Costul capitalului, exprimat în mărimi absolute, reprezintă plata pe care trebuie să o achite compania

pentru capitalul mobilizat: respectiv, pentru împrumuturi - plata dobânzilor, pentru acţiuni preferenţiale
şi acţiuni comune - plata dividendelor etc.

Coneptul de cost al capitalului nu se reduce doar la estimarea mărimii plăţilor băneşti pentru cei ce au
pus la dispoziţie resurse financiare, ci şi la determinarea acelei rate de reantabilitate a capitalului
investit, pe care trebuie s-o asigure întreprinderea (compania) în vederea menţinerii valorii sale de
piaţă.

 Politica financiară a companiei trebuie construită astfel, încât să contribuie la maximizarea

valorii de piaţă a acesteia, acesta fiind un scop important atât pentru managerii firmei, cât şi
pentru investitorii ei.

 Compania trebuie să minimizeze costurile tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta
trebuie să le estimeze corect.

 Aceasta ar contribui şi la luarea deciziei optime privind alocarea capitalului în scopuri

investiţionale.

 Deşi atât investitorii, cât şi managerii urmăresc acelaş scop - maximizarea valorii de piaţă a
companiei, calea, pe care ei o parcurg pentru aşi atinge scopul, este diferită.

In timp ce investitorii urmăresc obţinerea unei rate de rentabilitate a investiţiei mai mare decât rata de
actualizare de pe piaţă, managerii financiari sunt preocupaţi de minimizarea costului capitalurilor
mobilizate

 Reducerea costului capitalului se poate realiza prin modificarea structurii capitalurilor

mobilizate, mai exact prin modificarea ponderii capitalului împrumutat şi, respectiv, a celui
propriu în totalul capitalului.

 Spre ex.: pentru o anumită structură a capitalului, spre ex., 30% - capital împrumutat şi 70% -
capital propriu, costul capitalului împrumutat va fi mai mic (căci sunt mai mici şi riscurile) decît
în cazul în care structura capitalului va fi inversă (70% - capital împrumutat şi 30% - capital
propriu), fapt ce va influenţa costul capitalului mobilizat.

Din aceste considerente, decizia privind investirea şi cea privind finanţarea acesteia urmează să fie
analizate concomitent .

Notă: în timp ce investitorii urmăresc obţinerea unei rate de rentabilitate a investiţiei mai mare decât
rata medie de pe piaţă, managerii financiari sunt preocupaţi de minimizarea costului capitalurilor
mobilizate.

 În toate procesele de evaluare avem nevoie de o referinţă fiabilă în raport cu care estimăm o
valoare pentru investiţia de capital într-o întreprindere sau într-un proiect de investiţie.

 În lipsa acestei referinţe nu putem da valoare afacerii ce ar rezulta din respectiva investiţie de
capital.

Costul capitalului este costul de oportunitate al investiţiei de capital la o anumită clasă de risc.
 În termeni mai uzuali, am putea defini costul de oportunitate al investiţiei ca pe un cost al şansei
pierdute (cîştigate):

„ce-am avut şi ce-am pierdut”.

 Ca investitor, am avut şansa să cîştig o rată medie în sectorul de activitate al afacerii (o rată deci
normală pentru clasa de risc a respectivului sector economic), şansă pe care am pierdut-o (sau
am cîştigat-o), investind într-o întreprindere anume sau într-un proiect de investiţie din sector şi
care îmi promitea o rentabilitate internă (RIR) mai mare decît rata medie de rentabilitate (k).

 Obiectivul de maximizare a bunăstării investitorului reclamă maximum de rentabilitate la

aceeaşi cantitate de risc.

 Astfel că, la aceeaşi mărime a riscului, investiţia de capital se va face în proiectul cu

rentabilitatea cea mai mare.

 Investitorii de capital într-un proiect de investiţii urmăresc maximizarea averii printr-o

remunerare (RIR) superioară (peste medie de rentabilitate “k” din clasa respectivă de risc de
afaceri):

RIR > k

 Costul capitalului unei întreprinderi (neîndatorate), ca rată de actualizare a unei investiţii pure
şi de acelaşi risc cu întreprinderea, se estimează, cel mai frecvent, prin două modele
cvasiechivalente:

 Gordon & Shapiro (1956)

 CAPM (Sharpe,1964)

Costul capitalului este elementul de bază în teoria şi practica luării deciziei investiţionale.

Problema costului capitalului este destul de simplă când se pune la nivelul fiecărei surse de
finanţare a investiţiei considerate izolat, dar determinarea costului global al finanţării investiţiei
ridică probleme cu caracter tehnic de gestiune eficientă a fondurilor.

Acestea se referă la influenţa pe care structura capitalului (proporţia în care se combină

resursele investiţionale alese) o exercită asupra costului fiecărei surse investiţionale în parte,
precum şi asupra costului global al finanţării.

Soluţionarea problemelor ce vizează estimarea costului capitalului se bazează pe utilizarea

principalelor elemente ce reflectă conceptul de cost al capitalului, care presupun următoarele:

 capitalul companiei are o structură complexă şi se formează pe seama combinării diverselor

surse de finanţare;

 atragerea oricărei surse de finanţare a investiţiilor presupune anumite cheltuieli, care

reprezintă în sine, costul sursei respective;

 pentru a aduce costurile diverselor componente ale capitalului atras la o bază comparabilă,
costul fiecărei surse în parte se determină în rate procentuale (%);
 în baza costului fiecărei surse de finanţare a investiţiilor (exprimate în %) şi, cota parte a
acestuia în capitalul total se determină CMPC - costul mediu ponderat al capitalului (WACC -
Weighted Average Cost of Capital);

 sub influenţa conjuncturii pieţei şi a altor schimbări, costul diverselor componente ale
capitalului se modifică. Aceasta presupune necesitatea estimării periodice ale CMPC (WACC) şi
necesitatea luării în consideraţie a acestui factor la promovarea deciziei investiţionale;

 interpretarea indicatorilor ce caracterizează costul capitalului pentru diverşi subiecţi ai

activităţii investiţionale este diversă. Astfel,

- utilizatorii resurselor investiţionale interpretează costul capitalului ca preţul, care urmează a fi

achitat pentru resursele atrase din diverse surse de finanţare, fără a diminua valoarea de piaţă a
capitalului;

- creditorii şi alte categorii de subiecţi ai procesului investiţional interpretează costul capitalului ca

fiind, cel puţin, rata minimă a rentabilităţii pentru resursele investiţionale acordate.

Costul capitalului

În vederea determinării cât mai corecte a costului capitalului, este necesar de a ţine
cont şi de politica de dividend a companiei, care influenţează costul capitalului, inclusive a
capitalului propriu.

Costul capitalului propriu este, în linii mari, costul pe care firma îl suportă pentru plata
dividendelor către acţionari.

Finanţarea întreprinderii, inclusiv în scopuri investiţionale, din fonduri proprii cuprinde:

a) finanţarea din surse proprii interne formate din:

 profitul reinvestit;

 amortizare (uzură – pentru activele fixe);

 rezerve;

b) finanţarea din surse proprii atrase, respectiv:

 emisiunea de acţiuni;

 aporturi noi de numerar;

 conversia obligaţiunilor în acţiuni.

 Chiar dacă sursele de finanţare care se formează în cadrul firmei par gratuite, ele
reprezintă un cost, deoarece aparţin tot acţionarilor, iar aceştia ar putea să le plaseze pentru o
anumită remuneraţie pe piaţa financiară.

Deoarece angajamentele luate faţă de proprietari sunt formale, estimarea costului

capitalului propriu este destul de dificil de efectuat, în comparaţie cu estimarea costului
capitalului împrumutat (pentru care există angajamente clare de remunerare a creditorilor).

Vom analiza costul capitalului propriu pentru diferite surse de finanţare, cum ar fi:

 amortizarea (uzura),

 acţiunile preferenţiale,

 acţiunile ordinare (simple);

 profitul reinvestit.

În Republica Moldova, în conformitate cu Standardele Naţionale de Contabilitate (SNC

nr. 16), uzura activelor fixe poate fi considerată drept modalitate de finanţare a activelor pe
termen lung (investiţiilor) pe de o parte, deoarece se formează pe parcursul mai multor
perioade de timp, cumulativ, iar, pe de altă parte, poate fi considerată şi ca o cheltuială de
producere.

Costul sursei de capital „amortizare”

 Utilizarea uzurii drept modalitate de finanţare a investiţiilor nu implică cheltuieli

suplimentare, de aceea se consideră drept cea mai ieftină metodă de finanţare a activităţii
investiţionale a companiei.

 Pentru a determina costul sursei „uzura” este necesar să se ţină cont de incidenţa
fiscalităţii asupra acesteia

 Costul sursei “uzură” poate fi calculat în modul următor:

Cu = U (1- T) (5.1.)

unde:

 Cu – costul uzurii;

 U – indicele profitabilităţii, aferent uzurii, cerute de investitor;

 T - cota impozitului pe venit.

Costul sursei de capital „acţiuni preferenţiale”

Acţiunile preferenţiale (cu dividend fix, obligatoriu) sunt acele titluri de valoare pe
care le posedă acţionarii companiei şi care asigură un dividend stabil, ce se achită anterior
plăţii dividendelor pentru acţiunile simple (comune), care pot asigura un dividend variabil.
 Costul sursei de capital „acţiuni preferenţiale”

 În cazul unei societăţi pe acţiuni, care are emise acţiuni preferenţiale şi asigură dividende stabile
pe o perioadă lungă sau medie de timp, un nou acţionar poate să considere cumpărarea unei
astfel de acţiuni ca o investiţie care antrenează:

 un cost iniţial de achiziţie a unui astfel de titlu (cursul acţiunii), notat P0;

 un venit real stabil, primit în timpul deţinerii acestui titlu în viitor.

Din perspectiva companiei, costul acţiunilor preferenţiale este un cost specific al capitalului
propriu, iar din punct de vedere al deţinătorului de astfel de titluri de valoare, costul acestora
este reprezentat de rata de rentabilitate cerută pentru investiţia în titlurile respective.

Costul acţiunilor preferenţiale nu trebuie să fie ajustat din perspectiva impozitării,

deoarece dividendele pentru acestea se plătesc din profitul net al companiei.

Costul sursei de capital „acţiuni simple”

 Acţiunile simple (ordinare) sunt acele titluri de valoare, pe care le posedă acţionarii din cadrul
companiei şi care nu asigură un anumit dividend.

 Ca şi în cazul acţiunilor preferenţiale, costul acţiunilor simple nu trebuie să fie ajustat din
perspectiva impozitării, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc, la fel, din profitul net al
companiei.

La determinarea costului sursei „acţiuni simple” (kc) apare o dificultate de ordin tehnic,
datorată faptului că nu este stabilită o rată a dobânzii, ca în cazul împrumuturilor sau un anumit
dividend stabil, ca în cazul acţiunilor preferenţiale. În plus, acţiunile simple emise de companie,
pot cunoaşte fluctuaţii importante pe piaţa secundară de capital, dacă aceasta cotează la bursă.

În scopul estimării costului sursei „acţiuni ordinare”, se aplică diferite modele, cum ar fi:

 modelul de creştere constantă a dividendelor (modelul Gordon-Shapiro);

 modelul CAPM (Capital Asset Pricing Model);

 modelul rentabilităţii în baza profitului net;

Primele două modele sunt cel mai des utilizate pentru determinarea costului sursei
„acţiuni ordinare”.
Modelul de creştere constantă a dividendelor

Acest model are în vedere dividendele crescătoare cu o rată de creştere constantă “g”.

Di  Di 1 1  g 
unde: Di - dividendul aferent perioadei “i”;

g - rata de creştere constantă a dividendelor.

Dacă acţionarii reali sau potenţiali a unei companii anticipă dividende crescătoare cu o
rată de creştere constantă “g”, rata de rentabilitate pentru investiţia lor în acţiuni este pentru
companie un cost al capitalului, numit costul acţiunilor simple emise de firmă.

În acest caz, remunerarea acţionarilor va varia de la an la an ca urmare a creşterii

economice, deci a creşterii fluxurilor de trezorerie.

Aceste creşteri ale fluxurilor de trezorerie pot fi urmare a reinvestirii unei părţi din
profitul net obţinut la finele exerciţiului financiar, ceea ce ar însemna că remunerarea
acţionarilor se va face doar cu o parte din profitul net, cealaltă parte fiind utilizată pentru
realizarea creşterii economice.

Aceasta înseamnă, că acţionarii pot primi creşteri ale remunerării lor pe seama sporului
de profit net, obţinut ca urmare a reinvestirii unei părţi din acesta.

Dacă iniţial investiţia efectuată de acţionari a constituit P0, atunci aceştia speră să
primească de-a lungul duratei de viaţă a firmei (durată nedefinită) o sumă egală, cel puţin, cu
valoarea actualizată a dividendelor (D1, D2, …. Dn), unde kc reprezintă rata de rentabilitate
cerută (aşteptată) de investitor, adică:

P0 =

Deci,

P0 =D1/(kc- g),

relaţie, cunoscută sub numele de modelul Gordon-Shapiro, privind valoarea firmei (situaţie care
se produce numai în cazul în care g este o constantă şi

g < kc).

Această formulă permite unui potenţial cumpărător de acţiuni să evalueze cursul

acţiunilor ordinare, respectiv, preţul pe care este dispus să-l plătească pentru achiziţia unui titlu
care promite dividende crescătoare an de an cu o rată constantă “g”.

Din relaţia de mai sus rezultă costul acţiunilor ordinare (simple):

Kc =D1/ P0 + g ,

unde:

D1/ P0 reprezintă randamentul cerut al dividendului

 Costul capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni simple

Când o companie doreşte să emită acţiuni suplimentare, costul capitalului obţinut prin
emisiunea de noi acţiuni simple se poate cuantifica pe baza următoarei formule:

D1
kc   g
P0 (1  k E )
unde:

kE – costul, în mărime relativă, a emisiunii de noi acţiuni.

Modelul CAPM
(Capital Asset Pricing Model)

 Pentru evaluarea costului sursei de capital „acţiuni simple” prin aplicarea modelului CAPM, este
nevoie de cunoscut următorii parametri:

 rata rentabilităţii activelor fără risc (rf).

De obicei, activele financiare fără risc se consideră cele emise de stat;

 rata sperată a rentabilităţii titlurilor de valoare ce circulă pe piaţă (rentabilitatea anticipată a

pieţei (rm).

În conformitate cu modelul CAPM, costul capitalului acţionar al companiei variază în jurul

rentabilităţii anticipate a pieţei (rm);

 (rm - rf) – prima de risc;

 indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piaţă (β). Este important de

menţionat, că în procesul de evaluare a costului capitalului companiei, importantă este nu
evaluarea riscurilor investiţionale suportate de companie în trecut, ci a riscurilor ce vor urma.

Este de menţionat faptul, că în condiţiile unei dezvoltări insuficiente a pieţei de capital

autohtone şi a impactului nesemnificativ al acesteia asupra economiei, aplicarea modelului dat
este de o rară uzanţă.

Costul sursei de capital

„profit reinvestit”

De obicei, se crede că profiturile reţinute de companie (în urma repartizării profitului) pentru a fi
reinvestite reprezintă o sursă gratuită de capital.

Acest lucru nu este adevărat, deoarece profitul reinvestit reprezintă banii acţionarilor.
 Costul profitului reinvestit este rata de rentabilitate cerută de acţionari pentru veniturile
reinvestite şi este un cost de oportunitate, respectiv, venitul pe care acţionarul poate să-l câştige
pe piaţa financiară (de capital).

În esenţă, profiturile reinvestite sunt văzute ca fiind echivalente cu oferirea, în schimb, a unor
drepturi de atribuire.

Rezultă, că aceste profituri reinvestite trebuiesc “retribuite” ca şi acţiunile simple deja emise de
companie.

 În esenţă, costul profitului reinvestit (autofinanţare de creştere) este egal cu costul fondurilor
proprii externe (atrase), respectiv, cu costul acţiunilor comune, în sensul că acţionarii aşteaptă
aceeaşi rentabilitate de la profiturile reinvestite, ca şi de la aporturile de numerar realizate cu
prilejul creşterilor de capital.

 Cu alte cuvinte, autofinanţarea de creştere poate fi calificată (ca şi finanţarea prin apelul la
fondurile proprii externe) drept un mijloc de finanţare costisitor.

 Costul de oportunitate, menţionat anterior, este rata rentabilităţii cerută de acţionarii

companiei pentru acţiunile comune.

 Deci, costul profitului reinvestit este acelaşi ca şi cel al capitalului obţinut din acţiuni comune şi
se determină astfel:

D1
k pr   g

P0
unde:

 kpr - costul profitului reinvestit (pentru companie);

 D1 - dividendul anticipat, calculat pe baza ratei de creştere a acestuia.

 Astfel: D1 = D0(1+g);

 g - rata de creştere (presupusă constantă) a dividendului;

 P0 - valoarea de piaţă a unei acţiuni simple.

 D1/P0 - randamentul cerut al dividendului.

Estimarea capitalului împrumutat are o serie de particularităţi şi anume:

 simplicitatea relativă a determinării indicatorului de bază a estimării costului capitalului.

 În calitate de astfel de indicator de bază poate servi: rata dobânzii stabilită pentru credit; rata
cuponului obligaţiunilor, care ulterior poate fi corectată corespunzător. Acest indicator este
stabilit direct de către condiţiile contractuale, condiţiile de emisiune sau de către alte forme de
angajamente contractuale ale întreprinderii.
 Estimarea capitalului împrumutat are o serie de particularităţi şi anume:

- reducerea costului capitalului împrumutat ca rezultat al corectărilor fiscale. Deoarece dobânzile

aferente creditului bancar se includ în cheltuieli, ele micşorează mărimea bazei impozabile a
întreprinderii şi respectiv reduc costul capitalului împrumutat pe mărimea impozitului dat;

Estimarea capitalului împrumutat are o serie de particularităţi şi anume:

- costul capitalului împrumutat are o legătură strânsă cu nivelul solvabilităţii întreprinderii,

estimat de creditor. Cu cît este mai înalt nivelul solvabilităţii întreprinderii, conform estimărilor
creditorilor (adică, cu cît este mai înalt raitingul creditar al întreprinderilor pe piaţa financiară),
cu atât este mai mic costul capitalului împrumutat de către întreprindere (celor mai buni
creditori li se stabileşte o rată a dobânzii inferioară).

Capitalul împrumutat este reprezentat de:

 împrumuturi bancare;

 obligaţiuni emise pe piaţa financiara (împrumutul obligatar).

Costul datoriei poate fi calculat atât înainte de plată impozitului pe profit (pentru întreprinderi ce
beneficiază de scutiri), cât şi după plată impozitului.

Sub incidenţa impozitului, costul împrumutului (ce se determina după impunerea profitului) este
mai mic cu

(1-T), unde T este cota impozitului pe venit.

În cazul unui împrumut bancar ordinar, adică atunci când se plătesc anual dobânzile egale şi
valoarea împrumutului se rambursează integral la sfârşitul perioadei contractate, costul
capitalului înainte de plata impozitului pe profit este întotdeauna egal cu rata dobânzii (d), iar
după plata impozitelor se ia în vedere incidenţa impozitului.

Incidenţa impozitului pe profit asupra costului sursei împrumut bancar se calculează după o
formulă simplă şi anume:

kb = d(1 – T), unde:

kb este costul împrumutului bancar;

d - rata dobânzii bancare;

T - cota impozitului pe venit.

 Utilizarea formulei de calcul a costului sursei „capital împrumutat”

În cazul, în care se profilează cheltuieli adiţionale privind obţinerea creditului (Ca.),

formula respectivă poate să ia forma:

kb = d(1 – T) / (1- Ca) (5.10.),

unde:

Ca - cheltuieli adăugătoare privind obţinerea creditului.

Împrumutul obligatar, este o altă importantă sursă de finanţare din exteriorul

companiei, respectiv atragerea capitalului prin apel la economiile publice sau emisiunea de
obligaţiuni. Ca forma specifică a creditului, împrumutul obligatar presupune materializarea
creanţelor asupra companiilor emitente sub forma unor titluri financiare numite obligaţiuni.

Costul mediu ponderat al capitalului

Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC sau WACC) este suma costurilor diferitelor surse de
finanţare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în costul total al capitalului avansat
pentru activitatea companiei.

Costul mediu ponderat al capitalului unei companii se calculează după formula mediei
ponderate, astfel:

WACC = ∑ Ki x Wi

i=1

unde:

 Ki - costul sursei „i” a capitalului, exprimat în procente;

 Wi - ponderea sursei „i” a capitalului în totalul capitalurilor destinate finanţării.

Utilizarea formulei de calcul a costului mediu ponderat al capitalului

Tinînd cont de faptul că ponderea fiecărei surse este reflectată în tabelul următor,

să se determine, pe baza datelor cu privire la costul diferitor surse de capital, costul

mediu ponderat al capitalului.
 Costul mediu ponderat al capitalului, astfel determinat, reprezintă rata de respingere sau de
acceptare a tuturor proiectelor de investiţii potenţiale ale companiei.

În esenţă, CMPC reprezintă :

 rata de actualizare în evaluarea cash flow-urilor unei firme;

 pragul minim al rentabilităţii totale, pe care o întreprindere trebuie să-l obţină din utilizarea
activelor acesteia;

 pragul minim al rentabilităţii cerute pentru orice investiţie a companiei;

 valoarea CMPC reflectă structura optimă a capitalului;

 utilitatea cea mai relevantă a acestui indicator constă în determinarea costului unei noi unităţi
de capital mobilizat. Se consideră, că valoarea CMPC reprezintă o valoare de referinţă la
calcularea costurilor marginale în condiţiile de mobilizare a unor noi surse de finanţare (cărora le
sunt aferente aceleaşi riscuri).

Costul marginal al capitalului

Este evident, că costul unor surse de finanţare a capitalului, precum şi structura

capitalului sunt în continuă modificare. Deaceia, costul mediu ponderat al capitalului nu este o
valoare constantă, ea se schimbă în timp, fiind influenţată de numeroşi factori.

Unul din factori este extinderea volumului investiţiilor.

Alţi factori: accesul la sursele de finanţare; structura modificată a surselor de finanţare a

investiţiei; fluctuaţia ratelor dobînzii la diferite surse de capital împrumutat; modificarea taxelor
fiscale; modificarea perioadelor de utilizare a capitalului împrumutat/atras; modificări în politica
de dividend a companiei etc.

De menţionat, că majorarea potenţialului economic al companiei se poate efectua atît în baza

surselor proprii, cît şi a celor atrase.

Prima sursă este relativ ieftină, dar limitată ca volum.

Cea de-a doua, în linii mari, nu are limita de sus, dar costul acesteia poate varia în dependenţă
de structura capitalului avansat.

Majorarea componentei respective în total capital, conduce, de obicei, la creşterea costului

sursei date, dar şi la costul global al capitalului, ca rezultat al creşterii plăţii pentru riscul
majorat.

Reieşind din cele enunţate, se face apel la încă un indicator – costul marginal al
capitalului (Marginal Cost of Capital, MCC), calculat în baza prognozelor privind costurile
implicite prin majorarea volumului investiţiilor în condiţiile existente ale pieţei de capital.

Conceptul de MCC se bazează pe faptul că, pe măsura epuizării surselor de capital cu

costuri mai ieftine, compania, în perspectiva funcţionării continue sau evoluţiei sale, este/va fi
obligată să atragă tot mai multe capitaluri cu costuri mai mari.
 Se poate presupune, că în cadrul unei companii care funcţionează într-un regim stabil, precum şi
în condiţiile unei structuri formate a capitalului, CMPC va rămîne constant la o variaţie pînă la un
anumit nivel al volumului surselor investiţionale atrase. După acest nivel (margine), costul
capitalului va creşte.

 Astfel, costul marginal al capitalului este o funcţie a volumului (ponderii) resurselor financiare
atrase şi, respectiv, a costului acestora.

 Majorarea nivelului costului fiecărei unităţi suplimentare a unuia sau mai multor elemente
(surse) a capitalului conduce concomitent şi la majorarea costului mediu ponderat al capitalului.

 Presupunînd, spre ex., că CMPC va creşte pe seama doar a unei singure surse suplimentare de
finanţare a capitalului, expresia grafică a acestui proces va avea următoarea formă (vezi figura).

În realitate, pentru finanţarea unor volume importante de investiţii, precum şi pentru

menţinerea şi îmbunătăţirea poziţiilor sale pe piaţă, numeroase companii

 nu reuşesc să se limiteze doar la o singură sursă de finanţare şi

 utilizează mai multe surse de finanţare în aceste scopuri.

 În aceste cazuri, apar mai multe puncte de fractură, iar dinamica creşterii costului mediu
ponderat al capitalului va fi redată nu prin linia spasmodică/întreruptă, ca în exemplul anterior,
ci printr-o linie neîntreruptă/continuă.

Se recomandă, ca costul marginal al capitalului să fie comparat cu rentabilitatea sperată pentru

proiectul investiţional, pentru efectuarea/derularea căruia este necesară atragerea capitalului
suplimentar.

 Iar rata profitului trebuie să fie mai înaltă decît costul marginal al capitalului.

Pentru a determina efectele generate de mobilizarea capitalului suplimentar se calculează şi

eficienţa marginală a capitalului conform relaţiei:

Pk
EC 
WACC
unde:

 ΔWACC - creşterea costului mediu ponderat al capitalului, %

 ΔEC – creşterea eficienţei capitalului

 ΔPk - creşterea nivelului rentabilităţii capitalului total (global), %.

Structura optimă a capitalului o structură optimă unică a capitalului nu există nici pentru
diferite companii, nici pentru una şi aceiaşi companie la diferite etape de dezvoltare a acesteia,
precum şi în cazul realizării proiectelor de investiţii în baza scenariilor distincte.

În fiecare caz concret, structura capitalului poate fi calificată ca optimă, dacă aceasta satisface
următoarelor criterii:

 permite minimizarea costului mediu ponderat în corelare cu un nivel (o rată) acceptabil de risc şi
un nivel (o rată) satisfăcătoare a rentabilităţii în procesul de realizare a proiectului de investiţii;

 permite maximizarea valorii de piaţă a companiei/ maximizarea rentabilităţii;

 permite minimizarea riscurilor financiare etc.

 În fiecare caz aparte, compania de sine stătător decide asupra criteriilor de optimizare
alese.

Vom analiza optimizarea structurii capitalului, în baza unuia din aceste criterii, spre ex., optimizarea
structurii capitalului, în baza criteriului de minimizare a costului mediu ponderat.

Criteriul: minimizare a costului mediu ponderat

Optimizarea structurii capitalului, în baza criteriului de minimizare a costului mediu

ponderat, poate fi analizată în baza aplicaţii practice următoare.