UNIVERSITATEA PETROL - GAZE PLOIESTI

FACULTATEA DE INGINERIE MECANICA SI ELECTRICA

SPECIALIZAREA I.E.D.M.- I.D.

DECIZIA DE
FINANTARE

STUDENT: PETRE OCTAVIAN-FLORIAN

I.E.D.M.,ANUL II,GR 17
 Decizia financiară este un proces raţional de alegere a variantei optime în
privinţa finanţării şi a investiţiilor. Importanta deciziei financiare derivă din faptul
că obiectivul oricărei decizii luate la nivelul unei întreprinderi, are un caracter
financiar care constă în special, în sporirea rentabilităţii, a profitabilităţii pe
produs, pe activitate şi pe total întreprindere, asigurarea unei permanente stări de
lichiditate şi evitarea riscului, aspecte care aşează întreprinderea pe poziţie de lider
pe piaţă.
Decizia de finanţare este cea care face posibilă decizia de investiţii. Dacă
în abordarea neoclasică a teoriei managementului financiar internaţional, decizia
de finanţare nu adaugă valoare întreprinderii, în varianta existenţei unei pieţe
imperfecte a aceleiaşi teorii, se argumentează că există posibilitatea creării de
valoare suplimentară pentru întreprindere prin însăşi decizia de finanţare, prin
modul în care sunt procurate fondurile şi prin adoptarea altor decizii financiare de
suport în acest sens.
Astfel, datorită unor asimetrii de tratament fiscal al veniturilor generate de
capitalul acţionarilor şi creditorilor, decizia de finanţare dar şi cea de dividend pot
influenţa valoarea întreprinderii şi a investiţiilor ei. Foarte importantă devine astfel
posibilitatea obţinerii unei astfel de plusvalori precum şi identificarea riscurilor
implicate.
În general, structura financiară a capitalurilor proprii interne şi externe şi a
capitalurilor împrumutate determină economii fiscale pe măsura creşterii ratei
îndatorării. Teorii mai noi în finanţe (cea de semnal şi cea de agent) argumentează
că îndatorarea, cumpărarea de acţiuni noi de către manageri etc. sunt incitante
pentru performanţa întreprinderii şi conduc la creşterea valorii acesteia.
Chiar dacă valoarea suplimentară obţinută prin exploatarea
imperfecţiunilor de pe pieţele financiare este mai curând un bonus aferent deciziei
de finanţare decât un obiectiv primordial pentru întreprindere, putem spune despre
această nouă trăsătură distinctivă unică a întreprinderii că valoarea se creează atât
prin decizii investiţionale, cât şi prin decizii de finanţare.
La nivel internaţional, deciziile privind procurarea capitalului investiţional
se reflectă pe termen lung în eficienţa şi competitivitatea activităţii
întreprinderilor. Datorită importanţei acestor decizii, ele sunt înglobate în strategia
internaţională a capitalului, mai exact în strategia globală de finanţare a
întreprinderilor.
De asemenea, este cunoscut faptul că, deciziile de politică financiară au
drept obiect finanţarea adoptată de întreprindere în funcţie de obiectivele de
rentabilitate, de creştere şi de risc. După determinarea nevoilor de finanţare stabile
ale întreprinderii se decide partea care va fi finanţată prin capitaluri permanente
precum şi politica de îndatorare, adică repartiţia între fonduri proprii şi datorii.
Decizia de finanţare reprezintă astfel opţiunea întreprinderii de a-şi acoperi
nevoile de finanţare fie prin fonduri proprii interne sau externe, fie prin
împrumuturi, fie în participaţie. Actul de decizie asupra finanţării aparţine
întreprinderii, întrucât ea este cea mai interesată în folosirea cu eficienţă a
fondurilor şi obţinerea unor rezultate bune.
În acelaşi timp, decizia de finanţare nu depinde exclusiv de întreprindere,
ci şi de bancă, de facilităţile pe care le poate obţine în negocierea creditelor sau de
acţionari şi disponibilităţile acestora pentru a subscrie la creşteri de capitaluri de
împrumut, de existenţa sau inexistenţa unor capitaluri libere, posibil de atras etc.
Întrucât decizia de finanţare este în cea mai mare parte asumată de
conducerea întreprinderii şi mai puţin de către furnizorii de capitaluri (acţionarii şi
împrumutătorii întreprinderii), obiectivul major urmărit de manageri şi de
investitorii de capital este acelaşi: maximizarea valorii de piaţă a întreprinderii.
Această valoare va fi apoi proporţional partajată între acţionari şi împrumutători. În
funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remunerarea managerilor. În această
comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării
valorii întreprinderii.
 Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiţiei lor la o
rentabilitate superioară oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În
felul acesta ei obţin o creştere a valorii lor finale mai mare decât aceea posibilă în
medie pe piaţa financiară. Managerii întreprinderilor, acţionând în interesul
investitorilor de capital, respectiv al creşterii valorii totale a întreprinderii sunt
nevoiţi să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui
cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-urilor degajate de întreprindere va
duce la creşterea valorii acesteia.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a
creşte ponderea investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor.
Aceasta se traduce în mod practic, printr-o creştere a gradului de îndatorare,
creditele fiind în general obţinute la un cost mai mic decât capitalurile proprii.
În principiu, decizia de finanţare este cea care se referă la alegerea
structurii financiare a întreprinderii dar şi la politica de dividend şi mărimea
autofinanţării. Criteriul principal de selecţie al surselor de finanţare îl reprezintă
costul procurării capitalurilor, urmărindu-se reducerea acestuia, însă nu este unicul
criteriu care trebuie luat în considerare, managerii trebuind să ia în calcul şi alte
criterii cum ar fi rentabilitatea financiară, capacitatea de îndatorare, criteriul
plăţilor reale, excedentele previzionale ale fluxului de lichidităţi, destinaţia
resurselor în alegerea structurii financiare etc.
În general, investiţiile de capital sunt finanţate cu preponderenţă din
următoarele surse: emisiune de acţiuni, împrumuturi pe termen mediu şi lung şi
finanţare interne prin reinvestirea profitului obţinut. Mai există şi alte surse pe
termen mediu şi lung – importantă fiind finanţarea nerambursabilă – însă cele trei
menţionate anterior predomină încă. Toate aceste surse de finanţare diferă în
funcţie de modul de emitere, de obligaţiile pe care le implică din partea
întreprinderii, de modul în care sunt afectate de sistemul fiscal dar şi de riscurile pe
care le implică.
În concluzie, în condiţiile economiei de piaţă, finanţarea investiţiilor are
drept surse următoarele: fondul de amortizare în cazul investiţiilor de înlocuire şi o
parte din venitul obţinut de întreprinderi, în cazul investiţiilor de dezvoltare
(investiţii nete), creditele bancare, de la instituţii şi/sau organisme internaţionale
specializate din cadrul pieţei de capital, pentru investiţii de dezvoltare sau investiţii
noi. În procesul general de finanţare a activităţii economice, participă şi piaţa de
capital deşi importanţa acestei pieţe a crescut, ea nu a jucat în general un rol central
în sistemul financiar. În multe ţări, politicile de dezvoltare au pus accent pe
intervenţia guvernului, alocarea planificată a resurselor, împrumuturi externe şi
credinţa că dezvoltarea justifică împrumuturile.
Piaţa de capital, în cadrul unei evoluţii economice normale, oferă condiţii
avantajoase solicitanţilor de fonduri pentru investiţii. Mecanismul cererii şi ofertei
de capital se realizează în două modalităţi:
 prin concentrarea disponibilităţilor băneşti la bănci şi utilizarea de către
acestea a resurselor astfel atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri -
finanţare indirectă;
 prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri, pe piaţa
financiară finanţare directă.
O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie
alocaţiile bugetare. Alocările de la bugetul de stat reprezintă acele sume de bani
pe care agenţii economici cu capital de stat le primesc pentru finanţarea unor
cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea capacităţilor de producţie,
cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii. În cazul în care
bugetul acordă alocaţii pentru completarea resurselor fondului de dezvoltare
necesar investiţiilor, acestea reprezintă, de fapt, o cale de majorare a capitalului
propriu.
Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau
de organele locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile
pot fi utilizate numai potrivit scopurilor pentru care au fost acordate (în cazul
unităţilor din industria extractivă sau pentru acoperirea unor diferenţe de preţuri şi
tarife).
 România şi-a propus să contribuie la finanţarea investiţiilor din bugetul de
stat pentru menţinerea echilibrului economiei în ramurile strategice ale economiei
naţionale, în sectorul regiilor autonome, acolo unde fondurile din surse proprii se
dovedesc a fi insuficiente.
Finanţarea investiţiilor de la bugetul de stat, în limitele aprobate de
organele de decizie politică ale ţării, va continua în domeniile învăţământ, sănătate,
cultură şi artă, protecţie socială, securitate naţională, protecţie ecologică. Totuşi,
ponderea acestor investiţii se situează sub 1% în totalul investiţiilor.
O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările din
fondurile internaţionale din ultimul deceniu: PHARE, ISPA, SAPARD. Aceste
alocări de capital sunt destinate în principal, pentru achiziţionarea de echipamente
şi tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui potenţial tehnic
comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru lucrări de
infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos necesare în ţara noastră.

În privinţa deciziei de investiţii trebuie să aibă în vedere riscul ce se

poate manifesta atât pe plan macroeconomic, cât şi pe plan microeconomic, şi
consecinţele sale economice [1; pag. 88-89], în sensul că:
 la nivel macroeconomic, prin investiţii capitale de mare anvergură şi de
lungă durată, se antrenează forţă de muncă salariată ce participă la realizarea
viitoarelor capacităţi productive, acesteia distribuindu-i-se venituri sub forma
salariilor, fără însă să se aibă în vedere distribuirea, în aceeaşi măsură, şi de bunuri
consumabile, aspect ce poate produce dezechilibre pe piaţa bunurilor de consum,
între cerere mai mare şi ofertă mai mică;
 la nivel microeconomic, consecinţele nefavorabile pot îmbrăca două
aspecte, mai ales ca o consecinţă a neprospectării aprofundate a pieţei:
- supraevaluarea pieţei de desfacere şi deci producerea de bunuri – prin
investiţia pusă în exploatare – peste posibilităţile reale de absorbţie,
situaţie ce va impune majorarea preţurilor de valorificare a produselor
 pentru ca prin intermediul lor investitorul să obţină o rentabilitate
minimă a capitalurilor investite;
- subevaluarea pieţei şi, ca urmare, producerea de bunuri ce nu pot
acoperi cererea. Acest aspect va genera creşterea preţurilor de vânzare,
ca urmare a ofertei mai mici şi a cererii mai mari.
Nefundamentarea obiectivelor investiţionale avute în vedere din
perspectivă obiectivă şi realmente ştiinţifică, atât pe plan macroeconomic cât şi pe
plan microeconomic, are repercusiuni asupra echilibrului monetar, în situaţiile
prezentate mai sus eroarea de proiectare a investiţiei contribuind la posibilitatea
apariţiei sau la accentuarea inflaţiei.
Decidentul trebuie să aleagă varianta ce oferă soluţia de optim, ţinând
seama de existenţa şi de variabilitatea factorilor de natură economică, financiară şi
socială.
Realizarea de investiţii, în toată întinderea şi diversitatea lor, presupune
finanţare, adică resurse necesare care să atragă după sine creşterea capitalului fix, a
stocurilor de capital circulant şi, în general, a ceea ce înseamnă avuţie naţională.
În literatura de specialitate, se abordează pe larg probleme ce vizează
finanţarea investiţiilor [2; pag. 32-39]. În această perioadă de transformări multiple
şi rapide, cererea de investiţii este ridicată, mai ales dacă se are în vedere presiunea
pentru obtinerea unei cresteri economice de peste 4% pe an, pentru reînnoirea
generală a tehnologiilor, necesitatea restructurării unităţilor economice, ridicarea
nivelului calităţii produselor şi serviciilor şi dezideratul mai vechi al României de a
reduce decalajele economice şi tehnologice faţă de ţările dezvoltate. Dacă aportul
investiţiilor de capital este restrâns, automat acesta va înregistra o curbă
descendentă, astfel încât nu mai poate constitui un factor care să dinamizeze
sistemul economic al României.
Insuficienţa resurselor financiare proprii [6; pag. 116] determină
întreprinderile să apeleze la creditele bancare. Sistemul bancar, totuşi, acţionează
astfel încât defavorizează sectoarele economice reale prin practicarea unor dobânzi
reale pozitive prea ridicate în care se includ sume foarte mari pentru acoperirea
riscului împrumutului alocat solicitantului. Totuşi, se pare că băncile nu au realizat
că între ele şi clienţi se impune o relaţie de captivitate reciprocă [4; pag. 254-255].
Astfel, băncile ajung la profituri foarte mari, personalul acestora la salarii foarte
mari, iar întreprinderile se ruinează datorită dificultăţilor în a asigura plata
împrumuturilor contractate.

BIBLIOGRAFIE

1. Bădescu A. , Dobre I., Modelarea deciziilor economico+financiare, Editura

Conphys, Rm. Vâlcea, 2001
2. Macho- Stadler, I, Perez- Castrillo, D., An Introduction to the Economics of
Information, London, 1996
3. Marin, D., Teoria conractelor, note de curs, ASE, 2004
4. Salanie, B. , Teorie des contrats, Ed. Economica, Paris, 1994