MANAGEMENTUL AFACERILOR

CURS 4
FINANȚAREA AFACERII

Obiective:
• Înțelegerea conceptului de finațare;
• Cunoașterea surselor proprii de finațare;
• Cunoașterea surselor interne de finanțare
• Cunoașterea surselor externe de finanțare

Concepte-cheie:
• finanțarea;
• surse proprii de finațare;
• surse interne de finanțare
• surse externe de fianțare;

4.1. Delimitări conceptuale ale termenului de finanțare

Finanțarea afacerii (alocarea de fonduri) reprezintă actul prin care o organizație sau companie
furnizează resurse financiare, sub formă de bani sau alte valori, cu scopul de a finanța o nevoie,
un program sau un proiect. În general, acest termen este utilizat în contextul în care o
organizație își folosește rezervele interne pentru a-și satisface nevoile financiare, în timp ce
termenul de finanțare externă este utilizat atunci când firma obține capital din surse externe.

Întreprinzătorii doresc să acumuleze toate resursele necesare, inclusiv capital înainte de a se

aventura într-o piață. Finanțarea este parte a procesului, întrucât unele companii au nevoie de
sume inițiale mari, pe care persoanele fizice nu le posedă de altfel. Aceste fonduri de lansare
sunt esențiale pentru a demara o idee de afaceri, fără acestea, întreprinzătorii neavând
capacitatea de a-și realiza conceptele în lumea afacerilor. În economie, fondurile sunt injectate
pe piața de capital de către creditori și luate ca împrumuturi de către debitori.

Sursele potențiale de fonduri pentru finanțarea afacerii sunt:

- fondurile proprii;
- fondurile împrumutate de la familie și prieteni;
- fondurile venite din partea partenerilor;
- autofinanțarea;
- dezinvestiția;
- majorarea capitalui social prin creșterea valorii acțiunilor;
- majorarea capitalui social prin emiterea de acțiuni;
- majorarea capitalui social prin încorporarea rezervelor;
- majorarea capitalui social prin conversia obligațiunilor în acțiuni;
- creditul bancar;
- creditul comercial;
- factoringul și scontarea
- leasingul;
- emiterea de obligațiuni;
- finanțările din programe speciale;
- fondurile de capital de risc.

14
 Surse proprii de finanțare – au avantajul că nu trebuie rambursate într-o modalitate
formală

Acestea reprezintă cel mai frecvent punct de plecare în cazul afacerilor mici și noi. Instituțiile
financiare sunt mai puțin deschise – în special în perioade de instabilitate economică – firmelor
aflate la început decât celor cu o „istorie” deja bine conturată. Această decizie se bazează pe
ratele mari de „mortalitate” înregistrate de afacerile noi.
Economiile personale: Majoritate capitalului necesar inițierii unei afaceri este format
din economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală, întreprinzătorul trebuie să
aibă cel puțin jumătate din fondurile necesare inițierii afacerii. Dacă el nu se va risca, cu atât
mai mult nu vor risca nici alți investitori. De asemenea, împrumutul unei părți mai mari decât
jumătatea capitalului necesar îi va afecta în mare parte afacerea.
Familia și prietenii: Dacă întreprinzătorul nu-i ajung banii, poate apela mai întâi la
familie sau la prietenii cei mai buni care doresc să investească în afacere. El trebuie însă să-și
prezinte șansa de reușită cu sinceritate pentru ca în caz de eșec să nu-și îndepărteze rudele și
prietenii. Dacă va trata aceste împrumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea relațiilor
prietenești și familiale.
Partenerii: Întreprinzătorul poate să-și ia un partener pentru a-și mări baza financiară
necesară inițierii afacerii. Înainte de a încheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia în
considerare impactul renunțării parțiale la controlul afacerii și la obținerea unei părți din profit.
Sursele proprii oferă avantajul unei siguranțe mai mari – nu vor fi retrase în cazul deteriorării
situației financiare, ca în cazul unui credit bancar. Nu este necesară expunerea detaliată a
planului de afaceri în față unor parteneri externi, și nici aprobarea acestora pentru luarea
deciziilor importante.
Această sursă de finanțare asigura deci flexibilitate, siguranță și independența. Totodată, în
perspectiva atragerii de surse de finanțare exterioare firmei angajarea unor fonduri proprii
reprezintă o garanție a motivației întreprinzătorului pentru asigurarea succesului afacerii.
Dezavantajele finanțării din surse proprii sunt și ele importante:
- fondurile proprii sunt în general destul de limitate și pot frână dezvoltarea afacerii;
- în caz de nereușită, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzător (sau de apropiații
săi) și de partenei, atunci când există;
- firma va fi puțin cunoscută de instituțiile financiare și va putea mai greu mobiliza fonduri în
situații speciale.
Dată fiind conjunctura economică care a caracterizat evoluția economiei românești în perioada
de tranziție, majoritatea întreprinzătorilor nu au avut rezerve suficiente și nici nu au avut
întotdeauna posibilitatea sau curajul de a apela la credite bancare.
Aproape fără excepție, prietenii și cunoscuții au reprezentat una din cele mai importante surse
de capital inițial de împrumut pentru exemplele de afaceri prezentate în cadrul acestui curs.

Surse interne de finanțare – au avantajul că mențin siguranța și stabilitatea afacerii

Autofinanțarea: reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exercițiului

contabil încheiat și este cea mai eficientă soluție de finanțare a nevoielor permanente.
Autofinanțarea are o importanță deosebită în asigurarea autonomiei financiare. Formarea de
fonduri prin autofinanțare apare în condițiile în care organizația obține venituri din activitatea
sa care să acopere toate cheltuielile și, totodată, să degajeze și un profit din care o parte să fie
utilizată pentru sporirea activelor imobilizate și a activelor de exploatare.

15
Avantajele autofinanțării ar fi:
- constituie un mijloc sigur de finațare, având în vedere ca organizațiile întâmpină o serie de
greutăți în anumite situații conjuncturale în colectarea capitalurilor de pe piața financiară sau
monetară;
- libertatea de acțiune a organizației este apărată în sensul că asigură indpendența sau autonomia
în gestionarea fașă de acționari, față de financiare și de credit, organisme care exercită un
control riguros pentru a-și asigura garanția capitalurilor date cu împrumut.
- pentru acționari, prin capitalizarea unei părți din profit crește valoarea bursieră a organizației,
crește cursul acțiunilor deținute de către ei, deci crește avuția lor;
- profitul reinvestit este exonerat de plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri
substanțiale de impozit, ceea ce creează posibilități mai mari de reinvestire.
Nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de autofinanțare. Pe plan mondial, au
existat perioade în care o bună structură financiară se bazează printr-un nivel scăzut al
îndatorării, punându-se accent pe autofinanțare și pe alte resurse proprii, cât și perioade în care
o bună structură financiară se caracterizează printr-un nivel „normal” al îndatorării.
Dezinvestiția: reprezintă o sursă internă de capital impozabilă la nivelul profitului de
exploatare din cesiunea de active fixe, respectiv la nivelul plusvalorii prețului de revânzare a
activelor cesionate în raport cu valoarea lor contabilă rămasă neamortizată.
Organizațiile pot recurge la cedarea activelor imobilizate din următoarele motive:
- reînnoirea obișnuită a imobilizărilor necesare și valorificarea prin vânzare a imobilizărilor
care au fost înlocuite;
- din necesitatea de a obține capitaluri suplimentare pentru dezvoltare, organizațiile pot ceda
unele imobilizări care nu sunt absolut necesare activității;
- punerea în practică a unei strategii de reorganizare, astfel că se vor ceda unele imobilizări din
filialele a căror activitate nu este profitabilă în raport cu activitatea din alte locații.
Majorarea capitalului social: reprezintă o decizie financiară strategică luată de către
Adunarea Generală a Acționarilor sau de către Consiliul de Administrație atunci când este
necesară o constituire de fonduri proprii generată de acoperirea unor pierderi, când capitalurile
proprii sunt insuficiente sau când se urmărește dezvoltarea activităților ori adoptarea unor
proiecte noi care vizează o creștere economică în scopul multiplicării rentabilității.
Creșterea capitalului social se poate realiza prin:
• Aporturi noi în numerar, care se poate realiza prin:
- creșterea valorii nominale a acțiunilor existente: presupune apelul la acționarii
existenți și acordul lor de a suplimenta cu fonduri capitalul social. Acest procedeu este greu de
realizat atât din cauza dispersiei teritoriale ale acționarilor, cât și necesității convingerii lor să
aducă noi capitaluri.
- emiterea de noi acțiuni: acțiunile noi nu sunt identice cu cele vechi sub aspectul
drepturilor pe care le conferă. Vechii acționari au dreptul preferențial de subscriere la majorarea
capitalului, drept care poate fi utilizat sau vândut, întrucât comportă avantaje financiare.
Capitalul suplimentat este egal cu numărul de acțiuni emise înmulțit cu prețul de emisiune.
Prețul de emisiune trebuie să fie mai mic decât cursul vechilor acțiuni pentru a se asigura
succesul operațiunilor de subscriere. Dacă prețul de emisiune ar fi mai mare decât prețul
vechilor acțiuni nimeni nu ar cumpăra noile acțiuni întrucât ar putea găsi pe piață acțiuni la un
preț mai mic. Când se apreciază că ar fi prea scăzut cursul, organizația se abține de la creșterea
capitalului social prin emiterea de noi acțiuni. Prețul de emisiune trebuie stabilit între valoarea
nominală și cursul vechi. Diferența dintre prețul de emisiune și valoarea nominalp se numește
primă de emisiune, care aduce avantaje financiare organizației.

16
 • Încorporarea rezervelor: nu aduc resurse financiare noi pentru organizații. Acestea
sunt operațiuni fără flux financiar întrucât și până la încorporarea în capitalul social, organizația
dispune de sumele respective contabilizate la rezerve. Ca urmare a majorării capitalului social
prin încorporarea rezervelor, fie se mărește valoarea nominală a acțiunilor vechi, fie se emite
un nou număr de acțiuni de valoare egală.
Această operațiune contribuie la consolidarea încrederii partenerilor de contract și a băncilor.
De asemenea, prin creșterea capitalului social, organizațiile își pot garanta mai bine creditele
accesate, în caz că au recurs și la atragerea lor.
• Conversia datoriilor (obligațiunilor) în acțiuni: este proprie marilor societăți
comerciale pe acțiuni care anterior au efectuat împrumuturi obligatare, emițând obligațiuni
convertibile în acțiuni.
Convertirea obligațiunilor în acțiuni provoacă o creștere de capital fără flux financiar pozitiv.
Pe total, sursele de organizației rămân aceleași, numai că împrumutul obligatar devine acum
capital social. După conversiune, când se realizează și creșterea de capital, creanțierul pierde
calitatea de obligatar, devenind acționar. Emiterea de obligațiuni convertibile în acțiuni
reprezintă avantaj pentru organizații deoarece acestea au o rată a dobânzii mai scăzută decât
împrumuturile obligatare clasice.

Surse externe de finanțare – sunt cele mai riscante

Creditul bancar: reprezintă o sursă principala de fonduri, în special pentru firmele mici
și mijlocii. Studiile arată că împrumuturile bancare sunt cea de-a doua sursă de finanțare
accesată de către întreprinzători, după economiile personale. În cazul României, accesul la
credit al firmelor noi sau de mici dimensiuni este mai dificil.
Acordarea împrumuturilor se realizează în urma analizei de către bănci fezabilității ideii de
afacere, în cazul în care afacerea este în faza de inițiere, respectiv în urma analizei evoluției
precedente a organizației și a studierii registrelor pentru a se putea proiecta imaginea acesteia
în viitor. Aceste analize sunt obligatorii pentru asigurarea rambursării împrumutului.
Avantajele creditului bancar:
- obținerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
- stabilirea unei relații cu o instituție financiară cunoscută, accesul mai ușor la alte servicii
furnizate de către bancă;
- obținerea unui credit poate funcționa ca un semnal ce atestă viabilitatea afacerii în față altor
investitori potențiali;
- în cazul anumitor forme de credit există un grad de flexibilitate în ceea ce privește sumele
angajate, datele la care se angajează sumele respective, dobânzile și termenele de rambursare;
- necesitatea de a convinge banca de viabilitatea afacerii sau simplă completare a unei cereri
de creditare poate „forța” întreprinzătorul să își analizeze în mod obiectiv afacerea, să obțînă o
imagine clară a situației sale financiare și un tablou al punctelor slabe, punctelor țări,
oportunităților și amenințărilor care caracterizează situația firmei.
Dezavantaje ale creditului bancar:
- reticența băncilor în ceea ce privește finanțarea noilor firme, banca având nevoie de siguranță
că va primi înapoi banii acordați drept credit, în timp ce firmele nou-înființate nu oferă această
garanție, din diferite motive (nu au istoric, nu au experiență, nu au foarte multe elemente care
să facă din aceste firme elemente stabile în cadrul economiei);
- riscul de a pierde garanțiile depuse sau chiar riscul de faliment în cazul nerestituirii creditului;
- implicarea unui factor „extern” în managementul firmei, apariția unor restricții;
- expunerea la riscuri noi – de exemplu riscul ratei dobânzii;
- riscul întreruperii creditării în cazul unor evenimente nefavorabile pentru firmă.

17
 Creditul comercial: este acel credit acordat între producători şi comercianţi prin
vânzarea mărfurilor, în schimbul unor instrumente de credit (sau efecte de comerţ). De
asemenea reprezintă o amânare la plată, acordată de un furnizor de mărfuri sau de servicii,
clientului său.
Resursele partenerilor de afaceri constituie una dintre cele mai vechi şi eficace modalităţi de
atragere de resurse financiare de către un întreprinzător. Această soluţie de finanţare a ciclului
de exploatare se poate utiliza atât în relaţiile cu furnizorii de materii prime, materiale, utilităţi
etc., cât şi cu distribuitorii şi clienţii firmei. Astfel în relaţiile cu furnizorii se primesc materii
prime, materiale, semifabricate etc., care se folosesc în procesul de producţie, iar plata lor se
efectuează după o anumită perioadă convenită de părţi şi stipulată în contract. Utilizarea acestor
resurse materiale livrate de furnizori fără a le plăti echivalează cu atragerea de către firmă a
unui capital de valoarea respectivelor resurse, fără dobândă. Astfel se evită apelarea la un credit
bancar curent pentru plata furnizorilor.
Asemănător se derulează relaţia şi cu distribuitorii sau clienţii firmei. Aceştia virează în avans
o sumă de bani firmei producătoare sau furnizoare pentru marfa ce le va fi livrată ulterior.
Această sumă constituie, practic, o finanţare a firmei producătoare care, altfel, ar fi trebuit să
utilizeze propriile lichidităţi sau credite.
Această modalitate de finanţare, denumită şi finanţare prin capital comercial, se practică, de
regulă, între firme care au relaţii comerciale îndelungate şi se bazează pe încredere reciprocă.
Creditul comercial acordat între firme reprezintă o modalitate practică, apreciată diferit prin
prisma intereselor proprii, de către firma care-l acordă şi de către firma beneficiară. Obligaţia
de plată se materializează în efectele de comerţ: cambie şi bilet la ordin. Experienţa practică
evidenţiază că instrumentul de plată cel mai des utilizat este biletul la ordin, deşi efectele
financiare şi juridice sunt în mare parte identice cu ale cambiei.
Managerul financiar trebuie să realizeze un echilibru între costurile implicate de acordarea
creditului şi cele aferente neacordării sau diminuării mărimii acestuia. Astfel sunt costuri ale
acordării creditelor comerciale:
- dobânda pierdută (acordarea creditului comercial este echivalentă cu a da credite fără
dobândă);
- scăderea puterii de cumpărare (cu ocazia acordării creditului comercial are loc o transferare
de valoare de la cel care acordă creditul la cel care-l obţine şi, datorită creşterii generalizate a
preţurilor, acesta din urmă plăteşte datoria la o valoare inferioară celei pe care a luat-o cu
împrumut);
- costurile administrării creditelor comerciale (de regulă administrarea creditelor comerciale
presupune o creştere importantă a volumului contabilizării tranzacţiilor);
- primele de asigurare a riscului de neplată (dacă firma nu adoptă o politică prudentă a creditului
comercial, anumiţi clienţi, datorită insolvabilităţii financiare, nu vor putea plăti; acest risc poate
fi acoperit prin asigurare);
- rabatul acordat (se acordă cu prudenţă, pentru plata promptă a mărfurilor vândute pe credit,
dar gestionarea lui presupune un anumit cost);
- aprecierea potenţialului valoric al clientului (de asemenea culegerea şi prelucrarea
informaţiilor de către firmă sau agenţii specializate în scopul clasificării clienţilor necesită un
anumit cost).
Totodată constituie costuri ale neacordării creditelor comerciale:
- pierderea unor clienţi (pe o piaţă concurenţială, dacă ceilalţi concurenţi ai firmei acordă credit,
va fi foarte dificil pentru aceasta să nu acorde credit comercial şi discounturi);
- nesiguranţa încasării numerarului (în condiţiile creditului comercial, plata bunurilor se face
prin bancă, evitându-se, astfel încasările în numerar).

18
 Factoringul și Scontarea:
• Factoringul: este realizat de către o instituţie financiară care se angajează contra unui
comision să preia creanţele clienţilor şi să ţina evidenţa contabilă a debitorilor unitaţilor care i-
au transferat creanţele lor. Factoringul asigură finanţarea, urmărirea creanțelor şi protecţia
riscurilor de credit de către factor, pe baza cedării de către beneficiari, cu titlu de vânzare sau
de gaj, a creanţelor născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.
Serviciul de finanţare presupune finanţare imediată în proporţie de maxim 80% din
contravaloarea fiecărei facturi pentru livrări de mărfuri/servicii prestate, din care se scad
comisioanele factorului; restul (20%) se eliberează în momentul încasării (în cazul
factoringului mixt). De asemenea, există factoring cu plata imediată şi factoring cu plata la o
anumită dată viitoare. Termenul de încasare al facturilor prezentate factorului nu trebuie
să depăşească 180 de zile de la emitere. În unele ţări dezvoltate economic, ca, de exemplu,
Statele Unite ale Americii şi unele din Vestul Europei, s-au creat condiţii formidabile pentru
încurajarea afacerilor de factoring, plecând de la concepţia economică generală că utilizarea
acestui instrument de investiție şi finanţare consolidează stabilitatea economică şi financiară a
societăţilor şi realizează o politică de administrare şi repunere în circulaţie a creanţelor deosebit
de eficientă. De asemenea, factoringul poate fi considerat o activitate atât comercială, cât şi
financiară. Rolul esenţial al societăţilor de factoring este de a substitui întreprinderea în
operaţii ce nu ţin, în mod exclusiv, de domeniul comercial.
• Scontarea: este operaţiune prin care banca creditează posesorul unei poliţe nescadente
cu valoarea neta a acesteia, prelevând dobanda şi comisionul (taxa scontului) aferente
transferului creanţei. In urma acestui act, banca respectivă devine beneficiarul cambiei.
La prima vedere, ambele au aceeaşi scop şi anume: o operaţiune prin care banca preia o creanţă
nescadentă (care nu a fost plătită), cu dobândă şi comision, până când aceasta se va stinge.
Diferenţa dintre cele două apare când vine vorba de asumarea riscului de neîncasare.
- la factoring situația este destul de asemănătoare până într-un punct. Instituția care preia
creditul (banca) în urma unei taxe de factoring, aceasta nu poate restitui creanța solicitantului
în cazul în care firma datornica nu poate să-și îndeplinească atribuțiile financiare.
Exemplu: Firma X dorește să încaseze o creanță înainte de termen și se prezintă cu documentele
justificative la bancă. În urma unui contract de factoring și după o taxă, aceasta reușește să
stingă creanța iar banca a devenit instituția creditoate a datornicului. După perioada emisă de
factură pentru plata, datornicul nu reușește să o plătească. În acest caz, la factoring, banca este
singura răspunzătoare pentru această incapacitate de plată a datornicului.
- la scontare insituția care preia creditul în urma unei dobânzi și comision poate restitui
documentul de încasare firmei care solicită scontarea.
Exemplu: Firma X dorește să sconteze o factură neplătită și merge la bancă. Banca îi
decontează creanța și preia ea datoria față de firma y. După perioada emisă de factură pentru
plată, firma y nu poate plăti. În cazul acesta, la scontare, banca poate solicita firmei x banii
înapoi și să preia această iar creanța către firma y.
Leasingul: este o operaţiune comercială prin care o parte denumită locator/finanţator
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă a unui lucru al cărui proprietar este
către altă parte, denumită utilizator, la solicitarea acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice,
denumită rata de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obliga să
respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Leasingul este o alternativă la finanţarea prin ȋmprumuturi pe termen lung cu garanţii sigure.
Există mai multe tipuri de leasing:

19
 • Leasingul operaţional (de mentenanţă): oferă atât finanţare cât şi servicii de
mentenanţă. În cazul unui leasing operaţional locatorul ȋnchiriază atât activul cât şi serviciile
de mentenanţă şi asigurare. Costurile cu mentenanţa şi asigurarea sunt incluse ȋn chiria
activului. Din aceste motive, leasingul operaţional mai este numit şi leasing de mentenanţă.
Contractul de leasing operaţional are o clauză de anulare care dă posibilitatea locatarului să
renunţe la ȋnchirire şi să restituie activul ȋnainte de expirarea contractului de leasing. În plus,
activul de multe ori nu este amortizat complet pe durata contractului de leasing. Practic, durata
contractului de leasing este mai mică decât durata de exploatare a activului (viaţa economică a
activului). Locatorul se aşteaptă să recupereze valoarea activului fie prin reȋnnoirea
contractului de leasing cu vechiul utilizator sau cu alţi utilizatori, fie prin revânzarea
echipamentului. Astfel, locatorul ȋşi asumă riscul neutilizării activului ȋn anumite circumstanţe.
• Leasingul financiar: este exact opusul celui operaţional şi se caracterizează prin:
- nu oferă servicii de mentenanţă sau asigurare locatarului;
- este complet amortizat;
- locatarul are ȋn mod obişnuit dreptul de a reȋnnoi contractul de leasing când cel existent expiră;
- contractul de leasing, ȋn general, nu poate fi anulat. Astfel, locatarul trebuie să realizeze toate
plăţile sau se va confrunta cu riscul de faliment.
Având aceste caracteristici, leasingul financiar reprezintă o metodă alternativă pentru achiziţii.
Există două tipuri speciale de leasing financiar:
- vânzare şi leaseback: se produce când o companie vinde un activ propriu unei alte
firme şi imediat ȋl ȋnchiriază pentru a-l utiliza. În acest aranjament două operaţii se produc:
locatarul primeşte cash-ul din vânzarea activului, locatarul face plăţi periodice de redevenţe
(chirii) firmei care a cumpărat activul şi ȋl utilizează. La ȋncheierea contractului de leaseback,
locatorul are dreptul de dispoziţie asupra valorii reziduale a activului ȋnchiriat.
- leasing cu ȋmprumut: este un aranjament ȋntre locatar, locator şi ȋmprumutătorii de
fonduri (creditori). Fiecare participant are un anumit rol ȋn această construcţie: locatarul
utilizează activul şi efectuează plăţi periodice de redevenţe către locator, locatorul
achiziţionează activul şi ȋl oferă pentru a fi utilizat locatarului şi colectează redevenţele. Totuşi,
locatorul contribuie cu maxim 50% din preţul de achiziţionare al activului, iar împrumutătorii
(creditorii) asigură restul fondurilor necesare achiziţionării activului şi primesc plăţi sub formă
de dobânzi de la locator. Acest aranjament reprezintă un leasing cu ȋmprumut, iar creditorii au
rolul de a amplifica puterea financiară a locatorului pentru a achiziţiona activul ce urmează să-
l ȋnchirieze.
Emiterea de obligațiuni: Obligațiunea este un titlu de valoare care atestă calitatea de
creditor a deținătorului ei față de emitent, emitentul obligându-se să plătescă deținătorului
obligațiunii o sumă anuală fixă, numită cuponul obligațiunii, pe întreaga perioadă de
valabilitate a acesteia.
Obligațiunea este un înscris emis de o întreprindere care are nevoie de finanțare, pe baza căruia
aceasta obține un împrumut. Firma care emite obligațiunea se numește debitor, iar cea care o
deține se numeste creditor (acesta oferă un împrumut). Obligațiunile sunt active financiare cu
dobândă fixă. La restituirea împrumutului, întreprinderea se obligă să plătească, de asemenea,
o dobândă, stabilită în momentul emiterii obligațiunii.
Emiterea de obligatiuni reprezintă o sursă importantă de finanțare pentru firmele mari, dar sunt
foarte puțin accesibile firmelor aflate la început.
Potrivit legii, obligaţiunile sunt de două feluri: obligaţiuni nominative şi obligaţiuni la purtător.
- obligaţiunile nominative sunt cele care cuprind elementele de identificare ale obligatorului şi
pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie sau în formă dematerializată, prin înscriere
în cont;

20
- obligaţiunile la purtător nu cuprind elementele de identificare ale titularului şi pot fi transmise
prin simpla tradiţiune a titlului.
Programe speciale de finanțare: Organizațiile au acces la diferite programe de
finanțare nerambursabile. Surse potențiale de finanțare sunt programele Uniunii Europene sau
cele ale guvernului României.
Obținerea unor astfel de finanțări presupune:
- informarea permanentă asupra programelor existente;
- studierea criteriilor de eligibilitate, a documentației necesare, a termenelor de depunere a
cererilor de finanțare și a condițiilor de derulare a finanțării și de evaluare a proiectului;
- selectarea variantelor potrivite cu profilul de activitate al firmei;
- alcătuirea documentației necesare și depunerea proiectului.
Este recomantă evaluarea riguroasă a șanselor de reușită ale cererii de finanțare înainte de a o
iniția, putând fi astfel evitate consumuri ineficiente de timp și bani.
Este posibil că însuși programul să sugereze posibilități de extindere/diversificare a activității
firmei.
Înainte de a se angaja pe aceasta cale, întreprinzătorul va trebui să estimeze corect efectele unei
astfel de mișcări strategice. Fondurile acordate în condiții teoretic avantajoase se pot dovedi o
problemă în cazul în care firma nu are capacitatea de a le folosi în condițiile prevăzute de
finanțator.
În plus, întreprinzătorul trebuie să fie conștient de importanta condițiilor referitoare la
contribuția proprie în cadrul proiectului, precum și la eventualele garanții.
Mai mult, contractarea unui consultant pentru realizarea unei cereri de finanțare este o activitate
care comporta o serie de riscuri: pe lângă riscurile legate de confidențialitatea datelor privind
firma, uneori consultantul nici nu are intenția de a realiza măcar documentația solicitată.
De obicei, persoanele care încearcă asemenea acțiuni se încadrează într-un anumit „portret
robot”:
- se arată foarte sigure pe ele;
- se laudă cu relații în instituțiile care derulează programul de finanțare;
- pot încerca să obțină bani pentru ghidul solicitantului sau pentru alte documente din pachetul
informativ, care sunt disponibile gratuit la sediile agențiilor și pe Internet;
- cer toți banii înainte: de regula, în cazul consultanței reale, se solicită o parte din bani înainte,
procentual din valoarea finanțării, aproximativ 2%, iar apoi un comision de succes, de exemplu,
5% daca proiectul e aprobat;
- sumele cerute variază foarte mult de la un client la altul;
- pot practica preturi de dumping, foarte reduse în comparație cu firme concurente sau,
dimpotrivă, pot cere foarte mult.
Fondurile din capital de risc: este un mijloc de finanțare utilizat în general pentru a
sprijini companiile și întreprinderile mici și întreprinderile promițătoare. Aceasta devine o
sursă foarte populară pentru atragerea de capital pentru noile companii sau întreprinderi care
nu au acces la piețele de capital, la împrumuturi bancare sau la alte instrumente de credit.
Fondurile de capital de risc provin de obicei din firme de capital de risc, ale căror bani provin
dintr-o varietate de surse, inclusiv fonduri de pensii private și publice, fonduri de dotare,
fundații, corporații și persoane bogate, la nivel internațional. Acest tip de capital nu are neapărat
o formă monetară: expertiza tehnică sau managerială, ca exemplu, poate fi considerată ca
valoare imaterială prețioasă furnizată în același timp.
Investițiile în întreprinderile nou-înființate sau în întreprinderile mici pot fi riscante: aceste
riscuri sunt, în general, compensate de rate foarte mari - care pot varia de la 20% la 50% ratele
anuale de rentabilitate, împreună cu dreptul de proprietate asupra acțiunilor societății. Cu toate

21
acestea, cu cât este mai mare riscul, cu atât este mai mare rentabilitatea, astfel încât această a
doua oportunitate este, de obicei, o recompensă atractivă.
Companiile ce pot aplica pentru finanțarea de capital de risc împărtășesc de obicei câteva
caracteristici precum o creștere rapidă și constantă a vânzărilor, deținere de noi tehnologii sau
o poziție dominantă pe o piață emergentă, o echipă de management solidă și potențialul de a fi
achiziționat de o companie mai mare, (Ofertă publică inițială).
Capitalul de risc poate oferi finanțare pe parcursul diverselor etape ale ciclului de viață al
companiei. Prin deținerea acțiunilor societății, investitorii intră într-o relație de lungă durată cu
partenerul, care durează de obicei de la cinci la zece ani înainte de rambursarea oricărei sume
de bani. La sfârșitul investiției, acțiunile sunt vândute înapoi proprietarilor societății la un preț
care, sperăm, va fi semnificativ mai mare decât investiția inițială.

22