1. Finanțarea.

Formele și sursele de finanțare

Finanțare înseamnă un transfer rambursabil de capital de la finanțator la finanțat pentru o

perioadă de timp, pentru care finanțatorul se așteaptă la un câștig acumulat la un anumit
randament. Finanțarea este un proces esențial pentru dezvoltarea și creșterea economică, dar
și pentru dezvoltarea personală a fiecărui individ (indivizii fiind, prin participarea lor în orice
formă, parte a economiei), deoarece furnizează resursele necesare pentru investiții, inovații,
ncesități personale sau dezvoltare a afacerilor. Finanțatorii instituționali sunt acele persoane
juridice care derulează cu titlu profesional o activitate de finanțare, activitate care, în multe
dintre cazuri, este autorizată și chiar supravgheată de o autoritate de reglementare.
Mecanismul prin care finanțatorii instituționali investesc în economie este acela al atragerii
economiilor celor care au în surplus, oferindu-le apoi celor care au nevoie de finanțare. Altfel
spus, rolul finanțatorii instituționali este acela de a se interpune între cei care dețin capital în
surplus și vor să economisească acest capital și cei care au nevoie de capital suplimentar.

Există mai multe forme și surse de finanțare, precum finanțarea internă sau externă,
finanțarea privată sau publică, finanțarea prin aport de capital sau prin îndatorare,
finanțarea bancară sau non-bancară, finanțarea guvernamentală sau non-guvernamentală,
ș.a. Fiecare modalitate de finanțare are avantaje și dezavantaje, de aceea alegerea ei depinde
nu doar de eligibilitatea finanțatului, ci și de costurile directe sau indirecte ale finanțării pe
care finanțatul le suportă.

„Motorul” unei întreprinderi este capitalul, iar procurarea lui (finanțarea) este o problemă
vitală pentru funcționarea ei. După procurarea finanțării, sumele atrase se transformă în
resurse, adică în active care sunt folosite în operațiunile întreprinderii, generatoare de
venituri. Obiectivul fundamental al unei societăți comerciale este maximizarea bogăției
acționarilor săi, adică a valorii corecte de piață a societății și, deci, a ansamblului acțiunilor
emise și deținute1. Pentru aceasta, întreprinderea trebuie să-și dezvolte activitatea, să crească
ca afacere și în acest scop are nevoie de investiții ce trebuie finanțate fie din cele două surse –
aport social și credit – denumite și surse de finanțare externă, fie prin autofinanțare, denumită
și sursă de finanțare internă, precum și o combinație între acestea. În cazul persoanelor fizice,
finanțarea se face pentru a acoperi nevoi temporare de lichiditate, pentru dezvoltarea
personală sau în scop investițional, în acest din urmă caz persoana urmărind aceleași
obiective ca o întreprindere.

Cele două feluri de sursă de finanțare externă – noi aporturi și prin îndatorare (prin credit) –
sunt exclusive (alte surse de finanțare externă nu mai există, ci doar variante ale acestora) și
se pot combina la rândul lor între ele. Finanțarea prin noi aporturi se poate face prin emisiune
de titluri de participare (acțiuni/părți sociale). Finanțarea prin îndatorare se poate face prin
contractarea de împrumuturi bancare, împrumuturi de la alte instituții financiare, de la
asociați sau de la orice terți dispuși să finanțeze întreprinderea, inclusiv prin emisiune de
obligațiuni, leasing ori creditului-furnizor. Dintre toate acestea, ponderea cea mai mare în

1
Petru Prunea, op. cit., p. 281.
economia autohtonă și europeană-continentală o au creditele bancare 2, spre deosebire de piața
americană și britanică unde emisiunile de instrumente financiare prevalează. Chiar și în
Statele Unite ori în Regatul Unit, emisiunile de instrumente financiare sunt totuși specifice
societăților mari, listate, cele mai mici și mijlocii apelând de obicei tot la credite
instituționale3.

Finanțarea prin credit este o formă de finanțare prin care finanțatorul acordă finanțatului un
împrumut, rambursabil împreună cu o dobândă. Principalii finanțatori instituționali sunt
instituțiile de credit (băncile comerciale), iar alți finanțatori instituționali sunt instituțiile
financiare nebancare (IFN) și, ca activitate adiacentă finanțării sub formă de aport social,
fondurile de investiții. Deosebirea principală între instituțiile de credit și ceilalți finanțatori
instituționali constă în sursele de finanțare din care acordă împrumuturile. Sursele de
finanțare ale instituțiilor de credit sunt în cea mai mare măsură depozitele constituite de
persoanele fizice și juridice. Sursele de finanțare ale celorlalți finanțatori instituționali sunt
exclusiv cele proprii, obținute prin finanțarea, la rândul lor, de la finanțatorii primari
(acționarii) sau subsidiari (împrumutătorii).

Indiferent de sursă – participare la capitalul social sau îndatorare – finanțarea unei

întreprinderi poate fi privată sau publică. Atragerea unui investitor care să subscrie titluri de
participare nou emise de societate ori contractarea unui credit reprezintă formele private de
finanțare. Forma publică este acea modalitate de atragere de finanțare de pe piața de capital
prin emisiune de instrumente financiare sub forma unei oferte publice, în condițiile legislației
valorilor mobiliare edictată în vederea protecției celor interesați să accepte oferta, sub
supravegherea unei autorități publice (în România, ASF). Crowdfunding este, de asemenea, o
formă de finanțare prin intermediul unei campanii de strângere de fonduri online, care poate
fi susținută de oameni din întreaga lume. Spre deosebire de oferta publică, crowdfundingul nu
este o activitate reglementată și supravegheată.

Finanțarea din surse interne (sau autofinanțarea) înseamnă, la o persoană fizică, folosirea
economiilor proprii pentru dezvoltare personală sau investiții, economii rămase după
acoperirea nevoilor traiului zilnic. Principalele surse de venit ale unei persoane fizice sunt
salariul și benefciile comercale obținute din derularea unor afaceri (precum dividendele). În
cazul unei întreprinderi, auto-finanțarea înseamnă reinvestirea profitului în locul distribuirii
lui sub forma de dividende, ceea ce presupune că asociații renunță la partea ce li se cuvine din
profitul net, având ca efect capitalizarea societății și creșterea valorii sale, începând cu cea
contabilă (activele nete)4. Acest lucru este destul de rar, numai societățile foarte profitabile
fiind în poziția de a nu apela la surse externe și asta, cum spuneam, făcându-se pe seama
restrângerii sau suprimării dividendelor. Auto-finanțarea înseamnă deci procurarea de bani
pentru investiții (pentru achiziționarea de active) din propriile operațiuni societare, bani care,
dacă ar fi distribuiți (integral) ca dividende, s-ar face în detrimentul capitalizării

2
Generată și de lipsa de informații a societăților cu privire la avantajele finantarilor alternative (a se vedea
Petru Prunea, op. cit., p. 266).
3
Bank of England Quarterly Bulletin, 2018 Q1, p. 103.
4
A se vedea Sebastian Bodu, Finanțe și fiscalitate, p. 31.
întreprinderii, ceea ce ar reprezenta o decapitalizare. Creșterea valorii întreprinderii înseamnă
creșterea valorii titlurilor de participare, ca produs între valoarea unui titlu și numărul de
titluri aflate în circulație. Teoretic, auto-finanțarea este cea mai ieftină metodă de finanțare
pentru o întreprindere, mai ieftină nefiind decât o donație primită, dar acest caz este, desigur,
unul mai mult teoretic, mai ales că donația nu este o finanțare. Câștigul finanțatorului
reprezintă pentru finanțat o cheltuială (precum dobânda la credit), iar interesul unei este de a
se finanța la cel mai mic cost. În cazul auto-finanțării, costul nu este unul direct, ci indirect,
respectiv ce ar fi făcut acționarul cu banii pe care i-ar fi putut retrage sub forma de dividende
pentru a-i investi în altceva, la un randament mai bun. În concluzie, auto-finanțarea nu este
nici ea gratuită, ci are un cost: cel de oportunitate.

Finanțarea este bancară sau non-bancară. Finanțarea bancară constă într-un împrumut acordat
unei persoane fizice sau juridice de către o instituție de credit. Finanțarea non-bancară este o
finanțare sub formă de credit sau sub formă de aport social de un finanțator, altul decât o
instituție de credit (bancă comercială). Sunt finanțări non-bancare sub formă de credit
împrumuturile acordate de către o instituție financiară internațională, de către o instituție
financiară nebancară (IFN) sau de către oricine alticineva (precum asociații pentru societatea
lor), ori subscrierea de către public a unor instrumente financiare de îndatorare (precum
obligațiuni). Sunt finanțări non-bancare sub formă de aport social subsrierea de titluri de
participare în societăți comerciale de către finanțatori instituționali, precum diverse tipuri de
fonduri de investiții, fonduri care, odată devenite asociați, pot diversifica finanțarea și prin
acordarea de împrumuturi.

Câștigul urmărit de finanțator este cuantificat sub forma ratei de rentabilitate. În cazul
finanțării prin credit, rata de rentabilitate este rata dobânzii. În cazul finanțării prin aport
social5, rata de rentabilitate este rata de randament (denumită și rata de internă de
rentabilitate6). Rata dobânzii (bancare) este mai mică decât rata de randament al unei
investiții sub formă de aport social deoaree finanțarea sub formă de aport social este mai
riscantă7, comparativ cu finanțarea prin credit, deoarece creditorii sociali sunt preferați
asociaților în realizarea creanței, conform principiului riscului și câștigului (theory of risk
and return) ce spune că cele două sunt într-o relație de directă proporționalitate: cu cât riscul
este mai mare, cu atât câștigul finanțatorului este mai mare, deci finanțarea mai scumpă. Este
adevărat că rata de randament este o așteptare, o proiecție investițională și nu un element
contractual precum rata dobânzii, dar furnizorii de capital sub formă de aport social, precum
cei instituționali (fonduri de investiții), convertesc uneori câștigul prognozat într-o creanță
socială, la fel cum investitorii sub formă de credit pot rămâne cu o simplă așteptare supusă
riscului insolvabilității, în lipsă de garanții suficiente din partea debitorului.

5
Conform art. 68 din Legea societăților, aporturile nu sunt purtătoare de dobânzi.
6
Rata Internă de Rentabilitate (Internal Rate of Return sau IRR) este acea rată de discont aplicată unei societăți
comerciale, ca afacere, după realizarea unei investiții sub formă de participare la capital social, pentru care
valoarea netă actuală egalează 0 (a se vedea Sebastian Bodu, Finanțe și fiscalitate, p. 31).
7
Riscurile totale includ inclusiv riscul industriei respective și, în plus pentru investițiile străine, riscul de țară.
2. Finanțatorii instituționali

Finanțatorii instituționali sunt acele entități cu activitate de finanțare a întreprinderilor,

guvernelor și populației. Finanțatorii instituționali, împreună cu autoritățile de reglementare,
formează sistemul financiar. Sistemul financiar este un sistem în general reglementat, care
funcționează sub supravegherea unei autorități de reglmentare. Reglementarea privește atât
autorizarea și supravegherea unora din finanțatorii instituționali, cât și a pieței organizate pe
care acețtia tranzacționează diverse instrumente financiare. În general sunt supuși autorizării
și supravegherii finanțatorii instituționali care finanțează folosind bani atrași de la public sau
cei care, deși folosesc bani atrași prin modalități private, trebuie să respecte anumite cerințe
de etică profesională.

Instituțiile financiar-bancare sunt acei finanțatori instituționali care au ca principală activitate

acordarea de împrumuturi. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt instituțiile de credit
(băncile comerciale), societățile de asigurare-reasigurare, instituții financiare nebancare și
societățile de leasing.

Instituțiile de credit sunt instituții financiare autorizate și supravegheate prudențial de BNR a

căror principală activitate este aceea de atragere de depozite și acordare de credite folosind
bani atrași ca depozite. Unele din aceste depozite sunt constituite conturi curente, permițând
titularilor să dispună plăți și să încaseze bani. Conturile curente au atașate carduri de debit sau
de credit.

Instituțiile financiare nebancare (IFN) sunt instituții financiare autorizate și supravegheate de

BNR (dar nu prudențial, precum instituțiile de credit) a căror principală activitate este aceea
de acordare de credite, fără a putea deschide depozite. Sursele de finanțare a instituțiilor
financiare nebancare sunt exclusiv cele furnizate de către finanțatorii primari (acționarii) sau
finanțatorii subsidiari (împrumutătorii).

Societățile de leasing sunt societăți comerciale care oferă clienților lor servicii de leasing
financiar sau operational, adică de utilizare a unor bunuri în schimbul unei chirii, cu sau fără
intenția clienților de a le cumpăra la sfârșitul perioadei de închiriere.

Societățile de asigurare-reasigurare sunt acele instituții financiare care oferă servicii de

asigurare pentru a proteja clienții împotriva unor riscuri. Reasigurarea înseamnă împărțirea
riscului asigurat de fiecare instituție cu toate celelalte instituții.

Instituțiile financiare internaționale (IFI) sunt organizații financiare cu personalitate juridică,

înființat prin tratate și convenții internaționale (inclusiv TFUE) care operează la nivel global
sau regional și care au rolul de a sprijini dezvoltarea economică și socială în țările membre
sau în întreaga lume ori ]ntr-o regiune. Aceste instituții financiare internaționale sunt
importante pentru susținerea creșterii economice și dezvoltării în întreaga lume. Ele
furnizează finanțare, consultanță și alte resurse pentru a sprijini guvernele și sectorul privat în
eforturile lor de a atinge obiectivele economice și sociale.
Fondul Monetar Internațional (FMI) este o instituție financiară internațională globală cu
sediul în Washington D.C., înființată prin acordul de la Bretton Woods din 1944 în scopul
promovării cooperării monetare internaționale, stabilității financiare, creșterii economice
sustenabile și reducerii sărăciei în lume. Fondul furnizează împrumuturi și asistență tehnică
țărilor membre care se confruntă cu dificultăți economice și financiare. În plus, analizează
politicile economice și financiare ale țărilor membre și furnizează recomandări pentru a
îmbunătăți stabilitatea economică și financiară a acestora. Fondul joacă un rol important în
promovarea cooperării monetare internaționale prin monitorizarea piețelor financiare globale
și furnizarea de analize și recomandări pentru a preveni crizele financiare.

Banca Mondială este o instituție financiară internațională globală cu sediul în Washington

D.C., care acordă împrumuturi și furnizează asistență tehnică pentru proiecte de dezvoltare în
țările în curs de dezvoltare. Înființată prin acordul de la Bretton Woods din 1944, Banca
Mondială Banca Mondială este formată din cinci organizații, cunoscute împreună sub numele
de Grupul Băncii Mondiale, printer care Banca Internațională pentru Reconstrucție și
Dezvoltare (BIRD) și Centrul Internațional pentru Soluționarea Diferendelor privind
Investițiile (ICSID), aceasta din urmă fiind o insanță arbitrală de soluționare a litigiilor dintre
investitori străini și guvernele țărilor gazdă. Banca Mondială are ca obiectiv principal
reducerea sărăciei și promovarea dezvoltării economice și sociale durabile în țările în curs de
dezvoltare. Aceasta lucrează cu guvernele, organizațiile non-guvernamentale, sectorul privat
și alte instituții internaționale pentru a identifica și implementa proiecte care să aducă
beneficii populației din aceste țări.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) este o instituție financiară

internațională regională cu sediul la Londra, înființată în 1991 pentru a sprijini țările foste
comuniste din Europa și Asia în tranziția către economiile de piață, promovând dezvoltarea
economică durabile prin finanțarea investițiilor în sectorul privat, îmbunătățirea infrastructurii
și sprijinirea reformelor economice și instituționale. Banca este deținută de 69 de țări și două
organizații internaționale și își finanțează activitățile prin emisiuni de obligațiuni și prin
obținerea de împrumuturi de pe piețele financiare internaționale.

Banca Asiatică de Dezvoltare este o instituție financiară internațională regională, care sprijină
dezvoltarea economică și reducerea sărăciei în țările membre din Asia și Pacific. Banca
Africană de Dezvoltare este o instituție financiară internațională regională care sprijină
dezvoltarea economică și reducerea sărăciei în țările membre din Africa.

Banca Europeană de Investiții (BEI) este banca de dezvoltare a Uniunii Europene, înființată
în 1958, cu sediul în Luxemburg. Banca are ca scop sprijinirea proiectelor care contribuie la
dezvoltarea economică și socială a Uniunii Europene prin finanțarea investițiilor în
întreprinderi mici și mijlocii, infrastructură, cercetare și dezvoltare, mediu, energie și alte
sectoare strategice. Banca acționează în numele și cu garanția Uniunii Europene și își
finanțează activitățile prin emisiuni de obligațiuni și împrumuturi de la piețele financiare
internaționale.
Pe lângă instituțiile financiar-bancare mai există și alți finanțatori instituționali, intermediari
ai finanțării sau evaluatori ai instrumentelor financiare, precum fondurile de investiții, fonduri
de pensii, societățile de servicii de investiții financiare, băncile de investiții, societățile de
asigurare-reasigurare sau agențiile de rating a creditelor. Fondurile de investiții (de tip închis
sau deschise), fondurile (de investiții) suverane sau fondurile de pensii fac parte din categoria
investitorilor financiari, în timp de societățile comerciale care investesc în alte societăți
comerciale din cea a investitorilor strategici, deoarece activează, de obicei, în același
domeniu de activitate cu cel al societății în care investesc.

Fondurile de investiții sunt entități constituite pentru atragerea de capitaluri pe care entitatea
le investește în instrumente financiare precum acțiuni, obligațiuni, active imobiliare sau alte
active, în funcție de strategia fondului. Scopul unui fond de investiții este ca prin
diversificarea investițiilor, accesul la instrumente financiare mai sofisticate și o putere mai
mare asupra entităților finanțate de către fond, să obțină un randament mai mare decât cel
obținut prin investiții individuale ale indivizilor în aceleași intrumente financiare. Fondurile
de investiții sunt persoane juridice auto-administrate sau fără personalitate juridică, aflate sub
administrarea unei societăți de administrare (asset manager), o societate de administrare
putând administra unul sau mai multe fonduri de investiții. Fondurile de investiții se
deosebesc între ele după diverse criterii. De exemplu, în funcție de modul în care atrag
investitori și riscurile investiționale, există fonduri de investiții de tip închis (care nu emit
spre subscripție publică unități de fond) și fonduri de tip deschis sau fonduri mutuale (care
emit spre subscripție publică unități de fond). În funcție de instrumentele în care investesc,
există fonduri de investiții în capital privat (care investesc în capitalul social al unor societăți
comerciale de tip închis) și fonduri de investiții în capital public (care investesc în capitalul
social al unor societăți comerciale listate la bursă). Acele fonduri de investiții în capital privat
ce investesc în întreprinderi mici, aflate la început de drum, se numesc fonduri de investiții cu
capital de risc.

Fondul European pentru Investiții (FEI) este un fond de investiții de tip închis, în capital
privat sau cu capital de risc, înființat de Uniunea Europeană în 1994, cu sediul la Luxemburg
și deținut/finanțat de Banca Europeană de Investiții. Scopul fondului este de a sprijini
dezvoltarea economiei și inovării în Europa, prin furnizarea de finanțări pentru IMM-uri și
alte întreprinderi inovatoare și prin susținerea finanțării pentru infrastructură.

Fondurile de investiții în capital privat (private equity) sunt acele fonduri de investiții de tip
închis care investesc în societăți comerciale de tip închis (nelistate pe o piață de capital),
achiziționând pachete de acțiuni semnificative, uneori chiar majoritare de la fondatorii
acestora. Fondurile de investiții private equity se implică în administrarea societății în care
investesc, oferindu-le experiență financiară, contacte și resurse financiare suplimentare
(împrumuturi). Fondurile de investiții urmăresc creșterea valorii scietății finanțate pentru ca,
după un număr de ani, să revândă participația de capital la un randament bun, de obicei către
un investitor strategic sau înapoi, către fondatorii societății ori către publicul larg, prin
listarea pe o piață de capital. Finanțarea de tip private equity implică un nivel ridicat de risc,
deoarece societățile în care fondurile investesc, de tip închis fiind, au un rată de eșec al
afacerii mai mare decât societățile listate pe o piață de capital însă, în același timp, au
potențial de creștere mai mare decât acestea din urmă.

Fondurile de investiții în capital de risc (venture capital) funcționează asemănător fondurilor

private equity, dar care investesc societăți în curs de dezvoltare sau în faze incipiente, precum
start-up-uri care au nevoie de capital pentru a-și finanța dezvoltarea, cercetarea și inovarea
înainte de a deveni profitabile. În general, fondurile de venture capital investesc în companii
care par a avea potențial de creștere rapidă. Spre deosebire de fondurile private equity,
fondurile venture capital investesc sume mai mici și perioada de investiție este mai scurtă. În
același timp, riscurile sunt mai mari, odată ce societățile nu au trecut încă testul pieței cu
produsele sau serviciile oferite, de obicei marcate de o mare doză de noutate. Drept urmare,
randamentul urmărit al investiției este mai mare decât la fondurile private equity. Având în
vedere acest risc ridicat, rata de eșec este mai mare la societățile finanțate de fondurile
venture capital, însă acest lucru este compensat de randamentul mult mai mare al celor care
au succes. Ca și fondurile private equity, fondurile venture capital câștigă din revânzarea
pachetului de acțiuni la un randament bun, de obicei către un investitor strategic sau înapoi,
către fondatorii societății. Finanțatorii fondurilor venture capital sunt în general indivizi cu
avere sau fonduri de investiții capitalizate din fonduri publice (precum Fondul European de
Investiții).

Fondurile de investiții în capital public (public equity) sunt acele fonduri de investiții de tip
închis care investesc în societăți comerciale admise la tranzacționare (listate pe o piață de
capital), achiziționând pachete de acțiuni semnificative, selectate în funcție de strategia și
obiectivele fondului. Fondurile de investiții public equity oferă investitorilor o diversificare,
deoarece investițiile sunt realizate într-o gamă largă de societăți comerciale ce activează în
diverse domenii de activitate, diversificare necesară și pentru a echilibra pierderile și
câștigurile ce apar în diversele domenii de activitate în care societățile finanțate activează.
Fondurile de investiții public equity au devenit, în timp, investitori din ce în ce mai activi (se
preocupă de modul în care societățile sunt administrate, participând la adunările generale ale
acționarilor, uneori încercând chiar să demită conducerea).

Fondurile de investiții suverane (sovereign funds) sunt acele fonduri de investiții de tip închis
deținute integral de către un guvern sau de o altă autoritate publică, care au rolul de a gestiona
mai eficient decât statul însuși paricipațiile lui în economie. Fonduri suverane sunt în general
înființate în țările care au resurse naturale abundente (Arabia Saudită, Norvegia) sau în țările
care au excedente mari în balanța comercială 8. Aceste fonduri sunt adesea guvernate de reguli
și politici investiționale stricte, aprobate și urmărite de un comitet de investiții format din
persoane independente politic, protejând interesele banilor publici și evitând riscurile
excesive.

8
Țările cu rezeve naturale mari sunt și mari exportatori ale acestor resurse, ceea ce le oferă mai multe șanse de a
avea o balanță comercială pozitivă.
Fondurile de investiții speculative (hedge funds) sunt fonduri de investiții de tip închis care
investesc într-o mutitudine de instrumente financiare, pentru a realiza randamente
investiționale ridicate în condiții de risc sporit. Pe lângă valori mobiliare, fondurile de
investiții speculative realizează și tranzacții cu grad mare de risc, precum tranzacții cu
derivative, tranzacții în marjă și tranzacții în lipsă, arbitraj, investiții în active imobiliare sau
în criptomonede. Aceste fonduri sunt denumite „hedge” deoarece urmăresc, pe cât posibil, ca
riscul activelor financiare în care investesc să se compensează reciproc, adică eșecul unei
investiții să fie compensat de succesul alteia 9. Fondurile speculative sunt administrate de
firme de administrare reputate (asset managers) și sunt destinate de obicei investitorilor
calificați (care au bani și/sau experiență investițională).

Fondurile mutuale (open-end) sunt fonduri de investitii de tip deschis destinate atrgerii
economiilor publicului larg, spre a fi investite în instrumente financiare cu risc redus.
Reducerea riscului se face prin alegerea unor instrumente financiare stabile (dar și cu
randament redus), prin plafonarea expunerii față de un singur emitent al instrumenteor
financiare și prin diversificarea portofoliului de emitenți în care banii fondului sunt investiți.
Fondurile mutuale sunt administrate de către firme de administrare autorizate (asset
managers), în condiții reglementate și sub supravegherea unei autorități publice (în România,
ASF). Participarea publicului investitor într-un fond mutual se fafe prin achiziționarea de
titluri de participare (unități de fond), care sunt fie listate pe o piață de capitl, fie
răscumpărabile de fondul emitent la simpla cerere a deținătorului.

Fondurile de pensii private sunt instituții financiare care colectează și gestionează economiile
persoanelor fizice pentru a le oferi o sursă de venit suplimentară după pensionare.
Contribuțiile la fondurile de pensii sunt obligatorii (pilonul II) sau facultative (pilonul III) 10.
Fondurile de pensii private sunt administrate de societăți de administrare specializate, care
investesc banii acumulați în fondul de pensii pe care îl administrează în active financiare cu
risc mai redus decât activele financiare în care investesc fondurile de investiții private equity,
hedge și, desigur, venture capital. Fondurile de pensii joacă un rol important, deoarece
investesc sume semnificative de bani și, prin urmare, pot influența economia prin deciziile lor
de investiții. Acestea sunt supravegheate de autoritățile de reglementare și de supraveghere
financiară (în România, ASF), pentru a se asigura că își desfășoară activitatea investițională
în condiții de risc relativ scăzut și de diversificare a portofoliului.

Societățile de servicii de investiții financiare (broker-dealers) sunt societăți comerciale care

intermediază pentru clienții lor (ca broker) tranzacții de valori mobiliare pe o piață de capital
(în România, Bursa de Valori București). În aelași timp, realizează tranzacții de valori
mobiliare și pe contul lor (ca dealer), uneori obligatoriu, pentru a asigura lichiditatea pieței
(market maker). Suplimentar sau accesoriu activității de intermediere de valori mobiliare, o
9
Hedging = Tranzacție care este efectuată cu scopul de a reduce riscul de pierdere cauzat de reducerea valorii
unui anumit activ financiar. De exemplu, o investiție făcută într-un activ suport și în derivativa lui. Sau într-o
tranzacție de valori mobiliare atât normală (long), cât și în lipsă (short), cu aceleași valori mobiliare.
10
Pilonul I este fondul de pensii public, gestionat e Casa Națională de Pensii Publice. Banii din Pilonul I se
adună pe principiul contributivității obligatorii și nu se investesc, ci din ei se achită pensiile scadente, pe baza
principiului solidarității sociale).
societate de servicii de investiții financiare oferă servicii de consultanță de investiții.
Societățile de servicii de investiții financiare sunt autorizate și supracegheate de o autoritate
publică (în România, ASF), pentru a se asigura că își desfășoară activitatea în condții de
legalitate, calitate și etică profesională.

Băncile de investiții (investment banks) sunt societăți comerciale care plasează pe piața
primară financiară instrumente financiare emise de societăți comerciale (valori mobiliare)
prin procedura ofertei publice sau de guverne (titluri de stat). Atunci când oferta publică se
derulează în scopul admiterii la tranzacționare a societății emitente, oferta publică se numește
„inițială” (initial public offering). Ofertele publice sunt „primare”, atunci când sunt derulate
de către emitent (se emit noi valori mobiliare), sau „secundare”, atunci când sunt derulate de
către deținătorul unor valori mobiliare emise în prealabil. Cum ofertele publice primare sunt
foarte importante pentru finanțarea societăților comerciale emitente, succesul lor ține și de
abilitatea băncii de investiții (sau consorțiului de bănci de investiții) care intermediază
plasamentul. În România, activitatea de investment banking este realizată de societăți de
servicii de investiții financiare.

Agențiile de rating a creditelor sunt entități specializate în evaluarea riscului instrumentelor

financiare emise de societăți comerciale sau state. Cele mai mari și mai cunoscute agenții de
rating sunt Moody's, Standard & Poor's (S&P) și Fitch. Rating-urile emise de aceste agenții
sunt importante pentru investitori, deoarece furnizează informații despre calitatea celor
evaluați și riscurile asociate instrumentelor fnanciare de aceștia emise, ajutând astfel
investitorii să ia decizii mai bune în ceea ce privește investițiile lor.

Conform art. 7 alin. (1) pct. 1 din Legea instituțiilor de credit, activitatea bancară este
definită ca fiind „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi
acordarea de credite în cont propriu”. Numai instituțiile de credit pot acorda credite din
depozite sau alte fonduri rambursabile atrase de la public sau într-un mod colectiv, oricăror
alte persoane fizice, juridice sau entităţi fără personalitate juridică fiindu-le interzis în mod
expres de art. 5 din Legea instituțiilor de credit. Prin public se înţelege „orice persoană
fizică, persoană juridică sau entitate fără personalitate juridică ce nu are cunoştinţele şi
experienţa necesare pentru evaluarea riscului de nerambursare a plasamentelor efectuate.
Nu intră în categoria de public: statul, autorităţile administraţiei publice centrale, regionale
şi locale, agenţiile guvernamentale, băncile centrale, instituţiile de credit, instituţiile
financiare, alte instituţii similare”. Interdicţia nu se aplică în cazul atragerii de depozite sau
alte fonduri rambursabile: (i) de către un stat membru ori de către administraţiile regionale
sau autorităţile administraţiei publice locale ale unui stat membru, (ii) de către organisme
publice internaţionale la care participă unul sau mai multe state membre, sau (iii) în cazurile
expres prevăzute de legislaţia românească sau de legislaţia Uniunii Europene, cu condiţia ca
aceste activităţi să fie supuse unor reglementări şi supravegheri aplicabile acestor cazuri în
scopul protejării deponenţilor şi investitorilor.

Conform celor de mai sus, orice persoană, fizică sau juridică, poate acorda împrumuturi, atâta
vreme cât finanțarea acestor împrumuturi nu a fost atrasă de la populație sau într-o altă formă
colectivă, sub formă de depozite sau alte fonduri rambursabile. În schimb, pentru activitatea
de creditare, numai instituțiile de credit pot atrage finanțare de la populație, sub formă de
depozite, sau într-o altă fomă colectivă (precum o emisiune de obligațiuni prin ofertă
publică). O instituție financiară nebancară nu poatre, deci, să atragă depozite, iar o emisiune
de obligațiuni prin ofertă publică se poate face doar către anumiți destinatari ai ofertei.

Dacă creditele cu dobândă sunt acordate ca îndeletnicire, numai persoanele juridice autorizate
pot derula această activitate, altefel fiind incidente prevederile art. 351 C. pen. privind
cămătăria: „Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată,
se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani”. Pentru a fi considerată îndeletnicire, din
punct de vedere al laturii materiale a infracțiunii de la art. 351 C. pen., fapta de a da
împrumut cu dobândă trebuie comisă în mod repetat (conform unei opinii 11, de cel puţin trei
ori).

11
Vasile Dobrinoiu (coordonator), Noul Cod penal comentat, ed. a III-a, Editura Universul Juridic, București,
2016.