Completare

În Uniunea Europeană cât şi în România se aplică un sistem de asigurare a pensiilor

bazat pe trei piloni respectiv:
Pilonul I: Sistemul public de asigurări de pensii, în care sunt cuprinşi toţi angajaţii
inclusiv, rezidenţi, pe baza contribuţiilor angajatorilor şi angajaţilor, devenit sistemul bazat pe
principiul “Pay as you go” respectiv, „generaţia activă suportă pensiile pentru generaţia
inactivă”.
Pilonul II: sistem de pensii private, finanţate de angajatori şi angajaţi, până la
producerea evenimentului de ieşire la pensie a angajaţilor, fondurile sunt folosite pentru
investiţii, respectându-se regulile şi tendinţa care funcţionează pe piaţa de capital. Pe baza
acestui sistem de ieşire la pensie, cel în cauză beneficiază de o pensie aflată în corelaţie
directă cu mărimea contribuţiilor sale la acest fond.
Pilonul III: sistem individual de pensii bazat pe contracte bilaterale, încheiate de
angajaţi cu societăţi private de asigurări de viaţă.

Asigurările sociale pentru sănătate

Organizarea acestei componente a sistemului asigurărilor sociale are caracter

obligatoriu şi funcţionează descentralizat. În paralel se pot practica alte forme de asigurări
facultative de sănătate şi se pot organiza şi societăţi private pentru asigurarea sănătăţii.
Asigurările sociale de stat pentru sănătate sunt organizate pe baza următoarelor
principii:
 cuprinderea exhaustivă a tuturor cetăţenilor ca beneficiari;
 solidaritatea socială, care înseamnă că toţi cetăţenii contribuie conform salariului /
venitului şi beneficiază în măsura în care au nevoie de asistenţă / îngrijire /
tratament în caz de îmbolnăvire / accident; contribuie, totodată, toate persoanele
juridice;
 subsidiaritatea, adică sursele financiare constituite prin contribuţia cetăţenilor sunt
în completarea celor pe care le alocă statul pentru sănătate şi a celor pe care
cetăţenii asiguraţi înşişi le cheltuiesc pentru sănătate din propria lor voinţă;
 definirea strictă a serviciilor ce pot fi prestate în limitele sistemului atunci când se
produce riscul îmbolnăvirii / accidentării; aceste servicii sunt angajate cu furnizori
din sectorul public sau privat;
 finanţarea autonomă, care presupune că sumele din contribuţii ale cetăţenilor şi ale
persoanelor juridice sunt folosite quasiexclusiv pentru finanţarea serviciilor
medico-sanitare; sunt posibile alocaţii bugetare sub formă de subvenţii din partea
statului, al căror obiect îl formează realizarea unor programe guvernamentale
pentru protecţia sănătăţii, cercetare medicală ş.a. sau pentru investiţii de anvergura;
 conducere autonomă, ceea ce înseamnă că există organe proprii de conducere a
activităţii şi de gestionare a fondurilor, care au caracter nonprofit, sunt
independente, au surse proprii de finanţare, au contabilitate proprie şi cont la
bancă. Aceste organe pot colabora cu organe ale statului şi aplică masurile stabilite
de Ministerul Sănătăţii.
Calitatea de asigurat revine oricărui cetăţean român cu domiciliul în ţară, din
momentul în care s-a angajat sau a început să plătească contribuţia, precum şi tuturor

1
membrilor familiei sale, care nu au venituri proprii şi care se află în întreţinerea sa. Legea
prevede în ce măsură pot beneficia de această calitate unii cetăţeni străini sau apatrizi, precum
şi cetăţeni români care nu plătesc contribuţia (cei ce satisfac serviciul militar obligatoriu, cei
ce suferă pedepse privative de libertate, beneficiarii de ajutor social ş.a.).
Contribuţia beneficiarilor se stabileşte la o cotă de 10% din salariul / venitul brut
lunar, se deduce din venitul brut în vederea determinării venitului impozabil şi se varsă la casa
de asigurări pentru sănătate.
Destinaţia fondurilor de asigurări sociale pentru sănătate este stabilită prin lege:
 plata medicamentelor şi serviciilor medicale angajate în beneficiul asiguraţilor;
 cheltuieli de administrare şi funcţionare;
 fond de rezervă, în cotă de 5% din încasări.
Drepturile asiguraţilor se stabilesc printr-un contract-cadru elaborat de Casa Naţională
de Asigurări pentru Sănătate şi Colegiul Medicilor din România, cu avizul Ministerului
Sănătăţii şi aprobat prin hotărâre de Guvern.
Casa Naţională a Asigurărilor pentru Sănătate funcţionează pe baza unui statut propriu
în care se prevăd ca organe de conducere: adunarea generală a reprezentanţilor şi consiliul de
administraţie (preşedinte, vicepreşedinte şi membrii); de asemenea, se prevăd limita
competenţei teritoriale, organizarea activităţii generale şi de specialitate (tehnică, financiar -
contabilă, administrativă etc.), atribuţiile corpului de experţi medicali ş.a. Casa se supune
controlului de gestiune al Curţii de Conturi şi exercită, împreună cu Colegiul Medicilor din
România, controlul activităţii medicale şi a calităţii acesteia.

Conţinutul şi caracteristicile bugetului de stat

Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor, la definirea căreia

concură o abordare juridică şi alta economică.

Sub aspect juridic, bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. “Bugetul de stat prevede şi autorizează, în formă
legislativă, cheltuielile şi resursele statului”. Această definiţie pune în evidenţă necesitatea
aprobării parlamentare a indicatorilor bugetari.
Fiind un document ce necesită autorizarea prealabilă a puterii legislative, bugetul de
stat are caracter obligatoriu. Totodată, se subliniază faptul că bugetul este un act de previziune
a resurselor publice şi a modului de utilizare a acestor resurse. Bugetul de stat se elaborează
pentru o perioadă de un an. Între prevederile înscrise în legea bugetului de stat şi execuţia
veniturilor şi cheltuielilor publice intervin neconcordanţe care impun anumite corective şi
aprobarea de către puterea legislativă a unor rectificări ale bugetului în cadrul aceluiaşi
exerciţiu bugetar.
Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale
specifice fiecărei perioade, ca şi de interesele grupurilor care exercită puterea politică.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce se
vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului, ca şi
durata de timp pentru care se elaborează bugetul.
Abordarea economică a conceptului de buget subliniază corelaţiile macroeconomice
şi, în special, legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. În teoria economică
modernă, bugetul este considerat ca o variabilă esenţială în determinarea produsului intern
brut şi a nivelului folosirii resurselor. În acest context, politica bugetară generează numeroase
dispute, iar efectele acesteia sunt, cel mai adesea, contradictorii.

2
 Un anumit nivel al produsului intern brut şi măsura în care acesta este repartizat pentru
formarea brută de capital şi consum determină nivelul indicatorilor bugetari şi constituie baza
evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.
Bugetul de stat, ca o componentă de bază a bugetului general consolidat şi a finanţelor
publice în general, înainte de toate, reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă
bănească, ce se statornicesc între stat, pe de-o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice,
pe de altă parte, în procesul repartiţiei produsului intern brut, potrivit obiectivelor de politică
economică şi socială a claselor politice aflate la putere la un moment dat, în scopul satisfacerii
intereselor generale ale societăţii.

Principii bugetare

De-a lungul vremii, în construcţia şi executarea bugetelor publice s-au impus o serie
de reguli şi condiţii, transformate ulterior în adevărate principii, respectate într-o măsură mai
mare sau mai mică de toate guvernele în ceea ce priveşte administrarea şi gestionarea banului
public. Procesul complex al elaborării şi execuţiei bugetului de stat este supus unor reguli mai
mult sau mai puţin rigide.
Bugetul se prezintă ca un act de previziune administrativă este un tablou comparativ al
veniturilor şi cheltuielilor publice aferente perioadei la care se referă. Astfel, bugetul trebuie
să reflecte cât mai real posibil resursele ce pot fi mobilizate şi destinaţia acestora, să permită
compararea la finele exerciţiului bugetar a veniturilor încasate şi a cheltuielilor efectuate şi să
ofere posibilitatea analizării veniturilor pe surse de provenienţă şi a cheltuielilor pe destinaţii.
În toate fazele procesului bugetar, referitor la elaborarea, execuţia şi raportarea
execuţiei bugetului, s-au impus o serie de reguli şi principii de a căror respectare depinde în
mare măsură buna sau proasta administrare şi gestionare a fondurilor publice ale unei naţiuni.
Ultimele reglementări româneşti în materie stipulează următoarele principii şi reguli
de bază cu privire la elaborarea, aprobarea, executarea şi raportarea bugetului de stat.
A) Principii
a) principiul anualităţii;
b) principiul universalităţii;
c) principiul unităţii;
d) principiul neafectarii veniturilor bugetare;
e) principiul specializării bugetare;
f) principiul echilibrului bugetar;
g) principiul publicităţii;
h) principiul unităţii monetare.
B) Reguli
a) cheltuielile bugetare au o destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de
autorizările conţinute în legi specifice şi legile bugetare anuale;
b) în cazurile în care se fac propuneri de elaborare a unor acte normative ale căror
prevederi atrag micşorarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor aprobate prin buget,
iniţiatorii au obligaţia să prevadă şi mijloacele necesare pentru acoperirea minusului de
resurse sau plusului de cheltuieli.
Faţă de principiile şi regulile din cadrul procesului bugetar românesc, de-a lungul
timpului s-au impus, cristalizat şi aplicat şi altele, adiacente sau complementare lor, cum ar fi:
g) principiul neafectării veniturilor care nu se substituie principiului universalităţii
bugetare şi este complementar acestuia;
h) principiul realităţii;

3
 i) principiul echilibrului aplicat în execuţia bugetară a Uniunii Europene.

Anualitatea bugetului

Principiul anualităţii presupune ca „veniturile şi cheltuielile bugetare să fie aprobate

pe o perioadă de un an, perioadă care corespunde şi exerciţiului bugetar”. În România s-a
adoptat regula ca exerciţiul bugetar să coincidă cu anul calendaristic.
Nu în toate ţările lumii anul bugetar coincide cu cel calendaristic (cum se întâmplă în
România), aceasta atât din cauze de tradiţie, cât şi din cauze care ţin, mai degrabă, de situaţia
economico-financiară a statului respectiv (anul agricol etc).De exemplu:
 în ţări ca Austria, Belgia, Brazilia, Franţa, Germania, etc, anul bugetar coincide
cu anul calendaristic (1 ianuarie - 31 decembrie);
 în alte ţări, ca Marea Britanie, Canada, Japonia, etc, anul bugetar începe la 1
aprilie şi se încheie la 31 martie;
 în Australia, intervalul este cuprins între 1 iulie - 30 iunie;
 în SUA, anul bugetar este cuprins în perioada 1 octombrie – 30 septembrie;
În practica bugetară, referitor la respectarea principiului anualităţii, s-au identificat
două sisteme de execuţie bugetară, respectiv: sistemul de exerciţiu bugetar şi sistemul de
gestiune bugetară. - De citit-
„Sistemul de gestiune”, obligă ca creditele bugetare care nu au fost folosite până la
încheierea exerciţiului să-şi piardă valabilitatea, iar veniturile prognozate neîncasate până la
finele acelui exerciţiu să se contabilizeze în anul în care se încasează efectiv, deci în
perioadele viitoare.
„Sistemul de exerciţiu”, presupune existenţa unei perioade de închidere de câteva
luni, timp în care creditele bugetare nefolosite până la sfârşitul anului se pot folosi în acea
perioadă, iar veniturile anului de plan şi încasate după 31 decembrie a anului respectiv se
vor contabiliza pentru exerciţiul căruia le aparţin dacă acestea se încasează în perioada de
închidere.
Fiecare sistem prezintă inconveniente în felul său, astfel: „sistemul de gestiune” nu
permite efectuarea şi evidenţierea în contabilitate a tuturor veniturilor şi cheltuielilor aprobate
pe acel exerciţiu dacă se înregistrează rămâneri în urmă, iar „sistemul de execuţie” determină
o perioadă de închidere care obligă la o contabilitate dublă, una care să evidenţieze închiderea
operaţiunilor financiare pentru exerciţiul precedent şi una care să înregistreze veniturile şi
cheltuielile exerciţiului care a început.
Stabilirea exerciţiului bugetar, într-un fel anume, depinde de multe ori de caracterul
acelei economii, preponderent agricolă sau industrială, şi chiar de regimul de lucru al
parlamentului acelei ţări, precum şi de mulţi alţi factori, printre care tradiţia poate juca un rol
important.
În România anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Execuţia bugetară se încheie
la 31 decembrie. Orice venit neîncasat şi orice cheltuială neefectuată până la 31 decembrie se
va încasa sau se va plăti în contul bugetului anului următor (metoda de gestiune).

Universalitatea bugetului

Universalitatea este principiul potrivit căruia veniturile şi cheltuielile publice trebuie

să fie înscrise în buget în sumele lor totale, fără omisiuni şi fără compensări reciproce.
Această regulă a bugetului brut se bazează pe necesitatea înscrierii în buget a veniturilor şi

4
cheltuielilor statului în sume brute sau totale. Scopul urmărit de acest principiu este de a
facilita controlul financiar, interzicând compensarea intre cheltuieli şi venituri proprii.
Există şi unele situaţii speciale, reglementate prin lege, ce constituie excepţii de la
principiul universalităţii, ca de exemplu:
 resursele provenind din donaţii, care nu majorează resursele publice totale, ci au o
afectaţie specială în conformitate cu voinţa celui care efectuează donaţia;
 fondurile de sprijin, care reprezintă resurse ale particularilor puse la dispoziţia
administraţiilor publice cu condiţia realizării unor lucrări publice sau prestaţii
determinate;
 reconstituirea creditelor bugetare prin restituirea către buget a sumelor necuvenite
sau acordate cu titlu provizoriu.
Avantajele respectării principiului universalităţii sunt:
 permite cunoaşterea cât mai exactă a volumului total al veniturilor şi cheltuielilor
publice, precum şi a corelaţiei existente între anumite venituri şi cheltuieli care se
află în conexiune strânsă;
 conferă Parlamentului dreptul de control asupra cuantumului total al veniturilor şi
cheltuielilor publice.

Unitatea bugetară

În conformitate cu accepţiunea lui clasică, principiul unităţii bugetare presupune

înscrierea tuturor veniturilor şi cheltuielilor statului, în sumele lor globale, într-un singur
document. Unitatea bugetului este asigurată prin intermediul sistemului conturilor naţionale,
în cadrul căruia conturile administraţiei publice grupează atât cheltuielile şi veniturile statului,
cât şi pe cele aferente colectivităţilor locale şi bugetului asigurărilor sociale.
Derogările de la principiul unităţii bugetare, acceptate în prezent în practica
internaţională, se referă la elaborarea, pe lângă bugetul de stat, a unor bugete anexe şi conturi
speciale de trezorerie.
Bugetele anexă sunt corelate cu bugetul general al statului, prin aceea că soldul lor
figurează la partea de venituri a bugetului de stat, dacă nivelul veniturilor este mai mare decât
cel al cheltuielilor, sau la partea de cheltuieli a bugetului de stat, dacă primesc subvenţii de la
acesta.
Conturile speciale de trezorerie evidenţiază încasări ce nu reprezintă un venit propriu-
zis pentru bugetul de stat şi plăţi care nu au caracter definitiv.
Încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în contul bugetului de stat se realizează
în multe ţări prin intermediul sistemului trezoreriei.
Bugetele autonome sunt elaborate de întreprinderile publice cu personalitate juridică şi
cu largă autonomie funcţională, de instituţiile publice din sfera administraţiei de stat, de
serviciile publice care dispun de personalitate juridică şi nu au caracter industrial şi comercial,
cum ar fi: serviciile sociale, financiare, culturale şi de educaţie.
O categorie aparte de bugete autonome o constituie bugetele colectivităţilor locale,
care sunt votate de reprezentanţii aleşi ai unităţilor administrativ-teritoriale şi sunt supuse
reglementărilor în materie de control bugetar.
În România, există o multitudine de bugete elaborate şi aprobate la nivel central şi
local, determinate de specificul economiei noastre în tranziţie, ceea ce face ca unitatea
bugetară să nu fie respectată în forma ei clasică.
Excepţiile de la principiul unităţii bugetare sunt reprezentate de bugetul asigurărilor
sociale, de bugetele fondurilor speciale, de bugetele anexă şi de bugetele autonome întocmite
de instituţii şi regii publice, care trebuie să-şi acopere cheltuielile din venituri proprii.

5
 Bugetul general consolidat este corelat, din punctul de vedere al asigurării echilibrului,
cu bugetul asigurărilor sociale de stat şi cu bugetele locale care funcţionează ca bugete
autonome şi care sunt supuse aprobării Parlamentului. Anual, se prevăd prin lege fondurile
speciale care funcţionează pe principiul bugetelor anexă şi care diferă de la un an la altul ca
număr şi dimensiune în raport de scopurile pentru care se constituie. În execuţie, intervin
rectificări ale bugetului datorită influenţei unor factori nou apăruţi sau imposibilităţii
colectării veniturilor la nivelul prevăzut prin legea de adoptare a bugetului. Rectificările sunt
propuse de Guvern şi aprobate de Parlament.
Deşi unitatea bugetară prezintă o serie de avantaje, în tot mai multe state
contemporane s-a renunţat la respectarea deplină a acestui principiu, preferându-se procedeul
pluralităţii bugetare. Astfel, pe lângă bugetul statului care este considerat un buget ordinar sau
general, se întocmesc şi alte bugete publice: conturi speciale, bugete extraordinare, bugete
anexe, bugete autonome, bugete ale fondurilor speciale etc.
Derogările principiului unităţii bugetare sunt: conturile speciale ale tezaurului public;
bugetele extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; rectificarea legilor bugetare
anuale; bugetele referitoare la unele cheltuieli accidentale sau în caz de urgenţă.
Restrângerea aplicării acestui principiu al unităţii bugetare este influenţată şi de
autonomia financiară a unor instituţii publice şi care îşi întocmesc bugete autonome, iar altele
bugete anexe. Astfel, din punct de vedere financiar, aceste instituţii sau regii publice
funcţionează ca întreprinderi private, care utilizează resursele proprii pe seama cărora, de
regulă, îşi acoperă cheltuielile exclusiv.

Neafectarea veniturilor bugetare

Cerinţa acestui principiu rezidă în faptul că veniturile încasate la buget se

depersonalizează, astfel încât veniturile în totalitatea lor se utilizează pentru acoperirea tuturor
cheltuielilor.
Acest principiu interzice ca un anumit venit bugetar să fie afectat acoperirii unei
anumite cheltuieli. Aceasta, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între mărimea
unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi finanţate pe seama venitului special afectat.
În practică se înregistrează frecvente abateri şi de la acest principiu. Astfel, pentru finanţarea
unor servicii ale statului sunt scoase în afara bugetului ordinar venituri care provin din
anumite surse.
În România, Legea privind finanţele publice prevede expres destinaţia resurselor
publice înţelese ca resurse totale, şi care vizează: domeniul social, asigurarea cerinţelor de
apărare a ţării şi a ordinii publice, susţinerea unor programe de cercetare fundamentală,
domeniul economic şi finanţarea administraţiei de stat centrale şi locale şi a altor cheltuieli
prevăzute de lege. Fondurile speciale, aprobate anual prin legea bugetară, evidenţiază venituri
cu afectaţie specială reprezentând o excepţie de la principiul neafectării veniturilor bugetare.

Specializarea bugetară

Specializarea bugetară reprezintă principiul potrivit căruia veniturile bugetare trebuie

să fie înscrise în buget şi aprobate de către Parlament pe surse de provenienţă, iar creditele
bugetare pe categorii de cheltuieli. Prin credit bugetar se înţelege suma limită, înscrisă în
bugetul de stat şi aprobată de puterea legislativă, până la care se pot efectua plăţi în contul
fiecărei cheltuieli publice.
Clasificaţia bugetară trebuie să fie astfel concepută încât să grupeze veniturile după
provenienţă, iar cheltuielile pe destinaţia lor efectivă şi în funcţie de conţinutul economic.

6
 O altă cerinţă a clasificaţiei bugetare se referă la faptul că schema respectivă trebuie să fie
simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de toţi cei chemaţi să examineze
bugetul. Astfel, clasificaţia bugetară trebuie să ofere o imagine clară în legătură cu sursele
de provenienţă a veniturilor şi să permită identificarea impozitelor directe, iar în cadrul
acestora, a impozitului pe veniturile persoanelor fizice şi a impozitului pe profit, să
evidenţieze nivelul impozitelor indirecte percepute la vânzarea bunurilor de larg consum în
mod distinct faţă de celelalte categorii de bunuri şi să reflecte veniturile cu caracter
extraordinar.

Echilibrul bugetar

Acest principiu reprezenta odată o cerinţă de bază în teoria finanţelor publice clasice.
El funcţiona în majoritatea ţărilor lumii, aceasta până aproximativ în perioada crizei
economice din 1929-1933, când, pentru a-i înlătura consecinţele şi pentru a preîntâmpina şi
altele, majoritatea ţărilor lumii au încercat practica „bugetelor ciclice”, elaborate pe un număr
mai mare de ani. În prezent, majoritatea ţărilor lumii îşi construiesc bugetele cu deficit, care
variază ca pondere în produsul intern brut, în funcţie de politicile bugetare pe care le adoptă
partidele politice aflate la guvernare în acea perioadă.
Echilibrul bugetar se referă atât la întocmirea unor bugete balansate, cât şi la păstrarea
echilibrului în perioada de execuţie a bugetului.
Asigurarea echilibrului ar fi posibilă prin folosirea uneia dintre următoarele tehnici:
 constituirea unui fond de rezervă bugetară pe seama încasărilor din impozite
obţinute în perioadele de prosperitate ale ciclului economic;
 tehnica fondului de egalizare are drept punct de pornire perioada de depresiune a
ciclului economic şi vizează restabilirea echilibrului bugetar la nivelul unui
interval de timp îndelungat;
 tehnica amortizării alternative se bazează pe gestionarea datoriei publice în
condiţii de ciclicitate a activităţii economice.
Fondul de rezervă se constituie în perioada de prosperitate pe seama impozitelor
încasate în plus, datorită sporirii materiei impozabile, şi pe seama reducerii cheltuielilor cu
subvenţiile, investiţiile publice şi protecţia socială, în condiţiile în care afacerile private
prosperă, iar şomajul este asanat.
Acest fond alimentat în anii buni ai ciclului poate fi tezaurizat sau, pentru a-l feri de
pericolul inflaţiei, el ar putea fi plasat în aur sau devize. La el urmează să se apeleze în
perioadele nefavorabile ale ciclului economic când datorită stagnării afacerilor şi reducerii
masei impozabile veniturile bugetului scad, iar cheltuielile de intervenţie a statului prin
investiţii publice şi prin protecţia socială sunt în creştere.
În cazul Fondului de egalizare procedura se declanşează în perioada de recesiune a
ciclului când veniturile statului scad, iar cheltuielile sale cresc. Pentru acoperirea deficitului
care apare statul apelează la venituri extraordinare. Ele se înregistrează într-un cont distinct
pentru a putea fi identificate cu uşurinţă. Urmează ca apoi, în perioada de prosperitate, pe
măsură ce cheltuielile statului se reduc, iar veniturile sale cresc, să se constituie un fond de
egalizare care să poată fi angajat în lichidarea datoriilor contractate pentru asanarea crizei
anterioare.
Amortizarea alternativă a datoriei publice constă în accelerarea ritmului rambursării
împrumuturilor de stat în faza de prosperitate când statul dispune de venituri suficiente, şi în
încetinirea acestui ritm sau chiar sistarea plăţilor în contul datoriei publice în faza de
recesiune. La incertitudinile semnalate la soluţiile precedente se adaugă aici şi reacţia

7
creditorilor statului care nu agreează soluţia sistării plăţilor deoarece şi ei se confruntă, la fel
ca şi statul debitor, în faza de recesiune, cu dificultăţi financiare.
Principiul echilibrului bugetar nu este respectat în practica bugetară întrucât bugetele
publice se întocmesc cu deficit. În aceste condiţii, pentru acoperirea cheltuielilor bugetului
public se interzice recurgerea la emisiunea monetară sau la finanţarea directă de către bănci.
Când apar goluri temporare de casă, acestea pot fi acoperite, pe intervalul de timp
până la încasarea veniturilor, pe seama resurselor aflate în conturile trezoreriei generale a
statului stabilite de Ministerul Finanţelor Publice şi în completarea acestora se apelează la
emiterea de titluri de stat.

Publicitatea bugetului

Principiul publicităţii stabileşte că „sistemul bugetar este deschis şi transparent”, acest

lucru realizându-se prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 publicarea actelor normative prin care au fost aprobate bugetele, precum şi a
conturilor anuale de execuţie a acestora;
 mijloacele de informare în masă au acces la difuzarea tuturor informaţiilor cu
privire la conţinutul bugetului de stat, exceptând informaţiile şi documentele
nepublicabile, prevăzute de lege.
Principiul publicităţii presupune ca bugetul public să fie adus la cunoştinţa opiniei
publice prin mijloacele de informare mass-media, atât în faza de proiect, cât şi în timpul
dezbaterilor parlamentare, urmând ca după adoptarea de către Parlament, legea bugetară să fie
publicată în Monitorul Oficial şi în culegeri legislative.

Principiul unită ţii monetare

Principiul unităţii monetare obligă ca toate operaţiunile bugetare să fie exprimate în

monedă naţională.