2.3. Structura financiară a întreprinderii. Ccriterii de optimizare a structurii financiare.

Prin structura financiară a unei întreprinderi se înţelege un raport existent între

finanţările sale pe TS şi finanţările pe TL şi TM. Fiecare firmă îşi stabileşte o structură obiectivă
a capitalului care constă din anumite proporţii de capital propriu, capital împrumutat pe TL şi
capital împrumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate în circuitul economic, pot
genera venituri posesorilor lor.
Pentru a lua o decizie privind structura optimă a capitalului este necesar de ţinut cont de o
serie de factori cum ar fi:
1. stabilitatea vînzărilor – o firmă care are vînzări stabile poate să folosească
capital împrumutat într-o proporţie mai mare şi poate suporta cheltuieli fixe mai
mari decît o companie ce are vînzări instabile;
2. structura competitivă – activitatea în ramură ce are perspective influenţează
profitabilitatea şi deci şi posibilitatea de a lua credite;
3. structura activelor
4. rata de creştere
5. profitabilitatea
6. impozitele
7. controlul
8. atitudinile echipei manageriale
9. atitudinea ofertantului de credit şi a agenţilor economici
10. flexibilitatea financiară.
Decizia întreprinderii privind structura financiară presupune pe de o parte alegerea
raportului dintre capital permanent şi capital pe termen scurt, iar pe de altă parte alegerea
proporţiei fiecărei surse de capital permanent din totalul pasivului bilanţului în aşa fel ca să
maximizăm valoarea întreprinderii.
Criteriile principale care caracterizează selectarea unei structuri financiare sunt:
1. Efectul de îndatorare
2. Rentabilitatea financiară
3. Capacitatea de îndatorare
(1) Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care
îl obţine agentul economic ca urmare a folosirii capitalului împrumutat. Efectul de îndatorare se
obţine comparînd rentabilitatea economică cu rata dobînzii. Dacă:
1) Re > Rd – efect de îndatorare pozitiv
2) Re < Rd – efect de îndatorare negativ
 Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu diferenţa dintre
Re şi Rd.
Re = Profit / Active
Eî = CÎ / CP * (Re – Rd)
Exemplu: O societate comercială are în vedere un proiect investiţional cu următoarele
caracteristici:
Capitalul investit se estimează la 20 mii lei, inclusiv din surse proprii 5 mii lei. R e aşteptată
este de 12% şi Rd este de 8,5%. De determinat Eî şi de apreciat situaţia.
Eî = 15 000/5000 (12% – 8,5%) = 10,5%
Randamentul final este Re + Eî = 12 + 10,5 = 22,5%.
(2) Importanţa structurii financiare decurge din rolul pe care îl are îndatorarea asupra
rentabilităţii financiare, adică asupra rentabilităţii capitalului propriu şi a riscului financiar. R f =
PN / CP
Structura financiară îndatorată implică însă şi un risc financiar sporit determinat de funcţia
cheltuielilor financiare fixe.
(3) Capacitatea de îndatorare exprimă posibilităţile întreprinderii de a primi credite care să fie
garantate şi a căror rambursare să nu creeze probleme de nesuportat. Interesaţi în stabilirea
capacităţii de îndatorare sunt:
1.întreprinderile care dorind să se împrumute în vederea finanţării unui proiect trebuie să-şi
măsoare garanţiile disponibile cît şi fluxurile financiare pozitive viitoare astfel încît
rambursarea creditelor să poată fi făcută fără dificultăţi;
2.creditorii, întrucît acordînd bani ei îşi asumă anumite riscuri (de nerambursare, de neplată
a dobânzii, de imobilizare) şi prin urmare este profund interesat să cunoască situaţia
financiară a viitorului debitor pentru a putea decide dacă acceptă cererea de credit sau nu.
Pentru aprecierea situaţiei în care se poate afla un solicitator de credite se utilizează anumiţi
indicatori cu capacitate de îndatorare:
1. Coeficientul îndatorării globale
CÎG = Datorii totale/Total Capital ≤ 2/3
Sau:
CÎG = Datorii totale / Capital propriu ≤ 2
2. Coeficientul de îndatorare la termen
CÎT = Datorii la termen/Capital permanent ≤ ½
CÎT = Datorii la termen/Capital propriu ≤ 1
3. Costul capitalului. Unul din importantele motive a gestionării efective a capitalului
este evaluarea costului lui. Costul capitalului este preţul pe care întreprinderea îl plăteşte pentru
atragerea lui din diverse surse. Importanţa evaluării costului capitalului în cadrul gestionării
procesului de formare a beneficiilor în urma activităţii financiare apreciază necesitatea calculului
corect a acestui indicator. Procesul evaluării costului capitalului se bazează pe următoarele
principii:
1.principiul evaluării preventive a costului capitalului pe elemente
2.principiul evaluării generalizate a costului capitalului. El este prezentat sub forma
costului mediu ponderat al capitalului
3.principiul comparaţiei evaluării capitalului propriu şi celui împrumutat. Pentru asigurarea
comparaţiei şi corectitudinii calculului a costului mediu ponderat al capitalului suma activelor
proprii trebuie să fie exprimată la preţul curent de piaţă. Pentru aceasta la prima etapă se
apreciază costul activelor nete a întreprinderilor care caracterizează acea parte a patrimoniului
care este formată din costul capitalului propriu. Costul activelor nete se calculează ca diferenţă
dintre costul total al activelor şi suma capitalului împrumutat. La etapa II se calculează
componenţa activelor nete ca diferenţa dintre costul activelor nete şi active operaţionale
extracirculante.

4. principiul evaluării dinamice al costului capitalului.

Din principiile enumerate rolul principal îi revine costului mediu ponderat al activelor. El
este format sub influenţa mai multor factori şi anume:
a) dobînda medie formată pe piaţă
b) accesibilitatea diverselor surse de finanţare
c) corelaţia activităţii investiţionale şi operaţionale
d) ciclul de viaţă al întreprinderii
e) nivelul riscului activităţii efectuate.

Levierul financiar şi riscul financiar

Scopul de bază al finanţelor întreprinderii este maximizarea nivelului rentabilităţii
capitalului propriu la un nivel stabilit de risc financiar. Unul din mecanismele principale de
realizare a acestui scop este levierul financiar.
Levierul financiar caracterizează întrebuinţarea mijloacelor împrumutate de către
întreprindere fapt ce influenţează schimbarea coeficientului rentabilităţii capitalului propriu,
adică el reprezintă un factor obiectiv care apare odată cu apariţia mijloacelor împrumutate şi care
îi permite să primească beneficiul suplimentar la capitalul propriu. Indicatorul ce reflectă nivelul
beneficiului suplimentar la capitalul propriu în dependenţă de volumul întrebuinţat de mijloace
împrumutate se numeşte efectul de levier financiar. El se calculează după formula:
 ELF = (1 – CIV) * (KR – MDC) * CÎ / CP, unde:
CIV – cota impozitului pe venit care este coeficientul rentabilităţii brute a activelor care se
calculează ca raport între profit brut şi costul mediu al activelor
MDC – mărimea medie a dobînzii pentru credit plătită de întreprindere pentru
întrebuinţarea capitalului împrumutat
CÎ – suma medie a capitalului împrumutat
CP – suma medie a capitalului propriu
KR – coeficientul de rentabilitate
Riscul financiar este rezultatul deciziilor de finanţare pe termen lung. El se referă la:
1.creşterea variabilă a veniturilor posesorilor de acţiuni comune;
2.creşterea probabilităţii pericolului financiar ce planează asupra proprietarilor firmei dacă
este utilizat levierul financiar.
În mod normal întreprinderea are un anumit grad de risc inerent activităţii sale. Acesta este
riscul afacerilor pe care l-au definit drept siguranţă în previziunile referitoare la veniturile
viitoare aferente activelor. Prin utilizarea acţiunilor şi datoriilor, întreprinderea concentrează
riscul afacerilor sale asupra deţinătorilor deacţiuni comune. De aici putem defini riscul financiar
ca fiind o parte din riscul acţionarilor rezultat din utilzarea levierului financiar.