TRATATUL DE LA

BRUXELESS
Tratatul de Fuziune

JANUARY 28, 2022

CRAIOVA
 Tratatul de la Bruxelles-1965

Uniunea Europeană cunoaşte astăzi un proces de transformare.

Încă nu s-a încheiat disputa dintre „Europa cu mai multe viteze” şi
„Europa tratatelor şi instituţiilor comunitare”. Pe de o parte mai este o
confruntare între „eurosceptici” şi „federalişti”, mai ales că proiectul unei
„Armate Europene” a revenit pe tapet după eşecul răsunător din 1954.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles era semnat „Tratatul de Fuziune”
denumit „Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice
ale Comunităţilor Europene”, prin care se făceau paşi importanţi în
procesul de constituire a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană.
Tratatul de la Roma a introdus pentru prima dată rolul de „instituţie
comună”, pentru Curtea de Justiţie a celor trei Comunităţi Europene. La
intrarea în vigoare a tratatului, s-a generalizat şi denumirea generică de
„Adunare Parlamentară”.
După intrarea în vigoare a tratatelor de la Paris și Roma au existat
trei Comunități Europene (CE). Au avut „executivi” separați sub forma
Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului European (CECO) și o Comisie
pentru Economie Europeană Comunitatea (CEE) și o altă Comisie
pentru Atomia Europeană Comunitatea Energiei (CEEA).
De asemenea, cele trei Comunități aveau Consilii de Miniștri
separate. Cu toate acestea, când Tratatele de la Roma au fost negociate
s-a decis ca cele trei comunități să împartă Curtea Europeană de Justiție
(CEJ) și Adunarea Parlamentară. Deși fiecare Comunitate a rămas
independentă din punct de vedere juridic, ele împărtășeau instituții
comune cunoscute împreună sub numele de Comunitățile Europene.
Acest tratat este considerat de unii drept adevăratul început al Uniunii
Europene moderne.
Nu a fost creata nicio comisie unică în 1957 pentru că negociatorii
au vrut să evite o redeschidere a discuţiilor asupra puterilor Înaltei
Autorități.1
De altfel, Adunarea a început să se numească Parlamentul
European în martie 1962 2

1
The Merger of the Executives of the European Communities, Piet-Hein Houben 1965, 91
2
Gerbet 2007, 194

1
 3

Cronologie a evoluției UE

Figură 1 din 1. Cronologie a evolutiei UE

3
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_fuziune

2
 Au existat unele diferențe importante între tratatul CECO și cele
două tratate de la Roma:
• Tratatul CECO a fost destul de detaliat și a acordat puteri
„supranaționale” importante Înaltei Autorități pentru a pune în
aplicare tratatul.
• Tratatele de la Roma erau tratate-cadru care depind mai mult
de legislația viitoare, dând astfel mai multe competențe
Consiliului de Miniștri, organului legislativ și un rol mai puțin
supranațional comisiilor.
• De asemenea, din cauza eșecului Comunității Europene de
Apărare în 1954 negociatorii au fost mai „pragmatici” în 1957
• De asemenea, din cauza eșecului Comunității Europene de
Apărare în 1954, negociatorii au fost mai „pragmatici” în 1957

Sugestiile despre o posibilă fuziune a „executivilor” au început să

apară la scurt timp după intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma în
1958. Evident aceastea au intrat in program în 1960, cu propuneri de la
Jean Monnet Comité pour les États-Unis d’Europe, precum și din partea
directorilor existenți și Adunarea Parlamentară Europeană, dar au durat
cinci ani până când așa-numitul Tratat de Fuziune a fost semnat în
cadrul unei conferințe interguvernamentale pe 8 aprilie 1965.

După ce cele șase state membre l-au ratificat, a intrat în vigoare la

1 iulie 1967. De atunci Comunitățile Europene au avut un singur
„executiv”, Comisia și de asemenea un singur Consiliu:

• Consiliul Comunităților Europene – Consiliul Uniunii

Europene de azi – a înlocuit, ca organism unic, Consiliul Special
de Miniștri al CECO, Consiliul CEE și Consiliul Euratom;
• Comisia Comunităților Europene – Comisia Europeană de azi –
a înlocuit, ca organism unic, Înalta Autoritate a CECO, Comisia
CEE și Comisia Euratom.

3
 Cu toate acestea, noile organisme executive aveau să continue a
acționa în conformitate cu tratatele care reglementau fiecare dintre cele
trei comunități, precum și în conformitate cu articolele noi ale acestui
tratat.
Normele de reglementare a componenței și a funcționării acestora au
fost reunite într-un text unic, iar articolele corespunzătoare din tratatele
CE au fost abrogate.

Acolo unde au existat diferențe între cele trei tratate cu privire la

Consiliu:

• durata mandatului Președinției a fost aliniată la cea mai lungă

prevăzută de tratatele CEE și Euratom;
• normele privind luarea deciziilor au fost armonizate numai în
măsura în care acest lucru era necesar pentru actele
adoptate în temeiul celor trei tratate (adică în ceea ce
privește instituțiile comune, bugetul și administrația);
• conceptele de majoritate simplă, majoritate
calificată și unanimitate au fost armonizate în conformitate cu
tratatele CEE și Euratom;
• Coreper a fost oficializat ca grup de pregătire al Consiliului,
vizând și Tratatul CECO.

Acolo unde au existat diferențe între cele trei tratate cu privire la

Comisie:

• numărul membrilor a fost stabilit la nouă;

• normele privind numirea membrilor și statutul acestora,
precum și privind funcționarea Comisiei în general au fost
armonizate cu cele din Tratatul CEE;
• au fost armonizate data la care Comisia trebuie să își publice
Raportul general privind activitățile Comunităților Europene și
data la care ar trebui să se reunească Adunarea
Parlamentară pentru a examina acest raport;
• normele privind modul în care Comisia răspunde din punct de
vedere politic în fața Adunării Parlamentare au fost aliniate la
cele din tratatele CEE și Euratom, cu posibilitatea de a

4
 cenzura gestiunea Comisiei în orice moment (nu numai în
momentul examinării Raportului general anual).

Un buget administrativ unic pentru CE

• Bugetul acoperă cheltuielile tuturor instituțiilor CE, inclusiv pe cele

ale Adunării Parlamentare și ale Curții de Justiție.
• Cheltuielile pentru intervenții în temeiul Tratatului CECO și
cheltuielile de cercetare și dezvoltare în temeiul Tratatului Euratom
au fost menținute însă în bugete separate.

O administrație unică pentru CE

• Toți funcționarii și alți agenți ai instituțiilor CE țin de aceeași

administrație.
• Normele care reglementează aceste funcții și drepturile și
obligațiile acestora sunt uniforme și decurg dintr-un statut comun.
• Normele privind responsabilitatea CE în caz de prejudiciu cauzat
de o eroare personală a unui funcționar sau agent pentru acțiunile
acestuia sunt unificate.
• Privilegiile și imunitățile acordate instituțiilor CE, precum și
funcționarilor acestora și altor agenți sunt unificate și ele într-un
singur protocol la tratat.

Sediile instituțiilor CE

Pentru a răspunde obiecțiilor de ordin juridic ridicate de

Luxemburg, guvernelor țărilor CE li s-a acordat competența de a decide,
de comun acord, soluția de adoptat în ceea ce privește stabilirea la
Bruxelles a sediilor organismelor executive ale UE. Decizia a fost luată în
ziua semnării tratatului, orașul Bruxelles fiind desemnat drept sediu
provizoriu.4

În istoria integrării europene, Tratatul de fuziune a fost prima

reformă a tratatului. De obicei, nu ocupă mult loc în scrierile despre
istoria integrării europene. Cu toate acestea, fiind primul, poate merita să
aruncăm o privire asupra ei. Care au fost motivele pentru aceasta
reforma? Cum a fost negociat tratatul? Ce era în el? Cât de semnificativ
a fost?

4
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/?uri=legissum:4301863

5
 Este important să ne amintim că atunci când tratatul a fost negociat
în prima parte a anilor 1960, Comunitatea Europeană cuprindea șase
state membre: Franța, Germania de Vest, Italia, Țările de Jos, Belgia și
Luxemburg. Când Regatul Unit a făcut o petiție de aderare în 1961, a
fost urmat de Irlanda, Danemarca și Norvegia.
În 1958, generalul De Gaulle, președintele francez, a înființat a
cincea republică în Franța. Acest lucru s-a întâmplat la scurt timp după
intrarea în vigoare a Tratatelor de la Roma. Nu a fost un mare susținător
al integrării supranaționale. La începutul anilor 1960, el a încercat să
creeze o structură interguvernamentală care să implice cooperarea în
politică externă și să servească ca un fel de organizație umbrelă pentru
supravegherea Comunităților.
În aprilie 1962, așa-numitele negocieri Fouchet asupra programului
gaullist s-au prăbușit5. Datorită dreptului de veto al generalului de Gaulle
în ianuarie 1963, calitatea de membru a Regatului a devenit o altă
problemă controversată. În urma eșecului discuțiilor Fouchet și a
dreptului de veto francez asupra participării britanice, Franța a început să
dea dovadă de flexibilitate cu privire la fuziunea executivă propusă, iar
negocierile au început să se miște rapid în toamna anului 1963.
Au fost câteva provocări tehnice minore de rezolvat, dar cea mai
dificilă problemă politică a fost amplasarea sediului instituțiilor, pentru
care Luxemburgul dorea despăgubiri pentru pierderea Înaltei Autorități.
Locurile au fost convenite abia în martie 1965.
La 8 aprilie 1965, pactul a fost semnat în cadrul Conferinței
Interguvernamentale finale. Tratatul de fuziune a reprezentat o etapă
majoră a tranziției spre UE modernă. Tratatul a fost abrogat – exceptând
Protocolul din 8 aprilie 1965 privind privilegiile și imunitățile Comunităților
Europene – de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997,
care a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

5
Dinan 2004, 100