CAPITOLUL1: SURSE PROPRII DE FINANȚARE A UNEI AFACERI

1.1 Capitaluri proprii, rezerve , profit

CAPITALUL este, în esență, orice formă de bogație folosită pentru producerea

unei bogații mai mari a firmei. El se găsește într-o afacere sub diferite forme: numerar;
stocuri; utilaje și echipamente. De exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri
materiale, utilajele și echipamentele sunt folosite pentru realizarea de produse necesare
satisfacerii anumitor cerințe. Venitul obținut din vânzări va fi folosit pentru achiziționarea
unei cantități mai mari de materii prime pentru o posibilă extindere a activității sau pentru
cumpărarea unor echipamente suplimentare. Ciclul continuă, capacitatea întreprinderii
(și eventual rentabilitatea) crescând până se atinge punctul diminuării veniturilor
marginale. În acest fel, capitalul inițial al patronului a contribuit la obținerea unei bogații
suplimentare atât pentru întreprindere cât și pentru societate în general.
Managerii financiari identifică în mod obișnuit trei categorii principale de necesități de
capital: capital fix; capital de lucru; capital suplimentar.
Capitalul fix este necesar achiziționării fondurilor fixe ale întreprinderii. Aceste
fonduri sunt destinate producerii de bunuri și prestării de servicii nu și vânzării. Clădirile,
echipamentele, mașinile nu sunt transformate în numerar în timpul derulării afacerii,
astfel încât banii investiți în aceste active fixe tind să fie "înghețați", deoarece nu sunt
folosiți pentru alte scopuri.
Cantitatea de bani necesari nu se rezumă doar la sumele necesare închirierii unui
magazin, achiziționării de echipamente și cumpărării stocului inițial. Există multe alte
costuri care cer cantități considerabile de bani.
Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, întreprinzătorii trebuind să le
susțină până când vor aduce venituri. De asemenea, ei trebuie să finanțeze creditele
clienților până când se vor realiza noi venituri.
Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezintă fondurile temporar
necesare derulării activităților pe termen scurt. El poate fi determinat ca diferență între
activul și pasivul curent. Necesarul de capital circulant se datorează fluxului de casă
neuniform cauzat de fluctuațiile sezoniere normale. Schimbările neprevăzute ale cererii,
vânzările pe credit și sezonalitatea sunt cauze frecvente ale variației fluxului de numerar
al oricărei firme mici.
Fondul de rulment este folosit în mod normal pentru achitarea notelor de plată,
finanțarea vânzărilor pe credit, plata salariilor, precum și pentru unele situații
neprevăzute. Creditorii fondului de rulment speră ca patronul să obțină un numerar
superior pentru asigurarea rambursării împrumutului la sfârșitul ciclului de
producție/vânzare.
Capitalul suplimentar este destinat extinderii afacerii sau modificării obiectului
principal de activitate al acesteia. Creditorii capitalurilor suplimentare acordă împrumutul
pentru aceleași motive ca aceia ale capitalului fix.
Întreprinzătorul trebuie să evidențieze distinct cele trei categorii de capital în cadrul
planificării financiare. Deși ele sunt interdependente, fiecare are surse de finanțare
proprii și efecte distincte atât asupra afacerii cât și asupra creșterii pe termen lung a
acesteia.

1
 REZERVELE reprezintă surse ale societăţilor comerciale constituite pe baza
rezultatelor pozitive obţinute în activitatea de exploatare, primelor de emisiune,
diferenţelor din reevaluare, diferenţelor din răscumpărarea acţiunilor proprii şi din alte
resurse.
Ele se mai numesc și profituri capitalizate şi au rolul de a conserva capitalul social.
Contabilitatea financiară reflectă şi delimitează rezervele constituite în următoarele
categorii: rezerve legale, rezerve pentru active proprii, rezerve statutare şi alte rezerve.
a) Rezervele legale se constituie, potrivit legii în vigoare şi sunt destinate protejării
capitalului social. Ele se constituie la sfârşitul anului, obligatoriu, în cotă de 5% din
profitul brut contabil, anual, până când ating 20% din capitalul social. Se utilizează
pentru acoperirea pierderilor precedente.
Rezerva legală constituie deducere fiscală, respectiv se scade din profitul brut
înainte de impozitare (nu se impozitează).
b) Rezerve pentru active proprii
Ele se constituie la sfârşitul anului din profitul net şi se utilizează în cazul
răscumpărării activelor proprii, pentru a acoperi diferenţa nefavorabilă dintre preţul de
răscumpărare, mai mare, şi valoarea nominală, mai mică.
c) Rezerve statutare se constituie numai dacă sunt prevăzute în statutul
societăţii sau în contractul de societate, aplicând procentul din statut asupra profitului
net.
Ele sunt constituite cu scopul de a tempera dorinţa acţionarilor pentru încasarea
de dividende mari în dauna unor obligaţii mai importante ale societăţii, sursa lor
reprezintă profitul net obţinut anual. Se utilizează pentru creşterea capitalului social.
d) Alte rezerve se constituie facultativ din profitul net pe baza hotărârilor Adunării
Generale a Acţionarilor sau Asociaţilor, în anii în care rezultatul exerciţiului este pozitiv.
Se utilizează pentru acoperirea de pierderi precedente, pentru creşterea
capitalului social, pentru finanţarea unor investiţii de relansare, cât şi pentru acordarea
unor dividende în anii în care valoarea profitului este mică sau unitatea îşi încheie
activitatea cu pierderi.
Se folosesc şi pentru acoperirea unor diferenţe rezultate din operaţii de
răscumpărare a acţiunilor proprii pentru a fi anulate.
Evidenţa rezervelor constituite prin capitalizarea beneficiiilor şi din alte resurse
stabilite prin lege, se evidenţiază prin contul de pasiv 106 „Rezerve”, dezvoltat pe 4
conturi sintetice de gradul doi:
1061 “Rezerve legale”
1062 “Rezerve pentru acţiuni proprii”
1063 ”Rezerve statutare”
1068 ”Alte rezerve”,
ce corespund categoriilor de rezerve pe care le poate constitui şi folosi o societate
comercială.
În creditul conturilor menţionate se înregistrează constituirea rezervelor din
profitul net al exerciţiilor financiare precedente, din primele de emisiune.
În debitul conturilor se înregistrează utilizarea rezervelor pentru mărirea
capitalului social.
Soldul creditor al contului reflectă rezervele delimitate ca sursă de finanţare
durabilă a activelor patrimoniale.

2
 PROFITUL, este în cel mai restrâns sens, venitul pe care îl obțin agenții economici,
ca produs al utilizării capitalului. În sensul cel mai larg, profitul este câștigul pe care-l
obțin agenții economici, ca surplus peste costul de producție. De aici, rezultă că profitul
este avantajul realizat în formă bănească dintr-o acțiune, operație sau activitate
economică. Prin urmare orice agent economic nu poate progresa, nu se poate dezvolta
dacă nu obține profit.
Privit ca diferentă între prețul de vânzare și costul de producție profitul, mai precis
profitul total are două componente: profitul normal și profitul supranormal sau economic.
Profitul normal reprezintă acea parte a profitului pe care o realizează și însușește
întreprinzătorul (agentul economic) în calitatea sa de proprietar al factorilor de producție.
Ca venit al proprietarului care este și întreprinzător, profitul normal nu se include în
costul de producție. Acesta corespunde venitului care ar reveni întreprinzătorului dacă el
ar închiria capitalul sau altui întreprinzător, sau dacă ar lucra ca salariat la acesta. Prin
urmare, profitul normal reprezintă minimum de profit pe care o firmă trebuie să-l obțină
pentru a funcționa în continuare. În acest caz, nivelul venitului total încasat se identifică
cu cel al costurilor de oportunitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor se poate
asigura continuarea activităților la aceiași parametrii funcționali.
Profitul partea de profit ce se obține ca venit peste costul de producție indiferent
dacă acest venit este produs al unor factori de producție închiriați sau ca urmare a
jocului concurenței pe piață, reprezintă profitul supranormal sau economic, în timp ce,
profitul contabil reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil, profitul
economic reprezintă diferența dintre venitul total al firmei și costurile de oportunitate ale
tuturor intrărilor (factorilor) utilizate de această într-o perioadă de timp. Adesea, teoria
generală a profitului are în vedere acest tip de profit. Profitul normal, indiferent dacă se
investește în factori de producție care intră în proprietatea întreprinzătorului sau
agentului economic, în general are aceeași natură, este consumat ca venit personal de
către acesta, fâcând parte din profitul total, dar intrând în costul de producție la fel ca
orice cost.

1.2. Surse de obținere a fondurilor

După ce s-au evaluat cerințele de capital necesare pregătirii și inițierii afacerii, se

va determina capitalul pe care întreprinzătorul îl va pune la dispoziție, față de cel care îl
va împrumuta. Este, desigur, posibil ca întreprinzătorul să aibă tot capitalul necesar
pregătirii și inițierii afacerii, însă de cele mai multe ori este nevoie să se apeleze la
împrumut.
Recunoașterea nevoii de împrumut este deosebit de importantă, întrucât
subcapitalizarea duce de cele mai multe ori la eșec. Prin urmare, întreprinzătorul trebuie
sa planifice cu atenție cerințele de capital ale firmei. Una din sursele principale de
capital o reprezintă resursele financiare proprii. Dacă sunt insuficiente, se va împrumuta
de le prieteni, rude sau instituții financiare. Împrumutul este riscant întrucât el trebuie
garantat cu bunurile personale sau cele ale firmei. De aceea, întreprinzătorul trebuie să
împrumute doar suma care îi este strict necesară.
Ca urmare, finanțarea trebuie planificată cu multă atenție. O combinație potrivită a
capitalului propriu cu cel de împrumut care să acopere atât cheltuielile de pregătire cât
și cele de lansare este de dorit. Una din modalitățile cele mai bune de determinare a
3
finanțării de început este de a face trei proiecții: suma minimă, suma maximă și suma
cea mai probabilă. Întelegerea diferitelor surse de obținere a fondurilor și implicațiile lor
pentru afacere este o condiție esențială pentru reușita în afaceri.
Există două surse de obținere a fondurilor: finanțarea proprie și împrumuturile.
Avantajul esențial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat.
Cele mai obișnuite surse de finanțare proprie sunt următoarele:
1. Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar inițierii unei afaceri este formată
din economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală, întreprinzătorul
trebuie să aibă cel puțin jumătate din fondurile necesare inițierii afacerii. Dacă el nu va
risca, cu atât mai mult nu vor risca nici alți investitori. De asemenea, împrumutul unei
părți mai mari decât jumatatea capitalului necesar îi va afecta în mare parte afacerea.
2. Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai întâi la
prietenii cei mai buni și la rudele care doresc să investească în afacere. El trebuie însă
să-și prezinte șansa de reușită cu sinceritate pentru ca în caz de eșec să nu-și
îndepărteze rudele și prietenii. Dacă va trata aceste împrumuturi ca pe oricare altele, se
va evita deteriorarea relațiilor prietenești și familiale.
3. Partenerii. întreprinzătorul poate să-și ia un partener pentru a-și mări baza financiară
necesară inițierii afacerii. Înainte de a încheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia în
considerare impactul renunțării parțiale la controlul afacerii și la obținerea unei părți din
profit.

1.3 . Modălități de autofinanțare

Capacitatea de autofinanţare reflectă potențialul financiar de creștere economică

a întreprinderii, respectiv sursa internă de finanţare generală de activitatea industriala şi
comercială a acesteia destinată să asigure.
- finanţarea unor nevoi ale gestiunii curente;
- creșterea fondului de rulment;
- finanţarea totală sau parțială a noilor investiții;
- rambursarea împrumuturilor contractate;
- remunerarea capitalurilor investite.
Capacitatea de autofinanţare se poate determina pe baza elementelor din contul de
profit şi pierdere, prin două modalități astfel:
a) prin procedeul deductiv, care presupune adăugarea la rezultatul brut al
exploatării (excedent brut sau deficit brut) a sumei altor venituri monetare (alte
venituri din exploatare, alte venituri financiare şi alte venituri extraordinare) şi
scăzând suma altor cheltuieli monetare (alte cheltuieli pentru exploatare, alte
cheltuieli financiare, ale cheltuieli extraordinare, participarea salariaților la
rezultate, impozitul pe profit).
Metodologia de determinare a CAF.
REZULTATUL BRUT AL EXPLOATĂRII (excedent brut sau deficit brut)
+ Alte venituri din exploatare
- Alte cheltuieli pentru exploatare + Venituri financiare*
- Cheltuieli financiare** + Venituri extraordinare***
- Cheltuieli extraordinare****
- Participarea salariaților la profit
- Impozit pe profit
4
 CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE A EXERCIȚIULUI

Capacitata de autofinanţare exprimă deci un surplus financiar degajat de activitatea

rentabilă a întreprinderii, care nu are decât un caracter potențial, dacă nu este susținut
de mijlaoce financiare efective. Surplusul monetar degajat prin creșterea trezoreriei
nete, adică cash-flow, dovedește că cea mai mare parte a capacității de autofinanţare
trebuie susținută de o trezorerie efectiv disponibilă.
b) prin adăugarea la rezultatul exercițiului a categoriilor de cheltuieli neimplicate,
potrivit metodei anterioare (cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele) şi scăderea
veniturilor neluate în calcul, potrivit aceleiași modalități (venituri din provizioane,
venituri din vânzarea activelor şi subvenții pentru investiții virate asupra
rezultatului) astfel:

REZULTATUL NET AL EXERCIȚIULUI (profit net sau pierdere)

+ Cheltuieli cu amortizarea şi provizioanele ( de exploatare, financiare şi extraordinare)
calculate
- Venituri din provizioane (din exploatare, financiare şi extraordinare)
+ Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate
- Venituri din vânzarea de active
- Subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului exercițiului

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE A EXERCIȚIULUI

Se observă că nici unul din cele două metode de calcul a capacității de

autofinanţare nu are în vedere măsura în care veniturile corespund încasărilor, iar
cheltuielile plaților. Presupunând că toate vânzarile sunt încasate pe parcursul
exercițiului şi toate cheltuielile (cu excepția amortizărilor) sunt plătite, se poate calcula
capacitatea de autofinanţare, identificată în acest caz cu fluxul net de trezorerie degajat
în cursul exercițiului, sau autofinanţarea încasată.
În majoritatea cazurilor practice veniturile realizate şi cheltuielile angajate nu sunt
integral încasate, respectiv plătite pe parcursul exercițiului. Cu toate acestea, ținând
cont că fluxurile din decalajele de încasări şi plăți sunt în general de scurtă durată şi
sunt compensate de decalajele exercițiului precedent, se poate face afirmația că
mărimea capacității de autofinanţare reflectă aproape exact fluxul net de trezorerie
degajat în cursul exercițiului curent.
Capacitatea de autofinanţare nu reprezintă o autofinanţare potențială. Bogația
creată în mod real se apreciază după deducerea remunerării acționarilor.
În esență, capacitatea de autofinanţare reprezintă un indicator care exprimă
independența financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități potențial sau
real. Mărimea sa depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar pe de altă
parte, de politica de investiții a întreprinderii şi de metodele de amortizare a activelor
imobilizate.
Pe baza capacității de autofinanţare, se pot stabili o serie de indicatori utili în
aprecierea independenței financiare a întreprinderii:
a) Capacitatea potențială de rambursare a cheltuielilor financiare care
reflectă numărul de ani necesari pentru a asigura rambursarea cheltuielilor financiare,
pe baza capacității de autofinanţare anuale degajate de întreprindere.
5
 b) Rata de finanţare a investițiilor anuale reflectă proporția în care
întreprinderea poate asigura finanţarea investițiilor anuale pe seama CAF, în situația în
care întreaga sumă ar fi alocată în acest scop.

c) Rata de acoperire a excedentului brut reflectă participarea fluxului

potențial de lichidități, din activitatea de exploatare, la formarea fluxului total de
disponibilități al întreprinderii

d) Rata de acoperire a rezultatului exercițiului se determină ca raport

între capacitatea de autofinanţare şi rezultatul exercițiului astfel:

Rezultatul exercițiului luat în calculul capacității de autofinanţare nu este în

totalitate disponibil pentru autofinanţare. De aceea, se poate afirma că autofinanţarea
reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanţare ramasă disponibilă, după
distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidență aptitudinea reală a întreprinderii de a
se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor:

Autofinanţarea = CAF – Dividende distribuite

Autofinanţarea constituie o sursă internă destinată acoperirii nevoilor de finanţare

ale exercițiului viitor, expresie a bogației create de întreprindere. Ea este determinată de
creșterea surselor obținute din propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne în
mod permanent la dispoziția acesteia pentru finanţarea activității viitoare.
În analiza autofinanțării distingem trei trepte: minimă, de menținere şi de dezvoltare.
 Autofinanţarea minimă cuprinde suma amortizării şi are rolul de a permite
menținerea capacității întreprinderii. Datorită inflației şi evoluției tehnologice,
autofinanţarea minimă nu este suficientă pentru reînnoirea imobilizărilor necesare,
păstrarii capacităților de producție existente;
 Autofinanţarea de menținere include sursele care vor asigura în viitor acoperirea
cheltuielilor necesare menținerii potențialului productiv şi respectiv, pentru reînnoirea
imobilizarilor şi acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare ale
autofinanțării de menținere sunt: amortizările normale (ce corespund pierderii reale din
valoarea imobilizărilor) şi provizioanele;
 Autofinanţarea de dezvoltare cuprinde, pe lânga cea de menținere, o parte din
rezultatul exercițiului, astfel încât să permită modernizarea şi creșterea capacităților de
producție.
Importanța autofinanțării poate fi argumentată printr-o serie de avantaje pe care
aceasta le oferă întreprinderii:
 Reprezintă o sursă independentă şi stabilă, respectiv un mijloc sigur de finanţare
în anumite situații conjuncturale nefavorabile pentru întreprindere;

6
  Conferă întreprinderii libertatea de acțiune, prin aceea că autonomia financiară
dobândită prin autofinanţare îi îngăduie acesteia independența de gestionare față de
organismele financiare şi de credit;
 Este indispensabilă pentru finanţarea investițiilor (de menținere, de înlocuire, de
creștere), cu condiția realizării unor investiții utile şi nu de irosire a resurselor;
 Permite frânarea îndatorării şi implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
 Constituie un indicator pe baza căruia se poate măsura randamentul capitalurilor
proprii, respectiv rentabilitatea financiară;
 Reprezintă premisa deschiderii accesului pe piața de capital şi în atragerea de
capital extern.
Prin dimensiunea sa, autofinanţarea degajată de întreprindere joacă un puternic
rol de semnalizator al performanţelor întreprinderii, sugerând potențialilor investitori
capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredințate şi de a asigura o
remunerare atrăgătoare. Pentru creditori, mărimea absolută şi relativă a autofinanțării
certifică capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât şi
nivelul riscului de neplată.
În analiza economică, pe lângă evoluția autofinanțării în mărime absolută, se urmăresc
şi ratele autofinanțării, şi anume:
a) Rata autofinanțării investițiilor anuale:

b) Rata autofinanțării imobilizărilor corporale şi necorporale:

c) Rata de finanţare a nevoilor globale de finanţare:

7
CAPITOLUL 2: SURSE EXTERNE DE FINANȚARE A UNEI AFACERI

2.1 Creditul bancar

Creditul, ca şi moneda este o categorie economico-financiară creată pentru a servi la

rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb. Printre
primele operaţiuni, cu caracter economic înfăptuite de indivizi care au trecut de la viaţa
izolată, individuală, la o formă de viaţă socială a fost schimbul în natură şi ca o
consecinţă imediată a lui a apărut creditul care este tot un schimb, cu singura
particularitate că în momentele schimbului se intercalează factorul timp.
În orice tranzacţie de schimb, în mod obişnuit, fiecare din părţi oferă celeilalte un
echivalent. Atunci când una din părţi convine să primească echivalentul la care are
dreptul la o dată viitoare, se spune că este vorba de un schimb pe credit.
Indiferent de modul în care s-a născut şi a evoluat activitatea economică a omenirii,
creditul a apărut înaintea oricărui sistem și instrument de schimb.
Etimologic, creditul îşi are originea în cuvântul latin "creditum - credere", care înseamnă
a crede, a se încrede sau a avea încredere. Această origine a noţiunii de credit scoate
în evidenţă un element psihologic absolut necesar în existenţa unei operaţiuni de
împrumut - încredere.
Creditul, fiind o categorie de natură economico-financiară a format obiectul unor ample
cercetări în literatura de specialitate. Analizând unele definiţii cu privire la credit, vom
constata o diversitate de opinii, diferenţa dintre ele fiind determinată de punctul de
vedere din care este privit creditul.
Astfel, prof. W. Sombrat, oferă o definiţie sintetică, dar expresivă, când spune: "creditul
este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar". Într-o manieră asemănătoare, prof.
C. Gide defineşte creditul ca fiind "schimbul unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii
viitoare". Prof. F. Leitner defineşte creditul ca un "act economic care face să nască în
favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent de bunurile sau serviciile
puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în cadrul termenului pentru care a fost acordat".
La rândul său prof. V. Slăvescu arată că "este vorba de o operaţiune de credit sau ne
găsim în faţa unui fapt economic, numit credit, ori de câte ori este vorba de cedarea unei
sume de bani, efectuată într-un moment dat, din partea unui subiect economic, cu
obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită,
plus o sumă de bani care se chemă interes sau dobândă". Adept al definiţiilor succinte,
prof. A. Page defineşte creditul ca fiind "schimbul unei valori monetare prezente contra
unei valori monetare viitoare".
Potrivit unei alte opinii "creditul constă în acte și operaţiuni de concentrare a
disponibilităţilor băneşti din economia naţională şi de repartizare și utilizare a acestor
disponibilităţi pentru satisfacerea trebuinţelor băneşti temporare ale unităţilor economice
și ale cetăţenilor".
Punctele de vedere după care creditul este considerat drept un scop în activitatea
economică, nu vor reuşi să ofere o imagine clară a acestuia. Noţiunea de credit nu
poate fi concepută ca un instrument de care să se dispună oricum şi oricând.
Creditul nu este un împrumut în forma sa pură. Obiect al împrumutului îl formează
întotdeauna un bun, care va fi restituit în forma sau în substanţa sa. De pildă, o
persoană împrumută alteia o carte, urmând ca la restituire să primească acelaşi
exemplar sau un altul dar cu acelaşi titlu. Creditul, însă, este un împrumut în monedă.
8
După cum se ştie, moneda este o marfă, dar nu orice fel de marfă, o marfă cu calităţi
deosebite - aceea de marfă a mărfurilor, cu rol de echivalent general.
Creditul este un schimb de monedă condiţionat și despărţit de un interval de timp, de un
termen.
Cu alte cuvinte, a acorda cuiva un credit, înseamnă a-i pune la dispoziţie o sumă de
bani, cu condiţia de a o rambursa în viitor, la o anumită dată.
Un element esenţial al creditului îl reprezintă schimbul în timp, adică separarea printr-un
interval de timp a momentului cedării unei sume de bani de cel al rambursării acesteia.
Pentru timpul care va trece între primirea sumei de bani şi rambursarea sa, beneficiarul
operaţiunii va plăti o dobândă. Prin urmare, schimb separat de timp, folosirea banilor,
plata unei dobânzi - sunt elemente constitutive ale oricărei operaţiuni de credit.
O variantă a creditului în forma sa pură şi simplă este creditul comercial. Într-unul din
cele două momente, al acordării sau rambursării, în loc de o sumă de bani poate să
apară o cantitate de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii.
În orice operaţiune de credit, de principiu, intervin două subiecte: cel care acordă
creditul, numit creditor şi cel care primeşte creditul, numit debitor. Alte elemente ale
creditului sunt: scadenţa (momentul sau momentele stabilite pentru rambursarea
creditului), ratele parţiale care se rambursează eşalonat, la anumite termene, conform
înţelegerii stipulate în contractul de credit, termenul de graţie (perioada între momentul
angajării creditului și începerea rambursării lor), garantarea creditului (sau gajul, format
din bunuri care se constituie la dispoziţia creditorului sau al unui terţ, pentru asigurarea
îndeplinirii de către debitor a unor obligaţiuni de o valoare, în general, mai redusă) și
dobânda (reprezentată de o sumă de bani plătită de către debitor, creditorului său,
pentru împrumutul acordat pe un termen determinat).
Apărut odată cu schimbul în natură şi cunoscând în evoluţia sa numeroase forme,
creditul îndeplineşte un rol esenţial în economia modernă. De altfel, apreciindu-se rolul
deosebit al monedei şi creditului în dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost
conturate trei trepte de evoluţie:
❖ treapta economiei naturale, în care indivizii produceau bunurile necesare traiului
propriu sau cel mult al familiei. În această etapă se disting două subdiviziuni: economia
familială autarhică, în care toate celelalte celule economice erau închise şi economia de
schimb în natură;
❖ treapta economiei naturale, în care schimburile de bunuri se fac prin intermediul
monedei;
❖ treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie contra promisiunii de a
restitui în viitor aceeaşi valoare. Este ultima şi cea mai evoluată treaptă de dezvoltare
economică și financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului, rolul esenţial îl au
operaţiunile de credit.
Creditul, la apariţia sa, era realizat sub forma unui credit natural, în care un individ
acorda altuia un bun sau un serviciu, formă ce se mai practică şi astăzi în comunităţile
mai puţin evoluate.
În societatea modernă formele creditului au evoluat cu mare rapiditate, în strânsă
corelaţie cu gradul şi nivelul societăţii de astăzi.
Cu privire la formele creditului, în literatura de specialitate, au fost exprimate opinii
diferite. Astfel, unii autori susţin existenţa a două forme de exprimare a creditului:
creditul public şi creditul bancar; după o altă opinie formele creditului sunt: credit bancar,
credit cooperatist şi credit public; după o altă opinie, sunt reţinute următoarele forme:
9
credit de producţie, de consumaţie, privat și public; în fine, într-o altă opinie sunt reţinute
ca forme ale creditului: creditul bancar direct, creditul de stat şi creditul prilejuit de
vânzarea, în rate, a unor mărfuri.
Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de piaţă sunt: creditul
bancar și creditul comercial.
Creditul comercial este o formă de împrumut practicată între vânzător şi cumpărător,
atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică înmânarea acesteia este
separată în timp de plata preţului ei. Creditul comercial contribuie la accelerarea
circulaţiei mărfurilor şi prin aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale. Mecanismul
creditului comercial se desfăşoară astfel: un agent economic dispune de stoc de marfă
destinat vânzării în timp ce un alt agent are nevoie de marfă, dar nu dispune pe moment
de fonduri băneşti pentru cumpărarea mărfurilor. Primul agent, pe baza unui contract de
vânzare-cumpărare pe credit, pentru a accelera valorificarea producţiei prin desfacere,
va livra marfa celui de-al doilea, urmând ca după un anumit termen, acesta din urmă să
achite contravaloarea mărfurilor la preţul stipulat în contract. Preţul stipulat în contractul
de vânzare-cumpărare pe credit cuprinde, preţul mărfii la care se adaugă un procent ce
reprezintă preţul creditului (dobânda). De regulă, creditul comercial se acordă pe termen
scurt pe baza cambiei. Pe această cale creditul comercial înlesneşte şi accelerează
circulaţia capitalului.
În economia de piaţă, creditul comercial constituie baza sistemului de credit. În statele
cu economie planificată a fost desfiinţat.
Creditul bancar este creditul care se acordă agenţilor economici sub formă bănească de
către instituţii specializate în aşa numitul "comerţ cu bani", numite instituţii bancare.
Această formă de credit este foarte larg răspândită, având ca obiect acea parte
disponibilă a capitalului numit capital de împrumut. Creditul bancar este principala sursă
pentru asigurarea fondurilor băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale
economiei naţionale. Acordarea creditului bancar formează fundamentul activităţii
bancare. În calitatea lor de intermediare băncile împrumută pentru a da apoi cu
împrumut sumele ce se află în căutarea unui plasament. Modalităţile creditului bancar
sunt: credit bancar de scont, credit bancar în cont curent, credit bancar pe gaj cu efecte
publice (creditul lombard), credit bancar pe gaj de efecte comerciale.
Având în vedere că agenţii economici care acordă partenerilor de afaceri credite
comerciale apelează, la rândul lor, la bănci pentru a-şi reconstitui capitalul, există o
strânsă interdependenţă între creditul comercial şi creditul bancar. Primul nu mai poate
fi conceput astăzi fără cel de al doilea, iar acesta din urmă are posibilitatea să-şi
sporească dimensiunile pe seama celui dintâi.
a) După destinaţie, creditul poate fi: credit de producţie şi credit de consumaţie. Creditul
de producţie este destinat activităţilor având un scop activ în economie, în timp ce al
doilea este destinat consumului social. Precizăm că aprecierea utilităţii creditului după
destinaţia lui poate duce la judecăţi de valoare care nu sunt întotdeauna conforme cu
realitatea. Astfel, este posibil ca un credit cu destinaţie productivă să se soldeze cu mari
pierderi pentru economie, atunci când se realizează investiţii insuficient fundamentate
sau când sumele de bani sunt folosite pentru realizarea unor produse care nu sunt
cerute de beneficiar. De asemenea, nici creditul de consumaţie nu este întotdeauna
neproductiv, de pildă creditele contractate pentru sănătate, învăţământ, cultură etc.
Aprecierea creditului trebuie să se facă în funcţie de rezultatele finale ale utilizării sale şi
numai după destinaţia sa iniţială.
10
b) În funcţie de subiectul de drept care angajează creditul, acesta poate fi: credit public
şi credit privat.
Creditul public este contractat de către stat, pentru completarea resurselor sale în cazul
când veniturile ordinare nu sunt suficiente. Creditul poate fi productiv, atunci când este
destinat înfiinţării de întreprinderi cu capital de stat sau modernizării celor existente şi
neproductiv, destinat unor sarcini de apărare, educaţie, administraţie etc.
Creditul privat este contractat de o persoană particulară sau de o întreprindere privată.
c) După modul de garantare, acesta se prezintă sub forma creditului real, garantat cu
valori materiale certe, și creditul personal, acordat pe baza încrederii, a prestigiului de
care se bucură cel împrumutat. În general, prestigiul persoanei împrumutate se bazează
pe capacitatea sa economică, pe valorile materiale cunoscute de care dispune, astfel că
sub acest aspect distincţia dintre creditul real şi creditul personal are doar caracter
formal.
Creditul personal poate fi acoperit atunci când persoana împrumutată nu este suficient
de bine cunoscută sau nu prezintă suficiente garanţii morale, prin garanţie personală
sau solidară a altor persoane care, angajându-şi răspunderea pentru debitor,
diminuează riscul eventualei insolvabilităţi. ţinând cont de această situaţie, creditele
personale pot fi credite acoperite şi credite descoperite.
d) În funcţie de perioada de timp pentru care s-a acordat împrumutul, creditele se pot
clasifica în: credite pe termen scurt (de până la 1 an), credite pe termen mijlociu (de 1
până la 5 ani) şi credite pe termen lung (de peste 5 ani, contractate, de regulă pentru
investiţii).
În practică se cunosc şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont
curent, practicate atunci când raporturile între creditori şi debitor se caracterizează prin
continuitate şi mare frecvenţă.
e) După locul de desfăşurare a operaţiunilor de credit, în ţară sau în străinătate, vom
întâlni: credit intern şi credit extern.
f ) În funcţie de posibilitatea pe care o are la dispoziţie creditorul pentru a avea sau nu
dreptul de a solicita debitorului rambursarea anticipată a sumei împrumutate, creditul
poate fi: denunţabil, atunci când se cere rambursarea înainte de expirarea termenelor
de scadenţă, prin notificare unui aviz prealabil, şi nedenunţabil, când nu se mai
stipulează o asemenea clauză în înţelegerea dintre cele două părţi. În cazul formei
creditului denunţabil, creditorul se asigură pentru cazul în care afacerile debitorului nu
sunt profitabile, putând cere rambursarea sumei de bani împrumutate, înaintea
falimentului celui împrumutat.
g) În fine, în practică mai este cunoscută forma creditului guvernamental, care apare
atunci când în calitate de creditor apare guvernul unui stat. Această formă de credit,
poate fi la rândul său, intern sau extern.
Având în vedere importanţa deosebită, în economia de piaţă, a mecanismului creditelor
pe termen lung, mijlociu şi pe termen scurt, ne vom opri mai pe larg asupra acestora.
Credite pe termen lung (peste 5 ani), rambursabile la termen, sunt acordate de băncile
comerciale, precum şi de companiile de asigurare sau alte organizaţii financiar
specializate în administrarea fondurilor băneşti. Astfel de împrumuturi se negociază
direct între creditori și debitori (şi de obicei, sunt nepublicate, spre deosebire de alte
tranzacţii de pe piaţa banilor, care sunt publice), documentul final al tratativelor fiind
poliţa. Aceste împrumuturi se clasifică după trei categorii: natura garanţiei, sensul
obligaţiei şi gradul de participare.
11
h) După natura garanţiei, împrumuturile sunt directe, garantate fie cu unele bunuri
(ipotecă), fie numai pe baza creditului general al organizaţiei interesate (girul). În aceste
două situaţii un rol deosebit îl au bilanţul societăţii precum şi perspectivele pe care le are
de a obţine şi în viitor numerar pe seama activităţilor pe care le desfăşoară, acestea
exprimându-se, de fapt, prin previziunile asupra veniturilor ei.
i) După sensul obligaţiei, împrumuturile sunt directe, realizate printr-o varietate de
metode, cum ar fi închirierile pe termen lung, plata prin bonuri sau acorduri privind
desfacerea producţiei. Aceste forme de împrumut ale căror implicaţii depăşesc în parte
sfera de cuprindere a bilanţului, prezintă diferite avantaje, întrucât ele pot fi adaptate la
nevoile societăţii interesate în ceea ce priveşte atât sumele, cât şi eşalonarea
împrumuturilor, pot fi negociate în particular şi pot să nu fie cuprinse în bilanţul contabil.
În schimb, costul pe care îl implică atragerea unor asemenea surse este, de regulă,
ceva mai mare decât nivelul mediu al dobânzilor.
j) După gradul de participare, unele împrumuturi au caracterul obligaţiilor directe, atât a
creanţelor convertibile, cât şi a creanţelor pe venituri. În primul caz, creditorul poate opta
pentru convertirea creanţei în acţiuni curente la un preţ prestabilit, în timp ce în al doilea
caz, plata dobânzilor pentru astfel de creanţe este obligatorie numai dacă veniturile
brute (inclusiv impozitele) sunt la un astfel de nivel încât le poate acoperi.
Creditele pe termen mijlociu sunt caracterizate atât prin durată (5 ani), cât şi prin
tehnicile de mobilizare a efectelor financiare care permit apelarea la piaţa monetară
tradiţională. În acest cadru, se înscriu biletele la ordin, care sunt de două categorii:
❖ bilet la ordin comercial, care se referă la un act de comerţ;
❖ bilet la ordin financiar, prin care băncile acordă credite clienţilor săi, inclusiv
societăţilor comerciale de persoane sau de capital. Aceste efecte de comerţ conţin
elemente de certitudine (obligaţia necondiţionată de plată şi avalul) sunt negociabile şi
se pot transmite prin girare, scontare şi reescontare, deci creează posibilitatea
deţinătorului-beneficiar de a-şi procura resurse financiare înainte de scadenţă. În plus,
biletelor la ordin le sunt conferite o serie de facilităţi în favoarea securităţii drepturilor
beneficiarilor, prin dreptul comercial, convenţiile internaţionale, codurile comerciale şi
alte reglementări în materie. În baza acestor reglementări, biletul la ordin a devenit un
înscris - un titlu de credit - prin care o persoană, numită emitent, se obligă să plătească
altei persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia, o sumă de bani la scadenţă.
Aceste efecte de comerţ poartă trei semnături: emitent, bancă şi o instituţie de emisiune
(financiară), care prin intervenţia sa contribuie şi la diminuarea caracterului inflaţionist al
acestei forme de credit.
Creditele pe termen scurt se realizează în diverse forme de mobilizare a creanţelor, cum
ar fi: scontarea efectelor comerciale (l'escompte commercial), creditele de antrenare (les
effets de chaîne) şi creditele de mobilizare a creanţelor comerciale (la credit mobilsibale
de creances commerciales).
Prima formă de credit (scontarea comercială) reprezintă sistemul cel mai frecvent
practicat în Franţa şi în alte economii de piaţă de tip occidental. Acest sistem permite
societăţilor comerciale să mobilizeze efectele de comerţ (trate, bilete la ordin, warante)
pe bază de scontare înainte de scadenţă. Prin această operaţiune, beneficiarul tratei
sau biletului la ordin încasează suma înscrisă în aceste documente, diminuate cu taxa
scontului (dobânda creditului acordat la bancă până la scadenţă) şi comisionul perceput
de bancă pentru acoperirea cheltuielilor sale şi realizarea unui beneficiu.

12
Calculul taxei reescontului (dobânzii creditului) are în vedere valoarea nominală,
valoarea actuală şi diferenţa, reprezentând scontarea propriu-zisă, ţinând seama de
taxa scontului în procente, de faptul că plata se face în zile şi că un an se consideră în
relaţiile bancare, la media de 360 zile pentru 100 de unităţi monetare.
Creditele pe termen scurt se obţin şi prin scontarea warantelor, care reprezintă
documente de depozitare a mărfurilor în depozite, antrepozite, docuri sau magazii
generale administrate de stat. În aceste depozite, antrepozite, comercianţii, industriaşii
etc. îşi depozitează materiile prime, mărfurile şi produsele importante fără a plăti taxe
vamale pe durata depozitării lor şi atâta timp cât ele rămân în incinta antrepozitului. Pe
perioada depozitării se plătesc însă anumite taxe, prime de asigurare, cheltuieli de
recondiţionare etc. Recipsa-warant pentru obiectele depozitate este detaşată dintr-un
registru de cotor (talon) şi se divide în două părţi: recipisa şi warantul. Aceste părţi sunt
la ordin, recipisa dând dreptul de proprietate asupra mărfurilor, iar warantul comercial
(prescurtat warantul) este un act de gaj pe care firma care a depozitat mărfurile poate
să-l transmită prin andosare, de regulă unei bănci sau unei firme care îi acordă un
împrumut, warantul andosat garantând restituirea împrumutului. Dacă deţinătorul
recipisei nu va rambursa creditul la scadenţă, banca se va prezenta la antrepozit, va
vinde mărfurile respective, va efectua rambursarea împrumutului şi va vărsa diferenţa în
contul deţinătorului recipisei.
A doua formă de trate (creditele de antrenare) reprezintă bilete sub formă de trate,
plătibile la date fixe care antrenează un mare număr de efecte de valori scăzute, care nu
se pot reescompta, dar sunt cu scadenţe scurte, de maxim trei luni. Pe baza acestor
bilete scadente, după trei luni, băncile acordă credite, interpunându-se între deţinătorul
biletelor şi clientul său.
A treia formă de credit (creditele de mobilizare a creanţelor comerciale) se derulează
după următoarele criterii: după ce se face facturarea la clienţi, societatea care doreşte
credit grupează facturile cu aceeaşi scadenţă de plată, ţinând seama de termenul de
plată stabilit cu clienţii şi emite un bilet la ordin de o valoare egală cu valoarea acestor
facturi. Acest bilet este scontat de bancă, dar sistemul este dificil, fiind contestat de
clienţi, care pot protesta pe motiv că, în conformitate cu prevederile din contract, aceştia
sunt debitorii furnizorilor şi nu ai băncilor.
Creditele menţionate (pe termen lung, scurt şi mijlociu) sunt acordate direct sau indirect
- pe piaţa financiară. Dar un mare număr de societăţi comerciale, mici şi mijlocii, "nu pot
apela la piaţa financiară, fie din cauza formei lor (societăţile de persoane sau cele cu
răspundere limitată), fie din cauza mărimii lor: ele nu dispun întotdeauna de un dosar
suficient de important pentru a se adresa unui organism financiar". Aceste firme acoperă
necesităţile lor de finanţare graţie creditului acordat direct de particulari, respectiv de
asociaţii sau de terţe societăţi străine. Astfel de metode de finanţare îmbracă forme
diverse.
Din acest punct de vedere, se disting, în practica franceză trei forme de credit:
avansurile asociaţilor, bonurile de casă şi alte categorii de împrumuturi.
❖ Avansurile asociaţilor. Capitalurile societăţilor comerciale de persoane sau cu
răspundere limitată este, de regulă, insuficient pentru desfăşurarea unei activităţi
deosebite. În plus, au dezavantajul că titlurile lor de societate (părţi sociale) nu sunt
cotate la bursă. În această situaţie, asociaţii fac apel la avansurile în cont curent,
prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont de avansuri în cont
curent, prevăzute în statutul de funcţionare. Contul curent este un cont deschis în
13
contabilitatea societăţilor care funcţionează pe sistemul de compensare, pe bază de
aviz pe o perioadă de 3 luni în temeiul unui contract de împrumut sau convenţie de
blocaj fără a depăşi volumul capitalului social. Astfel de convenţie prevede durata până
când asociaţii se angajează să lase sumele alocate în contul curent şi procentual de
dobândă de plătit, care este limitată. Aceste reguli funcţionează şi în societăţile pe
acţiuni (anonime şi în comandită), însă cu caracter restrâns fără a depăşi ca volum
jumătate din capitalul social şi, în plus, capitalul social subscris la constituirea societăţii
trebuie să fie integral vărsat.
❖ Bonurile de casă. Aceste bonuri reprezintă hârtii de valoare, cuprinzând
angajamentul emitentului de a plăti o anumită sumă în vederea rambursării unui
împrumut pe termen scurt purtător de dobândă. Hârtiile de valoare respective sunt la
ordin sau la purtător şi sunt asimilate efectelor de comerţ (cambie, bilet la ordin). În
Franţa, astfel de hârtii de valoare sunt utilizate de toate societăţile şi organizaţiile
financiare, putând fi emise în mod progresiv, în funcţie de necesităţile de capital. Ele pot
fi emise în mod public, însă numai de societăţile cu răspundere limitată şi pe acţiuni,
care au încheiate bilanţurile pe trei exerciţii şi au în întregime capitalul dedus. De
asemenea, forma lor este, conform legislaţiei franceze, foarte clar reglementată,
cuprinzând numeroase informaţii pentru identificarea situaţiei societăţilor comerciale
care le-a emis.
❖ Diverse categorii de împrumutaţi. În această categorie se înscriu contractele de
împrumut între particulari şi societăţi. Forma acestor împrumuturi depinde de relaţiile
dintre terţi şi societăţi şi de gradul de încredere existent între părţile contractante. În
afara relaţiilor personale şi garanţiile posibile date de valorile patrimoniale ale societăţii
respective, se practică în mod curent şi ipoteca. Această garanţie oferă cea mai sigură
securitate şi în practica franceză şi are o mare audienţă la public. Contractele de
împrumut, pe lângă suma împrumutată, termenul de rambursare, nivelul de dobândă,
obiectul ipotecat etc., sunt autentificate de notari, care sunt direct menţionaţi în calitate
de intermediari.
Creditele acordate de bănci ţărilor cu economie de piaţă pentru desfăşurarea activităţii
de producţie sau a celei comerciale pot avea şi un caracter sezonier, cum ar fi:
❖ creditul pentru stocurile sezoniere;
❖ creditul impus de fluctuaţii sezoniere ale activităţii firmei (care nu depăşesc 9 luni);
❖ creditul de trezorerie, care se numeşte în mod curent credit de fond de rulment;
❖ creditul de schimb, în cazul efectuării unor operaţiuni financiare speciale (emisiuni de
obligaţiuni) care necesită unele finanţări pe termen scurt.
În sistemul economiilor de piaţă dezvoltate, există şi o altă formă de credit, denumită
"le lease back". Prin acest sistem de lease back, proprietarul unei societăţi comerciale
care se află în urgenţă de nevoie de fonduri băneşti îşi vinde întreprinderea unei
societăţi de leasing şi apoi o închiriază printr-un contract obişnuit. În acest mod, îşi
transformă fondurile imobilizate în fonduri disponibile, iar după realizarea scopului îşi
răscumpără întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general la un nivel destul de
scăzut. Răscumpărarea se poate face şi prin rambursare progresivă, dând posibilitatea
astfel la reducerea cheltuielilor de lease back.

Locul şi importanţa creditului în relaţiile social economice sunt evidenţiate prin funcţiile
sale şi anume:

14
❖ funcţia distributivă, constă în mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment
dat în economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi spre anumite ramuri,
sectoare de activitate care au nevoie de fonduri de finanţare. Disponibilităţile băneşti se
referă la surplusurile de capital de circulaţie aflate temporar sub formă inactivă în
conturile bancare ale societăţilor comerciale, la rezervele de casă sub formă inactivă în
conturile bancare ale societăţilor comerciale, la rezervele de casă ale firmelor păstrate
în conturi bancare, economiile populaţiei depuse la casele de economii ori la băncile
comerciale. Oferind agenţilor astfel de disponibilităţi, creditul sporeşte puterea de
acţiune productivă a capitalului punând astfel în mişcare forţele economice latente şi
contribuind la creşterea avuţiei reale a societăţii. De asemenea, operativitatea dată
procurării de noi capitaluri dă mai multă elasticitate economiei în ansamblul ei,
favorizând orientarea mai rapidă a investiţiilor spre sectoarele sau activităţile inerente şi
externe şi contribuind pe această bază la creşterea eficacităţii marginale a capitalului.
Tot prin funcţia distributivă, creditul participă la concentrarea capitalului şi dirijarea
acestuia spre acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.
❖ funcţia de transformare a economiilor în investiţii, prin care se concretizează una din
legile obiective ale economiei de piaţă, şi anume realizarea echilibrului macroeconomic
conform ecuaţiei E = I, în care E reprezintă economiile iar I investiţiile; orice individ
poate economisi o anumită sumă de bani, mai mare sau mai mică, în funcţie de venitul
şi comportamentul său economic. Economisirea care nu este urmată de investire
constituie o tezaurizare şi reprezintă un factor de dezechilibru pentru viaţa economică.
În acelaşi timp, nu orice individ poate fi întreprinzător, nu oricine îşi poate asuma
riscurile unei investiţii, iar dacă le au, este posibil să nu le poată valorifica din cauza
lipsei de capital.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului capitalul necesar, asigurând
transformarea economiilor, altfel inactive în investiţii. Sub acest aspect, creditul este un
important factor al creşterii economice. Oferind posibilitatea accesului la credite al
oricărui individ care, prin intenţiile sale realiste, riguros fundamentate garantează
rambursarea sumelor primite, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici
dimensiuni, promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale
pozitive asupra echilibrului economic.
❖ funcţia de emisiune monetară. Urmare a consolidării ideii de credit bazat pe
încrederea între participanţii la actul economic, a fost creată moneda fiduciară (cu
valoare fictivă întemeiată pe încredere), adică la biletele de bancă, iar pe lângă acestea
determinate de nevoile schimbului, au apărut o multitudine de alte instrumente de
tehnici de plată. Astfel de instrumente şi tehnici, ca
viramentul cecul, compensaţia, trata, cambia etc., au dus la diminuarea numerarului din
circulaţie şi la creşterea în mari proporţii a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat
şi o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia monetară, noile tehnici şi
instrumente de plată determinate de acţiunea creditului, asigurând şi o creştere a
volumului şi valorii tranzacţiilor economice.
❖ funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor, se realizează prin reglementarea
dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii, creditându-se consumul, pe de o
parte şi stocurile, pe de altă parte. Astfel, dacă anumite mărfuri a căror producere are, în
mod obiectiv, un caracter sezonier (ulei, zahăr, produse din fructe etc.) ar fi aduse toate
pe piaţă în momentul realizării lor, oferta ar deveni disproporţionat de mare în raport cu
cererea şi am asista la o cădere catastrofală a preţurilor, care va fi urmată, după un
15
anumit timp, când se va ajunge la o penurie a mărfurilor respective de o urcare
exagerată a preţurilor. Pentru prevenirea unor asemenea situaţii care ar perturba
echilibrul economic (risipă urmată de penurie), se foloseşte un instrument al creditului, şi
anume warantul, care oferă pentru proprietarii mărfurilor posibilitatea depozitării lor şi
obţinerii cu anticipaţie, într-o proporţie mai mare sau mai mică, a contravalorii acestora.
Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea unor instrumente şi
tehnici deosebit de flexibile, creditul a devenit o prezenţă sine qua non în viaţa socială şi
economică din orice ţară civilizată. De asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a
formelor sale în societăţile avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia
participanţilor la actul economic.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice internaţionale,
stimulând exporturile şi importurile, asigurând o desfăşurare normală, rapidă şi în
deplină siguranţă a operaţiunilor de export-import. În fine, trebuie avute în vedere rolul
pe care îl are creditul în acoperirea deficitului bugetar al statului, sub forma creditului
public.
Trebuie subliniat însă că, pe cât util şi avantajos este creditul, pe atât de primejdios
devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu principiile sale şi cu cerinţele
echilibrului economico-financiar. Cel mai mare pericol îl constituie folosirea abuzivă,
determinată de ideea utopică, că prin sine însuşi, creditul reprezintă avuţie. O astfel de
concepţie va avea consecinţe extrem de grave atât asupra debitorului cât şi a
creditorului: debitorul va fi tentat să folosească sumele provenite din împrumut ca pe
propria-i avere, fără discernământ, ier creditorul se va vedea sărăcit, în imposibilitatea
de a-şi recupera banii împrumutaţi.
Un alt pericol îl reprezintă aşa numita supracreditare, care duce la mari dezechilibre
economice, financiare şi monetare, generând, atunci când ia proporţii, inflaţia. De
asemenea, utilizarea creditului pentru finanţarea unor activităţi economice insuficient
fundamentate poate duce la dezechilibru structural în economia naţională, la disproporţii
între ramurile şi sectoarele ei de activitate.
O folosire arbitrală a creditului poate stimula şi o intensificare a operaţiunilor speculative,
o creştere a capitalului fictiv, care poate genera crahuri financiare. În fine, nu trebuie
omisă nici problema riscurilor rezultate din utilizarea creditului, în special pentru
instituţiile bancare, care, dacă nu sunt luate în considerare, pot provoca prăbuşirea în
lanţ a sistemului bancar, cu consecinţe extrem de dureroase pe plan economic, social şi
politic.

2.2 Imprumuturile obligatare

Împrumutul obligatar este un fel de finanțare pe termen lung prin îndatorare, sub
formă directă.
Apelul la economiile publice sau împrumutul obligatar este un contract de credit
încheiat între o masă de creditori şi un singur debitor, o modalitate de procurare de
resurse financiare pe termen lung şi într-un cuantum ridicat, necesare asigurării creşterii
economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate, împrumutatul obligatar este
accesibil marilor societăţi comerciale pe acţiuni sau statului.
Împrumutul obligatar privat
Pentru a emite un împrumut obligatar, societăţile pe acţiuni trebuie să aibă cel
puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de organelefiscale, să ofere
16
garanţii obligatarilor, fie direct, prin patrimoniul propriu, fie indirect, prin mijlocirea unor
terţi precum bănci, consorţii bancare etc. Decizia de emisiune de obligaţiuni revine
consiliului de administraţie al societăţii pe acţiuni sau adunării generale a acţionarilor cu
o majoritate de cel puţin două treimi.
Este cunoscut faptul că pentru întreprinderi, de multe ori, capitalul propriu este
nesatisfăcător, iar creşterea acestuia prezintă greutăţi, atât sub aspectul condiţiilor
juridice, cât mai ales ca urmare a reticenţei subscriitorilor determinată de existenţa
riscului de pierdere şi chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducătorii
întreprinderii sau pentru acţionarii majoritari.
Pe de altă parte, finanţarea întreprinderilor prin apelul la credite bancare se
dovedeşte adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat şi a condiţiilor restrictive
ale contractului de credit, cerute de bănci.
Aceşti factori fac ca întreprinderile să recurgă la împrumuturi obligatare care
prezintă avantajul esenţial că remuneraţia (cupoanele) se deduce din profitul impozabil,
făcându-1 mai accesibil.
Există cauze multiple care influenţează pozitiv dezvoltarea împrumuturilor
obligatare în ţările cu economie de piaţă. Concurenţa dintre emitenţii de obligaţiuni
conduce la condiţii de emisiune atrăgătoare pentru subscriitori. Apariţia unor organisme
de plasament colectiv a valorilor mobiliare (obligaţiuni), instituţii mari, importante dar
care reprezintă şi operează în contul unei multitudini de mici subscriitori, face posibilă
apelarea la împrumuturi obligatare şi a întreprinderilor mai mici. Reducerea, în anumite
perioade, a dobânzii la plasamentele pe termen scurt favorizează, de asemenea,
orientarea subscriitorilor către plasamente pe termen lung.
Împrumuturile obligatare se pot emite fie individual, de către societăţi
comerciale puternice, fie grupat. Această a doua variantă poate avea loc prin asocierea
mai multor agenţi economici care să garanteze solidar împrumutul sau prin intermediul
unor instituţii sau organisme de plasament colectiv, constituite ca societăţi anonime,
care repartizează fondurile recepţionate sub formă de credite întreprinderilor aderente
cu nevoi de finanţare.
Împrumutul obligatar grupat prezintă avantajul pentru emitent că suportă costuri
administrative mai reduse, întrucât o parte a cheltuielilor este repartizată întreprinderilor
împrumutate. Chiar şi întreprinderile mari pot folosi împrumuturi obligatare grupate când
au nevoi relativ reduse de finanţare şi nu doresc să-şi consume capitalul de încredere
faţă de public prin împrumuturi obligatare individuale frecvente, păstrându-şi această
alternativă doar pentru împrumuturi mai consistente.

Împrumutul obligatar public

Alături de îndatorare pe termen scurt prin bonuri de tezaur, statul recurge la piaţa
financiară şi în scopul împrumuturilor pe termen lung. În ultimă instanţă, în ţările cu
economie de piaţă statul, sau diverse instituţii ale sale, este principalul emitent de
obligaţiuni, urmărind obţinerea de resurse necesare finanţării unor lucrări publice, pentru
acoperirea deficitului bugetar, dar şi pentru restrângerea cantităţii de numerar existente
în circulaţie prin colectarea lichidităţilor existente pe piaţă.
Apelul la economiile publice poate fi lansat pe piaţa internă sau pe pieţele
financiare externe. Durata de viaţă a unui împrumut obligatar a căpătat, în ultimul timp,
tendinţa de reducere, determinată de marea fluctuaţie a ratei dobânzii, dar şi de
aversiunea subscriitorilor fată de lichiditate.
17
 Obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate pe
acţiuni, o instituţie guvernamentală sau municipală, a cărei rambursare este, în mod
obişnuit, garantată prin bunuri patrimoniale sau ipoteci. În timp ce pentru emitent
obligaţiunile reprezintă datorii care generează plăţi periodice sub formă de dobânzi,
pentru subscriitori ele reprezintă drepturi de creanţă.
Obligaţiunile semnifică un împrumut acordat de o masă de creditori unui anumit
debitor. Fiecare creditor primeşte un înscris care se numeşte certificat de obligaţiune
sau mai simplu obligaţiune, care are înscrisă valoarea nominală. Obligaţiunile reprezintă
valori mobiliare, emise în diferite sume şi pot fi transmise liber de la un deţinător la altul,
prin negociere pe piaţa bursieră sau extrabursieră.
Spre deosebire de acţiuni, care conferă dreptul de coproprietate şi de participare
la repartizarea beneficiilor în condiţiile riscului asumat, cumpărarea obligaţiunilor
reprezintă un credit acordat emitentului, care trebuie rambursat în cursul unei perioade
de timp conform contractului şi care generează remuneraţii sigure la nivelul pieţei, fără
asumarea de riscuri din partea creditorilor, în caz de faliment al societăţii emitente de
obligaţiuni, obligatarii au dreptul de acţiune în justiţie pentru recuperarea drepturilor lor
(împrumutul plus dobânda).
Rolul creditului obligatar pentru societăţile private este relativ minor în comparaţie
cu creditul bancar. In schimb, băncile care creditează întreprinzătorii privaţi pot apela în
mare măsură la astfel de împrumuturi obligatare, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţa
că şi întreprinderile beneficiază de sumele constituite. De regulă numai societăţile cotate
la bursă pot lansa împrumuturi obligatare.
Remuneraţia investitorului se materializează în dobânzi care se plătesc periodic
sub formă de cupoane.

Valoarea Valoarea nominală a obligaţiunii X % dobândă

=
cuponului
de unde rezultă: 100

Rata dobânzii la Valoarea cuponului anual X 100

=
împrumutul obligatar Valoarea nominală a obligaţiunii

Restituirea capitalului către creditori coincide cu expirarea contractului de

credit obligatar. Restituirea poate avea loc, fie prin amortizarea obligaţiunilor de către
emitent, fie prin răscumpărarea obligaţiunilor de piaţă de către emitent la cursul bursei.
Părţile care intervin în împrumutul obligatar
În efectuarea unei emisiuni de obligaţiuni pot interveni următoarele părţi:
fudiciarul, curtierul, banca şi comisia valorilor mobiliare.
Fudiciarul. Când o societate comercială intenţionează să procedeze la
emisiunea unui împrumut obligatar, mai întâi ea semnează în favoarea unui fudiciar un
act prin care-l autorizează să acţioneze în numele viitorilor subscriitori de obligaţiuni
(creditori) în vederea apărării şi respectării drepturilor lor. Fudiciarul înlocuieşte, deci,
masa creditorilor în relaţiile cu societatea emitentă, verifică îndeplinirea obligaţiilor
18
societăţii de a păstra corespunzător bunurile în ipotecă, drept garanţie a împrumutului,
plata cu regularitate a cupoanelor, precum şi amortizarea la timp a obligaţiunilor.
Prezenţa fudiciarului asigură supravegherea societăţii comerciale emitente, în
numele creditorilor care, dispersaţi fiind în teritoriu, n-ar putea-o face ei înşişi. Pe de altă
parte însă, prezenţa fudiciarului uşurează foarte mult sarcinile societăţii emitente a
obligaţiunilor, scutind-o să trateze cu fiecare creditor în parte, ceea ce ar fi prea
costisitor.
Curtierul. Vânzarea obligaţiunilor emise se realizează prin intermediul unui
curtier sau al mai multor curtieri în valori mobiliare, care cunosc bine piaţa financiară,
fiind cei mai pregătiţi pentru a găsi fonduri de împrumut, respectiv să plaseze
obligaţiunile.
În mod obişnuit curtierii subscriu prin forfait întregul împrumut, adică
achiziţionează pe contul lor, încă de la început, toate obligaţiunile emise pe care,
ulterior, le vând diverşilor cumpărători, în felul acesta ei permit societăţii emitente să
dobândească repede şi dintr-o dată întreaga sumă a împrumutului.
Rolul curtierului se face simţit şi pe parcursul duratei împrumutului obligatar. El
este acela care poate cumpăra obligaţiunile oferite spre vânzare de diverşi deţinători,
urmând să le revândă altor cumpărători, acţionând astfel spre menţinerea stabilităţii
cursului lor. Circulaţia obligaţiunilor (vânzarea-cumpărarea), după emisiune, nu modifică
angajamentele societăţii comerciale luate cu prilejul emiterii, referitor la plata cupoanelor
şi rambursarea datoriei.
Banca. Toate operaţiunile de trezorerie aferente împrumutului obligatar se
efectuează prin intermediul ghişeelor bancare: vărsarea sumelor de cumpărătorii
obligaţiunilor, plata periodică a cupoanelor, amortizarea la scadenţă a obligaţiunilor.
Pe lângă operaţiunile de trezorerie, proprii oricărui împrumut obligatar, banca mai
poate juca un rol important şi pe linia operaţiilor de consulting şi de garantare a
împrumutului.
Prin intermediul personalului de specialitate de care dispune, banca oferă, la
cerere, consultaţii calificate privitor la suma totală a împrumutului (în funcţie de
posibilităţile de absorbţie ale pieţei), preţul de emisiune al obligaţiunilor, astfel încât să
se poată vinde într-un termen rezonabil, durata totală a împrumutului, nivelul dobânzii
împrumutului etc.
Dar şi mai importante se pot dovedi serviciile bancare de garantare a succesului
operaţiunii de plasare pe piaţă a obligaţiunilor, într-un termen conform pros pectului de
emisiune, în acest sens, la cererea întreprinderii, banca se poate angaja că în cazul
neplasării integrale, în termenul legal, a obligaţiunilor, să cumpere ea cantitatea rămasă
nevândută, pentru ca împrumutul să devină valabil din punct de vedere juridic. Evident
că banca nu-şi propune să păstreze obligaţiunile, întrucât în acest mod va deveni ea
însăşi creditoare, ci va pune în vânzare în continuare obligaţiunile, în afara termenului
legal de plasare a împrumutului. Banca îşi asumă, desigur, nişte riscuri acceptând să
garanteze împrumutul obligatar, pentru care în mod îndreptăţit pretinde un comision de
garantare din partea emitentului împrumutului.

Comisia valorilor mobiliare. Toţi creditorii potenţiali trebuie să dispună de

informaţii suficiente cu privire la situaţia economico-financiară a emitentului pentru a se
decide să-şi plaseze disponibilităţile în obligaţiuni. Comisia valorilor imobiliare este un
organism jurisdicţional care supraveghează operaţiunile cu valori mobiliare. Toate
19
emisiunile de obligaţiuni trebuie înregistrate la această comisie; prin intermediul ei
emitentul difuzează un prospect către toţi cei interesaţi să achiziţioneze obligaţiuni, în
care se detaliază scopurile împrumutului, suma totală a acestuia, numărul şi valoarea
nominală a obligaţiunilor, caracteristicile împrumutului, precum şi situaţia financiară a
emitentului în momentul care precede împrumutul.

2.3 Leasing (Credit-bail)

Finanţările prin sistem leasing constituie în economia românească o adevărată

gură de oxigen pentru agenţii economici pentru care investiţiile reprezintă o cerinţă
esenţială pentru dezvoltarea activităţii lor. Şi cum 99% din activităţile din economie
necesită investiţii pentru a se dezvolta, finanţările în sistem leasing vor cunoaşte o
creştere constantă.
Leasing-ul s-a impus şi la noi în ţară, aşa cum a făcut-o peste tot în lume (poate
mai puţin în economiile ţărilor din lumea a III-a) în primul rând prin simplitate. În
condiţiile în care mediul concurenţial din ţara noastră devine tot mai aspru, viteza de
reacţie a companiilor la schimbările din mediul extern este vitală. Leasing-ul, prin
operativitatea, sa satisface în intervale de timp foarte scurte nevoia de fonduri pentru
investiţii a agenţilor economici. De asemenea, prin leasing, agenţii economici evită
procedurile complicate ale contractării de credite bancare, proceduri care presupun
imobilizarea unor elemente din patrimoniul societăţii sau cel privat pentru constituirea de
garanţii.
Leasingul presupune existenta a trei terţe persoane: furnizorul, societatea
finanţatoare (societatea de leasing) şi utilizatorul (beneficiarul finanţării). Societatea de
leasing cumpăra de la furnizor bunul solicitat de utilizator şi îl cedează acestuia din urmă
pe o anumita perioadă de timp contra unor redevenţe lunare. Aceasta reprezintă în
esenţă operaţiunea de finanţare prin leasing. Pentru utilizator, această operaţiune îi va
aduce şi alte avantaje cum ar fi:
1. Îi permite realizarea de investiţii atunci când nu dispune de lichidităţile
necesare. Şi cum investiţiile contribuie de cele mai multe ori la sporirea cifrei de afaceri,
surplusul de venit obţinut poate acoperi redevenţele lunare.
2. Îi permite să-şi folosească fondurile pentru sporirea capitalului de lucru (a
activelor circulante), cele care sunt aducătoare de bani.
3. Îi permite să fie în pas cu noua tehnologie prin aceea că la sfârşitul
contractului de leasing poate returna bunul societăţii finanţatoare şi să închirieze altul
ale cărui caracteristici tehnice sporite îi pot oferi o eficienţă mai mare în exploatare.
4. Îi permite să beneficieze de amânarea plaţii taxelor vamale până la
sfârşitul contractului pentru bunurile aduse din import. Plata taxelor vamale se va face
doar la 20% din valoarea bunului.
5. Îi permite să beneficieze de facilităţile fiscale Întreaga valoare a ratei de
leasing este deductibilă fiscal pentru IMM.
Leasingul este de doua feluri: financiar şi operaţional. Procedural, este vorba de
acelaşi lucru, însă există aspecte care diferenţiază cele două tipuri de operaţii, şi
anume.
În cazul leasingului financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea
utilizatorului (beneficiarul finanţării). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta
mijlocului fix intrat în patrimoniu, amortizare care este deductibila din punct de vedere
20
fiscal, potrivit legislaţiei în vigoare.
În cazul leasingului financiar, redevenţa lunară este compusa din cota parte din
valoarea de intrare a mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o
cheltuiala deductibila din punct de vedere fiscal pentru utilizator. .
. În cazul leasingului operaţional, redevenţa este compusă din cota de
amortizare calculată conform prevederilor legale plus un beneficiu. Pentru utilizator,
întreaga redevenţă lunară este considerată cheltuială deductibilă din punct de vedere
fiscal.
În cazul leasingului operaţional, bunul rămâne evidenţiat în contabilitatea
societăţii finanţatoare;
În leasingul financiar, bunul finanţat este evidenţiat în contabilitatea utilizatorului
(beneficiarul finanţării). Utilizatorul va înregistra amortizarea aferenta mijlocului fix intrat
în patrimoniu, amortizare care este deductibilă din punct de vedere fiscal, potrivit
legislaţiei în vigoare.
Redevenţa lunară este compusă din cota parte din valoarea de intrare a
mijlocului fix şi din dobânda de leasing. Dobânda de leasing este o cheltuială deductibilă
din punct de vedere fiscal pentru utilizator.
Leasing-ul financiar
Conform IAS 17, “Leasingul financiar este operaţiunea de leasing care transferă,
în mare măsură, toate riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate asupra
bunului. Titlul de proprietate poate fi, sau nu, transferat, în cele din urma”. IAS
furnizează unele exemple de indicaţii care pot sugera clasificarea unui leasing ca fiind
leasing financiar.
De exemplu, un vehicul are o durată de exploatare determinată de numărul de
kilometrii parcurşi. Valoarea justă a vehiculului este de 40.000 milioane lei. El parcurge,
în mod obişnuit, 100.000 km înainte de a fi casat. Se ia în considerare un anumit aspect
al contractului, şi anume cumulul de km pentru care vehiculul a fost închiriat de locatar,
care este:
a. 30.000 km.
b. 50.000 km.
c. 75.000 km.
La punctele a) si b) se poate spune ca nu au fost transferate în mod substanţial
beneficiile. În cazul c), acest lucru este mai puţin evident, dar se poate argumenta că
procentul de 75% poate fi considerat substanţial.
Contractul mai prevede, de asemenea, că în cazul a) avem un leasing financiar,
iar în cazul c) un leasing operaţional. Aceste declaraţii sunt nerelevante deoarece au
doar formă legală şi nu substanţă economica.
Ambele contracte de la cazurile a) si b) au opţiuni de cumpărare exercitabile de
către locatar. Acest lucru pare să satisfacă problema transferării riscurilor şi beneficiilor.
Cazul a) stabileşte un preţ de 20.000 milioane lei, iar cazul b) un preţ de 30 milioane lei.
Este foarte probabil ca în cazul a) societatea să achiziţioneze activul la sfârşitul
termenului de leasing, probabilitate neexistentă în cazul b). Cazul a) poate fi considerat
un leasing financiar.

În fine, în cazul c), locatorul acceptă să repare, să întreţină şi să furnizeze un alt

vehicul în cazul în care cel existent se va defecta. Locatorul are, de asemenea, dreptul
ca în orice moment să înlocuiască activul cu unul similar, dacă oferă indicaţii stricte ca
21
va face acest lucru. Acest lucru face mai puţin probabilă clasificarea cazului c) în
categoria leasing–ului financiar.
Concluzia exemplului de mai sus este aceea că toţi termenii unui contract de
leasing trebuie luaţi în considerare împreună. Este, prin urmare, o problemă de
raţionament profesional atât pentru administratorii locatarului, cât şi pentru cei ai
locatorului. Trebuie reţinut că este posibilă contabilizarea operaţiunii de leasing drept
leasing operaţional de către una din părţile contractante, respectiv drept leasing
financiar de cealaltă parte contractantă.
Paleta definiţiilor pe care le putem întâlni este foarte largă. Chiar şi cărţile de
specialitate accesibile în mod curent definesc leasingul unilateral sau chiar greşit, fără a
surprinde în fapt esenţa fenomenului. Există păreri că leasingul este o operaţiune de
finanţare, alţii o asimilează cu o vânzare în rate sau cu un contract de locaţie pură. Ei
bine, leasingul nu este nici una dintre aceste operaţiuni, dar poate avea forme foarte
apropiate de oricare dintre ele.
Definiţia corectă a leasingului este următoarea:
Leasingul este operaţiunea prin care o parte, denumită locator, transmite
celeilalte părţi denumită utilizator, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing,
dreptul de posesie şi folosinţă al unui bun al cărui proprietar este, pentru o perioadă
determinată de timp.
Elementele cele mai importante care decurg din această definiţie şi care
delimitează leasingul de alte operaţiuni înrudite, sunt următoarele:
1. Locatorul rămâne proprietarul bunului ce constituie obiectul contractului de
leasing, pe toată perioada de derulare a contractului; aceasta implică şi faptul că, în
cazul neachitării ratelor de leasing locatorul are dreptul de a-şi retrage bunul.
2. Utilizatorul are dreptul să beneficieze, pe perioada contractului, de toate
avantajele folosirii bunului, asumându-şi în acelaşi timp şi riscurile exploatării acestuia.
Pornind de la aceste principii generale, menţionăm o altă caracteristică
importantă a leasingului, şi anume flexibilitatea. În general, contractele care se încheie
sunt croite pe obiectul de leasing şi pe utilizator. Perioada de derulare a contractului,
cadenţa ratelor, valoarea reziduală pot fi liber negociate de cele două părţi, astfel încât
termenii contractului să corespundă cel mai bine intereselor şi mai ales posibilităţilor
acestora. Prezentăm în continuare câteva situaţii mai des întâlnite.
Există forme de leasing în care, la sfârşitul perioadei, utilizatorul are dreptul de a
opta fie pentru achiziţionarea bunului la o valoare reziduală, fie pentru prelungirea
contractului, fie pentru renunţarea la bunul respectiv. Aceste forme de leasing fac parte
din categoria operaţiunilor de leasing financiar.
Probabil că aceste forme de leasing sunt cele mai populare. În esenţă, locatorul
apare ca finanţator al utilizatorului, datorită faptului că este foarte probabil - încă de la
începutul contractului - că utilizatorul va opta pentru achiziţionarea definitivă a obiectului
de leasing. În această situaţie, locatorul nu are interesul ca la sfârşitul contractului să
rămână în posesia bunului şi ne putem aştepta ca şi ratele de leasing să reflecte acest
lucru. Locatorul îşi va acoperi în timpul perioadei de leasing toate cheltuielile generate
de operaţiune, iar valoarea reziduală va fi mult mai mică decât valoarea de piaţă a
bunului la sfârşitul contractului.
Există şi situaţii în care existenţa unei pieţe second-hand sau faptul că locatorul
este specializat pe leasingul anumitor categorii de bunuri, va putea determina o
diminuare a ratelor şi o creştere a valorii reziduale, deci un risc suplimentar asumat de
22
locator.
În oricare dintre situaţii, locatorul va trebui să analizeze foarte bine afacerea şi
clientul cu care operează.
Un alt factor important în derularea operaţiunii de leasing este furnizorul. În
general, şi acesta îşi asumă responsabilităţi legate de derularea contractului, mai ales în
ceea ce priveşte exploatarea (asistenţa tehnică, instruirea personalului etc., contract de
buy-back). Contractul devine astfel tripartit, dar subliniem faptul că este posibil ca
furnizorul să-şi asume şi rolul de locator. Această situaţie poate fi interesantă pentru
producătorii sau distribuitorii care pot să-şi asigure ei înşişi finanţarea, facilitându-şi
astfel desfacerea produselor.
Exemple în acest sens, chiar pe piaţa românească, sunt distribuitorii de
autoturisme sau de utilaje şi echipamente specializate - pornind de la computere până la
tractoare. În principiu, această formă de leasing este cea mai ieftină pentru utilizator,
întrucât producătorul sau distribuitorul sunt cei care cunosc cel mai bine produsul şi
piaţa de desfacere, ceea ce diminuează în mare măsură riscurile asumate de locator.
Nu este exclus ca în viitorul foarte apropiat, sub presiunea pieţei, şi producătorii sau
distribuitorii români de instalaţii sau echipamente pentru industria alimentară să-şi
desfacă produsele sub formă de leasing.
Din punctul de vedere al locatorului, este esenţial faptul că contractul de leasing îi
protejează dreptul de proprietate şi deci poate acţiona direct asupra bunului în cazul în
care utilizatorul nu se achită de obligaţiile contractuale. De asemenea, obiectul finanţării
fiind legat direct de contract şi fiind personalizat, există posibilitatea urmăririi afacerii în
intimitatea ei şi este mult mai uşor de luat o decizie în caz de insolvabilitate temporară a
utilizatorului.
Efectele cele mai importante din punct de vedere economic se regăsesc la
utilizator. Acesta poate să plătească dreptul de folosinţă şi, în cele din urmă, să
achiziţioneze un bun investiţional pe măsură ce produce. Ratele pot fi astfel
dimensionate şi cadenţate încât să permită plata ratelor şi chiar obţinerea unui profit fără
a supune utilizatorul la sarcini împovărătoare. De exemplu, pentru activităţi sezoniere -
cum ar fi industria zahărului - ratele pot fi orientate spre sfârşitul perioadei de producţie,
când veniturile înregistrate din vânzarea produselor vor permite achitarea obligaţiilor de
plată. În aceste cazuri, ratele sunt de cele mai multe ori anuale sau semestriale;
dimpotrivă, pentru activităţi unde încasările sunt ritmice şi se întind pe tot parcursul
anului - cum ar fi panificaţia, industria laptelui - ratele pot fi lunare.
Contractul de leasing se încheie pe o perioadă de cel puţin un an. Nu există o
cerinţă expresă ca contractul să fie încheiat în formă scrisă, dar Ordonanţa nr. 51
reglementează clauzele obligatorii într-un contract de leasing, astfel că forma scrisă
trebuie subînţeleasă.
Contractul de leasing constituie titlu executoriu (adică poate fi pus în executare
contra utilizatorului fără nevoia parcurgerii vreunei proceduri judiciare) dacă utilizatorul
refuză să înapoieze bunul, în următoarele situaţii:
 la sfârşitul perioadei de leasing, dacă acesta nu a formulat opţiunea
cumpărării bunului sau a prelungirii contractului;
 în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Contractele de leasing referitoare la bunuri mobile sunt supuse înregistrării în
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în condiţiile Legii nr. 99/1999, pentru
opozabilitate faţă de terţi, dar interesul unei astfel de înregistrări este al locatorului, iar
23
nu al utilizatorului (ca în cazul leasing-ului imobiliar).
Achiziţionarea de mijloace fixe (între care se includ echipamentele TI) prin
leasing financiar intră sub incidenţa legislaţiei referitoare la amortizare (în principal,
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi
necorporale, astfel cum a fost modificată şi republicată), astfel încât deductibilitatea
ratelor de leasing va fi tratată diferenţiat. Astfel, o parte a ratei este deductibilă ca
dobândă, o altă parte ca primă de asigurare şi o altă parte ca preţul de achiziţionare a
bunului, acesta din urmă fiind determinat conform legislaţiei referitoare la amortizare.
Ordonanţa nr. 51 conţine şi unele reguli speciale privind taxele vamale. Astfel,
bunurile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice
române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăţi de leasing, persoane
juridice străine, sau de societăţi de leasing persoane juridice române, în baza unor
contracte de leasing încheiate cu utilizatori, persoane fizice sau juridice române, bunul
se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de
leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de
import. Dacă utilizatorul optează pentru cumpărarea bunului la sfârşitul perioadei de
leasing, el va fi obligat să achite taxa vamală calculată la valoarea reziduală a bunului
din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de
20% din valoarea de intrare a bunului (preţul plătit de locator furnizorului). Cu toate
acestea, din punctul de vedere al regulamentelor vamale, utilizatorul trebuie să cumpere
bunul într-o perioadă de 7 ani de la data încheierii contractului.
Breviar contabil
a) Înregistrarea în contabilitate a imobilizărilor corporale primite conform
contractului de leasing, inclusiv a dobânzilor aferente:
212 ”Mijloace fixe” = 167”Alte împrumuturi si datorii asimilate”
471 ”Cheltuieli înregistrate în avans” = 687 ”Dobânzi aferente altor
împrumuturi şi datorii asimilate”
- Debit cont 8036 “Redevenţe, locaţii de gestiune, chirii şi alte datorii
asimilate” cu valoarea imobilizărilor corporale conform documentelor.
b) Amortizarea imobilizărilor corporale achiziţionate în sistem de leasing se face
conform duratelor normale de funcţionare legale în vigoare.
În cazul leasing-ului financiar - amortizarea se înregistrează astfel:
681 ”Cheltuieli de exploatare privind = 281”Amortizari privind
imobilizările
amortizările şi provizioanele” corporale”
c) Înregistrarea obligaţiei de plată a ratelor facturate de proprietarul bunurilor:
% = 404 ”Furnizori”
167 ”Alte împrumuturi şi datorii asimilate”
1687 ” Dobânzi aferente altor împrumuturi şi datorii asimilate”
4426 “TVA deductibilă”
şi concomitent
666 "Cheltuieli privind dobânzile” = 471 “Cheltuieli înregistrate în avans”
Etapele procedurii de leasing
În general, în derularea unui contract de leasing, sunt implicate, în diverse etape
ale procesului de finanţare, cel puţin cinci părţi: societatea de leasing, clientul sau
utilizatorul final, furnizorul bunului achiziţionat, banca finanţatoare şi, nu în ultimul rând,
societate de asigurare.
24
 Alegerea bunului si a furnizorului
În funcţie de necesităţile clientului, acesta decide atât asupra caracteristicilor
bunului cat si asupra furnizorului.
Toate detaliile legate de natura bunului (preţ, caracteristici tehnice, amănunte
privind livrarea, condiţii de instalare şi punere în funcţiune, în cazul echipamentelor) vor
fi negociate de utilizator direct cu furnizorul ales, urmând a respecta în contractul de
vânzare cumpărare şi în contractul de leasing, toate aspectele negociate.
Obţinerea ofertei şi solicitarea de leasing
Pe baza preţurilor negociate cu furnizorul întocmeşte o ofertă generală de
finanţare, în care vor fi calculate, avansul, rata de leasing, valoarea asigurării, etc. În
urma transmiterii solicitării de leasing, oferta transmisă iniţial poate suferi modificări în
funcţie de clasa de risc în care se va încadra clientul. Analiza riscului are la bază atât
documentele financiare puse la dispoziţie de către client (bilanţ, balanţă, cont de profit si
pierderi) cât şi alte documente solicitate (chestionar de leasing, prezentarea activităţii
companiei, business-plan, etc.).
Analiza şi aprobarea solicitării de leasing
Evaluarea solicitării de leasing se realizează de către specialişti într-un interval
de timp ce nu depăşeşte 48 ore. În funcţie de complexitatea proiectului supus finanţării,
societatea de leasing poate solicita clientului informaţii suplimentare referitoare la unele
aspecte analizate, răspunsul final al evaluării urmând a fi prelungit în funcţie de
furnizarea informaţiilor solicitate.
Încheierea contractului
În cazul unui răspuns afirmativ, se va încheia un contract de leasing, financiar sau
operaţional, ce va include atât clauzele negociate de utilizator cu furnizorul bunului, cât
şi clauze specifice politicii societăţii de leasing privitoare la modalitatea de plată a
ratelor, asigurarea efectuării plăţilor, etc.
Asigurarea generală a bunului
Bunul ce urmează a fi achiziţionat urmează a fi asigurat de către societatea de
leasing, pe toată derularea contractului de leasing, în opţiunea pentru toate riscurile, în
condiţiile stabilite cu societatea de asigurări şi banca finanţatoare, iar prima de asigurare
va fi achitată de către utilizator.
În cazul produselor provenite din import, prima de asigurare se va calcula la
valoarea DDP a bunului.
Livrarea bunurilor
Obligaţia livrării bunurilor revine în întregime furnizorului, operaţiunea fiind
asistată de specialiştii societăţii de leasing
Condiţiile şi costurile finanţării
Pot obţine finanţare pentru achiziţionarea de bunuri în leasing atât persoane
juridice, înfiinţate în baza Legii 31/1990 republicata, cât şi persoane fizice sau persoane
fizice autorizate.
Bunurile finanţate pot fi noi, din import sau achiziţionate de pe piaţa românească,
sau second-hand, caz în care se va efectua o evaluare suplimentară de către specialiştii
societăţii de leasing.
Pot fi finanţate atât vehicule diverse (autoturisme, autoutilitare, microbuze) cât şi
echipamente medicale, telecomunicaţii, tehnica de calcul, etc. Valoare bunurilor
achiziţionate va fi cuprinsa între 3.000 euro şi 100.000 euro.
Durata contractului de leasing poate varia între 12 şi 48 luni, în funcţie de
25
necesităţile clientului şi rezultatul analizei financiare.
Documentele necesare analizei
În funcţie de personalitatea juridica a solicitantului (persoană juridică, persoană
fizică autorizată, persoană fizică) sunt necesare diferite tipuri de documente menite să
reliefeze bonitatea si capacitatea de plata a acestuia.
În principal, documentele solicitate sunt:
- Cererea de Finanţare sau Formularul de Comandă, documente tipizate;
- Documente financiare, care sa prezinte situaţia financiară din ultimii doi ani
de activitate;
- Documente legale (certificat de înregistrare, cod fiscal, certificat
constatator, act constitutiv si acte adiţionale, etc.)
- Declaraţie angajament a utilizatorului;
- Factură proformă , cu o descriere detaliata a bunului şi a caracteristicilor
tehnice, a modalităţilor de plată şi livrare, preţul şi moneda de plată;

CAPITOLUL 3
PREZENTAREA FINANŢĂRII AFACERII FIRMEI S.C. „HEVATEX COM” S.R.L.

26
 3.1. CONCEPTUL DE FINANŢARE

Nevoile de fonduri ale companiilor sunt variate: de la nevoi de lungă durată şi

valoare ridicată, legate de achiziţionarea sau modernizarea activelor imobilizate, la
nevoi de scurtă durată şi valoare mică, mult mai frecvente, care vizează finanţarea
activelor circulante (acordarea de creanţe unor clienţi, finanţarea stocurilor). Finanţarea
acestor nevoi ţine cont de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi, de
durata în timp a acestora. Excedentul de resurse din cadrul sistemului financiar poate fi
mobilizat pentru a servi la finanţarea deficitului de resurse al agenţilor economici sau a
instituţiilor guvernamentale.
Finanţarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la cei cu
excedent de resurse (investitorii) spre cei care au nevoie de acestea (agenţii economici)
prin intermediul unor instrumente şi mecanisme specifice în cadrul unor pieţe organizate
(pieţele monetare sau pieţele de capital).
Această finanţare este destinată obţinerii de fonduri (lichidităţi) pentru a acoperi
nevoi temporare generate de activităţi comerciale sau de producţie sau pentru a
dezvolta capacitatea de producţie existentă prin derularea unor proiecte de investiţii.
Decizia de finanţare vizează opţiunea agenţilor economici de a-şi acoperi nevoile
de finanţare a proiectelor de finanţare avute în vedere, fie din fonduri proprii, fie prin
împrumuturi sau prin participaţie (atragerea de noi capitaluri prin majorarea numărului
de acţiuni şi/sau acţionari).
Decizia de finanţare este proprie fiecărui proiect şi fiecărui agent economic în
parte, fiind adaptată la specificul proiectului şi la structura financiară a companiei. Cea
mai mare parte a resurselor financiare provine din surse private (fiind mobilizate de
instituţii de intermediere private – bănci comerciale, bănci de investiţii, fonduri de
investiţii), sursele publice intervenind de regulă în finanţarea unor proiecte de investiţii
de anvergură şi de interes general (investiţii în infrastructura de transport, în
telecomunicaţii).
Într-o economie de piaţă funcţională, orientarea firmelor trebuie să se facă cu
precădere pe resursele private, credibilitatea companiei (inclusiv în ceea ce priveşte
finalitatea proiectului de investiţii) în faţa investitorilor privaţi fiind esenţială pentru
succesul finanţării.

27
 Societatea comercială „HEVATEX COM SRL Rovinari” în forma sa actuală este
rezultatul transformărilor organizatorice începute în anul 1993.
Societatea comercială HEVATEX COM SRL, este persoană juridică română care
a fost înfiinţată prin Hotărârea Guvernului nr. 1353/1990, având forma de societate cu
răspundere limitată, şi care îşi desfăşoara activitatea în conformitate cu legile române şi
statutul socieăţii.
Firma are sediu în România, localitatea Rovinari, str. Prieteniei, nr.13, jud. Gorj şi
este înregistrată la Camera de Comerţ şi Industrie Tg-Jiu sub nr. J18/972/19.081993.
Domeniile declarate în statutul societăţii sunt:
 de producţie;
 de comerţ cu ridicata;
 de comerţ cu amănuntul.
Însă domeniul principal este producţia, iar activitatea principală este – fabricarea
produselor de panificaţie şi patiserie - 1581.
Durata societăţii.
Durata societăţii comerciale este nelimitată, cu începere de la data înregistrării în
Registrul Comerţului.
Sediile secundare.
Societatea Comercială poate avea filiale, sucursale, sedii secundare, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică, situate în alte
localităţi din ţară şi din străinătate.
Capitalul Social la înfiinţare a fost de 1.000 lei.

3.2. IMPORTANŢA ŞI NECESITATEA FINANŢĂRII ÎN CADRUL AFACERII

Bunăstarea materială a societăţii este determinată în ultimă instanţă de

capacitatea productivă a economiei – totalitatea bunurilor şi serviciilor furnizate
membrilor săi. Această capacitate productivă depinde de activele reale de care dispune
societatea: pământ, clădiri, utilaje, muncă, tehnologii. Toate aceste active fizice şi
„umane” sunt utilizate pentru a produce bunurile şi serviciile consumate de membrii
societăţii.

28
 În contrast cu aceste active reale se găsesc activele financiare cum ar fi de
exemplu acţiunile sau obligaţiunile. Aceste active nu sunt altceva decât simple
documente (contracte) şi, spre deosebire de activele reale, contribuie indirect la
capacitatea productivă a unei economii asigurând o separaţie între deţinătorul capitalului
(afacerii) şi managementul acesteia, facilitând totodată transferul de fonduri spre afaceri
cu oportunităţi atractive de investiţie.
Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi
dezvoltarea întreprinderii.
În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă
angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat,
asigurându-şi astefel echilibrul financiar pe termen scurt.
În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiţii
de orice natură (tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte
posibilităţile sale. În acest caz este vorba de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi
lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi menţinerea echilibrului
financiar. Deci mijloacele de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile
întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de
dificultăţi. Pe de o parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse
înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează
investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe de altă parte, întreprinderea poate fi în
situaţia de a folosi, pentru operaţiunile pe termen scurt, fonduri pe care le-ar putea folosi
pe termen lung pentru investiţii.
Problemele finanţării prezintă deci importaţă vitală, pentru că soluţionarea lor
condiţionează supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare,
performanţele sale prezente şi viitoare, autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi.

3.3. ESTIMAREA CERINŢELOR FINANCIARE NECESARE INIŢIERII UNEI AFACERI

29
 Elementele luate în considerare atunci când luăm decizia de finanţare a unei
afaceri sunt:
Durata finanţării: depinde de termenul de recuperare al investiţiei şi poate fi
scurtă (de până la un an), medie (1 an – 3 ani) şi lungă (3 – 5 ani şi peste). Cu cât
durata este mai mare cu atât costul finanţării este mai mare;
Sursa finanţării: poate fi publică sau privată, poate fi internă sau externă;
Modalitatea de rambursare: se poate face la scadenţă, în tranşe anuale egale,
unităţi egale. Periodicitatea şi eşalonarea rambursării este foarte importantă şi trebuie
corelată cu fluxurile de numerar viitoare (intrările de fonduri) generate de exploatarea
investiţiei;
Forma de finanţare: se poate face direct sau indirect prin utilizarea unei instituţii
financiare specializate care să intermedieze transferul de capital de la investitori la
beneficiari;
Riscul finanţării: are în vedere pierderile potenţiale care ar putea să apară ca
urmare a producerii unor evenimente nedorite. Pierderile în finanţare au în vedere mai
mult fluxuri financiare de plată mai mari datorită evoluţiei nefavorabile a dobânzilor pe
piaţă, a cursului de schimb sau riscul de neplată. Riscurile avute în vedere îl pot afecta
atât pe creditor cât şi pe debitor. Cu cât riscurile sunt mai mari cu atât remuneraţia
percepută pentru asumarea acestora este mai mare. Nivelul de risc se reflectă direct în
costul finanţării.
Costul finanţării: depinde de durată, de sursa de finanţare, de forma de
finanţare, modalitatea de rambursare şi de riscurile implicate. Costul sintetizează
toate elementele în funcţie de care se ia decizia de finanţare.
Alte elemente: au în vedere o serie de facilităţi acordare finanţării cum ar fi de
exemplu perioada de graţie, garanţiile solicitate, serviciile conexe finanţării (consultanţa
de specialitate, monitorizarea clienţilor, monitorizarea pieţelor.

3.4 FINANȚAREA AFACERII S.C. „HEVATEX COM” S.R.L.

30
 1. Un împrumut obligatar în valoare de 20.000 lei cu dobândă de 10% pe an
și cu durată de 5 ani, este rambursat în tranșe egale. În continuare vom determina:
amortizările anuale, valoarea dobânzii în fiecare an și anuitățile aferente fiecărui
an,conform duratei de rambursare, întocmindu-se următorul grafic:

Anul Împrumut Dobândă Amortizări anuale Anuități

nerambursat constante (rata)
1 20000 2000 4000 6000
2 16000 1600 4000 5600
3 12000 1200 4000 5200
4 8000 800 4000 4800
5 4000 400 4000 4400
TOTAL 0 6000 20000 26000

Se folosesc următoarele formule de calcul:

a.Amortizările anuale constant = Valoarea totală a creditului obligator / Număr de ani.

b. Dobânda = rata dobânzii x valoarea împrumutului rămas încă de rambursat pentru
fiecare an.
c. Anuitatea = dobânda datorată în fiecare an + amortizarea anuală constantă

În total după 5 ani societatea comercială va plati 26.000 lei, din care 6000 lei dobândă și
20.000 lei imprumut.

2. Societatea comercială prezintă următoarea situație în ceea ce privește

necesitățile de finanțare și sursele de capital.

31
Necesitățile de (mii lei) Surse de capital (mii lei)
finanțare
Imobilizări 1113 Capital propriu 820
Terenuri 220
Clădiri 560 Împrumuturi pe termen 293
Mașini și utlilaje 210 lung
Instalații 123 Datorii de exploatare 380
Active circulante 380
Stocuri 125
Creanțe 200
Trezorerie netă 55 Total 1493
TOTAL 1493

Având în vedere datele prezentate analizați:

a. Dacă firma se bucură de echilibru financiar.

b. Gradul de îndatorare al firmei.
c. Cât din necesitățile de financiare ale firmei sunt acoperite pe seama surselor
proprii și cât pe seama surselor străine.

a. Din situația prezentată rezultă ca societatea comercială se bucură de echilibru

financiar datorită faptului că finanțarea necesităților permante ( terenuri, clădiri, mașini,
utilaje, instalații) se realizează pe seama surselor permanente (capital propriu și
împrumuturi pe termen lung).

220 + 560 + 210 + 123 = 820 + 293 = 1113.

b. Gradul de îndatorare al firmei – este importantă capacitatea de îndatorare pe

termen lung, care se calculează ca raport procentual între valoarea împrumuturilor pe
terming lung ale societății și valoarea capitalurilor proprii și nu trebuie să depășească
100 %. (293:820) x 100 = 35,73 %, valoare favorabilă pentru firmă find situate sub
100%.
Raportând valoarea capitalurilor proprii la valoarea imobilizărilor, rezultă că 73,67 % din
acestea sunt obținute pe seama surselor proprii. Restul de 26,33 % reprezintă
imobilizări procurate pe seama surselor străine pe termen lung.

c. În ceea ce privește necesitățile de finanțare a ciclului de exploatare, rămân

exclusive, pe seama datoriilor de exploatare, ale căror termene de scadență, în raport
cu cele ale creanțelor, permit existent unei trezorerii nete de 55 mii lei.

32