Capitol XI

CAPITALUL AGENŢILOR ECONOMICI

Formarea capitalului agenţilor economici

Definiţia cea mai utilizată a termenului de capital economic este aceea care arată că
acesta constă în totalitatea bunurilor economice ale agenţilor economici ce sunt folosite pentru
producerea altor bunuri.
În sensul financiar al noţiunii, capitalul este suma de monedă adusă de asociaţi şi/sau
acţionari plus cea generată de activitatea proprie şi imobilizată în deţinerea capitalului social.
Capitalurile întreprinderii pot fi:
– capitaluri proprii (fonduri proprii);
– capitaluri împrumutate (credite).
Capitalurile proprii se formează din contribuţii externe şi interne. Contribuţiile
externe cuprind aportul proprietarilor şi eventual unele aporturi ale statului, ale unor
organisme specializate. Contribuţiile interne sunt constituite din sumele ce se degajă ca
urmare a capacităţi de autofinanţare a agenţilor economici sau întreprinderii.
Contribuţiile externe intervin în principal în cazul creării capitalului social al
agenţilor economici nou înfiinţaţi. În cazul regiilor autonome crearea capitalului social este
asigurată de către stat. În cazul societăţilor comerciale capitalul social este format prin aportul
în numerar sau în natură a participanţilor la constituirea societăţii respective. Capitalul social
al societăţilor cu răspundere limitată este format din părţile sociale, ce nu pot fi reprezentate
prin acţiuni emise de societate. Aceste acţiuni pot fi nominative sau la purtător.
Acţiunea este un titlu de participare care conferă posesorului ei calitatea de asociat.
De asemenea, se mai poate spune şi titlu de coproprietate. Acţionarul este în măsură să
primească un dividend după ce din profit s-au efectuat scăzămintele pentru plata impozitelor
şi constituirea rezervelor legale.

Majorarea de capital
În evoluţia întreprinderii apar nevoi suplimentare de capital determinate de
expansiunea sau insuficienţa capitalurilor proprii. Majorarea de capital se poate face în
principal prin următoarele căi:
– aporturile noi în numerar şi în natură;
– încorporarea de rezerve;
– convertirea creanţelor/conversia datoriilor;
– fuziunea şi absorbţia.
Majorarea de capital prin aporturi noi în numerar poate fi realizată prin două soluţii de
tehnică financiară:
– prin aportul suplimentar efectuat numai de către acţionarii vechi, caz în care se
procedează la majorarea valorii nominale a acţiunilor deja existente;
– prin emiterea de noi acţiuni la care să poată subscrie atât vechii acţionari, t şi noii
acţionari. În acest caz pentru a evita pierderea ce o pot suferi vechii acţionari, se calculează
aşa zisele drepturi de subscriere:

, unde:

1
 N1 = număr de acţiuni noi;
P = preţul acţiunilor vechi;
N0 = număr de acţiuni vechi;
E = preţul de emisiune al acţiunilor noi.
Dacă în exerciţiul anterior societatea comercială şi-a creat rezerve corespunzătoare,
atunci pentru majorarea capitalului se pot încorpora aceste rezerve. Pentru a nu-i dezavantaja
pe vechii acţionari se calculează aşa zisele drepturi de atribuire DA a căror formulă de calcul
este asemănătoare cu DS.
În cazul acţiunilor, preţul de emisie al acestora este recomandat să se încadreze între
valoarea nominală şi cursul la bursă al acestora. Diferenţa dintre preţul de emisie şi valoarea
nominală a acesteia se mai numeşte şi prima de emisiune.
Convertirea creanţelor se întâlneşte atunci când un creditor consimte ca în schimbul
creanţei ce o are de încasat de la o societate comercială să-i fie preschimbată creanţa în acţiuni
devenind astfel coproprietar al societăţii în cauză.
În cazul fuziunii valoarea nominală a acţiunilor ce se remit acţionarilor societăţii
absorbante poate fi mai mică decât valoarea reală a contribuţiilor, diferenţa constituind aşa-
zisa primă de fuziune.
Contribuţiile interne se fac prin autofinanţare care este una dintre metodele principale
de asigurare cu resurse băneşti a agenţilor economici. Se apreciază că autofinanţarea
reprezintă capacitatea unui agent economic de a-şi forma din resursele proprii atât fondurile
de dezvoltare, cât şi cele privind stimularea personalului. Autofinanţarea are următoarele
trăsături:
– contribuie la acoperirea cerinţelor legate de dezvoltarea întreprinderii;
– asigură formarea de resurse băneşti;
– contribuie la întărirea autonomiei şi iniţiativei agenţilor economici în desfăşurarea
procesului de producţie, în primul rând.
Principalii factori care influenţează autofinanţarea sunt:
– eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului circulant;
– realizarea încasărilor din desfăşurarea producţiei;
– modul de recuperare a amortizării;
– îndeplinirea programelor de reducere a costului de producţie;
– nivelul preţurilor.
Capitalurile împrumutate
a) Din punct de vedere al termenelor de acordare şi utilizare, se împart în:
 împrumuturi pe termen lung;
 împrumuturi pe termen mediu;
 împrumuturi pe termen scurt.
b) În funcţie de provenienţa sau de originea, natura celor care le acordă
împrumuturile pe termen lung, pot fi:
 împrumuturi obligatare;
 împrumuturi de la organisme specializate;
 împrumuturi de la stat;
 împrumuturi de la bănci.
Pe piaţa financiară cele mai cunoscute sunt împrumuturile obligatare care se obţin din
emisiunea de obligaţiuni. Fiecare obligaţiune este o fracţiune din datoria contractată de
întreprindere şi care se caracterizează printr-o serie de parametri cum ar fi:
– valoarea nominală;
– dobânda nominală;
– preţul de emisiune;
– preţul de rambursare.

2
 La fel ca şi acţiunile, obligaţiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă.
Dintre împrumuturile pe termen mediu se menţionează:
– leasingul;
– factoringul.
Împrumuturile pe termen scurt (de până la un an) sunt acordate de bănci pentru
acoperirea, în primul rând, a nevoilor ciclului de exploatare al întreprinderii.

Costul şi structura capitalurilor întreprinderii

A. Costul capitalului

Costul capitalului este determinat de nivelul de rentabilitate pe care trebuie să-l

asigure investiţiile efectuate de întreprindere pentru a putea face faţă exigenţelor formulate de
către toţi cei care au pus capitalul la dispoziţie.
Costul unei finanţări sau al capitalului este dat de rata de actualizare, rată care aplicată
asupra venitului viitor îl actualizează şi îl face egal cu preţul obţinut prin vânzarea valorilor
mobiliare reprezentative (acţiuni şi obligaţiuni) sau prin plasarea cu altă destinaţie a
împrumutului.
Capitalul procurat de întreprindere are diverse surse şi deci comportă diverse niveluri
de costuri. Astfel, se deosebeşte costul capitalului propriu de costul capitalului împrumutat şi
de costul mediu ponderat al capitalului.
a) Costul capitalului propriu este egal cu rata de randament pretinsă de acţionar.
Rata de randament depinde de mărimea dividendului sperat.

PA = preţul acţiunii;
i = ani
D = dividendul ;
k = costul capitalului propriu (rata de actualizare).

Expresia de mai sus fiind o serie finită, se mai poate scrie:

Dacă se ia în considerare rata de creştere a dividendelor, cel mai cunoscut model este
modelul Gordon – Shapiro:
D
k= 1 +g
P0
unde:
D1 – dividend în anul curent,
P0 – preţul acţiunii în anul de bază;
g – rata prevăzută de creştere a dividendelor.

b) Costul îndatorării este în funcţie de cuantumul datoriilor contractate (D) şi de

anuităţile de rambursare (A).

r = rata internă de randament (costul datoriei)

3
 c) Costul mediu ponderat al capitalului:
În cazul unei întreprinderi care foloseşte active în suma A, finanţate prin
capitaluri proprii în suma S şi prin îndatorare în suma D, se va putea scrie:
S D
K 0 =K p +K d
S+ D S+ D
unde:
K0 - reprezintă costul mediu ponderat;
Kp - reprezintă costul capitalurilor proprii S;
Kd - reprezintă costul datoriilor D;

B. Structura capitalului

În sens larg, structura capitalului exprimă structura întregului pasiv al bilanţului

întreprinderii. Alegerea unei structuri financiare optime implică alegerea unui anumit raport
între capitalurile pe termen lung şi cele pe termen scurt, precum şi alegerea ponderii fiecărei
surse de capital în pasivul întreprinderii.
Efectul îndatorării derivă din legătura dintre rentabilitatea financiară (rentabilitatea
capitalului propriu) şi rentabilitatea economică (rentabilitatea întregului activ), astfel că se
poate scrie:

efectul de levier al îndatorării

rf - rentabilitatea financiară;
re - rentabilitatea economică;

D - rata îndatorării este egală cu raportul: ;

d – rata medie a dobânzii bancare.

Cu privire la structura financiară a întreprinderii se reţin două mari teorii:

– teoria clasică în care se susţine că structura financiară influenţează valoarea
întreprinderii;
– teoria economiştilor Modigliani şi Miller care arată că în condiţiile unei pieţe
perfecte structura financiară nu are influenţă asupra costului capitalului întreprinderii.
În cele din urmă s-a ajuns la o teorie de compromis, potrivit căreia se apreciază că
dincolo de un anumit nivel de îndatorare, devine iminent pericolul de faliment al agentului
economic.

CONŢINUTUL ŞI ROLUL AMORTISMENTULUI ÎN

ECONOMIA DE PIAŢĂ

În procesul utilizării activele firmelor suferă două feluri de uzură: o uzură fizică şi una
morală.
Activele fixe constituie acea parte de producţie care se consumă treptat şi îşi transmit
valoarea asupra producţiei şi serviciilor rezultate, nu dintr-o dată, ci în mod treptat, în
decursul mai multor cicluri de exploatare, păstrându-şi forma fizică şi au o durată de
funcţionare îndelungată. Sunt supuse uzurii activele fixe în funcţiune, dar şi cele aflate în

4
rezervă, conservare, reparaţii capitale. Când pierderea valorii este totală activele fixe se
înlocuiesc.
Uzura fizică constituie pierderea treptată a valorii mijloacelor de muncă ca urmare a
întrebuinţării acestora şi acţiunii factorilor naturali.
Uzura morală este pierderea valorii mijloacelor de muncă ca urmare a introducerii
progresului tehnic sau a demodării.
Paralel cu procesul uzurii se impune recuperarea treptată a valorii activelor fixe prin
procesul de amortizare.
Amortizarea activelor fixe poate fi privită ca având trei accepţiuni:
* ca proces de recuperare a uzurii;
* ca element al costului de producţie, care intră în costuri;
* ca sursă de înlocuire a activelor fixe (de finanţare).
Ex.: ponderea amortizării pe costuri este diferită pe ramuri de producţie.
Când din resursele obţinute ca urmare a amortizării activelor fixe nu se efectuează noi
investiţii, lichidităţile rezultate se pot utiliza în conformitate cu deciziile financiare luate de
către agentul economic.

4.1. Elemente de calcul necesare în procesul amortizării activelor fixe

Aceste elemente vizează informaţii privitoare la trei domenii:

* sfera, valoarea şi structura activelor fixe amortizabile;
* durata normală de funcţionare a activelor fixe;
* existentul de active fixe şi rulajul în cursul anului.
Activele fixe se amortizează din momentul achiziţionării şi până în momentul
recuperării integrale a valorii acestora (sunt şi excepţii: sondele de ţiţei).
a) În evidenţă, activele fixe sunt înregistrate la valoarea de inventar care poate fi:
– valoarea iniţială sau de origine;
– valoarea de înlocuire sau actualizată.
Amortismentul se calculează din momentul punerii în funcţiune a activului fix.
Momentul punerii în funcţiune diferă în funcţie de natura activelor fixe (ex: la activele fixe
care nu necesită nici montaj nici probe tehnologice, momentul punerii în funcţie poate să
coincidă cu momentul achiziţionării).
Valoarea iniţială a activelor fixe este de fapt volumul cheltuielilor cu investiţiile în
activele fixe plus cheltuielile ocazionate de transportul, montarea şi punerea în funcţiune a
acestora.
Valoarea de înlocuire este dată de totalitatea cheltuielilor care s-ar efectua de un
agent economic pentru a înlocui un activ fix cu altul, identic sau echivalent. Această valoare
se stabileşte prin operaţiunea de evaluare a activelor fixe.
Valoarea iniţială este influenţată în timp de deprecierea monedei aferente (înregistrate
la acel mijloc fix), iar pentru aceasta este necesară reevaluarea activelor fixe în vederea
stabilirii valorii actualizate rămase.

unde:
Var = valoarea actualizată rămasă;
Via = valoarea de intrare actualizată;
Dr = durata de funcţionare rămasă;
Dc = durata de funcţionare consumată.

5
 b) Durata normală de serviciu (Dn) se poate stabili cu anticipaţie în funcţie de mai
mulţi factori:
* influenţa uzurii morale;
* ritmul de depreciere a potenţialului tehnic;
* posibilitatea de înlocuire rapidă a activelor fixe.
Durata normală de funcţionare a activelor fixe se foloseşte pentru calcularea normelor
procentuale de amortizare, unde:

, unde Na= norma de amortizare.

În vederea determinării duratei normale de funcţionare, activele fixe sunt grupate în
opt categorii.
Dacă durata efectivă de funcţionare este mai mare decât durata normală de
funcţionare, atunci ritmul de amortizare a fost accelerat.
Dacă durata efectivă de funcţionare este mai mică decât durata normală înseamnă că la
activul fix s-au efectuat reparaţii necorespunzătoare.
Casarea activelor fixe înainte de expirarea duratei normale de funcţionare impune
decizii financiare pentru calculul şi recuperarea valorii neamortizate.

unde:
Vna = valoarea neamortizată;
Vi = valoarea de inventar;
Va = valoarea amortizată
Dc = durata consumată.
Valoarea neamortizată se poate recupera din rezervele constituite, din rezultatele
financiare sau se poate înregistra ca pierdere.
De asemenea, conform legii privind amortizarea activelor fixe în România, valoarea
nerecuperată integral se suportă din sumele rezultate în urma valorificării activelor fixe, iar
diferenţa se poate include în mod eşalonat pe cheltuieli de exploatare pe o durată de până la
cinci ani cu aprobarea AGA.
c) Calculul amortismentului anual se face de obicei sub forma unei valori medii,
valoarea medie care se determină şi au ajutorul următoarelor mărimi:

Vin = valoarea intrărilor

Vi = valoarea de inventar;
tf = timp de funcţionare.

Vie = valoarea ieşirilor;

taf = timp de nefuncţionare.

6
 , unde A = amortizarea anuală

Amortizarea calculată se include în costuri în directă corelaţie cu gradul de utilizare a

activelor fixe de bază aflate în patrimoniu (Gr).

Gr .

Sisteme şi metode de calcul a amortizării activelor fixe

În literatura de specialitate sistemele de amortizare sunt de trei feluri:

– sisteme proporţionale;
– sisteme regresive;
– sisteme progresive.
Conform legislaţiei privind amortizarea, în legătură cu aceste sisteme se exemplifică
următoarele metode de amortizare astfel:
Sistemul constant sau liniar face parte din sistemul proporţional şi se caracterizează
prin faptul că impune un amortisment uniform. Se pot folosi două metode:
a) metoda liniară prin practicarea normelor analitice de amortizare (la agenţii
economici cu un patrimoniu mai redus);
b) metoda liniară cu normă unică de amortizare care permite calcularea unei
amortizări globale pe principalele categorii de active fixe, calculul fiind asemănător cu
determinarea amortizării anuale.
În ţara noastră, sistemul liniar este cel mai des folosit.
Sistemul degresiv de amortizare, care face parte din sistemele regresive. Cea mai
cunoscută metodă utilizată în practică este metoda amortizării accelerate care presupune
două moduri de calcul:
 cu cotă constantă asupra valorii rămase

, iar în fiecare an descreşte valoarea rămasă neamortizată:

Vr1 = Vi – A1; Vr2 = Vr1 – A2; Vr3 = Vr2 – A3…
* o cotă variabilă descrescătoare (metoda Softy).
Sistemul accelerat este indicat în cazul în care agentul economic urmăreşte
recuperarea valorii activelor fixe folosite, dar acest sistem poate să intre în contradicţie cu
politica de dividend a întreprinderii în care interesul conducerii se poate lovi de interesul
acţionarilor.
Prin metoda Softy, norma de amortizare se determină astfel:

, unde Nf = nr. anilor de funcţionare.

Sistemul progresiv presupune utilizarea unei norme de amortizare mai mari spre
finalul duratei normale de utilizare a activului fix. Se practică în statele dezvoltate în cazul
amortizării clădirilor.