Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................................28
2
1. Rolul analizei risc – rentabilitate în fundamentarea deciziei
financiare de finanţare a întreprinderii
1
Bucătaru, D. – Finanţele întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006, p. 91.
2
Tudose, M. – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura Economică,
Bucureşti, 2006, p. 182.
3
societăţilor listate la bursă, investitorii pot obţine câştiguri suplimentare şi ca urmare a
creşterii cursului bursier al acţiunilor, deci a valorii financiare a firmei.
Pentru a emite o apreciere referitoare la randamentul capitalurilor proprii, rata
rentabilităţii financiare se compară cu rata medie a dobânzii. Dacă rata rentabilităţii
financiare este mai mare decât rata dobânzii, părţile sociale sau acţiunile societăţii sunt
atractive pe piaţă, iar cursul acestora poate creşte.
Rata rentabilităţii economice reprezintă eficienţa cu care sunt utilizate totalitatea
capitalurilor atrase de la investitori (asociaţi sau creditori), fie că sunt proprii sau
împrumutate.
Ea se calculează ca raport între rezultatul din exploatare (R ex ) mai puţin impozitul pe
profit şi suma capitalurilor proprii (C p ) şi a datoriilor financiare nete (D):3
Rex x (1 T )
rec , unde T este cota de impozit pe profit.
Cp D
Acest indicator poate fi comparat cu rata inflaţiei, faţă de care trebuie să fie superior.
Rata de rentabilitate economică trebuie să asigure în termeni reali remunerarea
capitalurilor investitorilor la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a
dobânzii) şi să acopere riscul economic şi financiar al investitorilor (asociaţi şi creditori).
Rentabilitatea ca formă de exprimare a eficienţei economice, reprezintă capacitatea
firmei de a obţine profit, utilizat pentru remunerarea capitalurilor dar şi pentru extinderea
activităţii sale. Aşadar, rentabilitatea economică trebuie să permită întreprinderii şi reînoirea
şi creşterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă.
Deoarece rentabilitatea economică reprezintă rentabilitatea ansamblului capitalurilor
investite, mărimea sa este strâns legată de nivelul rentabilităţilor obţinute de fiecare furnizor
de capitaluri în parte. Ca atare, aceasta poate fi calculată ca o medie ponderată a rentabilităţii
capitalurilor proprii, respectiv a celor împrumutate:4
Cp DAT fin
rec rf x +rd x , unde:
AE AE
AE = active economic;
rd = rata dobânzii;
DAT fin = datorii financiare.
Această formulă este utilă atunci când vrem să calculăm nivelul acceptabil al acesteia
care asigură remunerarea investitorilor de capitaluri. Dacă rentabilitatea financiară nu este
3
Bucătaru, D. – Op.cit, p. 91.
4
Onofrei, M.- Management financiar, Editura C.H. Beck, 2006, p..95.
4
mai mare sau cel puţin egală cu rata rentabilităţii scontată de întreprinzător, apare o
neconcordanţă între rentabilitatea economică ce ar trebui obţinută de întreprindere şi cea
efectiv realizată.
Pentru societatea pe acţiuni, acordarea unor dividende reduse acţionarilor poate să
conducă la scăderea cursului bursier al acţiunilor acesteia şi la imposibilitatea procurării în
viitor de pe piaţa financiară a resurselor destinate dezvoltării sau la procurarea acestora la un
cost mai ridicat. Acest cost ridicat include un spor de rentabilitate cerut de acţionari pentru
compensarea riscului pe care aceştia şi l-au asumat investind fonduri într-o firmă a cărei
capitalizare bursieră înregistrează un declin.
5
Stancu, I. – Finanţe, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p. 867.
5
Flexibilitatea întreprinderii – înţeleasă ca fiind capacitatea acesteia de a se adapta la
cerinţele mediului – depinde de potenţialul tehnic şi uman, dar şi de structura sa
organizatorică. În consecinţă, riscul economic va fi mai uşor de stăpânit de întreprindere cu
cât aceasta manifestă un gard mai mare de flexibilitate. Deci riscul activităţii economice nu
este altceva decât „incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp şi cu cele mai mici
costuri, eforturi, variaţiei mediului economic.”6
Structura cheltuielilor şi, în special, repartiţia între cheltuieli fixe şi cheltuieli variabile
în raport cu cifra de afaceri, exercită o influenţă semnificativă asupra rentabilităţii, ceea ce
explică formarea modului de analiză a „punctului mort”.
Cheltuielile variabile cresc odată cu volumul producţiei (consumuri specifice,
salariile lucrătorilor direct productivi). Însă, cheltuielile fixe, pe termen scurt, au o mărime
constantă şi independentă de volumul producţiei, fiind plătite chiar în absenţa cifrei de afaceri
(amortizările, chiriile, salariile personalului administrativ).
Riscul de exploatare depinde în general de nivelul cheltuielilor fixe, acelaşi nivel al
cheltuielilor fixe fiind mult mai bine absorbit de o cifră de afaceri mai mare.
Nivelul minim al cifrei de afaceri, pe care trebuie să-l înregistreze întreprinderea
pentru a nu lucra în pierdere, reprezintă punctul mort (numit şi prag de rentabilitate). Deci,
pragul de rentabilitate, corespunde acelui nivel de activitate pentru care întreprinderea nu
obţine nici câştig şi nici pierdere. Odată depăşit acest nivel activitatea întreprinderii devine
rentabilă.
În concluzie, riscul economic este direct proporţional cu mărimea cheltuielilor fixe şi
cu apropierea cifrei de afaceri faţă de pragul de rentabilitate.7
6
Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderi, ediţia a V-a – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2005, p.101- 102.
7
Stancu, I. – Op. cit., p. 870.
6
comparativ cu riscul acţionarilor sau asociaţilor. Aceştia din urmă sunt remuneraţi din
profitul net după plata tuturor datoriilor către terţi.
Împrumutătorii se expun riscului economic doar atunci când profitul brut înregistrat
de firmă scade sub nivelul dobânzilor datorate. Proprietarii (acţionari sau asociaţi) sunt
remuneraţi din profitul net rămas după plata datoriilor către terţi. Din această cauză ei suportă
atât riscul economic cât şi cel financiar, adică atât consecinţele scăderii profitului brut din
cauza diminuării cifrei de afacere, cât şi a profitului net datorită plăţii dobânzilor.8
Acest lucru face ca remunerarea capitalurilor împrumutate să fie inferioară celei a
capitalurilor proprii şi „justifică apelarea la îndatorare ca o posibilă cale de creştere a
rentabilităţii şi animă căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii în vederea
minimizării costurilor şi creşterii rentabilităţii.”9 Însă unei creşteri a îndatorării îi corespunde
o creştere a riscului financiar (prin plăţile suplimentare pentru dobânzi şi rate scadente). La
această creştere a riscului, asociaţii sunt îndreptăţiţi să ceară o rentabilitate superioară a
capitalurilor proprii (pentru acoperirea creşterii riscului lor de îndatorare).
Aşadar, atunci când întreprinderea contractează noi datorii, ea se obligă să obţină
beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea şi rambursarea împrumuturilor
contractate.
În consecinţă, dacă veniturile din exploatare sunt abundente, cheltuielile pentru datorii
vor fi acoperite fără dificultate şi îndatorarea va permite ameliorarea rentabilităţii
întreprinderii.
Politica de îndatorare va fi determinată de trei categorii de riscuri:10
- riscul lipsei de solvabilitate, apare atunci când întreprinderea nu are în patrimoniu
suficiente bunuri pe care, în caz de lipsă de lichidităţi, să le poată vinde pentru a face faţă
obligaţiilor scadente;
- riscul de lichiditate, se manifestă atunci când întreprinderea nu are suficienţi bani în
conturi bancare sau în trezorerie pentru a-şi onora obligaţiile ;
- riscul ratei dobânzii, sau inadecvata anticipare a evoluţiei ratelor de creştere a
cheltuielilor cu dobânzile.
În cazul unei rentabilităţi necorespunzătoare, finanţarea prin îndatorare accentuează
riscul lipsei de solvabilitate şi lichiditate.
8
Bucătaru, D. – Op. cit., p. 89.
9
Stancu, I. – Op..cit, p. 871.
10
Manolescu, G. – Management financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 280.
7
1.2.3. Riscul de faliment
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face faţă
datoriilor sale, când acestea ajung la scadenţă. Incapacitatea întreprinderii de a face faţă
obligaţiilor sale scadente atrage riscul de insolvabilitate (numit şi risc de faliment).
Prin urmare, diagnosticul riscului constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a
face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii şi lichidităţii
întreprinderii.
Costurile de faliment apar ca o consecinţă a utilizării într-o proporţie sporită a
capitalurilor împrumutate. Din moment ce politica de îndatorare este determinată, printre
altele, şi de riscul solvabilităţii, putem aprecia ca – până la un anumit nivel al îndatorării -
costul de faliment este încorporat în costul datoriei. Dincolo de acest nivel al îndatorării,
costurile de faliment se răsfrâng şi asupra capitalurilor proprii. 11
În decursul timpului s-au elaborat mai multe modele cu ajutorul cărora s-a pus în
evidenţă posibilitatea utilizării colective a indicatorilor selectivi, construiţi sub forma ratelor,
în prevederea falimentului. În continuare este prezentat unul dintre acestea, modelul lui E.
Altman care a reuşit să construiască un indice al falimentului bazat pe ponderarea, cu grade
de importanţă, a următorilor cinci indicatori financiari selectivi: 12
Fondul de rulment
X1 = Active totale , ponderat cu 1,2
Re zerve
X 2 = Active totale , ponderat cu 1,4
Cifra de afaceri
X 5 = Active totale(capital total ) , ponderat cu 1,0
11
Tudose, M. – Op. cit., p. 203.
12
Onofrei, M. – Op. cit., p. 109.
8
şi se obţine un rezultat mai mare decât 2, 675 – considerat în studiul statistic al lui E. Altman
drept un prag – atunci întreprinderea este calificată drept nonfalimentară, ea fiind apreciată ca
având o situaţie financiară sănătoasă. Dimpotrivă, dacă rezultatul este inferior lui 2,657,
întreprinderea se consideră expusă falimentului, întrucât ea prezintă o situaţie financiară
slabă, iar sistemul său a devenit lipsit de coerenţă.
D
(r re - r rd ) C reprezintă efectul de levier financiar.
p
13
Bucătaru, D. – Op. Cit., p. 91.
9
Aprecierea permanentă a mărimii riscului financiar se poate realiza prin compararea mărimii
profitului previzionat cu masa dobânzilor de plătit pentru împrumuturile contractate. 14 Dacă
masa profitului de realizat este cu mult mai mare decât masa dobânzilor de plătit, atunci se
poate considera că firma este protejată împotriva riscului financiar.
În concluzie, structura financiară va fi optimă la un anumit nivel al îndatorării, căruia
îi corespunde un efect de levier financiar pozitiv şi un risc financiar moderat.
Rentabilitatea
capitalurilor proprii
Rentabilitate
Rentabilitatea
economică
Diagnostic
financiar Riscul de exploatare
Riscul de faliment
Sursa: Vasile, I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti,
2005, p148
14
Filip, Gh. – Dimensiunea financiară a întreprinderii, Ed. Eco Art, Iaşi, 1995, p.132
10
asupra întreprinderii analizate, sunt angajaţi în anumite raporturi juridice cu aceasta. Astfel se
explică de ce obiectivele diagnosticului financiar sunt diferite, în funcţie de subiectul care îl
evaluează, acordându-se atenţie unui aspect sau altuia, capabil să surprindă situaţia financiară
a întreprinderii după scopurile urmărite. Această prezentare a diagnosticului financiar (Fig.1)
permite acoperirea tuturor obiectivelor urmărite de cei interesaţi să efectueze un diagnostic.
De exemplu obiectivele asociaţilor sunt diferite de cele ale creditorilor, pe aceştia din urmă
interesându-i cu precădere riscul de faliment.
Aşadar analiza rentabilităţii nu constituie decât o parte a diagnosticului financiar.
Concluziile la care se ajunge sunt incomplete dacă nu se are în vedere şi diagnosticul riscului.
Prezentarea separată a celor două părţi ale diagnosticului financiar nu înseamnă că ele sunt
independente.
Noţiunea de echilibru financiar nu are sens decât în cadrul relaţiei rentabilitate-risc.
Combinând cele două elemente – câştig şi risc -, investitorul raţional are ca obiectiv
maximizarea câştigului viitor şi minimizarea riscului, adică există un raport de
proporţionalitate între riscul pe care aceştia şi-l asumă şi rentabilitatea sperată a investiţiei
financiare: câştig mare/risc ridicat; câştig mare/risc moderat; câştig mic/risc scăzut şi câştig
mic/lipsa riscului.
11
2. Conţinutul structurii financiare a întreprinderi
Fig.2.
Sursa: Onofrei, M. –Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 88.
15
Neagoe, I. - Finantele intreprinderii, Editura Ankarom, Iasi, 1997, p. 104
12
Primele analize de structură financiară au fost efectuate în ultimii ani ai secolului al
XIX-lea, când “printre bancherii comerciali şi specialiştii în comercializarea creditelor s-a
împământenit ideea de a-şi compara beneficiarii pe baza raportului dintre mărimea surselor
proprii faţă de sursele împrumutate” 16. Tot atunci, s-a stabilit ca nivelul mediu al raportului
dintre mărimea resursele proprii faţă de cea a resurselor împrumutate trebuie să fie de cel
puţin 2. Acesta este considerat primul raport care s-a utilizat în analiza structurii financiare.
Cel de-al doilea raport consacrat a fost raportul dintre total pasiv şi valoarea netă contabilă a
capitalului propriu. Acest raport trebuia să tinde spre 1/1, cu alte cuvinte folosirea
capitalurilor proprii să deţină o pondere mai mare faţă de capitalurile împrumutate.
13
De cele mai multe ori, criteriul minimizării costului capitalului este considerat
suficient în determinarea unei structuri financiare optime, dar unii autori 17 consideră ca
trebuie sesizat caracterul relativ al acestui criteriu de optimizare.
Acest fapt a impus definirea unor criterii care să permită alegerea structurii financiare
optime. Din acestea prezintă importanţă:
1) Riscul
În acest caz se pleacă de la premisa că atât capitalurile proprii, cât şi cele împrumutate
comportă un cost. Capitalurile proprii vor fi remunerate doar în măsura în care firma obţine
profit (adică este rentabilă), iar capitalurile împrumutate trebuie remunerate oricare ar fi
rentabilitatea întreprinderii.
Dacă nu există îndatorare, rentabilitatea capitalurilor proprii este egală cu
rentabilitatea economică (r f = r ec ). În schimb, pentru o întreprindere îndatorată, rata
rentabilităţii financiare va fi egală cu rata rentabilităţii economice la care se adaugă efectul de
levier financiar (r f = r ec + (r ec - r d ) D/Cp).
Efectul de îndatorare influenţează pozitiv rata rentabilităţii financiare dacă rata de
rentabilitate economică este superioară ratei dobânzii şi negativ în caz contrar. Intensitatea sa
este în funcţie de diferenţa dintre rentabilitatea economică şi costul datoriilor, dar şi în funcţie
de levierul îndatorării (D/Cp). Astfel, presupunând că diferenţa r ec - r d este pozitivă,
efectul de îndatorare este cu atât mai important cu cât levierul îndatorării este mai ridicat. 18
Odată cu acest fapt sporeşte însă şi riscul financiar. Se impune, deci, un echilibru între dorinţa
de sporire a efectului de levier prin creşterea capitalului împrumutat şi riscului financiar pe
care acesta îl antrenează.
17
Vasile, I. – Costul finanţării întreprinderii în corelaţie cu structura financiară a acestora, în revista „Finanţe.
Credit. Contabilitate” nr.2-3/2005, p. 81.
18
Vasile, I. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2005, p. 159.
14
În concluzie, putem afirma că este avantajos ca întreprinderea să se finanţeze
concomitent cu fonduri proprii şi fonduri împrumutate, când r ec > r d , întrucât eficienţa
capitalurilor proprii (r f ) este mai mare.
3) Criteriul destinaţiei resurselor în alegerea structurii financiare
În acest caz se pune problema determinării unei limite maxime până la care
întreprinderea se poate îndatora. Astfel, în teoria financiară se utilizează două grupe de
indicatori19:
a) coeficientul îndatorării globale:
Datorii totale
CÎG 2.
Capital propriu
Conform acestui indicator datoriile totale nu trebuie să fie de două ori mai mari decât
capitalul propriu.
b) coeficientul îndatorării la termen:
Datorii pe termen mediu si lung
CÎT1 1 ;
Capital propriu
Aceşti indicatori permite verificarea faptului dacă întreprinderea şi-a epuizat sau nu
capacitatea de îndatorare (aceasta fiind în viziunea managementului francez, de 50% din
totalul resurselor cu caracter permanent).
19
Mihăiescu, S. – Controlul financiar în firme, bănci, instituţii, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006, p. 277.
15
2.3. Determinarea structurii financiare optime a întreprinderii
20
Hoanţă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 288.
21
Vasile, I. – Op. cit., p. 234 – 235.
16
Costul datoriilor corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a
recurgerii la împrumuturi. Aceste cheltuieli cuprind dobânzi vărsate, prime acordate
împrumutătorilor, comisioane şi alte cheltuieli financiare efectuate pentru aceste operaţii de
finanţare. Din această perspectivă, costul capitalului împrumutat constituie rata de
actualizare care egalează valoarea încasărilor iniţiale cu valoarea prezentă a cheltuielilor
viitoare.22
Procurarea capitalurilor sub forma împrumuturilor pe termen lung îmbracă
următoarele forme: creditul bancar, împrumutul obligatar şi leasing („credit-bail” – în limba
franceză). Acestea influenţează formarea capitalului permanent (şi implicit conţinutul
structurii financiare a întreprinderii).
Costul datoriilor pe termen mediu şi lung contractate de întreprindere nu necesită
calcule deosebite, deoarece rata dobânzii nominale este clar precizată de întreprinderii de
către creditorii ei. Dar această rată este influenţată într-o manieră contradictorie, de două
elemente:23
- cheltuielile administrative ce se adaugă dobânzilor şi sporesc costul real al finanţării:
cheltuieli diverse (asigurări, comisioane) şi prime de emisiune sau de rambursare ale
obligaţiunilor;
- fiscalitatea care, dimpotrivă, diminuează lunar costul pentru întreprinderea beneficiară şi
sporeşte rentabilitatea financiară. Fiecare leu de dobândă plătită constituie în mod normal o
cheltuială deductibilă din rezultat. Astfel, considerând un impozit pe profit de 16%, un leu
dobândă plătită va diminua rezultatul impozabil cu un leu şi impozitul cu 0,16 lei,
determinând o economie de impozit.
În cazul în care întreprinderea utilizează leasingul ca mijloc de finanţare, costul
capitalului se determină prin comparaţie între preţul bunului nou şi totalul vărsămintelor
anuale către societatea de leasing. Creditul leasing este o operaţiune indirectă de finanţare
care permite întreprinderii să dispună de un activ (industrial) fără a deţine proprietatea.
Leasingul 24reprezintă achiziţionarea de către o societate specializată (financiară),
de la furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de
resursele băneşti necesare achiziţionării directe de la furnizori). Contractul de leasing se
încheie între locator (proprietarul bunului) şi locatar (chiriaşul).
În practica economică se întâlnesc următoarele trei tipuri de leasing:25
22
Bucătaru, D. – Op. cit., p. 77.
23
Vintilă, G. – Op.cit., p. 406.
24
Dicţionar de investiţii (coord. Vasilescu I., Românu, I.), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.189.
17
- leasingul operaţional reprezintă operaţiunea prin care o întreprindere poate utiliza un activ
fix pe o perioadă de timp care, de regulă, este mult mai scurtă decât durata de viaţă a
activului; cea mai importantă caracteristică a acestui tip de leasing este aceea că chiriaşul
poate rezilia contractul cu condiţia anunţării din timp a proprietarului; cheltuielile legate de
întreţinerea, reparaţia, impozitul şi asigurarea bunului închiriat cad în sarcina proprietarului,
iar toate acestea se includ în obligaţia de plată a utilizatorului;
- leasingul financiar se deosebeşte de cel precedent prin aceea că în sarcina întreprinderii
proprietare revine doar finanţarea echipamentului, toate celelalte cheltuieli (de întreţinere,
asigurare, etc.) revin chiriaşului; contractul de leasing financiar nu este reziliabil, iar durata
acestuia este aproximativ egală cu durata de viaţă economică a activului;
- leasingul de capital se deosebeşte de primele două (care nu sunt reflectate în bilanţil
utilizatorului) prin aceea că se reflectă în bilanţul utilizatorului. Valoarea echipamentului
închiriat apare în postul de active fixe şi ca obligaţie într-un post de pasiv; caracteristicile
acestui tip de leasing sunt aceleaşi ci ale leasingului financiar.
În determinarea costului leasingului trebuie să se ţină cont de facilităţile fiscale ale
acestei îndatorări. Astfel, prin chiria plătită se realizează economii fiscale deoarece aceasta
este deductibilă la determinarea impozitului pe profit.
Costul capitalurilor proprii
Din punct de vedere al capitalurilor proprii, costul acestora corespunde ratei de
rentabilitate minime cerute de proprietarii de fonduri pentru a cumpăra titlurile unei societăţi.
Datorită faptului că fondurile proprii nu au venit fix (cotele părţi din profit ce vor fi
distribuite depind de mărimea profitului net obţinut şi de politica întreprinderii de repartizare
a profitului), determinarea costului fondurilor proprii reprezintă o sarcină mult mai complexă
decât determinarea costului activelor cu venituri fixe.
Costul capitalului propriu, din punct de vedere juridic şi contabil, nu are nici o
semnificaţie concretă, deoarece el corespunde unor prestaţii pe care o întreprindere se obligă
să le facă terţilor pentru aportul lor de resurse. Capitalurile proprii nu apar ca generatoare de
costuri din acest punct de vedere, deoarece nu dau naştere nici unei obligaţii juridice de
remunerare asociaţilor firmei.
Din punct de vedere economic însă, utilizarea acestor capitaluri dă naştere unor
obligaţii pe care trebuie să şi le asume întreprinderea faţă de asociaţii săi. Ea trebuie să le
25
Cocriş, V., Chirleşan, D. – Management bancar şi analiza de risc în activitatea de creditare, Editura
Universităţii „Al.I.Cuza”, Iaşi, 2007, p. 104.
18
asigure acestora o remunerare care să îi atragă să investească şi în viitor în societate.
Menţinerea interesului acţionarilor firmei reprezintă un obiectiv important pentru aceasta şi
se realizează prin remunerarea lor sub formă de cote părţi din profitul realizat.
În cazul societăţilor pe acţiuni, investitorii pot obţine câştiguri suplimentare şi ca
urmare a creşterii cursului bursier al acţiunilor, deci a valorii financiare a firmei, precum şi în
cazul în care primesc acţiuni cu titlu gratuit, în urma încorporării periodice a rezervelor în
capitalul social.
Conform teoriei financiare moderne, remunerarea fondurilor proprii trebuie să fie
egală cu rata dobânzii fără risc plus o primă de risc. Rata dobânzii fără risc este dobânda
minimă pe care ar putea s-o primească asociaţii dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente
fără risc, care aduc un venit cert (de exemplu obligaţiunile de stat), în loc să efectueze
investiţii care comportă un anumit risc.
Prima de risc (p 3 ) reprezintă un spor de rentabilitate cerut de asociaţi sau acţionari
pentru compensarea riscului pe care aceştia şi l-au asumat plasându-şi disponibilităţile băneşti
în acţiuni sau părţi sociale:
p3 =C k rfr
C k
- costul capitalului; r fr - rata dobânzii aferentă titlurilor financiare fără
risc
Rentabilitatea capitalului propriu al întreprinderii (R Cp ) se poate exprima prin
următoarea relaţie:
Pr ofit net
R Cp = Capitaluri proprii
Dividendul pe actiune
Randamentul pe acţiuni = Cursul unei actiune
Rentabilitatea unei acţiuni (R) este determinată de două componente ale câştigului:
P
dividendul (D) şi câştigul de capital datorat creşterii cursului acţiunii (P 1 2
).
Prin urmare rata rentabilităţii acţiunilor respective va fi:27
26
Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 177.
27
Dornescu, V. – Op. cit., cap. VII, p. 9.
19
D P1 P2 P1 D PD
R= = 1 P0 1 , unde:
P0 P0 1 r
P 0 - preţul de achiziţie al acţiunii; P 1 - preţul viitor de piaţă al acţiunii.
Costul oricărei surse de finanţare, deci şi a capitalului propriu, în cazul societăţilor pe
acţiuni, este dat de rata de actualizare r, care egalează preţul acţiunii cu suita de dividende
viitoare şi care reflectă rata de randament cerută de acţionari:28
Dn
P 0 = , unde:
(1 r ) n
28
Idem, cap. VIII, p. 9
29
Ibidem, cap. VIII, p. 9
20
minimizarea costului global al capitalului sau costului mediu ponderat să se optimizeze
structura financiară a acesteia. Prin optimizarea structurii financiare are loc sporirea
câştigurilor oferite asociaţilor. Această teorie poate fi reprezentată grafic prin Fig.2 :
Costul
capitalului Kcp
Kd
D
Cp D
A
Fig.3. Teoria clasică a structurii capitalului
Sursa: Bucătaru D. – Finanţele întreprinderii, Editura Junimea, Iaşi, 2006, p.99
Din grafic, putem observa că, deşi mărimea îndatorării sporeşte, costul acesteia ( Kd)
rămâne constant atâta timp cât creditorii nu percep nici o expunere semnificativă la crşterea
riscului de neonorare a obligaţiilor firmei faţă de aceştia.
Într-un anumit punct „A”, creditorii consideră că datoria a atins o proporţie critică,
sporind totodată riscul financiar, din care cauză cer o compensaţie mai mare pentru asumarea
acestui risc. Prin urmare, costul unei datorii suplimentare va creşte.
Costul capitalului propriu (K p ) este superior costului capitalurilor împrumutate,
deoarece, remunerarea investitorilor trebuie făcută după mărimea riscului asumat de fiecare
participant. După cum am văzut în capitolul 1.2 asociaţii sau acţionarii suportă două riscuri:
financiar şi al afacerilor, deci ei vor cere compensaţii mai mari decât creditorii, care suportă
doar riscul economic (şi acesta doar atunci când profitul brut a scăzut sub nivelul dobânzilor
datorate de firmă).
Capitalurile împrumutate vor fi remunerate indiferent dacă întreprinderea obţine sau
nu profit în timp ce capitalurile proprii vor fi remunerate numai dacă întreprinderea realizează
profit şi decide distribuirea profitului prin stabilirea unor cote părţi din acesta.
Teoria clasică a structurii financiare susţine că atât asociaţii, cât şi creditorii se tem de
o îndatorare prea mare. Când indicele datoriei creşte dincolo de un punct critic (notat în garfic
cu „A”), costul capitalului propriu sporeşte corespunzător creşterii ratei de rentabilitate cerută
21
de asociaţi, ca urmare a expunerii lor într-o măsură mai mare la riscul neonorării obligaţiilor
de plată faţă de ei, de către firmă.
Atât timp cât firma poate utiliza capitaluri ieftine, costul mediu (K) scade, atingând
nivelul minim în punctul „A”. Dincolo de acest punct, costul mediu începe să crească datorită
creşterii costurilor ambelor surse de finanţare.
Principala consecinţă a teoriei clasice este aceea că managementul financiar trebuie să
gestioneze proporţia datoriei pentru a păstra structura capitalului în punctul optim.
Teoria clasică nu oferă managerului posibilitatea concretă prin care să se găsească
acest punct optim, acest lucru necesitând încercări repetate.
22
toate combinaţiile posibile ale resurselor financiare determină un cost global identic şi că
cercetarea pentru găsirea unei structuri financiare optime ar fi zadarnică.
Concluzia la care a ajuns Modigliani şi Miller, aceea a neutralităţii structurii de
finanţare în absenţa impozitării, se bazează pe faptul că valoarea întreprinderii depinde de
profitul din exploatare şi nu de profitul net (profit net = profitul din exploatare – cheltuieli
financiare – impozite) şi pe următorul raţionament: întotdeauna, câştigul permis de
contractarea unor împrumuturi cu o rată a costului mai mică este în întregime absorbit de
costul suplimentar antrenat de prima de risc financiar cerută de asociaţii întreprinderii
îndatorate ca urmare a riscului financiar pe care îl încorporează.30
Această teorie este ilustrată grafic în Fig.4:
Costul
capitalului Kcp
Kd
D
Cp D
Fig.4. Teoria MM în ipostaza absenţei impozitului
Sursa: Dragotă, V. -coordonator - Management financiar, Editura Economică, Bucureşti,
2003, p. 153.
Din reprezentarea grafică se poate observa că, pe măsură ce firma sporeşte levierul
financiar costul global rămâne constant. Creşterea costul capitalului propriu se datorează
sporirii ratei de rentabilitate cerută de asociaţi sau acţionari, ca urmare a expunerii lor într-o
măsură mai mare la riscul neonorării obligaţiilor de plată faţă de ei, de către firmă. Dar,
beneficiul provenit din finanţarea printr-un împrumut ieftin este compensat de creşterea ratei
de rentabilitate reclamată de acţionari. Orice combinaţie posibilă a resurselor financiare va
antrena, pentru costul capitalurilor proprii şi datoriilor, evoluţii contradictorii, care tind să se
neutralizeze reciproc.
B. Ipostaza impozitării
30
Onofrei, M. – Op. cit., p. 188.
23
În aproape toate sistemele fiscale din lume (inclusiv cel românesc) există o asimetrie de
impozitare a veniturilor obţinute de investitori. Atât dobânda, cât şi cota parte din profit sunt
venituri care remunerează capitalul investit de creditori şi asociaţi. Cu toate acestea
tratamentul lor fiscal este diferit. Cotele părţi se acordă proprietarilor întreprinderii după ce
profitul întreprinderii a fost impozitat cu impozitul aferent. Cotele părţi se impun cu un alt
impozit. Dobânda este plătită în întregime fără a fi impozitată; ea se va impune doar ca profit
al bancherilor. În aceste condiţii se poate vorbi chiar de o dublă taxare a profitului
întreprinderilor repartizabil asociaţilor.31
În raport cu o întreprindere neîndatorată (100% Cp), care calculează şi plăteşte impozit la
întreg profitul din exploatare, o întreprindere îndatorată va avea de plătit un impozit diminuat.
În aceste condiţii costul total al capitalului întreprinderii se diminuează, o parte fiind
suportată de stat prin admiterea la plată a unui impozit diminuat 32. În teoria financiară acest
aspect se regăseşte sub denumirea de economie fiscală.
În studiul publicat în anul 1963, Modigliani şi Miller concluzionează că luarea în
considerare a impozitului pe profit privilegiază îndatorarea în raport cu finanţarea din fonduri
proprii, aceasta deoarece cheltuielile cu dobânzile sunt deduse din baza impozabilă, deci prin
îndatorare este posibilă creşterea valorii întreprinderii. Astfel, optimizarea structurii
financiare, în condiţiile impozitării profitului, constă în îndatorarea pe cât posibil la
maximum.
Grafic, teoria lui Modigliani şi Miller în ipostaza impozitării este reprezentată în
Fig.5:
Costul Kcp
capitalului
CMPC
Kd (1-T)
D
Cp D
Fig.5. Teoria MM în ipostaza impozitării
31
Onofrei M. – Op.cit., p. 189
32
Stancu, I. – Finanţe, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2007, p. 691
24
Sursa: Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p.
190.
Teoria modernă. Unii autori33 consideră că teoria modernă a structurii capitalului rezolvă
problemele practice cu care se confruntă teoria clasică şi evită necesitatea unor prezumţii
nerealiste din teoria Modigliani-Miller, putând fi reprezentată grafic astfel:
Costul Kcp
capitalului
i
CMPC
Kd
D
Cp D
B C
Fig.6. Teoria modernă a structurii capitalului
Sursa: Onofrei M. – Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 2004, p. 191
Conform teoriei moderne, costul datoriei rămâne constant până într-un punct critic (B)
în care, o datorie prea mare devine îngrijorătoare datorită creşterii riscului. În ceea ce priveşte
asociaţii, aceştia acceptă o sumă mai mică a datoriei, fără a se îngrijora în legătură cu
creşterea riscului de neonorare a obligaţiei de plată. Costul acţiunilor sau părţilor sociale
rămâne constant, costul mediu ponderat al capitalurilor scade. Dincolo de punctul B,
acţionarii se îngrijorează în legătură cu creşterea riscului, cerând o compensaţie suplimentară
care creşte costul părţilor sociale. Astfel costul mediu ponderat al capitalurilor devine
constant până în punctul C când cresc pretenţiile creditorilor.
33
Hoanţă, N. – Op. cit, p. 346.
25
Se obţine astfel un interval al gradului de îndatorare între punctele A şi B, în care
structura capitalului este optimă, costul mediu ponderat al capitalului fiind minim. Pentru a
obţine o valoare maximă a firmei, decidentul financiar trebuie să menţină gradul de
îndatorare în intervalul precizat.
26
BIBLIOGRAFIE
27
21. * * *www.biblioteca.ase.ro.
28