Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : BACAU

DREPTUL UNIUNII EUROPENE I

Tema de control
TRATATUL DE LA LISABONA

COORDONATOR : Conf. univ. dr. Daiana-Maura Vesmas

Student : Ovidiu Ichim


Anul : II
www.referat.ro

TRATATUL DE LA LISABONA
Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de
Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele
oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană
şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.
La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la
Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
Tratatul pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru
a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.
La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona
este un tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii Europene (TUE), care
îşi va păstra denumirea, şi Tratatul Comunităţilor Europene (TCE), acesta din urmă
urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate,
modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de
bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menţinut
Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale şi 65
de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona.
Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la
Consiliul European din 21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic substanţa prevederilor
fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a
Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat
cuprinzător pentru Europa.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu
27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a
semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la
Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat
Tratatului Constituţional.
Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a
Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490
de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente
instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă
să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv
cetăţenilor români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai
mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional.

Scurt istoric

Şefii de stat şi de guvern reuniţi în martie 2000 la Consiliul European de la


Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menită să
transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în "cea mai dinamică şi competitivă
economie din lume bazată pe cunoaştere".
Procesul de globalizare, creând relaţii de interdependenţă tot mai strânse între
economiile ţărilor de peste tot din lume, precum şi revoluţia tehnologică din anii 90,
incluzând internetul şi noile tehnologii informaţionale şi de comunicare, a dus la
revoluţionarea inclusiv a economiei europene şi a vieţii cotidiene a cetăţenilor europeni.
Cu toate acestea, la începutul anului 2000, din punct de vedere al competitivităţii,
economia europeană prezenţa decalaje importante în special faţă de economia Statelor
Unite ale Americii. Ca urmare, şefii de stat şi de guvern reuniţi in martie 2000 la
Consiliul European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la
Lisabona), menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai dinamică
şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică
durabilă, generatoare de noi locuri de muncă, mai bune, şi caracterizată printr-o mai mare
coeziune socială
Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obţine o creştere
economică de 3% pe an şi de a crea 20 de milioane de noi locuri de muncă până în 2010.
De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de obiective specifice în domenii precum
inovarea, întreprinderile, liberalizarea diverselor pieţe şi protecţia mediului.
Obiectivele stabilite în 2000 erau ambiţioase şi acopereau o întreagă serie de domenii. În
ceea ce priveşte ocuparea forţei de munca se urmarea atingerea unei rate a ocupării de
70% si creşterea numărului de femei si de persoane in vârsta care sa activeze pe piaţa
muncii. Pentru a încuraja inovarea, obiectivul era de a creste numărul gospodăriilor care
sa aibă acces la internet, precum si creşterea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. In
domeniul întreprinderilor, statele membre trebuiau sa ia mai multe masuri pentru a
sprijini întreprinderile mici, inclusiv reducerea birocraţiei cu care se confruntau in
desfăşurarea activităţii. Mai mult, se urmarea creşterea concurentei pe piaţa
telecomunicaţiilor si liberalizarea pieţelor de gaz si de electricitate. Pentru protecţia
mediului, obiectivele includeau reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.
La jumătatea perioadei de implementare a Strategiei Lisabona, în unele ţari
europene situaţia economică şi socială părea sa se înrăutăţească, in loc sa se
îmbunătăţească. Spre exemplu in Germania si in Franţa şomajul ajunsese la aproximativ
10%, iar creşterea economica europeana se situa sub 2% comparativ cu SUA ce cunoştea
o creştere de peste 3%.
Pe de alta parte, nu trebuie negat faptul ca in anumite domenii, in aceeaşi perioada, s-au
înregistrat anumite progrese, aşa cum s-a întâmplat cu liberalizarea pieţelor de
electricitate, de telecomunicaţii si de servicii financiare.
Pentru a evalua rezultatele implementării Strategiei de la Lisabona, în primăvara
anului 2004, Consiliul European l-a însărcinat pe fostul prim-ministru al Olandei, im OK,
să conducă un grup de experţi si sa redacteze un raport, cu scopul de a da un nou impuls
Strategiei de la Lisabona.
Una dintre principalele concluzii ale Raportul OK, prezentat la Consiliul European din
toamna anului 2004, a fost ca rezultatele obţinute au fost dezamăgitoare din cauza
„agendei prea încărcate, lipsei de coordonare si a prioritarilor conflictuale”. Mai mult,
Raportul sugerează ca vina principala este a statelor membre care nu au avut suficienta
voinţa politica de a pune in aplicare reformele necesare atingerii obiectivelor Agendei
Lisabona.
Ca urmare a acestui raport, Comisia Europeana a hotărât relansarea Strategiei
Lisabona (redenumind-o Strategia Lisabona pentru creştere si locuri de munca) in anul
2005, urmând ca accentul sa fie pus mai degrabă pe acţiunile ce trebuie puse in aplicare
decât pe obiectivele ce trebuie atinse. De aceea, anul 2010 si obiectivele privind atingerea
unei anumite rate a ocupării nu mai sunt considerate a fi prioritatea, considerându-se ca
prioritare trebuie sa fie acţiunile ce trebuie luate pentru a înregistra creştere economica
durabila si crearea de noi locuri de munca.
Comisia Europeana si statele membre au hotărât ca noua strategie, structurata in
cicluri de trei ani, sa aibă ca fundament un parteneriat strâns intre ele, iar implementarea
ei sa se bazeze pe Programul Comunitar de la Lisabona (lansat in iulie 2005) si pe
programe naţionale de reforma, actualizate in fiecare an.
In primul raport anual privind progresele înregistrate (prezentat in ianuarie 2006),
Comisia a definit patru domenii principale in care era nevoie de mai multa acţiune: pe
ranga investiţii mai mari in educaţie si cercetare, mai mult sprijin pentru IMM si pentru
crearea de noi locuri de munca, Comisia a considerat ca definirea unei politici comune in
domeniul energiei trebuie sa fie parte a Strategiei de la Lisabona.
Al doilea raport (din decembrie 2006) intitulat „Un an de rezultate”
concluzionează ca Comisia Europeana a asigurat 75% din masurile pe care le considera
ca fiind parte din Strategie Lisabona, precum adoptarea Directivei privind serviciile,
agrearea Programului Cadru 7, precum si progresele înregistrate in ceea ce priveşte
serviciile financiare. Pe lista de lucruri „neterminate” se înscriu portabilitatea
intracomunitara a pensiilor, liberalizarea incompleta a energiei si a transporturilor,
precum si reforma sistemului european privind proprietatea intelectuala. Din nou,
Comisia numeşte patru domenii prioritare de acţiune: investiţii in cunoaştere si inovare,
reducerea presiunii administrative pentru IMM, modernizarea pieţei muncii si energia si
schimbările climatice.
Consiliul European reunit la Bruxelles in iunie 2007 a hotărât redactarea unui nou
tratat care sa înlocuiască textul Constituţiei respinse. Acest tratat, numit iniţial “Tratatul
de Reforma”, urma, nu sa înlocuiască (aşa cum s-ar fi întâmplat in cazul adoptării
Constituţiei), ci sa amendeze atât Tratatul instituind Comunitatea Europeana cat si
Tratatul privind Uniunea Europeana. Mai mult, s-a hotărât ca in Tratatul de Reforma sa
fie inclusa numai o prevedere in legătura cu Carta Drepturilor Fundamentale care sa
transforme acest document intr-un instrument cu aceeaşi valoare legala ca si Tratatele,
spre deosebire de Constituţie care urma sa înglobeze in textul sau Carta.
În decembrie 2007, la trei ani de la relansarea Strategiei Lisabona, raportul
strategic al Comisiei concluzionează ca politicile definite de Strategia Lisabona dau, in
sfârşit, rezultate. Cu toate acestea raportul subliniază ca „nu toate statele au întreprins
reforme cu aceeaşi determinare” si ca reforme in anumite domenii (deschiderea pieţelor
de energie si de servicii) au fost implementate mai lent. Raportul, prezentat la Consiliul
de primăvara din 13-14 martie 2008, considera ca, pentru următorul ciclu de trei ani,
reformele trebuie sa continue a fi implementate atât la nivel naţional cat si comunitar. De
asemenea stabileşte si o serie de noi iniţiative politice in cele patru domenii prioritare
identificate in primăvara anului 2006: investiţii in oameni si modernizarea pieţei muncii,
mediul de afaceri, cunoaştere si energie si mediu.
Principalele inovaţii aduse de tratat in organizarea structurala si funcţionala
a Uniunii Europene

Tratatul introduce câteva elemente noi menite sa amelioreze eficienta, coerenta si


transparenta instituţiilor, astfel incot acesta sa poată răspunde mai bine exigentelor
cetăţenilor europeni. Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea
eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai
bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile
aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o
Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale.
Lisabona nu schimba fundamental structura instituţionala a Uniunii, care se va baza, in
continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
Parlamentul European
Parlamentul European ii reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul de la
Lisabona sporeşte competentele acestuia la nivel legislativ, bugetar si in materie de
aprobare a acordurilor internaţionale. De asemenea, Tratatul modifica si structura
Parlamentului:numărul deputaţilor europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar
repartizarea locurilor pe state membre se va face după principiul proporţionalităţii
degresive. Altfel spus, deputaţii din tarile cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un
număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din tarile cel mai puţin populate. Tratatul mai
precizează ca fiecare stat membru va fi reprezentat in Parlament de minim 6 deputaţi si
de maxim 96. Parlamentul European va avea puteri sporite in domeniul adoptării
legislaţiei, a bugetului si a aprobării acordurilor internaţionale. Totodată, Parlamentul
European joaca un rol consolidat in procedura de revizuire a tratatului, având dreptul la
iniţiativa; face parte din convenţia care sta la baza noii proceduri obişnuite de revizuire,
iar acordul sau este necesar in cazul in care Consiliul doreşte sa nu convoace o convenţie
in cazul unor modificări minore. O noua procedura legislativa, numita „ordinara” se va
aplica majoritarii domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleaşi puteri ca si Consiliul.
Pentru restul domeniilor se va aplica „procedura legislativa speciala”, conform căreia
Parlamentul are dreptul de a consimţi asupra unei masuri a Consiliului, sau invers. In
afara de aceste proceduri, romane in vigoare si vechea procedura de consultare –
Consiliul, înainte de a vota o propunere a Comisiei trebuie sa consulte Parlamentul si sa
tine cont de propunerile sale.
Consiliul european
Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor,
devine, la rândul sau, devine o instituţie a Uniunii, fora a primi insa noi atribuţii . Este
creat totuşi un nou post,cel de Preşedinte al Consiliul european. Acesta este ales de
Consiliul european pentru un mandat de doi ani si jumătate si va avea rolul de a asigura
pregătirea si continuitatea lucrărilor Consiliului european si de a găsi soluţii care sa
conducă la obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului european nu poate ocupa alte
funcţii la nivel naţional. Daca Tratatul de la Lisabona va fi ratificat, primul preşedinte al
Consiliul European va fi ales in 2009. Aceasta funcţie nou înfiinţata si-a atras denumirea
de „Preşedinte al Uniunii Europene”, in special in media in discuţiile despre cine va
ocupa prima data acest post. Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul sau
romane in mare măsura neschimbat. Consiliul va continua sa importa prerogativele
legislative si bugetare cu Parlamentul si va menţine rolul central in materie de politica
externa si de securitate comuna (PESC) si de coordonare a politicilor economice.
Schimbarea esenţiala adusa de Tratatul de la Lisabona se refera la procesul de decizie . In
primul rând, Consiliul va decide cu majoritate calificata, cu excepţia cazurilor in care
tratatele prevăd o alta procedura, cum ar fi votul in unanimitate. In practica, odată cu
intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu majoritate calificata va fi extins la
numeroase domenii de acţiune (de exemplu, imigrarea sau cultura). Ulterior,
introducerea, in 2014, a votului cu dubla majoritate al statelor membre ale UE (55%) si al
populaţiei (65%), care reflecta dubla legitimitate a Uniunii, va conduce la consolidarea
transparentei si eficientei. Noua modalitate de calcul va fi completata de un mecanism
similar „compromisului de la Ioannina”, care ar trebui să permită unui număr mic de state
membre (apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţa de o decizie .
Intr-o asemenea situație, Consiliul trebuie sa faca tot ce-i va sta în putinţă pentru a obţine,
într-un interval de timp rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.
Comisia Europeana
Principala misiune a Comisiei Europene este sa promoveze interesul general
european. Tratatul de la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit
principiului rotaţiei egale intre statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format
dintr-un număr de comisari egal cu doua treimi din numărul statelor membre (adică 18, in
cazul unei Uniuni cu 27 de tari), noul sistem implicând faptul ca pentru o perioada de 5
ani (cat durează mandatul Comisiei Europene) intr-un ciclu de 15 ani, fiecare stat
membru nu va fi reprezentat in Comisie. Numărul membrilor Comisiei va putea fi
modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi. O alta schimbare importanta
introdusa de Tratatul de la Lisabona o reprezintă legătura directa intre rezultatele
alegerilor pentru Parlamentul European si alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei.
De asemenea, trebuie menţionat ca rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din
moment ce acesta ii va putea obliga pe membrii colegiului sa demisioneze.
Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe si politica de securitate si
vicepreşedinte al Comisiei - Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe si politica de securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale
Tratatului de la Lisabona. In consecinţa, coerenta acţiunii externe a Uniunii ar trebui sa
fie ameliorata. Acest Înalt Reprezentant va avea o dubla misiune:pe de o parte, va fi
împuternicitul Consiliului pentru politica externa si de securitate comuna (PESC) iar pe
de alta parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru
elaborarea politicii externe si a politicii de apărare comuna, va prezida si Consiliul
„Afaceri externe”. In plus, va reprezenta Uniunea pe scena internaţionala in domeniul
PESC si va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune externa, format din
funcţionari ai Consiliului, Comisiei si serviciilor diplomatice naţionale, garantând
coerenta întregii acţiuni externe a Uniunii. Progresul înregistrat in domeniul politicii
externe si de securitate comune este astfel menţinut in întregime, inclusiv progresul fragil
înregistrat in creşterea eficientei procesului decizional
Celelalte instituţii
Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrala Europeana (BCE) si la
Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. In ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia,
mai ales in materie de cooperare penala si poliţieneasca si introduce câteva modificări
procedurale, jurisdicţia Curţii de Justiţie fiind astfel extinsa pentru a acoperi toate
activităţile Uniunii, cu excepţia politicii externe si de securitate comune (dar incluzând
controlul masurilor care restrâng drepturile cetăţenilor).
Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte si consolidează rolul parlamentelor naţionale
care, deşi nu fac parte din cadrul instituţional al Uniunii, joaca un rol important in
funcţionarea acesteia, având puteri sporite, mai ales in ceea ce priveşte orice alta reforma
a Tratatului asupra Uniunii Europene, a răspunsului la orice noua aplicaţie pentru statutul
de membru ale UE si a cooperării judiciare pe probleme civile. Pe ranga aşa-numita
procedura "cartonaşul galben"(yellow card) (în cazul în care o treime din parlamentele
naţionale resping o propunere legislativă, Comisia o va reexamina), a fost introdus un
nou mecanism menit să permită parlamentelor naţionale să controleze aplicarea
principiului subsidiarităţii: dacă o majoritate simplă de parlamente naţionale adopta un
aviz în care se afirma ca o propunere legislativă nu respecta principiul subsidiarităţii şi fie
Consiliul, fie Parlamentul sunt de acord cu respectivele parlamente naţionale, propunerea
este respinsă.
Cele mai importante prevederi care flexibilizează procesul decizional si adaptează
la realitatea existenta funcţionarea instituţionala se refera la următoarele aspecte:
- Se acorda personalitate juridica unica Uniunii, iar structura pe piloni dispare,
astfel incot politicile comune in domeniul libertăţii, securităţii si justiţiei sa intre in
domeniul de aplicare al dreptului comunitar. Politica externa si de securitate comuna este,
cu toate acestea, abordata in TUE (in timp ce alte sectoare ale acţiunii externe ale UE sunt
abordate in TFUE) si continua sa fie reglementata de proceduri decizionale specifice.
- Domeniul de acţiune al Uniunii Europene sau al statelor membre, identificând
trei categorii de competenta pentru UE:
- Competenta exclusiva – in domenii precum uniunea vamala, politica
comerciala si de concurenta numai Uniunea Europeana are putere legislativa
- Acţiuni de sprijin, coordonare si complementare – in domenii ca educaţia,
cultura, industria, Uniunea Europeana poate numai sa sprijine statele membre (acordând
finanţări, spre exemplu)
- Competenta comuna – in ceea ce priveşte mediul, transportul si protecţia
consumatorilor, atât Uniunea Europeana cat si statele membre au putere de legiferare,
fora a uita insa de principiul subsidiarităţii.
- După aderarea la Uniunea Europeana, orice stat poate sa aleagă in orice moment
daca romane sau nu membru al acestei structuri. Deşi exista un precedent in care un
teritoriu a încetat sa mai facă parte din Comunitatea Europeana (Groenlanda in 1985), in
prezent nu exista nici o prevedere legala conform căreia un stat poate paraşi Uniunea
Europeana. De aceea, pentru prima data Tratatul de la Lisabona include o clauza conform
căreia este la latitudine oricărei tari sa romana sau nu membru al UE.
- Un pas înainte in ceea ce priveşte drepturile omului. Pe ranga faptul ca se
garantează punerea in aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide si
oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a adera la Convenţia Europeana pentru
apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale. Acordarea statutului juridic
obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale. Carta este un adevărat compendiu al
drepturilor de care beneficiază cetăţenii faţă de legislaţia europeană, precum dreptul la
integritate, interdicţia torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante, dreptul la
libertate, respectul vieţii private şi familiale, dreptul la educaţie, dreptul de proprietate,
non-discriminarea, egalitatea între sexe, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă etc.
Tratatul introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni, conform căruia o petiţie cu 1
milion de semnături din mai multe state membre poate fi trimisa Comisiei pentru a
demara o iniţiativa legislativa.
- Tratatul cuprinde si protocoale adiţionale privind schimbările climatice si lupta
împotriva încălzirii globale. De asemenea, câteva prevederi ale Tratatului se refera la
solidaritatea in probleme legate de furnizarea de energie si a schimbărilor in domeniul
politicii energetice europene.
- In domeniul aparerii, statele membre care au capacitatule si dorinţa necesare pot
dezvolta o cooperare structurata, care poate conduce la un sistem comun de apărare. Se
introduce o clauza de solidaritate: daca un stat membru este victima unei agresiuni
militare pe teritoriul sau, celelalte state membre îl ajuta si ii oferă asistenta prin toate
mijlocele care le stau la dispoziţie.
- Spaţiul de libertate, securitate si justiţie intra in sfera de aplicare a dreptului
comunitar, iar co decizia si majoritatea calificata sunt extinse, deşi iniţiativele din partea
statelor membre roman posibile in anumite cazuri. Integrarea in sfera legislaţiei
comunitare este combinata cu anumite proceduri de "frânare de urgenta", care sa permită
statelor membre sa adreseze anumite probleme Consiliului European, atunci când sunt in
joc interesele lor vitale in acest domeniu. In aceste cazuri, se facilitează cooperarea
consolidata. Sunt prevăzute excepţii pentru Regatul Unit si Irlanda (mecanismele de opt-
in/opt-ouţ) in protocoale specifice.
- O noua clauza "sociala" orizontala garantează ca, in definirea si aplicarea
politicilor sale, Uniunea va lua in considerare cerinţe precum promovarea unui "nivel
ridicat de ocupare a forţei de munca", "protecţia sociala adecvata", "lupta împotriva
excluderii sociale" si un "nivel ridicat de educaţie, formare si protecţie a sănătăţii
umane".
- Ierarhizarea normelor este păstrata prin distincţia care se face intre actele
legislative, actele delegate si actele de punere in aplicare, deşi termenii de "lege" si "lege-
cadru" au fost abandonaţi in favoarea păstrării terminologiei actuale (directive,
regulamente si decizii). Parlamentul si Consiliul vor avea competente egale in ceea ce
priveşte definirea modalităţilor de control al actelor delegate si al celor de punere in
aplicare (comitologie).
Ratificare
Pentru a intra in vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie sa fie ratificat de câtre
statele membre. Uniunea Europeana si-a stabilit ca data de adoptare 1 ianuarie 2009,
astfel incot Tratatul sa se aplice înainte de alegerile parlamentare din iunie 2009. Ungaria
a fost prima tara care a ratificat Tratatul chiar in decembrie 2007, fiind urmata de alte
câteva state membre: Franţa, Malta, România si Slovenia.