Fundamentarea metodică a indicatorilor de rentabilitate

Evaluarea performanţelor economice pe baza analizei financiare se poate

face cu ajutorul unor indicatori, capabili să caracterizeze eficienţa utilizării
resurselor, să evalueze poziţia pe piaţă a întreprinderii, să ofere informaţii necesare
managementului pentru orientare şi decizie în acţiunea economică, să asigure
posibilitatea comparării diferitelor activităţi, ramuri şi economii naţionale. În
prezent, în condiţiile intensificării mediului concurenţial şi adaptării
întreprinderilor la acestea, trebuie folosit un sistem de indicatori specific fiecărui
sector de activitate, care să determine promovarea ideilor novatoare cu efecte
pozitive asupra activităţii întreprinderii.
În cadrul acestora, cei mai semnificativi indicatori, capabili să caracterizeze
starea financiară a întreprinderilor, sunt:
9.4.1. Indicatori ai rezultatelor financiare
Obiectivul analizei constă în stabilirea ritmului de creştere (sau descreştere)
a rezultatelor financiare şi aprecierea lor pe baza luării în consideraţie a
componentelor structurale. În acest mod, pot fi identificate domeniile de activitate
în care s-au înregistrat rezultate satisfăcătoare, însă nu au ajuns la nivelul de
competitivitate cerut de piaţa internă şi externă. În consecinţă, este posibilă o
dirijare mai raţională a măsurilor pentru lichidarea cauzelor obţinerii unor rezultate
scăzute, precum şi pentru ridicarea pe o treaptă superioară a rezultatului întregii
activităţi economico-financiare în conformitate cu cerinţele şi exigenţele
economiei de piaţă. În cadrul acestei grupe de indicatori, se analizează:

Volumul vânzărilor. În condiţiile economiei de piaţă, în care factorii pieţei

au impact semnificativ asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii, volumul
vânzărilor reprezintă un indicator esenţial pentru aprecierea locului întreprinderii
în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinii acesteia de a
lansa şi dezvolta activităţi profitabile.
Volumul vânzărilor reprezintă suma totală a veniturilor din operaţiuni
comerciale efectuate de o întreprindere şi cuprinde: veniturile din vânzarea
produselor şi serviciilor, veniturile din vânzarea activelor pe termen lung,
veniturile din vânzarea stocurilor, altele decât cele de produse finite.

Volumul vânzărilor = ∑ Vî sau Volumul vânzărilor = ∑ q x p

în care
Vî reprezintă venituri din vânzări,
q – cantitatea de bunuri vândute,
p – preţul mediu de vânzare.
Profitul. Ca indicator de eficienţă a activităţii economice, profitul
reprezintă ceea ce se obţine în plus, faţă de cât s-a cheltuit în activitatea
economică.
Metoda tradiţională de determinare a profitului constă în compararea
cheltuielilor reale efectuate de întreprindere pe parcursul unei perioade cu
veniturile reale obţinute în aceeaşi perioadă.
Analiza profitului include:
- analiza-diagnostic a rezultatului perioadei de gestiune până la
impozitare;
- analiza-diagnostic a rezultatului obţinut din activităţile: operaţională,
investiţională, financiară;
- analiza profitului net.

9.4.2. Indicatorii rentabilităţii. Nivelul eficienţei economice se măsoară cu

ajutorul unui sistem de indicatori, între care cei ai rentabilităţii ocupă un loc
deosebit de important.
Rentabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a realiza profit
necesar reproducţiei, dezvoltării şi remunerării capitalurilor întreprinderii.
Măsura rentabilităţii este redată de un sistem de rate de eficienţă, care
măsoară gradul în care se utilizează diverse resurse ale întreprinderii.
Sistemul de rate de rentabilitate include:
 Rata rentabilităţii vânzărilor (Rv)
Profit brut
 Rv = ¿ 100%
Vânzări nete

Indicatorul indică profitul care se obţine la un leu vânzări. Prin compararea

acestui indicator cu media pe ramură, se poate aprecia în ce măsură întreprinderea
a asigurat potenţialul pieţei, precum şi eficienţa aplicării politicilor de piaţă şi de
preţuri. Creşterea ratei, însoţită de o micşorare a volumului de vânzări, denotă
faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină un nivel satisfăcător de profit
promovând o politică de preţuri înalte, în timp ce o rată a rentabilităţii scăzută,
însoţită de o creştere puternică a vânzărilor, confirmă faptul că întreprinderea
preferă reducerea preţului de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piaţă.
În concluzie, cazul în care creşterea ratei rentabilităţii vânzărilor este însoţită de o
creştere a vânzărilor nete relevă o situaţie favorabilă pentru întreprindere, fapt ce
atestă o poziţie concurenţială „forte” pe piaţă.

Principalele rezerve de creştere a ratei rentabilităţii vânzărilor vizează:

sporirea vânzărilor, creşterea puterii de negociere a întreprinderii cu furnizorii şi
obţinerea unor preţuri de achiziţie avantajoase, ameliorarea structurii vânzărilor în
sensul creşterii ponderii celor cu o marjă comercială individuală mai mare,
accelerarea rotaţiei stocurilor, optimizarea cheltuielilor, maximizarea preţurilor de
vânzare etc.
 Rata rentabilităţii activelor (rentabilitatea economică)
Rentabilitatea economică exprimă gradul de valorificare al capitalului total, al
capitalului fix şi al capitalului circulant. Rentabilitatea activelor reflectă câte unităţi
monetare au fost necesare întreprinderii pentru obţinerea unei unităţi convenţionale
de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace. Rentabilitatea activelor
trebuie să fie superioară ratei inflaţiei, pentru ca întreprinderea să-şi poată menţine
substanţa sa financiară. În termeni reali, rentabilitatea activelor trebuie să
remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament în economie
şi al riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat „furnizorii” de capitaluri.
 Aprecierile se fac prin compararea rentabilităţii activelor întreprinderii cu
nivelul mediu pe ramură sau cu cel al concurenţilor.

Nivelul rentabilităţii economice se măsoară prin intermediul ratelor de

rentabilitate , pornind de la un rezultat financiar (profit până la impozitare, profit
din activitatea operaţională, profit net) şi ansamblul mijloacelor economice
utilizate, precum:
1. Rentabilitatea activelor( Ra)

Profit până la impozitare

Ra = ¿ 100%
Total active

sau în raport cu profitul net:

Profit net
Ra = ¿ 100%
Total active

În ţările cu economie dezvoltată, se consideră satisfăcătoare o rentabilitate

economică mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că, în maximum 4 ani,
întreprinderea îşi poate reînnoi capitalurile angajate prin profitul obţinut.

În funcţie de resursele consumate şi de veniturile încasate, rentabilitatea

economică poate fi descompusă în mai multe rate, fiecare exprimând o relaţie
dintre un rezultat şi capitalul investit pentru a-l obţine. În cadrul acestora, se
calculează:

2. Rata rentabilităţii faţă de resursele consumate (Rcost)

Profit brut
Rcost = ¿ 100%
Costul vânzărilor
 Producerea de bunuri competitive reprezintă principalul factor care
determină evoluţia pozitivă a acestui indicator şi situarea pe o treaptă superioară
faţă de concurenţi.

De aceea, realizarea unei rentabilităţi competitive din vânzarea producţiei,

mărfurilor constituie o problemă managerială fundamentală, care determină
caracterul activităţii întreprinderii pe viitor.

Rezervele interne de majorare a indicatorului pot fi: reducerea costurilor

fixe, reducerea pierderilor de materii prime şi materiale în procesul de producţie,
accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor etc.

3. Rentabilitatea mijloacelor fixe (Rmf)

Profit până la impozitare

Rmf = ∑ Qp×pp 100%

Valoarea medie anuală a MF

În condiţii concurenţiale de piaţă, dotarea tehnică a întreprinderii ocupă un

loc deosebit de important în producerea unor produse competitive. În această
situaţie, rentabilitatea mijloacelor fixe va produce un impact favorabil asupra
rentabilităţii în ansamblu, fapt ce va permite reînnoirea mijloacelor economice
într-un termen mai scurt.

4. Rentabilitatea activelor curente ( Rac )

Profit până la impozitare

Rac = Qp 100%
Valoarea medie a AC
 O valoare ridicată a rentabilităţii indică o gestionare eficientă a stocurilor şi

creanţelor.

5. Rentabilitatea capitalului permanent ( Rcp)

Profit până la impozitare

Rcp = pp 100%
Capital permanent

Opţiunea pentru un astfel mod de calcul al ratelor de rentabilitate este

determinată de faptul că întreg capitalul folosit de întreprindere este investit în
elemente de activ, care, într-o formă sau alta, direct sau indirect, contribuie la
obţinerea profitului.

În ceea ce priveşte tehnica de analiză, în teoria economică, se utilizează

frecvent descompunerea în aşa-zisele rate explicative. Astfel, rata rentabilităţii
apare, de regulă, ca un produs între rata de rotaţie a activelor şi marja vânzărilor:

y =b 0 + b 1⋅t 1 ,

Factorii ce influenţează rentabilitatea economică sunt prezentaţi în figura de

mai jos:

Structura activelor

Rotaţia activelor
totale
 Rata de rotaţie Factori
a activelor specifici
Rata rentabilităţii
economice

mixul producţiei

Rata rentabilităţii Costul vânzărilor

vânzărilor
Preţul de vânzare unitar

Prin urmare, sporirea rentabilităţii economice se poate realiza, fie pe

seama accelerării rotaţiei activelor, fie prin creşterea marjei comerciale. În practica
economică, aceste două posibilităţi sunt valorificate diferit, în funcţie de natura
activităţii. De exemplu, pentru acelaşi volum al vânzărilor, sunt necesare mai multe
mijloace în industrie decât în comerţ. În acelaşi sector, apar diferenţe notabile între
întreprinderi ca urmare a strategiei specifice fiecăreia. Astfel, în sfera distribuţiei,
întreprinderile specializate realizează, de regulă, o rată a marjei sporită (10 – 14%),
în condiţiile unei rate de rotaţie a activelor redusă (2 – 3 rotaţii pe an ). Marile
suprafeţe comerciale operează cu o marjă redusă (1 – 2 %), dar asigură o rotaţie
accelerată a activelor (7 – 8 rotaţii pe an).

 Rentabilitatea financiară ( Rf ). Exprimă capacitatea întreprinderii de a

realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.
Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acţionarilor unei
întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută
de aceştia în procurarea acţiunilor întreprinderii sau a reinvestirii totale sau
parţiale a profiturilor ce le revin pe drept. Se calculează conform formulei:

Rf =
b0 b1 100%

Este necesar ca rata rentabilităţii financiare să fie superioară ratei dobânzii

pe piaţă, ceea ce conduce la creşterea cursului bursier al acţiunilor, la atragerea
 noilor acţionari. O situaţie optimă este cea când rentabilitatea financiară a
înregistrat o creştere performantă, fapt ce atestă că a fost respectată corelaţia de
eficienţă dintre efortul necesar şi efectul economic scontat.

Mărirea rentabilităţii financiare se poate obţine prin:

a) sporirea profitului net pe seama creşterii volumului de activitate şi a
sporirii rezultatelor pe fiecare tip de activitate. Realizarea acestor două obiective se
bazează pe optimizarea activităţii în domeniile: organizării interne, gestiunii
stocurilor, calităţii produselor şi serviciilor, gestiunii comerciale etc.
b) creşterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a
mijloacelor fixe şi reducerea nevoii de fond de rulment (în special, prin reducerea
stocurilor şi a creanţelor).
c) reducerea ponderii capitalului propriu angajat în totalul capitalurilor
investite, cu condiţia ca venitul obţinut prin îndatorare să fie superior costului
datoriilor.
Rentabilitatea financiară constituie principalul indicator privind
performanţele întreprinderii, care depinde de justeţea politicii comerciale
(rentabilitatea vânzărilor), de eficienţa capitalului angajat (rentabilitatea
economică) şi de politica financiară a acesteia.
Abordarea sistematică a problematicii rentabilităţii permite poziţionarea
corectă a întreprinderii în segmentul strategic căruia îi aparţine şi, totodată,
fundamentarea obiectivă a orientărilor de perspectivă.
9.4.3 Analiza pragului de rentabilitate
În condiţiile economiei de piaţă, în care piaţa are un impact semnificativ
asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii, producerea şi livrarea unor produse
cu o rentabilitate ridicată constituie una din premisele materiale indispensabile
pentru a putea face faţă procesului concurenţial specific economiei de piaţă din
perioada dată. Existenţa unor produse nerentabile provoacă, în mod inevitabil, o
diminuare a profitului, ceea ce conduce la greutăţi financiare, caz în care, pentru
acoperirea necesarului de finanţare, întreprinderea va trebui să apeleze la
împrumuturi.
 De aceea, pentru a putea supravieţui în condiţiile unei concurenţe dure,
fiecare întreprindere trebuie să asigure realizarea a două obiective principale:
- rentabilizarea tuturor produselor;
- creşterea rentabilităţii fiecărui produs într-un ritm care să permită
atingerea nivelului de competitivitate pe pieţe.
În acest scop, este necesară o fundamentare economică riguroasă a
rentabilităţii produselor, ceea ce înseamnă că, în adoptarea deciziilor privind
producerea unor noi produse, trebuie să se pornească de la nivelul minim, în care
veniturile obţinute pot să acopere integral cheltuielile efectuate, situaţie reflectată
de “punctul critic al gestiunii”, denumit şi “pragul de rentabilitate”.
Aşadar, pragul de rentabilitate indică nivelul minim de activitate la
care trebuie să se situeze întreprinderea pentru a nu lucra în pierdere.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate face în unităţi fizice sau
valorice, pentru un singur produs sau pentru întreaga activitate a întreprinderii.
Calculul pragului de rentabilitate porneşte de la ipoteza unui cost variabil
unitar constant în raport cu creşterea volumului producţiei. Aceasta înseamnă că,
indiferent de volumul fizic al producţiei realizate, cheltuielile variabile pe unitate
de produs sunt constante, variind doar volumul total al acestora. Costurile fixe
rămân constante la schimbarea nivelului producţiei. Producţia este considerată
absolut omogenă, iar veniturile totale cresc, de asemenea, proporţional cu volumul
producţiei vândute. Reprezentarea grafică a punctului critic al rentabilităţii oferă o
imagine clară şi înlesneşte înţelegerea problemei.9

încasări
totale
venituri totale
profit
 Costuri totale
R
Costuri variabile

pierderi Costuri fixe

Cost
total
global
Qpr Q

Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate prin metoda liniară

Presupunem că numărul unităţilor de producţie vândute este egal cu

numărul de unităţi produse, care, în grafic, apar pe abscisă (Q), costurile şi
veniturile apar pe ordonată.
Dacă notăm prin p – preţul de vânzare al unei unităţi de produs
Q – volumul fizic al producţiei, atunci veniturile totale,
care sunt o funcţie de vânzări (y) va fi exprimată ca:
y=p x Q
Costurile totale pot fi exprimate sub forma următoarei funcţii:
y = vQ + CF,
unde v indică cheltuieli variabile pe unitate de produs
CF – suma cheltuielilor constante.
Rezolvând sistemul de ecuaţii:

zi
obţinem:

Q= z
Prin urmare, Q reprezintă volumul fizic minim al producţiei ce trebuie
fabricată şi realizată, pentru ca întreprinderea să nu obţină pierderi.
Timpul (data ) la care este atins pragul de rentabilitate se calculează conform
formulei:
 b0 =z−bx , unde
VVpr semnifică volumul vânzărilor la nivelul pragului de rentabilitate,
VVmax – volumul vânzărilor real.

Metoda neliniară de calcul al pragului de rentabilitate

Metoda neliniară are loc în situaţia în care costul variabil total are o evoluţie
neproporţională faţă de volumul producţiei, precum, de fapt, se întâmplă în
realitate. Evoluţia neproporţională a costului variabil imprimă şi o evoluţie
neliniară a costului total global. Astfel, curba costului total global va fi neliniară,
după cum se observă în figura de mai jos:
Ct, Vt
Cost total Ct Vt venit
pierderi
profit

pierderi

Cost fix

Qp×cm cm prag de prag de

Q
rentabilitate rentabilitate
inferior superior

Păstrând aceleaşi abrevieri ca şi în cazul metodei liniare de calcul al pragului

de rentabilitate, constatăm:
a) o zonă a pierderilor, în condiţiile în care volumul de producţie este redus, iar
costurile totale sunt mai mari decât încasările totale;
b) o zonă de profit, cuprinsă între pragul de rentabilitate inferior şi pragul de
rentabilitate superior, când încasările totale depăşesc costurile totale;
c) o nouă zonă de pierderi, la un volum de producţie ridicat, la dreapta pragului
de rentabilitate superior.
Prin urmare, volumului optim al producţiei îi corespunde profitul total maxim.
Pentru a realiza acest volum de producţie, este nevoie de o anumită capacitate de
producţie. Această capacitate defineşte dimensiunea optimă a întreprinderii.
Deoarece volumul vânzărilor este direct dependent de nivelul preţului, este
importantă stabilirea acelui nivel al preţului care ar asigura acel volum al
vânzărilor şi, implicit, al producţiei, la care capacitatea de producţie să fie utilizată
cel puţin la nivel normal de aproximativ 75%. În acest scop, se calculează preţul de
vânzare, conform relaţiei: p = cv (1+ m), unde m – marja de profit. Înlocuind în
formula de calcul al pragului de rentabilitate, obţinem:
CF CF CF
Q= p−v = c v (1+m)−c v = m×c v

În cazul în care întreprinderea produce mai multe tipuri de produse, pragul

de rentabilitate se calculează conform formulei:
CF
PR = 100−CV (%)
Analiza pragului de rentabilitate este necesară în cazul:
- când se iau decizii asupra unor noi produse, analiza pragului de
rentabilitate permite determinarea volumului de vânzări pentru noul
produs, astfel încât întreprinderea să fie profitabilă;
- când se doreşte extinderea generală a nivelului de operaţii a
întreprinderii. O extindere va necesita o creştere atât a costurilor
variabile, cât şi a celor fixe, dar va provoca şi o creştere a volumului de
vânzări.
 Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic permite determinarea gradului
de folosinţă a capacităţii de producţie pentru nivelul stabilit de producere.
Studiile realizate în ţările occidentale apreciază situaţia întreprinderilor în
raport cu pragul de rentabilitate astfel:
– instabilă, dacă volumul vânzărilor se situează mai jos de 10% deasupra pragului
de rentabilitate;
– relativ stabilă, dacă volumul vânzărilor este cu 20% deasupra punctului critic;
– confortabilă, dacă volumul vânzărilor depăşeşte punctul critic cu peste 20%.