ad Uium — Vulgata.
În toate limbile romanice, cu excepţia românei, obiectul indirect
se introduce prin urmaşii prepoziţiei ad (cf. it. Do questi libri al mio
amico; fr. Je donne ce livre â ma mere; sp. Doy este libro a mi madre
etc). Uneori, urmaşii lui ad pot introduce şi un atribut în cazul în care
raportul implică ideea de scop, de destinaţie (apropiere de o limită)
(cf. fr. le pot ă confiture; une tasse ă the). In română, atributul
precedat de numeral se introduce numai prin a: judecata a doi
oameni (cf. lat. pop. membra ad duos fratres, în CIL, XIII, 2483); cel
precedat de un nume fără articol definit este introdus prin al (un caiet
al copilului).
În spaniolă, în sardă, în unele dialecte italiene de sud şi centrale,
în portu-gheză, izolat în engadineză, a se extinde de la obiectul
indirect la obiectul direct: (sp. La madre ama a sus hijos „mama îşi
iubeşte fiii"). Folosirea prepoziţiei a pentru a introduce obiectul
direct a fost considerată ca o marcă a genului personal. Cercetările
din ultima vreme au scos în evidenţă faptul că „acuzativul" cu â se
foloseşte şi înaintea temelor nepersonale, iar
„acuzativul" substantivelor denumind fiinţe umane poate funcţiona ca
obiect direct şi fără prepoziţie, cînd obiectul respectiv nu este bine
determinat: llama un amigo. De aceea este mai normal ca formaţia a
+ ac. să fie considerată ca o modalitate de a singulariza . Această
interpretare este mai aproape şi de valoarea pe care o are în genere
prepoziţia a: ideea de apropiere faţă de o limită se converteşte în
acest caz în insistenţă asupra limitei, în speţă a obiectului direct.

21
Aceeaşi valoare primeşte în limba română prepoziţia pe înaintea
obiectului direct substantival .
Prepoziţia latinească de exprima depărtarea de la o limită, cu viziune
finală (decedere de vita). Un raport asemănător implicau genitivul şi
ablativul. Ele aveau în comun viziunea finală a mişcării plecînd de la
o limită („depărtare") . De aceea ablativul putea fi folosit, împreună
cu de, pentru a introduce un atribut (cf. de pildă ablativul originii:
homo de plebe „om din popor"). De aici el se extinde şi în situaţii în
care latina clasică utiliza geniti-vul fără prepoziţie. Astfel, înlocui
genitivului partitiv, apare construcţia de+ + ablativul ; valoarea de
partitiv apare încă din latina arhaică : vocavit unum de pueris
(Mihăescu, LPD, p. 155), (cf. Articolul, § 3). Încetul cu
încetul,determina nu numai structura fonematică a desinenţelor, ci şi
combinaţiile valorice ale acestora. Fiecare declinare, aşa cum se
găseşte descrisă în gramaticile latineşti, reprezenta un tip deosebit, în
sensul modern al cuvîntului, adică se deosebea de celelalte nu numai
din punctul de vedere al expresiei fonice, ci şi al modului cum se
combinau unităţile de conţinut. Este adevărat însă că adeseori în
aceeaşi declinare erau înglobate substantive care ar fi trebuit grupate
în tipuri flexionare diferite, fiindcă se deosebeau din punctul de
vedere al organizării conţinutului morfemelor gramaticale. De pildă,
în declinarea a doua erau trecute atît substantivele care deosebeau
nominativul de vocativ (dominus— domine), cît şi cele care nu
făceau această distincţie (socer). Deoarece erau mai multe tipuri
(deosebite în organizarea conţinutului) decît clase (deosebite în ceea
ce priveşte expresia), a fost, probabil, mai convenabil să se ţină
seamă, în clasificare, în primul rînd de natura fonematică a
formantilor şi a temelor
După finala tematică, substantivele latine se împărţeau în cele cinci
decli-nări clasice: I. tema-a (casa,-ae) ; a Ii-a. tema - o\e('dominus;
puer; templum); a IlI-a. "teme consonantice (rex -regis, pes-pedis;
soror, -is, marmor, -is, homo,-inis); teme vocalice terminate în -i
(mens, -tis; securis, -is; auris, -is, animal) 2; a IV-a. teme terminate
în -u (fructus, -us, tribus, cornus): a V-a. teme terminate în -e
(species, -ei, glacies, materies).
Această împărţire nu a corespuns niciodată în mod riguros realităţii
din latina vorbită, mai cu seamă începînd din epoca imperială, cînd
tendinţele spre regularizare a paradigmelor se accentuează şi evoluţia
expresiei produce o serie de schimbări importante în structura
fonematică a temelor şi desinenţelor. Cele mai multe treceri de la o

22
declinare la alta au fost provocate de factori morfematici, de aşa-zisa
presiune a sistemului.
Tipul cel mai regulat s-a extins asupra celui mai puţin regulat.
Astfel, substantivele de declinarea a IlI -a imparisilabică trec în
categoria parisilabi-celor. De cele mai multe ori, nominativul se
reface după genitiv, după modelul auris, auris : cf. pecten non
pectinis, glis non gliris, grus non gruis (Ap. Pr.); bovis pentru bos
(Petronius, Caena, apud Grandgent, ILV, p. 222), pedis pentru pes
(Vergilius, Grammaticus, apud Mihăescu, LPD, p. 131) etc.
Uneori, forma de nominativ-acuzativ se extinde la celelalte cazuri
(cf. in flumen perit (pentru in flumine), apud Mihăescu, LPD, 131;
deabus s(acrum) virgines (== virginibus), apud Mihăescu, LPD, p.
131). Neutrele îşi transformă de obicei forma „mai scurtă" de la
nominativ şi acuzativ în formă unică (cf. lat. tempus > fr. temps, it.
tempo, sp. tiempo, rom. timp; caput şi capus > > fr. chef, sp. cabo, it.
capo, rom. cap).
Un fapt asemănător se petrece şi în cadrul declinării a doua :
substantivele „imparisilabice" cu tema terminată în r (puer, socer)
trec în categoria „pari-silabicelor" de tipul dominus : cf. I, puere
(pentru puer), prael, la Plaut, Pseudolus; socro, socrus pentru socer,
-i (cf. sp. suegro, rom. socru, log. sogru, pg. sogro, dar it. suocero).
Tipul de declinare mai bogat atrage substantive din clasele mai
puţin bogate. Substantivele de declinarea a IV-a, terminate la
nominativ în –us şi la acuzativ în -um, sînt absorbite de declinarea a
doua, la care cu greu se mai putea recunoaşte terminaţia tematică o
(cf. pirus II şi fructus IV). Această tendinţă apare încă din epoca
latinei clasice şi se accentuează în latina tîrzie, fapt care provoacă, în
cele din urmă, dispariţia declinării a IV -a : dat. sg. nuro pentru
nurui, abl. ex viso pentru ex visă, apud Mihăescu, LPD, p. 135.
Declinarea I absoarbe substantivele din declinarea a V-a, care avea
foarte puţine substantive, în marea lor majoritate feminine, la fel cu
cele care aparţi-neau declinării I. Trecerea a fost facilitată şi de
apariţia unor dublete termi-nate în ya pentru nominativ şi e pentru
genitiv -dativ, atestate într-o epocă destul de veche, ca, de'pildă:
nom. materia, luxuria etc. (Ernout, Morph., p.108); gen., dat. specie,
die, re, fide. In latina populară -ae de la genitiv-dativul declinării I se
monoftonghează în e şi, astfel, asemănarea dintre aceste două
declinări creşte : lat. ci. glacies > lat. t. glacia > rom. gheaţă, fr.

23
glace, it. ghiaccio; lat. facies > lat. pop. *facia > rom. faţă, fr. face
etc.
Dies, unu! dintre puţinele substantive care puteau fi tratate şi ca
feminine şi ca masculine, rămîne în unele limbi romanice, ca de pildă
în română, feminin şi se declină la fel cu substantivele feminine de
tipul stea-stele, mâsea-măsele, zi-zile; în spaniolă, deşi este masculin,
are terminaţia a : dia (cf. buenos diasl) a provocat trecerea unor
substantive feminine de la declinarea a IV-a la declinarea I (cf.
socrus non socra, nurus non nura, în Ap. Pr.; vezi § 1, 2), sau a unor
subs tantive masculine de la declinarea a IlI-a la declinarea a Il-a (cf.
palumbes non palumbus „porumbel", în Ap. Pr.; palris benemerentis
pentru patribus benemerentibus, bobum = bovum pentru bovem etc.
(apud Mihăescu, LPD, p. 129).
In latina tîrzie, numele de fiinţe umane, în special cele proprii,
dezvoltă o clasă flexionară nouă, în cadrul declinării a treia
imparisilabice, caracterizată prin prezenţa unui infix n la cazurile
oblice : Leone - Leoninis; barba - barbanis etc. Acest fapt a fost
atribuit de unii cercetători influenţei greceşti.
3.2. Articolul

În categoria articolului sînt trecute de obicei acele determinate care

nu pot să apară decît împreună cu un substantiv.

În unele contexte numele nu poate să apară fără a fi însoţit de

articole sau de anumitţi determinanţi.

Limba latină clasică nu avea articole în sensul de mai sus. Sînt

totuşi lingvişti care susţin că latina clasică a avut un articol definit
sau marcat începuturi de întrebuinţarea a demonstrativului, cu funcţia
unui articol definit. Sînt unii lingvişti care susţin că apariţia
articolului în limba latină se datoreşte influienţei greceşti, exercită
prin traduceri: cîndse traduce o carte grecească în latineşte,
traducătorul simţea nevoia să redea şi articolul aşa de grecie,în textul
original, şi satisfacerea această nevoie recurgînd la un demonstrativ,
cuvînt foarte apropiat ca înţeles de articolul definit.

24
 Articolul definit- în majoritatea limbilor romanice articolul defint
provine din ille ; în sardă în graiurile din insula Mallorcă şi într-o
parte a dialectului gascon se foloseşte urmaşi a lui ipse. Faptul că un
demonstrativ s-a transformat, cu vremea, în articolul definit, nu
trebuie să ne surprindă.Demonstrativul indicâ anumite raporturi de
distanţâ faţâ de un obiect în vederea repetării acestuia de către
vorbitor.Articolul difinit are un rol asemănător,acela de a prezenta că
fiind cunosc un obiect oarecare,de a-l ,, arată”altora,care urmează să
ia astfel cunoştinţă de el. Din demonstrativul care însoţea
substantivul se dezvoltă pronumele personal.În toate limbile
romanice,cu excepţia romănei,articolul definit se aşază în faţa
numelui. Poziţia articolului definit în limba romănă a constituit
obiectul a numeroase discuţii. Unii specialişti au invocat infliuc
limbii autohtone. Majoritatea respinge această ipoteză şi consideră că
aşezarea adjectivului după substantiv a influenţat poziţii articolului.În
limba romănă,articolul masculin are la nominativ singular două
formeŞl şi le,după cum substantivul se termină,în consoană (omul),
în u (codrul)şi cîteodată chiar în ă(tată-l) sau în e (fratele).

Limba noastră posedă şi alte articole difinite afară de cel discutat

mai sus. Articolul aşa-numit genitival sau posesii al,a,ai,ale, provine
probabil din acelaşi demonstrativ ille .

În limba română mai ezistă un articol definit cel,

cea,cei,cele,întrebuinţat ca element de legătură intre un substantiv şi
adjectivul-atribut al acestuia.Faptul prezintă interes de ordin
teoretic,căci ne arată,,pe vin” cum poate deveni artocolul un pronume
demonstrativ şi confirmă astfel, iîn mod direct din latină tîrzie şi din
limbile romana.Şi acest articol se declină,la fel cu l(le),a şi cu acelaşi.

Celelalte limbi romanici prezintă o situaţie mult mai puţin

complexă,întrucît ele posedă un singur articol difinit rezultat,ca şi
rom l(le).

Articolul nedifinit-Articolul nedifinit s-a ivit din latină, dar mai tîrziu
decît articolul definit.Funcţiunea lui este de ,,singularizari”a unui

25
obiect,de izvolare a acestuia din masa obiectelor de acelaşi fel,obiect
pe care însaă nu-l cunoaştem incă.De aici sensul,de obicei,vag al
acestuia articol în comparaţie cu ale celui definit şi,drept
consecinţă,posibilitatea,în condiţii determinale,de a întrebuinţi fără
distinaţie,atît substantivul singur,cît şi substantivul întovărăşit de
articolul nedifinit.Iată cîteva ezmple pentru acest ultim uz donami
covallo de covalcare,,dă-mi (un) cal bun de călătorii”.

Articolul nedifinit pravine din numeralul latinesc unus,-a

rom.un,o,it.uno,una. Formele de plural nu au valoare şi nici
comportament de articol,ci de pronume nedifinit;un articol nedifinit
la plural nu are sens,fiindcă rolul articolui este să individualizeze,şi
acest rol nu şi -l poate îndeplini decît la singular,unde e vorba de un
singur obiect,adica de un ,,individ”.

Articolul partitiv -în franceză şi italiană s-a dezvoltat o categorie

specială de articol,articolul pozitiv,care,spre deosebire de celalte
articole se referă la unele aspecte cantitative ale obiectilor :fr.de
(du.de la.dus),it . di (dello)delle, degli,dei,delle).În combinaţie cu
singularul,articolul pozitiv indică faptul că vorbitorul se referă la o
parte,nedeterminată a obiectului şi nu la obiect în totalitatea lui.De
acea articolul pozitiv poate să apară împreuna cu morfemul de
singular numai în prezenţa numei de materii –continui –uniforme
care se pot divide fără a-şi schimba calitatea(,,aur”, ,,miere” ,
,,brînză”).În cazul substantivelor neuniforme care nu şi pot fragmenţa
fără că părţile rezultate să păstreze calitatea întregului partitivul se
poate combina numai cu pluralul:fr.je vois des fiommes,it.vedo degli
nomini aprozimativ,,văd mai mulţi oameni”.În combinaţie cu pluralul
,articolul partitiv aduce de asemenea o nuanţă de nedeterminat în
ceea ce priveşte aspectul contitativ,dar ideea de pozitiţie este cu totul
secundară :cf.it.ic vede degli uomeni,fr.je vois des homme ,,văd nişte
oameni”-plural nedeterminat din punet de vedere numeric,,văd zece
oameni”.
Distribuţia articolelor –dată fiind funcţia de individualizare a
articolului ne aşteptăm că el să lipsească,în general,la numele de
obiecte unice,care ezistă,într-un singur ezemplar.Este cazul numelor
de fiinţe şi lucruri supranaturale,al numelor proprii de persoane,al

26
numelor zilelor săptăm înii,al toponimelor.În faţa acestuia gen de
substantiv ,uzut articolului definit prezintă numeroase fluctuaţii de la
o epocă la alta sau de la o limbă la alta.
Conteztul substantiv +determinant-în general astfel de grupuri
ssintactice sînt însoţite de articole de ezemplu:rom.drum,alături de
drum mare,acest drum mare:în casă alături de în casa părinţilor,într-o
casă a părinţilor.De aici s-a ajuns la formele consacrate de felul
acestora it. Il divino Dante,fr.le grand Molier,sau împotriva aparenţei
reguli cu adjectivul pus după substantiv:it.Venezia la bella,fr.Charles
le Chauve.

Determinatul substantivului poate fi şi un adjectiv pronominat.O

situaţie deosebită prezintă grupul format din nume şi posesiv.În
general,substantivul primeşte articol în limbile romănă şi italiană şi
apar fără el în celalte :rom.casa mea,ital.la mia casa.

Substantivele amintite au carcter de anume proprii, datorită faptulzi

că fiecare om are un singur taztă o singură mamă,şi atunci ele au fost
simitate,din punct de vedere sintactic,cu numele de persoană care nu
primeşte articolu.Această situaţie specială a lor ne mai ezplică
cva:aglutinarea posesivului eu substantivul, legarea aşa de strînsă a
lor, încît primul devine o simplă aneză a celui de-al doilea,faţa de
care şi comportă ea un articol.

Contextul substantiv însoţit de prepoziţie-într-o epocă mai veche a

limbilor romanice,prepoziţia excludea de obicei articolul
definit.Acestă situaţie există pînă azi în romănă unde substantivul
precedat de prepoziţie apare fără articol:în casă,la munte,pe scaun,sub
masă.Numai cu face excepţie,în sensul că substantivul de după el
poate să apare atît nearticulat,cît şî articulat:mă întorc din oraş cu
cărţi, alături de mă duc la şcoală cu cărţile.

O situaţie asemănătoare,asupra căruia nu-i necesat să insistăm,găsim

şi în celalte idiomuri romanice apusene.

3.3. Adjectivul

27
Flexiunea adjectivală include două categorii de morfeme gramaticale
:1 morfeme care variază în funcţie de genul,numărut şi cazul
substantivului determinant şi 2 morfeme care se schimbă în funcţie
de gradele de comporaţie.

Morfemele de gen, număr şi caz.

Ca şi în cazul flexiunii substantivelor,tipurile de flixiune adjectivală

erau mai numeroase decît clasele tematice.din punct de vedere al
declinării adjectivele latineşti se împărţeau în două clase.Prima clasă
cuprindeau adjectivele care intrau în declinarea I la femenin,cea de-a
două era format din djectivele de declinarea a treia.Dacă se iau în
consideraţie combinaţiile de valoare caracteristice adjectivele
latineşti trebuie împărţite în cel puţin cinci clase.

a) nus,-a,-um

b) iger,-a,-um

c) acer,acris,acre

d) ristis,-e

e) anper.

De obicei însă,clasificarea adjectivelor s-a făcut ţinind seama numai

de numarul formelor deosebite după gen la nominativ singular.După
acest creteriu,adjectivele se grupau numai în trei categorii:

a)cu trei terminaţii;

b)cu două terminaţii;

c)cu o singură terminaţie;

28
În prima categorie intrau adjective terminate in-us la masculin,în -a
la femenin şi în-um la neutru,adjectiv de timpul niger,nigra,nigrum şi
13 adjective de tipul acer,acris acre.Adjectivele cu două terminaţii de
tipul tristis şi triste,ca de altfel şi adjectivele cu o singură terminaţie
la nominativ singular,de pildă pauper,Realizau numai onoziţia de gen
Animat –Înanimat.

Morfemele de număr şi caz de adjectivelor au urmat în marea lor

majoritatea parcurs de flixiunea substantivală.În schimb,în categoria
genului s -au produs multe modificări se manifistă tot mai pregnant
tendinţa de trecere a adjectivelor spre categoria cu trei terminaţii,în
special spre bonu –a,-um.

Un fenomen asemănător se petrece şi cu alte adjective de declinarea

a III-a,fie că aveau două terminaţii la nominativ singular,fie că nu
aveau decît o singură terminaţie.Ca şi substantivele de
tipulpner,adjectivele de declinarea a III-a ,terminate în-r trec
spre,tipul celor terminate în-ns.În mare măsură,adjectivele de
declinare a III-a latinească au încetat să mai aibă în spaniolă forme
deosebită după gen (triste hombre-triste mujer).

Tipurile de flexiune în limbile romanice diferă esenţial de

cele latineşte.În romănă.â,bogată de tipuri flexionare se explică,
poate, prin modificarile importante de structura fonumatică a temelor
datorită,în parte,mulţim de derivare în îiu,îu,în,tor,ac şi
comportamentului spucific al vocalelor faţă de consoaneli R c g
precedente.

În franceză nu există decît două tipur mari:Variabile,dintre care cele

mai multe nu realizaeză niciodată opoziţia singular-plural ci numai
masculin-femenin.

29
În mare măsură,formanţii care se combină cu teme adjectivale sînt
identici cu cei corespunzători substantivului.Morfemele de gen
număr şi caz au în italiana şi romănă prin exelenţă structură
vocalică.În franceză au structură consonantică,în limbile ibiro -
romanice structura formanţilor se împarte aproape egal între tipul
vocalic şi ipul vocală+consoană.

Comparaţia

Morfemele de comporaţie indicau în latină ca şi în limbile

romanici,raportul stabilit între două fenomene A şi B, în baza unei
caliţăţi comune expremată de adjectivul care se comporă.

În cazul pozitivului,termenul de comporaţie era zero.Atît cît

comporativul de superioritate,cît şi suportativul indicau fantul că
obiectul A posedă calitatea C într-un grad mai înalt decît B.Numai în
cazul supertativului, obiectul A este inclue în mulţimea obiectolir B.

Atît comportativul cît şi supertativul putea fi folosit şi fără

complement de comparaţie şi atunci aveau valoarea ,, supertativul
absolut”.

3.4. Numeralul

Numeralul se distinge de celelalte părţi de vorbire prin faptul că nu

poate intra în raport de c o m b i n a r e cu morfemele de număr ale
cuvintelor pe care le însoţeşte. Astfel, unu şi numeralele ordinale se
unesc numai cu forma de singular a substantivelor; de la doi în sus
numeralele cardinale, ca şi cele distributive, cer numai morfeme de
plural.
Numeralul seamănă însă cu pronumele, prin faptul că poate fi folosit
singur, fără substantiv (şi fără articol) în poziţii în care este
substituibil printr-un nume (cf. trei pleacă ■— ei pleacă r~ oamenii
pleacă), dar şi cu unele adjective nedefinite, întrucît se aşază înaintea
numelor pe care le determină.Aceste^semănări au favorizat
extinderea unor desinenţe din categoria numelor sau pronumelor la
cea a numeralului.

30
1. Numeralele cardinale
Dintre numeralele cardinale, se declinau în latineşte numai unus,
duo, tres, miile (sub forma pluralului milia) şi formele de plural ale
lui centum. Limbile romanice au pierdut unele forme ale acestor
numerale latineşti. Singur unus păstrează pînă astăzi pretutindeni un
feminin alături de masculin, şi aceasta datorită influenţei exercitate
de adjectivele cu trei terminaţii (bonus, - a, -um), în flexiunea cărora
a fost înglobat unus, -a, -um: rom. un(u), unatâLuno, una; fr. un,
une; prov. un, una; sp. uno, una; pg. um, urna. „Doi" şi-a modificat
forma încă din latina tîrzie, adaptîndu-se la flexiunea adjectivală : dui
(în locul clasicului duo), duae, dua. TSFumai româna şi portugheza
conservă cîte două forme de la acest numeral: rom. doi (mase), două
(fem.), pg. dous şi dois (mase), duas (fem.)r Celelalte limbi romanice
au cîte o singură formă pentru ambele genuri: it. due, fr. deux, prov.
deus, sp. dos. Vechea franceză şi vechea provensală cunoşteau,
întocmai ca la substantiv, forme deosebite pentru cele două cazuri
(subiect şi regim) şi pentru cele două genuri: v. fr. dui — dous
(mase), dous — dous (fem.); v. prov. duo (doi) — dos (mase), doas
— doas (fem.) . Şi în alte limbi găsim, pentru epocile lor mai vechi,
forme diferite după gen la acest numeral. „Trei" prezintă astăzi o
singură formă pretutindeni (cu excepţia unor graiuri popu-lare) : rom.
treijii. tre, fr. trois, prov., sp., pg. tres, dar aspectele vechi ale unora
dintre idiomurile romanice aveau forme pentru ambele genuri, iar
vechea franceză şi vechea provensală şi pentru cele două cazuri pe
care le cunoaştem de la declinarea substantivului: v. fr. troi— trois
(mase), trois — trois (fem.); v. prov. trei — tres (mase şi fem.).
Formele româneşti compuse ale lui „trei" : tustrei (mase) —
tustre(i)le, datorită articolului definit adăugat la feminin, se
deosebesc după gen.
Pentru „doi" (considerat ca o colectivitate), unele limbi romanice
posedă un numeral special, compus din lat. ambo (pop. ambi),
ambae, ambo şi dui, duae, duo : rom. amîndoi, amîndouă, it.
ambidue (şi amendue), v. fr., v. prov. amdui (cu diverse forme
după caz şi gen), sp., pg. ambos a dos. Ambi, -ae s-a transmis şi
singur unora dintre limbile romanice: v. rom. îmbi, îmbe; v. it.
ambi, ambe; v. fr. ambas (fem.), n. fr. ambesas „unu unu" (la jocul
de table), n. fr. ambe „două numere trase deodată (la loterie)"; v.
prov. ams (mase), ambas (fem); v. sp. amos, - as; n. sp., pg.
ambos, -as.
Numeralele de la 11 la 19 prezentau neregularităţi în modul de
formare : de la

31
11 la 17 erau compuse ale lui decim cu unităţile corespunzătoare :
unde -cim, duodecim etc. Acest sistem era înlocuit însă în cazul lui 19
şi 18 prin operaţia de scădere a unităţilor din zeci: undeviginti = 20—
1 = 19; duo-deviginti=20—2 = 18. Paralel cu aceste forme circulau
variante facultative ca duo et (ac) decim..., novem et (ac) decim sau
decern (et) duo etc, care expri-mau operaţia mai simplă a adunării.
Aceste variante au înlocuit în latina populară în primul rînd
numeralele „18" şi „19", exprimate prin construcţii mai greoaie şi
izolate faţă de sistemul de formare a numeralelor de la 11 la 17, \ şi,
în multe regiuni, s-au extins şi asupra lui „17" : it. dicias(s)ette,
diciotto, dician(n)oce: cf. dix-sept, dix- huit, dix-neuf, cîteodată chiar
şi asupra lui ■zA&^j cf. sp. diez y seis, diez y siete, diez y ocho, diez y
nueve. j~Este posibil ca în latina orientală sistemul de exprimare prin
adiţiune să se fi extins asupra tuturor numeralelor de la 11—12 încă
din latină. Influenţa slavă sau a substratului s-ar fi exercitat atunci
numai în ceea ce priveşte elementul de legătură : spre (calc după si.
na).
Dintre celelalte numerale cardinale sînt interesante, din punct de
vedere morfologic, următoarele : viginti, al cărui continuator fr. vingl
primeşte desi-nenţa -s, cînd se combină cu quatre {quatre vingts
„80") şi esle urmat imediat de un substantiv; cenlum, al cărui plural
în franceză are desinenţa -s, dacă după el nu se găseşte alt numeral,
iar în spaniolă şi în portugheză desinenţele -os (mase), -as (fem.) în
toate împrejurările, şi miile, păstrat în italiană cu două forme (miile
sing., mila plur.), în celelalte cu una singură (mii pretutin-deni, din
sing. miile, si mie la noi, din plur. milia).
Numeralele de la „20" la „90", italiana, spaniola şi portugheza au
păstrat numeralele latineşti corespunzătoare (viginti, triginta etc), cu
modificările fonetice proprii fiecărei limbi tei cu dispariţia, în toate, a
lui g, pe cînd franceza şi provensala au dezvoltat, alături de formele
latineşti, un sistem vigesimal (de numărătoare din 20 în 20), existent,
pînă astăzi, în fr. quatrevingl, qualre-vingt-dix (cf. şi soixante-dix,
care arată ceva asemănător, căci însemnează „G0", adică „3 X 20",
plus „10") 2. în unele dialecte franceze se întrebuinţează obişnuit
(chiar în vorbirea oamenilor instruiţiJuL septante, huilante şi nonante
(din lat. septuaginla, octoginta şi nonaginta).] Româna se abate şi
aici de la sistemul romanic pur, în ensul că, întocmai ca la 11—19,
cuvintele care arată numerele sînt latineşti, dar îmbinarea lor are la
bază un procedeu neromanic : douăzeci, treizeci... nouăzeci; „zece" a
fost tratat ca un substantiv şi pus la plural (cf. două sute, trei sute
etc). Tot vechea slavă şi, probabil, limba populaţiei autohtone (vezi

32
nota1, p. 155) au servit ca model: duca deseli „20", petl deseti „50",
alb. tridhjete „30", pescdhjete „50" etc. Numai viginti s-a transmis
limbii noastre, şi anume dialectului aromân, unde îl înlilnim sub
forma yinghiţi. Păstrarea acestui numeral, singurul din seria zecilor,
trebuie să se fi datorînd unui sistem special de numărătoare, care
aminteşte de fr. qualre-vingt etc. (în sensul că va fi avut la bază tot pe
„20", nu pe „10", ca de obicei). Ar mai fi de spus, cu privire la limba
noastră, că sută nu e de origine latină, ci, foarte probabil, slavă sau,
poate, mai curînd, autohtonă. De ce în română s-au păstrat toate
numeralele cardinale latineşti şi numai centum nu este greu de spus.
Unii s-au gîndit la omonimia cu cinci: pluralul lui centum ar fi trebuit
să sune în româneşte cinţi (arom. ţinti), aşadar aproape (sau •chiar)
identic cu cinci (arom. ţinti),
Numeralele ordinale. În ce priveşte numeralele ordinale, deosebirile
dintre limbile romanice sînt şi mai mari decît cele constatate la
numeralele car dinale.( Faptul nu trebuie să ne mire. Celelalte
numerale, în afară de cardinal, exprimă ideea de număr numai în
subsidiar, şi aceasta le face să fie mai puţin concrete decît cele
cardinale, care servesc exclusiv la numărătoarea obiectelor de tot
felul, şi să pară, în vorbirea populară, necesare, dacă nu de prisos.
Aceasta mai ales în cazul numeralelor de la „unsprezece" în sus, care
prezintă şi dificultăţi de ordin formal, greu de învins, întrucît sînt
alcătuite din numeralele cardinale corespunzătoare plus diverse
adaose, ceea ce dă naştere unor cuvinte neobişnuit de lungi. O dovadă
în acest sens este tendinţa unor limbi, printre «le a noastră, de a
înlocui numeralele ordinale prin cardinale, chiar pentru numere mici
şi chiar în vorbirea oamenilor instruiţi, care altfel
sînt deprinşi să mînuiască forme şi cuvinte „grele" : cf. anul doi,
capitolul şapte, pagina zece etc. De aceea numeralele ordinale
latineşti transmise limbilor romanice sunt puţine şi numai dintre cele
de la „1" la „10".
Şi de data aceasta româna ocupă un loc aparte faţă de celelalte
idiomuri romanice, întrucît păstrează mai puţine numerale ordinale şi,
pentru altele, recurge la mijloace de formare imitate, măcar in parte,
după alte limbi. Lat. primus, -a ni s-a transmis p „izolări" (formule
devenite fixe cu vremea), ca primăvară < prima -f- vera ( = clasic
ver, -is), din sau de- a-primă etc. (v. rom. şi dial.), prima cer „văr
primar" etc. (megl.). Tot aşa primarius, -a> primar, -ă (în formulele
văr primar şi vară primară, apoi în cale primară „prima vizită pe
33
care o face tînara căsătorită la părinţii săi opt zile după nuntă" sau
„prima vizită a tinerilor însurăţei la părinţii soţiei după nuntă"). Ter-
tius, de asemenea, ni s-a transmis într-o „izolare" : an ţărţ „acum doi
ani" (adică „al treilea an socotit înapoi de la cel curent"). în sfirşit,
latinesc este şi Intli, -a, care provine dintr-un antaneus < ante + suf. -
aneus K Celelalte numerale ordinale sînt formaţii româneşti, în sensul
că au luat naştere pe terenul limbii noastre,,fără altă legătură cu latina
decît aceea că elementele care le stau la bază sînt latineşti. Procedeul
constă în dubla articulare a nume-ralului cardinal corespunzător: al
doilea, a doua; al treilea, a treia; al două-zecilea, a douâzecea; al o
sutălea, a o suta etcj Şi de astă dată se pare că limba noastră a
procedat, în parte, potrivit unui model străin (slav şi, poate, autoh-
ton, căci albaneza seamănă într-o anumită măsură cu româna).
La polul opus românei se află italiana, care a păstrat mai multe
numerale ordinale latineşti decît celelalte limbi romanice şi totodată
sistemul însuşi de a forma numerale noi. Primite direct din latineşte
sînt: primo, terzo, quarto, sesto, settimo şi ottavo (fiecare cu forma
feminină corespunzătoare în -a), celelalte trebuie considerate ca
împrumuturi din latină, deşi aparent nu diferă prea mult de primele în
ce priveşte modificările fonetice (cf. secondo, decimo, vigesimo etc) .
Şi franceza avea, în epoca ei veche, destule numerale ordinale
transmise direct din latineşte : tierz (astăzi tiers), quart (astăzi cu
valoare de substantiv), quint, sedme (< septimus), oitieve (< octavus).
Alături de acestea au apărut, încă din epoca medievală, formaţii în -
isme, după modelul lui disme (astăzi dime „dijmă") < decimus, de
altfel puţine şi cu o viaţă scurtă, căci au fost înlocuite prin actualele
forme terminate în -ieme, care au înlăturat şi pe cele vechi. Dacă
excludem pe premier (< primarius), putem spune că franceza
contemporană nu posedă nici un numeral ordinal x transmis direct din
limba latină.
Celelalte limbi romanice (provensala, spaniola şi portugheza) merg,
în gene-ral, împreună. Au păstrat, toate, numeralele ordinale latineşti
primus (şi primarius), secundus, quartus, quintus şi octavus,
provensala în plus pe ter-tius (la fel cu franceza), iar spaniola şi
portugheza în plus pe sextus (la feminin şi cu valoare substantivală;
cf. sp. siesta „ora a şasea din zi; amiază: odihna de la amiază", care,
cu sensul ultim, a fost împrumutat de numeroase limbi, printre care şi
a noastră : siestă, în a-şi face siesta). Trebuie precizat că unele dintre
numeralele în discuţie au existat numai în fazele vechi ale acestor
limbi.
34
In general, aşa cum am mai spus, limbile romanice actuale manifestă
tendinţa de a înlocui numeralele ordinale prin numerale cardinale.
Această tendinţă s-a realizat, mai mult ori mai puţin complet, în ce
priveşte indicarea diverselor aspecte cronologice ale timpului: orele,
anii şi datele lunare se exprimă în toate idiomurile romanice prin
cardinale. De pildă : rom. (la ora) două, it. (alle) cinque, fr. (ă) neuf
heures (du matin), sp. (a) las tres; rom. (în anul) o mie nouă sute, it.
(nelVanno) miile ottocento tre, fr. (Van) mii sept cent quatre, sp.
(ano) mii ochocientos noventa etc.; rom. trei martie, it. ii cinque di
ottobre, fr. le quatorze juillet, sp. a cinco dias de abril etc. 2'L"a
acestea se pot adăuga fapte similare, de dată mai recentă, şi anume
indicarea numărului de ordine al unui capitol, al unei pagini, al unui
articol de lege etc. tot prin numerale cardinale : rom. capitolul doi, fr.
chapitre cinq, it. pagina cento, sp. articulo siete etc. La noi, anii de
studiu din învăţămîntul superior se exprimă adesea la fel: anul unu,
anul trei.
În astfel de cazuri trebuie să invocăm, între altele (pentru o epocă
mai apropiată de a noastră), influenţa scrisului: din moment ce, mai
ales la numărătoarea paginilor unei cărţi, au început a se întrebuinţa
cifrele arabe, care s-au citit, probabil totdeauna (de către europeni),
ca numerale cardinale, era inevitabil să se piardă treptat conştiinţa că
este vorba de ordinea paginilor şi nu de numărul lor. A prevalat astfel
perceperea vizuală asupra înţelesului. La fel s-au petrecut ulterior
lucrurile cu ordinea capitolelor, a articolelor unei legi etc, chiar dacă
s -a continuat folosirea cifrelor romane, care, după ce europenii au
cunoscut pe cele arabe, au căpătat valoare de numeral ordinal. Faptul
că cifra venea, în scris, după substantivul respectiv (capitolul I, arti-
colul V etc.) a dus, desigur şi sub influenţa uzului deja creat cu
pagina 12 etc, la citirea ei ca numeral cardinal, deci la înlocuirea
ordinalului prin cardinal .
Numeralele adverbiale. Potrivit tendinţei, mereu constatată pînă
aici, de a se recurge la mijloace mai expresive, limbile romanice au
creat noi numerale adverbiale dintr-un substantiv, care nu este acelaşi
pretutindeni, precedat de numeralul cardinal : rom. o dată (de la
„doi" încolo, apare ori, pluralul lui oară < lat. hora), it. una volta, fr.
une fois, sp. una vez, pg. urna vez etc. Apar, sporadic, şi alte
substantive: v. it. fiata, vicata, v. fr. voie „mers, cale", tour, coup etc,
apoi derivate de la unele dintre cele deja amintite (v. fr. fiee, foiee,
prov., sp., pg., vegada) 2 etc.
Numeralele distributive şi multiplicative.Din latină s-au transmis
în limbile romanice, cu totul excepţional : sin-gulus> rom. singur,) v.

35
fr. sangle, prov. sengles, sp. sendos, pg. sendos (şi senh-os); simplus
> it. scempio; duplus > it. doppio, fr. double, prov. doble, toate cu
valori diferite de ale cuvintelor latineşti corespunzătoare.

Numeralele nedefinite. În unele limbi romanice, urmaşii lui unus,

de la sensul „unu (un oarecare individ) dintre mai mulţi (de acelaşi
fel)", au ajuns să însemneze „oricine, cineva" (un individ, oricare ar
fi el). Fantul a avut şi urmări morfologice, căci se poate vorbi şi
despre mai mulţi indivizi oarecare, nu numai despre unul, ceea ce a
dat naştere formei de plural (rom. unii, v. fr. unfejs, v. prov. uns, unas
etc). De aici, alte consecinţe, de pildă întrebuinţarea formei de plural
cu sens de singular pe lîngă un substantiv pluralia tantu?njv. h.unes
leltres, v. prov. unas lettras „o scrisoare", sp. unas lijeras „(o pereche
de) foarfeci" etc, sau trecerea acestui numeral, din punctul de vedere
al întrebuinţării, în categoria pronumelui-(şi adjectivului) nedefinit,
ca în rom. unii muncesc, alţii stau degeaba; unii oameni sint tăcuţi,
unde unii şi-a pierdut înţelesul de numeral, chiar dacă menţinerea
raportului paradigmatic faţă de un(ul), al cărui plural este, îl face să
păstreze ceva din valoarea numerică originară.

Limba latină posedă cîteva adjective, care, prin noţiunea exprimată

de ele, aveau elemente comune cu numeralele nedefinite. Acestea
erau multus, paucus, omnis ş.a. Limbile romanice, toate sau numai
unele, le-au păstrat, iarăs[ total sau parţial, asimilîndu-le sintactic cu
numeralele.
Pe multus l-au păstrat toate, cu excepţia francezei noi, i care a
înlocuit pe vechiul mout prin bcaucoup, force sau bien. In unele
idiomuri romanice de vest, urmaşii lui multus pot indica un singur
obiect, dacă vorbitorul îşi imagi-nează mulţimea respectivă ca
alcătuită din obiecte izolate şi are în vedere numai pe unul dintre ele :
v. prov. mouta lagram a veguda „multă lacrimă a văzut", v. sp.
fablaba mucha palabra loca „vorbea multă vorbă nebună". De fapt,
în ambele exemple numeralul are înţelesul de „cîte o(lacrimă, vorbă),
cîte una". Ceva asemănător avem în rom. anul acesta este muscă
multă: expresie folosită de apicultori cînd roiurile de albine sînt
bogate, „roiesc" bine {muscă are formă de singular şi înţeles de
plural).

36
Si omnis, care s-a transmis numai italienei, cunoaşte uzuri similare it.
ogni şi ogna continuă forme latineşti de plural (primul, mai puţin
sigur decît al doilea), ele se întrebuinţează totdeauna cu valoare de
singular : ogni uomo„fiecare (orice) om", ogni volta „de fiecare dată"
(observăm că ogni rămîne neschimbat, indiferent de genul
substantivului pe care-1 însoţeşte).

Procesul opus s-a petrecut la totus, ai cărui urmaşi romanici au

ajuns să se întrebuinţeze şi la plural, deşi iniţial au avut sens de
singular : de la ideea de „întreg" s-a trecut uşor la aceea de
„totalitate", adică de „multiplicitate", care implică existenţa mai
multor obiecte. Astfel, totumaurum „aurul întreg" (= întreg aurul
despre care este vorba) a fost înţeles ca „tot aurul" ( — toate felurile
de aur).
Italiana prezintă cîteva cazuri interesante din punctul de vedere
discutat aici (în legătură cu modificarea sensului sintactic la
numeralele nedefinite). Avem de o parte pe qualche, totdeauna la
singular, dar cu înţeles de plural : qualche giorno „cîteva zile",
qualche cittâ „cîteva oraşe" (observăm că nu-şi schimbă forma nici
după gen), de alta pe parecchi, care, dimpotrivă, apare numai la
plural : parecchi giorni „cîteva zile", pareechie cittâ „cîteva oraşe".
Qualche este, la origine, un pronume nedefinit de genul neutru, al
cărui sens de numeral izvorăşte din acela de nedefinit şi care a
început a fi întrebuinţat ca adjectiv (determinant al unui substantiv);
de aici lipsa de acord în gen şi număr cu substantivul 1. Parecchi este
pluralul lui parecchio „pereche" {= mai mulţi, mai multe); la început
se va fi spus un parecchio giorni, apoi s-a lăsat la o parte, ca fiind de
prisos, un, iar parecchio a fost tratat ca adjectiv şi, fiindcă sensul era
de plural (cerut chiar de substantivul următor), a căpătat şi formă de
plural. Seamănă cu it. qualche şi parecchi, fr. quelques (jours), sp.
algunos (dias), chiar dacă acestea prezintă un acord gramatical
desăvîrşit (formă de plural şi sens tot de plural). Asemănarea constă
în faptul că quelques şi alguno sînt, la origine, tot pronume
nedefinite, care, datorită caracterului lor nedefinit, au putut fi
întrebuinţate ca numerale (nedefinite şi ele), la fel cu cele două
cuvinte italieneşti discutate mai sus.

37
 3.5. Pronumele

Pronumele personale

Pronumele personale latineşti se distingeau de toate celelalte

pronume prin faptul că excludeau un determinant adjectival. În limba
latină, pronumele personale erau prin excelenţă pronumele
vorbitorilor : ego, tu, nos, vos. Valoarea de persoana a treia, ,,despre
care se vorbeşte", nu avea un formant special, ci era inclusă în
conţinutul semantic al formelor substantivale şi al prenumelor
demonstrative (is,hic, iile etc.). Categoriile gramaticale caracteristice
pronumelui personal latinesc erau : persoana, cazul şi numărul.

Persoana. Caracterul gramatical al morfemului de persoană se

manifestă în natura obligatorie a relaţiilor pe care le contractă, în
combinaţie cu nominativul, faţă de morfemul de persoană al
verbului-predicat(acord). Fiecare morfem de persoană determină un
anumit mod de organizare în cadrul celorlalte categorii de morfeme.

Numărul. Din punct de vedere semantic, nos şi vos nu pot fi

considerate ca plurale ale lui ego, respectiv tu. Nos se referă la
vorbitor şi conlocutor(i) sau la alte persoane care nu participă la actul
vorbirii :

„nos" = „eu" + „tu" „eu" + „voi" „eu" + „el, ei".

Vos se poate referi la conlocutori, dar şi la alte persoane :

„vos"= „tu" + „tu" „tu" + „el, ei".

Din punctul de vedere al relaţiilor sintagmatice, ego şi tu se

comportă ca forme de singular, deoarece cer, în acordui cu numele
predicativ, morfeme de singular, în timp ce nos şi vos cer morfeme de
plural

Cazul. Flexiunea cazuală a prenumelor personale latineşti era foarte

bogată (avea şase cazuri), în combinaţie cu „singularul", acuzativul şi
ablativul aveau acelaşi formant (cf. me, te); în combinaţie cu

38
„pluralul", ablativul devenea identic cu dativul (nobis, vobis).
Persoanele a II-a şi a V-a (ale conlocutorilor) se distingeau de cele
ale vorbitorilor prin faptul că aveau „vocativ", puteau, adică, să
figureze în lanţul vorbirii fără nici o funcţie sintactică.

Caracteristicile principale ale prenumelor personale latineşti, ca, de

pildă, relaţia de incompatibilitate faţă de determinantele adjectivale,
non -apozitive, acordul în persoană între subiect şi predicat, natura
acordului în număr cu numele predicativ, s-au menţinut şi în limbile
romanice.

Au intervenit însă schimbări importante în categoria persoanei şi a

cazului. S-a dezvoltat categoria genului.

Persoana. Categoria persoanei s-a reorganizat prin introducerea

unui nou termen : persoana a III-a.

Încă din latina populară, pentru a relua un nume exprimat anterior,

din economie şi, poate, din necesităţi stilistice, s-a utilizat, din ce în
ce mai des, demonstrativul iile. Acesta arăta depărtarea în spaţiu de
actul vorbirii şi, din această cauză, era cel mai indicat să fie folosit în
cazul cînd persoana respectivă nu participa la actul vorbirii. În cele
din urmă, valoarea spaţială slăbeşte şi iile ajunge expresia persoanei
a III-a în marea majoritate a limbilor romanice.

Evoluţia lui semantică nu este însă suficientă pentru a-i permite să

fie con-siderat pronume personal.

O valoare asemănătoare avea în latină pronumele is, anaforic,

general, fără valoare spaţială. În limbile romanice însă, iile părăseşte
clasa demonstra-tivelor nu numai din punctul de vedere al substanţei
semantice, ci şi al complexului de relaţii sintagmatice şi
paradigmatice. Ca şi celelalte pronume personale, el pierde
posibilitatea de a se lega direct, fără pauză, de determi-nante
adjectivale specificative.

39
 Unele limbi romanice, ca de pildă sarda şi catalana, primesc ca
pronume personal lat. ipse, pronume de întărire care, în condiţii
determinate, putea să fie folosit şi singur cu sensul „iar el". În
italiană, urmaşii lui ipse au tins să elimine pe ai lui iile (cf. it. egli,
ella şi esso, essa, essi, esse).

O dată cu persoana a treia, clasa prenumelor personale primeşte

trăsături noi, printre care şi posibilitatea de a avea un antecedent, cu
care se acordă în gen şi număr. Această proprietate, pe care o au şi o
aveau încă din latină toate celelalte pronume (în afară de
interogative), rămîne însă caracteristică pentru persoana a III-a.

Categoria genului. Pronumele personale latineşti (pers. I şi a II-a)

nu aveau forme deosebite în funcţie de sexul vorbitorilor. În limbile,
romanice, persoana a III-a are morfeme deosebite pentru feminin,
masculin şi, uneori, chiar pentru neutru : cf. sp. ello „neutru", ca în
enunţul ello parece muy dificil „acest lucru pare foarte dificil", alături
de masculinul el şi femininul ella ; it. egli, ella, care se folosesc
numai pentru persoane, alături de esso şi essa, care nu sînt sensibile
la diferenţa dintre persoane şi nepersoane (lucruri sau animale).

Pronumele y corespunde construcţiilor prepoziţionale cu à; el

provine din adverbul latinesc ibi „acolo" (în acest loc, à cet endroit),
cu sensul figurat „a cette chose", luat ca punct de sosire. Cu vremea,
y a ajuns să reprezinte orice nume de lucru, uneori chiar de persoană,
introdus prin prepoziţia à.

Pronumele en provine de asemenea dintr-un adverb latinesc, şi

anume inde, cu sensul propriu „de acolo", iar figurat „de la acest
lucru", luat ca punct de plecare : cf. fr. J'en arrive (sens propriu) —
J'en conclus (sens figurat), în cele din urmă ajunge să ia o simplă
valoare de a reprezenta un lucru oarecare, uneori chiar o persoană,
introdus prin de, astfel încît devine echivalent cu de lui. d'elle etc. În
orice funcţie. De pildă : J'aime ma forêt el j'en connais tous les cuins
(lucru) ; Qui n'aime pas sus camarades n'en est pas aimé (persoană).

40
 Ca şi sp. lo, fr. en poate tine locul unei propoziţii întregi : il cédera,
n'en doutez pas (du fait qu'il cédera), il échoua et je n'en fus pas
surpris.

Pronumele y şi en intră în foarte multe galicisme : il y a, il ne m'en

veut pus; il s'en prend à moi etc...

O situaţie asemănătoare o are în ital. ne: me ne hanno parlato molti

„mi-au vorbit mulţi despre asta" ; cf. şi în prov. en (şi ne cu aceeaşi
valoare ca în franceză.

În spaniolă, posibilitatea de diferenţiere lingvistică a genurilor se

extinde şi la pronumele de persoana a IV-a şi a V-a (nosotros,
vosotros, masculin nosotras, vosotras, feminin). Combinarea lui nos
şi vos cu otro(< lat. alteru(m)), emfatică la început (cf. fr. nous-
autres, vous-autres), frecvent folosită în epoca medie, devine în
castiliană forma obişnuită a pronumelui personal. Frecvenţa ridicată a
combinaţiei intensive se datoreşte probabil faptului că formele simple
de nominativ ale pronumelor personale începuseră să-şi piardă
valoarea emfatică şi că în cadrul formelor simple cazul subiect se
putea confunda cu cazul obiect.

Cazul. Flexiunea pronominală a păstrat forme cazuale distincte mai

numeroase decît cea nominală. Mai mult, pronumele personale şi -au
format variante combinatorii : absolute şi conjuncte (formele absolute
se deosebesc de cele conjuncte prin faptul că pot să apară, între
pauze, fără verb) si au dezvoltat posibilitatea de a exprima opoziţia
emfatic ~ neemfatic. Formele emfatice constau de obicei din formele
neemfatice conjuncte la care se adaugă formele absolute.

Însoţirea celor două categorii de pronume este posibilă numai în

prezenţa verbului.

În cazul în care nu sînt folosite împreună, două cîte două, atît

formele con-juncte cît şi cele absolute au valoare neemfatică (cf. rom.

41
neemfalic : îmi dai emfatic : îmi dai mie ~ neemfatic : cui îi dai? —
mie).
Unele limbi romanice, ca spaniola şi româna, au creat o formă
speciala, care cere prezenta unei prepoziţii (prepoziţionalul). În toate
limbile romanice, combinaţiile prepoziţionale nu pot realiza opoziţia
Emfatic - Neemfatic prin alăturarea formelor absolute la cele
conjuncte şi nu diferă ca formă în funcţie de prezenţa sau absenţa
verbului. Dativul şi acuzativul neemfatic sînt totdeauna diferite la
pronumele conjuncte de persoana a III-a.

În sfîrşit, oallă trăsătură comună limbilor romanice constă în faptul

că pro-numele conjuncte se aşază totdeauna înaintea verbului (la
indicativ şi con-junctiv). În spaniolă, română şi italiană, pronumele
conjuncte se aşază după verb, dacă acesta este la imperativ sau la
gerunziu, în franceză, după impe-rativ se foloseşte forma absolută.

Franceza seamănă cu spaniola în ceea ce priveşte organizarea

formelor neemfalice, prin faptul că are aceeaşi formă pentru dativul şi
acuzativul neemfatic conjunct la persoanele I şi a II-a (me, te). Ea se
deosebeşte însă de toate celelalte limbi romanice prin aceea că
formele neemfatice conjuncte de nominativ continuă vechile forme
emfatice latineşti (je < ego, la < tu etc.). Faptul acesta este considerat
ca o consecinţă a uniformizării accentuate a distincţiilor dintre
morfemele verbale de persoană.
Deoarece, în marea majoritate a cazurilor, pronumele personale
neemfatice conjuncte în nominativ indică diferenţele de persoană ale
întregului enunţ (Pronume + Verb), unii cercetători sînt înclinaţi să le
treacă în categoria morfemelor gramaticale verbale. Dar formele de
persoana a III-a (il, elle etc.) se pot înlocui prin substantive şi, in
consecinţă, îşi păstrează încă valoarea pronominală (cf. il marche —
l'homme marche). În vorbirea populară însă, substantivul se alătură
pronumelui (l'homme il marche [lôm imars]); [1.p.124], în acest caz,
valoarea pronominală a formelor conjuncte dispare.
Italiana se apropie de română şi de spaniolă prin faptul că
pronumele personale în nominativ provenite din formele absolute
latineşti au păstrat caracterul facultativ şi valoarea emfatică. Se

42
aseamănă cu franceza şi se deosebeşte însă de română şi de spaniolă
prin absenţa prepoziţionalului.

Formanţii pronominali latineşti sînt în mare măsură bine

conservaţi în limbile romanice

Persoana I, de pildă, are, cel puţin la cayurile oblice, formantul m-,

per-soana a doua, formantul t- ş.a rn d.

Lat. ego a pierdut pe g, cum dovedesc toate limbile romanice, care

nu au păstrat această consoană (rom en, it. io, fr. je, prov.jo, sp. yo,
pg. eu). S-au păstrat şi alte cazuri dativul mihi, din care a ieşit mi în
cele mai multe limbi (alături de mi, în română apare şi forma mie), şi
acuzativul me, care a dat me (rom. mă şi mine, cu - ne de la cine <
quem + -e). Exact la fel se prezintă situaţia persoanei a II-a :
nominativ tu, dativ tibi, devenit, în general, ti (rom. ţi şi ţie.: cf. mi,
mie), şi acuzativul te, redat prin te (limba noastră are şi la această
persoană două forme : ie, tine, cf. cele spuse despre mine). Din
masculinul iile (lat. pop. illu, adică illus, sub influenţa adjectivelor de
tipul bonus, - a, - um) au rezultat : rom. el(u), it. egli (cu finala -i
apărută prin analogie cu alte forme pronominale), fr. il, prov. el, sp.
él, pg. elle. Din femininul illa provin : rom. ea, it. ellu, fr. elle, prov.
ila, sp. ella, pg. elle. Dativul masculin (popular illui, din illi,
influenţat de huic şi cui, dativele lui hic, respectiv quis) şi dativul
feminin (pop. illae, apoi illaei) au dat, primul . rom. lui, îl lui, ir lui,
al doilea . rom ei.itl. lei, v. fr li. La plural, dativele nobis şi vobis s-au
transmis în română (nouă şi vouă) şi în sardă (nois, vois). Celelalte
limbi romanice folosesc sistemul flexiunii nominale, cu a înaintea
formei de acuzativ (care-i idenlică cu a nominativului). Persoana a
III-a a păstrat nominativul în română (ei,elle), italiană (masc. eglino,
cu -no luat de la verbe : egli cantano –eglino cantano, ca să nu se
confunde cu sing. egli; fem. elleno) şi franceză (masc. ils, dar în
limba veche il, fără -s, fiindcă nici lat. illi nu avea -s la nominativ;
fem. elles, cu aceeaşi observaţie), acuzativul în alte limbi romanice,
unde funcţionează şi ca nominativ (sp. ellos, ellas, pg. eles, elas) şi
genitivul, care îndeplineşte şi funcţia de dativ : illorum > rorn. lor, it.

43
loro, fr. leur (acestea sînt singurele limbi care l-au păstrat ; cf. mai
sus illui şi illaei).
Unele limbi romanice au primit, pentru persoana a III-a, şi pe lat.
ipse (pop. ipsu(s), -a, -um) : rom. (d)însul, -a (cu d- < de), folosite
pînă astăzi mai ales cu prepoziţii înainte; it. esso, ess.

În ceea ce priveşte formele neaccentuate ale prenumelor personale,

ele apar cu deosebire la cazurile oblice. (Şi la nominativ există astfel
de forme; de pildă, fr. je are la bază, de fapt, pe ego, adică pop. eo
neaccentuat; tot aşa nous şi vous, care, dacă ar fi fost accentuate, —
în frază, bineînţeles —, ar fi dat neus şi veus, căci nos şi vos aveau o
lung, deci închis, care în franceză trebuia să devină eu, ca în dolore >
douleur.) Faptul este, în fond, de natură sintactică : cazul oblic
însemnează funcţia de obiect, parte secundară a propoziţiei, deci
neaccentuată. Cînd, din diverse motive, vorbitorul simte nevoia să
scoală în evidenţă obiectul, atunci acesta se accentuează. Rezultatul
este că limbile romanice au păstrat, la cazurile oblice ale pronumelui
personal, forme accentuate alături de cele neaccentuate.
În româneşte avem forme numeroase chiar la unul şi acelaşi caz,
datorită foneticii sintactice. Dativul mihi a dat mi, cu varianta îmi, tot
aşa tibi > ţi (şi iţi) şi illi (forma clasică) > i (şi îi). Acuzativul me, te,
se au devenit respectiv mă, te, să (literar se), iar illum> l (în limba
veche lu), îl; illam > o. Plurarul : dativul nos > ne (v. rom. nă) şi ni,
vos > vă şi vi, illis > le, li; acuzativ nos > ne, vos > vă, illos > i (şi îi),
illas > le.

Italiana are mi < me, ti<te, lo<illum, la < illa, si<se, pentru ambele
cazuri (dativ şi acuzativ). Pentru plural la pers. I se foloseşte ne <
inde şi ci < hic-ce, iar la a II-a vi < ibi. Persoana a III-a sună li atît la
dativ, cît şi la acuzativ, deşi, în general, se admite că dativul provine
din illis, pe cînd acuzativul din illos (cu -s căzut, ca de obicei, în
italiană, şi cu o devenit i, prin analogie cu alte forme de plural, care
se termină, cum ştim, totdeauna în i sau în e). Forma de dativ li este
comună ambelor genuri (aşa era şi în latineşte); la acuzativ se face
distincţie de gen: li apare numai la masculin, le < illas (cu aceleaşi

44
modificări, adică -s dispărut şi cu a transformat, analogic, în e,
semnul caracteristic al pluralului feminin) numai la feminin.
Forme pentru genul neutru de la acuzativul pronumelui de persoana
a III-a singular, ca, de pildă it. lo, fr. le, sp. lo, sînt rezultate toate din
illum (cf. lat illud), cum dovedeşte, în afară de sens (care ar putea fi
exprimat şi prin feminin, ca la pronumele demonstrative româneşti,
de exemplu), aspectul fonetic, asemănător, de altfel, cu al
masculinului, cum nici nu se poate.

Pronumele de politeţe

S-au creat relativ lîrziu în limbile romanice. Unele dintre ele sînt
formaţii de adresare oficiale dezvoltate în stilul juridic, administrativ,
de la curte (cf. rom. dumneata — domnia ta; pg. voce, sp. usted<
vuestra rnerced „graţia voastră"). Altele sînt rezultatul convertirii în
„reverenţă" a semnificaţiilor de „pluralitate" sau de depărtare,
neirnplicare în actul vorbirii : fr. vous, it. voi sau Lei.

În franceză şi în spaniolă reverenţa are un singur grad : cf. fr. tu —

vous; sp. tu — usted; vos -~ ustedes; în română, în italiană şi în
portugheza literară, pronumele de politeţe se împart în emfatice si
nonemfatice : rom. tu - dum-neata - dumneavoastră pentru singular;
voi - dumneavoastră la plural pentru persoana a II-a şi el — dînsul —
dumnealui pentru persoana a III-a; [2.p.85 - 86 ], it. tu / voi — Lei
(începînd cu sec. XVI); pg. tu / voce ~ o senhor". [3.p.182].

Deosebirea dintre pronumele de politeţe şi cele personale nu rezidă

numai în substanţa semantică, ci, la unele dintre ele. şi în distribuţie,
în tipurile de relaţii contractate cu morfemcle de persoană şi de
număr (cf. dumneavoastră, care se combină şi cu singularul şi cu
pluralul numelui predicativ).

Persoana. În română şi în franceză, pronumele de politeţe cere

aceeaşi persoană (a II-a sau a III-a) ca şi corespondentul personal (tu,
dumneata vii; voi, dumneavoastră veniţi; el, dinsul, dumnealui vine;
45
ei, dînşii, dumnealor vin), în spaniolă, pronumele de reverenţă cere
numai persoana a III-a singular: usted canta sau plural ustedes
cantan. În portugheză, ambele

altminteri, din moment ce în latineşte ambele genuri aveau forme

identice la acuzativul singular. Atît la singular, cît şi la plural, pentru
amîndouă genurile, formele neaccentuate ale pronumelui de persoana
a III-a pierd, cum am văzul, pe i-(pop. e-). Aceasta, din cauza lipsei
de accent în frază: pronumele era (şi este), în asemenea împrejurări, o
simplă anexă a verbului (pe care-) determină ca obiect, direct sau
indirect), ceea ce a dus la pierderea vocalei iniţiale. Cînd era
accentuat, de exemplu la nominativ (funcţia sintactică a acestuia este
aceea de subiect, de parte principală a propoziţiei), vocala s-a păstrat
şi a rezultat, din acelaşi illu, să zicem, rom. el, fr. il etc. (v. rom elu.
cu două silabe, ca în latineşte).
Pronumele de politeţe cer persoana a III-a : voce sau senhor canta, în
timp ce it. voi se comportă ca un pronume de persoana a II-a plural
(voi cantate), iar Lei ca unul de persoana a III-a (Lei cânta).

Numărul. Singurele limbi unde se lace din punct de vedere

morfematrc distincţia între singular şi plural în cadrul prenumelor de
politeţe sînt spaniola (sg. : usted - pl. ustedes) şi româna (dinsul —
dinşii; dumnealui ~ dumnealor). Dar în română, ca şi în franceză,
pronumele de politeţe, cel puţin una dintre formele lui, pot comanda
atît morfeme de singular cît şi de plural în acordul cu numele
predicativ : cf. rom. dumneavoastră sînteţi bun sau dumneavoastră
sînteţi buni şi fr. vous etés bonne sau vous êtes bonnes.

„Pluralul" în combinaţie cu „persoana a II-a" provoacă în română

suspen-darea opoziţiei Emfază ~ Nonemfază, iar în franceza
determină reducerea opoziţiei Reverenţă ~ Nonreverenţă.

Pronumele reflexiv

Este tratat în gramatici împreună cu pronumele personal. De altfel,

în latină, pronumele reflexiv putea să ia valoare de pronume personal
de persoana a III-a în stilul indirect (oralio obliqua).

46
 Din punct de vedere lingvistic, relaţional, reflexivul latin se
deosebea de pronumele personal prin faptul că nu avea nominativ şi
nu varia în funcţie de numărul gramatical.

În limbile romanice, pronumele reflexiv păstrează în genere

caracteristicile semantice şi relaţionale din latină, dar primeşte funcţie
de indice al diatezei reflexive. În cazul reflexivului dinamic, forma
pronominală încetează să mai aibă funcţie de substitut al numelui; cf.
rom el se gîndeşte.

Dispariţia diatezei medio-pasive în latina tîrzie a favorizat

apropierea pronumelor reflexive de clasa celor personale, în limbile
romanice, pronumele personale de persoana I, a II-a, a IV-a şi a V-a
dezvoltă o valoare reflexivă şi se folosesc ca indici de diateză.

În spaniolă, reflexivul se este folosit la dativ pentru pronumele

personal le, les în cazul în care urmează un pronume personal în
acuzativ, de exemplu se lo prometi pentru *le lo prometi „i l-am
promis”.

Pronumele posesiv

În latină pronumele posesiv varia în funcţie de persoana posesorului

şi de genul, numărul şi cazul obiectului posedat. Ca şi pronumele
personale, ele excludeau combinarea cu un determinant adjectival. Ca
indici ai posesiei variabili în funcţie de persoană, pronumele posesive
semănau, încă din latină, în ce priveşte substanţa semantică, cu
pronumele personale de genitiv, cu deosebire că primele exprimau un
genitiv obiectiv, iar cele din urmă un genitiv subiectiv.

În unele limbi romanice, apropierile dintre cele două categorii de

pronume au crescut, în română, de pildă, pronumele posesive de
persoana a treia au aceeaşi distribuţie ca pronumele personale .

În italiană şi în română, pronumele posesive apar în poziţii în oare

franceza foloseşte pronume personale în genitiv : să se compare rom.

47
a cui este această carte? — a mea, it. di chi è questo libro? — e mio
cu fr. a qui est ce livre? — a moi.

În spaniolă, română şi italiană, pronumele posesive de persoana a

III-a se înlocuiesc prin genitivul pronumelui personal atunci cînd este
necesar să se indice genul posesorului : sp. mi pluma, la suya y la de
ella „peniţa mea, cea a lui şi cea a ei" ; cf. it. Luigi ama sua sorella
ed i figli di lei, rom. Ludovic iubeşte pe sora sa şi pe copiii ei, alături
de Luigi ama sua sorella ed i suoi figli, rom. Ludovic iubeşte pe sora
sa şi pe fiii săi.

Sistemul pronumelui posesiv latinesc era format din următorii

termeni : meus, tuus, noster, vester, suus. Spre deosebire de primii
patru, suus avea caracteristici comune cu reflexivul: se putea folosi
numai cînd posesorul era identic cu subiectul propoziţiei. Suus nu
avea forme distincte după numărul posesorului, poate tocmai pentru
că relua subiectul exprimat anterior, în cazul în care subiectul era
diferit de posesor, latina folosea demonstrativul eius, formă de
genitiv a lui is.

Datorită dublei lor funcţii, de adjective şi pronume, posesivele şi-au

dezvoltat în limbile romanice variante poziţionale.

Cînd nu determină substantive, posesivele primesc înainte aşa-zise

forme de articol hotărît sau genitival. Acestea sînt, de fapt, pronume
propriu-zise, variante ale prenumelor personale de persoana a III-a,
întrucît reiau obiectul posedat exprimat anterior şi pot fi înlocuite
prin nume: cf. rom. copiii noştri au plecat ~ ai noştri au plecat.

În franceză, adjectivele de deosebesc de pronume şi prin structura

fonematică a posesivului propriu-zis : mon, ton, son (livre) - le mien,
le lien, le sien.

În spaniolă, posesivele au de asemenea două variante : una care

precedă substantivul şi alta care apare după substantiv, cu valoare
emfatică, sau fără substantiv: mi padre ~ padie mio! ~ el mio.
Variantele pre-substantivale mai scurte nu au forme diferite după

48
genul obiectului posedat: mi madre ~ mi padre. De altfel, incă din
latina populară apar variante combinatorii în funcţie de accentul în
frază; formele neaccentuale neemfatice se scurtează: mis pt. meus,
sus, sa pl. suus, sua etc.

În franceză, forma emfatică se obţine prin însoţirea adjectivului

posesiv cu pronumele personal precedat de a : mon livre â moi; cf. şi
sp. su libro de el.

Formele latineşti ale prenumelor posesive au suferit unele

transformări nu numai datorită legilor fonetice de evoluţie şi
raporturilor sintagmatice, ci şi datorită presiunii paradigmatice.

Sub influenţa persoanei I (meus), tuus si suus primesc variantele *

teu(s) şi * seu(s), care stau la baza formelor rom. tău, său, fr. tien,
sien.

Formele accentuate spaniole lungi tuyo şi suyo au dezvoltat un -y-

prin analogie cu cuyo (cuya) ,,a(l) cui".

În română, formele de plural feminin ale persoanelor I, a II-a, a III-

a sînt creaţii analogice după substantivele feminine terminate în a
accentuat : cf. stea — stele, mea — mele, ta — tale, sa — sale.

Vester se reface după noster în voster, formă din care provin toate
pronumele romanice corespunzătoare (rom. vostru, fr. votre, it.
vostro, sp. vuesltro).

Pronumele demonstrative. Din punct de vedere sintagmatic,

demonstrativele latineşti se caracterizează prin posibilitatea de a
însoţi un substantiv, ca determinante, şi de a avea ele înseşi un
determinant adjectival în cazul în care îndeplinesc funcţia de
pronume.

Din punct de vedere semantic, pronumele demonstrative se disting

de celelalte categorii de pronume prin faptul că indică distanţa
(spaţial sau temporal).

49
 În categoria demonstrativelor latineşti erau trecute şi pronumele de
întărire (ipse ,,însuşi", idem „acelaşi"), probabil după criterii strict
formale : asemă-narea în flexiune, posibilitatea de a funcţiona ca
adjective, funcţia de a relua un obiect exprimat anterior printr-un
nume.

Pronumele demonstrative latineşti propriu-zise se pot împărţi în

două mari categorii. Prima cuprinde seria is, ca, id, prin care se
exprimă „persoana despre care a fost sau va fi vorba imediat", cu alte
cuvinte „apropierea în timp faţă de momentul vorbirii". Cea de-a
doua include seriile demonstrative care pot exprima distanţa spaţială :
hic, haec, hoc, indicînd apropierea faţă de persoana I; iste, ista, istud,
pronumele apropierii faţă de conlocutor (II); iile, illa, illud, prin care
se exprimă depărtarea faţă de actul vorbirii, altfel spus, „apropierea
de persoana a IlI-a".

Caracteristicile sintagmatice ale demonstrativelor latineşti s-au

transmis şi limbilor romanice . Cele mai importante schimbări s-au
produs în expresia şi în substanţa lor semantic

Organizarea demonstrativelor romanice ne permite să refacem într-

o mare măsură drumul parcurs şi în epoca latinei tîrzii. Cert este că,
în latina populară, sferele semantice ale prenumelor demonstrative
încep să se între-taie : hic şi iste, hic şi is, ipse şi iile se folosesc unul
în locul celuilalt.

De altfel, şi în latina clasică ipse, folosit singur, avea uneori

valoarea lui iile cu o nuanţă uşor intensivă adversativă (ipse interim
in colle medio triplicem aciem instruxit „iar el în timpul acela a
organizat pe mijlocul colinei linia de bătaie pe trei şiruri".

Is, ea, id, ca termen cu conţinutul cel mai abstract (indice al

distanţei in timp, simplă reluare a unui antecedent) şi corp fonetic
redus, a fost puţin folosit in latina vorbită şi nu se păstrează în limbile
romanice decît rareori, întărit de ecce sau ipsum (cf. it. desso < lat. id
ipsum; codesto <lat. eccum + id + istum).

50
 Hic (haec, hoc) s-a folosit o vreme în locul lui is şi, în cele din
urmă, a dispărut din aceleaşi motive ca şi is (cf. formaţiile sporadice
cu valoare adverbială din limbile romanice : fr. ici, it. ci < lat. hicce).

Celelalte pronume se menţin în general bine. Iste, frecvent folosit,

probabil şi pentru că avea o valoare uşor peiorativă, a cuprins şi sfera
lui hic. În spaniolă şi în portugheză, ipse evoluează spre vechea
valoare a lui iste, iar iste rămâne să exprime vechea semnificaţie a lui
hic.

În română şi în spaniolă se intîlnesc şi urmaşi ai formelor simple:

lat. ille> rom. ăl(a); lat. iste > sp. este, rom. ăst(a); lat. ipse, -u > sp.
ese, rom. î(n)su(şi), it. ess(o).

Sistemele actuale ale prenumelor demonstrative romanice se împart

în două categorii: (a) bidimensionale simple, care fac distincţie
numai între apropiere şi depărtare faţă de actul vorbirii (cf. rom.
acesta - aceia; fr. celui-ci - celui-lâ) şi (b) bidimensionale cu o
bifurcare în cadrul termenului depărtării faţă de vorbitor : apropiere
de persoana a II-a — apropiere de persoana a III-a, care refac
sistemul latinesc .

Şi în cazul demonstrativelor, unele limbi romanice fac distincţie în

expresie între adjective şi pronume, în franceză, urmaşii lui iile se
speciali-zează în funcţie de pronume (celui), iar cei ai lui iste în
funcţie de adjectiv (cet, cette). Distincţia în ceea ce priveşte distanţa
este redată, de obicei, prin elemente adverbiale: ci (<*hicce) şi la
(<illac).

Adjectivul demonstrativ simplu, însoţit de un gest, indică adesea

obiectul desemnat de numele pe care -l determină; are, deci, o valoare
deictică slabă şi, uneori, de apropiere faţă de persoana care vorbeşte
(nous irons en Roumanie cette annee).

Flexiunea. Încă din latina clasică declinarea demonstrativelor

prezenta numeroase asemănări cu cea a adjectivelor calificative :
aveau forme diferite pentru cele trei gemuri la nominativ şi acuzativ
(comp. bonus — bona — bonnm cu iste — ista — istud). Dar

51
sincretismul genurilor la genitiv şi dativ, formanţii specifici de
nominativ singular : -e pentru masculin (iste, iile, ipse) şi -d, pentru
neutre (ia, istud, illud), de genitiv (-îus) şi de dativ (-i) singular
constituiau caracteristici strict pronominale.

În latina populară, flexiunea nominală a influenţat adesea flexiunea

pronominală. Ipse primeşte o variantă ipsus (forma exista şi în latina
arhaică): ipse non ipsus (Ap. Pr.). Ille îşi reface o temă în o (u,) după
bonus, cu nominativul * illus şi cu genitivul " illuius, dativul * illui
(prin analogie cu hoius, cuius şi hoic, cui). Femininul lui iile (illa)
tinde să se diferentieze de masculin şi la celelalte cazuri: apar
variante de genitiv-dativ *illae, la care s-a adăugat -i, desinenţă
caracteristic pronominală de dativ .

În general vorbind, flexiunea demonstrativelor romanice a rămas

mai bogată decît cea a numelui, în unele limbi romanice, pronumele
(nu şi adjectivele) au la singular forme deosebite pentru toate cele trei
genuri : (cf. sp. mod. este, ese, aquel - fem. esta, esa, aquella - neutru
esto, eso, aquello; fr. masc. celui (-ci, -la) - fem. celle (-ci, -la),
neutru ce (ceci ~cela. cu varianta familiară ca

În română, forma feminină aceasta arc uneori valoare neutrală, şi

anume atunci cînd se referă la o afirmaţie (frază întreagă) anterioară.
Flexiunea cazuală a demonstrativelor este mai săracă decît cea a
prenumelor personale. În română, formele cazuale se împart, de
obicei, între un caz ai subiectului, identic cu al obiectului direct şi cu
prepoziţionalul, şi un caz al genitiv-dativului: acest om (acesta) -
acestui om (acestuia); acel om (acela) - acelui om (aceluia)

În celelalte limbi romanice, demonstrativele nu au flexiune cazuală,

în italiană, urmaşii formelor latineşti de genitiv-dativ se folosesc, în
limba conversaţiei, cu nuanţă uşor peiorativă în orice condiţii
sintactice : non mi parlate di colei! colei vi ha dato un schiaffo? C.f.
rom. (individa) asia ti-a dat o palmă? În franceză, formele
pronominale de caz oblic care continuă pe illui s-au extins şi asupra
cazului subiect la masculin (celui). Femininul celle presupune o
declinare feminină bicazuală după modelul substantivelor provenite
din declinarea I latinească, în care cazul subiect şi cazul obiect se

52
identificau la singular (cf. lat. illa — illam). Formele adjectivale au
pierdut morfemul caracteristic flexiunii latineşti a demonstrativelor :
ui. O nouă dovadă că franceza este foarte sensibilă la diferenţa dintre
funcţia adjectivală şi cea pronominală.
Pronumele interogative şi relative În limba latină, pronumele
interogative se deosebeau in ceea ce priveşte expresia de cele relative
numai prin intonaţie si prin poziţie. Pronumele relative (qui, quae,
quod) introduceau propoziţii atributive şi reluau un substantiv din
propoziţia regentă. Interogativele (quis, quid şi gui, quae, guod) nu
reluau, ci, cel mult, anunţau un nume care urma să fie exprimat. Ca
pronume, interogativele puteau introduce, mai ales în construcţii
interogative indirecte, tot felul de propoziţii secundare, cu excepţia
atributivelor. Formele interogative, cînd aveau valoare adjectivală,
erau identice cu cele relative; se deosebeau însă de acestea numai la
nominativ şi acuzativ, în cazul în care funcţionau ca pronume:
pronume interogativ quis, quis, quid; pronume relativ şi adjectiv
interogativ : qui, quae, quod.

În categoria prenumelor relative intrau, în latină, şi corelativele :

qualis, -e ...talis, -e; quantus...tantus; quot... tot. Qualis, quantus,
quot(us) puteau fi folosite şi ca interogative. Nu rareori între formele
latineşti ale pronumelui şi cele ale interogativului s-a produs în
limbile romanice o fuziune completă prin extinderea variantei
interogative adjectivale în contextele variantei interogative
pronominale. Forma rezultată cumulează, de obicei, ambele funcţii: şi
de adjectiv şi de pronume, şi de relativ şi de interogativ; poziţia şi
intonaţia devin indici ai fiecăruia dintre aceste valori.

Vechea opoziţie dintre relative şi interogative, precum şi distincţia

dintre formele adjectivale şi cele pronominale se reface adeseori în
limbile romanice cu ajutorul urmaşilor corelativului qualis. Acesta
pierde relaţia obligatorie pe care o contracta în latină cu talis şi
devine pronume relativ. Procesul nu poate fi străin de faptul că, la fel
cu qui, qualis era şi adjectiv interogativ şi că, în acest caz, el nu mai
era legat în mod obligatoriu de talis.

53
 Interogativul qualis ia locul adjectivului interogativ latinesc de
calitate qui în toate limbile romanice: rom. Care carte?;( fr, quel
livre avez-vous?; it. qual(e) libro avete?; sp. cual libro? În română şi
în italiană,urmaşii adjectivului interogativ latin gui se mai menţin cu
aceeaşi valoare alături de qualis : rom. ce carte? it. di che citta siete?
Tot pentru a diferenţia relativul de interogativ sau adjectivul
interogativ de pronumele interogativ, unele limbi romanice alătură
uneia dintre forme articolul holărît

În italiană, quale este interogativ, indiferent de valoarea lui

adjectivală sau pronominală: quale libro avete?, quale di questi due
libri volete?, în timp ce forma articulată il (la) quale este totdeauna
pronume relativ : la chiave colla quale si apre la porta. În spaniolă,
interogativul cual? (cual es el mas rico?) se opune relativului el cual
(el hermano de mi madre, el cual llego ayer).

În franceză, forma nearticulată este totdeauna adjectiv interogativ

(quel livre avez vous? ), pe cînd forma articulată se foloseşte ca
pronume inte-rogativ — direct sau indirect (lequel de ces deux livres
voulez-vous? ), rareori şi ca relativ. Ca şi în cazul posesivelor şi al
demonstrativelor, în franceză deosebirea de funcţie dintre adjectiv şi
pronume este pertinentă.

Flexiunea. Genul şi numărul. Pronumele interogative romanice nu

fac distincţie între singular şi plural, dar continuă să exprime, ca şi în
latină, deosebirea de gen dintre animate şi inanimate : lat. quis pentru
masculin şi feminin, alături de quid pentru neutru; sp. quien?, rom.
cine? fr. qui? it. chi?se utilizează exclusiv pentru, fiinţe şi se opun
celor „folosite pentru inanimate: sp.que?, rom. ce?.fr. que?, it. que?
Urmaşii relativului qualis pot face distincţie între feminin şi
masculin (în spaniolă şi neutru) cel puţin prin articolul prepus, dacă
nu şi cu ajutorul desinenţelor ca în franceză şi în italiană. În româna
contemporană, masculinul şi femininul, singularul şi pluralul se
disting numai la genitiv-dativ : sg. masc. cărui(a), sg. fem. căreia,
alături de pl. masc. şi fem. cărora.

54
- Cazul. În marea lor majoritate, pronumele interogative au cel mult
două forme cazuale. Lat. cui s-a transmis numai cîtorva limbi
romanice: rom, cine cui; it. chi - cui cf. lat. cuiu(s) > sp. cuyo. În
franceză, neutrul que are forma oblică quoi, care poate fi folosită
astăzi şi ca subiecl în construcţiile interogative directe fără verb :
quoi de nouveau?, alături de que mange-t-il ? Celelalte pronume (it.
che, sp. que, fr. qui) nu au flexiune cazuală.

În franceză, pronumele interogative au forme lungi compuse la fel

cu demonstrativele sau personalele, numai că, spre deosebire de
acestea, fără valoare emfatică : qui est-ce qui...? pentru masculin şi
feminin, qu'est-ce qui...? pentru neutru. La neutru, formele emfatice
au trei cazuri : subiect: qu'est-ce qui...? ~ obiect: qu'est-ce que...? -
prepoziţional: â quoi est-ce que...?

Dintre pronumele relative, fr. que esle cel mai bogat în forme cazuale
: N. Ac. que, G. dont (<lat. de unde ), prepoziţional a şi de quoi.

Obiectul direct se distinge de subiect prin prezenţa prepoziţiei pe,

care apare şi la pronumele personale, şi la numele de fiinţe umane
determinate.

Pronumele nedefinite. La fel cu demonstrativele, pronumele

nedefinite se caracterizează în lalină prin posibilitatea de a apărea şi
singure (ca pronume), şi ca determinante ale unui substantiv.
Această caracteristică funcţională s-a păstrat în toate limbile
romanice, cu deosebirea că unele dintre ele iau forme diferite sau
apar însoţite de anumite morfeme identice ca formă cu articole
definite, atunci cînd nu determină un substantiv; cf. rom. altul şi alt
om, unuia si unui om; fr. l’un et l’autre etc.

Pronumele nedefinite latineşti constituiau, întocmai ca în limbile

romanice, cea mai bogată clasă pronominală, datorită în special
numeroaselor forme compuse (quivis, quodlibet etc. Formele simple
s-au păstrat însă în limbile romanice mult mai bine decît cele
compuse : totus, soius, alter, unus. Parte din ele au suferit uşoare
modificări semantice. Astfel, alter, care însemna „altul din doi", ia

55
sensul lui alius „altul"; cf. rom. al(ul), fr. autre, sp. otro, it. altro
„altul", în română opoziţia se reface : unul altul celalalt.

În categoria nedefinitelor, mai ales cu valoare adjectivală, a fost

încadrat şi talis „astfel de" (cf. it. tale, fr. tel, prov., sp., pg. tal), care
a căpătat sensul de „un (lucru, o fiinţă) oarecare'' În română, talis (>
tare) a devenit adjectiv care se întrebuinţează şi cu valoare
adverbială, pentru formarea superlativului absolut.

Lat. nemo, -inis nu s-a păstrat decît în limba română şi în unele

graiuri italiene, în locul lui, limbile romanice şi-au creat un pronume
nehotărit negativ fie prin schimbarea categoriei morfologice: natus
„născut, om,, cineva" . În limbile ibero-romanice, unele pronume
nedefinite, ca sp. fulano, v. pg. fuăo „un oarecare", sînt de origine
arabă.

În unele limbi romanice, pronumele interogative, de obicei sub

forma neutră, sau pronumele demonstrative pot avea, în anumite
situaţii, valoarea de pronume nehotărît. De exemplu, rom, ce : are un
(nu ştiu) ce, în vorbirea familiară; it. che: un che „un ce", il che
„lucrul acela", non so che „nu ştiu ce" etc.; fr. ce (<lat. ecce hoc) :
c'est ca, c'est lui etc.

Urmaşii lui ille, de obicei combinaţi în franceză cu masculinul, în

română şi în italiană cu femininul, pot avea o valoare nehotărîtă, aşa -
zis neutrală, întrucît nu reiau un substantiv exprimat anterior : cf.
rom. o ştiu, o ia l sănătoasa, it. te la dico io „ţi-o spun eu", l’ ha fatto
belle „a făcut-o"; fr. je le sais „o ştiu".

În spaniolă şi în italiană apare o formă asa-zisă neutră, deosebită de

feminin şi de masculin : lo. Formele compuse latineşti s-au transmis
rareori, în schimb limbile romanice şi-au creat numeroase pronume
nedefinite compuse. În multe dintre acestea se poate recunoaşte tipul
de compunere latinesc:

(a)Negaţie + pronume. În locul lui nullus (ullus) apare în textele

latineşti populare forma nec ullus :, [n]ec ulla noluptas erit 1(Inscr.

56
ii din Crest. romanică, I, p. 30). Formele româneşti nici unul, it.
niuno, sp. ninguno amintesc de formaţia latinească pop.: prima parte,
rom. Nici, it. ni,.sp. ni, provine din lat. Neque,nec, iar a doua este
forma provenită din lat. unus, care a luat locul lui ullus. De altfel,
unus a intrat în numeroase combinaţii, poate pentru că are sensul cel
mai general şi a fost întrebuinţat cu mai multe funcţii: articol,
pronume, numeral împreună cu numeralul distributiv, gr. cata a dat
it. ciascuno şi dascheduno „fiecare", fr. chacun, v. sp. cadascuno.

(b) Pronume + pronume: aliquis + unus > it. alcuno, fr. aucun, v.
prov. alcun, sp. alguno. Parte din ele au căpătat sens negativ, fiindcă
probabil au fost frecvent folosite în construcţii negative (cf. fr. aucun
şi adv. aucunement). Forma. it. nessuno provine din ne + esso + uno.
(c) Pronume + conjuncţii: it. qualche „vreunul", fr. quelque,
care se

folosesc, de obicei, în combinaţie cu unus (it. qualcuno şi

qualched.no „cineva, oarecine", fr. quelqu'un) sau cu cosa, chose (it.
qualcosa „ceva", fr. qnelque chose).

(d) Compusele din verb + pronume erau destul de numeroase în

latină (quivis „oricine vrei", quodlibet, quodlicet etc.). În limbile
romanice, acest tip de compunere a rămas destul de productiv, în
română, verbul „a voi" se găseşte în numeroase forme compuse :
oarecine, oarece, oarecare, oricine, orice, oricare (cf. rom. veche
vericine, verice, vericare) alcătuite din verbul lat. volere (oare <lat.
pop. volet; ori <lat. pop. *volis, veri <lat. velis) urmat de pronumele
interogative.

Verbul „a fi" la conjunctiv prezent intră şi el în componenţa unor

pronume nedefinite, fie precedate (it. chicchessia=chi + conj. che +
sia, pers. a III-a sing. prez. conj. de la essere), fie urmate de pronume
interogative (rom. fiecine, fiecare, fiece < fie, pers. a III-a sing. prez.
conj. de la a fi).

57
Româna are şi compuse cn verbul lat. scire : lat. ne + scio + qualis
(quid, quem) > rom. niscai (va), niscare(va), neştine, nişte (ultima a
devenit forma de plural a articolului nchotărît un, o).

Flexiunea. Ca şi în cazul prenumelor demonstrative, funcţia de

deter-minante ale numelui şi asemănarea cu numele în ceea ce
priveşte unii formanţi de gen, număr şi caz au favorizat trecerea
anumitor desinenţe de la adjective la pronumele nedefinite.

Pronume ca unus, ullus, totus, care aveau la nominativ singular

aceleaşi terminalii ca şi adjectivele de tipul bonus, îşi refac în latina
populară un formant de dativ în –o, în locul lui -î.

Cu toate acestea, în limbile romanice pronumele nedefinite au

menţinut şi chiar au dezvoltat caracteristici pronominale. La cazurile
oblice se extinde formantul -ui, întocmai ca la pronumele
demonstrative şi personale, poate prin analogie cu *illui şi cui, poate
prin refacerea unei teme în -u. Astfel, în limbile care au păstrat mai
bine flexiunea cazuală, urmaşii lat. alter au forme care presupun
existenţa unui genitiv-dativ * altrui în locul clasicului altrius - altri
(cf. rom. allui, fr. autrui), întocmai ca lat. pop. *illuius, *illui.
În română, care a păstrat flexiunea cazuală mai bine decît alte limbi
romanice, formantul -ui s-a extins la toate categoriile de pronume,
inclusiv la cele nedefinite (cf. nimănui, unui şi formele compuse
oricui, cuiva, fiecărui etc.). Pronumele care admit combinaţia cu
pluralul au dezvoltat o formă de geniliv-dativ plural în -or(a) :
unor(a), altor(a), tuluror(a).

Altă caracteristică prin care pronumele nedefinite se apropie mai

mult de pronume decît de adjective constă în faptul că, la fel cu
pronumele interogativ-relative, unele păstrează posibilitatea de a-şi
schimba forma după cum obiectul evocat este animat sau nu. În
română, pronumele nedefinite se apropie foarte mult de
demonstrative, datorită faptului că, la fel cu acestea, ele au variante
combinalorii dirijate de poziţia faţă de substantive. Folosite singure,
fără substantiv, pronume ca alt, nimeni, nimic, fiecare, un, tot

58
primesc morfemul final -a, cel puţin la cazurile oblice : altuia,
nimănuia (dar şi la nominativ : pop. nimenea, nimica); fiecăruia;
unuia, tuturor (a).

59
 3.6. VERBUL

Timpul

Spre deosebire de alte limbi indo-europene, latina şi, mai mult,

limbile romanice au dezvoltat nuanţe temporale foarte numeroase în
defavoarea valorilor aspectuale (perfective sau incoative) şi modale
(„necesitate, voinţă, dorinţă, finalitate").

Raporturile sintagmatice dintre timpul verbului din propoziţia

subordo-nată şi cel al verbului din propoziţia principală (aşa-zisa
concordanţă a timpurilor) au devenit destul de laxe. În marea
majoritate a cazurilor, chiar în limbile romanice de apus, predicatul
subordonatei are posibilitatea să aleagă între cel puţin două timpuri.
Predicatul principalei limitează numărul timpurilor care pot fi folosite
în propoziţia secundară, mai ales în condiţionale şi conjunctive, dar
niciodată nu intră în corespondenţă de unu la unu cu acestea.
Raportul de anterioritate. Seria timpurilor sintetice ale perfectum-
ului şi-a pierdut încă din latină valoarea aspectuală prin reliefarea
raportului de anterioritate. Perfectul simplu se opune ca aorist
(nedurativ, neiterativ) imperfectului (durativ, iterativ).
Mai mult ca perfectul indicativ sintetic a fost folosit din ce în ce
mai rar cu valoarea lui primitivă şi a devenit o variantă a perfectului
simplu (cf. v. fr. auret, voldret, roceret) , iar în cele din urmă a
dispărut.

Perfectul conjunctivului se confundă ca formă cu viitorul

anterior al indicativului şi se păstrează rareori cu valoare de
condiţional, ca de pildă în spaniolă (denumit şi conjunctiv viilor :
amare, amares, amăremos etc.) şi în vechea română (condiţional
prezent : intrare('-arii ), -ari. -arem etc., sec. XVI). Mai mult ea
perfectul conjunctiv înlocuieşte imperfectul conjunctiv, care dispare
În toate limbile romanice, în afară de sardă (sp. mealegrase; ST. que
je chantasse).

În română, mai mult ca perfectul conjunctiv capătă valoare de

mai mult ca perfect indicativ : cintase < lat. cantavisset (vezi, de

60
altfel, şi unele forme de conjunctiv prezent trecute la indicativ : v.
rom. sem < simus', seţi < sitis si sini < sint, care a înlocuit definitiv
pe sunt). Formele analitice menite să refacă opoziţia de aspect
Infectum — Perfectum au devenit de asemenea mijloace de a
exprima diverse nuanţe temporale (anterioritate, apropiere sau
depărtare în timp etc.) în cele mai multe limbi romanice.

Acolo unde perfectul compus coexistă cu perfectul simplu,

diferenţa dintre ele constă mai puţin în perfectivitatea acţiunii şi mai
mult în distanţa (în timp) faţă de momentul vorbirii : primul exprimă
un trecut apropiat, cel de-al doilea un trecut îndepărtat.

Raportul de anterioritate apropiată. In franceză şi in spaniolă,

sistemul temporal se organizează şi după opoziţia Apropiat '—/N o n
a p r o p i a t. în franceză, raportul de anterioritate apropiată se
exprimă prin venir + de + infinitivul verbului de conjugat. Auxiliarul
cent/poate sta la prezent, imperfect sau viitor I, după cum acţiunea
este considerată în legătură cu un ansamblu de fapte prezente, trecute
sau viitoare : je viens de chanter (apropiere faţă de prezent), je venais
de chanter (apropiere faţă de trecut), je viendrai de chanter
(apropiere faţă de viitor). În spaniolă, trecutul apropiat se exprimă
prin acabar „a sfîrşi" -f de -f + infinitivul (ex. las seis acaban de
dar).

Raportul de posterioritate

Viitorul, încă din latina tîrzie formele sintetice de viitor dispar

la toate modurile (indicativ, infinitiv, imperativ, participiu). Spre
deosebire de timpurile trecutului, viitorul are o valoare mult mai
abstractă, prezintă un moment incert, necunoscut de vorbitor. De
aceea, viitorul a apărut relativ tîrziu în limbile indo-europene şi este
puţin folosit în vorbirea populară a oricărei limbi. Chiar astăzi există
graiuri romanice care nu cunosc viitorul.

În latina tîrzie, viitorul este evitat şi din pricină că începe să se

confunde cu perfectul slab (cf. viitorul amabil > lat. t. amavil, alături

61
de perf. amauit), fie cu imperfectul (la conjugările I şi a II-a viitorul
avea acelaşi infix -b- ca imperfectul), fie cu prezentul conjunctiv (la
conjugările a I II -a şi a IV-a : legam, leges — legam, legas; nulriam,
-es — nutnam, - as). Aşa se explică faptul că formele de viitor
latineşti nu s-au păstrat în nici o limbă romanică 2.

Viitorul romanic s-a dezvoltat din construcţiile modale frecvente în

vorbirea populară. În vechea franceză, formele de viitor păstrate la
verbul être s-au confundat cu ale imperfectului şi au încetat să mai
exprime valoarea de viitor, în sp. eres, pers a II-a sg. < eris s -a
specializat ca formă de prezent, pers. a Il-a, pentru a reface opoziţia
faţă de pers. a III-a es (căci în spaniolă lat. es şi lat. est ajung la
aceeaşi formă es). Variantele modale ale prezentului arătau faptul că
acţiunea este dorită, necesară, voită în momentul vorbirii. Aceasta
înseamnă că momentul săvîrşirii ei era posterior momentului vorbirii,
întocmai ca la viitor.

Franceza, italiana şi spaniola continuă sintagma formată din

infinitiv -f prezentul verbului habeo (cf. lat. t. dicere habemus, Italia,
sec. VI ; discerni habent, Galia, sec. VI, apud Mihăescu, LPD, p.
143; lat. cântare habeo > fr. je chanterai, sp. cântare, pg. cantarei, it.
cantera ; cf. şi rom. am a cînta. Ga şi în cazul condiţionalului,
auxiliarul a suferit numeroase modificări fonetice din cauza poziţiei
lui enclitice, neaccentuate, devenind un simplu afix.

Construcţia habeo ad (de) -f- infinitivul verbului de conjugat

exprimă „viitorul" în sardă app'a dare „îţi voi da", în sudul Italiei :
sic. l'ai a mmannari „o voi cere" *, în portugheză hei-de me lavar
„mă voi spăla", în italiana meridională aun da purta, hi da purtă „voi
purta" şi în vechea română : n-am a te lăsa „nu te voi lăsa", în vechea
franceză, în provensală, în catalană şi în spaniolă, această construcţie
păstrează valoarea modală de necesitate; cf. sp. ke de cântar „trebuie
să cînt".

62
 Volo -f- infinitivul devine forma obişnuită de viitor în
dacoromână (voi cînta); se întilneşte şi în unele graiuri italiene
(abruzz. vo vedè. se te le po da „voi vedea dacă ţi le pot da", tessin. al
vot manda , în franceza de sud, Burgundia şi Elveţia (cette pauvre
dame ne veut plus vivre longtemps „biata doamnă nu va mai trăi
mult timp"). În sardă este foarte răspîndită pentru viitor construcţia
debeo + infinitivul (cf. lat. dare de(bebit), apud Mihăescu, LPD, p.
143 : sard. depo kantare).
În graiurile retoromane din regiunea Rinului si în Engadina de
sud, venire -f-+ ad -f- infinitivul devine forma obişnuită a viitorului :
ay-auk manedxa tz-i-vanyés-a-plovêr, s-il-sofel kalds -s „unchiul
crede că va ploua dacă vîntul se înmoaie". Verbele de mişcare unite
cu un infinitiv singur sau introdus prin ad indicau faptul că
deplasarea se efectua în scopul desăvîrşirii acţiunii exprimate prin
infinitiv ; cf. fr. je suis venu vous voir, rom. vin să vă văd. Întrucît
momentul final al deplasării coincide cu începutul acţiunii infini-
tivului, venio -\- ad-\- infinitivul devine o variantă aspectuală
incoativă (cu insistenţă asupra momentului iniţial al acţiunii) a
prezentului.
Momentul săvîrşirii acestei acţiuni este posterior celui al
deplasării în spaţiu. Semnificaţia acestei construcţii se apropie de cea
a viitorului prin prezenţa raportului de posterioritate.

În franceză, mai puţin în spaniolă şi în portugheză, verbul „a

merge" + infinitivul a avut o evoluţie asemănătoare. Sensul incoativ
al acestei construcţii este atestat în vechea franceză şi în vechea
provensală.

În franceza modernă, aller -f- infinitivul exprimă un viitor

apropiat (raport de posterioritate apropiată), cu tendinţă de a se
transforma în viitor propriu-zis : je vais lire „voi citi (îndată)": cf. şi
pg. ...a năo ser a ti, a quem queres que eu văm dar toda esta amizade
2
. în sudul Franţei, în Gasconia şi în Catalonia, datorită unei
frecvente folosiri cu valoare de prezent istoric în naraţiunile din evul
mediu, construcţia analitică incoativă vado + infinitivul a luat valoare
de trecut : cf. cat. mod. vaig cântar „am cîntat" .

63
 Schimbări în structura formanţilor

Formele de prezent şi de imperfect se păstrează în general mai

bine decît celelalte, între formele de prezent ale indicativului şi cele
ale conjunctivului şi participiului so exercită numeroase influenţe.

Verbele de conjugarea a IV-a pierd pe i de la participiul prezent

(dormiens > > dormiens > dormens). Tema fără -i se introduce şi la
indicativ prezent (dormo) şi la conjunctiv (cf. serval, sentant), în
unele limbi romanice, prezentul primeşte la pers. I infixul -g- de la
conjunctiv, unde g < y : cf. sp. tengo „am", tienes „ai" ; caigo „cad",
caes, cae; digo „zic" ; hago „fac" ; oigo „aud" etc. ; iţ. vengo „vin",
valgo „valorez".

În majoritatea limbilor romanice, prezentul indicativ şi

prezentul conjunctiv au forme comune: cf. fr. je chante — que je
chante] ,it. noi troviamo — che noi troviamo, tu trovi — che tu trovi
; rom. eu cânt — eu să cânt, 'în română nu se sincretizează, de
obicei, formele de persoana a III-a : indic, el cântă — conj. să cânte;
indic, vorbeşte — conj. să vorbească;, în italiană, indicativul diferă
de conjunctiv la toate conjugările, la persoanele I, a IlI-a şi a Vl -a. în
franceză rămîn distincte în ceea ce priveşte modul formele de
persoana a IV-a şi a V-a la toate conjugările.

Imperativul prezent împrumută de asemenea forme de la

indicativ sau de la conjunctiv.

Imperfectul pierde în română şi în franceză consoana intervocalică a

formantului aba, eba, iba ; cf. rom. cîntam, aveam, scriam, fr. je
chantais, j'avais, j'écrivais. In italiană, b > v se menţine la toate
conjugările : trovavo vendevo, servivo în spaniolă, b > t se menţine
numai la conjugarea temelor terminate în a ".Formele perfectului
simplu, cu variante şi mai neregulate încă din latină, suportă cele mai
multe modificări, în latină existau după modul de accentuare două
feluri de perfect.

64
 Karl Togeby pune în legătură evoluţia imperfectului cu cea a
condiţionalului care s -a format cu ajutorul imperfectului verbului
habeo: habebam se reduce — în poziţie neaccentuată, ca desinenţă
— la -ea, -m. La conjugările în care desinenţele imperfectului
corespundeau cu cele ale condiţionalului, imperfectul a redus de
asemenea pe -$-. Italiana, care formează condiţionalul cu urmaşi ai
perfectului (habui), păstrează la imperfect pe b >- c şi urm.)
desinenţă (cantavi, deleri, audivi) şi cuprindea majoritatea verbelor
de conjugarea I şi a IV-a şi cîteva verbe de conjugarea a Il-a, şi
perfectul tare, cu accentul pe temă, care cuprindea restul verbelor
(majoritatea făceau parte din conjugarea a IlI-a).
Perfectele slabe, mai regulate, fiind susţinute şi de conjugări
productives-au păstrat în general mult mai bine. Formanţii -av(i), -
ev(i), -iv(i) primesc de timpuriu variantele -ai, -ei, -ii, din pricina
căderii lui -v-intervocalic. Cf. lat. audimus pentru audivimus, périt
pentru perivit, cupit pentru cupivit (Formele romanice continuă
variantele populare : pers. I : sp. amé, fr. j'aimai, rom. cîntai, it.
trovai; la celelalte persoane, -i dispare : fr. il chanta, rom. el dntă, it.,
sp. canto (< lat. pop. *cantaul). Perfectele tari se împărţeau între mai
multe tipuri după desinenţe : -u(i) (plăcui), i (veni), reduplicate (bibi,
cecini), sigmatice (misi, dixi, coxi etc.).
În limbile romanice, perfectele tari de la conjugările I şi a IV-a
sînt înlocuite prin perfectele slabe : crepul >* crepavi (cf. rom.
crăpai) ; necui > lat. t. *necavi (cf. rom. (în) necai) ; salui > salivi >
sălii ; cf. rom. sări, it. sălii, sp. săli) ; fugi > lat. t. *fugii (rom. fugii,
sp. hui), it fuggi.

Perfectele în -ui s-au menţinut mai bine la conjugările a Il-a şi a

IlI-a, în special în română şi în franceză, şi s -au extins în locul
celorlalte tipuri de perfect tare, ca perfectul reduplicat : cf. lat. bibi,
dar rom. băui, fr. je bus; lat. cecidi, dar rom. căzui, sau perfectul în -i
: lat. sedi — rom. şezui ; lat. cepi — rom. (în)căpui. Perfectele
sigmatice se păstrează destul de bine în română şi în italiană : cf. lat.
arşi, it. arşi, v. rom. arşn, rom. arsei; lat. dixi — v. rom. zişu, rom.
zisei', lat. duxi — v. rom. duşu rom. dusei; lat. coxi — rom. copsei, it.
côssi etc.
65
 Verbele care aveau tema participiului trecut în -s îşi refac forme
de perfect simplu sigmatic : lat. ci. defendi (participiul perfect
defensum) lat. t. *defen-si -— it. diferişi; lat. ci. momcrdi (part. perf.
morsum) ~ lat. t. *morsi it. morsi; lat. ci. occidi (part. perf. occisum)
— rom. ucisei, it. uccisi ; lat. ci. respondi (part. perf. responsus) <—
it. risposi, rom. răspunsei.

În italiană, perfectele reduplicate se păstrează şi chiar se extind.

Unele verbe au cîte două variante de perfect simplu, unele în -i sau -s,
altele în - ett(e), după stetti : vendi — vendetti ; resi — rendetti,
esistei(-etti), cedei(-etti) etc. (cf. it. steti şi rom. statui). Formele de
participiu perfect au avut o evoluţie paralelă cu cele ale perfectului
simplu. La toate verbele de conjugarea I s-a extins finala -atus (lat. ci.
nectus - necatus — rom. (în)necat; lat. cl. frictus ~ rom. frecat; lat.
cl. crepitus — rom. crăpat). La conjugarea a IV-a s-a propagat mult
terminaţia -Itus : lat. saltus ~ sp. salido, rom. sărit, it. salito; lat. ci.
sensus — it. sentito, sp. sentido, rom. si(mţ)it, fr. senii. Terminaţia -
utus a înlocuit pe -tuş şi -îtus şi s-a extins mai ales la verbele care
aveau perfectul în -ui : cf. lat. veni—lat. pop. venui.
Faptul a fost pus în legătură cu substratul osco-umbric ; în
limbile respective, perfectele reduplicate erau numeroase part, ventus,
lat. t. venutus fr. venu, it. venuto, dar sp. venido, rom. venit < lat. pop.
venitus, cu perf. veni; lat. t. vidutus — rom. văzut, fr. CM; lat. ci.
perditus <-> fr. perdu, rom. pierdut, dar sp. perdido; lat. ci. venditus
*-• rom. vindut, fr. vendu, it. venduto, dar sp. vendido. Participiile
sigmatice s-au păstrat destul de bine în română şi în italiană : lat.
arsus — rom., v. fr. ars, it arso; lat. missus — it. messo, rom.
(tfi)mis, fr. mis. În spaniolă s-au extins formele în -ado (<-atus) şi -
ido(< -itus). Celelalte sînt foarte rare. Formele în -s au rămas ca
adjective verbale care dublează formele regulate ale participiilor în -
ido; cf. sp. remisa— remitido; omiso — omitido, difuso — difundido,
condusa — conduido).
Persoana. În cadrul raporturilor sintagmatice contractate de
morfemele de persoană în combinaţie cu teme verbale s-au produs
puţine şi neimportante schimbări. Persoana a treia continuă să intre în
acord cu subiecte nedeterminate, dar, spre deosebire de latină, mai

66
ales în combinaţie cu morfemul diatezei active, cel mult reflexive şi
mai puţin sau chiar de loc în vecinătatea pasivului .Tot persoana a
treia rămîne morfemul care indică raportul cu subiectul zero în
combinaţie cu morfeme lexicale verbale de tipul „plouă", ,,ninge"
etc. ...
Persoana a Il -a în combinaţie cu singularul şi activul poate
contracta de asemenea raporturi cu un subiect nedeterminat .

În franceză si în română, persoana a V-a a verbului, în

combinaţie cu un pronume de politeţe, poate intra în acord cu un
morfem de singular la numele predicativ. În latină, morfemele de
persoană nu se sincretizau niciodată (cu excepţia pers. a Il-a şi a IlI-a
imperativ viitor). In limbile romanice apar destule cazuri în care
opoziţiile de persoană se suspendă. Formele verbale din franceza
actuală se disting rareori din punct de vedere fonematic în funcţie de
persoană (comp. faime [em], tu aimes [em], il aime [em], nous
aimons [smô], vous aimez [emé], ils aiment [em]. Formantii de
persoană au căpătat, în marea lor majoritate, structură vocalică.
În celelalte limbi romanice, sincretismele morfemelor de
persoană sînt mai puţin numeroase. Spaniola prezintă aceeaşi formă
pentru persoanele I şi a IlI-a la imperfectul indicativ (amaba),
condiţionalul prezent (amaria), conjunctivul prezent (ame),
conjunctivul imperfect' (amase), condiţionalul perfect (amare).
Italiana are formanţi identici pentru persoanele I, a Il-a şi a IlI-a la
conjunctivul prezent (trovi, serva, vende).

În română, persoanele a IlI-a şi a Vl -a sînt identice la

indicativul prezent al conjugării I (antă) ; persoana I = a IV-a la
indicativ imperfect (dntam, scriam) ; persoana I = persoana a Vl-a la
indicativul prezent al conjugărilor a IV-a de tipul scriu, a Il-a şi a IlI-
a (eu, ei ard, beau, scriu).

Formanţii morfemelor de persoană au suportat modificări

numeroase atît din pricină că în poziţie finală distincţiile fonematice
se menţin mai greu cît şi datorită numeroaselor influenţe
paradigmatice reciproce. Desinenţa de persoana I a prezentului, o, se
menţine mai bine în italiană şi în limbile ibero-romanice (it. prezent

67
io trovo, vendo, servo, viitor troverà, venderô, servira ; sp. prezent
amo, vendo, recibo}. în italiană, -o se extinde şi la imperfect (cf.
dubletele trovavo, -a, vendevo, -a, servivo, -a.)

În română, -o se reduce la u şi în cele din urmă dispare, astfel

încît desinenţa de persoana I a prezentului devine zero la majoritatea
verbelor (ctnt, vînd) ; rămîne -u numai în conjugarea verbelor din
clasa scriu şi a celor care au tema terminată în grupul muta cum
liquida (umblu). În română şi în italiană, unde -s cade, persoana a Il-a
singular primeşte desinenţa i: cf. rom. (tu) cînţî, cîntai, cîntasi,
ăntasesi; it. trovi, trovavi, tro"asli, troverai. În limbile ibero-
romanice, persoana a Il-a păstrează for-mantul -s : sp. (tu) amas,
amabas, amarăs, que âmes, amuses, amaras, în afară de perfectul
simplu : (tu) amaste. Persoana a IV-a conservă în toate limbile
romanice, la toate timpurile, consoana m : cf. rom. (noi) cîntăm,
cintam, dntarăm, cîntaserăm; it. troviamo, trovavamo, trovammo,
troveremo etc. ; sp. amamos, amdbamos, amamos, ama-remos etc.

În unele limbi romanice, -m se extinde şi la persoana I singular :

rom. cintam, cîntasem; cf. şi fr. populară gallons [alô]. La persoana a
V-a, româna şi italiana păstrează consoana t: cîntaţi; it. cantate;
limbile romanice de apus o pierd, datorită poziţiei inter -vocalice
posttonice : fr. (vous) chantez, sp. (vosotros) cantâis. La persoana a
Vl-a, desinenţele -ent şi -(i)unt se confundă adesea încă din latina
populară (absolvent, -unt; responduntur pt. -entur etc. apud, Grand-
gent, l LV, p. 213-214).

În Spania, în Portugalia, în Sardinia şi o parte din Italia

meridională, desinenţa -ent se extinde şi elimină pe -unt, chiar la
verbele de conjugarea a IlI-a şi a IV-a: cf sp. dicen <~ lat. dicunt; sp.
leen ~ lat. legunt etc. sau sp. hacen -~> lat. faciunt şi reciben de la
recibir. în Italia centrală, Retia, Dalmaţia şi Dacia s-a extins
desinenţa -unt : cf. rom. fac(u) — lat. faciunt; it. servono — lat.
serviunt etc.

Româna pierde grupul consonantic final -ni, astfel că persoana a

IlI-a plural primeşte formantul zero. în italiana veche, tendinţa spre
silabă finală deschisă duce la repetarea vocalei tematice după

68
consoană : ana, ono ; finala -o se extinde, în cele din urmă, şi la
conjugarea I : -ano (trovano), probabil datorită frecvenţei mari a
formei sono.

Tipurile flexionare. (Conjugările) Ca şi substantivele, verbele

latineşti au fost împărţite încă din gramaticile latine în patru categorii
flexionare (conjugări) după natura fonematică a finalei tematice :
conjugarea I cuprindea verbele a căror temă se termina în a (cântare,
laudăre) ; conjugarea a Il-a, verbele terminate în ë (habêre, vidêre);
conjugarea a III -a, cea mai eterogenă (la fel cu declinarea a IlI-a), era
constituită din verbele cu tema terminată în consoană sau f (lego —
légère), iar conjugarea a IV-a, verbele cu tema terminată în e
(audire).

Cea mai bogată era conjugarea I, iar cea mai săracă era
conjugarea a II-a. Cele mai regulate şi mai productive erau, şi au
rămas şi în limbile romanice, conjugările I şi a IV-a . O serie de verbe
dintre cele mai frecvente, ca esse, celle şi compusele lor, erau
considerate neregulate, fiindcă în cursul flexiunii lor apăreau
diferenţe fonematicc foarte mari între teme (sum, es, sim; volo, vis,
vuit, vdle).

În vorbirea populară, graniţele dintre conjugări nu au fost

niciodată riguros respectate. Asemănările fonetice dintre teme şi
desinenţe, atracţiile dintre verbe înrudite semantic au constituit
factori de dezechilibru permanent, în latina tîrzie, procesul de
regrupare a verbelor s-a intensificat.

Fiind mai regulate, conjugările I şi a IV-a s-au extins. De pildă,

verbele incoative terminate în -ëscere îşi schimbă finala tematică în l
(scere) : *florisco, *putrisco, luăsco. Tot la conjugarea a IV-a trec şi
unele verbe paralele de la conjugarea a Il -a neincoative : lat. florëre
> *florlre > rom. (In)flori, it. fiorire, fr. fleurir ; lat. lucere > lat. pop.
*lutire > rom. lucire, sp. lucir, n. fr. luir, pg. luzir. Este posibil ca
aceste treceri să fi fost favorizate de faptul că e, cînd se afla în hiat, s-
a consonantizat şi s-a închis la i (de exemplu, floreo > lat. pop.
*floreo > florio, cf. lat. pop. *audio >lat. ci. audio de conjugarea a

69
IV-a). O serie de verbe de la conjugarea a III-a cu tema terminată în f
sau ë au trecut de asemenea la conjugarea a IV-a : lat. ci. fugîre lat.
pop. fugire > rom. fugire, fr. fuir, it. fuggire, sp. huir; lat. séquére >
lat. t. *sequlre > it. seguire, sp., pg. seguir; reci-pére > sp. recibir.
Verbele de origine străină s-au încadrat tot în conjugările I şi a
IV-a. Astfel, verbele germanice terminate în -on, -an s-au conjugat
după verbele latineşti în -are (germ. wîtan > it. guidare, fr. guider) ;
germ. wardôn > fr. garder, it. guardare, sp., pg ; guardar) ; cele
terminate în jan au fost asimilate cu verbele de conjugarea a IV-a (de
exemplu, germ. tarrjan > fr. tarir, germ. *warnjan > it. guarnire, fr.
garnir, sp., pg. guarnir ; germ. marrjan > fr. marrir etc.).
Între verbele de conjugarea a Il-a şi cele de a III-a s-au produs
nume-roase schimburi favorizate de asemănarea dintre vocalele lor
predesinenţiale. Astfel, verbe de conjugarea a Il-a, ca : ardere, ridêre,
tondêre, trec la conju-garea a III-a încă din latina populară; cf. rom.
ardere; rom. rîdere, it. ridere, f r., pro v. rire; rom. tundere, f r.,
prov. tondre.

Unele verbe de conjugarea a III-a, care îşi refac perfectul în -ui,

trec la conjugarea a Il-a, poate tocmai pentru că perfectele tari ale
acestei conjugări erau în marea lor majoritate de tipul -ui; de
exemplu, cădere > lat. pop. *cadere > rom. cădere, ir. choir, sp.
caer; lat. capêre > lat. t. *capere > rom. (in)căpere, sp. caber, lat.
sapére > lat. pop. *sapere> fr. savoir, it. sapére, sp., pg. saber etc.

Verbele neregulate au tins să se încadreze în conjugarea a Il-a

(cf. lat. pop. potêre, poleo pt. passe, possum, potébat pt. potêrat; cf.
rom. putere, v. fr. podeir, n. fr. pouvoir, sp. podér ; lat. pop. voles pt.
m şi volemns pt. volumus presupun un infinitiv volére; cf. rom. were,
fr. vouloir, it. volére. în general însă, verbele neregulate foarte
frecvente, în special cele care funcţionau şi ca auxiliare, au rămas
neregulate (de exemplu esse).În franceză, supletivismul, adică
încadrarea unor teme de la verbe diferite în aceeaşi paradigmă, a
cuprins şi alte verbe (de exemplu, aller : (je) vais < vado; j'irai ire
habeo}.

70
 În unele limbi romanice, conjugările a IlI-a şi a II-a s-au
contopit : în spaniolă s-a extins conjugarea a II-a, deci a verbelor cu
finală tematică lungă, accentuată, poate pentru că şi conjugările
celorlalte poartă accentul pe vocala tematică ; în catalană, verbele de
conjugarea a III-a au asimilat pe cele de conjugarea a II-a (în acest
ultim caz, bogăţia conjugării a jucat rolul hotărîtor). Fără o descriere
amănunţită şi riguroasă a schimbărilor fonematice care se produc în
cursul flexiunii tuturor verbelor, este greu de spus în ce măsură s-au
transmis conjugările latineşti în limbile romanice. Multiplele
transformări fonematice şi morfematice de natură sintagmatică
(influenţe între formanţii care intră în componenţa aceleiaşi forme
verbale) sau paradigmatică (analogiile) au schimbat foarte mult
aspectul fonetic al verbelor romanice. Numărul verbelor aşa-zis
neregulate este astăzi destul de mare. Uneori, alternanţele tematice se
extind la marea majoritate a verbelor (vezi, de pildă, situaţia din
română şi franceză) . Verbe aparţinînd aceleiaşi conjugări latineşti,
care îşi menţin uneori chiar aceeaşi vocală tematică, se conjugă
diferit : cf. fr. venir şi finir. De aceea ni se pare nejustificat să vorbim
de menţinerea sau pierderea unei conjugări latineşti numai după
modul în care a evoluat forma de infinitiv.
Spre deosebire de împărţirea in declinări, împărţirea latină în
conjugări era departe de a coincide cu o clasificare după criteriul
combinaţiilor valorice; aceasta, poate şi pentru că sincretismele erau
puţine şi neînsemnate. Dacă s-ar ţine seama de combinaţiile din
planul semantic, verbele latineşti ar trebui împărţite în două mari
tipuri flexionare: -în tipul I se încadrează verbele de conjugarea I şi a
II -a, şi verbele neregulate ca esse, velle, la care conjunctivul perfect
are forme identice cu indicativul viitor II la persoanele a Il-a, a IlI-a,
a IV-a, a V-a şi a Vl-a. dar viitorul indicativ I se distinge de
conjunctiv chiar şi la persoana I.

- Tipul flexionar II, în care se încadrează verbele terminate în

consoană, în i şi i, se deosebeşte de tipul I prin faptul că viitorul I
indicativ are aceeaşi formă cu conjunctivul prezent la persoana I
(sg.). Cum este de aşteptat, tipurile flexionare romanice s-au
constituit pe baze cu totul diferite de la o limbă la alta. În spaniolă,

71
cele trei conjugări nu se deosebesc în ceea ce priveşte planul valorilor
gramaticale.
Italiana are, în mare, tot două tipuri flexionare verbale, dar
primul tip (verbele în -are) se caracterizează prin faptul că forma de
persoana a Il-a a prezentului indicativ este identică cu formele de
persoanele I, a Il-a şi a IlI-a ale prezentului conjunctiv (tu trovi, che
io, tu, egli tron) în timp ce tipul flexionar II nu prezintă aceste
sincretisme. Dacă se lasă la o parte multiplele sincretisme comune
tuturor verbelor, se constată că în franceză şi în română se dezvoltă
trei tipuri flexionare verbale.

În română , tipul flexionar I (-are) se caracterizează prin

sincretismul persoanei I a perfectului simplu cu persoana a Il -a a
imperfectului indicativ (eu cîntai — tu ăntai) şi sincretismul
persoanei a IlI -a cu persoana a Vl -a de la prezentul indicativ (el antă
— ei antă). Verbele din tipul flexionar II (o parte din verbele în l şi în
i) au aceeaşi formă pentru persoanele a IlI-a singular şi plural de la
indicativul prezent, dar nu au forme diferite pentru perfectul simplu
persoana I şi imperfectul indicativ persoana a Il-a (eu vorbii — tu
vorbeai). Tipul flexionar III (verbele în e, M şi o parte din verbele în
i, î) nu realizează nici unul dintre sincretismele menţionate mai sus.
Franceza este cea mai bogată în sincretisme, atît în cadrul
categoriei persoanei, cît şi în acela al paradigmei temporale sau
modale.Cu toate influenţele paradigmatice care au dus la refaceri
multiple în structura fonematică a temelor şi desinenţelor,
schimbările fonetice mai accentuate au avut un rol foarte important în
organizarea flexiunii verbale din română şi franceză. Spre deosebire
de italiană şi de limbile ibero-romanice, româna şi franceza au
dezvoltat trei tipuri flexionare verbale.

Dar, In limbile în care s-au păstrat cel puţin două tipuri

flexionare, con-jugarea latinească în -are a produs totdeauna un tip
flexionar închis, de sine stătător, în timp ce celelalte conjugări s-au
amestecat, s-au contopit, s-au transmis doar ca simple clase lexicale
ale aceluiaşi tip flexionar. Această situaţie se explică, în mare
măsură, prin productivitatea si regularitatea conjugării I, dar nu poate

72
fi străină nici de tratamentul deosebit pe care 1-a avut vocala a faţă
de celelalte vocale în toate limbile romanice.

3.7. Adverbul

Atît în latină, cît şi în limbile romanice, adverbul se

caracterizează prin faptul că este singura parte de vorbire a cărei
temă se combină cu o singură categorie de morfeme : morfeme de
comparaţie. Dacă se ia în considerare numai sintagma Verb -f
Determinant circumstanţial, adverbele pot fi grupate in aceeaşi clasă
de substituţie cu substantivele precedate de prepoziţii (comp. plouă
bine. Atît în latină, cît şi în limbile romanice, adverbul se
caracterizează prin faptul că este singura parte de vorbire a cărei
temă se combină cu o singură categorie de morfeme : morfeme de
comparaţie. Dacă se ia în considerare numai sintagma Verb -f
Determinant circumstanţial, adverbele pot fi grupate in aceeaşi clasă
de substituţie cu substantivele precedate de prepoziţii (comp. plouă
bine — plouă cu găleata), în latină şi cu substantive în ablativ, şi cu
adjectivele (comp. plouă bine — plouă tare, frumos).
Funcţia comună de circumstanţiale a adverbelor şi a
substantivelor în ablativ sau precedate de prepoziţii, posibilitatea de a
apărea în acelaşi loc al lanţului au înlesnit transformarea în adverbe a
substantivelor în ablativ in latina tîrzie şi în limbile romanice: lat.
(ad) hora (ea horă, ha(c) hora)> prov. ora, ara „acum", fr. ores; cf.
Mă hora > it. allora, fr. (a)lors, prov. loras, cat. llavors; hac hora >
sp., pg. agora cu sensul „acum"; lat. de una hora > rom. (o)dinioară;
lat. per girum şi i/i per girum (cf. rom. împrejur) etc.
în afară de aceasta, pentru a preciza direcţia, latina populară a extins
mult construcţiile prepoziţionale asupra sintagmei Verb -f Adverb.
Cum este normal, cele mai frecvent folosite au fost prepoziţiile cu
valorile cele mai generale : de, ab, pentru a indica depărtarea de la o
anumită limită; ad pentru apropiere; in etc.; cf., de pildă, sp. donde
„unde" (şi fr. dont), provenit din lat. de + unde „de unde". în latina
populară, lat. unde pierde valoarea de direcţie (cf. rom. unde); pentru
a indica depărtarea de la o anumită limită, unde este însoţit de

73
prepoziţia de; cf. rom. de unde vine ? şi unde vine ? în spaniolă,
grupul lat. de unde şi-a păstrat numai valoarea locală (donde) şi,
pentru a exprima mişcarea de depărtare, s -a combinat cu prepoziţia
de: de donde viene Vd. ? „de unde veniţi Dvs. ?"
Numărul formaţiilor adverbiale cu prepoziţii este destul de
mare în limbile romanice : unele, mai noi, sînt combinaţii libere, în
care prepoziţia este detaşabilă (cf. sp. de donde, rom. de cînd, de aici,
fr. par ici, par la etc). Altele, foarte vechi, poate chiar din epoca
latinei tîrzii, nu mai sînt analizabile. De exemplu :
a) c o m p u s e cu ad: lat. a(d)foras> afforas > rom. afară, sp.
afuera, pg. afora, v. it. affuori, v. venet afora, v. fr. afors; lat. ad
prope > rom. aproape, prov., cat. aprop, log. approbe, v. fr. apruef,
ad retro > it. addietro, fr. arriere, prov. areire, cat. arrera, sp.
arredro, pg. arredo; lat. ad sic > rom. aşa, sp. asi, pg. asim; lat. ad
post > rom. (a)poi (cf. şi înapoi < in ad post);
b) c o m p u s e cu de: lat. (de)postea > fr. depuis, sp. (des)pues, pg.
(des)pois; lat. de întro > sp., pg. dentro, it. dentro, prov., cai. dintre;
lat. de retro > it. dietro, fr. derriere, prov. dereire, cf. rom. îndărăt (<
lat. inde retro); lat. de mane, it. domani, engad. damaun, friul.
doman, prov., cat. demd (cf. v. fr. main „dimineaţa");
c) cîteva c o m p u s e cu ab : lat. pop. abante (vezi în Itala, Lucas
19, antecedens abante) > v. rom. ainte (cf. rom. mod. înainte), it.
avanii, fr. avânt, engad. avaunt, prov. avan, aban, cat. abant(es) (sp.,
pg. avânte).
Adjectivele neutre erau folosite ca determinante ale verbului încă din
latina epocii clasice. Unele dintre ele pierd posibilitatea de a se mai
combina cu substantive şi, în consecinţă, părăsesc toate
caracteristicile adjectivale : lat. clarum > rom. chiar; lat. forte > rom.
foarte; multum > it. molto, sp. muy, pg. muito „foarte". Multe
comparative neutre neregulate se transmit limbilor romanice ca
adverbe: lat. minus > it. meno, fr. moins, sp. menos; lat. melius > it.
meglio, fr. mieux, prov. melhs.
Ca adverbe intensive neaccentuate în frază, anexe ale verbului
sau adjectivului şi adverbului, unele adjective latineşti au o evoluţie
fonetică deosebită : cf. sp. adverb muy cu adj. mucho.
Adverbele cu semnificaţii general-abstracte, care indicau
numai distanţa (în timp sau în spaţiu) faţă de actul vorbirii, ca hic,

74
tune etc, primesc, ca şi pronumele demonstrative, elemente de
întărire a valorii deictice (lat. eccum~\-hic, it. qui, fr. ici, sp., pg. ahi;
lat. hiece > rom. ici, aci, it. ci; lat. ad tune + ce (<ecce) > rom.
atunci; lat. eecum -f tale > rom. acătare, atare; cecu -\-modo „acum,
de curînd" > rom. acmu, amu, acum. Unele dintre cele care exprimă
raporturi temporale sau locale mai vagi se formează la fel cu
pronumele nedefinite; cf. rom. cîndva, undeva.
Aceasta constituie o interesantă mărturie a legăturilor dintre
sistemele pronominale şi cele ale unei anumite categorii de adverbe,
pe care diverşi cercetători le consideră p r o - a d v e r b e , nu numai
datorită sensului lor general-abstract, relaţional, ci şi posibilităţii de
reluare a unui circumstanţial exprimat anterior; cf. Astă -vară am
locuit în casa bunicilor. Tot acolo au stat împreună cu mine şi două
verişoare, unde acolo reia circumstanţialul în casa bunicilor.
Trecerea unor astfel de adverbe în clasa pronumelor este o
nouă dovadă, diacronică a acestor legături: lat. de unde > fr. dont
(pronume relativ); lat. inde „de acolo", fr. en (pronume personal; cf.
Pronumele, § 1.2.3.); lat. ibi „acolo" > it., sard. vi (pronume personal
de pers. a Ii-a pi.), fr. y.
Spre deosebire de substantive, care, în limbile romanice, cer
prezenţa unei prepoziţii pentru a intra în raport de subordonare
circumstanţială faţă de un verb, adverbele includ acest raport în
semnificaţia lor. Nu rareori, în latină, valoarea adverbială era
exprimată prin temă (ibi, inde, illac etc....), dar, în majoritatea
cazurilor, prin sufixe, ca, de pildă, -e (bene, avare etc), -o (raro,
certo) sau -ier (utiliter, fideliter). Faptul că e şi o finali suferă
serioase degradări în latina populară a contribuit, poate, la micşorarea
productivităţii sufixelor latineşti clasice. Limbile romanice dezvoltă
alte procedee de formare a adverbelor.
În România de apus se întîlneşte frecvent sufixul adverbial -
mente, provenit din ablativul substantivului latinesc mens, -tis „fel de
a gîndi, de a simţi; pricepere, înţelegere, minte". In combinaţie cu o
serie de adjective, ablativul mente avea valoare modală : prudente
mente „în chip prudent", severa mente „în mod sever". Folosite ca
circumstanţiale de mod, grupuri de acest fel au devenit adverbe;
mente, considerat ca simplu indice al raportului de determinare faţă
de verb, şi-a pierdut valoarea lexicală şi, în cele din urmă, s-a alipit la
forma feminină a adjectivului. In vechea franceză şi în spaniolă, -
mente păstrează încă un anumit grad de independenţă faţă de adjectiv,

75
în sensul că, dacă apar în vorbire două adverbe conjuncte, -mente se
poate aşeza numai după cel de-al doilea : de exemplu : v. fr. si cruel e
si lon -gement (fr. mod. si cruellement et longuement), sp. temeraria
y locamente „în mod temerar şi nebunesc".
Ca sufix adverbial -mente se poate extinde de la temele
adjectivale la alte categorii. In franceză, de pildă, el se ataşează la
unele adjective asimilate cu participii trecute terminate în e :
aveugUment, precisement. Printr-o falsă analiză, îndreptăţită prin
faptul că -e- nu funcţionează aici ca indice de participiu şi temele
respective se întîlnesc cu funcţie adjectivală (aveugle, precis), -ment
primeşte o variantă âment, care se combină din nou cu unele teme
adjectivale, chiar dacă acestea nu intră în formaţii participiale : enor-
mement, profusement. în română, formaţiile adverbiale cu -mente sînt
împrumuturi literare neoromanice (eminamente).
Foarte productiv între secolele al XVI-lea şi al XlX-lea a fost
în limba română sufixul adverbial -este. La origine, el ar putea fi o
combinaţie între sufixul adjectival -esc (bărbătesc, domnesc,
românesc) şi vechiul sufix adverbial latin -e. în orice caz, în româna
veche, -este pare a fi fost simţit în întregime ca sufix adverbial, căci
ne întîmpină în combinaţii cu teme substan-tivale, care nu cunoşteau
adjective în -esc: citeşte de la cită.
Sufixul -re a fost explicat de A. Philippide ca urmaş al lat. res
„lucru"; el se regăseşte în cîteva forme româneşti şi ibero -romanice :
rom. purure(a), rom. aiure(a); pg. alhures < aii ubi re; v. sp. al
guandre „vreodată". Rom. -a (poate din lat. Mac), care se ataşează la
multe adverbe (atuncea, aicea, aiurea), apare şi cu teme
substantivale ca dimineaţa, seara, toamna, pentru a indica raportul de
determinare faţă de verb în locul prepoziţiilor : toamna se numără
bobocii. Vechiul francez - s este o extindere de la adverbe ca plus,
melius, minus. Prepoziţia a împreună cu sufixul -on(e), ataşat la teme
substantivale, formează în italiană şi în franceză grupuri adverbiale :
it. a cacalconi „călare", a ginocchioni „în genunchi", fr. ă tâtons „pe
bîjbîite" etc.
A f i r m a ţ i a şi n e g a ţ i a . Adverbele de afirmaţie şi de
negaţie formează un grup aparte, caracterizat prin posibilitatea de a
ţine locul unei fraze întregi (să se compare construcţiile dialog : cum
merge? — bine! (— merge bine), în care bine apare în răspuns în
locul lui cum, şi a cenit? — da, a venit, unde da afirmă întregul enunţ
interogativ (a cenit?).

76
 Pentru afirmaţia simplă, neemfatică, latina nu avea un adverb
specializat, ci folosea pe ita, latina populară pe sic „aşa", care aveau
şi funcţie adverbială modală de tipul lui aşa din limba română, adică
se puteau substitui unor adverbe de mod din clasa bine, rău etc.
Nu este de mirare că limbile romanice şi -au creat forme
adverbiale pe căi proprii destul de deosebite de la una la alta. Lat. sic
se întîlneşte ca afir-maţie în italiană, în limbile ibero-romanice (sp.,
pg. si „da",}, în română (aşa) şi în franceză si „(ba) da". în limbile
galo-romanice, afirmaţia simplă „da" provine din hoc „asta" (=
„astfel") > prov. o(c) (cf. vechea denumire „langue d'oc") sau din hoc
-\ - iile (> v. fr. oii, cf. langue d'o'il, n. fr. oui). In română, da este de
origine slavă (după unii cercetători, dintr-o limbă slavă modernă) x.
Adverbul de negaţie non „nu" s-a transmis tuturor limbilor
romanice. Spre deosebire de afirmaţie, negaţia se foloseşte adeseori
în vorbire împreună cu verbul propoziţiei din care face parte. Această
caracteristică sintagmatică a determinat în unele limbi romanice
apariţia unor variante combinatorii în funcţie de poziţia faţă de verb.
Astfel, in franceză negaţia pro-frază, folosită fără verb, are forma non
(Vas tu cu? — non), în timp ce negaţia care precede predicatul capătă
forma neaccentuată ne (< lat. nec) : je ne cois pas. Cf. it. No
(ca răspuns la o întrebare), alături de non (înaintea unei forme
verbale), în română, negaţia general folosită nu are varianta /«-/ (n-
am căzut), în combinaţie cu unele forme personale ale lui acea, şi
forma ne (provenită din prefixul slav ne), în combinaţie cu formele
de gerunziu şi participiu (nedorind, nedorit etc) .
Un fapt deosebit de interesant din istoria negaţiei romanice îl
constituie evoluţia dublei negaţii. în latina clasică, dublarea negaţiei
era un mijloc de a exprima afirmaţia. în latina populară şi în limbile
romanice, de multe ori, combinarea a două elemente negative
constituie un mijloc de întărire a negaţiei. Această situaţie se poate
explica prin faptul că atunci cînd între adverbul de negaţie şi verb
erau intercalate mai multe cuvinte, în vorbirea populară, s-a simţit
necesitatea, pentru claritatea comunicării să se adauge un adverb de
negaţie înaintea verbului. Ceva asemănător s-a petrecut şi în cazul
cînd enunţul cuprindea pronume nedefinite, adverbe de timp,
prepoziţii cu valoare negativă, ca, de pildă, nihil, nullus, nemo
numguam, sine etc. Toate acestea au fost simţite ca incapabile de a
exprima ideea de negaţie, dacă negarea se referea şi la cuvîntul
regent. In consecinţă, acesta a primit alături, ca determinant, un

77
adverb sau alt element de negaţie. De exemplu, nec facio nihil pt. lat.
ci. facio nihil; nec nemi potest .
Însoţirea a două negaţii şi-a pierdut cu timpul valoarea
emfatică, devenind obligatorie, în orice poziţie în franceză (vezi
construcţiile fr. je ne veux pas, point, jamais, ii n'a vu personne, ii ne
veut rien etc. ...), în anumite construcţii în română şi italiană (cf.
rom. nu fac nimic, nu pot niciodată — *fac nimic, *pot niciodată nu
sînt posibile). Formele negative ale pronumelor nedefinite sau ale
adverbelor cer în mod necesar negaţia înainte de verb.

În franceză, substantivele care evocau obiecte cu dimensiuni

foarte mici, ca v. fr. mie(< lat. mica „bucăţică, fărîmitură"),pas
„pas", point „punct", s-au adăugat, la început emfatic, pentru
întărirea valorii de negaţie a adverbului ne şi apoi au devenit
obligatorii în forma negativă a predicatului. Pierderea valorii
emfatice face inutilă prezenţa a două morfeme de negaţie în acelaşi
enunţ. în franceza modernă vorbită se manifestă din ce în ce mai
accentuat tendinţa de a elimina una dintre cele două negaţii, în
special pe ne.
3.8. Prepoziţia şi conjuncţia

Din punctul de vedere al vecinătăţilor, prepoziţiile şi conjuncţiile se

deosebesc de restul părţilor de vorbire prin faptul că intră în mod
obligatoriu, ca elemente de legătură, în sintagme trimembre, se
însoţesc, adică, cel puţin cu alte două părţi de vorbire pentru a forma
un enunţ încadrat de pauze absolute (nu în dialog); să se compare
sintagme ca merge in casă; casa de lut; merge şi cîntă cu merge
bine; casa albă etc. Semantic, ele seamănă cu morfemele
gramaticale, prin faptul că servesc la exprimarea raporturilor dintre
cuvinte. în ce priveşte aspectul relaţional, prepoziţiile sau conjuncţiile
pot avea sau nu caracter gramatical, după cum contractează sau nu
relaţii obligatorii cu morfemele vecine din lanţul vorbirii. Astfel,
uneori o anumita prepoziţie este cerută de o anumită categorie de
verbe; de pildă, în română verbul a proveni se construieşte numai cu
prepoziţia din : provin din medii sociale diferite. O conjuncţie cum
este rom. să trebuie să apară cu necesitate între două verbe
neauxiliare alăturate, dacă al doilea este la conjunctiv: trebuie să
meargă, nu Hrebuie meargă. De cele mai multe ori însă alegerea
prepoziţiei sau conjuncţiei în cadrul vorbirii se face exclusiv sub
imperiul semanticii, al realităţii de exprimat. Cu alte cuvinte,
78
prepoziţiile sau conjuncţiile se pot c o m b i n a în diverse moduri cu
substantivele sau verbele (cf. merge prin ţară, merge la ţară, merge
tpre ţară; doarme încasăy doarme pe cată, dcarme sub maia, doarme
pe canapea etc.) intră, aşadar, în raporturi facultative.
1. Prepoziţia

Indice al raporturilor de subordonare între două cuvinte,

dintre care cel puţin unul nu are funcţie predicativă (N + N ; V + N ;
N + Adv.) 1, prepoziţia este preferată în latina populară din ce în ce
mai mult în locul anumitor morfeme gramaticale, tocmai datorită
caracterului ei mai independent şi mai concret (vezi Substantivul).
Preferinţa pentru prepoziţie se datoreşte într-o anumită măsură şi
faptului că vechile desinenţe produceau numeroase modificări în
temă şi aveau forme diferite din punct de vedere fonematic de la o
clasă la alta de cuvinte.
Încă din latina populară, uzul prepoziţiilor se extinde înaintea
diverselor forme cazuale ale numelui pentru care latina clasică
folosea forme fără prepoziţie. Astfel ad apare după verbe de mişcare
înaintea numelor proprii la acuzativ. Prepoziţia de este folosită şi
pentru a introduce instrumentul exprimat prin ablativ.
1.1. Extinderea uzului prepoziţiilor în latina populară şi în limbile
romanice implică o serie de transformări semantice, rezultate, în
primul rînd, din prelu-area valorilor vechilor morfeme gramaticale
desinenţiale.
Astfel, de împreună cu ablativul preia şi valorile genitivului
partitiv, al originii, al materiei, al posesiei. Punctul de contact
semantic între ablativul cu de şi genitiv îl constituie faptul că ambele
prezintă o mişcare de îndepărtare de la limită (simplă), cu viziune
finală. Ad împreună cu
acuzativul cuprinde poziţiile dativului datorită semnificaţiei comune
: „apropiere de o limită". Unele dintre valorile contextuale ale
desinenţei latineşti de genitiv se apropie de unele variante valorice
ale prepoziţiei ad. Aşa se explică de ce în unele limbi romanice a(d)
apare în locul lui de pentru a introduce atributul. Astfel, în latină ad
exprima apropierea de o limită cu sau fără coerenţă. Ideea de
apropiere faţă de o limită cu coerenţă se putea realiza contextual sub
forma variantei semantice : „destinaţie"; a devine astfel capabil să
introducă un atribut al scopului (cf. fr. une tasse ă the, moulin â cafe,

79
dar rom. o ceaşcă de ceai, un pahar de apă, emfatic, nepopular, un
pahar pentru apă; sp. molinillo de cafe).
Alteori, ideea de coerenţă permite lui a(d) să prezinte în
anumite contexte o situaţie de contact faţă de o limită, rezultat al unei
mişcări de apropiere, cu viziune coincidentă (cf. fr. tarif â la salle);
a(d) ia uneori chiar o valoare instrumentală (cf. fr. moulin ă cent).
Poate că tocmai această variantă semantică explică o constiucţie ca
cea din latina populară : membra ad duos fratre şi construcţia
românească de tipul tată a doi copii (în română, atributul
substantival precedat de numeral este totdeauna introdus prin a).
După cum era normal, în latina populară (limbă vorbită,
familiară, cotidiană) sistemul prepo.ziţional tinde să se simplifice. O
serie de nuanţe semantice dispar, unele prepoziţii devin sinonime,
fapt care contribuie în cea mai mare măsură la reducerea numărului
de prepoziţii (din prepoziţiile latine numai circa 50% se transmit
limbilor romanice).
De pildă de şi ab, în latina epocii clasice, aveau în comun
ideea de depărtare de la o limită cu viziune finală. Diferenţa dintre ele
consta în faptul că de presupunea coerenţă iniţială (decedere de vita;
de sella exsiluit; homo de plebe), în timp ce ab prezenta depărtarea de
la o limită fără coerenţă iniţială (ab oppido castra movere). încă din
latina populară sînt atestate cazuri de folosire a lui de pentru a(b),
mai ales înaintea complementului de agent. Nu este exclus ca
preferinţa pentru de în locul lui a(b) să se datorească şi faptului că, în
vorbire, a(b) şi a(d) încep să se confunde din cauza căderii
consoanelor finale (confuzie supărătoare, fiindcă ad ca expresie a
„apropierii de o limită", constituie din punct de vedere valoric opusul
lui ab şi de). în română se extinde de (cu varianta actuală înaintea
numelor de agent de către); pe teritoriul Italiei a(b) se însoţeşte cu de
(> it. da; de exemplu, mio figlio e amato e lodato da tutti i suoi
maeştri). In franceză, ab este înlocuit înaintea numelui de agent prin
par (<lat. per). Lat. per „prin" exprima parcurgerea de la un capăt la
altul a unei distanţe (spaţială, temporală, noţională) dintre două limite
(per forum, per decern dies). Par, urmaşul francez al lat. per, conţine
în plus ideea de însoţire, de asociere, de unde şi posibilitatea de a
introduce agentul. In spaniolă, complementul de agent se introduce
prin por (< lat. pro > lat. pop. por). In latină, pro exprima ideea de
îndepărtare de la o limită orientată în acelaşi sens, cu viziune finală
(fig. 1); de aici semnificaţia „înainte", „pentru". Sp. por implică
viziunea finală, ca şi de sau ab; aşa se explică valoarea de agent şi de

80
cauză : no debes hablar por vanidad „nu trebuie să vorbeşti din
vanitate".
Valorea cauzativă a lui por nu poate fi străină de faptul că, în
latina populară, pro final cu sensul „înaintea", „pentru" — indice al
îndepărtării de la o limită orientată —, înlocuieşte pe ob cauzal
„înainte, din pricină" — expresie a apropierii de o limită orientată, cu
care avea în comun sensul „înainte", situarea mişcării în dreapta
limitei orientate în aceeaşi direcţie (vezi schemele de mai jos) \ şi pe
propter „din cauză".
Spaniolul por păstrează din lat. pro valoarea de îndepărtare de
la limită (punctul A), primeşte de la Spaniolul por păstrează din lat.
pro valoarea de îndepărtare de la limită (punctul A), primeşte de la ob
apropierea de o limită, pe care o transformă In „atingere a unui punct
B" („cauză imediată").
Fr. pour (< lat. pro) conservă din trăsăturile semantice ale lat.
pro viziunea iniţială, sensul mişcării de îndepărtare de la o limită şi
primeşte de la ob sensul de apropiere de o limită, dar fără atingere a
celei de -a doua limite (fig. 4) : partir pour Paris.

În italiană, pro rămîne cu valoare predominant finală: pro e contra

„pentru şi contra" cf. it. da cu sens cauzal: tremare dai freddo, ca şi
rom. de: tremură de frig.

De se extinde, încă din latina populară, şi în poziţiile lui ex

„din", care exprima „ieşirea dintr -o limită dublă, cu viziune finală"
(unus ex multis; ex eo tempore). Cele două prepoziţii aveau în comun
ideea de îndepărtare de la o limită (ieşirea presupune mişcare de
îndepărtare) şi viziunea finală : quando de eo loco primitus videtur
mons Dei, în Peregrinatio, apud Grandgent, ILV, p. 233; cf. şi fr.
sortir de Vecole, unde de are valoarea lat. ex, rom. din: a ieşi din
clasă, it. da: uscire dalia scuola, dar şi it. di (< lat. de) pentru ex, ca
element de legătură în construcţiile superlativului relativ
(perfettissimo di tutti).
Ad „către", „la", mai frecvent şi mai bine integrat în sistemul
prepoziţiilor, înlocuieşte în cea mai mare parte a României pe apud,
care avea o valoare apropiată („la, lîngă"). Pe teritoriul Galiei,
valoarea de situare lîngă o limită se transformă în coincidenţă, de

81
unde sensul de asociere al fr. avec (< apud + + hoc > v. fr. avuec),
poate sub influenţa substratului celtic .
Sărăcirea sistemului prepoziţional într -o anumită epocă a latinei
vorbite a avut drept consecinţă necesitatea de a se crea în cursul
dezvoltării limbilor romanice noi prepoziţii, pentru a nuanţa
exprimarea diverselor raporturi. De cele mai multe ori, în noile
formaţii intră una dintre prepoziţiile din fondul stabil: a, de, in, la
care se adaugă un adverb sau o altă prepoziţie.
Astfel, în spaniolă din por ,+ ad se creează para, rezultativ,
final, opus lui por cauzativ. Spaniola modernă a extins mult mai mult
decît franceza folosirea lui de după alte prepoziţii: tras/ detrâs de;
ante/ delante de; bajoj debajo de. Formele lungi mai concrete s-au
specializat pentru indicarea raporturilor spaţiale. în cazul în care
enunţul se referă la timp, se folosesc, de obicei, formele scurte, mai
abstracte; cf. bajo sau debajo de la mesa, dar bajo Luis XIV. De + ex
-f de a dat sp. desde, care se deosebeşte de sp. de prin viziunea de
însoţire. Afară de aceasta, perechea de ^ desde permite să se
deosebească relaţia dintre verb + nume (Io he visto desde la ventana)
de relaţia nume -f --f- nume (el cristal de la ventana).
În franceză, dans (lat. < de -f- en) se opune lui en, realizînd o
distincţie semantică inexistentă în latină : dans exprimă includerea
între două limite fără atingerea limitelor, în timp ce en exprimă
includerea între două limite cu atingerea lor; cf. La maison est dans
le feu <-' la maison est en feu.
Fr. depuis (< lat. de -f post; cf. sp. despues, pg. despois) poate
fi considerat o variantă intensivă a lui de, întrucît exprimă, ca şi
acesta, îndepărtarea de la o limită, cu contact iniţial. Spre deosebire
de de, care implică o viziune finală, depuis exprimă ideea de însoţire;
(cf. jeter quelque chose depuis le pont —< venir de Paris).
În română sînt deosebit de interesante compusele cu in (< lat.
in). în din, in marchează încadrarea într-o limită dublă, în timp ce de
implică mişcarea de îndepărtare, de unde valoarea de ieşire dintr-o
limită dublă (cf. lat. ex): vin de acasă — vin din casă. în prin (< v.
rom. pre, din lat. per -f în), în a avut, probabil, rolul de a întări
valoarea de „includere" a lui pre, pe cînd pre a păstrat ideea de
parcurgere a limitei duble de la un capăt la celălalt; cf. merge prin
casă — merge în casă. În unele contexte, prin devine sinonim cu lat.
trans (exprimă traversarea unei limite duble), datorită valorii verbului

82
precedent: cf. merge în grădină <~> trece prin grădină, dar se
plimbă prin grădină. It. da (< de + ab) preia o parte din valorile
latinescului ab şi se opune lui di (< lat. de), indice al posesiei sau al
originii.
În limbile romanice apar astăzi numeroase formaţii compuse
din adverbe şi prepoziţii: rom. afară de; sp. (a) fuera de „afară de",
sp. debajo de „dedesubtul", dentro de „în"; it. avanii a di; fr. devant
etc. Uneori, adverbul şi prepoziţia au aceeaşi formă : rom. stă
deasupra — stă deasupra camerei noastre; it. sopra, sotto, să se
folosesc de asemenea şi ca adverbe şi ca elemente de relaţie. De
aceea nu surprinde faptul că urmaşii unor adverbe latineşti au devenit
în limbile romanice prepoziţii: lat. longo „în lungr" > mm /?~-it.
lungo (cf. lungo la spiaggia „de-a lungul plajei"); lat. illăc „acolo" >
it. dial. (abruzz.) la, retor, la, rom. la (< Mac + ad).
Cîteva prepoziţii romanice provin din substantive latineşti: fr.
chez, vari-anta „personală" a prepoziţiei ă, provine din lat. casa (nous
allons â Paris — nous allons chez vous; cf. sp. en casa de); lat. latus
> fr. lez, prov. latz ,,la, lingă"; caput > v. sp. cabo, sp. mod. cabe „la,
lîngă"; lat. frons, - tis > sp. frente „în faţa" (frente la casa „în faţa
casei").
Locuţiunile prepoziţionale în care intră substantive sînt
numeroase în limbile romanice : rom. în faţa, în jurul (cf. şi
împrejurul), în fruntea, de-a lungul, de-a latul; sp. en vez de, en
lugar de „în loc de", encima de „în susul", al lado de „alături de"; fr.
en face de, au lieu de, ă la fin de etc.
Caracterul relaţiilor contractate de prepoziţii. Încă din latina
tîrzie, relaţiile dintre prepoziţii şi morfemele de caz încep să-şi piardă
caracterul obligatoriu, datorită, în mare măsură, faptului că flexiunea
nominală era în plină reorganizare, iar posibilităţile de confuzie a
valorilor formantilor de caz crescuseră. Respectarea ansamblului
complicat de raporturi care se stabileau între prepoziţii şi morfemele
de caz (unele prepoziţii cereau acuzativul, altele ablativul, iar cîteva,
fie ablativul, fie acuzativul, în funcţie de natura statică sau dinamică a
verbului precedent) impunea un efort inutil şi, deci, cu atît mai
costisitor pentru vorbirea populară din epoca imperiului, fiindcă
prepoziţia exprima suficient de clar raporturile; morfemul cazului
devine redundant şi, în consecinţă, tinde să dispară (vezi cap. I,
Substantivul, § 3).

83
Prepoziţii ca per, care cereau în latina epocii clasice acuzativul, apar
adesea în vorbirea populară urmate de ablativ (sau, poate, de „cazul
general") : per multo tempore.
Cum, pro, sine, care se construiau cu ablativul, încep să
preceadă nume in acuzativ; cf. nobiscum non noscum, vobiscum non
voscum (în Ap. Pr.); pro salute et victoria, pr(o) se et suos cives; pro
vernaclam — sine vos non prevaleo.
După in, ablativul sau acuzativul apar la întîmplare, fără a se
ţine seamă de natura statică sau dinamică a procesului: veni in
D(a)lmatia; venisti in Galile, cu ablativ după verbe de mişcare : vos
autem sedete în civitatem Hierusalem, si est aliquit in infernos partes
bene, cu acuzativ după verbe statice.
O dată cu reducerea flexiunii nominale dispar în limbile
romanice relaţiile obligatorii dintre prepoziţie şi cazul substantivului.
în schimb, în cadrul flexiunii pronominale se dezvoltă forme
dependente de prepoziţie (cf. rom. mine, tine, sine, sp. mi, ti, care nu
pot să apară în vorbire decît precedate de o prepoziţie, vezi
Pronumele, § 1), fapt cu totul nou, întrucît în latină nici o formă
nominală sau pronominală nu este dependentă de prepoziţie (numele
sau pronumele putea să apară şi precedat de prepoziţie, dar şi singur,
direct legat de verb, substantiv etc).
În unele limbi romanice se dezvoltă relaţii obligatorii între
verb şi prepoziţi. în spaniolă, legătura dintre verb şi prepoziţia care
introduce complementul se dovedeşte a fi mult mai strictă decît în
alte limbi romanice. Să se compare sp. estoy en el patio — fr. je suiş
dans la cour, rom. sînt în curte; sp. salgo al patio — fr. je sors dans
la cour, rom. ies în curte; sp. me paseo por el patio — fr. je me
promene dans la cour, rom. mă plimb în (dar şi prin) curte.
Conjuncţia. Elementele de relaţie grupate sub numele de
conjuncţie în aceeaşi parte de vorbire se împart, de fapt, în două
mari categorii : unele, aşa-zisele coordonatoare, care pot să lege atît
două propoziţii (două elemente predicative : V. + V.), cît şi două
elemente nepredicative (N. -f N.; A. + A.); altele,aşa-zisele
conjuncţii subordonatoare, care nu pot lega decît două elemente
predicative (V. -+- V.). Aşadar, conjuncţiile subordonatoare intră în
distribuţie defectivă cu cele coordonatoare şi în distribuţie

84
complementară cu prepoziţiile (cf. vorbeşte în timpul mesei —
vorbeşte în timp ce mănîncă).
Urmează, deci, că pe cînd coordonarea are aceleaşi mijloace
de expresie, indiferent de elementele care intră în relaţie,
subordonarea distinge variante poziţionale. O serie de raporturi de
dependenţă, exprimate în cadrul propoziţiei prin poziţie (de pildă
raportul verb — obiect direct) sau prin desinenţe cazuale, se exprimă,
în cadrul frazei, prin morfeme negramaticale, prin conjuncţii.
Dat fiind că sistemul de exprimare a raporturilor de
dependenţă în cadrul propoziţiei a suferit schimbări fundamentale,
este de aşteptat ca cele mai multe transformări să se producă în cadrul
conjuncţiilor subordonatoare. La aceasta a contribuit, desigur, şi
faptul că vorbirea populară nu prezenta atît de nuanţat raporturile de
dependentă, în timp ce raporturile de coordonare se încadrează în
seria celor mai generale şi mai simple raporturi existente în realitate:
„disjuncţia" * (aut), cf. pleacă Ion sau Măria?; „adăugarea" (et);
„scăderea" (sed), cf. Ileana este harnică, dar nervoasă.

Conjuncţiile coordonatoare s-au dovedit, într-adevăr, mult mai

stabile decît cele subordonatoare. Indicele adiţiunii, copulativul et, se
regăseşte în toate limbile romanice : v. rom. e, it. e(d), ret., sard. e, fr.
et, prov. e(z), cat. i, sp. e, y, pg. e.
În unele regiuni ale României se dezvoltă, alături de e, un
intensiv al adiţiunii din sic „aşa". Adverbul sica evoluat încă din
latina vorbită la sensul „apoi" : tune ergo gratias agens d eo primum
et sic ipsi(episcopi), rogavi pluri-mum „mulţumind, deci, atunci mai
întîi lui Dumnezeu şi apoi aceluia, l-am rugat stăruitor", apud
Mihăescu, LPD, p. 178, din care s-a dezvoltat semnificaţia de
adăugare; cf. rom. şi,ret. schi, cu sens adverbial mai pregnant, v. fr. si
intensiv. În franceză s-a dezvoltat o conjuncţie prin care „adăugirea"
este prezentată ca o cauză a primului termen : car (< lat. quare „din
care cauză"). Aut s-a transmis de asemenea tuturor limbilor romanice:
v. rom. au, it. o(d), fr. ou, prov. o(z), sp. o, pg. ou. În schimb, sed şi
aZ sînt înlocuite, poate şi pentru că semnificaţia de sub-stracţie este
mai complicată decît cea de „disjuncţie" sau „conjuncţie" (adi-ţiune),
şi pentru că sed, at, pierzînd consoana finală, se puteau confunda cu
alte elemente de relaţie, ca si, a (< ad). în marea majoritate a limbilor

85
romanice, funcţiile lor au fost preluate de urmaşii adverbului magis:
arom. ma, it. ma, ret. ma(i), fr. mais, prov. mas, cat. mes, sp. mas, pg.
mes. Magis apare cu valoarea „dar" cbiar la scriitorii tîrzii. Din
semnificaţia de comparativ a lui multum „mai mult" (depăşirea
limitei noţiunii „mult"), magis ajunge, probabil, să semnifice pur şi
simplu depăşirea limitei unei noţiuni, adăugirea.
Atît depăşirea, cît şi scăderea unei cantităţi din corpul noţiunii
presupun îndepărtarea de la limita superioară a noţiunii. în anumite
contexte, în care termenul al doilea al sintagmei adăugat ideii
exprimate de primul termen aduce o micşorare de intensitate a
acesteia, magis, din expresia adăugirii, devine indice al scăderii (cf.
„e bun şi nervos", care înseamnă, de fapt, „e bun, dar nervos" :
noţiunea nervos scade din calitatea de a fi bun). în acest fel,
semnificaţia romanică a lui magis se prezintă ca opusă celei latineşti.
În spaniolă se dezvoltă, alături de mas, conjuncţia pero (< lat.
per + hoc). în vorbirea contemporană, mas este din ce în ce mai puţin
folosit, fiind simţit ca arhaic şi, poate, de aceea mai intensiv.
Deosebirea dintre mas şi pero constă însă mai ales în distribuţie, şi
anume pero, de pildă, nu poate să apară niciodată în capul frazei.
În română, dar (de origine nesigură) şi sinonimul însă (< lat.
ipsa) sînt indici ai scăderii. Deferenta dintre dar şi însă este astăzi
întrucîtva asemănătoare cu cea dintre sp. mas şi pero : dar apare
numai la începutul propoziţiei pe care o introduce, în timp ce însă
poate să apară şi în interiorul frazei.
Conjuncţia ci (< lat. quid) este precedată în mod obligatoriu
de negaţie (nu e prost, ci deştept; nu doarme, ci lucrează) şi prezintă
(împreună cu nu) scăderea pînă la zero (desfiinţare) a noţiunii
exprimate prin primul termen. Prin punerea în contrast a celor doi
termeni, noţiunea a doua cîştigă în intensitate. Iar (de origine
nesigură) prezintă cea mai slabă relaţie de scădere; de aceea
alăturarea celor două idei poate avea uneori semnificaţie de adăugire.
Spre deosebire de dar, însă, ci, conjuncţia iar nu poate lega decît
propoziţii.
Conjuncţiile subordonatoare exprimă cauza, condiţia,
circumstanţele temporale, spaţiale, modale sau pur şi simplu
dependenţa (introduc atributive sau completive).

86
 Quod şi quia, cauzale, se extind în locul lui ut (final şi
completiv), pe care îl elimină. Completivele exprimate prin infinitiv -
f- acuzativ se dezvoltă în completive introduse prin conjuncţie urmată
de verb la un mod personal, încă din latina epocii clasice, verbele
afective se construiau cu quod cauzal: gaudeo quod vales (în contexte
de acest fel, opoziţia dintre quod cauzal şi ut final completiv nu se
poate realiza); cf. şi Renuntiaverunt quod Pompeium in potes-tate
haberent {Bell. Hisp. 36), unde quod introduce o completivă. Din
quod se dezvoltă rom. că, v. it. co. Se pare că lat. quia a avut o
dezvoltare semantică asemănătoare (cf. it. che, fr., prov., cat., sp., pg.
que).
În limbile romanice, urmaşii lui quia şi ai lui quod au
semnificaţii multiple, fapt care ne îndreptăţeşte să credem că la un
moment dat acestea au constituit pentru vorbirea populară un gen de
conjuncţii universale subordona-toare. Nu este exclus ca urmaşii lui
quia să fi fuzionat chiar cu relativul neutru, cu care devin identici
din punct de vedere fonematic.
Pentru a indica diverse alte nuanţe de subordonare, que şi che
sînt însoţite . apoi de prepoziţii (indici ai dependenţei în propoziţie),
de adverbe sau de pronume neutre etc.: it. allorche, giacche, perche,
poiche; fr. parce que, puisque, lorsque; sp. pues que, desde que,
hasta que; pg. por que, poisque, desde que etc.; rom. pentru că, din
cauză că (cf. şi în timp ce, deoarece, după ce).
Și condiţional se extinde, în dauna lui an şi utrum „oare", „dacă", şi
în propoziţii interogative : it. se, sard. si, fr. si, prov. si, cat., sp. si,
pg. se, ret. schi, v. rom. se. Construcţia condiţională si + indicativul
în locul lui utrum sau an + conjunctivul apare deja la Terenţiu
(Visam si domi est, apud Bourciez, Elements ..., p. 134), iar din
secolul al II-lea devine frecventă (dic mihi si tu Romanus es, în
Vulgata); cf. fr. dis-moi <si tu es Romain, sp. dime si Romano eres,
it. dimmi se Romano sei, v. rom. spînremi se Rimleanu eşti, în Cod.
Voroneţean. În română, din pricina confuziei cu pronumele reflexiv,
se este înlocuit prin dacă (< de -f- ca). O serie de adverbe sînt
preferate ca elemente de introducere a circumstanţialelor. Quando
temporal (rareori cauzal) se extinde în dauna lui cum, cauzal,
temporal şi concesiv, probabil datorită semnificaţiei lui temporale
predominante : rom. cînd, it. quando, fr. quand, sp. cuando, pg.
quando.

87
 Quomodo „în chipul acesta", „în chipul cum" înlocuieşte
adeseori pe quando şi quoniam şi se transmite limbilor romanice cu
valoare modală : rom. cum, v. it. como, v. fr. comme, (fr. mod.
comment), prov., cat. corn, v. sp. cuemo, sp. mod., pg. Como.

88
89