Capitolul I : Cercetare teoretică

1.1 Structura capitalului întreprinderii

Fenomenele și procesele economice desfășurate în întreprindere sunt rezultatul unor acte

conștiente care urmăresc, îndeosebi, menținerea și dezvoltarea piețelor de desfacere. Astfel,
deciziile nasc numeroase fluxuri care pot avea o substanță materială reală concretizată în
bunuri și servicii supuse schimbării juridice apartenenței sau pot fi fluxuri monetare și
financiare apărute.
Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter: tehnic-productiv, social și
economic, între structurile de relații de natură externă, furnizori, clienți, bănci și de natură
internă structurile organizatorice și funcționale proprii desfășurate pentru atingerea
obiectivului său. Având scopul de a produce bunuri sau presta servicii solicitate de piață.
Întreprinderea își constituie sau sporește capitalul total, prin emiterea de acțiuni, obligațiuni și
contractarea de credite bancare sau capitalizarea unei părți din rezultatele obținute în creșterea
activității, câștigată de legăturile ei cu piața financiară și bancară.
Noţiunea de capital apare în secolul al XII-lea şi a circulat sub diverse sensuri ca fond, stoc
de mărfuri, masă de bani etc. Conţinutul modern al noțiunii de capital a fost introdus de
economistul francez A.J. Turgot.
Prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor de înființare a
infrastructurii necesare, până la obţinerea de bunuri, lucrări sau servicii, care sunt destinate
vânzării.
Clasificarea capitalurilor se poate face după următoarele criterii:
-după modul in care participă la procesele economice:
*Capital fix : reprezintă totalitatea investițiilor în active imobilizate ale unei întreprinderi,
cum ar fi proprietăți, utilaje, echipamente, terenuri și clădiri, care sunt utilizate pe termen lung
în activitatea de afaceri și au o durată de viață mai mare de un an . Acesta se amortizează în
timp și contribuie ca creșterea capacității de producție și la reducerea costurilor.
*Capitalul circulant : reprezintă sursele financiare disponibile sau care pot fi rapid
disponibile ale unei întreprinderi , cum ar fi stocurile, conturile curente și creanțele. Aceste
sunt utilizate pentru a susține activitatea de afaceri curentă și pentru a acoperi cheltuielile și
obligațiile curente. Este important pentru o întreprindere deoarece asigură flexibilitatea
necesară pentru a face față fluctuațiilor în activitatea de afaceri și pentru a răspunde cerințelor
pieței.
-după conținutul lor:
*Capitalul economic: reprezintă totalitatea valorilor și bunurilor înfățișate în partea de activ a
bilanțului , cât și sub forma obligațiilor și a drepturilor de proprietate din pasivul bilanțier.
*Capitalul permanent : format din capitalurile proprii ale întreprinderii, la care se adaugă
datoriile pe termen mediu și lung.
*Fondul de rulment : este destinat finanțării activelor circulante.
-după forma de proprietate:
*Capitalul propriu : reprezintă suma totală a activelor unei companii minus datoriile sale .
Este considerat un indicator important al solvabilității și înfățișează proprietatea netă a
întreprinderii.
În structura capitalului propriu deosebim:
- Capitalul social;
- Primele de capital
- Rezervele;
- Rezultatul reportat și rezultatul curent al exercițiului financiar.
 Capitalul social
Capitalul social reprezintă totalitatea fondurilor puse la dispoziție de acționari pentru
finanțarea unei întreprinderi. Acesta poate fi construit din acțiuni emise de către companie și
poate fi folosit pentru a finanța activitățile și investițiile acesteia.
Valoarea nominală a tuturor acțiunilor sau părților sociale începe cu valoare aportului în
natură. Capitalul social îşi atestă dreptul de profitului net repartizat pentru majorarea
capitalului sau alte operații. Părțile sociale sau acțiunile pot fi evaluate la următoarele valori:
 Valoarea nominală reprezină raportul dintre valoarea capitalului social și numărul
de titluri emise . (părți sociale sau acțiuni);
 Valoarea de piață este valoarea de vânzare-cumpărare a titlurilor stabilită prin
negociere la bursa de valori , pe baza raportului dintre cerere si ofertă.
 Prețul de emisiune este prețul la care acțiunile unei întreprinderi sunt emise și
oferite spre vânzare pentru prima oară pe piața de capital . Influențează valoarea de
piață a companiei și poate afecta percepția investitorilor asupra acesteia.
 Valoarea financiară este valoarea pe care o înreprindere o atribuie unui activ sau
a unui portofoliu de active , bazat pe calculele financiare și estimări ale viitoarelor
venituri sau creșteri de valoare.
¿
Valoare financiară di vi d en t di s t r i b ui t pea cț i u ne
r a t a me di ea d o b î n z i i pe p i a ț ă

 Valoarea de randament se referă la profitulobținut de la investiție , exprimat ca

procent din valoarea investiției inițiale.
¿
VR d i v i d e n t d i s t r i bu i t p e a c ț i u n e +c o t a p a r t e d i n p r o f i t
î n c o r p o r a t ă î nr e z e r v e
r a t a m e d i e a d o b â n z i i pe p i a ț ă

 Valoarea contabilă (bilanțieră) rezultă raportul dinte activul net și numărul de

titluri.

Activul net = Activ total – Datorii

Primele de capital

Primele de capital reprezintă suma de bani plătită de un investitor pentru a deține o

participație în capitalul unei întreprinderi .

Rezervele

Rezervele se constituie în scopul capitalizării unei părţi prin profitul realizat, în vederea
creşterii gradului diferenței financiare. Întreprinderile dispun de anumite provizioane și
fonduri care folosesc la finanțarea permanentă.

Rezultatul reportat

Rezultatul reportat reprezintă rezultatul financiar din perioadele precedente , unde acționarii
nu s-au decis ce destinație să îi acorde .(profit nedistribuit sau pierdere)

*Capitalul împrumutat : este suma de bani obținută prin împrumuturi sau datorii, cum ar fi
îmrumuturi bancare, obligațiuni sau linii de credit. Acesta este utilizat pentru a finanța
investițiile și activitățile întreprinderii și trebuie rambursat la scadența cu dobânzi.
 Creditul bancar pe termen mediu și lung

Reprezintă un împrumut care se obține de la o bancă comercială ce trebuie rambursat pe o

perioadă mai mare de un an. Acest credit constitue o sursă importantă de finanțare a unei
întreprinderi ce asigură un grad mai mare de siguranță . Perioada pentru acordarea acestor
împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu între 1 și 5 ani , iar a creditului pe
termen lung peste 5 ani. Majoritatea creditelor pe termen mediu și lung sunt garantate prin
ipotecarea unor bunuri aflate în patrimoniul împrumutatului.

Factorii ce trebuie luați în considerare de către cel care a solicitat creditul sunt:

-cheltuieli cu dobânda ;

-modalitățile și termenele de rambursare a creditului;

-garanțiile solicitate de creditor.

Creditul obligatar

Obligațiunea reprezintă un titlu de credit pe termen lung , care este emis de către o instituție
publică sau o societate pe acțiuni , a cărei rambursare este garantată prin ipoteci sau bunuri
materiale.

Leasingul

Este o formă de finanțare pe termen mediu și lung a unui activ în care proprietarul acestuia
îl închiriază în schimbulunui preț lunar sau anual. În acest mod leasing-ul poate utiliza activul
sau proprietatea fără a fi necesar să o cumere, iar la sfârșitul perioadeide leasing, leasing-ul
poate returna activul, poate opta pentru a-l achiziționa sau să reînoiască contracul de leasing.
Leasingul înregistrează două forme principale: leasing financiar și leasing operațional.

Leasingul financiar este o formă de finanțare prin care o companie poate obține utilizarea
unui activ (de exemplu, un echipament, o mașină sau un imobil) fără a fi necesară
achiziționarea acestuia. În schimb, compania plătește o chirie regulată, iar la finalul perioadei
de leasing, poate achiziționa activul la un preț stabilit anterior. Leasingul financiar este uneori
utilizat pentru a evita angajarea de datorii sau pentru a menține fluxul de numerar al unei
companii.

Leasingul operațional reprezintă un acord de închiriere a unei proprietăți (de obicei un

activ sau un echipament) între proprietar (leasing-ul) și utilizator (închiriant). Utilizatorul
plăteste o rată lunară pentru dreptul de utilizare a proprietății pe o perioadă prestabilită, fără a
deveni proprietar al acesteia. La sfârșitul perioadei de leasing, utilizatorul poate opta pentru a
returna proprietatea sau a o achizitiona la un pret pre-stabilit.
1.1 Gestiunea financiară a întreprinderii. Situații financiare anuale ale
întreprinderii

Gestiunea financiară este procesul de planificare, control și evaluare a cheltuielilor și

veniturilor unei organizații. Ea este esențială pentru îndeplinirea obiectivelor financiare ale
unei afaceri, cum ar fi creșterea profitului, menținerea solvabilității și maximizarea valorii
pentru acționari. Gestiunea financiară implică identificarea surselor de finanțare, stabilirea
bugetelor, controlul cheltuielilor și optimizarea utilizării resurselor. Este un proces continuu
care necesită o evaluare constantă a performanței financiare și ajustări în consecință. De
asemenea, gestiunea financiară implică luarea de decizii informate cu privire la investiții,
împrumuturi și plăți. În ansamblu, gestiunea financiară este un factor esențial în asigurarea
succesului unei afaceri pe termen lung.

Piețe ale
activelor
financiare

Instrumente Instituții
de plată, de financiare
finanțare și Întreprinderea specializate
de acoperire

Variabile
Procedee
juridice de de
reglare reglare

Fig.1 Mediul financiar al întreprinderii

Această reprezentare arată că , în cazul oricărei întreprinderi, gestiunea financiară trebuie să

asigure cunoașterea instrumentelor sau activelor financiare, a variabilelor și procedeelor de
reglare , să coordoneze operațiunile financiare și să stăpânească relațiile cu partenerii
financiari și cu piețele care au implicații în activitatea întreprinderii.
Principalele surse de informații interne privind decizia financiară sunt situațiile financiare
anuale ale unei întreprinderi . Acestea sunt:
- Bilanțul ;
- Contul de profit și pierdere;
- Situația mofificărilor capitalului propriu;
- Situația fluxurilor de trezorerie.
 Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ,
datorii și capital propriu ale entității la sfârșitul exercițiului financiar, precum și în celelalte
situații prevăzute de reglementările legale în vigoare, conform definiției date de O.M.F.P.
1802/2014.
Fiind documentul ce caracterizează situația economică a entității, bilanțul contabil oferă
informații despre operațiunile de gestiune și a celor de capital unde poate fi clasificată
activitatea întreprinderii. Bilanțul în sine nu poate oferi o imagine completă asupra situației
unei entități , răspunzător pentru modul de utilizare a informațiilor bilanțului contabil este
analistul financiar ce are rolul de performanță și reușita deciziilor privind evoluția unei
entități.

ACTIV PASIV

Active imobilizate: Capilauri proprii

 Imobilizări necorporale Provizioane
 Imobilizări corporale Datorii pe termen lung
 Imobilizări financiare
Active circulante:
 Stocuri
 Creanțe Datorii pe termen scurt
 Investiții pe termen scurt
 Disponibilități
Cheltuieli în avans Venituri în avans

Total ACTIV Total PASIV

Fig.2 ”Bilanț Contabil”

Informațiile prezente în bilanțul contabil nu sunt suficiente pentru caracterizarea situației

financiare dar și a rentabilității unei întreprinderi , astfel se exercită corectarea bilanțului
contabil și întocmirea bilanțului financiar, dar și a bilanțului funcțional.
Corecțiile aduse asupra bilanțului contabil sunt:
Corecții asupra activului :
- Eliberarea activelor care nu vor mai genera fluxuri financiare , respectiv acestea se
scad din activul bilanțului și în același timp cu aceeași valoare din capitalurilr proprii;
- Eliminarea fondului comercial pozitiv din componentul activelor imobilizate și
diminuarea în același timp a capitalurilor proprii;
- Tratarea cheltuielilor ăn avans ca active circulante;
- Eliminarea avansurilor spre decontare și includerea lor în categoria creanțelor.
Corecții asupra resurselor :
- Tratarea veniturilor în avans ca datorii pe termen scurt sau pe termen lung;
- Tratarea subvențiilor drept componente a capitalurilor proprii sau eliminarea lor;
- Tratarea provizioanelor pentru drepturi și cheltuieli drept datorii pe termen lung sau
scurt;
- Tratarea fondului comercial negativ drept component a capitalurilor peoprii.
 Bilanțul financiar reprezintă raportul care reflectă poziția financiară a entității , ce cuprinde
informații despre activele, datoriile și proprietățile unei organizații, precum și despre modul în
care acestea s-au schimbat în timp . Bilanțul financiar poate fi utilizat de către investitori,
creditori, manageri sau autorități fiscale pentru a evalua soliditatea financiară a unei
întreprinderi și capacitatea sa de a îndeplini obligațiile financiare.
Structurarea bilanțului financiar se prezintă astfel:

ACTIVE PASIVE
Alocări permanente Resurse permanente
AI > 1 an Captaluri proprii
AC > 1 an (utilizare mai mare de 1 an ) Datorii cu scadență > 1 an
Alocări temporare Resurse temporare
AC net < 1 an Datorii cu scadență mai mică de 1 an
IF < 1 an (credite bancare pe termen scurt)
Disponibilitățile

Bilanțul funcțional este un alt instrument de evaluare a performanțelor unei întreprinderi,

prin compararea cheltuielilor cu veniturile, deasemenea se bazează pe principiul contabil al
verificării, prin care se asigură echilibrul dintre activ și pasiv. Acesta oferă o imagine clarăa
situației financiare a unei entități la un moment dat și poate fi utilizatpentru a identifica
problemele și pentru a lua măsuri în a le rezolva.
Realizarea bilanțului funcțional se face după repartizarea profitului având în vedere
următoarele:
- Activele sunt înregistrate la valoarea lor brută;
- Bunurile deținute în leasing operațional, locație de gestiune sau închiriate se
înregistrează la active stabile și surse stabile;
- Activele ciclice de exploatare (stocuri creanțe aferente exploatării)se diferențiază de
active ciclice în afara exploatării (creanțe diverse, creanțe fiscale);
- Sursele ciclice se împart în surse ciclice de exploatare și surse ciclie din afara
exploatării;
- Provizioanele și amortizarea se înregistrează în pasivul bilanșului , la resurse stabile;
- Efectele scontate și neajunse la scadență majorează în activ creanțele din exploatare și
surse ciclice din afara exploatării.
Bilanțul funcțional se reprezintă în următorul tabel:

ACTIV PASIV
1. Active stabile 1. Resurse stabile
2. Active de exploatare 2. Resurse din exploatare
3. Active din afara exploatării 3. Resurse din afara exploatării
4. Pasive de trezorerie

Atunci când se analizează un bilanț , trebuiesc urmărite următoarele :

1. Lichiditatea activelor ce constă în rapiditatea în care activele pot fi transformate în
numerar, astfel activele circulante sunt cele mai lichide ce pot fi transformate ăn
numerar ăn perioada de 1 an de la data bilanțului. Pe de altă parte activele imobilizate
sunt cel mai puțin lichide.
2. Structura de finanțare
3. Valoarea contabilă versus valoarea de piață
 Valoarea contabilă este valoarea atribuită unui activ înregistrat în bilanț prin costul de
achiziție pentru bunurile cumpărate cu titlu oneros, pentru valoarea de aport , valoarea justă a
bunurilor obținute gratuit și costul de producție a bunurilor obșinute în regie proprie
Valoarea de piață este prețul unui activ ce este valorificat pe piață, astfel că atunci când
valoarea contabilă este mai mare decât valoarea de piață se produce o subevaluare întrucât
piața financiară estimează entitatea sub valoarea declarată în situațiile financiare , astfel că
piața a pierdut încrederea în capacitatea entității de a mai genera profituri viitoare și cash-
flow.
O altă situație dintre relația dintre valoarea contabilă și valoarea de piață este atunci
când valoarea contabilă este mai mică decât valoarea de piață reprezentând piața financiară
atribuind o valoare mai mare entității datorită capacității activelor de a genera profit. Însă dacă
există situația în care cele două valori sunt egale, piața financiară nu are argumente în a da
crezare că activele entității sunt mai valoroase sau nu decât cele prezentate în bilanț.
Contul de profit și pierdere (CPP) este un document financiar important care prezintă
veniturile și cheltuielile unei entități pe o perioadă de timp determinată, de obicei pe un an
fiscal. Scopul principal al acestuia este de a ajuta la determinarea profitului sau pierderii
înregistrate în cadrul unei înteprinderi și de a oferi o imagine de ansamblu a activității
financiare a acesteia. Contul de profit și pierdere poate fi utilizat de către proprietari,
manageri, investitori și creditori pentru a evalua performanța financiară a unei companii,
precum și pentru a lua decizii de afaceri informate. De exemplu, investitorii pot utiliza acest
document financiar pentru a evalua potențialul de profit al unei companii, înainte de a decide
dacă să investească sau nu în aceasta.
Este structurat în două secțiuni principale: veniturile și cheltuielile. Veniturile includ
orice sume primite de către o companie, precum vânzările de produse sau servicii, încasările
din dobânzi și investiții, etc. Cheltuielile includ orice sume plătite de către o companie,
precum costurile de producție, salariile angajaților, cheltuielile cu chiria și utilitățile, etc.
După ce toate veniturile și cheltuielile sunt adunate, profitul sau pierderea este determinat prin
scăderea cheltuielilor totale de la veniturile totale. Dacă veniturile totale sunt mai mari decât
cheltuielile totale, compania înregistrează un profit. Dacă cheltuielile totale sunt mai mari
decât veniturile totale, întreprinderea înregistrează o pierdere, astfel este un instrument
valoros pentru a evalua performanța financiară a unei entități în luarea deciziilo cu privire la
investiții și afaceri.
Un flux de numerar, cunoscut și sub denumirea de cash-flow sau flux de trezorerie
reprezintă încasările și cheltuielile unei companii sau ale unei persoane fizice pe o perioadă
determinată. Monitorizarea fluxurilor de numerar este importantă pentru a înțelege când se pot
face investiții sau când este necesară o strategie de austeritate. Fluxurile pozitive de numerar,
cum ar fi încasările din vânzări sau veniturile din dobânzi, indică o situație financiară
sănătoasă, în timp ce fluxurile negative de numerar, cum ar fi cheltuielile pentru investiții sau
plata datoriilor, pot indica probleme financiare.
Este important să se țină cont de fluxurile de numerar din trecut, prezent și viitor pentru
a face previziuni financiare precise. Analiza fluxurilor de numerar poate ajuta la identificarea
surselor de încasări și a cheltuielilor, precum și la luarea deciziilor în ceea ce privește
utilizarea resurselor financiare.

1.1 Decizii financiare. Decizii de investiții. Criterii de opțiune în luarea

deciziilor.

Gestiunea financiară cuprinde trei etape de bază :

- Deciziile financiare ;
- Operațiunile financiare;
 - Organizarea activității financiare.
Deciziile financiare sunt cruciale pentru gestionarea resurselor financiare ale unei
organizații. Acestea includ determinarea mixului de resurse de finanțare, investițiile, plata
dividentelor, obținerea de fonduri suplimentare și gestionarea riscului financiar. Deciziile
financiare au un impact semnificativ asupra performanței financiare a unei organizații pe
termen scurt și lung. Este important să se ia decizii bazate pe informații complete și precise,
cu un accent pe atingerea obiectivelor financiare și maximizarea valorii pentru acționari.
I. După ”dorizontul de timp ” , deciziile financiare se clasifică astfel:
- Decizii strategice sunt esențiale pentru stabilirea direcției și succesul pe termen lung al
unei organizații. Este important să se evalueze cu atenție impactul acestor decizii și să
se ia in considerare toate informațiile relevante, incluzând analiza pieței, tendințele și
concurența.
- Decizii tactice sunt decizii care se concentrează pe implementarea strategiilor pe
termen scurt și contribuie la realizarea obiectivelor pe termen lung ale organizației .
Este important să se evalueze constant aceste decizii și să se facă ajustări in funcție de
circumstanțele sau obiectivele schimbate.
I. După ”natura lor”, deciziile financiare se grupează astfel:
- Decizii de investiții;
- Decizii de finanțare;
- Decizii de dividend.
Investiția reprezintă plasarea unui capital sau a unui bun într-o activitate sau într-un
proiect cu scopul de a obține un profit sau un venit pe termen lung. Investițiile pot fi făcute în
diferite forme, cum ar fi imobiliare, acțiuni, obligațiuni, fonduri mutuale sau alte instrumente
financiare.Acestea pot oferi avantaje, cum ar fi creșterea capitalului, diversificarea
portofoliului și generarea de venituri. De asemenea, ele pot fi asociate și cu riscuri, cum ar fi
fluctuațiile pieței sau incertitudinea economiei. Este important să se evalueze cu atenție
potențialul de profit și riscurile fiecărei investiții înainte de a face o alegere. Astfel este
important să se țină cont de obiectivele financiare individuale, precum și de perioada de timp
disponibilă pentru investiție.
Deciziile de investiții sunt importante privind alocarea de capital către proiecte sau
activități cu scopul de a genera profit pe termen lung. Este important să se evalueze cu atenție
potențialul profit, riscurile și costurile asociate cu fiecare oportunitate de investiții și să se ia
decizii informate. Acestea includ :
-evaluarea oportunităților de investiții și a potențialului de profit.
-Alegerea proiectelor în care se vor investi fondurile.
-Structurarea finanțării. Decizia cu privire la structurarea finanțării, cum ar fi aportul propriu
sau obținerea de împrumuturi sau investiții străine.
-Monitorizarea performanței. Decizia cu privire la monitorizarea și evaluarea performanței
investițiilor pe parcurs.
-Realizarea. sau menținerea investițiilor pe termen lung.
In afara deciziilor de investiții, întreprinderea poate adopta în anumite momente și decizii de
dezinvestire. Aceste sunt decizii strategice privind abandonarea sau vinderea unor investiții
sau active ale unei organizații, fiind luate pentru a îmbunătați performanța financiară sau
pentru a se concentra pe alte oportunități mai promițătoare.
În luarea deciziilor de investiții se mai pot folosii două criterii de opțiune fără actualizare
și pe baza actualizării.
Criterii de opțiune în luarea deciziilor de investiții fără actualizare

1.Criteriul Costului
 Criteriul este un factor important în luarea deciziitor de investiții, deoarece influențează
direct rentabilitatea proiectului și, prin urmare, decizia de a investi sau nu . Acesta include
cheltuieli legate de achiziția activelor necesare proiectului, precum și costurile operaționale și
de întreținere. Se aplică atunci când se decide înlocuirea imobilizărilor corporale uzate.
Așadar se v-a lua decizia de a investi când compania v-a realiza economii la costurile de
producție (E) și spor al randamentului activelor.
În determinarea aplicării criteriului costului presupune parcurgerea a 2 etape, si anume
determinarea depășirii costului de producție folosind diferența între suma cheltuielilor de
exploatare ale vechiului activ și raportul dintre valoarea contabilă netă și durata normală
rămasă de funcționare a imobilizării corporale:
E > 0 => economie a costurilor de producție , astfel proiectul se acceptă;
Atunci se determină randamentul investiției prin formula :
¿
ηi E ¿ V I 1−V C N 0 ¿
¿
100

- ni > n AI => proiectul de ivestiții se acceptă.

- ni < n AI => proiectul de investiții se respinge.
E < 0 => depășire a costurilor de producție , astfel proiectul se respinge .

2. Criteriul ratei medii a rentabilității

Se calculează prin împărțirea profitului net al ăntreprinderii la totalul activelor sale și

exprimă cât de eficientă este utilizarea activelor într-o perioadă de timp specifică. Valorile
mari ale criteriului mediu al ratei de rentabilitate indică o performanță financiară puternică, ăn
timp ce valorile mici pot indica probleme cu utilizarea activelor sau cu generarea de profit.
Acesta se calculează prin formula :
Ṝ
¿
P be x p l
* 100
I

- Ṝ > orice Ro calculată la un nivel de comparație proiectul se acceptă;

- Ṝ < orice Ro calculată la un nivel de comparație proiectul se respinge.

1. Criteriul duratei de recuperarea capitalului investit

Prezintă interes în special pentru investitori, durata de recuperare exprimă perioada de timp
necesară pentru a se recupera capitalurile inițiale investite din veniturile nete realizate:
¿
- Dacă cash-flowurile sunt egale: Dr VI ;
C Fa
- Dacă cash-flowurile anuale diferă de la un an la altul , determinăm durata de
recuperare pas cu pas comparând la finalul fiecărui exercițiu financiar , investiția
rămasă de recuperat cu cash-flowul anului următor.Dacă Irn < CFn+1- se determină
durata de recuperare astfel: Dr = n + Ir¿12¿CFn+1¿
¿
¿
Criterii de opțiune pentru investiții pe baza actualizării

Actualizarea este acțiunea de a aduce în stare de compatibilitate în momentul actual alunei

sume de fluxuri de trezorerie viitoare știind că o sumă obținută în viitor are o altă putere de
recuperare decât cea investită în momentul optării pentru investiție datorotă, în principal
influenței inflației. Cele mai importante criterii de opțiune cu actualizare sunt:
- Valoarea actualizată netă (VAN): este criteriul care răspunde opțiunii de bază a
factorului financiar a entității.(maximizarea valorii întreprinderii). Cu cât se investește
mai mult rentabilitatea obținută la ultimul nivel este mai slab. Fomula de determinare
este:
n i=1 C Fi
VAN=
∑ ¿¿¿
¿
Dacă VAN >0 => proiectul de investiții se acceptă.
Dacă VAN <0 => proiectul de investiții se respinge.

- Indicele de rentabilitate(IR): se folosește de regulă când 2 sau mai multe proiecte de

investiție necesită alocări de fonduri inițiale ilegale. Formula prin care se calculează
indicele de rentabilitate este:
V AN
IR= I
+¿ 1
- Rata de rentabilitate (RIR): este rata de actualizare pentru care valoarea actualizată
netă este nulă. Se calculează cand VAN=0 .Astfel, calculul ratei de rentabilitate se
bazează pe ipoteza că fluxurile de numerar viitoare pot fi reinvestite constant la
această rată de rentabilitate.

Deciziile de finanțare se referă la stabilirea surselor de finanțare necesare pentru a susține

activitatea unei organizații și a îndeplini obiectivele sale. Acestea sunt importante pentru
menținerea și creșterea performanței financiare și a vânzărilor. Decizia de finanțare poate fi
prin două moduri :
-Decizia de finanțare prin fonduri proprii se referăla decizia unei companii de a finanța
activitățile sale prin intermediul resurselor proprii, cum ar fi profitul acumulat sau veniturile
din vânzări, fără a obține fonduri externe prin împrumut sau emisiune de acțiuni. Acest tipde
finanțare poate fi mai sigur și mai stabil decțt finanțarea externă,dar poate limita capacitateade
creștere rapidă a companiei.
-Decizia de finanțare prin angajamente la termen se referă la decizia unei companii de a
obține finanțare prin emiterea de instrumente financiare pe termen lung, cum ar fi abligațiuni
sau certificate de depozit. Acest tip de finanțare poate oferi companiei acces la sume
importante de capital, dar poate im plica costuri ridicate, cum ar fi dobânzi sau comisioane.
De asemenea poate fi necesară garantarea cu active ale companiei și poate fi afectatăde
fluctuațiile piețeisau ale ratingului de credit al întreprinderii.
Deciziile de dividend este luatăde către conducerea unei entități și poate fi influențată de
mai mulți factori, cum ar fi performanța financiară, stratega de afaceri a entității, necesitatea
de a acumula fonduri pentru investiții viitoare și regulamentele fiscale . Scopul final al acestei
decizii este de a maximiza valoarea pentru acționari.
 -autofinanțare;
Surse
-majorări de capital;
Prin fonduri interne
-conversiunea
proprii
datoriilor;
-aport în natură.
Decizia de Surse
finanțare externe
-credite
credite bancare;
Prin
-împrumuturi obligatare;
angajamente
-emisiune de acțiuni.
acțiuni
la termen

Fig.3 ”Reprezentarea deciziei de finanțare

Componentele esențiale ale deciziilor de finanțare includ:

1. Structura de finanțare se referă la raportul optim dintre datorii și capitaluri proprii
folosite pentru a finanța activitatea unei organizații. Aceasta include deciziile privind sursele
de finanțare, cum ar fi credite bancare, emisiuni de obligațiuni sau aportul de capital propriu.
Structura de finanțare influențează costul total al finanțării, riscul finanțării și flexibilitatea
finanțării.
Organizațiile care au o structură de finanțare mai concentrată pe datorii pot avea un cost
mai scăzut al finanțării, dar în același timp pot fi mai expuse riscului de neplată sau
fluctuațiilor prețurilor. Pe de altă parte, organizațiile care au o structură de finanțare mai
concentrată pe capitaluri proprii pot avea un cost mai mare al finanțării, dar în același timp pot
fi mai flexibile în cazul unui eveniment neprevăzut.
Este important să se aleagă o structură de finanțare adecvată pentru a îndeplini obiectivele
organizației și a se asigura că se utilizează sursele de finanțare optimale. Deciziile privind
structura de finanțare sunt esențiale pentru menținerea stabilității financiare și a performanței
pe termen lung a unei organizații.
¿ ¿
Structura financiară F i na n ț ă r i pet e r me nsc u r t R es ur sed et re zor e r ie
2F in a n ț ă r i p e t e r m en m ed i u ș i l un g Ca p i t a l p e r m a n e n t
a întreprinderii

2.Sursele de finanțare se referă la modalitățile prin care o organizație poate obține

fonduri pentru a-și susține activitățile și a îndeplini obiectivele. Principalele surse de finanțare
sunt:
-Capital propriu: includ banii investiți de proprietari, cum ar fi acționarii unei companii.
-Credite bancare: organizațiile pot obține împrumuturi de la bănci pentru a finanța activitatea.
-Obligațiuni: organizațiile pot emite obligațiuni pentru a obține finanțare pe termen lung.
-Investitori instituționali: cum ar fi fondurile de pensii sau fondurile de investiții, care pot
oferi finanțare în schimbul unui randament sau participare la profit.
-Venituri din activitate: organizațiile pot finanța activitatea prin generarea de venituri din
activitate, cum ar fi vânzări sau servicii.
Organizațiile trebuie să evalueze fiecare sursă de finanțare în funcție de costul și riscul
asociat, precum și de capacitatea de a îndeplini obiectivele. Alegerea sursei potrivite de
finanțare poate avea un impact semnificativ asupra costului total al finanțării, riscului
finanțării și flexibilității finanțării.
ostul finanțării se referă la costul real asociat cu obținerea și utilizarea fondurilor pentru a
finanța activitățile unei organizații. Costul finanțării poate include dobânzi, comisioane, taxe
și alte cheltuieli legate de obținerea și utilizarea surselor de finanțare.
3.Costul finanțării este important pentru o organizație deoarece poate avea un impact
semnificativ asupra rentabilității și a valorii acțiunilor. O organizație care are un cost mai mic
al finanțării poate avea un profit mai mare și poate oferi un randament mai bun acționarilor
decât o organizație cu un cost mai mare al finanțării. Costul finanțării poate fi influențat de
mai mulți factori, cum ar fi nivelul de risc asociat cu activitățile organizației, solvabilitatea și
stabilitatea organizației, calitatea surselor de finanțare și condițiile de pe piață. O organizație
trebuie să evalueze cu atenție costul finanțării și să aleagă sursele de finanțare adecvate pentru
a minimiza costul total al finanțării.
4.Riscul finanțării se referă la posibilitatea ca organizația să nu poată îndeplini obligațiile
financiare legate de sursele de finanțare utilizate. Acest risc poate apărea din cauza
incertitudinii legate de viitor, cum ar fi fluctuațiile pieței sau evenimente neprevăzute care pot
afecta capacitatea organizației de a genera venituri sau de a îndeplini obligațiile financiare.
Riscul finanțării poate afecta negativ performanța financiară a unei organizații, ducând la
pierderi sau la dificultăți în a îndeplini obligațiile financiare. De aceea, este important ca
organizațiile să evalueze cu atenție riscul asociat cu diferitele surse de finanțare și să aleagă
sursele care oferă un echilibru adecvat între costul finanțării și nivelul de risc.
În plus, organizațiile trebuie să ia măsuri pentru a gestiona și a minimiza riscul finanțării,
cum ar fi diversificarea surselor de finanțare, stabilirea de politici de gestionare a riscului
financiar și monitorizarea regulată a performanței financiare. Prin adoptarea acestor măsuri,
organizațiile pot reduce riscul finanțării și își pot îmbunătăți performanța financiară pe termen
lung.
5.Flexibilitatea finanțării se referă la capacitatea unei organizații de a-și modifica
structura de finanțare sau sursele de finanțare în funcție de necesitățile sau schimbările din
afaceri. Aceasta poate include capacitatea de a obține suplimentar finanțare atunci când este
necesară, de a înlocui sursele de finanțare existente cu altele mai avantajoase sau de a
modifica maturitatea obligațiilor financiare.
Flexibilitatea finanțării este importantă pentru că poate ajuta la adaptarea la schimbările
din piață sau la necesitățile interne ale organizației, cum ar fi dezvoltarea de noi produse sau
servicii sau expansiunea în noi piețe.
Organizațiile pot crește flexibilitatea finanțării prin diversificarea surselor de finanțare,
prin stabilirea de linii de credit disponibile și prin menținerea unei situații financiare solide.
De asemenea, acestea ar trebui să evalueze regulat performanța financiară și să ia măsuri
pentru a se adapta la schimbările din piață sau la necesitățile interne ale afacerii.
În general, flexibilitatea finanțării poate oferi organizațiilor un grad mai mare de
siguranță și stabilitate financiară pe termen lung și poate contribui la creșterea performanței
financiare.