UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE DIN SUCEAVA

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Proiect la disciplina Gestiune financiară

Impactul costului capitalului asupra
politicii financiare entităților lucrative
și institutiționale

Student: Zubatîi Victor

Profesor: Lector univ. Dr. Moroșan Dănilă Lucia

Profil: Contabilitate și informatică de gestiune

An: II, grupa 3

Suceava 2019
 Cuprins

1. Definirea capitalului întreprinderii și structura capitalului întreprinderii

1.1. Definirea noțiunii de capital

1.2. Sursele de proveniență a capitalului

1.3. Structura capitalului (formele capitalului) și riscul

2. Costul capitalului unei întreprinderi

2.1. Costul capitalurilor proprii

2.2. Costul capitalului împrumutat

2.3. Evoluția costului capitalului propriu și capitalului împrumutat. Evoluția

costului capitalurilor proprii

3. Impactul costului capitalului a entităților lucrative și instituționale (studii de

caz)

1
 1. Definirea capitalului întreprinderii și structura capitalului
întreprinderii

1.1.Definirea noțiunii de capital

Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII - lea şi a circulat la început
sub diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV - lea, termenul
de capital este întâlnit cu înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri, etc. Conţinutul modern de
capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al XVIII - lea. În
accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bani sau bunuri,
respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului. În sens economic
prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti precum şi expresia bănească a bunurilor de natură
material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări sau servicii, care
sunt destinate vânzării în scopul obținerii de profit.

1.2.Sursele de proveniență a capitalului

Se consideră că există două mari grupe de surse de finanţare: capitaluri proprii, respectiv
capitaluri proprii interne, obţinute prin autofinanţare pe baza reinvestirii unei părţi din profitul
net şi capitaluri proprii externe, procurate prin emisiuni noi de acţiuni sau majorarea valorii
celor existente, precum şi capitaluri împrumutate, cum ar fi creditele bancare, creditele
comerciale oferite de partenerii de afaceri (dacă sunt obţinute cu titlu gratuit nu se iau în calculul
datoriilor din cadrul formulei costului mediu ponderat), creditele de scont pe bază de titluri de
valoare, împrumutul obligatar, leasing-ul etc. Fiecare dintre acestea au o metodologie specifică
de determinare a costului lor.1
În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul
întreprinderii, deosebim două modalităţi de finanţare:
 finanţarea internă
 finanţarea externă
Finanţarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse: profitul net sau partea din
profitul net rămasă după plata dividendelor; amortizarea activelor imobilizate, sume din
valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune sau din vânzarea celor neutilizate; alte
1
Dr. Vasilescu Camelia, Costul capitalului – Criterii de bază în decizia de finanțare, Triibuna Economică, nr. 42/2005

2
fonduricare pot fi asimilate celor proprii. Finanţarea externă reprezintă modalitatea de constituire
cât și de majorare a capitalului întreprinderii și este reprezentată de: aporturile în natură sau în
bani ale acționarilor; contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme
specializate; emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni; emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni,
contractarea de împrumuturi bancare, practicarea creditului comercial, a leasingului, sau alte
operațiuni similare.

1.3.Structura capitalului (formele capitalului) și riscul

Orice manager trebuie să cunoască structura capitalului şi valoarea unei firme pentru a
putea lua o decizie dacă firma respectivă este finanţată adecvat. Structura capitalului oferă în
acest sens primele informaţii despre situaţia financiară a unei firme. Pentru managerul unui grup
de firme, structura capitalului devine importantă pentru continuitatea activităţii acesteia.
Proporţia dintre datorii şi capitaluri folosite pentru a finanţa activitatea unei firme are implicaţii
asupra valorii acţiunilor. În plus, structura capitalului afectează levierul financiar, care la rândul
său afectează rezultatele şi riscul aşteptat atât al proprietarilor cât şi al creditorilor firmei.
Această proporţie canalizează fenomenul interdependent între levierul financiar şi structura
capitalului atunci când compania are cheltuieli de exploatare fixe şi cheltuieli financiare fixe, în
structura costului.
O structură optimă a capitalului reprezintă în fapt, o decizie importantă pentru orice
mediu de afaceri. Aceasta decizie nu e necesară doar din nevoia de a maximiza rezultatele, dar şi
pentru ca firmele să fie mai competitive în cadrul sectorului de activitate. Principalul argument
dezvoltat de Miller şi Mogliani este acela că o structură optimă a capitalului există doar dacă
realizăm un echilibru între riscul de faliment şi riscul scutirii de impozite şi taxe în cazul
utilizării împrumuturilor. Odată stabilit acest lucru, structura capitalului trebuie să asigure un
profit mai mare pentru toţi acţionarii, comparativ cu profitul care s-ar putea obţine de la o firmă
care se finanţează din resursele proprii.

2. Costul capitalului unei întreprinderi

3
 2.1 Costul capitalurilor proprii
Costul capitalurilor proprii reprezintă de fapt rata rentabilității cerută de acționarii
companiei, care să remunereze investiția lor în compania respectivă. Semnificative în acest sens
sunt mărimea pofitului viitor și hotărârile Adunării Generale a Acționarilor cu privire la
proporția distribuirii profitului net pentru dividende. Rata rentabilității cerută de acționari este un
cost de oportunitate fundamentat pe rentabilitatea așteptată de investitori pentru investiții cu
același risc. În absența unor operațiuni cum ar fi răscumpărarea acțiunilor, vânzarea acțiunilor
deținute, achiziții sau lichidare voluntară, acționarii vor obține câștiguri numai din dividende.
Costul capitalului propriu este dificil de estimat, bazându-se pe preferinţele pentru risc,
informaţiile şi modul de acţiune pe piaţa financiară a acţionarilor. Poate fi determinat prin
intermediul modelului de actualizare a dividendelor pe o durată nedefinită sau prin modelul de
evaluare a activelor financiare, Capital Assets Pricing Model (CAPM). Cu cât piaţa financiară
are parametri mai apropiaţi de cei ai unei pieţe perfecte, cu atât este mai oportună aplicarea celui
de-al doilea model.2
Costul capitalurilor provenite de la acționari este egal cu rata de randament a capitalurilor
lor, dorită de aceștia, în contextul unui anume nivel de risc. El este un cost de oportunitate
reprezentând profiturile pe care acționarii le vor obține prin subscrierea și păstrarea acțiunilor
companiei, în comparație cu alte alternative de investire. Principiul care stă la baza determinării
costului capitalurilor proprii în demersul actuarial vizează modul de remunerare a acestuia, ca
preț al renunțării la lichiditate, în funcție de o rată așteptată de creștere viitoare superioară.
Astfel, în estimarea costului capitalurilor proprii se pornește de la caracteristicile acțiunilor, care
reprezintă instrumente financiare ce certifică dreptul deținătorilor acestora asupra unei părți
proporționale a întreprinderii și a unei remunerări corespunzătoare.
Costul capitalului propriu reprezinta acea rata de rentabilitate ce trebuie obtinută astfel
încât să se mențină valoarea afacerii. Dacă rata rentabilității este mai mică decât costul de
oportunitate atunci valoarea afacerii scade, iar dacă rata rentabilității este superioară costului de
oportunitate atunci valoarea afacerii crește.3

2
Limite ale utilizării costului mediu ponderat, Lect Irina Manolescu, RFPC NR 1/2002
3
Dr. Petcu Monica, Costul capitalului și rata de actualizare, Tribuna Economică, nr.40/2006

4
 Expimarea acestei rate de randament poate fi realizată prin prisma a mai multor abordări.
A. Cea mai simplă abordare, este cea de definire a ratei de randament în funcție de cele două
componente ale sale: valoarea dividendelor obținute și creșterea de capital reprezentată de
diferența dintre prețul acțiunii din momentul subscrierii sale și prețul său în momentul vânzării.
Astfel, se poate scrie următoarea ecuație:
Do∗( 1+ g )
Ƞ= + g
P
unde: ƞ = rata de randament așteptată
D0 = dividendul plătit uzual pe o acțiune
g = rata de creștere
P = prețul curent al unei acțiuni.
B. În cazul când se consideră că remunerarea fondurilor proprii se realizează prin dividende
distribuite și prin profiturile reinvestite, costul capitalurilor proprii va putea fi calculate pe baza
relaţiei:
¿ ( 1−d )∗π
kCPR = S +
CPR
unde: DIV = dividenul per acţiune distribuit
S = cursul bursier al acţiunilor firmei analizate;
d = rata de distribuţie a dividendelor
 = profitul net al firmei analizate;
CPR= valoarea contabila a capitalurilor proprii ale firmei.
Orice politică de autofinanţare trebuie analizată în funcţie de rentabilitatea pe care o
degajă profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanţare este
egală cu rentabilitatea reclamată de acţionari, politica de autofinanţare este neutră pentru
întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanţare este mai
mare decât remuneraţia cerută de acţionari, autofinanţarea are un efect pozitiv pentru
întreprindere, în sensul că creşte valoarea financiară a acesteia. Astfel, autofinanţarea contribuie
la creşterea mijloacelor financiare ale întreprinderii dar nu permite creşterea beneficiilor pentru
reinvestire decât dacă creşte rata rentabilităţii noilor proiecte peste pretenţiile de remuneraţie ale
acţionarilor.

5
C. O altă modalitate de exprimare a randamentului este cea care ține cont de riscul pe care-l
implică deținerea acțiunilor companiei. Investitorii trebuie să aleagă între variantele de investire
pe care le au la dispoziție, corespunzător nivelului de risc pe care sunt dispuși să îl accepte.
Pentru a-și asuma un risc mai înalt, investițiile trebuie să aducă un randament mult mai înalt.
Investitorii în acțiuni așteaptă un randament care să îndeplinească două condiții.
I. În primul rând, ei așteaptă un randament egal cu cel oferit de investițiile cu risc zero
(considerate a fi, în mod uzual obligațiunile emise de către stat). La acestea se adaugă o primă de
risc, care crește odată cu majorarea riscului sistematic:
Ƞ = Rf + PR
unde: ƞ = rata de randament a acțiunilor
Rf = rata de randament fără risc (a titlurilor cu risc zero)
PR = prima de risc.
Rata de risc oferă un randament suficient pentru a satisface nevoile de consum și pentru a
acoperi deprecierea cauzată de inflație. Pentru a estima prima de risc pe care trebuie să o ofere
acțiunile companiei, trebuie parcurși doi pași. Primul pas este determinarea diferenței de
randament solicitate de investitori, peste rata de randament fără risc, pentru a achiziționa acțiuni
cu risc mediu. Aceasta poate fi calculată doar pe termen lung, deoarece randamentul pe termen
scurt este supus la numeroase distorsiuni. Această diferență de randament este de fapt diferența
dintre randamentul pieței și rata de randament fără risc ( rp-rf).
II. Cel de-al doilea pas este adaptarea primei de risc pentru cazul particular al nivelului de risc
sistematic al acțiunilor companiei. Dacă acțiunile implică un risc mai mare decât cel mediu, atunci ( rp-rf)
este multiplicat cu un beta mai mare decât 1. Dacă riscul este mai mic decât cel mediu,
multiplicarea se va realiza cu un beta mai mic de 1.
Bar Rosenberg și alți cercetători (de exemplu, Andrew Rudd)4 au dezvoltat ideea
„coeficientului beta fundamental”, confom căreia caracteristicile operaționale și financiare ale
companiei sunt utilizate pentru a ajusta riscul sistematic. Cele mai frecvente caracteristici luate în
considerare sunt:
 Domeniul în care își desfășoară activitatea compania : „ ...unele industrii sunt mai mult su mai
puțin expuse la anumite evenimente care perturbă funcționarea economiei ca întreg”
 Particularitățile bilanțului și ale contului de profit și pierdere
4
Rosenberg B., Rudd, A., The Corporate Uses of Beta în The Revolution in Corporate Finance, editată de J.M.
Stern și D.H. Chew, New York, 1992, pag. 451

6
 Ritmul de creștere al companiei: cele cu ritm mai înalt sunt mai riscante decât celelalte
 Volatilitatea profitului: variații mari ale profitului indică un risc înalt
 Gradul de îndatorare: cu cât ponderea datoriilor în totalul activelor este mai mare, cu atât
riscul crește
 Dimensiunea companiei: acțiunile unor companii mici sunt în general considerate mai
riscante.

2.2 Costul capitalului împrumutat

Capitalul ca factor de producție are un cost. Costul component al fiecărei surse de

finanțare a întreprinderii presupune anumite plăți pentru dividende, dobânzi bancare, dobânzi
obligatare. Conceptul de cost al capitalului are un rol important în managementul financiar, el
asigură legătura dintre rentabilitatea investițiilor și rentabilitatea surselor de finanțare. Sarcina
managerului financiar este de a structura sursele de capital astfel încât să satisfacă nevoile de
capital cu cheltuieli minime. Aceste cheltuieli reprezintă prețul pe care să îl plătește o
întreprindere pentru a se aproviziona cu capitaluri.
Deoarece într-o societate este dificil și adesea imposibil de-a se acoperi nevoia de
finanțare doar din capitalul propriu, astfel că se apelează la capitalul împrumutat. Capitalul
împrumutat este format, printre altele de:
 împrumutul bancar;
 împrumutul obligatar (obligaţiuni emise pe piaţa financiara).
Împrumutul obligatar, este o importantă sursă de finanţare din exteriorul companiei, respectiv
atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau emisiunea de obligaţiuni. Ca formă
specifică a creditului, împrumutul obligatar presupune materializarea creanţelor asupra
companiilor emitente sub forma unor titluri financiare numite obligaţiuni. În afara unor
caracteristici distinct, un împrumut obligatar prezintă următoarele caracteristicii: valoarea
nominală a obligaţiunii; preţul de emisiune; mărimea cuponului sau a dobânzii; preţul de
rambursare; modalităţi de rambursare etc. Calculul costului împrumutului obligatar se bazează
pe aceleaşi raţionamente, făcute pentru un împrumut obişnuit, dar apar posibilităţi de a influenţa
suma profitului prin diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune a unei

7
obligaţiuni. Astfel, dacă întreprinderea rambursează suma aferentă obligaţiunilor într-un an, ea
îşi diminuează profitul impozabil, deci ea îşi diminuează costul împrumutului.
Particularitatile estimarii capitalului imprumutat sunt date de:
- Rata dobanzii si rata cuponului obligatiunilor sunt mai simplu de determinat
- Dobanzile aferente creditului bancar se include in cheltuieli, astfel ca ele micsorand baza
impozabila a companiei, se reduce si costul capitalului imprumutat.
- Creditorul cu o rata mare a solvabilitatii atrage dupa sine o rata inferioara a dobanzii, ca
urmare un cost al capitalului imprumutat mai mic.
Exista anumite beneficii ale capitalurilor imprumutate fata de capitalurile proprii.
- Rata dobanzii in cazul capitalului imprumutat este mai mica decat rata de randament
solicitata de un actionar in cazul capitalurilor proprii puse la dispozitia intreprinderii.
- Dobanzile se platesc inaintea dividendelor astfel creditorii au intaietate in fata
actionarilor ordinari.
- Orice problema financiara ar intampina societatea, activele generatoare de lichiditati se
vor transforma pentru achitarea datoriilor.
- Costuride administrative si de emisiune sunt mai mici in cazul emisiunii de obligatiuni.

Utilizarea acestor capitaluri imprumutate poate duce la o maximizare a profiturilor

obtinute de actionari, insa aici intervin anumite riscuri associate societatii in cauza riscuri ce se
pot diminua printr-o combinative numita structura optima a capitalului. Prin aceasta intelegem o
combinatie realizata de managerul societatii, dintre costul capitalului imprumutat si costul
capitalului propriu astfel incat sa se ajunga la o minimizare a costului global al societatii.
Pentru a obtine costul imprumutului, managerul egaleaza incasarile din fondurile
imprumutate cu valoarea platilor privind rambursarile si dobanzile viitoare. Fiecare intrare de
imprumut va fi urmarta de o iesire de forma rambursarii imprumutului si a dobanzii percepute.
Costul capitalului imprumutat este reprezentat de urmatoarele notiuni :
- Rata dobanzii
- Rata impozitului pe profit
- Cheltuieli administrative
- Riscul
CD = d (1 –Ci)

8
 Riscurile ce pot apărea în cazul în care compania se finanțează din contul capitalului
împrumutat pot fi:
 Riscul de lichiditate. Creditul poate servi atât pentru rezolvarea crizelor temporare de
trezorerie, cât și pentru finanțarea investițiilor de dezvoltare. Riscul de lichiditate apare
când politica de finanțare a fost elaborată fără coerență în raport cu strategia companiei
și cu evoluțiile viitoare previzibile ale relațiilor de afaceri actuale. În condițiile lipsei de
lichidități se va ajunge pe viitor la încetarea plăților.
 Riscul obținerii de pierderi. Efectele pozitive ale îndatorării sunt generate de
economiile fiscale pe care compania le obține prin deductibilitatea cheltuielilor cu
dobânzile. Aceste economii de impozit pot fi obținute doar dacă acea companie degajă
un rezultat de exploatare superior acestor cheltuieli, adică rentabilitatea sa economică
este mai mare decât rata de dobândă la creditele contractate.
 Constrangeri din partea partenerilor. Creșterea îndatorării peste capacitatea de
rambursare constiuie un semnal de alarma pentru creditori și pentru partenerii de
afaceri. O structură dezechilibrată, bazată mai mult pe resurse atrase, comportă o
creștere a riscului companiei, respectiv un transfer al acestuia către terții implicați în
relații de afaceri sau de creditare cu compania.
 Riscul de insolvabilitate. Creșterea îndatorării crește și riscul intrării în incapacitate de
plată. De la un anumit grad de îndatorare, avantajele obținute din economiile fiscale vor
fi echilibrate de creșterea costurilor asociate riscului de insolvabilitate al companiei.
Modelul Miller – Modigliani, în varianta sa clasică, nu a luat în calcul posibilitatea
apariției problemelor financiare, care pot genera probleme destul de grave companiei
sau chiar insolvabilitatea.

2.3. Evoluția costului capitalului propriu și capitalului împrumutat

Evoluția costului capitalurilor proprii
Printre metodele moderne propuse pentru estimarea evoluţiei viitoare a costului
capitalului propriu se numără reţele neuronale artificiale şi algoritmii genetici. Au o aplicabilitate
limitată, iar controversele cu privire la oportunitatea utilizării acestor tehnici în estimarea
variabilelor financiare se datorează noutăţii instrumentului econometric utilizat şi lipsei

9
rezultatelor stabile. Problema imediată o constituie valabilitatea doar pe termen scurt a
predicţiilor furnizate, ele fiind folosite actualmente in scopuri speculative.5
În vederea estimării valorilor viitoare ale acestui cost, sunt construite modele
econometrice sofisticate, firmele ajungând la chestionarea propriilor acţionari, încercându-se
inclusiv cuantificarea impactului pe care îl au asupra cursului acţiunilor rapoartele prezentate la
adunările generale ale acţionarilor. Pentru o firmă poate fi interesantă găsirea unei dependenţe
între aşteptările acţionarilor în ceea ce priveşte rentabilitatea acţiunilor lor, nivelul riscului
perceput şi anumite date personale.6
Evoluția costului capitalurilor împrumutate
Evoluţia mediului economic a demonstrat că promovarea strategiilor şi obiectivelor
firmelor, ca demersuri esenţiale în asigurarea sustenabilităţilor, în condiţii concurenţiale tot mai
evidente, nu este posibilă fără informaţii adecvate privind situaţia economico-financiară internă
şi internaţională, fără luarea în considerare şi analiza comparativă a diferitelor tehnici şi scenarii
posibil de urmat.
Costul capitalurilor împrumutate depinde de riscul asociat determinat de natura afacerilor
derulate cât și de riscul generat de utilizarea masivă a capitalurilor străine. Cu cât compania
utilizează mai multe capitaluri împrumutate, cu atât riscul ca ea să nu poată face față
obligațiunilor este mai mare. Această creștere a riscului se repercutează în costul noilor capitaluri
pe care compania dorește să și le procure, capitaluri care vor avea un cost adaptat riscului pe care
îl prezintă compania. Evoluția costului capitalurilor împrumutate pate fi redată în graficul de mai
jos:

Risc

kî = d (1 – rp)

Grad de îndatorare

5
Limite ale utilizării costului mediu ponderat, Lect Irina Manolescu, RFPC NR 1/2002
6
Limite ale utilizării costului mediu ponderat, Lect Irina Manolescu, RFPC NR 1/2002

10
 Figura nr. 1.1. Evoluția costului capitalurilor împrumutate

Se observă că, inițial, costul capitalurilor împrumutate este stabil. Din momentul în care
ponderea capitalurilor împrumutate în totalul activelor crește peste un anumit nivel, costul
captalurilor împrumutate începe să crească, deoarece creditorii solicită o rată a dobânzii mai
înaltă, capabilă să compenseze creșterea riscului de incapacitate de plată.
Pentru a îmbunătăţi activitatea de finanţare a firmelor prin produsele bancare specifice
creditării corporate se propun o serie măsuri, cum ar fi:
 promovarea site-ului băncii şi actualizarea permanentă a acestuia;
 realizarea unor mape care să conţină, detaliat, informaţii despre oferta de credite şi
înmânarea acestora reprezentanţilor firmelor ş.a.;
 eliminarea caracterului formal al discuţiilor preliminare şi consilierea reprezentanţilor
firmelor cu privire la specificul activităţii de creditare, inclusiv pentru întocmirea corectă
şi completă a documentaţiei necesare;
 diminuarea timpului de verificare şi analiză a documentelor solicitate de bancă, iar în
situaţia neacceptării cererii de creditare să li se prezinte motivele şi indicatorii care au
condus la această decizie;
 firmelor să li se asigure condiţiile necesare pentru a putea negocia efectiv cu băncile
condiţiile de creditare (volumul creditului, perioada de creditare, rata dobânzii, perioada
de graţie, etc.) (teza doctorat- Posibilitati de finantare exogena a firmelor, Maxim
Liliana Mioara. Cluj Napoca, 2013)

11
 3. Impactul costului capitalului a entităților lucrative și instituționale
(studii de caz)

Politica financiară elaborată la nivel macroeconomic exercită un impact profund asupra

politicii financiare a întreprinderii. Acțiunea se legitimează prin apărarea patrimoniului și
independența întreprinderii, pe fundalul intensificării fără precedent a raporturilor agenților
economici cu mediul.

Agentul economic deține un rol activ în transformarea mediului și în acțiunile sale asupra
altor factori, în scopul realizării obiectivelor pe care și le propune „Numai atunci când se au în
vedere locul special și rolul activ în economie și în societate, în mod implicit, se recunoaște că
agentul economic este purtătorul unei energii de schimbare a mediului în care se află.

În același timp, la elaborarea politicii generale, inclusiv în plan funciar, trebuie să se țină
cont de universul în care evoluează întreprinderea și care poate fi restructurat în următoarele
componente semnificând contextul specific funcționării acesteia, respectiv : contextul economic,
financiar, social și statal.

Teoria financiară modernă reține că, la nivelul întreprinderii, se pot identifica trei mari
categorii de politici, considerate interdependente, și anume : politica de invenstiții , finanțare și
politica de dividente.

Transpunerea acestor politici în practică implică fiecare, capital, capitalul la rândul său
are un cost, care are evident impact în gradul de dezvoltare a entității economice dar și a
societății în ansamblul ei.

Politica de invenstiții se realizează printr-o alocare permanentă de capitaluri cu scopul de

a se achiziționa active cu destinație productivă sau socială.

Politica financiară se realizează prin decizii, prin opțiuni fundamentale pentru cea mai
bună sursă de formare și cea mai eficientă allocare de capitaluri.

Cum piața financiară nu este perfectă, decizia de invenstiții trebuie fundamentată

împreună cu decizia de finanțare. Alegerea între sursele proprii și/sau împrumutate de capital
este, la rândul ei, dependentă de decizia (politica) de divident.

Fiecare dintre aceste politici generează anumite tipuri de decizii și cel mai adesea, se
consideră că principala decizie financiară a întreprinderii este alegerea unei structuri financiare,
urmată îndeaproape de politica de destibuire a devidendelor, de creștere a capitalului propriu și
gradul de îndatorare a întreprinderii.

12
 Întotdeauna studiul costului capitalului rămâne o problemă viu discutată, argumentând
concepte dar și considerații care nu ne îndepărtează de adevăr, ci dimpotrivă, ne ajută a înțelege
mai profund realitățile din economie.

O prezentare a costului capitalului, în sensul de a indentifica impactul acestuia, impune a

se avea în vedere nu numai structura de capital, ci și stuctura financiară.

Pentru a reliefa impactul costului capitalului asupra politicii financiare am efectuat

investigații la o serie de societăți comerciale și am realizat procesarea informațiilor în cadrul
unor studii de caz.

Cercetarea noastră s-a localizat, în plan tipologic, la entități cu profil variat : din punct de
vedere al activității ; din punct de vedere al ramurii de activitate ; din punct de vedere al
organizării fluxului economic, al manifestării și realizării relațiilor fiscale, al implicării pe piața
financiară.

Demersul investigației, la fiecare dintre organizațiile menționate, a vizat evaluarea

costului capitalului.

În acest scop, am supus analizei structura capitalului pe pozițiile din bilanțul fiecărei
entități în corelație cu modul de închidere a Contului de profit și pierdere, respectiv destinațiile
profitului net.

Pentru fiecare, analiza a fost extinsă la o perioadă de timp semnificativă de 5 ani (2001-
2005).

Indicatorii puși în evidență au fost, după caz, preluați din suportul informațional și introduși în
algoritmul de calcul de determinare a costului capitalului propriu, a costului capitalului
împrumutat și al costului mediu ponderat al capitalului. Constatările și aprecierile au fost
sintetizate pentru fiecare caz în parte.

13
 Concluzii
Pornind de la ideea că evoluţia costului capitalului pe piaţa se află sub incidenţa unui
complex de factori situaţia financiară a emitenţilor fiind doar unul dintre aceştia. Nivelul de
dezvoltare al pieţei de capital este dependent direct de aplicarea eficientă a principiilor de
guvernanţă corporativă precum şi de asigurarea parametrilor de lichiditate. Factorul psihologic
îşi pune de asemenea amprenta asupra comportamentului celor care tranzacţionează pe piaţa
bursieră, determinând evoluţii iraţionale ale costurilor.

14
 Bibliografie
1. http://www.conta-conta.ro/miscellaneous/727_miscellaneous_contabilitate_files
%20727_.pdf
2. https://www.academia.edu/36208998/Capitolul_I._Definirea_capitalului_
%C3%AEntreprinderii_%C8%99i_structura_capitalului_
%C3%AEntreprinderii_1.1.Definirea_no%C8%9Biunii_de_capital?auto=download
3. http://store.ectap.ro/suplimente/Simpozion-29-31.05.2009_ro.pdf
4. Rosenberg B., Rudd, A., The Corporate Uses of Beta în The Revolution in Corporate
Finance, editată de J.M. Stern și D.H. Chew, New York, 1992, pag. 451
5. Dr. Petcu Monica, Costul capitalului și rata de actualizare, Tribuna Economică, nr.40/2006
6. Stancu I., Finanţe.Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi finanţarea
lor.Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
pag 152-155

15