Teoriile Integrarii Europene

TEORIILE INTEGRĂRII EUROPENE
Procesul de integrare a statelor - naţiune a fost şi încă este un subiect foarte dezbătut de către
reprezentanţii teoriei relaţiilor internaţionale. Liga Naţiunilor, Naţiunile Unite şi mai ales Uniunea
Europeană au fost privite de unii ca primii paşi către o „lume unită” sau mai „integrată” 1.
Există câteva supoziţii privind punctul de pornire al teoriilor integrării. Prima dintre aceste
supoziţii priveşte o temă comună în literatura filosofică cât şi în cea empirică a ştiiţelor umaniste şi
sociale şi anume că ostilitatea dintre oameni ar înceta dacă toţi am fi la fel. Războaiele sunt
determinate de diferenţele dintre oameni şi de conflictele de interese, de frica şi invidia care apar din
aceste diferenţe. Dacă oamenii ar putea să se cunoască unii pe alţii, să înţeleagă credinţele, scopurile
şi problemele celorlalţi, raţionalitatea lor naturală şi empatia ar depăşi, sau cel puţin ar reduce,
ostilitatea reciprocă. Aşa cum Haas nota, prin integrarea internaţională „se pot construi relaţii şi pot
fi luate măsuri preventive în relaţiile dintre naţiuni şi oameni mult înainte de izbucnirea tensiunilor,
disputelor, conflictelor sau violenţei”2. A doua supoziţie ia în considerare numărul mare de tranzacţii
dintre multe unităţi. Aceste tranzacţii dau naştere la presiuni care pot împiedica părţile implicate să
se îndrepte împotriva celorlalţi, ceea ce va conduce în final la dispute. A treia supoziţie este că un
sistem internaţional integrat se va asemăna cu statul naţiune în aşa fel încât violenţa va fi controlată
de către un grup ales sau desemnat de către sistem. Conflictele ar putea atunci fi rezolvate în mod
amiabil spre deosebire de situaţia de anarhie3. Ultima supoziţie este una neofuncţionalistă, care
precizează că oamenii care cooperează într-un domeniu restrâns, nonideologic, necentral sunt
capabili să construiască, în decursul timpului, modele de cooperare care vor ajuta la depăşirea
problemelor de interes crucial.
Integrarea poate fi diferenţiată şi din punctul de vedere al procesului şi al domeniului. În ceea
ce priveşte procesul, există o abordare instituţională care abordează integrarea în principal în termeni
de formare a unui corp politic, în timp ce alte abordări, mai puţin organizaţionale, văd lumea
modernă ca mişcându-se foarte încet dar foarte sigur către un tip de comunitate mondială, dacă nu
chiar către un guvern mondial.
Abordările integraţioniste în legătură cu domeniul precizează că integrarea sau comunitizarea
poate avea loc oriunde, chiar la un nivel redus, cum ar fi spre exemplu eforturile de unificare
europeană. În acest context, eforturile comunităţii mondiale sau ale guvernului mondial sunt exerciţii
stilistice şi nepractice şi integrarea trebuie să aibă loc la nivel regional.
Toate aceste perspective utilizează ipoteza că ţările „integrate” unele cu altele se vor
comporta diferit unele faţă de altele spre deosebire de naţiunile mai puţin integrate 4.
Mulţi teoreticieni ai relaţiilor internaţionale definesc integrarea în lucrările lor. Deutsch
defineşte integrarea ca „obţinerea unui simţ al comunităţii şi al instituţiilor care poate asigura
schimbare dependentă şi liniştită”5. Ernst B. Haas vede tipul ideal al „comunităţii politice” ca „unul
în care există limitări în ceea ce priveşte violenţa conflictului în cadrul grupului” 6 şi ca şi „crearea
voluntară a unor unităţi politice mari care implică prezentarea conştientă de forţe în relaţie cu
instituţiile participante”7. J.S.Nye specifică că una dintre funcţiile organizării regionale este controlul
1
Sullivan, M., International Relations: Theories and Evidence, Prentice Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey, 1976, pag. 208
2
Haas, E., International Integration in International Systems. A Behavioural Approach, ed. Michael Haas, Chandler, New York, 1974, pag. 204
3
idem 1
4
5
Deutsch, K., Burrell, S., Kann, R., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R., Loewenheim, F., and Wagenen, R., Political Community and the North Atlantic Area,
in International Political Communities: An Anthology, Doubleday and Company, Garden City, New York, 1966, pag. 1-
6
Haas, E., The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces, 1950-1957, Stanford University Press, Stanford, California, 1958, pag. 6
7
Haas, E.B., The Study of Regional Integration: Reflections on the Joy and Anguish of Pretheorising, in L.N. Lindberg and S. A. Scheingold (eds), European
Integration: Theory and Research, Harvard University press, Cambridge, 1971, pag. 4
conflictului intraregional8. Robert Angell care a studiat „participarea trans-naţională”, precizează că
interacţiunea crescută prin intermediul participării, ar putea determina „pacea mondială” 9. Michael
Hodges prezintă integrarea ca „formarea de noi sisteme politice din sisteme politice separate” 10.
Reginald Harrison a prezentat importanţa instituţiilor centrale: „procesul de integrare poate fi definit
ca stabilirea, în cadrul unei zone de relaţii a comunităţii politice, de instituţii centrale cu putere de
luare a deciziilor care sunt obligatorii şi metode de control care determină alocarea valorilor la nivel
regional precum şi mecanisme adecvate de obţinere a consensului” 11. William Wallace defineşte
integrarea ca şi „crearea şi menţinerea unor modele intense şi diversificate de interacţiune între
unităţi anterior autonome”12.
Deutsch şi colegii săi au precizat în studiile lor privind integrarea că economiile cu adevarat
integrate nu sunt neapărat acelea care se declară integrate prin mijloace formale sub forma
acordurilor. Acele natiuni care deţin nivele înalte şi consistente de comunicare şi tranzacţionare
unele cu altele pot fi mai integrate decât acelea care au semnat acorduri formale” 13.
Există două mari abordări teoretice privind teoriile integrării: funcţionale şi neofuncţionale. În
afară de aceste perspective, există altele care privesc formarea de unităţi supranaţionale ca un
rezultat al procesului de luare a deciziilor. Rezultatul este că statele se integrează într-o arhitectură
agregată pentru că liderii în mod individual au decis că aşa ar trebui, pentru că propriul interes este
realizat prin cooperarea cu celelalte entităţi şi nu prin izolarea de acestea. În aceste cazuri, conceptele
de interes personal sau interes naţional şi putere ar putea opera ca variabile explicative: statele
înţeleg că interesele lor sunt realizate prin amalgamare sau îi forţează pe ceilalţi (sau sunt forţaţi de
ceilalţi) în cadrul unei uniuni14. De exemplu, Amitai Etzioni prezintă formarea de comunităţi
internaţionale luând în considerare locul puterii şi argumentează că „o nouă comunitate se
formează… când o naţiune mai puternică decât un alt potenţial membru ghidează procesul de
unificare”15.
Problema pe care teoreticienii proceselor de integrare au întâmpinat-o a fost definirea
integrării. Unii văd acest proces ca un nivel sau situaţie pe care statele naţiune îl ating şi apoi îl
menţin, alţii îl văd ca un proces în mişcare care în instanţă este fără sfârşit. Ca urmare, pentru unii
starea integrării este un punct bine definit, care poate fi observat empiric, de obicei prin formarea
unei uniuni. Pentru alţii, nu există nici un punct. Ei se concentrează pe procesul de integrare
precizând că integrarea ar putea să nu fie neapărat o uniune formală. Pentru aceştia, integrarea este
dată de variabilitatea unor caracteristici care se crede că reprezintă uniunea, şi aşadar, statele pot în
mod constant oscila în procesul sau nivelul lor de integrare16 .
Barry Hughes şi John Schwarz sugerează trei tipuri diferite de integrare: comunităţile de
masă, amalgamarea politică şi cooperarea interguvernamentală 17. Atitudinea maselor faţă de unităţile
politice constituie măsura comunităţii de masă, amalgamarea politică este cuantificată prin numărul
8
Nye, J.S., Peace in Parts: Integration and Conflict in regional Organisation, Little Brown, Boston, 1971
9
Angell, R., Peace on the March: Transnational Participation, Van Nostrand Reinhold, New York, 1969, pag. 28 si 156
10
Hodges, Michael, Introduction in M. Hodges (ed.), European Integration, Penguin, Harmondswoth, 1972, pag. 13
11
Harrison, R.J., Europe in Question. Theories of Regional International Integration, George Allen and Unwin, London, 1974, pag. 14
12
Wallace, W., Introduction: The Dynamics of European Integration, in W. Wallace (ed.), The Dynamics of European Integration, Pinter/RIIA, London, 1990,
pag. 9
13
Deutsch, K., Burrell, S., Kann, R., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R., Loewenheim, F., and Wagenen, R., Political Community and the North Atlantic Area,
in International Political Communities: An Anthology, Doubleday and Company, Garden City, New York, 1966
14
15
64 Etzioni, A., The Epigenesis of Political Communities at the International Level, in International Politics and Foreign Policy: A Reader in Research and
Theory, The Free Press, New York, 1969, pag. 348
16
ibidem 14, pag. 214
17
Hughes, B. & Schwarz, J., Dimensions of Political Integration and the Experience of the European Community, International Studies Quarterly 16, September
1972, pag. 263-94
de decizii luate de organizaţiile supranaţionale în cadrul contextului european, iar cooperarea
interguvernamentală prin evenimentele – acorduri, vizite de stat, schimbul de corespondenţă – care
apare între guvernele europene.
Leon Lindberg şi Joseph Nye argumentează că ar putea exista diferite tipuri de integrare. Nye,
de exemplu, sugerează că există integrare economică, politică şi socială. Integrarea economică este
reprezentată de un nivel înalt al schimbului economic dintre entităţi, integrarea socială ar include
unificarea maselor, a grupurilor specifice şi a elitelor, în timp ce integrarea politică ar include o largă
varietate de fenomene, inclusiv mai multe decizii la nivel internaţional, birocraţii internaţionale şi
similarităţi atitudinale între state18.
Dacă integrarea este percepută ca un fenomen economic, atunci apar diverse întrebari la care
un teoretician trebuie să răspundă cum ar fi: ce nivele de interdependenţă sunt necesare în cadrul
unui grup de economii naţionale pentru a se considera integrate? Este realizarea unei zone de comerţ
liber condiţia necesară? Sau, este sfârşitul integrării economice realizarea unei uniuni vamale sau a
pieţei comune sau a unei uniunii economice şi monetare? Ce nivele de instituţionalizare comună sunt
asociate cu un spaţiu economic integrat?
Dar dacă avem de a face cu integrarea politică, întrebarea ar fi: reprezintă integrarea
înlocuirea structurilor tradiţionale de guvernare cu noi tipuri de instituţii şi noi forme de autoritate?
Contribuie integrarea la dizolvarea autorităţii naţionale în cadrul unei regiuni geografice anume? 19
Studiul integrării europene a devenit o scenă majoră de dezbateri în cadrul disciplinei
academice a relaţiilor internaţionale pe parcursul anilor ‘50. Teoreticienii au fost preocupaţi de
instituţiile colective internaţionale şi transnaţionale şi de apariţia actorilor non-statali importanţi în
politica mondială.
Studiul integrării europene a consacrat cel puţin patru piloni ai abordării.
Primul, ar fi să înţelegem UE ca o organizaţie internaţională. Teoria organizaţiilor
internaţionale se bazează pe ideea că organizaţiile internaţionale tradiţionale sunt organisme
interguvernamentale desemnate în contextul explicit al convergenţei preferinţelor statului sau
intereselor comune. Ele sunt un mijloc pentru asigurarea armoniei interstatale şi în final a păcii
veşnice20.
Al doilea tratează integrarea europeană ca un model de „regionalism” în cadrul politicii
economice globale. Scopul acestei abordări este să ofere reflecţii, şi poate generalizări, despre
tendinţa grupurilor din statele teritorial adiacente de a se grupa în blocuri21.
A treia abordare urmăreşte să trateze UE ca un subiect util pentru studiul dinamicii
procesului decizional. Atenţia este îndreptată către interacţiunea intereselor actorilor şi proceselor de
stabilire a agendelor, formulării politicilor, legislaţiei, intermedierii intereselor şi implementării
politicilor22.
Ultima abordare priveşte UE ca un fenomen sui generis. Există doar o singură Uniune
Europeană şi aşadar, integrarea europeană nu poate fi utilizată pentru elaborarea de generalizări
largi23.
Din această perspectivă, teoriile integrării europene pot fi clasificate în trei mari grupe:
teoriile mari (grand theories), teoriile de mijloc (middle range theories) şi alte abordări teoretice
18
67 Nye, J., Comparative Regional Integration: Concept and Measurement, International Organisations 22, Autumns 1968, pag. 855-80
19
68 Rosamond, B., Theories of European Integration, The European Union Series, (edt) Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000, pag. 11
20
ibidem, pag. 15
21
Rosamond, B., Theories of European Integration, The European Union Series, (edt) Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000, pag. 11
22
ibidem, pag. 15
23
idem
privind integrarea europeană. Din cadrul teoriilor mari, în lucrarea de faţă voi aborda
neofuncţionalismul, interguvernamentalismul şi interguvernamentalismul liberal. Din grupa teoriilor
de mijloc voi prezenta guvernarea pe mai multe nivele (multi-level governance), reţelele de politici
sectoriale (policy networks) şi noul instituţionalism. Capitolul prezent va face referire la primele
două teorii, urmând ca următorul capitol să abordeze pe larg noul instituţionalism. În ceea ce priveşte
celelalte abordări ale integrării europene, capitolul de faţă va aborda constructivismul social,
consociaţionismul şi tranzacţionalismul, federalismul şi confederalismul.
1.1 Teoriile mari (grand theories)
Au apărut ca urmare a dorinţei analiştilor din spaţiul academic de a explica procesul de

integrare europeană. Scopul acestor teorii este de a prezenta factorii care au condus la apariţia
integrării europene precum şi evoluţia viitoare a procesului. Din acest punct de vedere, putem spune
că aceste teorii au un caracter dinamic. Ele iau in considerare caracteristicile principale ale
procesului de integrare prezentându-l ca atare, ca un întreg şi analizează întreaga evoluţie trecută,
prezentă şi viitoare a acestuia. Accentul este pus pe procesul de integrare şi nu pe rezultatele acestui
proces.
Primele încercări de teoretizare a procesului de integrare europeană au apărut în anii 1950 în
Statele Unite ale Americii. Elaborarea marilor teorii a avut ca punct de plecare apariţia în 1951 a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Interesul cercurilor ştiinţifice asupra procesului de
integrare europeană a fost susţinut timp de 15 ani, timp în care integrarea europeană cunoaşte o
perioadă de vizibilă dezvoltare şi extindere. Începând însă cu prima jumătate a anului 1966, o dată cu
„criza scaunului gol” şi a fenomenului de euroscleroză din anii 1970, interesul în marile teorii începe
să scadă. În special „criza scaunului gol” şi compromisul de la Luxembourg au modificat echilibrul
de forţe dintre instituţiile comunitare. De la o atitudine pozitivă în ceea ce priveşte procesul de
integrare şi rolul instituţiilor supranaţionale europene s-a trecut la o atitudine reticientă, demonstrată
de „criza scaunului gol” şi soluţionată prin compromisul de la Luxembourg, care în ultimă instanţă a
ajutat la deblocarea procesului decizional european. Evoluţia neaşteptată a procesului de integrare
marcată de cele două evenimente din ultima jumătate a anului 1966 şi respectiv prima jumătate a
anului 1970, nu a mai putut fi explicată de reprezentanţii marilor teorii.
O dată însă cu adoptarea Actului Unic European în 1985 şi, urmare a acestui eveniment
istoric, o dată cu revigorarea procesului de integrare, interesul în teoretizarea integrării revine.
Susţinătorii marilor teorii revin la ideea iniţială că „raţiunea de a fi” a acestora, şi anume aceea de a
înţelege şi explica caracterul general al integrării, este cât se poate de validă şi de reală.
Figura 1.1 Teoriile integrării europene
Marile teorii Teoriile de mijloc

Tipul teoriei Teorii dinamice: studiază Teorii statice: studiază natura
factorii Uniunii Europene sub forma
care au condus la apariţia unui sistem politic, aşa cum
procesului funcţionează el în prezent
de integrare europeană
Provenienţa Relaţii internaţionale Ştiinţele politice
Teoriile Neofuncţionalismul Teoriile guvernării:
componente Interguvernamentalismul - Guvernarea pe mai multe
Interguvernamentalismul liberal nivele
- Teoriile reţelelor (reţelele de
politici
sectoriale)
- Teoriile instituţionale
1.1.1. Neofuncţionalismul
Abordarea neofuncţionalistă a făcut parte integrantă din studiul integrării europene în a doua
jumătate a secolului XX. Această filosofie integraţionistă, ca şi transacţionalismul, a fost produsul
noii gândiri social ştiinţifice care a apărut în SUA după cel de al doilea război mondial şi a ajuns la
maturitate la sfârşitul anilor 1950 şi de-a lungul anilor 196024.
Abordarea neofuncţionalistă a fost foarte clar relaţionată cu ideile de integrare ale arhitecţilor
fondatori ai Uniunii Europene. Există o foarte clară legătură între „metoda Schuman - Monnet”
privind integrarea şi teoria dezvoltată de reprezentanţii neofuncţionalismului cum ar fi Ernst Haas.
Ideile neofuncţionaliste au fost punctate cel mai clar în opera lui Ernst Haas şi mai târziu în
opera lui Leon Lindberg. Principalul punct de plecare pentru primele abordările funcţionaliste
referitoare la ordinea internaţională au fost ceea ce neofuncţionaliştii au desemnat drept reinstaurarea
agenţiei politice în procesul de integrare. Motivaţia de bază care ar conduce în final la comunităţile
politice post-naţionale a fost, nu doar cea de „automatism” tehnocrată sugerată de funcţionalismul lui
Mitrany, ci actorul realist, care îşi urmează propriile interese 25. Haas a sugerat că „experienţa
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a contribuit la dezvoltarea unei teorii a integrării
internaţionale în mod indirect, prin judecată şi eroare, printr-un calcul greşit al actorilor care doreau
integrarea, prin manipularea realizată de elitele sociale şi mai ales a unui grup mic de administratori
şi politicieni pragmatici, în stabilirea unei opinii publice vagi dar pesimiste. Funcţionalismul şi
incrementalismul mai degrabă decît federalismul şi planificarea comprehensivă sunt termeni cheie
utilizaţi în descrierea teoriei”26.
Neofuncţionaliştii accentuează în principal procesul de integrare şi nu rezultatul acestuia,
luând în considerare în principal actorii şi interacţiunea dintre ei. Apariţia şi dezvoltarea
neofuncţionalismului coincide cu dezvoltarea pluralismului în ştiinţele politice şi din acest punct de
vedere, poate fi privit drept o teorie pluralistă. Teoriile politice pluraliste analizează politicile în
funcţie de interese şi există astfel tendiţa de a privi societatea ca fiind compusă dintr-o multitudine de
interese care se împart în diverse grupe. Politica devine mai mult sau mai puţin competiţia dintre
diferite grupuri de interese în scopul influenţării procesului de decizie şi rezultatelor politicii 27. În
teoria pluralistă, statul este subiectul cererilor concurente ale acestor grupuri. Dar cheia către
pluralism este respingerea de către stat a descrierii societale realizate de către elite.
Având rădăcinile în pluralism, neofuncţionalismul imagineaza translatarea politicii pluraliste
de la nivel naţional la nivel internaţional. Neofuncţionalismul a fost construit în jurul ideii că o
societate internaţională de state poate dobândi caracteristicile procedurale ale unui sistem politic
intern28.
24
Haas, E., The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces, 1950-1957, Stanford University Press, Stanford, California, 1958, pag. 6
25
Rosamond, B., Theories of European Integration, The European Union Series, (ed) Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000, pag. 55
26
Haas, E., The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, 2nd edn., Stanford University Press, Stanford, CA 1968, pag. xii
27
Alford, R.A.and Friedland, R., Powers of Theory: Capitalism, the State, and Democracy, Cambridge University Press, Cambridge, 1985, capitolele 1-6
28
Heathcote, N., Neofunctional Theories of Regional Integration, in A.J.R. Groom and P.Taylor (eds) Functionalism: Theory and Practice in International
Relations, University of London Press, London, 1975
Actorul interesat şi supoziţiile politice axate pe grup indică faptul că neofuncţionaliştii au
crezut că natura industrializată, pluralistă şi birocratică a Europei moderne asigură prezenţa
inevitabilă a grupurilor de interese29. Acţiunile acestor grupuri sunt orientate către propriile interese:
„nu există nici un bun comun altul decât cel perceput prin prima intereselor exprimate de actorii
internaţionali”30. Dar integrarea ar schimba comportamentul acestor grupuri în încercarea lor de a
influenţa rezultatele politicii. Punctul focal al acţiunii acestor grupuri s-ar deplasa dinspre încercarea
de a influenţa guvernele naţionale către dezvoltarea dimensiunii supranaţionale. Ar putea fi şi cazul
în care aceste grupuri „ar schimba organizarea lor politică şi tacticile în scopul obţinerii accesului şi
în scopul influenţării acestor centre cheie de luare a deciziilor pe măsură ce se dezvoltă” 31. Ca
urmare, grupurile îşi vor reorienta loialităţile şi vor transnaţionaliza forma organizaţională,
conducând la apariţia asociaţiilor de interese europene. Pentru ca aceste schimbări să aibă loc,
trebuiau înfiinţate instituţii care să aibă funcţii diferite de cele ale organizaţiilor guvernamentale
tradiţionale. Aceste noi instituţii ar solicita accesul direct al grupurilor societale.
Altă supoziţie a neofuncţionalismului a fost că tehnocraţia a devenit din ce în ce mai mult un
set de scopuri „marginale” mai degrabă decât acţiuni conduse de ideologii particulare. Astfel,
neofuncţionaliştii tind să încorporeze ideea că procesul de luare a deciziilor la nivel supranaţional ar
solicita creşterea atributelor tehnocratice a echivalentului intern. Tehnocraţia este folosită „să
urmărească legea de către cei care controlează mijloacele de producţie sau mai precis de către cei
care sunt înzestraţi cu expertiza necesară să înţeleagă maşinăria complexă a modului de producţie
capitalist. Tehnocraţia este mai presus de toate, un mod de a teoretiza rolul guvernului şi al
proceselor de luare a deciziilor în economiile industrial avansate”32.
Argumentul de bază al neofuncţionalismului este că două sau mai multe ţări sunt de acord să
integreze un sector economic anume. În scopul cooperării eficiente, ele înfiinţează o arhitectură
supranaţională care să supravegheze operaţiile. În cadrul procesului, pe măsură ce primele procese
economice sunt încununate de succes, ele vor implica în procesul de cooperare alte sectoare
relaţionate. Aceste procese sunt automate. Integrarea economică generează în mod automat un nivel
crescut al tranzacţiilor dintre actori în cadrul regiunii integrate 33. În al doilea rând, există tendinţa de
formare la nivel regional a unor noi grupuri de interese (de exemplu federaţii ale angajaţilor, uniuni
sindicale). Autoritatea centrală devine motorul principal al integrării, dezvoltând strategii pentru
realizarea scopurilor de adâncire a integrării economice şi pentru creşterea instituţionalizării
autorităţii la nivel regional. Dar înalta autoritate este şi antreprenorială în unele domenii (de exemplu
poate sprijini apariţia de grupuri de interese la nivel regional)34. Procesul de integrare afectează şi
procesele politice interne. Când beneficiile integrării vor deveni vizibile, grupurile de interese vor
începe să facă lobby pe lângă guverne în scopul maximizării profiturilor.
Leon Lindberg argumentează că există anumite condiţii care trebuie îndeplinite înainte ca
procesele de integrare politică să apară. În primul rând, instituţiile centrale trebuie să participe iar
politicile trebuie să existe. În al doilea rând, acestor instituţii trebuie să li se ofere capacitatea de a
iniţia procese economice şi sociale. În al treilea rând, sarcinile atribuite instituţiilor ar trebui să fie
inerent extinse. În ultimul rând, statele participante ar avea nevoie să perceapă o anumită congruenţă
între interesele lor şi proiectul asociat cu noile instituţii şi politicile comune35.
29
30
Haas, E., Beyond the Nation State: Functionalism and International Organisation, Stanford University Press, Stanford, 1964, pag. 35
31
Lindberg, J.N., The Political Dynamics of European Economic Integration, Stanford University Press, Stanford,1963, pag. 9
32
33
ibidem, pag. 58
34
35
Lindberg, L.N., The Political Dynamics of European Economic Integration, Stanford University Press, Stanford, 1963, pag. 7-8
Cel mai important concept al abordării neofuncţionaliste privind integrarea este idea de „efect
de antrenare” („spillover”). Haas argumentează că efectul de antrenare se referă la „modul în care
crearea şi adâncirea integrării într-un anumit sector economic ar crea presiuni pentru continuarea
integrării economice în cadrul altui sector şi chiar mai departe, creând o mai mare capacitate
autoritară la nivel european”36. Lindberg definea efectul de antrenare „ca o situaţie în care o acţiune
dată, relaţionată cu un obiectiv specific, creează o situaţie în care obiectivul original poate fi asigurat
doar prin acţiuni viitoare, care la rândul lor creează o nouă condiţie şi nevoia de mai multă acţiune şi
aşa mai departe”37. David Multimer notează că „ideea de efect de antrenare presupune ca economiile
statelor membre să fie interdependente înainte de iniţierea programului de integrare” 38. Efectele de
antrenare pot fi utilizate la explicarea tranziţiei istorice de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului la Uniunea Economică şi Monetară.
Dar integrarea economică progresivă va afecta sistemul instituţional în acelaşi timp.
Capacitatea regulatorie supranaţională va fi necesară, în măsura în care elaborarea de politici
specifice va urma integrării economice. Haas argumentează că automatismul efectelor de antrenare
în economie cere o orientare a activismului politic. Trebuie să fie orientat spre direcţia cea bună 39.
Efectul de antrenare funcţional solicită definirea direcţiei şi coordonarea din partea înaltei
autorităţi40. Înalta autoritate ar fi prima sursă de „efect de antrenare cultivat” 41. Efectul de antrenare
cultivat presupune ca acţiunile înaltei autorităţi să actualizeze interesul comun al diverselor parţi
implicate în noile aranjamente
instituţionale. Haas precizează că un grup de state într-o organizaţie internaţională vor negocia pâna
la cel mai mic numitor comun, dacă este lăsat la latitudinea lor 42. Crearea unei înalte autorităţi cu
adevărate puteri în iniţiere şi cu definită autonomie din partea statelor membre devine un pas vital în
explicarea motivului pentru care unele comunităţi se integrează, în timp ce altele nu. Conform
opiniilor lui Haas, instituţiile centrale ar trebui să fie capabile să asigure suficientă autonomie pentru
a evita tendinţele statelor de a dizolva organizaţiile internaţionale o dată ce interesele acelor state au
fost realizate sau când contextul politic s-a modificat43.
Ipoteza efectului de antrenare pare să sugereze că integrarea este liniară, un fenomen
progresiv care o dată început, va determina dinamici care vor continua procesul 44.
Lindberg a fost primul care a explorat ideea că progresul în integrare ar putea de fapt
împiedica integrarea mai accentuată45. Integrarea poate fi o „sursă de stres pentru state” 46 pe măsură
ce suprapunerea competenţelor guvernamentale accentuează mizele politice dintre şi între statele
membre. Conceptul de „efect de antrenare invers” („spill-back”) devine o parte importantă a analizei
lui Lindberg. A fost definit ca „un model de rezultat care se caracterizează printr-o reducere a
scopului sectorial al capacităţilor instituţionale”47.
36
Haas, E., The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, 2nd edn., Stanford University Press, Stanford, CA 1968, pag. 283-317
37
ibidem 35, pag. 10
38
Mutimer, D., 1992 and the Political Integration of Europe: Neofunctionalism Reconsidered, Journal of European Integration 13, 1989
39
Tranholm – Mikkelsen, J., Neofunctionalism: Obstinate or Obsolete?, Millenium: Journal of International Studies 20, 1991, pag. 5
40
Haas, E., The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, 2nd edn., Stanford University Press, Stanford, CA ,1968, pag. xix
41
idem 39
42
Haas, E., International Integration: The European and the Universal Process, International Organisations 15, 1961, pag. 375
43
ibidem, pag. 376
44
45
ibidem, pag. 64
46
Lindberg, L.N, Integration as a Source of Stress on the European Community System, International Organisation 20, 1966
47
Lindberg, L. N., and Scheingold, S.A., Europe’s Would Be Polity: Patterns of Change in the European Community, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey,
1970, pag. 199
Pentru a obţine efectul de antrenare politic, este nevoie de un proces de transfer de loialitate.
Acest concept a fost central în definiţia originală a integrării politice în opera lui Haas: „integrarea
politică este procesul în care actorii politici din câteva modele naţionale distincte sunt convinşi să-şi
reorienteze loialităţile, aşteptările şi activităţile politice către un nou centru, ale cărui instituţii posedă
sau solicită jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente” 48. Haas defineşte „loialităţile” în
termeni de atribute ale comunităţii politice astfel încât populaţia este „loială unui set de simboluri şi
instituţii când, pe parcursul unei perioade lungi, populaţia respectă autoritatea acesteia şi când
respectiva instituţie se întoarce către populaţie pentru satisfacerea aşteptărilor importante” 49.
Neofuncţionaliştii au gândit mai mult în termeni de trasfer a loialităţilor grupurilor de interese
şi elitelor şi mai puţin în termeni de transfer cognitiv în rândul marelui public50.
Primii ani ai integrării europene sunt expresia sintetică a teoriei neofuncţionaliste.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a constituit punctul de pornire a ceea ce va deveni
ulterior o uniunea economică şi monetară şi mai mult chiar, prin elaborarea unei Tratat
Constituţional, în prezent în curs de ratificare în statele membre, a unei uniuni politice fără precedent
în istoria grupărilor regionale.
Uniunea Europeană a demarat sub forma unui proiect elitist care a urmărit la vremea
respectivă stabilizarea politică a Europei de Vest şi menţinerea controlului asupra Germaniei. S-a
început prin integrarea politicilor care la vremea respectivă reprezentau puncte esenţiale ale
economiilor statelor participante (cum ar fi oţelul şi cărbunele). Din punct de vedere instituţional, s-a
înfiinţat Înalta Autoritate cu rol de a supraveghea cooperarea economică în domeniul oţelului şi
cărbunelui şi de a promova integrarea continuă. Prin existenţa Înaltei Autorităţi, devenite ulterior
Comisia Europeană, s-a urmărit plasarea în centrul procesului de integrare a unui actor supranaţional
care să aibă ca ţel principal interesul european şi adâncirea continuă a integrării.
Conform teoriei efectelor de antrenare, integrarea în cele două sectoare de bază ale
economiilor naţionale a creat presiuni funcţionale ce au avut ca efect propagarea integrării către
sectoare economice relaţionate. Rezultatul acestui proces a fost integrarea graduală, progresivă a
politicilor economice naţionale relaţionate (integrarea industriei cărbunelui şi oţelului a determinat
apariţia politicii comunitare în domeniul transportului, a politicii comerciale comune, a politicii
concurenţei, etc.) În acelaşi timp, Înalta Autoritate, începând cu 1957, când Tratele de la Roma sunt
semnate, îşi schimbă numele în Comisia Europeană cu rol exclusiv de a iniţia legislaţie şi de a
supraveghea implementarea acesteia împreuna cu Consiliul de Miniştri.
Pe măsură ce procesul de integrare economică s-a extins în tot mai multe sectoare, diverse
grupuri de actori statali şi începând cu anii 1980 chiar nonstatali, încep să participe activ la procesul
decizional. La nivelul Comunităţii Economice Europene încep să-şi manifeste interesul faţă de
evoluţia procesului diverse grupuri de interese (sindicate, asociaţii profesionale, etc).
Efectul de antrenare nu se opreşte însă aici. Adâncirea integrării economice a accentuat
nevoia de continuă instituţionalizare europeană în scopul unei mai bune reglementări a procesului.
Din această perspectivă, este evidentă implicarea Comisiei Europene în tot mai multe arii de
activitate precum şi evoluţia continuă şi independentă a Curţii Europene de Justiţie. Comisia
Europeană a devenit pionul principal al integrării europene, dezvoltând strategii pentru adâncirea
integrării, fiind în acelaşi timp avocatul cel mai bun al efectelor pozitive pe care procesul le are
pentru participanţi.
48
Haas, E., The Uniting of Europe: Political, Social and Economic Forces 1950-1957, 2nd edn., Stanford University Press, Stanford, CA, 1968, pag. 16
49
ibidem, pag. 5
50
Lodge, J., Loyalty and the EEC: the Limits of the Functionalist Approach, Political Studies 26, 1978
Teoria neofuncţionalistă îşi găseşte cea mai bună imagine în primii 10 ani de existenţa ai
Comunităţii Economice Europene. În perioada 1965 – 1985, neofuncţionalismul îşi pierde din
atractivitate. Ca urmare a „crizei scaunului gol”, a compromisului de la Luxembourg şi mai apoi în
anii 1970 ca urmare a încetinirii dinamicii integrării, o nouă teorie este elaborată pentru a explica
evoluţia procesului de integrare. Procesul de integrare cunoaşte o perioadă de stagnare datorită
persistenţei accentuate a intereselor naţionale şi a influenţei politice relativ reduse a Comisiei
Europene. Această perioadă este relevată în teoria interguvernamentală.
Începând cu anii 1980, sub conducerea lui Jacques Delors, Comisia Europeană începe să iasă
de sub povara anominatului şi a lipsei de putere politică şi devine treptat unul dintre cei mai
importanţi actori instituţionali supranaţionali din Europa. Noul preşedinte al Comisiei propune
dinamizarea şi adâncirea integrării prin finalizarea cât mai repede posibil a pietei unice comune şi
prin crearea uniunii monetare.
Odată cu revigorarea procesului de integrare şi cu adoptarea Actului Unic European în 1985,
neofuncţionalismul revine ca teorie de bază pentru explicarea adâncirii integrării europene. Din acest
moment, evoluţia Uniunii Europene a fost una continuă, având drept scop atingerea stadiului de
uniune economică şi monetară şi în prezent a celui de uniune politică. Cu alte cuvinte, integrarea
economică accentuată, prin finalizarea pieţei interne unice şi a uniunii economice şi monetare, a
creat condiţiile necesare pentru apariţia integrării politice.
Neofuncţionalismul a apărut ca o încercare de a explica dinamica integrării europene, dar
Europa a fost văzută foarte mult ca un studiu de caz al proceselor care ar putea opera în orice
structură regională. Haas preciza că integrarea în alt context regional sau universal prin intermediul
Naţiunile Unite este serios limitat. Progresul către comunitatea politică s-ar realiza puţin probabil
datorită extinderii reduse a precondiţiilor de bază. Acest lucru în schimb, determină o generalizare a
integrării: „integrarea europeană va continua într-un ritm mult mai rapid decît integrarea universală.
Mai mult, se aşteaptă a fi puţin probabil ca alte regiuni cu puternici factori înconjuratori variabili să
poată imita cu succes exemplul european”51.
În concluzie, se poate preciza că „neofuncţionaliştii au avut avantajul de a oferi o explicaţie
plauzibilă pentru mişcările integrării politice care păreau să aibă loc în vestul Europei” 52. Teoria a
încercat să explice funcţionarea sistemului european supranaţional construit asemenea sistemelor
politice interne şi având la bază ideea de consens între participanţi.
1.1.2. Interguvernamentalismul
În 1966, Stanley Hoffman sugera că statele naţiune ale Europei au fost surprinse de procesul
de integrare europeană mai mult decât se aşteptau neofuncţionaliştii. Un mare număr de teoreticieni
privesc statul ca principalul actor în dezvoltarea integrării europene. William Wallace face distincţia
dintre integrarea formală şi cea informală. Integrarea informală are în vedere interdependenţele
economice şi sociale care se dezvoltă fără instituţionalizarea printr-o decizie politică deliberată, în
timp ce integrarea formală constă în acele acte de construire a instituţiilor care apar din deliberările
cooperative ale elitelor naţionale53.
Interguvernamentalismul îşi are originele în teoriile relaţiilor internaţionale, în special în
teoria realistă. Conform acesteia, statele naţiune sunt actorii principali pe scena internaţională, iar
dezvoltarea de relaţii politice dintre state se realizează prin intermediul guvernelor naţionale. În acest
51
Haas, E., International Integration: The European and the Universal Process, International Organisations 15, 1961, pag. 389
52
53
Wallace, W., Introduction: The Dynamics of European Integration, in W. Wallace (ed.), The Dynamics of European Integration, Pinter/RIIA, London, 1990
decor internaţional, realiştii nu acordă o importanţa prea mare actorilor supranaţionali sau
transnaţionali. Ei există pentru a ajuta statele să-şi atingă interesele vitale. Cu alte cuvinte, actorii
supranaţionali, daca există, au drept scop servirea intereselor statelor membre şi nu realizarea unui
obiectiv trans-naţional. În acelaşi timp, actoriilor neguvernamentali din cadrul statului li se acordă o
importanţă scăzută.
În ceea ce priveşte procesul de integrare europeană, interguvernamentalismul a început să fie
folosit pentru a explica evoluţia Comunităţilor Economice Europene din anii 1965- 1966,
concentrându-se pe deciziile şi acţiunile întreprinse de guvernele naţionale şi lăsând la o parte, sau
acordând o atenţie relativ scăzută, influenţei organismelor supranaţionale cum ar fi Comisia
Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie.
Stanley Hoffman preciza că „unificarea politică ar fi fost posibilă dacă, pe de o parte,
naţiunile nu ar fi fost prinse în vârtejul preocupărilor diferite, ca urmare a profundelor circumstanţe
interne diferite şi a provocărilor externe, iar pe de altă parte, dacă naţiunile ar fi fost capabile sau ar
fi fost forţate să se concentreze pe „construirea comunităţii” prin excluderea tuturor problemelor
interne şi externe fiecăreia dintre ele”54. Această accentuare a rolului şi influenţei statului care
urmăreşte doar realizarea egoistă a propriilor interese, în special în domenii politice sensibile, cum ar
fi apărarea naţională, politica externă, securitate, a condus la dezvoltarea unei „logici a diversităţii”
în locul unei „logici a integrării”55. Astfel Hoffman a făcut diferenţierea între „low politics” şi „high
politics” pentru a putea explica de ce în anumite domenii a fost posibilă integrarea, în timp ce în alte
domenii, statele naţiune sunt reticiente în a transfera părţi din suveranitatea naţională. Tocmai pentru
a explica această situaţie, Pinder vorbeşte despre „integrarea negativă” 56 în care apare cazul „low
politics” şi care se întâlneşte la acele domenii tehnocratice şi necontroversiale unde interesele
naţionale nu sunt ameninţate. În cazul „high politics”, în domenii de importanţă vitală în care
interesele naţionale dictează, integrarea nu a putut fi posibilă şi rămâne in mod virtual imună la
influenţa tendinţelor integratoare. Cu alte cuvinte, Hoffman preia din argumentele neofuncţionaliste
în încercarea sa de a explica apariţia CECO în 1951 şi ulterior în 1957 a CEE.
Interguvernamentalismul a apărut astfel ca o teorie alternativă rivală neofuncţionalismului. Istoria
teoriilor integrării europene începând cu jumătatea anilor 1960 este în mod uzual prezentată sub
forma unei dezbateri care a cuprins cele două mari şcoli de gândire.
Teoria interguvernamentală explică perioda anilor 1960, perioadă caracterizată prin stagnarea
procesului de integrare europeană şi reapariţia sentimentelor naţionaliste la nivelul elitelor în Europa
de Vest. Teoria lui Hoffman privind existenţa lui „high politics” şi reticenţa statelor în a ceda părţi
din suveranitatea naţională în domenii sensibile a fost evidentă în cazul eşecului Comunităţii de
Apărare Europeană (European Defence Community) şi respectiv a Comunităţii Politice Europene
(European Political Community) în 1954 ca urmare a veto-ului parlamentului francez. Edouard
Herriot, fost prim-ministru francez şi politician cu influenţă, preciza la vremea respectivă că ideea
principală care a stat la baza respingerii a fost teama că Comunitatea de Apărare Europeană va
induce „sfârşitul Franţei”.
Figura cea mai reprezentativă a anilor 1960 în CEE este Charles de Gaulle, preşedinte al
Franţei de la inaugurarea celei de a 5-a Republici Franceze în 1958. De Gaulle a fost responsabil de
blocarea aderării Marii Britanii la CEE în două ocazii, în 1963 şi mai târziu în 1967. Însă „criza
scaunului liber” din 1965- 1966 când Franţa a refuzat să mai participe la întâlnirile Consiliului de
Miniştri şi şi-a sistat complet participarea în toate celelalte instituţiile comunitare, a accentuat şi mai
54
Hoffman, S., Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe, in The European Union. Readings on the Theory and Practice
of European Integration, edited by Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner Publishers, 1998
55
idem
56
Pinder, J., The building of European Union, Oxford University Press, 1998
mult argumentele teoriei interguvernamentaliste. Criza a fost soluţionată prin intermediul
„compromisului de la Luxembourg” în 1966 care acordă statelor membre dreptul de a apela la
procedura de veto atunci când deciziile ce urmează să fie luate afectează interese statele vitale. Acest
acord este văzut în literatura interguvernamentalistă ca un moment de triumf al principiului
interguvernamentalist asupra supranaţionalismului datorită renegocierii premiselor procesului
integrativ în favoarea statelor membre.
Perioada anilor 1970, caracterizată prin termenul de „euroscleroză”, a accentuat caracterul
interguvernamentalist al procesului european de integrare. Europa a fost confruntată cu numeroase
probleme economice, printre care două crize petroliere, în 1973 ca urmare a războiului arab-israelian
şi în 1975, în timp ce statele membre se luptau cu şomajul ridicat, creşterea inflaţiei şi reducerea
ratelor de creştere economică. În acest cadru, statele membre au început să se concentreze tot mai
mult pe problemele interne, în detrimental procesului de integrare. Deşi uniunea vamală a rămas
intactă, eforturile de reducere a barierelor non-tarifare s-au redus în timp ce noi obstacole la comerţul
intracomunitar au început să apară. Cu alte cuvinte, anii 1970 sunt caracterizaţi de persistenţa
intereselor naţionale. În ceea ce priveşte instituţiile europene, Comisia Europeană cunoaşte o
perioadă de declin din punct de vedere al activismului său pe scena politică, în timp ce Consiliul de
Miniştri devine instituţia cea mai importantă în CEE. Întregul proces decizional este condus de către
Consiliu, în funcţie de interesele naţionale ale statelor membre.
În concluzie, interguvernamentalismul se bazează pe ideea că integrarea este un proces care
va continua însă statul naţiune este mai mult ca oricând unitatea de bază fără ca aceste două
elemente să se contrazică reciproc 57. Procesul de integrare „în afara graniţelor statului - naţiune”
conduce la apariţia unui nou tip de comunitate politică şi mai ales la eliminarea graniţelor dintre
sistemul organizaţiilor internaţionale şi mediul intern al statelor membre 58. Aşa cum Hoffman
preciza, „statul naţiune rămâne principalul iniţiator, supervisor şi adesea distrugător” al entităţii
create în afara graniţelor naţionale „pentru că în arena internaţională statul este încă cel mai mare
posesor de putere”.
1.1.3. Interguvernamentalismul liberal
În calitatea sa de reprezentat al abordării guvernării pe mai multe nivele, Andrew Moravcsik a

încercat să teoretizeze integrarea ca un joc pe două nivele, ceea ce a dus la o analiză liberal
interguvernamentală59. Practic el dezvoltă o teorie a cererii şi ofertei care are ca actori principali
statele naţionale, membre ale UE. Conform acestei teorii, integrarea europeană poate fi explicată
printr-o teorie liberală a formării preferinţelor naţionale (considerată drept partea de cerere) şi un
sistem interguvernamental de negociere strategică dintre state (considerat drept partea de ofertă).
Partea de cerere consideră preferinţele naţionale ca parte a politicii interne a statelor membre. Odată
formulate, interesele sunt apoi negociate într-un sistem interguvernamental, care reprezintă partea de
ofertă60. Moravcsik se bazează în teoria sa pe ideea raţionalităţii statului. Conform acestei supoziţii,
comportamentul raţional al statului nu se bazează pe preferinţe fixe ci mai degrabă are la bază
procesele politice dinamice care au loc în cadrul politicii interne.
57
Hoffman, S., Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe, in The European Union. Readings on the Theory and Practice
of European Integration, edited by Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner Publishers, 1998
58
idem
59
Moravcsik, A., Liberalism and International Relations Theory, Harvard University Centre for International Affairs, Paper, no. 92-6, 1993, pag. 498
60
Wallace, W., Introduction: The Dynamics of European Integration, in W. Wallace (ed.), The Dynamics of European Integration, Pinter/RIIA, London, 1990, pag.
46
El face trei supoziţii privind mediul particular de negociere în Uniunea Europeană 61:
 statele intră în mod voluntar în acest proces care nu este coercitiv, mai ales de când
principalele decizii sunt luate prin unanimitate şi nu prin majoritate calificată.
 negocierea dintre state în Uniunea Europeană are loc într-un cadrul definit prin informaţie
completă.
 costurile tranzacţiilor rezultate ca urmare a negocierilor din UE sunt scăzute, datorită timpului
îndelungat necesar luării deciziilor şi a nenumăratelor posibilităţi de compromis, conexiuni şi
subnegocieri.
Spre deosebire de teoria interguvernamentală, teoria liber interguvernamentală dezvoltată de
Moravscsik acordă un rol important instituţiilor în calitatea lor de facilitatori de negocieri pozitive.
Statul beneficiază şi utilizează mediul instituţional al UE pentru scopuri de legitimitate internă şi
pentru realizarea preferinţelor. Acest lucru este caracteristic instituţiilor supranaţionale cum ar fi
Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, precum şi forumurilor
interguvernamentale cum ar fi Consiliul de Miniştri.
În lucrarea sa „Teoriile Integrării Europene”62, Ben Rosamond prezintă şi alte contribuţii la
teoria liberal interguvernamentalistă, cum ar fi teoriile dezvoltate de Alan Milward, Wolfgang
Wessels şi Fritz Scharpf.
Alan Milward reprezintă abordarea centrată pe stat şi dezvoltă teza privind integrarea ca o
modalitate de salvare a statului naţional european 63. Ipoteza lui Milward este construita în jurul
percepţiei conform căreia guvernele post-belice din vestul Europei au fost confruntate cu dileme
identice în ceea ce priveşte creşterea interdependenţei şi a solicitărilor sociale 64. Guvernele s-au
văzut în situaţia de a oferi programe de politică naţională pentru a implementa realităţile naţionale în
contextul creşterii interdependenţelor în plan internaţional. Astfel, unele politici s-au dovedit a fi mai
bine negociate pe plan internaţional decât pe plan intern, în acest fel integrarea devenind un mijloc
prin care anumite politici naţionale puteau fi mai bine formulate şi ulterior puse în practică la nivel
statal. Negocierea şi implementarea cu succes a acestor politici a fost şi este esenţială pentru
supravieţuirea pe termen lung a statului naţiune ca principal actor de guvernare. Actorii de bază
rămân însă elitele guvernamentale iar motivaţia integrării este păstrarea capacităţii executive la nivel
naţional şi nu eroziunea sa65. În viziunea lui Milward, intergrarea nu reprezintă neapărat trecerea
către o guvernare supranaţională. Statele sunt privite ca agenţi de control cu interese puternice în
direcţia promovării unui anumit nivel de integrare.
O altă perspectivă este dezvoltată de Wolfgang Wessels în cadrul „ipotezei fuziunii”. El
respinge ideea enunţată de neofuncţionalişti conform căreia integrarea este o problemă de progres
liniar către un punct final predeterminat. În opinia sa, integrarea poate fi explicată prin acţiunile
unilaterale ale actorilor state naţiune. Guvernele caută integrarea ca o modalitate de rezolvare a
problemelor pe care le au în comun. Aceste probleme apar atât din nevoile cetăţenilor în cadrul
politicii interne cât şi din imperativele determinate de interdependeţele economice globale 66.
Fritz Scharf introduce în cadrul teoriei liberal interguvernamentale conceptul de „capcană a
deciziilor comune”. În opinia sa, deciziile adoptate prin utilizarea metodei comunitare oferă statelor
posibilitatea de a-şi rezolva în comun anumite probleme. Însă rezultatul acestor negocieri este de
61
idem
62
Rosamond, B., Theories of European Integration, Palgrave, The European Union Series, editors: N. Nugent, W. Paterson, V. Wright, St. Martin’s Press, Inc.,
New York, 2000
63
Milward, A.S., The Reconstruction of Western Europe, 1945-1951, Methuen, London, 1984, pag. 1- 20
64
New York, 2000
65
idem
66
Wessels, W., An Ever Closer Fusion. A Dynamic Macropolitical View on Integration Processes, Journal of Common Market Studies 35 (2), 1997
obicei „sub-optimal” sau folosind termenii utilizaţi de Moravcsik, „cel mai mic numitor comun”.
Acest lucru este posibil pentru că la nivelul Uniunii Europene întâlnim o anumită „logică distinctă a
luării deciziilor”. Cu alte cuvinte, adâncirea integrării şi creşterea numărului de compenţe atribuite
instituţiilor supranaţionale se datorează necesităţii şi dorinţei de a căuta soluţii comune la probleme
comune67. Acest lucru nu implică însă dinamizarea transferului de suveranitate către UE ci
demonstrează că retragerea din cadrul sistemului sau întoarcerea la situaţia de status quo devine
practic imposibilă.
Din punctul de vedere al funcţionării şi implicării instituţiilor supranaţionale în procesul
interstatal de negociere, teoria liberal interguvernamentalistă prezintă mai multe abordări.
Moracvsik consideră că integrarea europeană se desfăşoară într-un cadru instituţional specific,
caracterizat prin trei aspecte de bază68:
 actorii de bază în politică sunt indivizii şi grupurile raţionale care interacţionează datorită
propriului interes şi a aversiunii faţă de risc.
 guvernele reprezintă un subsistem al societăţii naţionale. Interesele societăţii limitează
interesele şi identităţile statelor pe plan internaţional.
 comportamentul statului şi modalităţile de conflict şi cooperare reflectă natura şi configuraţia
intereselor statale.
În acest fel, aşa cum explica Moracvsik, „guvernele transferă suveranitate către instituţiile
internaţionale unde câştigurile comune sunt mai mari, însă eforturile de securizare a acordurilor cu
guvernele străine prin intermediul măsurilor de descentralizate sau măsurilor interne se pot dovedi
ineficiente”69. Este evidentă tendinţa lui Moracvsik de a minimaliza importanţa instituţiilor
supranaţionale, lucru care se regăseşte la Geoffrey Garrett şi George Tsebelis.
Geoffrey Garrett argumentează că mediul oferit de instituţiile interguvernamentale permite
anumitor state sau coaliţii de state, să aducă interese private în centrul discuţiilor 70.
Aceste idei despre instituţii sunt descrise ca „funcţionale”, pentru că se referă la modul în care
instituţiile sunt utilizate de către stat. O funcţie importantă este rolul jucat de ele în dinamica
negocierii interguvernamentale, unde guvernele caută să stabilească poziţii avantajoase, să-şi asigure
interesele şi să asigure înţelegerea cu alte guverne71.
Geofrey Garratt şi George Tsebelis acuză liberalismul interguvernamental datorită accentuării
raţionalităţii strategice dintre state. Complexitatea instituţională a UE este un factor şi nu trebuie
pusă „între paranteze”72. Modul în care statele se grupează are în vedere preferinţele lor. Dar trebuie
avute în vedere regulile decizionale care se aplică pentru decizii particulare. Implicarea
Parlamentului European şi a Comisiei Europene în cadrul diferitelor arii şi între diverşi piloni ai UE
demonstrează că trebuie avute în vedere mai multe aspecte în afara de diferenţa între preferinţele
statelor în relaţie unul cu celălalt. Preferinţele instituţiilor figurează ca o variabilă importantă care
influenţează stilul şi substanţa negocierii interguvernamentale73.
Diferenţele principale dintre interguvernamentalism şi interguvernamentalismul liberal se
regăsesc în modul în care cele două linii teoretice privesc statul în relaţiile internaţionale şi în special
în procesul de integrare europeană. În timp ce interguvernamentalismul consideră statul o „cutie
67
New York, 2000
68
Moravcsik, A., Liberalism and International Relations Theory, Harvard University Centre forInternational Affairs, Paper, no. 92-6, 1993
69
Moracvsik, A., The Choice for Europe: Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht, UCL Press, London, 1998, pag. 9
70
Garrett, G., International Cooperation and Institutional Choice: The European Communities Internal Market, International Organisation 46, 1992
71
New York, 2000
72
Garrett, G. & Tsebelis, G., An Institutionalist Critique of Intergovernmentalism, International Organisation 50, 1996
73
Garrett, G. & Tsebelis, G., An Institutionalist Critique of Intergovernmentalism, International Organisation 50, 1996
neagră” („black box”) ale cărei preferinţe şi interese sunt date, interguvernamentalismul liberal
pătrunde în interiorul „cutiei negre” a statului şi încearcă să explice poziţiile şi interesele statului, ca
urmare a influenţei interne venite din partea diverselor grupuri de interese guvernamentale şi
nonguvernamentale. Preferinţele statelor nu mai sunt date, ci sunt formate, construite ca urmare a
interacţiunilor care au loc la nivel naţional şi care obligă statul să adopte o anumită poziţie. Cea de a
doua diferenţiere se referă la accentul pus de către stat pe negocierea politică sau economică. În
cazul interguvernamentalismul, statul e preocupat în principal de aspectul politic al negocierilor
internaţionale, în timp ce în cazul interguvernamentalismul liberal, statul începe să se preocupe tot
mai mult de aspectul economic al integrării.
Interguvernamentalismul liberal a apărut ca teorie a integrării pentru a explica revirimentul
procesului integrative din anii 1980, în special ca urmare a adoptării Actului Unic European în 1985.
Moravcsik precizează că succesul Actului Unic European se datorează acţiunilor intense ale actorilor
transnaţionali sau internaţionali şi negocierii dintre liderii celor mai puternice state ale Europei.
Printre actorii supranaţionali cei mai importanţi, Moravcsik enumără instituţiile CEE, în special
Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, grupurile de interese transnaţionale şi
activitatea politică susţinută întreprinsă de Comisia Europeană prin intermediul preşedintelui său,
Jacques Delors şi a comisarului pentru piaţa internă, Lordul Arthur Cockfield74.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea factor de succes, şi anume negocierile dintre şefii de stat şi
de guvern, acestea sunt încadrate în categoria interguvernamentalismului instituţional care la rândul
său se bazează pe trei principii: interguvernamentalism, cel mai mic numitor comun şi limitări stricte
privind transferul de suveranitate.
Din punctul de vedere al interguvernamentalismului, Comunitatea Europeană s-a constituit
prin intermediul negocierilor dintre statele membre. Guvernele naţionale sunt cele care lansează
iniţiative in cadrul Consiliului de Miniştri şi în cadrul Consiliului European. Însă iniţiativele
guvernamentale au la bază propriile interese naţionale. În acest fel, politicile comunitare sunt
considerare o prelungire a celor naţionale.
Cel mai mic numitor comun reflectă capacitatea relativ mai scăzută de adaptare a intereselor
naţionale la idealul european. Rezultatul negocierilor dintre statele membre reprezintă minimul din
ceea ce s-a propus şi s-a dorit iniţial.
Protecţia suveranităţii este rezultatul deciziei de a ceda o parte din suveranitatea naţională
instituţiilor supranaţionale în schimbul obţinerii de alte avantaje. Statele membre sunt însă extrem de
reticente în a ceda părţi importante din suveranitate, preferând din acest motiv să negocieze în cadrul
oferit de instituţii interguvernamentale cum ar fi Consiliul de Miniştri şi nu în cadrul instituţiilor
supranaţionale cum ar fi Comisia Europeană şi Parlamentul European.
În concluzie, interguvernamentalismul liberal păstrează statele naţiune ca actori de bază pe
scena internaţională, fiind preocupat de modalitatea de formare a preferinţelor pe plan intern şi de
modul de negociere interguvernamental. Conceptele de bază ale teoriei sunt „cel mai mic numitor
comun” şi „negocierea dintre statele membre”. Teoria explică evoluţia procesului de integrare în
diferite momente dar nu poate fi privită separat de neofuncţionalism.
În prezent, în cadrul Uniunii Europene se regăsesc în mod clar aspecte provenind de la cele
două mari linii ideologice privind integrarea europeană: neofuncţionalismul şi
interguvernamentalismul liberal. Faptul că Uniunea a progresat de la stadiul de piaţă comună, la cel
de uniune economică şi monetară, urmând ca prin ratificarea Tratatului Constituţional să se apropie
consistent de ultimul nivel de integrare, şi anume uniunea politică, dovedeşte caracterul
neofuncţionalist al procesului de integrare. În acelaşi timp însă, accentul pus pe negociere şi folosirea
74
Moravcsik, A., Negotiating the Single European Act: National Interests and Conventional statecraft in the European Community, in The European Union.
Readings on the Theory and Practice of European Integration, edited by Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner
încă a unanimităţii în cadrul celui de-al doilea şi celui de-al treilea pilier demonstrează existenţa
caracteristicilor interguvernamentalismului liberal. Deciziile luate în cadrul Consiliului European
crează premisele continuării şi adâncirii procesului de integrare europeană contribuind la descrierea
spillover-ului neofuncţionalist, însă modalitatea de luare a deciziilor prin intermediul negocierilor
lungi şi adeseori deosebit de complexe dintre statele membre contribuie la păstrarea caracterului
interguvernamentalist al procesului.
Figura 1.2 Marile teorii comparate
Neofuncţionalis Interguvernamental Interguvernamentali

mu ismul smul
liberal
Actorii actorii statele statele şi actorii
principali neguvernamenta interni
li
Forţa economia politica politica/economia
conducătoare
Mecanismul de procesul de negocierea dintre negocierea dintre elite
bază spill-over state
1.2. Teoriile de mijloc (middle range theories)
Începând cu anul 1985 şi anume o dată cu adoptarea Actului Unic European, procesul de
integrare a început să aducă în discuţie ideea statului naţiune suveran intern şi extern. În această
perioadă, se vorbeşte despre apariţia unui nou mod de guvernare („governance turn”). Această
abordare încearcă să ofere un răspuns la întrebarea: ce fel de construcţie este Uniunea Europeană? O
concluzie ar fi aceea că UE este o formă hibridă: nu este nici sistem politic nici organizaţie
internaţională ci o structură intermediară.
Conform lui Zürn, „guvernarea” poate fi definită ca „reglementarea internaţională a relaţiilor
sociale şi a conflictelor prin intermediul unor măsuri şi instituţii durabilă şi de încredere, în locul
utilizării directe a forţei şi violenţei”75.
Noul model teoretic al guvernării specifică faptul că datorită procesului de europenizare,
guvernele implică o tot mai mare diversitate de actori şi procese care depăşesc granitele naţionale.
Din acest motiv, relaţiile dintre stat şi actorii nestatali au devenit mai puţin ierarhice şi mai mult
interactive. Guvernele se preocupă acum mai mult cu reglementarea activităţilor publice şi mai puţin
cu redistribuţia resurselor. În ceea ce priveşte nivelul specific al UE, se vorbeşte despre
transformarea politicilor şi a guvernului la nivel european şi naţional întrun sistem cu mai multe
nivele, ne-ierarhic, prin intermediul unei reţele complexe de reţele publice şi private şi agenţii
executive quasi-autonome, care se preocupă în principal cu dereglementarea şi rereglementarea
pieţei76.
Abordarea guvernamentală cuprinde două mari perspective: guvernarea pe mai multe nivele
(„multi-level governance”) şi reţelele de politici sectoriale.
75
Zürn , M. in Jachtenfuchs, M., The Governance Approach to European Integration, Journal of Common Market Studies, June 2001, vol. 39 (2)
76
Nugent, N., The Government and Politics of the European Union, MacMillan Press ltd., 1999
1.2.1. Guvernarea pe mai multe nivele
Filosofia guvernării pe mai multe nivele a apărut la începutul anilor 1990 ca un răspuns la
abordarea centrată pe stat. Reprezentanţii guvernării pe mai multe nivele consideră că guvernele
naţionale sunt importante dar nu mai deţin aceeaşi putere de a domina şi controla procesul de
adoptare a deciziilor.
În Marks, Nielsen et al. se consideră că punctul de pornire al abordării guvernării pe mai
multe nivele a fost dat de numărul în creştere de competenţe care se suprapuneau la diferitele nivele
de guvernare precum şi de cooperarea actorilor politici la toate aceste nivele de guvernare 77.
Conform aceleiaşi lucrări, modelul guvernării pe mai multe nivele se bazează pe trei caracteristici
principale:
 competenţele decizionale sunt împărţite între actorii participanţi la diverse nivele. Cu alte
cuvinte, şefii de guvern şi preşedinţii statelor membre nu mai deţin monopolul procesului
decizional. Cel mai important nivel la care are loc această cooperare a diverşilor actori, alţii
decât liderii statelor membre este cel al UE. În cadrul UE, instituţiile comunitare
supranaţionale- Comisia, Parlamentul şi Curtea de Justiţie- sunt cele care exercită în mod
independent propria influenţă asupra procesului decizional, asupra formulării politicilor
comunitare şi asupra rezultatelor implementării acestora. În cazul statelor membre unde
există puternice entităţi regionale, acestea pot participa activ în formularea şi implementarea
politicilor comunitare. În multe cazuri, opinia actorilor regionali şi locali este cerută în mod
explicit de către Comisie. De exemplu, pregătirea agendei nu mai este în prezent doar dreptul
şi obligaţia exclusivă a Comisiei Europene. La stabilirea acesteia, participă acum din ce în ce
mai intens Consiliul European, Consiliul de Miniştri şi Parlamentul European. Pe lângă
instituţiile comunitare, grupurile de interese şi actorii subnaţionali influenţează în aceaşi
măsură procesul de iniţiere legislativă.
 procesul decizional colectiv al statelor membre implică o pierdere semnificativă de
suveranitate şi, în consecinţă, de controlul asupra procesului decizional deţinut de către liderii
naţionali. Conceptul de „cel mai mic numitor comun” susţinut de către teoria
interguvernamentalistă, nu se regăseşte în guvernarea pe mai multe nivele. Cel mai mic
nomitor comun va fi rezultatul negocierilor unui număr redus de decizii, în special a celor
referitoare la obiectivele procesului de integrare. În toate celelalte domenii, deciziile vor fi
afectate de participarea unui număr din ce în ce mai mare de actori, situaţi la diferite nivele
de guvernare. Astfel, în ceea ce priveşte procesul decizional, Consiliul de Miniştri nu mai
deţine supremaţia şi monopolul decizional. Prin introducerea treptată a diverselor proceduri
decizionale prin care Parlamentul European este implicat în procesul legislativ şi anume
procedura de consultare, cooperare, codecizie şi aviz conform şi mai ales votul prin
majoritate calificată, Parlamentul European a devenit co-legislator, în anumite situaţii cu
drept de veto a prepunerilor legislative. Comisia participă şi ea la procesul decizional, cu
expertiza şi informaţiile de care dispune. Oficialii Comisiei, tind să fie negociatori extrem de
talentaţi, obişnuiţi să opereze cu diversele tipuri de negociere şi caracteristici ale
reprezentanţilor naţionali, scopul lor fiind acela de a găsi soluţii de compromis la problemele
care apar în procesul decizional. „Consiliul este actorul principal în etapa de luare a
deciziilor, însă Parlamentul European şi Comisia sunt parteneri indispensabili”78.
77
Marks, G., Nielsen, F., Ray, L. & Salk, J., Competencies, Cracks and Conflicts: Regional Mobilization in the European Union, in G. Marks et al. Governance in
the European Union, London, Sage, 1996
78
Marks, G, Hooghe, L. & Blank, K, European integration from 1980s: State-Centric v. Multi-level Governance, Journal of Common Market Studies, 34(3), 1996
 arenele politice sunt interconectate şi nu separate pe diverse nivele. Nivelul naţional rămâne
principalul loc de formare a preferinţelor naţionale, însă aceastea sunt apoi prezentate la nivel
european prin intermediul unei reţele vaste de actori. În acest fel, „se formează o varitate de
canale şi conexiuni între diversele nivele de guvernare – supranaţional, naţional şi
subnaţional. Actorii subnaţionali acţionează atât la nivel naţional cât şi la nivel supranaţional,
dând astfel naştere la asociaţii trasnaţionale. Statele nu mai monopolizează legături dintre
actorii naţionali şi cei europeni, ci se constituie înşişi drept actori care contestă deciziile luate
la diferite nivele”79.
Guvernarea pe mai multe nivele nu contestă şi nu confruntă în mod direct suveranitatea statelor
membre. Acestea nu sunt în mod direct provocate ci sunt mai degrabă atrase într-un sistem pe mai
multe nivele de către liderii lor şi de către diverşii actori naţionali, subnaţionali şi supranaţionali.
1.2.2. Reţelele de politică
Neil Nugent observa că „reţelele de politică sunt arene în care decidenţii şi diversele grupuri
de interese particulare se întâlnesc pentru a mediat diferenţele şi pentru a găsi soluţii” 80. Termenul de
„politică” din denumirea acestei abordări teoretice se referă politica economică a unui stat (policy,
policies) şi nu la activitatea politică (politics) desfăşurată de actorii politici.
Conceptul de „reţea” este unul dintre cei mai utilizaţi termeni în literatura de specialitate
privind guvernarea pe mai multe nivele. Termenul se referă la structurile informale care se
conturează dincolo de ierarhii. Din acest punct de vedere, conceptul de „reţea” este „principalul
oponent al interguvernamentalismului care precizează clar existenţa ierarhiilor şi a canalelor
privilegiate de acces”81.
Originile acestei abordări se află în cadrul ştiinţelor politice britanice de la sfârşitul anilor
1970. Rolul literaturii care a apărut în acea perioadă a fost acela de a accentua impactul decisiv al
procedurilor informale asupra proceselor de formulare a politicilor naţionale şi astfel, de a deplasa
atenţia dinspre instituţiile guvernamentale-parlamentare către ceilalţi actori informali. Astfel, reţelele
de politică sunt în mod normal înţelese ca modalităţi de obţinere sau schimb de informaţii şi resurse.
Ele sunt necesare şi eficiente deoarece cu ajutorul lor actorii sau decidenţii au acces la informaţii şi
resurse pe care nu le-ar fi putut obţine în alt fel.
Pentru a se determina tipul de reţea care există într-un sector specific, se pot utiliza trei
variabile de bază82:
 relativa stabilitate (sau instabilitate) a participării în cadrul reţelei: se referă la participarea
membrilor care poate fi permanentă sau conjuncturală, în funcţie de tipul politicii aflate în
discuţie;
 relativa impermeabilitate (sau deschidere) a reţelei: se referă la gradul de permeabilitate a
reţelei respective şi la măsura în care actori exteriori pot pătrunde în cadrul reţelei;
 relativa independenţă (sau dependenţă) din punctul de vedere al resurselor: se referă la
capacitatea membrilor reţelei de a funcţiona individual, independent sau de a depinde în ceea
ce priveşte aspectele financiare şi expertiza de ceilalţi membri.
79
Marks, G, Hooghe, L. & Blank, K, European integration from 1980s: State-Centric v. Multi-level Governance, Journal of Common Market Studies, 34(3), 1996
80
Nugent, N., The Government and Politics of the European Union, MacMillan Press ltd., London, 1999, pag. 517
81
Jachtenfuchs, M., The Governance Approach to European Integration, Journal of Common Market Studies, vol. 39 (2), 2001
82
Nugent, N., The Government and Politics of the European Union, MacMillan Press ltd., London, 1999, pag. 517 şi Peterson, J., Policy Networks, în Wiener, A.&
Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004
În funcţie de măsura în care cele trei variabile se regăsesc într-o anumită reţea, se pot deosebi
două tipuri principale de reţele de politică: comunităţile de politică (policy community) şi reţelele
specifice (issue networks).
Comunităţile de politică sunt considerate a fi cele mai stabile forme de reţea. În cadrul acestor
comunităţi, între actori se formează o serie de relaţii de dependenţă în ceea ce priveşte cererea şi
oferta de expertiză, informaţii şi resurse. Aceste comunităţi sunt relativ închise pentru actorii
exteriori. Participarea la astfel de comunităţi este permanentă, continuă. Din acest motiv, rezultatele
participării la procesul de formulare a politicilor reflectă caracterul stabil al comunităţii.
În ceea ce priveşte capacitatea de a influenţa procesul decizional, comunităţile de politică
dispun de un grad ridicat de credibilitate, datorită caracterului permament şi stabil de care dau
dovadă. Astfel, ele sunt mult mai capabile să controleze şi să modifice agenda politică.
În cazul Uniunii Europene, întâlnim comunităţi de politică active în cazul politicilor europene
bine stabilite, cu tradiţie, unde decidenţii beneficiază în urma cooperării cu grupurile de interese (de
exemplu în cazul politicii agricole comunitare sau a politicii de cercetare şi dezvoltare).
Reţelele specifice se caracterizează prin fluiditatea participării la reţea şi prin permeabilitatea
faţă de actorii exteriori. Din acest motiv, astfel de reţele se pot organiza şi mobiliza destul de greu,
având o capacitate limitată de a influenţa procesul decizional.
La nivelul UE, reţelele specifice sunt caracteristice acelor politici europene care nu sunt încă
bine dezvoltate sau sunt în proces de afirmare (de exemplu politica privind protecţia consumatorilor,
politica privind protecţia mediului înconjurător).
Un alt tip de reţele sunt comunităţile epistemologice. Acestea sunt considerate reţele care însă
nu fac parte din analiza sectorială. Literatura privind comunităţile epistemologice a apărut în cadrul
dezbaterilor privind relaţiile internaţionale ca urmare a creşterii numărului de reţele de experţi care
oferă expertiză şi informaţie actorilor politici. Prin acţiunea acestor comunităţi de experţi, procesul
decizional capătă legitimitate şi transparenţa, precum şi un grad ridicat de expertiză profesională.
Comunităţile epistemologice se constituie întrun grup coeziv datorită convingerilor comune, a
înţelegerii comune a cauzelor şi efectelor existente în cadrul unui anume domeniu de cunoştere 83.
Apariţia şi dezvoltarea reţelelor de politică la nivelul Uniunii Europene a fost posibilă datorită
unui număr de factori printre care N.Nugent enumeră: caracterul informal al procesului de formulare
a politicilor; multitudinea de interese la nivelul UE şi necesitatea acestora de a fi prezentate actorilor
decizionali; caracterul pronunţat tehnic şi aproape apolitic al politicilor europene; puternica poziţie
deţinută de oficiali, în special în cadrul Comisiei şi mai ales în etapele iniţiale ale procesului de
formulare a politicilor; nevoia crescută a oficialilor de a obţine informaţii şi expertiză în legătură cu
conţinutul politicilor şi cu procesul de implementare de la actorii exteriori 84.
Analiza reţelelor de politică în cadrul Uniunii Europene se bazează pe trei caracteristici de
bază, conform lui Peterson85:
 modalitatea de structurare a reţelelor de politică în cadrul politicilor sectoriale ale UE are
efecte tangibile, măsurabile asupra rezultatelor aplicării politicii. Cu alte cuvinte, rezultatele
politicilor europene sunt influenţate de cât de integrate şi exclusive sunt reţelele de politică şi
căt de dependeţi sunt actorii între ei.
 politicile de tip quasi-federal, aşa cum întâlnim în cadrul UE dau naştere la guvernarea prin
reţelele de politică. Valorile induse de federalism (autonomia sectorului privat faţă de sectorul
83
Rosamond, B., Theories of European Integration, The European Union Series, (ed) Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000, pag 125
84
Nugent, N., The Government and Politics of the European Union, MacMillan Press ltd., London, 1999, pag. 517
85
Peterson, J., Policy Networks, în Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004
public, descentralizare şi existenţa unui guvern mic însă puternic) pot fi puse în practică prin
intermediul negocierii şi a schimbului de resurse şi idei. În aceste condiţii, reţelele informale
s-au dezvoltat tocmai pentru a facilita acest fel de negociere în cadrul sistemelor de tip
„federal cooperativ” în care independenţa dintre nivelele de guvernare este acceptată şi bine
venită.
 guvernarea prin intermediul reţelelor de politică dă naştere la preocupări referitoare la
managementul şi legitimitatea procesului decizional, in special în cadrul UE. În cadrul
Uniunii Europene, deficitul de management rezultă din lipsa de motivare pentru actorii care
funcţionează în reţelele non-ierarhice de a investi în capacităţi de management, în timp ce
deficitul de legitimitate reiese din lipsa de reguli clare, din lipsa de transparentă a procesului
decizional şi din lipsa recenziei judiciare (judicial review).
În cadrul teoriilor privind integrarea europeană, reţelele de politică ajută la conturarea unei
imagini noi a Uniunii Europene care pune accentul pe diversitatea şi complexitatea tuturor
proceselor care se desfăşoară la acest nivel.
1.3. Alte abordări teoretice ale integrării europene
1.3.1. Constructivismul social
În primul capitol al acestei lucrări am prezentat constructivismul social, aşa cum se regăseşte
el prezentat în dezbaterea privind teoria relaţiilor internaţionale. Teoria a pătruns în domeniul
integrării europene ca urmare a dezbaterilor sterile şi destul de restrânse dintre neofuncţionalişti şi
interguvernamentalişti (inclusiv interguvernamentaliştii liberali). Astfel, constructivismul social se
prezintă azi în literatura de specialitate ca „o abordare a integrării europene şi ca o provocare la
adresa abordărilor mai raţionaliste cum ar fi interguvernamentalismul liberal şi chiar versiunea de
început a neofuncţionalismului”86.
Constructivismul social a fost definit de Risse ca având la bază „ontologia socială care insistă
asupra faptului că agenţii umani nu există independent de mediul social şi de sistemul comun de
valori împărtăşite (denumit „cultură” în sens larg).
În cadrul teoriilor integrării europene, constructivismul social contribuie în trei feluri 87:
 acceptarea ideii de creare în comun a unei structuri permite o mai bună înţelegere a procesului
de europenizare, inclusiv impactul acestuia asupra statului naţiune în Europa.
 datorită accentuării efectelor constitutive ale legilor, reglementărilor şi politicilor europene, se
poate studia modul în care integrarea europeană modelează identităţile sociale şi interesele
actorilor.
 prin concentrarea pe practicile de comunicare se poate observa cum sunt construite
discursurile la nivelul UE şi cum actorii încearcă să înţeleagă conceptul de integrare
europeană.
Conceptul de „identitate” constituie baza abordării social constructiviste. Pentru reprezentanţii
acestei abordări, identitatea ajută la înţelegerea intereselor şi a politicilor naţionale. Ideea de
identitate europeană însă este deosebit de controversată. Euro-pesimiştii consideră că existenţa unei
86
Risse, T., Social Constructivism and European Integration, in Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004
87
Risse, T. Social Constructivism and European Integration, in Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004
politici europene este imposibilă deoarece nu se poate vorbi de un popor european, de o istorie
comună, de mituri europene comune pe care o identitate europeană comună s-ar putea construi 88.
Cercetările însă au demonstrat că indivizii pot deţine mai multe identităţi sociale. Astfel, în cazul
Uniunii Europene, cetăţenii statelor membre se pot identifica cu statul naţional şi în acelaşi timp pot
dezvolta o identitate europeană, datorită sentimentului de apartenenţă la construcţia europeană sau la
continentul european, în general. În opinia lui Risse, una dintre modalităţile de conceptualizare a
relaţiei dintre identitatea europeană şi celelalte identităţi este denumit modelul „prăjiturii de
marmură” (marble cake) al identităţilor multiple. Conform acestui model, diferitele componente ale
identităţii individuale se întrepătrund, neexistând nici o separaţie clară, distinctă între acestea. Ele
coexistă şi nu sunt antagonice.
În cazul Uniunii Europene, cercetătorii sunt de acord cu ideea că nu există în rândul
cetăţenilor europeni un sentiment suficient de puternic de apartenenţă la construcţia europeană.
Majoritatea cetăţenilor statelor membre se consideră ca fiind spanioli, francezi, italieni, etc, şi un
procent destul de scăzut se simt şi europeni. Din această cauză, în Europa şi, în special în UE, nu se
poate vorbi încă de un demos european ci mai degrabă de demoi european. Instituţiile europene
încearcă să construiască o identitate civică europeană prin accentul pe care îl pun pe democraţie,
drepturile omului, economia de piaţă şi diversitatea culturală89.
Un alt concept de bază al constructivismului social este „acţiunea retorică”90. Prin intermediul
retoricii, actorii de pe scena europeană au fost reuniţi în scopul concentrării asupra unor interese
colective. Rolul retoricii s-a remarcat cel mai pregnant în cazul procesului de extindere a Uniunii cu
statele din Europa Centrală şi de Est. Extinderea spre est a UE a reprezentat una dintre provocările
majore pentru teoriile tradiţionale ale integrării europene. Interguvernamentalismul şi
interguvernamentalismul liberal au încercat să explice din punct de vedere economic dorinţa statelor
membre de a accepta noi membri în Uniune. Astfel, cele două abordări au putut explica Acordurile
de Asociere încheiate de cele 12 state candidate însă nu au mai putut susţine din punct de vedere
teoretic procesul de aderare efectivă care s-a produs la 1 mai 2004 şi va continua în 2007 şi ulterior.
Perspectiva sociologică a încercat să explice acest proces, considerând extinderea ca o formă
de expansiune a comunităţii internaţionale. Frank Schimmelfennig consideră că „dacă UE este
percepută ca o comunitate de state libere europene, decizia sa de a deschide negocierile de aderare cu
cele cinci state Central şi Est Europene poate fi explicată ca includerea acelor ţări care au început să
împărtăşească valorile şi normele sale liberale” 91. Cu alte cuvinte, retorica statelor membre ale
Uniunii s-a bazat în principal pe accentuarea necesităţii respectării de către statele candidate a
normelor şi valorilor liberale, devenite formal criteriu de aderare (criteriul politic din cadrul
criteriilor de la Copenhaga). În plan intern, principiile liberale ale ordinii politice şi sociale –
pluralismul social, statul de drept, participarea şi reprezentarea democratică, liberale ale omului. În
plan internaţional, ordinea liberală se caracterizează prin pace şi multilateralism 92.
Încă de la începuturile sale, integrarea europeană s-a bazat pe ideea constituirii unei
comunităţi pan-europene de state liberal democratice. Deoacere din punct de vedere economic statele
88
Kielmansegg, P.G., Integration and Democracy, in Jachtenfuchs, M. & Kohler-Koch, B. (eds.) European Integratin, Opladen:Leske und Budrich, 1996
89
Risse, T. Social Constructivism and European Integration, in Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004
90
Schimmelfennig, F., The Community Trap: Liberal Norms, Rhetorical Action and the Eastern European Enlargement of the European Union, International
Organization 55 (1), 2001, pag. 48
91
idem
92
Ruggie, J.G, Multilateralism: The Anatomy of an Institution, în Multilateralism Matters: The Theory and Practice of An International Form, New York, Columbia
University Press, 1993
Central şi Est Europene nu-şi puteau justifica dorinţa de aderare la UE aşa cum a fost cazul aderării
Austriei, Finlandei şi Suediei, ele şi-au bazat solicitarea pe respectarea normelor şi valorilor
constitutive ale UE. În acest fel, statele membre s-au văzut prinse în capcana propriei retorici. „Ele
nu se puteau opune în mod deschis nici ameninţa cu veto-ul procesul de extindere fără a-şi distruge
credibilitatea de membri ai
comunităţii”93. Statele membre au urmat astfel logica justeţei, un alt concept cheie al
constructivismului social. Conform acesteia, atâta timp cât un stat candidat este stat european (aşa
cum se specifică în art. 237 din Tratatul de la Roma), aderă şi implementează necondiţionat
principiile şi normele liberale, atunci aderarea sa nu mai poate fi refuzată. Uniunea poate folosi
criteriile de la Copenhaga pentru a amâna aderarea efectivă, însă nici un stat membru nu-şi va utiliza
dreptul de veto pentru a bloca aderarea. Statele candidate au folosit în retorica lor valorile şi normele
pe care în mod tradiţional le împărtăşesc cu cultura şi civilizaţia europeană, au pus accentul pe
apartenenţa lor la valorile vest europene întreruptă de Războiul Rece şi Cortina de Fier, şi au
demonstrat dorinţa de a adera la valorile liberale prin procesele de transformare de sistem începute în
1989.
Constructivismul social este una din cele mai recente metode de analiză şi explicare a
procesului de integrare europeană. Dezbaterea privind măsura în care constructivismului social poate
explica ultimii ani ai procesului de integrare europeană este încă în plină desfăşurare.
1.3.2. Consasociaţionalismul şi tranzacţionalismul
Imaginea Uniunii Europene sub forma unei consasociaţii este întâlnită în lucrările lui Paul
Taylor. Ideea de consasociaţie s-a născut din preocupările cercetătorilor privind problema guvernării
stabilităţii în societăţile profund divizate. Taylor foloseşte consasociaţia pentru că în opinia sa,
„integrarea în sensul întăririi sistemelor funcţionale regionale poate ajuta mai degrabă la întărirea şi
nu la reducerea diferenţelor în cadrul societăţii contemporane de naţiuni” 94. Folosind argumentaţia
raţionalistă, Taylor precizează că elitele sunt dinamizate de două seturi de stimulente. Primul set este
compus din stimulente de extindere a capacităţii resurselor la nivel supranaţional în speranţa
securizării câştigurilor pentru propriul segment. Al doilea set de stimulente provine din nevoia
protejării integrităţii şi autonomiei propriului segment. Acest lucru apare pentru că
dezvoltarea capacităţii funcţionale supranaţionale este capabilă să producă efecte secundare de tipul
activităţilor intersocietale. Dezvoltarea unui astfel de schimb ar slăbi grupul elitist. Acest lucru este
problematic pentru elite pentru că „statutul şi autorietatea membrilor cartelului sunt dependente de
capacitatea lor de a identifica interese segmenţiale şi de a se prezenta ca lideri şi agenţi ai unei
comunităţi definite distinct şi clar”95.
Opera lui Arend Lijphart este instrumentală în încercarea de a demonstra că dezvoltarea de
instituţii şi dezvoltarea unei culturi politice consensuale în rândul elitelor poate fi o condiţie
suficientă pentru succesul guvernării societăţilor cu adânci diviziuni sub-culturale 96. Modelul de
luare a deciziilor consasociaţional al lui Lijphart înzestrează guvernul cu imaginea unei „mari
coaliţii” (şi nu sub forma majorităţii), iar pentru elitele constituente acordă puteri de veto. Puterea ar
trebui să fie distribuită între elitele care guvernează în conformitate cu mărimea populaţiei pe care o
93
Schimmelfennig, F., The Community Trap: Liberal Norms, Rhetorical Action and the Eastern European Enlargement of the European Union, International
Organization 55 (1), 2001, pag. 48
94
Taylor, P., Consociationalism and Federalism as Approaches to International Integration, in A.J.R. Groom and P. Taylor (eds), Frameworks for International
Co-operation, Pinter, London, 1994, pag. 176
95
idem
96
reprezintă. O altă precondiţie este că societatea ar trebui divizată, cu posibilităţi minime de
comunicare între segmentele separate. Acest lucru înseamna că liniile predominante de comunicare
sunt între societăţi şi elite pe de o parte şi între elite pe de altă parte. Acest model poate fi aplicat
foarte bine situaţiei existente în UE. Consiliul de Miniştri utilizează principiul proporţionalităţii prin
majoritatea calificată iar principiului unaminităţii îi sunt acordate câteva elemente incluse în
Compromisul de la Luxembourg97.
O altă teză privind confederalismul şi consasociaţionalismul poate fi găsită în lucrările lui
Dimitris Chryssochoou. El dezvoltă noţiunea de „Confederaţie Consasociaţională” ca metodă de
orientare între diversele teorii interguvernamentale şi federale ale politicii UE în perioada post-
Maastricht. Acest lucru este definit ca „un compus de politici ale căror unităţi organizate politic şi
distincte din punct de vedere cultural sunt grupate într-o ‚uniune” anterior aranjată în mod
consensual pentru scopuri specifice, fără ca unităţile săşi piardă identitatea naţională sau să-şi cedeze
suveranitatea individuală unei autorităţi centrale înalte98. Angajamentele luate la Maastricht şi care
au condus la semnarea Tratatului Uniunii Europene (1992), capătă înţeles, în condiţile în care
creşterea competenţelor UE poate fi reconciliată cu securizarea de nivele semnificative de autonomie
a statelor membre. Ele sunt conduse către luarea de decizii comune ca rezultat al presiunilor comune,
dar modelele alese de integrare şi de creare de instituţii par să permită un nivel maxim de autonomie
pentru guvernele naţionale. Modelul doreşte să ofere o legătură între caracterul elitist al integrării
europene şi deficitul democratic manifestat al UE 99. Arhitectura instituţională şi decizională a UE a
manipulat procesul de integrare astfel încât statele continuă să conducă procesul de creare al
instituţiilor. Astfel, activităţile elitelor limitează în mod serios posibilităţile de integrare de jos în sus
ceea ce în mod sigur ar ajuta la crearea unui demos european 100. Acest lucru poate fi considerat un
aspect negativ al acestei teorii ca o modalitate de dezvoltare a criticilor aşa zisului proces de „deficit
democratic”101. Partea pozitivă a caracterului confederal-consasociaţional al UE este modul în care
instituţiile naţionale democratice sunt în prezent păstrate în contextul adâncirii integrării europene 102.
Abordarea tranzacţionalistă a integrării internaţionale este asociată cu lucrările lui Karl
Deutsch. În opinia sa, integrarea internaţională este definită ca fiind obţinerea securităţii într-o
regiune sau între un grup de state. Integrarea cu succes presupune reducerea radicală a posibilităţii
statelor de utilizare a violenţei pentru rezolvarea conflictelor 103. Opera lui Deutsch este un „studiu al
posibilităţilor cu care oamenii ar putea într-o zi să elimine războiul” 104. El se axează pe operarea
comunităţilor de securitate – acestea sunt comunităţi politice în cadrul cărora posibilitatea apariţiei
unui război este minimă. „Comunităţile de securitate” au fost definite ca un grup de oameni care au
devenit „integraţi”. Integrarea a fost definită ca „obţinerea, în cadrul unui teritoriu, a unui simţ destul
de puternic şi de răspândit al <comunităţii de securitate>, al instituţiilor şi practicilor, care să fie
capabil să asigure pe termen lung, aşteptări de <schimbare pacifistă> în rândul populaţiei” 105.
Deutsch prezintă două tipuri de comunităţi de securitate: societăţi de securitate amalgamate şi
societăţi de securitate pluraliste.
97
idem
98
Chryssochoou D.N., Tsinisizelis, M.J., Stavridis, S. and Ifantis, K., Theory and Reform in the European Union, Manchester University Press, Manchester, 1999,
pag. 49
99
100
ibidem, pag. 151
101
Lord, C., Democracy in the European Union, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1998
102
103
104
Deutsch, K., Burell, S.A, Kann, R.A., Lee, M., Lichterman, M., Lindgren, R.E, Loewenheim, F.L and Van Wangeren, R.W., Political Community and the
North Atlantic Area: International Organisation in the Light of Historical Experience, Princeton University Press, Princeton, NJ, 1957, pag. 3
105
Ibidem, pag. 5
Societăţile de securitate amalgamate implică fuzionarea formală a unităţilor separate într-o unitate
mai mare prin intermediul unei fuziuni instituţionale.
Societăţile de securitate pluraliste au fost definite ca entităţi unde guvernele componente îşi
păstreaza identităţile legale separate şi, astfel, integrarea apare fără fuziune instituţională sau crearea
unei autorităţi supreme106. Acest al doilea model pare să fie cel pe care Deutsch îl favorizează, pentru
că în opinia sa, comunităţile amalgamate sunt vulnerabile în faţa unui număr de factori potenţial
destabilizatori: poveri militare crecute, o foarte rapidă creştere a mobilizării sociale şi a participării
politice între unităţile componente, o închidere a elitelor politice şi o disonanţă între acţiunile
guvernului şi aşteptările sociale107. Comunităţile pluralistice presupun trei condiţii ca să existe:
compatibilitatea majorităţii valorilor unităţilor, capacitatea grupurilor relevante politice de a
răspunde la stimuli reciproci fără violenţă şi o „predictibilitate comună a aspectelor relevante a
comportamentului politic, economic şi social al celorlalţi actori”108.
În teoria relaţiilor internaţionale există o importantă distincţie făcută de sociologul german
Ferdinand Tonnies, între Gemeinschaft şi Gesellschaft. Gemeinschaft (comunitate) denotă o situaţie
în care oamenii se grupează pe baza unor sentimente şi loialităţi comune. Relaţiile cu non-membrii
grupului sunt în mod considerabil reduse ca importanţă în comparaţie cu simţul de armonie care se
dezvoltă în cadrul grupului. Gesellschaft (societate) este o condiţie care leagă oamenii mai puţin prin
încredere şi mai mult printr-un amestec de interes propriu, diviziune a muncii şi contract. Deutsch a
fost interesat în Gemeinschaft ca o condiţie a integrării. Punctul final al integrării, din punctul său de
vedere, este un simţ al comunităţii – o legătură calitativă care porneşte de la pactele, tratatele şi
alianţele dintre state. Deutsch a încercat să găsească condiţiile şi procesele prin care acestea
fuzionează.
Ipoteza de bază a tranzacţionalismului în legătură cu integrarea este aceea că un simţ al
comunităţii între state ar putea fi un rezultat al nivelului de comunicare dintre state. Drumul către
Gemeinschaft internaţional este înfiinţarea unei reţele de tranzacţii reciproce. Cu cât există mai multă
interacţiune între două state, cu atât este mai mare importanţa reciprocă a acestor state unul pentru
celălalt. Potenţialul de integrare ar apărea în situaţii de multiple tranzacţii internaţionale. Un aspect
foarte important al integrării este reprezentat de nivele de comunicare dintre organizaţiile funcţionale
internaţionale şi public, ca modalitate de a genera loialităţile necesare în rândul marelui public şi
astfel de a asigura pacea veşnică. Dar funcţionarii publici internaţionali (angajaţii organizaţiilor
internaţionale) tind să comunice cu guvernele şi nu cu cetăţenii faţă de care sunt direct responsabili.
Astfel, „ei nu se preocupă de primirea şi oferirea de informaţii de la public şi nici de a face ceva în
privinţa asta. În aceste condiţii, loialităţile publicului faţă de agenţiile şi simbolurile internaţionale
este puţin probabil să crească iar imaginile şi simbolurile naţionaliste este puţin probabil să
dispară”109.
1.3.3. Federalism vs Confederalism
În teoria relaţiilor internaţionale nu există o şcoală academică specifică pentru federalismul

european, şi aceasta pentru că federalismul tinde să fie un proiect politic care urmăreşte realizarea de
obiective particulare110.
106
Deutsch, K., The Analysis of International Relations, Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1968, pag. 193-5
107
Deutsch, K., The Analysis of International Relations, Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ 1968, pag. 195-6
108
109
Deutsch, K., The Analysis of International Relations, Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ 1968, pag. 167
110
Termenul de „federal” provine din vechiul cuvânt latin „foedus” care însemna contract sau
negociere. Ideea unui astfel de contract avea la bază principiile egalităţii, parteneriatului,
reciprocităţii, toleranţei, recunoaşterii şi respectului. În decursul timpului, termenul de federalism a
evoluat referindu-se în prezent la o uniune voluntară de unităţi, fie ele persoane, populaţii,
comunităţi sau state111. Scopul unei astfel de uniuni este acela de a integra diferitele unităţi
componente şi nu de a le asimila.
Federalismul a fost descris ca „un concept foarte potrivit, întotdeauna ambiţios şi câteodată
periculos, care capată tot mai multă importanţă” 112. În mod particular, federalismul descrie sisteme
politice în care există o diviziune de autoritate între guvernul central şi cele regionale: „procesul de
integrare federalist presupune înfiinţarea a două nivele de guvernămînt – separate dar coordonate –
fie că este vorba despre guvernul întregului teritoriu, al nivelului federal sau guvernului părţilor, la
nivel statal sau local”113. Sistemele federale sunt înţelese de obicei ca având la bază compromisuri
istorice care implică un contact permanent între unităţile teritoriale. Aceste unităţi teritoriale
recunosc autoritatea instituţiilor comune centrale, dar rămân intacte ca unităţi, păstrând o autonomie
proprie114.
Federalismul este o modalitate de asigurare a unui guvern constituţional în cadrul societăţilor
pluraliste liberal democratice. Putem defini federaţia ca „o formă organizaţională distinctă sau ca un
fapt instituţional care există pentru a îmbina unităţile componente în cadrul procesului decizional al
guvernului central prin mijloace de constrângere constituţionale” 115. Teoreticienii au făcut o
importantă distincţie între federalism şi federaţie. Federalismul este folosit pentru a descrie o
ideologie, pe când federaţia descrie principiul organizaţional care derivă din federalism 116. În termeni
practici, soluţiile federale au ambiguităţi inerente. Michael Burgess sugerează că confuzia creată de
principiul federaţiei se explică prin faptul că nu există nici o prescripţie de bază în legatură cu
împărţirea puterilor. Federaţia sugerează că „ceea ce contează este autonomia constituţională” 117.
Murray Forsyth prezintă trei elemente ale teoriei federaliste care au alimentat în mod direct
discuţiile privitoare la procesul de integrare europeană 118. Primul element vizează ideile lui
Immanuel Kant care susţine ideea unei federaţii extinse ca cea mai potrivită formă constituţională de
protecţie împotriva războiului. Al doilea element vizează elementele teoriei democratice care
prezintă modalităţile de asigurare a unei guvernări eficiente în cadrul unui sistem democratic astfel
încât autoritatea este cât mai aproape de cetăţeni. Al treilea element este prezentarea şcolastică a
tendinţelor şi proceselor federalizatoare. Acest lucru implică analiza condiţiilor de bază şi a
mişcărilor sociale care determină un rezultat federal.
Pentru federalişti, statul supranaţional generează eficienţa datorită centralizării într-o anumită
măsură şi datorită distribuirii competenţelor politice. Acest lucru ajută la diferenţierea federaţiei de
confederaţie, unde competenţele politice în domenii cheie care pot afecta suveranitatea rămân în
mâinile statelor membre componente. Proiectul federalist implică obţinerea unui echilibru potrivit
între nivele de autoritate diferite şi rivale, pe de o parte, şi între eficienţă şi democraţie pe de altă
parte. Federaliştii consideră că există posibilitatea creării unei combinaţii corespunzătoare între
111
Burgess, M., Federalism, in Wiener, A.& Diez, T., European Integration Theory, Oxford University Press, 2004
112
Bulpitt, J., Federalism, in I. McLean (ed), The Oxford Concise Dictionary of Politics, Oxford University Press, Oxford, 1996, pag. 176
113
Taylor, P., International Organisation in the Modern World: the Regional and the Global Process, Pinter, London, 1993, pag. 90
114
115
Burgess, M., Federalism and Federation in Western Europe, Croom Helm, London, 1986, pag. 19
116
King, P., Federalism and Federation, Croom Helm, London, 1982
117
ibidem 115, pag. 18
118
Forsyth, M., The Political Theory of Federalism: the Relevance of Classical Approaches, in J.J Hesse and W. Wright (eds), Federalizing Europe? The Costs,
Benefits and Preconditions of Federal Political Systems, Oxford University Press, Oxford, 1996, pag. 33-35
autonomia unităţilor şi armonia întregului în vederea realizării strategiilor comune 119. Realizarea
acestor obiective trebuie să fie calea constituţionalizării şi nu utilizarea mijloacelor diplomatice
tradiţionale120. O axiomă federalistă se bazează pe faptul că realizarea pe termen lung a intereselor
comune nu poate fi realizată nici prin acţiunea individuală a unităţilor, nici prin crearea de alianţe
internaţionale121.
Formula federalistă are două avantaje majore: prima este prevenirea acaparării sistemului de
către unul dintre participanţi. Federalismul nu permite dominarea şi aşadar, nici forme ale politicii
totalitare. Al doilea avantaj este că statul federal devine o unitate mai puternică în faţa ameninţărilor
externe. Carl Friedrich argumentează că federalismul ar trebui perceput mai degrabă ca un proces, ca
„un model evolutiv al schimbării relaţiilor decât ca un model static reglementat de formă şi reguli
irevocabile”122.
În ciuda diverselor abordări, federaliştii sunt uniţi în ceea ce priveşte primatul „politicului” în
realizarea federaţiei123. Problemele politice solicită soluţii politice iar mijloacele de a obţine
rezultatele dorite sunt tot politice. Aceste supoziţii subliniază economia politică a integrării unde
forţele şi procesele economice sunt gândite să genereze transformări politice şi, în unele cazuri, unde
logica conducătoare a acţiunii umane încetează să fie politică şi devine mai mult tehnocratică 124. Spre
deosebire de tranzacţionalism, abordarea federalistă nu ia în considerare schimbarea sociologică ca o
condiţie suficientă pentru realizarea integrării. Instituţiile contează fie ca un rezultat al creaţiei
umane în scopul inaugurării ordinii legale federaliste transnaţionale, fie ca avocaţi care modelează
schimbările ideatice ale populaţiilor în favoarea federaţiei ca metodă favorită de guvernare 125.
În cazul Uniunii Europene, soluţia federală este speranţa că tendinţele conflictuale inerente în
sistemul statelor europene pot fi depăşite. Rezultatul normal al construcţiei federaliste este
reproducerea unei entităţi asemănătoare statului, care foloseşte forma statului - naţiune, dar într-un
cadru supranaţional126.
Ideea de creare a unei federaţii care să cuprindă statele Europei de Vest a apărut în Europa
încă din perioada imediat următoare celui de al Doilea Război Mondial. Această perioadă s-a
caracterizat prin apariţia mişcărilor federaliste europene, cum ar fi Uniunea Europeană a
Federaliştilor fondată în Basle în 1946, şi prin elaborarea de numeroase documente privind viitorul
integrării europene, cum ar fi Ventotene Manifesto din 1941 elaborat de Altiero Spinelli şi Ernesto
Rosii.
Unul dintre primii susţinători ai federalismului european a fost Altiero Spinelli. El a susţinu
ideea creării unei Comunităţi Politice Europene care urma să aibă un Parlament ales în mod direct şi
o structură decizională comună. Strategia federală a lui Spinelli s-a numit „radicalism democratic” şi
se baza pe rolul major al parlamentului în elaborarea unui nou tratat pentru Europa. Eşecul
Comunităţii Europene de Apărare la începutul anilor 1950 a condus implicit la nerealizarea
Comunităţi Politice Europene.
119
120
Spinelli, A., The Growth of the European Movement since the Second World War, in M. Hodges (ed.), European Integration, Penguin, Harmondsworth, 1972
121
Riker, W., European Federalism: the Lessons of Past Experience, in J.J Hesse and W. Wright (eds.), Federalizing Europe? The Costs, Benefits and
Preconditions of Federal Political Systems, Oxford University Press, Oxford 1996
122
Friedrich, C.J., Trends in Federalism in Theory and Practice, Praeger, new York, 1968, pag. 21
123
Hodges, M., Introduction, in M. Hodges (ed.) European Integration, Penguin, Harmondsworth, 1972, pag. 12; Pentland, C., International Theory and European
Integration, Faber and Faber, London, 1973, pag. 149
124
125
idem
126
ibidem 124, pag. 27
În Memorii sale, Jean Monnet vorbeşte în 1950 despre organizarea Europei „pe baze
federale”127. Însărcinat cu elaborarea unui plan care să rezolve situaţia politică din Europa anilor
1950, Jean Monnet elaboreaza planul cunoscut ulterior sub numele de „Declaraţia Schuman” prin
care urmărea „punerea bazelor concrete a unei Federaţii a Europei”. Proiectul urmărea construirea
unei Comunităţi Europene supranaţionale a Cărbunelui şi Oţelului, ceea ce ar fi rezolvat problema
zonei Ruhr-ului, şi ar fi oferit o soluţie generală la problema germană. Planul a fost prezentat de
către Robert Schuman în data de 9 mai 1950. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului urma
să aibă un cadru instituţional format din Înalta Autoritate, cu atribuţii legislative şi executive, un
Consiliu de Miniştri şi o Adunare Parlamentară cu atribuţii consultative. Atât Înalta Autoritate cât şi
Adunarea Parlamentară au fost gândite ca instituţii supranaţionale având drept obiectiv principal
integrarea europeană, dincolo de graniţele naţionale.
O nouă încercare de adoptare a termenului „federal” a fost făcută o dată cu negocierea
Tratatului de la Maastricht (1991), când reprezentanţii Marii Britanii au negociat înlocuirea
termenului de „federal” din preambulul Tratatului cu termenul de „o uniune cât mai strânsă” („ever
closer union”).
În anii anteriori elaborării Tratatului Constituţional, liderii europeni au prezentat noi viziuni
asupra viitorului Uniunii Europene. În 2001, cancelarul SchrÖder şi ministrul său de externe Fischer
şi-au prezentat viziunea federală asupra UE. Propunerea federală a Germaniei a fost susţinută de
statele Benelux şi de Grecia. Propunerea prevedea următoarele schimbări instituţionale:
 Comisia Europeană urma să devină „un puternic executiv european”128;
 Parlamentul European va fi compus din două camere (sistem bicameral): o camera urma să fie
în mod direct aleasă de către cetăţenii europeni iar cea de a doua urmă să fie constituită din
reprezentanţi ai parlamentelor naţionale.
 Consiliul de Miniştri va evolua treptat către o a doua cameră legislativă, denumită „Cameră a
Naţiunilor Europene” în care fiecare stat membru va fi în mod egal reprezentat;
 în scopul păstrării diversităţii dintre statele membre, se propunea „o definire clară a
competenţelor Uniunii şi a statelor membre”129;
 posibilitatea formării unui „centru de gravitate” care se va constitui într-o „avant-garde, o
forţă care va conduce către finalizarea integrării politice” 130. Pentru federalişti, cooperarea
crescută ar conduce către „o Europă cu mai multe viteze” şi nu către „o Europă á la carte” 131 .
În ceea ce priveşte viitorul procesului de federalizare a UE, în literatura de specialitate se pot
distinge trei direcţii federaliste în care Uniunea ar putea evolua132:
 transformarea statelor membre în unităţi asemănătoare celor din SUA, Canada sau Germania;
 „o Europă a regiunilor” unde barierele naţionale dispar iar nivelele de guvernare devin
regionale şi europene;
 limitare a puterilor instituţiilor central-europene prin elaborarea unor principii constituţionale
solide care să protejeze drepturile statelor membre.
Cea mai bună imagine a Uniunii Europene sub forma unei confederaţii poate fi găsită în
opera lui Murray Forsyth. Ideea de bază din opera lui este aceea că Comunitatea a fost cel mai bine
reprezentată sub forma celei mai recente abordări în cadrul istoriei europene: o asociaţie voluntară de
127
176 Monnet, J., Memoirs, London: Collins, 1978
128
Partidul Social Democrat al Germaniei, Resolution on responsibility for Europe, Germany in Europe, adoptată la Conferinţa Naţională, Nuremberg, 19-22
Noiembrie, 2001
129
178 Fischer, J., From Confederacy to Federation, cuvântare ţinută la Universitatea Humboldt, Berlin, 12 mai 2000
130
idem
131
Stubb, A.C.-G, A Categorization of Differentiated Integration, în Journal of Common Market Studies, vol. 34, nr.2, 1996
132
Rosamond, B., Theories of European Integration, The European Union Series, (ed) Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000
state cu interese comune în crearea unei pieţe mari133. Aceasta este prima opţiune din cele trei
strategii utilizate de state în urmărirea intereselor lor economice. Celelalte două, exercitarea
hegemoniei şi manipularea echilibrului de putere nu au fost disponibile pentru nici unul dintre statele
membre UE. Aşadar, integrarea europeană a apărut datorită intereselor comune ale unui grup mic de
state care urmărea securizarea intereselor lor în cadrul sistemului internaţional. Instituţionalizarea
este necesară pentru a conferi stabilitate şi longevitate sistemului134.
Alex Warleigh ia în discuţie câteva dintre implicaţiile argumentului lui Forsyth. El
argumentează că dacă ne gândim la UE sub forma unui exemplu de unificare, atunci nu mai este
nevoie de o teorie separată a integrării. În al doilea rând, dominaţia instituţiilor interguvernamentale
(în special Consiliul European) poate fi reinterpretată ca făcând parte din imperativele unui
aranjament confederal internaţional. Dar trebuie precizat că deşi UE nu poate fi gândită în termenii
unei federaţii sau al unui regim interguvernamental, acest lucru nu implică automat că este o
confederaţie135.
Ideea de confederaţie are la bază teoria interguvernamentală şi în special abordarea centrată
pe stat. Uniunea Europeană posedă caracteristicile unui astfel de sistem din mai multe puncte de
vedere:
 UE se bazează în principal pe voinţa statelor membre de a coopera în dorinţa realizării unui
obiectiv comun şi din dorinţa soluţionării împreună a unor probleme care depăşesc graniţele
naţionale.
 instituţiile supranaţionale, Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie, nu deţin puteri
independente semnificative, principala lor funcţie fiind aceea ce facilitatori şi mediatori între
celelalte instituţii.
 principalele canale de comunicare între statele membre rămân guvernele naţionale
reprezentate în Consiliul de Miniştri.
 prin intermediul Consiliului European, guvernele naţionale rămân cele care conferă direcţia
de dezvoltare a UE.
 în cadrul celui de-al doilea şi celui de-al treilea pilon al arhitecturii integrative moderne,
statele membre pot opta să nu aplice deciziile luate în domeniul securităţii şi apărării şi al
justiţiei şi afacerilor interne, fără însă a bloca procesul decizional sau implementarea
deciziilor luare de către celelalte state participante (abţinere constructivă).
O construcţie de tip confederal în locul celei de tip federal a fost privită cu mai multă deschidere
de către statele membre ale UE. Ideea creării unui „Concert al Statelor Europene” există încă din
timpul lui Charles de Gaulle. El a crezut în ideea de unitate între statele Europei, însă nu având la
bază o viziune supranaţională, pe care de altfel a considerat-o „nerealistă şi nedorită” 136.
Construcţia ideală în opinia sa era un „concert al statelor europene” în care ţările membre îşi
coodonează politicile naţionale dar nu cedează suveranitatea naţională unui „superstat” european.
În anul 2001, fostul prim ministru al Franţei, Jospin, a adoptat conceptul de „federaţie a
statelor-naţiune”137, concept propus anterior de către Jacques Delors, pentru a descrie viziunea
proprie a viitorului Europei. S-au alăturat acestei idei Finlanda, Portugalia şi Spania. Federaţia
statelor europene urmărea:
 întărirea poziţiei Consiliului European;
133
idem
134
Rosamond, B., Theories of European Integration, The European Union Series, (ed) Neil Nugent, St. Martin’s Press, Inc., New York, 2000
135
Warleigh, A., Better the Devil you Know? Synthetic and Confederal Understandings of European Unification, West European Politics 21, 1998
136
De Gaulle, C., A Concert of European States, in Nelsen, B.F & Stubb, A. (eds.), The European Union. Readings on the theory and practice of European
integration, 2nd edition, Hampshire: McMillan, 1998
137
Jospin, L., Speech on the Future of an Enalrged Europe, Paris, 28 mai 2001
 crearea unui Consiliu de Miniştri permanent;
 alegerea unui preşedinte al Consiliului European cu rol de a reprezenta Uniunea pe plan
internaţional şi de a asigura funcţionarea internă eficientă a Uniunii;
 întărirea rolului Comisiei Europene;
 întărirea rolului Înaltului Reprezentant;
 întărirea rolului Parlamentului European, în scopul asigurării transparenţei procesului
decizional. De asemenea, se viza întărirea legăturilor dintre parlamentele naţionale şi
Parlamentul European.
Sistemul de piloni al Uniunii Europene stabilit prin Tratatul de la Maastricht, subliniază
caracterul federal şi confederal al Uniunii. Dacă în primul pilon se poate vorbi despre o tendinţă de
federalizare dată de caracteristicile pocesului decizional şi de atribuţiile instituţiilor, cel de-al doilea
şi cel de-al treilea pilon conturează caracterul confederal al Uniunii prin utilizarea unanimităţii drept
procedură decizională şi prin implicarea limitată a Comisiei şi a Parlamentului.
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa reprezintă unul dintre cele
mai importante etape către crearea uniunii politice. Stanley Hoffmann preciza că
„federalismul oferă o posibilitate de a depăşi graniţele statului-naţiune, dar în
acelaşi timp presupune construirea unui nou stat-naţiune mai larg”138.
Figura 1.3 Situaţia ratificării Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa
Referendu
Ţara Situaţia actuală
m
Ratificare de către parlamentul naţional:
Nu -ratificat cu 181 voturi pentru şi 1 vot împotrivă
Austria
în Camera de Jos a Parlamentului.
-Camera de Sus va vota pe 25 mai 2005
Aprobat de către Senat pe 28 aprilie 2005.
Belgia Nu Celelalte
parlamente vor vota pe 29 mai 2005.
Aprobarea de către Comitetul de Afaceri
Cipru Nu Europene dincadrul Parlamentului va avea loc la
sfârşitul lunii mai 2005.
Legislativul Republicii Cehe a înaintat spre
Nesigur aprobare o nouă lege prin care se autorizează
Cehia
referendumul. Dacă noua lege va fi aprobată,
referendumul va avea loc în iunie 2006
Danemarca Da 27 septembrie 2005
Estonia Ratificare de către parlamentul naţional către
Nu
sfârşitul anului 2005.
Nu Ratificare de către parlamentul naţional în luna
Finlanda
iulie sau august 2005 (provizoriu).
Franţa Da 29 mai 2005
Germania Nu Camera de Jos a parlamentului german,
Bundestag, a
138
Hoffman, S., Obstinate or Obsolete? The Fate of the Nation-State and the Case of Western Europe, in The European Union. Readings on the Theory and
Practice of European Integration, edited by Nelsen F. & Stubb G., Lynne Rienner Publishers, 1998
votat cu 569 voturi pentru, 23 voturi împotrivă şi
2
abţineri, în favoarea Constituţiei pe 12 mai 2005.
Ce-a de a doua cameră a parlamentului,
Bundesrat, va vota pe data de 27 mai 2005.
Grecia Ratificat de parlamentul naţional pe 19 aprilie
Nu
2005 cu 268 voturi pentru şi 17 voturi împotrivă.
Ratificat de parlamentul naţional pe 20 decembrie
Ungaria Nu
2004
Irelanda Da Referendum în octombrie 2005
Ratificat de ambele camere ale parlamentului
naţional:
Italia Nu
-Camera de jos a ratificat în ianuarie 2005.
-Senatul a ratificat cu 217 voturi pentru şi 16
împotrivă în 6 aprilie 2005.
Ratificare de către parlamentul naţional la
Letonia Nu
mijlocul anului 2005
Lituania Ratificat de parlamentul naţional în 11 noiembrie
Nu
2004.
Luxembour 10 iulie 2005
Da
g
Malta Nu Ratificare de parlamentul naţional în iulie 2005
Olanda Da 1 iunie 2005
Polonia Da 25 septembrie 2005
Portugalia Da 9 octombrie 2005
Slovacia Ratificat de parlamentul naţional la 11 mai 2005
Nu
cu 116 voturi pentru, 27 împotirvă şi 4 abţineri.
Ratificat de parlamentul naţional la 1 februarie
Slovenia Nu
2005.
20 februarie 2005
Spania Da Rezultatul referendumului: Da – 76.73% ; Nu –

17.24%.
Participarea la vot: 42.32%.
Ratificare de parlamentul naţional în decembrie
Suedia Nu
2005
Regatul 6 mai 2006 (provizoriu)
Unit al
Da
Marii
Britanii
Până în prezent, conform tabelului de mai sus, şapte state membre ale Uniunii Europene au
ratificat Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa. În unele dintre statele care vor supune
această decizie referendumului, cum ar fi Franţa, Marea Britanie, Danemarca, Olanda şi chiar
Polonia, sprijinul opiniei publice pentru viitoarea Constituţie a UE este relativ scăzut. Din această
cauză, este posibil ca în oricare dintre aceste ţări ratificarea prin referendum să nu aibă un rezultat
pozitiv. Pentru a putea intra în vigoare, noul Tratat trebuie să fie ratificat în toate cele 25 de state
membre ale UE. În condiţie în care unul dintre statele membre nu ratifică Tratatul, acesta nu va putea
înlocui Tratatul de la Nisa şi deci Uniunea Europeană nu va putea trece într-o etapă superioară a
procesului de integrare.
În concluzie, teoriile integrării europene încearcă să explice fie procesul de integrare
europeană ca atare (marile teorii) fie natura Uniunii Europene, în calitatea sa de sistem politic cu o
structură instituţională şi funcţională unică în lume (teoriile de mijloc).
Neofuncţionalismul descrie cel mai bine perioada de început a integrării europene, când
integrarea industriilor oţelului şi cărbunelui a constituit singura soluţie politică la situaţia dificilă în
care statele Europei se găseau după cel de-al Doilea Război Mondial. Însă cooperarea din cele două
domenii s-a extins cu rapiditate şi a cuprins tot mai multe sectoare economice. Astfel, efectele de
antrenare au determinat treptat actorii politici să se gândească la trecerea către o nouă etapă în
procesul de integrare.
Perioada cuprinsă între anii 1965-1966 este relevantă pentru abordarea interguvernamentalisă.
„Criza scaunului gol” şi compromisul de la Luxembourg au demonstrat capacitatea statelor membre
de a influenţa procesul de integrare în funcţie de propriile interese naţionale. În această perioadă,
integrarea europeană va avansa doar dacă acest lucru aduce beneficii politice şi economice statelor
participante. În ceea ce priveşte instituţiile, Consiliul de Miniştri devine principalul motor al
integrării in timp ce instituţiile supranaţionale îşi pierd din capacitatea de a influenţa procesul politic
şi concomitent procesul de integrare europeană.
Semnarea Actului Unic European în 1985 a implicat revirimentul procesului integrativ.
Începând cu acest moment, actorii principali în acest proces nu mai sunt doar statele naţiuni ci şi un
număr crescut de actori transnaţionali şi internaţionali. Interesele naţionale au ca bază de acum
înainte aspecte economice. Statele cooperează pentru a obţine avantaje economice şi pentru a găsi
soluţii comune la probleme comune.
Teoriile de mijloc încearcă să explice funcţionarea internă a UE, în calitatea sa de actor politic
unitar. O dată cu revigorarea şi adâncirea ulterioară a procesului integrativ, teoreticienii au încercat
să explice interacţiunea dintre diversele grupuri de actori care acţionează în cadrul UE. Guvernarea
pe mai multe nivele descrie modulul în care statele sunt atrase într-un sistem pe mai multe nivele de
către liderii lor şi de către numeroasele grupuri de actori naţionali, subnaţionali şi supranaţionali.
În prezent, în Uniunea Europeană toate teoriile prezentate mai sus se pot regăsi. Trecerea de
la stadiul de piaţă unică la uniunea economică şi monetară şi în curând probabil la o uniune politică
demonstrează faptul că neofuncţionalismul nu şi-a pierdut din valabilitate. În acelaşi timp, statele
membre rămân principalii decidenţi iar interesele individuale sunt primordiale dacă luăm cazul celui
de-al doilea pilon al UE şi anume Politica Externă şi de Securitate Comună.
Ultimul val de extindere din 2004 este explicat prin intermediul constructivismului social.
Motivele pentru care cele 10 state din Centrul şi Estul Europei au aderat la Uniunea Europeană nu
sunt pur economice. Statele membre UE au recunoscut prin această extindere apartenenţa acestor
state la marea familie de state europene şi au onorat în acelaşi timp eforturile făcute de aceste state în
transformarea propriilor societăţi în vederea adoptării normelor şi valorilor liberale.

Teoriile Integrarii Europene

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teoriile Integrarii Europene

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEORIILE INTEGRĂRII EUROPENE

1.1 Teoriile mari (grand theories)

Au apărut ca urmare a dorinţei analiştilor din spaţiul academic de a explica procesul de

Figura 1.1 Teoriile integrării europene

Marile teorii Teoriile de mijloc

1.1.3. Interguvernamentalismul liberal

În calitatea sa de reprezentat al abordării guvernării pe mai multe nivele, Andrew Moravcsik a

Figura 1.2 Marile teorii comparate

Neofuncţionalis Interguvernamental Interguvernamentali

1.2. Teoriile de mijloc (middle range theories)

1.2.2. Reţelele de politică

1.3. Alte abordări teoretice ale integrării europene

1.3.1. Constructivismul social

1.3.2. Consasociaţionalismul şi tranzacţionalismul

1.3.3. Federalism vs Confederalism

În teoria relaţiilor internaţionale nu există o şcoală academică specifică pentru federalismul

Figura 1.3 Situaţia ratificării Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa

Spania Da Rezultatul referendumului: Da – 76.73% ; Nu –

S-ar putea să vă placă și