Curs Drept institutional al UE„

24 oct.2022
Tratatul de la Lisabona
Cei cincizeci de ani de integrare şi extindere, au demonstrat că ideile promovate de
părinţii fondatori ai Europei rămân la fel de valabile. Soluţiile comune sunt singurele
modalităţi pentru a obţine răspunsurile adecvate pentru Europa, în lumea globalizată.
Uniunea Europeană are potenţialul necesar pentru a-şi consolida politicile în toate domeniile,
totuşi acest potenţial nu trebuie blocat prin metode de lucru depăşite. Tratatul de la Lisabona
de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene reprezintă concretizarea intenţiilor de modernizare şi de transformare a
metodelor de lucru existente. Totuşi, analizând evoluţia comunitară de la apariţia
Comunităţilor Europene până la momentul adoptării şi intrării în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, se poate observa tendinţa continuă de adaptare, aspect demonstrat de elaborarea
unui număr impresionant de tratate şi acte de natură să modifice, să revizuiască sau să
completeze dispoziţiile comunitare existente. Însă, drumul parcurs de construcţia comunitară
a fost dominat de compromisul între concepţia federală şi concepţia cooperării
interguvernamentale, compromis, considerat din punctul nostru de vedere înţelept, deoarece
în acest mod se asigura o colaborare mult mai bună între statele membre. Din momentul
apariţiei, Uniunea Europeană a căutat să identifice calea cea mai bună pentru a se moderniza
şi a răspunde mai bine preocupărilor si aspiraţiilor cetăţenilor ei. Declaraţia privind Viitorul
Uniunii Europene sau Declaraţia de la Laeken, adoptată la 15 decembrie 2001, a precizat
domeniile în care Uniunea Europeană avea nevoie de reformă. Această declaraţie şi
perspectivele pe care le-a deschis au reprezentat un moment decisiv în procesul de aducere a
Uniunii Europene mai aproape de cetăţean. Astfel, unul dintre obiectivele conturate avea în
vedere clarificarea, simplificarea şi ajustarea împărţirii competenţelor între Uniune şi Statele
Membre în lumina noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă. Simplificarea
instrumentelor Uniunii era considerat un obiectiv de maximă importanţă, urmărindu-se ca
instrumentele variate care se aflau la îndemâna Uniunii să fie mai bine definite. Deşi prin
adoptarea Tratatului de la Nisa s-a încercat adaptarea structurii instituţionale, astfel încât
aceasta să răspundă necesităţilor unei Uniuni Europene format din 27 de state membre,
perfecţionarea trebuia continuată pentru a se asigura mai multă democraţie, transparenţă şi
eficienţă. Progresul Uniunii Europene era concretizat prin elaborarea unui document care
urma să înlocuiască multitudinea tratatelor adoptate de-a lungul timpului, numit Tratatul
Constituţional. În acest sens Consiliul European a decis să convoace o Convenţie în
componenţa căreia să se regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea despre viitorul
Uniunii. Convenţia urma să fie compusă dintr-un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, din 15
reprezentanţi ai şefilor de stat sau guvern ai Statelor Membre (câte unul din fiecare Stat
Membru), 30 de membri ai parlamentelor naţionale (câte doi din fiecare Stat Membru), 16
membri ai Parlamentului European şi doi reprezentanţi ai Comisiei. Ţările candidate, din acel
moment au fost implicate în totalitate în dezbaterile Convenţiei. Începând din 28 februarie
2008, timp de 15 luni, Convenţia a analizat toate aspectele legate de viitorul UE şi a elaborat
un proiect de tratat menit să simplifice cadrul politic şi legislativ european existent. Textul
proiectului constituţional a fost prezentat la reuniunea Consiliului European de la Salonic din
20 iunie 2003, însă pentru a putea fi adoptat, textul tratatului a fost supus dezbaterii
Conferinţei Interguvernamentale, care şi-a început lucrările pe 4 octombrie 2003. Soluţia de
compromis a fost identificată în cadrul Consiliul European din iunie 2004, iar textul
Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29.10.2004 de către
şefii de state şi de guverne a celor 25 state membre. Intrarea în vigoare a Tratatului era
condiţionată de ratificarea de către toate statele membre, procedură care nu a fost finalizată,
datorită cunoscutei respingeri prin referendum de către Franţa şi Olanda. Respingerea
Tratatului constituţional determina regândirea procesului de adaptare a structurilor
comunitare şi găsirea unor soluţii valabile pentru viitor. A urmat aşa-numita perioadă de
„reflecţie”, care a durat mai bine de un an de zile, roadele apărând, în cele din urmă, sub
preşedinţia germană a UE, în primul semestru al anului 2007. În aceast timp Comisia
Europeană a lansat un nou program de acţiune, care s-a bucurat de susţinerea Consiliului
European informal de la Hampton Court din octombrie 2005, preluat în dubla abordare
definită în „O agenda pentru cetăţeni”. Cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de la adoptarea
Tratatelor de la Roma a fost semnată Declaraţia de la Berlin, din martie 2007, care reafirmă
rolul Uniunii Europene şi importanţa acesteia în dezvoltarea viitoare a statelor europene,
susţinând următoarele obiective :menţinerea ca fundament deschiderea si dorinţa membrilor
săi de a consolida dezvoltarea internă a Uniunii; protejarea acestei unificări pentru binele
generaţiilor viitoare; reînnoirea continuă a formei politice a Europei pentru a ţine pasul cu
vremurile; promovarea democraţiei, stabilităţii şi prosperităţii dincolo de graniţele sale;
combaterea terorismul, a crimei organizate şi imigraţiei ilegale; apărarea libertăţilor
cetăţenilor si drepturile lor civile prin lupta împotriva celor care atentează la acestea;
soluţionarea paşnică a conflictelor în lume şi necesitatea de a nu permite ca oamenii să cadă
victime războiului, terorismului şi violenţei;dezvoltarea domeniul politicii energetice şi
domeniului protecţiei climei; precum şi prevenirea ameninţării globale a schimbărilor
climatice. Ulterior, Consiliul European din 21-23 iunie 2007, decide convocarea unei
Conferinţe interguvernamentale a cărui mandat era să redacteze un tratat, numit „Tratatul de
reformă” prin care se modificau tratatele existente în vederea consolidării eficienţei şi
legitimităţii democratice a Uniunii extinse, precum şi a coerenţei acţiunii sale externe.
Tratatul de reformă va cuprinde două clauze de amendare a Tratatului privind Uniunea
Europeană (TUE) şi respectiv a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (TCE). TUE
îşi va păstra titulatura, iar TCE se va numi Tratatul privind funcţionarea Uniunii. Modificările
de natură tehnică aduse Tratatului Euratom şi protocoalelor existente se fac prin protocoale
anexate Tratatului de reformă, astfel cum s-a convenit la CIG 2004. Important de subliniat
este faptul că, Tratatul de reformă va introduce în tratatele existente, care rămân în vigoare,
elementele de noutate care au rezultat în urma CIG 2004. Conform calendarului stabilit se
prevedea finalizarea textului până la sfîrşitul anului 2007, ratificarea sa în 2008 şi intrarea în
vigoare în anul 2009, înainte de alegerile pentru Parlamentul European. Tratatul de reformă a
fost semnat la data de 13 decembrie 2007 în capitala Portugaliei devenind Tratatul de la
Lisabona, dar nu s-a respectat, conform calendarului stabilit, data intrării în vigoare, ca
urmare a întârzierilor înregistrate în procedura de ratificare. În cele din urmă, procedura de
ratificare a fost finalizată pe parcursul anului 2009, tratatul intrând în vigoare la 1 decembrie
2009. Tratatul de la Lisabona este format din două tratate cu valoare juridică egală, rezultate
din introducerea în Tratatul privind Uniunea Europeană şi în Tratatul Comunităţii Europene
(numit Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) a dispoziţiilor adoptate de CIG, la
care se adaugă 13 Protocoale şi peste 50 de Declaraţii. Prin urmare, temeiul juridic al UE
este constituit din cele doua tratate, și anume Tratatul privind ue și Tratatul privind
funcționarea UE, tratate cu aceiasi putere juridica. Uniunea Europeana se substituie
Comunității Europene. Subliniem faptul că Tratatul privind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice rămâne în vigoare. Tratatul privind Uniunea Europeană astfel cum a fost
amendat cuprinde un preambul şi este structurat în şase părţi:Titlul I:Dispoziţii comune;Titlul
II: Dispoziţii privind principiile democratice; Titlul IV:Dispoziţii privind instituţiile; Titlul
V:Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi dispoziţiile specific privind
politica externă şi de securitate comună; Titlul VI:Dispoziţii finale. În ceea ce priveşte
structura Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene(TFUE), în versiune consolidată,
aceasta este format din şapte părţi, după cum urmează: Partea I :Principiile; Partea a-II-a:
Nediscriminarea şi cetăţenia; Partea a-III-a:Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii; Partea a-
IV-a: Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări; Partea a-V-a: Acţiunea externă a Uniunii;
Partea a-VI-a: Dispoziţii instituţionale şi financiare; Partea a-VIIa: Dispoziţii generale şi
finale.
Elementele novatoare introduse prin Tratatul de la Lisabona
Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii
Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane
de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi
mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă
provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor
români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a
inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional. Printre principalele inovaţii ce sunt
aduse prin Tratatul de la Lisabona, se numără următoarele: recunoaşterea personalităţii
juridice a UE; clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii; întărirea rolului cetăţenilor; Consiliul
European va avea un preşedinte stabil; creşterea rolului Parlamentului European;
păstrarea principiului reprezentării în Comisia Europeană; rol întărit acordat
parlamentelor naţionale; extinderea domeniilor în care deciziile se adoptă de către
Consiliu cu majoritate calificată ; menţinerea inovaţiilor aduse în materie de politică
externă şi de securitate comună din Tratatul Constituţional; înfiinţarea postului de
Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politica externă şi de securitate; acordarea
statutului juridic obligatoriu Cartei Drepturilor Fundamentale; codificarea politicii de
vecinătate a Uniunii; includerea principiului supremaţiei dreptului comunitar ş.a
Personalitatea juridică a Uniunii Europene
În literatura de specialitate, existenţa sau inexistenţa personalităţii juridice a Uniunii
Europene a constituit un subiect controversat încă de la apariţia UE. Dacă în cazul
Comunităţilor Europene, semnatarii Tratatelor au recunoscut personalitatea juridică a
acestora, în cazul Uniunii Europene, Tratatul asupra Uniunii Europene nu a recunoscut
personalitatea juridică UE. Lipsa dispoziţiilor privind existenţa personalităţii juridice a UE a
dat naştere la două teorii în literatura de specialitate, şi anume: teoria conform căreia UE nu
are personalitate juridică şi teoria care susţinea existenţa personalităţii juridice prin invocarea
competenţelor UE. Indiferent de argumentele invocate, controversa a fost eliminată odată cu
adoptarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care în art. 47 din TUE,
precizează ,,Uniunea are personalitate juridică”.Acest articol recunoaşte în mod explicit
personalitatea juridică a Uniunii Europene, fiind preluat identic din Tratatul Constituţional şi
rezultat în urma activităţii desfăşurate de grupul de lucru condus de vice-preşedintele
Convenţiei privind Viitorul Europei, Giuliano Amato. Recunoaşterea personalităţii juridice
întăreşte calitatea de subiect de drept internaţional a UE, dar determină o serie de discuţii
asupra naturii juridice. Calificată ca entitate drept internaţional cu trăsături specifice,
capacitatea juridică a UE, în virtutea principiului specialităţii şi a naturii competenţelor, este
una funcţională, specifică. Astfel Uniunea Europeană are capacitatea pe care i-au atribuit-o
statele membre conform principiului atribuirii de competenţe şi în baza actului constitutiv,
dreptul comunitar constituind dreptul intern al entităţii prezentate. Conform Declaraţiei nr. 24
se confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică, dar acest aspect nu o va
autoriza în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt
conferite de către statele membre în tratate. În calitate de subiect de drept internaţional, UE
beneficiază de o personalitate juridică de drept intern, dar şi de o personalitate juridică de
drept internaţional.Conform art.335 TFUE ,,În fiecare dintre statele membre, Uniunea are cea
mai largă capacitate juridică recunoscută persoanelor juridice de către legislaţiile interne,
Uniunea poate, în special, să dobândească ori să înstrăineze bunuri imobile şi mobile şi poate
sta în justiţie.” În plan internaţional UE posedă: capacitate de reprezentare (drept de legaţie
activă şi pasivă), dreptul de a sta în justiţie şi de a-şi angaja răspunderea
internaţională,capacitate de a negocia şi încheia acorduri internaţionale, precum şi capacitatea
de a deveni membru în cadrul organizaţiilor internaţionale sau parte la convenţiile
internaţionale. Totodată, discuţiile asupra naturii juridice a UE, au determinat încadrarea
acesteia în categoria confederaţiilor sau în cea a federaţiilor. Concluziile la care s-a ajuns în
urma analizelor efectuate au îndreptăţit autorii de drept internaţional şi respectiv specialiştii
în dreptul UE, să afirme că UE posedă o personalitate juridică unică fără precedent, fiind
rezultatul îmbinării elementelor caracteristice organizaţiilor internaţionale cu elemente de
statalitate, ceea ce o face să se apropie şi de forma uniunii de state de tip confederaţie sau
federaţie. În consecinţă, dezbaterile asupra naturii juridice a UE ne îndreptăţesc să afirmăm
că entitatea invocată constituie un subiect de drept internaţional cu o natură aparte, aria de
manifestare a personalităţii juridice fiind determinată de actele constitutive aşa cum au fost
modificate, completate şi revizuite de-a lungul timpului.
Clarificarea repartizării competenţelor şi modului de aplicare a principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii
Conform Tratatului de la Lisabona, Uniunea îsi urmăreste obiectivele prin mijloace
corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate. Orice
competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre.Uniunea
respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum si identitatea lor naţională,
inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveste
autonomia locală şi regională. Aceasta respectă funcţiile esenţiale ale statului şi, în special,pe
cele care au ca obiect asigurarea integrităţii sale teritoriale, menţinerea ordinii publice şi
apărarea securităţii naţionale. În special, securitatea naţională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea şi statele
membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din
tratate.Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice
măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.Delimitarea
competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe
este reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul principiului
atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate.
Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre. În
temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional si
local, dar datorită dimensiunilor si efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu
determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie,
statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de
Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul în care tratatele
atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat,
Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere
juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea
nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îsi exercită din nou competenţa în măsura în
care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Statele membre îsi coordonează
politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute
în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de competenţă.Uniunea este
competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind Uniunea Europeană, să
definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comună, inclusiv să
definească treptat o politică de apărare comună. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute
în tratate, Uniunea este competenta să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în
aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza
dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu
putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre. Întinderea şi condiţiile
exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare
domeniu.
Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii: (a) uniunea vamală; (b)
stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; (c) politica
monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor
biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; (e) politica comercială
comună. De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveste încheierea unui
acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al
Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în
măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi
atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile menţionate anterior. Competenţele
partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: (a) piaţa
internă; (b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; (c) coeziunea
economică, socială si teritorială; (d) agricultura si pescuitul, cu excepţia conservării
resurselor biologice ale mării; (e) mediul; (f) protecţia consumatorului; (g) transporturile; (h)
reţelele transeuropene; (i) energia; (j) spaţiul de libertate, securitate si justiţie; (k) obiectivele
comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în tratat. În
domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă
pentru a desfăsura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor,
fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de
a-şi exercita propria competenţă. În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului
umanitar, Uniunea dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o
politică comună, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor
membre de posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă. Statele membre îşi coordonează
politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special,
orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică
dispoziţii speciale.Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a
forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor
politici.Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
statelor membre.
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au
următoarele domenii: (a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane; (b) industria; (c) cultura;
(d) turismul; (e) educaţia, formarea profesională, tineretul si sportul; (f) protecţia civilă; (g)
cooperarea administrativă.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură
respectarea principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol. În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăseste ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Instituţiile Uniunii aplică principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Modificări instituţionale
Uniunea dispune de un cadru instituţional care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea
obiectivelor sale, susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum
şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii politicilor şi a acţiunilor sale.
Cadrul instituţional prin care se asigură funcţionare Uniunii Europene este alcătuit din
următoarele instituţii : Parlamentul European; Consiliul European; Consiliul; Comisia
Europeană (denumită în continuare Comisia); Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Parlamentul European,Consiliul şi
Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social şi de Comitetul Regiunilor care
exercită funcţii consultative.
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcții de control politic şi consultative, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei. Parlamentul
European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate
depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Numarul de locuri in Parlamentul Europeana s-
a modificat dupa retragerea Marii Britanii. Inainte de retragerea acesteia erau 751, dupa au
ramas 705. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un
prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i se atribuie
mai mult de nouăzeci şi șase de locuri. Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa
Parlamentului European și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței
Parlamentului European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf. Membrii
Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret, pentru un mandat
de cinci ani. Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.
Important este de menţionat faptul, că prin Tratatul de la Lisabona se acordă un rol mai mare
Parlamentelor naţionale în luarea deciziilor europene.Astfel instituţiile Uniunii Europene vor
trebui să notifice parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel
European, acestea putând să formuleze conţestaţii la proiectele legislative.
Tratatul de la Lisabona confirmă apartenenţa Consiliului European la structura
instituţională a UE, înlăturând astfel controversele determinate de calificarea instituţiei
menţionate. Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi
definește orientările și prioritățile politice generale; conduce derularea procedurilor de
revizuire ordinară şi de revizuire simplificată privind tratatele de înfiinţare şi funcţionare ale
UE; numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Acesta nu exercită funcții legislative. Consiliul European este compus din șefii de stat sau de
guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate participă la lucrările
Consiliului European. Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată,
pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În
caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul
președintelui în conformitate cu aceeași procedură. Președintele Consiliului European:
prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European; asigură pregătirea și continuitatea
lucrărilor Consiliului European, în cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor
Consiliului Afaceri Generale; acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în
cadrul Consiliului European; prezintă Parlamentului European un raport după fiecare
reuniune a Consiliului European. Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și
în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă
și de securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate. Consiliul European întrunește de două ori pe
semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi o impune, membrii
Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește
pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația o impune,
președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. Consiliul European
se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel. În caz de vot,
fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare din partea unui singur alt
membru.Consiliul European hotărăşte cu majoritate simplă în chestiuni de procedură, precum
şi pentru adoptarea regulamentului de procedură. În cazurile în care se votează cu majoritate
calificată se aplică regula utilizată în cadrul Consiliului.
Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei privind Afacerile
Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem
de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene . Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista
acestora fiind adoptată în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale asigură coerența lucrărilor diferitelor
formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește
aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului
European și cu Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii
Uniunii. Un comitet constituit din reprezentanţii permanenţi ai guvernelor statelor membre
răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului şi de executarea mandatelor care îi sunt
încredinţate de către acesta. Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute
de regulamentul de procedură al Consiliului. Consiliul este asistat de Secretariatul General,
aflat sub autoritatea unui secretar general numit de Consiliu.
Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a Uniunii. Acesta
contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o aduce la îndeplinire în calitate de
împuternicit al Consiliului. Acesta acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de
securitate și apărare comună. Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.
Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta asigură coerența
acțiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul Comisiei, cu responsabilitățile
care îi revin acesteia din urmă în domeniul relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte
aspecte ale acțiunii externe a Uniunii. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când
deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului
este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii,
respectiv activităților fără caracter legislativ. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu
excepția cazului în care tratatele dispun altfel. Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea
calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puțin cincisprezece dintre aceștia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65
% din populația Uniunii. Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puțin patru membri ai
Consiliului, în caz contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată. Celelalte condiții
privind votul cu majoritate calificată sunt stabilite la articolul 238 alineatul (2) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Astfel începând cu 1 noiembrie 2014 și sub
rezerva dispozițiilor stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care
Consiliul nu hotărăște la propunerea Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel
puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante, care reunesc
cel puțin 65 % din populația Uniunii. În cazul în care, în temeiul tratatelor, nu toți membrii
Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după cum urmează: majoritatea
calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului reprezentând
statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state,
minoritatea de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu,
care reprezintă mai mult de 35 % din populația statelor membre participante, plus un
membru, în caz contrar majoritatea calificată se consideră a fi întrunită. Abținerile membrilor
prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea hotărârilor Consiliului pentru care este
necesară unanimitatea.
Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în
acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de
instituții în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub
controlul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează
programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de administrare, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Cu excepția politicii externe și de
securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură reprezentarea
externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare anuală și multianuală a
Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Actele legislative ale
Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care
tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care
tratatele prevăd acest lucru. Membrii Comisiei sunt aleși pe baza competenței lor generale
și a angajamentului lor față de ideea europeană, dintre personalitățile care prezintă toate
garanțiile de independență. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate, care este unul dintre vicepreședinții acesteia. Începând cu 1 noiembrie 2014,
Comisia Trebuia sa fie compusă dintr-un număr de membri, incluzând președintele și Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu două
treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul European nu decide modificarea
acestui număr, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei trebuia sa fie aleși dintre
resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele
membre care să reflecte diversitatea demografică și geografică a tuturor statelor membre.
Acest sistem se stabilea de către Consiliul European, care hotara cu unanimitate în
conformitate cu articolul 244 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. În prezent,
Comisia este compusă din 27 de membri, regulă stabilită prin Decizia Consiliului European
din 22 mai 2013 privind numărul de membri ai Comisiei Europene(2013/272/UE).
Conform dispoziţiilor Tratatului privind Uniunea Europeană aşa cum au fost
modificate prin Tratatul de la Lisabona Curtea de Justiție a Uniunii Europene
cuprindea Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunale specializate. În prezent, Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a Uniunii și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este compusă din două
instanţe: Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune este examinarea
legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului
acesteia. Menționăm faptul că Tribunalul Funcție Publice, tribunal specializat înființat
în 2004, și-a încetat activitatea la data de 1 septembrie 2016. Aceasta asigură respectarea
dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. Prin dispoziţiile menţionate se produce
extinderea competenţei Curţii de Justiţie şi se extinde controlul acesteia aspra respectării
drepturilor fundamentale.
Protecţia drepturilor omului după Tratatul de la Lisabona Proclamată în mod solemn,
în anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, Carta drepturilor
fundamentale dobândeşte valoare juridică obligatorie prin Tratatul de la Lisabona.
Astfel conform art.6 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană, Uniunea recunoaște
drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la
Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în Cartă
nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Totodată,
Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de
această aderare. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din
tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului
Uniunii.
După decenii de conflicte armate, înființarea Uniunii Europene a marcat începutul unei
noi ere în care țările europene își rezolvă problemele la masa discuțiilor și nu pe câmpul de
luptă. În prezent, membrii UE se bucură de un mare număr de avantaje: o piață liberă cu o
monedă care facilitează și eficientizează comerțul, crearea a milioane de locuri de muncă, o
ameliorare a drepturilor lucrătorilor, libera circulație a persoanelor și un mediu înconjurător
mai curat. Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o
Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările
climatice, o recesiune mondială sau criminalitatea transfrontalieră internațională. UE are
potențialul și angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar
îmbunătăținduși modul în care funcționează. Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona.
Prin acesta, UE devine mai democrată, eficientă și transparentă. Tratatul oferă cetățenilor și
parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la ceea ce se întâmplă la
nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și mai limpede în lume, protejând
totodată interesele naționale.
Informatiile care urmeaza sunt preluate de pe
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/5/tratatul-de-la-lisabona

Temei juridic
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea European ă
și a Tratatului de instituire a Comunității Europene (JO C 306, 17.12.2007),
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Istoric
Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la
sfârșitul lui 2001 (Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii
Europene sau Declarația de la Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Conven ția
europeană care a elaborat Tratatul de instituire a unei Constitu ții pentru
Europa (Tratatul constituțional) (1.1.4). Procesul care a dus la elaborarea
Tratatului de la Lisabona este rezultatul negativ a două referendumuri asupra
Tratatului constituțional organizate în mai și iunie 2005, în urma cărora
Consiliul European a decis să își ia o „perioadă de reflecție” de doi ani. În
final, în temeiul declarației de la Berlin din martie 2007, Consiliul European
din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat detaliat pentru o Conferin ță
interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida Președinției portugheze. CIG
și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a fost semnat în cadrul
Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007 și a fost ratificat
de toate statele membre.
Conținut
A. Obiective și principii juridice

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene” (TFUE), iar termenul „Comunitate” este
înlocuit cu cel de „Uniune” în tot textul. Uniunea ia locul Comunit ății, fiind
succesorul juridic al acesteia. Tratatul de la Lisabona nu creeaz ă simboluri
statale pentru Uniune, cum ar fi un steag sau un imn. Cu toate c ă nu mai
poartă deci denumirea de tratat constituțional, noul text men ține cele mai
semnificative realizări.

Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive

suplimentare. Cu toate acestea, noul text schimbă modul în care Uniunea î și
exercită competențele existente și anumite competențe (partajate) noi,
încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând o nouă ordine
instituțională și modificând procesele decizionale pentru mai multă eficien ță și
transparență, asigurând astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar și de
răspundere democratică.

Spre deosebire de Tratatul constituțional, Tratatul de la Lisabona nu con ține

niciun articol care să stabilească în mod oficial supremația dreptului Uniunii
asupra legislației naționale, dar la tratat a fost atașată o declara ție în acest
sens (Declarația nr. 17), care face referire la un aviz al Serviciului juridic al
Consiliului ce reiterează jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii
Europene pe această temă.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii.

Acesta distinge trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit
căreia Uniunea este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele
membre ocupându-se doar de punerea în aplicare, competența partajat ă,
potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta m ăsuri
obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a
exercitat competența și competența de sprijin, potrivit căreia UE adopt ă
măsuri de sprijin sau de completare a politicilor statelor membre.
Competențele Uniunii pot fi redate acum statelor membre în cursul unei
revizuiri a tratatului.

Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridic ă

proprie. Prin urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile
sale de competență sau poate deveni membră a unor organizații interna ționale.
Statele membre pot semna doar acorduri internaționale compatibile cu
legislația UE.

Pentru prima dată, tratatul prevede, la articolul 50 din TUE, o procedură

oficială pe care trebuie să o urmeze statele membre care doresc s ă se retrag ă
din Uniunea Europeană conform cerințelor lor constituționale.
Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului pilon a ultimelor
aspecte ale celui de al treilea pilon privind spațiul de libertate, securitate și
justiție (SLSJ), și anume cooperarea polițienească și judiciară în materie
penală. Fosta structură interguvernamentală nu mai există, actele din acest
domeniu fiind adoptate prin procedura legislativă ordinară (majoritate
calificată și codecizie) și, sub rezerva unor dispoziții contrare, utilizând
instrumentele juridice ale metodei comunitare (regulamente, directive și
decizii).

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul poate

propune modificări ale tratatelor; anterior, puteau face astfel de propuneri
Consiliul, guvernele statelor membre sau Comisia. În mod normal, astfel de
propuneri ar impune convocarea Convenției, care ar recomanda amendamente
unei CIG – cu toate acestea, Consiliul European poate decide, după obținerea
aprobării Parlamentului, să nu convoace o convenție [articolul 48 alineatul (3)
al doilea paragraf din TUE]. Ar urma să fie apoi convocată o CIG, care s ă
determine amendamentele la tratate de comun acord. Cu toate acestea,
tratatele pot fi revizuite și fără convocarea unei CIG, prin proceduri
simplificate de revizuire, atunci când este vorba de dispozi ții privind politicile
și acțiunile interne ale Uniunii [articolul 48 alineatul (6) și articolul 48
alineatul (7) din TUE]. În acest caz, revizuirea ar fi adoptată ca decizie a
Consiliului European, dar ar putea fi supusă normelor naționale de ratificare.

B. Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor

fundamentale

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalit ății

democratice, principiul democrației reprezentative și principiul democra ției
participative. Democrația participativă îmbracă forma unei noi inițiative a
cetățenilor (4.1.5).

Carta drepturilor fundamentale nu este inclusă ca atare în Tratatul de la

Lisabona, dar articolul 6 alineatul (1) din TUE îi conferă forță juridică
obligatorie, acordându-i o valoare juridică egală cu cea a tratatelor ( 4.1.2).

Procesul de aderare a UE la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO)

a fost lansat odată cu intrarea în vigoare, la 1 iunie 2010, a Protocolului
nr. 14 la CEDO, care permite nu doar statelor, ci și organizațiilor
internaționale, și, prin urmare, și Uniunii Europene, să devină semnatare ale
CEDO. Este totuși necesar ca aderarea să fie ratificată atât de toate statele
care sunt parte la CEDO, cât și de UE. Negocierile dintre reprezentan ții
Consiliului Europei și, respectiv, ai UE au dus la finalizarea unui proiect de
acord în aprilie 2013. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a considerat îns ă,
în Avizul 2/2013[1], că proiectul respectiv este incompatibil cu articolul 6 din
TUE. Vor fi necesare noi negocieri înainte de aderare.

C. Un nou cadru instituțional

1. Parlamentul European
În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE, Parlamentul „este
compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentan ții „popula ției
statelor”.

Competențele legislative ale PE s-au extins prin noua procedur ă legislativ ă

ordinară, care înlocuiește fosta procedură de codecizie. Procedura legislativ ă
ordinară se aplică acum în peste 40 de domenii noi de politică, numărul total
crescând la 73. Procedura de aviz conform există în continuare sub forma
procedurii de aprobare, iar procedura de consultare r ămâne neschimbat ă.
Noua procedură bugetară creează o egalitate deplină între Parlament și
Consiliu în ceea ce privește aprobarea bugetului anual. Parlamentul European
trebuie să își dea acordul asupra cadrului financiar multianual.

Parlamentul este cel care numește acum președintele Comisiei, cu

majoritatea membrilor săi, la propunerea Consiliului European, care este
obligat să aleagă un candidat cu majoritate calificată pe baza rezultatului
alegerilor europene. Parlamentul continuă să aprobe colegiul comisarilor
(Comisia).

Numărul maxim de deputați în Parlamentul European a fost stabilit la 751,

reprezentarea cetățenilor fiind asigurată conform unei proporționalit ăți
descrescătoare. Numărul maxim de locuri pentru un stat membru a scăzut
la 96, iar numărul minim a crescut la 6. La 7 februarie 2018, Parlamentul a
votat pentru reducerea numărului său de locuri de la 751 la 705 dup ă
retragerea Regatului Unit din UE și pentru redistribuirea unora dintre locurile
care urmează a fi eliberate între statele membre care sunt ușor
subreprezentate[2] (1.3.3).

Regatul Unit s-a retras din UE la 1 februarie 2020. De la această dată se

aplică noua componență, adică 705 deputați în PE. Din cele 73 de locuri
eliberate în urma retragerii Regatului Unit, 27 au fost realocate pentru a
reflecta mai bine principiul proporționalității descrescătoare: cele 27 de locuri
au fost distribuite Franței (+5), Spaniei (+5), Italiei (+3), Țărilor de Jos (+3),
Irlandei (+2), Suediei (+1), Austriei (+1), Danemarcei (+1), Finlandei (+1),
Slovaciei (+1), Croației (+1), Estoniei (+1), Poloniei (+1) și României (+1). Niciun
stat membru nu a pierdut vreun loc.

2. Consiliul European

Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca

instituție a UE care trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvolt ării
acesteia” și să definească „orientările și prioritățile politice generale” ale
acesteia. Consiliul European nu exercită funcții legislative. O pre ședin ție pe
termen lung înlocuiește sistemul anterior de rotație la șase luni. Președintele
este ales cu majoritate calificată de Consiliul European pentru un mandat
reînnoibil de 30 de luni. Acest sistem ar trebui să îmbunătățească
continuitatea și coerența lucrărilor Consiliului European. Președintele este, în
egală măsură, reprezentantul extern al Uniunii, fără a aduce atingere sarcinilor
Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate (a se vedea mai jos).
3. Vicepreședintele Comisiei Europene / Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate (VP/ÎR)

VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul

președintelui Comisiei și este responsabil de politica externă și de securitate
comună a UE, având dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezideaz ă
Consiliul Afaceri Externe și, în paralel, este vicepreședinte al Comisiei. VP/ÎR
este asistat de Serviciul European de Acțiune Externă, format din personal de
la Consiliu, de la Comisie și din serviciile diplomatice naționale.

4. Consiliul

Tratatul de la Lisabona menține principiul dublei majorități în cadrul voturilor

(cetățeni și state membre). Cu toate acestea, normele anterioare de vot au
rămas valabile până în noiembrie 2014, noile norme aplicându-se de la
1 noiembrie 2014.

Majoritatea calificată este obținută atunci când o propunere este sus ținut ă de
55 % dintre membrii Consiliului (concret 15 din 27 de state), reunind cel puțin
65 % din populația Uniunii [articolul 16 alineatul (4) din TUE]. Atunci când
Consiliul nu hotărăște pe baza unei propuneri a Comisiei sau a VP/ÎR,
majoritatea necesară a statelor membre crește la 72 % [articolul 238
alineatul (2) din TFUE]. Pentru a putea bloca un act legislativ, este necesar
ca cel puțin patru state membre să voteze împotrivă. Un nou mecanism,
inspirat de „compromisul de la Ioannina”, permite ca membri ai Consiliului
reprezentând 55 % (75 % până la 1 aprilie 2017) din numărul de state
membre necesare pentru a constitui o minoritate de blocare să solicite, „într-
un termen rezonabil”, reexaminarea unei propuneri (Declarația nr. 7).

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și voteaz ă un

proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este
divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale
Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ. Președinția Consiliului va
continua să se schimbe o dată la șase luni, însă constituirea unor grupuri
prestabilite de câte trei state membre care vor asigura președin ția timp de
18 luni va asigura o mai bună continuitate a lucrărilor. În mod excep țional,
Consiliul Afaceri Externe este prezidat întotdeauna de VP/ÎR.

5. Comisia

Deoarece președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului

alegerilor europene, legitimitatea sa politică crește. Președintele este
responsabil de organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor,
distribuirea portofoliilor, cererile de demisie în anumite circumstan țe).

6. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activit ățile Uniunii

sunt acum de competența Curții. Accesul la Curte pentru persoanele fizice
este simplificat.
D. Un proces mai eficient și mai democratic de elaborare a politicilor, cu
politici și competențe noi

Mai multe „clauze pasarelă” permit modificarea procesului decizional cu

trecerea de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificat ă și
schimbarea procedurii de consultare cu procedura de codecizie [articolul 31
alineatul (3) din TUE, articolele 81, 153, 192, 312 și 333 din TFUE, plus
câteva proceduri de tip pasarelă privind cooperarea judiciară în materie
penală] (1.2.4). În discursul său din 2017 privind starea Uniunii, președintele
Comisiei, Jean-Claude Juncker, a anunțat inițiative care vizează eliminarea
regulii unanimității într-o serie de domenii, prin utilizarea clauzelor pasarel ă.
Ca urmare, Comisia a adoptat patru comunicări, prin care a propus utilizarea
mai frecventă a votului cu majoritate calificată în locul unanimit ății în
domeniile PESC (2018)[3], al politicii fiscale (ianuarie 2019)[4], al energiei și
climei (aprilie 2019)[5] și al politicii sociale (aprilie 2019)[6]. Prin aceste
comunicări se urmărește ca procesul decizional să devină mai rapid, mai
flexibil și mai eficient în domeniile în care UE are deja competen țe.

În domeniile în care Uniunea nu dispune de competențe exclusive, un minim

de nouă state membre pot institui o cooperare consolidată. Acțiunile de
cooperare consolidată trebuie autorizate de Consiliu, după obținerea aprob ării
Parlamentului European. Pentru chestiunile din domeniul politicii externe și de
securitate comune se aplică unanimitatea.

Tratatul de la Lisabona consolidează considerabil principiul subsidiarit ății prin

implicarea parlamentelor naționale în procesul decizional al UE ( 1.2.2) (1.3.5).

Au fost introduse câteva domenii noi sau extinse de politici în domeniul

mediului, care include acum combaterea schimbărilor climatice, și în
domeniul energiei, care face noi referiri la solidaritate și securitate, precum și
la interconectarea aprovizionării. În plus, drepturile de proprietate
intelectuală, sportul, spațiul, turismul, protecția civilă și cooperarea
administrativă pot face în prezent obiectul unor eventuale decizii ale UE.

În domeniul politicii europene de securitate și apărare comune ( 5.1.2),

Tratatul de la Lisabona introduce o clauză de apărare reciprocă, conform
căreia toate statele membre sunt obligate să sprijine un stat membru în caz
de atac. O clauză de solidaritate stipulează că Uniunea și fiecare dintre statele
sale membre trebuie să acorde asistență, prin toate mijloacele posibile, unui
stat membru afectat de o catastrofă naturală sau provocată de om ori de un
atac terorist. O „cooperare structurată permanentă” este disponibil ă tuturor
statelor membre care se angajează să participe la programele europene în
materie de echipamente militare și să furnizeze unități de luptă disponibile
pentru acțiuni imediate. Pentru instituirea unei astfel de cooper ări, este
necesar un vot cu majoritate calificată în Consiliu, după consultarea VP/ÎR.

Cursul a fost elaborate avand in vedere urmatoarele repere bibliografice:

- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura
Hamangiu, 2019;
- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editia a-2-a
Editura Hamangiu 2021
-Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene, Editia a-2-a Editura Hamangiu 2021
-Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2016
-https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/home