STRUCTURILE DE COST

Costurile se pot categorisi şi după variaţia volumului de cheltuieli pe termen scurt. Prin
termen scurt se înţelege perioada de timp în care capacitatea firmei de a produce (de a oferi
servicii) rămâne neschimbată. Din acest punct de vedere, costurile pot fi fixe, raportate la
perioada de timp definită anterior, şi variabile, adică proporţionale cu activitatea depusă de
firmă în perioada considerată.

Un aspect important care trebuie subliniat se referă la condiţiile în care conducerea unei
firme poate lua decizia de continuare a activităţii de transport, atunci când veniturile acoperă
parţial costurile totale (fixe şi variabile). Pentru continuarea activităţii este necesar ca suma
veniturilor să acopere costurile variabile, acoperirea costurilor fixe putând fi amânată pe
termen lung.

Pe termen lung, toate costurile sunt variabile; conceptul de termen lung este destul de
imprecis, el modificându-se de la un mod de transport la altul; tot aşa se modifică şi raportul
dintre costurile fixe şi cele variabile, situaţie care se poate modifica chiar şi în interiorul
aceluiaşi mod de transport.

O clasificare importantă a costurilor de transport, este împărţirea lor în următoarele trei

categorii principale: costurile proprietăţii asupra instalaţiilor fixe, costurile proprietăţii
vehiculelor şi costurile de funcţionare a vehiculelor.

Instalaţiile fixe, adică infrastructura modurilor de transport (calea de circulaţie şi

instalaţiile aferente), reprezintă componente imobile ale capitalului. Costurile de obţinere a lor
sunt în mare măsură irecuperabile.

Vehiculele, fiind mobile, pot fi transferate de pe o piaţă pe alta, în funcţie de cerere.

Costurile proprietăţii vehiculelor sunt (parţial) recuperabile.

Diferitele moduri de transport se deosebesc între ele prin măsura în care costurile lor
sunt distribuite pe cele trei categorii amintite, precum şi prin proporţia dintre costurile fixe şi
cele variabile.

Costurile proprietăţii instalaţiilor fixe

Toate modurile de transport utilizează instalaţii fixe (căi de deplasare, terminale,

instalaţii de întreţinere). În majoritatea cazurilor, proprietarii instalaţiilor fixe (ai
infrastructurilor) nu coincid cu transportatorii. Această situaţie nu implică diferenţe în
calcularea costurilor.
Deşi infrastructurile sunt inactive (cu excepţia conductelor şi a instalaţiilor de manipulare a
încărcăturilor) şi aparent, odată construite, nu ar trebui să consume resurse, menţinerea lor în activitate
prin operaţii de întreţinere nu se poate face fără cheltuieli.
Construcţia infrastructurilor este costisitoare, şi după ce au fost construite multe din costurile lor
devin nerecuperabile. Privite din perspectiva costurilor de oportunitate, costurile irecuperabile nu se
mai iau în considerare.
 Operaţiunile de întreţinere şi reparaţii ale infrastructurilor sunt influenţate într-o anumită măsură
de amploarea traficului, deoarece suprasolicitările căilor de transport accelerează distrugerea acestora.
Din acest motiv, costurile proprietăţii infrastructurii sunt tratate precum costurile de funcţionare.

Costurile proprietăţii vehiculelor

Pe lângă instalaţiile fixe, toate modurile de transport, cu excepţia conductelor, folosesc

vehicule. Costurile achiziţionării vehiculelor sunt parţial recuperabile. Deoarece sunt mobile,
vehiculele se pot deplasa de pe o piaţă pe alta. Astfel, costul închirierii unui vehicul este suma
maximă plătită de o persoană pentru utilizarea lui. Pentru un an de utilizare, se consideră un
cost echivalent cu rata dobânzii aplicată la valoarea de piaţă a autovehiculului, stabilită pe
piaţa vehiculelor uzate (nu se iau în considerare costurile de întreţinere şi asigurare).
În situaţiile când vehiculele au o viaţă previzibilă – în ani sau km parcurşi – costul de
oportunitate a proprietăţii asupra vehiculului poate fi aproximat prin scăderea costurilor
corespunzătoare uzurii din costul iniţial.
Când viaţa vehiculului se exprimă în ani, costul proprietăţii vehiculului este fix; când viaţa
vehiculului depinde de parcursul lui, costul proprietăţii este variabil. Dacă vehiculele nu se încadrează
în cele două categorii, atunci piaţa vehiculelor uzate va reprezenta singura sursă de informaţie asupra
costului de proprietate asupra vehiculului.

Costurile exploatării vehiculelor

Majoritatea costurilor de exploatare (folosire) a vehiculelor sunt legate de timpul

conducătorului sau echipajului care asigură deplasarea vehiculului şi de combustibilul
consumat, care sunt costuri variabile şi totodată costuri de oportunitate (adică se pot evalua
prin costurile altor produse sau servicii la care s-a renunţat pentru a fi consumate în activitatea
de transport).
Costul de exploatare a vehiculului de transport este sensibil la modul de utilizare a acestuia, în
special la viteza lui de deplasare. Astfel, consumul de combustibil se modifică în funcţie de viteza
autovehiculului; există o viteză la care consumul de combustibil este minim, numită viteza economică;
cheltuielile cu retribuţia muncii ce revin pe kilometrul parcurs scad cu creşterea vitezei de deplasare.
Viteza este determinată de voinţa conducătorului, dar şi de constrângerile de trafic. Aglomeraţia
traficului duce la reducerea vitezei de deplasare şi la creşterea costului de oportunitate pentru timpul
de muncă necesar.
În afară de cele două tipuri de cheltuieli variabile amintite, costul exploatării include şi alte
costuri: costurile legate de înlăturarea uzurii căilor de circulaţie; costurile de întreţinere şi reparaţii;
costurile cu personalul cu funcţii de conducere şi administrative.
Cele trei costuri cresc cu volumul prestaţiei de transport şi, în consecinţă, sunt tratate precum
costurile de exploatare a vehiculelor, chiar dacă ele sunt făcute de alte persoane, care nu lucrează
direct pe autovehicule; de aceea, aceste costuri poartă numele de costuri indirecte.
În figura următoare se prezintă în formă sintetică corelaţia dintre costurile economice
reprezentative pentru activitatea de transport.

După cum se vede din figură, costul unitar fix (mediu) scade pe măsură ce creşte prestaţia de
transport. Costul variabil unitar (mediu) se menţine constant până la un anumit nivel V 1, al creşterii
prestaţiei de transport, după care începe să crească, datorită amplificării efectului cheltuielilor
indirecte. Din însumarea celor două curbe rezultă curba costului total unitar (mediu), care prezintă un
minim.
 Cost unitar

Cost total mediu

Cost variabil unitar

Costul unitar fix (mediu)

V1 Volumul prestaţiei (unităţi de produs)

Curbele de variaţie ale costurilor economice

După un alt criteriu de clasificare a costurilor, ele pot fi: directe sau separabile, complementare
(joint cost) şi comune.

Costurile directe, aşa cum o arată şi numele, sunt repartizate direct pe prestaţia de transport.

Costurile complementare (derivate) se întâlnesc când două sau mai multe servicii funcţionează
Fig.8.5.
în mod necesar împreună în proporţii bine Curbele de variaţie
determinate, unuladin
costurilor economice
ele fiind un serviciu derivat (exemplu:
deplasarea de întoarcere a vehiculului la locul de origine după efectuarea unui transport). Costurile
complementare nu pot fi separate de cele directe.

Costurile comune reprezintă consumurile de resurse făcute pentru mai mulţi utilizatori, situaţie
care se întâlneşte în cazul marilor companii de transport, ale căror infrastructuri sunt folosite pentru
întreg traficul.