Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
EUROPENE
DR ANDA VERONICA NEDELCU-IENEI
Cursul I
Aspecte istorice ale construcţiei europene
• I.1. Aspecte istorice ale civilizaţiei europene şi proiecte pentru ideea de unitate europeană
• Originea mitologică a cuvântului „Europa”, provine din grecescul „Europa”, -ae sau latinescul „Europe”, -es, şi se traduce „cu ochii
mari” (Jean Vertemont)
• Etimologic s-a stabilit o relaţie între cuvântul Europa ca derivând din cuvântul semit „oreb” sau „ereb”, care înseamnă apus, seară,
„ţara soarelui apune”
• - în scrierile lui Hesiod, care stabileşte întinderea Europei la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul şi insulele greceşti
• - la istoricului grec Herodot, din secolul al V-lea î.Chr., în lucrarea s-a „Istorii”:
• - ex. Europa, apare atunci când face referire la grecii ce împart pământul în trei părţi şi anume: Europa, Asia, Libia (Africa actuală).
• după anul 1453,(după cucerirea Constantinopolului), Rusia şi Turcia au făcut ca limitele geografice ale bătrânului continent să devină
o chestiune geopolitică.
• în sec. al XIV-lea, apar mulţi gânditori europeni care stabilesc dimensiunile Europei din punct de vedere cultural, politic şi geografic:
• Pierre du Bois, introduce:
» ideea europeană în istorie şi
» un plan de federaţie europeană,
• lucrările lui
• Machiavelli
• Erasm de Rotterdam
• putem spune că, Europa secolului al XVIII-lea „este o comunitate de civilizaţie care proclamă superioritatea esenţială
şi absolută a religiei, a rasei albe şi a limbii franceze”
• în esenţă, Abatele Saint-Pierre făcea referire la un model de stat federal funcţional pe care J. Jack Rousseau îl considera
posibil doar prin revoluţie, apreciind ca nerealist acest model federal propus de abate privind renunţarea voluntară la
suveranitate sau la o parte din aceasta de către statele membre.
Europa secolului al XIX-lea,
Europa Revoluţiei Franceze
• aduce principii noi care schimbă principiile lumii vechi şi anume:
– se afirmă principiile drepturilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului,
– dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, şi altele.
• Revoluţia franceză a deschis cea mai frumoasă pagină din istoria lumii, lăsând în urma s-a, un cod civil şi o administraţie
centralizată.
• Cât priveşte harta Europei, va suferi modificări determinate de schimbul compensatoriu de teritorii fără a ţine cont de
aspiraţiile naţionalităţilor.
• Secolul al XIX-lea e cunoscut sub denumirea de „perioada trezirii naţiunilor”.
• Naţionalitatea este un termen folosit des, având sensul „unei aglomerări de oameni formând în fapt, sau aspirând o
formă, în virtutea originilor, tradiţiilor şi intereselor comune, o naţiune distinctă de altele”.
• Fiecare naţionalitate este mânată de un puternic sentiment naţional, aspirând la integrare naţională în cadrul unui stat
naţional”.
• La popoarele aflate sub dominaţia străină, acest sentiment „naţional” se bazează pe trei elemente principale şi anume:
– istoria (trăită);
– limba (ca mijloc de transmitere al valorilor naţionale) şi
– religia (ca mijloc de apărare a identităţii naţionale).
• Giuseppe Mazzini, fondează mişcarea „Tânăra Europă”, cu scopul de a crea „o Europă liberă şi unită”, proiectul
eşuează, dar ideile sale sunt preluate de intelectualii din a doua jumătate a secolului,
• ca Victor Hugo, care se pronunţă pentru
– „Statele Unite ale Europei” sau pentru „Republica federală europeană”, concepte care vor face furori în Europa secolului naţionaliştilor.
• George Sorel prevestind primul război mondial în „Reflexiile asupra Violenţei”, ţine discursul european de sfârşit de
secol, în care reia tema decadenţei europene
Prima jumătate a secolului al XX-lea, caracterizată de
• primul război mondial, pornit ca un război al statelor europene pentru a împlini principiul naţionalităţilor, s-a
încheiat cu o pace denumită de istorici ca „babilonism naţional”.
• Richard Coudenhove-Kalergi, lansează un apel pentru crearea „Pan-Europei”.
• publică „Manifestul paneuropean” în care îşi afirmă ideile referitoare la crearea unei confederaţii europene,
preconizând unirea tuturor statelor democratice ale Europei într-o grupare politică şi economică internaţională, în
care statele participante trebuiau să renunţe la o parte din suveranitatea naţională în favoarea principiilor supra
naţionale, garanţie a menţinerii păcii.
• această construcţie europeană se baza pe principiul arbitrajului internaţional care deschidea calea suprimării
frontierelor vamale şi a liberului schimb.
• această Paneuropă a lui Kalergi s-ar fi format după modelul Elveţiei din 1648, al Germaniei din 1871 şi al Statelor
Unite ale Americii din 1776.
• contele fondează mişcarea „Uniunea Pan-Europeană”, care va avea ca preşedinte pe Aristide Briand, om politic
francez, de o excepţională prestanţă politică, partizan al reconcilierii franco-germane.
• cel de-al doilea război mondial, va pune în evidenţă diferenţa de opţiune politico-economică între
Europa liberală şi democratică şi Europa cea totalitară.
• După cele două războaie mondiale, Europa se prezintă slăbită, asfixiată de o lipsă de
lichidităţi – „dollar gap”, - căreia i se opune o Americă superputernică.
• Opinia publică percepe în 1947 şi 1948, un nou curs.
• La Paris, în 12 iulie, a început sub preşedinţia lui Ernest Bevin, Conferinţa pentru Cooperare Economică Europeană, care
a creat un Comitet de lucru, condus de Herve Alphand, care avea sarcina de a întocmi „constituţia” unei organizaţii
permanente, care să se ocupa de punerea în aplicare a Planului Marshall.
• Membrii Conferinţei pentru Cooperarea Economică Europeană erau reprezentanţii statelor, personalităţi binecunoscute
ca: Paul-Henri Spaak, Paul van Zeeland, Dirk Strikker, Anthony Eden,
• secretarul general al organizaţiei a fost Robert Marjolin, până în anul 1955, iar, după, Rene Sergent.
• O criză a lovit Planul Marshall în toamna anului 1949, care a făcut ca statele membre ale O.E.C.E. să ajungă la un acord,
în scopul liberalizării a 50% din importurile private de alimente, produse manufacturiere şi materii prime, ceea ce a făcut
ca 60% din comerţul european privat să fie liberalizat, prin O.E.C.E., până la sfârşitul anului 1950, iar în 1955, procentul
crescând la 84% respectiv 89%, în 1959.
• Datorită ridicării NATO şi sfârşitului Planului Marshall, importanţa O.E.C.E. scade, după anul 1952, şi este înlocuită în
1961, cu Organizaţia Europeană pentru Cooperare şi Dezvoltare - O.E.C.D., alăturându-i-se Statele Unite şi Canada (în
prezent, numără 30 de membri).
• Asemănări şi deosebiri:
• O.E.C.D. se deosebeşte de O.E.C.E. prin „compoziţia extraeuropeană”, adică alături de statele membre, statele asociate
Canada şi SUA devin membre, iar în următorii anii şi alte state extraeuropene şi au ca principii atât democraţia,cât şi
economia de piaţă. În cadrul organizaţiei, limbile oficiale sunt franceza şi engleza.
• între cele două organizaţii există continuitate ce rezultă şi din păstrarea aceluiaşi sediu din Paris – Chateau de la Muette.
• Pentru ţările beneficiare, ERP
» accelerează relansarea economică şi lecţia solidarităţii,
» face inflaţia să scadă şi să se dezvolte schimburile comerciale, iar
» pentru partidele comuniste regrupate în Kominform, „marshalizarea” are semnificaţia colonizării Europei de către
Statele Unite .
• În zonele occidentale ale Germaniei, reforma monetară din iunie 1948, reuşeşte crearea mărcii germane
(Deutsche Mark), inaugurând prima mare criză a Războiului rece.
• Cortina de Fier evocată de Churchill în 1945, (deşi discursul lui Churchill de la Fulton, din 5 martie 1946, a făcut ca
această expresie să devină celebră, termenul de „cortină de fier” se folosise înainte, inclusiv într-un articol al lui
Josef Goebbels din „Das Reich”, din 25 februarie 1945, în care avertiza că o capitulare a Germaniei ar putea duce la
ocuparea sovietică a celei mai mari părţi a Reich-ului şi a Europei de Est, împărţind continentul printr-o „cortină de
fier” de „dimensiuni enorme”) devine o realitate tangibilă pentru opinia publică:
• „Europa de Vest, trăind sub asistenţă americană, i se opune cea de Est, supusă căii staliniste”
• Deşi Planului Marshall a fost considerat un gest altruist din partea S.U.A. de a-şi ajuta aliaţii vest-europeni
pauperizaţi, au existat interese economice consistente, deoarece pentru America, Europa, reprezenta „o piaţă
enormă, de sute de milioane de persoane”, pe care aceştia nu-şi puteau permite să o piardă, (era ocazia pentru
fabricanţii şi furnizorii americani care căutau cu disperare pieţe de desfacere pentru produsele lor) după ce
comenzile de material de război încetaseră. Putem face o comparaţie cu ajutorul oferit anterior de Truman, Greciei
şi Turciei, ajutor care nu era nici pe departe exclusiv financiar (el incluzând cereale, maşini-unelte şi vehicule
produse în America).
• pentru corporaţiile americane exista posibilitatea de a cumpăra bunuri europene valoroase la preţuri de dumping
(o formă de intervenţionism faţă de care Charles de Gaulle s-a arătat deosebit de alarmat).
• Nu putem să nu amintim opinia scriitorului american John Lukacs, despre efectele Planului Marshall, şi anume:
principalul său efect fiind de natură politică nu economică, datorită hotărârii Statelor Unite de a menţine prezenţa
americană în această zonă şi:
• „… Prin anii ’50, structura socială a Europei Occidentale începuse să semene cu cea a Statelor Unite. În prezent,
această transformare este deplină şi diferenţele dintre Statele Unite şi celelalte societăţi democratice nu mai sunt
de ordin economic sau social, ci naţional şi cultural”.
Crearea Consiliului Europei
• Este vorba de o Europă atlantică şi nu de una europeană.
• Consiliul Europei apare ca o construcţie diferită de predecesoarele sale, ea fiind rezultatul unei
manifestări spontane a numeroaselor mişcări europene apărute în perioada de după încheiere a
războiului, reunite în cadrul unui congres ţinut în mai 1948, la Haga.
• Congresul s-a deschis la 7 mai, la Haga, în sala Cavalerilor Statelor Generale (Ridderzaal), unde au
participat peste 700 de delegaţi din 16 ţări, ceea ce sublinia amploarea mişcării în favoarea unei
Europe unite.
• „Pacea mondială” nu se poate salvgarda fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce o Europă organizată şi vie civilizaţiei este indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor de
pace. Asumându-şi timp de peste douăzeci de ani rolul de susţinătoare a unei Europe unite, Franţa a urmărit întotdeauna ca
scop esenţial slujirea păcii. Nu s-a realizat o Europă, şi am avut război.
• Europa nu se va făuri dintr-o singură dată, nici conform unui singur plan. Ea va a fi construită prin fapte concrete, care mai
întâi vor crea o solidaritate de facto. Reunirea naţiunilor Europei necesită eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi
Germania (...).
• Având în vedere acest scop, guvernul francez propune să se ia imediat măsuri asupra unui aspect limitat dar decisiv (...)
propune ca producţia franco-germană de cărbune şi oţel, în ansamblul ei, să fie plasată sub o Înaltă Autoritate comună, în
cadrul unei organizaţii deschise la participarea celorlalte ţări ale Europei. Reunirea producţiei de cărbune şi oţel trebuie să
furnizeze imediat condiţiile pentru punerea bazelor comune ale dezvoltării economice, reprezentând un prim pas spre
federalizarea Europei”
Părinţii fondatori
• ai construcţiei europene, aceştia sunt personalităţile care au luat parte activă la această construcţie:
– Konrad Adenauer,
– Alcide De Gasperi,
– Winston Churchill,
– Robert Schuman şi
– Jean Monnet.
• putem spune că în fiecare dintre statele membre ale Uniunii au existat unul sau doi oameni care şi-au consacrat viaţa visului
european.
TEST
1. Care sunt principiile noi aduse de Europa secolului al XIX-lea ?
a. .................................................................................................................................................
b. .................................................................................................................................................
c. ..................................................................................................................................................
a. ..................................................................................................................................................
b. ..................................................................................................................................................
c. ..................................................................................................................................................
Concluzie
Am prezentat aceste organizaţii, deoarece, construcţia europeană a debutat sub forma organizaţiilor de cooperare, iar prezentarea acestor organizaţii, ca
veritabile premise ale construcţiei Europei unite, întregesc studiul construcţiei realizate în cadrul organizaţiilor constituite pe metoda supranaţională
II.2. Organizaţii europene de cooperare clasică
II.2.1. Domeniul militar: UEO şi NATO
II.2.1.1. Uniunea Europei Occidentale
Cauze
• Neacceptarea în Estul Europei a Planului Marshall, şi crearea Cominformului a dus la creşterea tensiunii internaţionale, la apariţia dezacordul
dintre cele Patru mari puteri - SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa – şi la eşecul conferinţelor cvadripartite din 1947 la nivelul miniştrilor de
externe.
• Tratatul de colaborare economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare, semnat la Bruxelles, la 17.03.1948, pentru o perioadă de 50 de ani de
către Franţa, Marea Britanie şi Benelux, a pus bazele Organizaţiei Tratatului de la Bruxelles, prin care se urmărea crearea unui sistem colectiv de
apărare împotriva Germaniei, ca şi Tratatul de la Dunkerque, precum şi împotriva oricărei alte ameninţări (cum ar fi URSS).
• La Londra a fost creat un comitet permanent pentru reuniunea ambasadorilor celor patru mari puteri şi un reprezentant al Foreign Office.
Transformarea organizaţiei
• În 1955, prin adoptarea de protocoale de modificare şi completare a Tratatului de la Bruxelles, organizaţia se transformă în UEO, ca organizaţie
politico-militară de asistenţă mutuală şi apărare colectivă a statelor membre, renunţându-se la alte obiective, iar
• Germania devine membră a organizaţiei alături de Italia, Spania, Portugalia şi Grecia. State precum Turcia, Norvegia, Islanda şi România, dobândesc
calitatea de membru asociat, iar alte state statut de observator.
Obiectivul UEO
• UEO, ca organizaţie politico-militară regională, are ca scop
– promovarea unei politici paşnice şi de întărire a securităţii membrilor ei.
– după anul 1989, participă la gestionarea mai multor crize, cum ar fi:
»acţiunile concertate din Golf,
»conflictul iugoslav,
» gestionarea crizei din perioada 1997-2001 (Albania, Croaţia, Kosovo).
• Cele 10 state membre ale UEO sunt şi membre ale UE, ceea ce a dus la ideea de includere a UEO în UE, cu scopul creării unui sistem european de
securitate colectivă, ideea cunoscută în anii 2000, sub denumirea de „Europa Apărării”.
Sistemul U.E.O. care cuprinde patru grade de asociere:
– 1. membri efectivi (cele 10 state membre ale UE şi ale NATO),
– 2. membri asociaţi (statele membre NATO, dar nemembre UE – Islanda, Norvegia şi Turcia),
– 3. parteneri asociaţi (statele care nu sunt membre nici NATO şi nici UE), şi
– 4. state care au statut de observator (Danemarca şi Irlanda).
• Pentru americani, acest Tratat de la Bruxelles a reprezentat, începutul angajării lor militare în Europa.
II.2.1.2. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
• Semnată prin Tratatul Atlanticului de Nord, la Washington, în 4 aprilie 1949, NATO, de către cei cinci semnatari ai Tratatului
de la Bruxelles, SUA şi Canada, precum şi de Norvegia, Danemarca, Islanda, Portugalia şi Italia. Din anul 1952 au aderat
Grecia şi Turcia. Datorită războiului din Coreea, constituirea NATO a fost mai rapidă.
obiectiv general
• apărarea păcii şi securităţii în regiunea Atlanticului de Nord, iar după 1990,
• abordează problema securităţii membrilor în context global, adică, apărarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor în
acord cu Carta ONU şi
• instaurarea unei ordini paşnice, juste şi durabile în Europa.
Cine decide
• Fiecare stat parte la tratat decide individual şi colectiv acţiunile pe care le consideră necesare, inclusiv cu privire la art.5 de
folosirea forţei armate pentru restabilirea securităţii în regiunea Atlanticului de Nord.
Membrii
• La ora actuală, NATO numără 26 de state (la cele 12 state fondatoare: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, SUA, se adaugă statele care au aderat ulterior: Grecia, Turcia,
Germania, Spania, Cehia, Polonia, Ungaria în 1999 şi respectiv în 2004: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România,
Slovacia, Slovenia.
• Odată cu izbucnirea războiului din Coreea în 1950, N.A.T.O. este dotată cu o structură militară, comandată întotdeauna de
un general american, iar în ultimii ani, are atribuţii în implementarea Acordului de la Dayton asupra Bosniei (1995) şi implicit
din 1999 în problemele din Kosovo.
II.2.2. Domeniul economic
II.2.2.1. OCDE
• Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică sau Planul Marshall, de refacere economică a Europei după marile probleme economice ale Europei, provo
cate de cel de al II-lea Război Mondial, a fost acceptat numai de statele occidentale.
• În 1948, s-a înfiinţat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică – OECE, cu sediul la Paris, iar
• după încheierea programului de ajutor în 1952, organizaţia a continuat să existe „ ca spaţiu de promovare a unui comerţ liber între ţările membre”. În 1952 se
transformă în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică – OCDE, căreia i s‑a alăturat şi Canada şi SUA.
• În prezent, OCDE are 30 de state membre (pe lângă cele 20 de state fondatoare), au devenit membre ulterior: Japonia, Finlanda, Australia, Noua Zeelandă, Mexic,
Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Coreea, Comisia Comunităţilor Europene care ia parte la lucrările OCDE.
II.2.3. Domeniul politic
II.2.3.1. Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
• La 5 mai 1949, reprezentanţii a 10 state europene: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Suedia, au semnat, Statutul
Consiliul Europei, la Londra,
Scopul
• de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi
• pentru facilitarea progresului lor economic şi social (conf.art.1 lit. B).
Componenţă
• În prezent, în Consiliul Europei, din 48 de state europene, 46 de state sunt membre ale acesteia (România a fost primită în anul 1993, ultimul stat primit a fost Monaco,
în octombrie 2004).
Opera principală
• La 4 noiembrie 1950, a fost semnată Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care reprezintă „opera principală” a
Consiliului Europei şi completată ulterior cu protocoale.
• în 1972, CSCE
• a fost o formă de cooperare instituţionalizată nepermanentă, iar procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie internaţională, s-a declanşat în 1990, la reuniunea
de la Paris, când a fost adoptată Carta de la Paris pentru o nouă Europă, cu ocazia dispariţiei lagărului comunist şi a nevoii de instaurare a democraţiei în toate
statele europene, şi punerea unui accent deosebit pe respectarea fiinţei umane şi a statului de drept.
• În anul 1994, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, s-a încheiat procesul de transformare a CSCE într-o organizaţie,
• ocazie cu care îşi schimbă şi numele în Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – OSCE
TEST
1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale?
a. ................................................................................................................................................................................
b. ................................................................................................................................................................................
c. .................................................................................................................................................................................
d. ................................................................................................................................................................................
2. Enumeraţi acţiunile la care a participat U.E.O, după anul 1989 (de gestionare a unor crize):
a. .................................................................................................................................................................................
b. ................................................................................................................................................................................
c. .................................................................................................................................................................................
3. Care din următoarele organizaţii internaţionale au vocaţie regională?
a. Consiliul Europei
b. Uniunea Europeană
c. O.N.U.
Cursul III
Construcţia Europei unite
III.1. Constituţia celor trei Comunităţi Europene
• La sfârşitul anilor ’50, în Europa occidentală, asistăm la înfiinţarea organizaţiile de cooperare clasică, cu scopul realizării unei
unităţi mai strânse între statelor membre.
• Acestor organizaţii li se adaugă organizaţii de tip nou şi anume – comunităţile europene, - care pun bazele construcţiei
europene.
• Cel mai important proiect pentru istoria a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană, a fost propunerea redactată de
diplomatul şi omul de afaceri Jean Monnet, comisar însărcinat cu planul, şi adjunctul său, Etienne Hirsh, economistul Pierre Uri
şi profesorul de drept Paul Reuter şi făcută publică de ministrul afacerilor externe francez Robert Schuman la data de 9 mai
1950, - de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO/CECA), cunoscută sub numele de „Declaraţia
Schuman”
Discursul
• cu ocazia unei conferinţe de presă susţinută în Salons de l’Horloge din Quai d’Orsay, Paris, Robert Schuman propunea punerea
în comun a industriilor – cheie de cărbune şi oţel (la aceea vreme principalele resurse pentru fabricarea armamentului), sub o
administrare comună supranaţională, de care să poată beneficia atât naţiunile franceză şi germană, cât şi alte naţiuni ale
Europei Occidentale, care a însemnat calea către integrarea europeană.
Iniţiativa
• Prima dintre cele trei comunităţi, a apărut la iniţiativa Franţei la 10 iunie 1950, la Paris, unde s-au deschis negocierile pentru adoptare unui tratat constitutiv al primei comunităţi economice europene ,
• la 20 iunie, tot la Paris, a avut loc o conferinţă interguvernamentală, prezidată de Jean Monnet, la care au participat ţările Beneluxului şi Italia, urmând să fie semnat de „cei şase” Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului la data de 18 aprilie 1951, pentru o perioadă de 50 de ani.
Intrarea în vigoare
• Tratatul a intrat în vigoare la 23 iulie 1952 şi a expirat la 23 iulie 2002, ca urmare a intrării în vigoare, la 24 iulie 2004, a Tratatului de la Nisa, de constituire a Comunităţii Europene (toate bunurile şi obligaţiile CECO/CECA
fiind transferate Comunităţii Europene).
Prevederile tratatului
• tratatul prevedea o piaţă sectorială; deşi, regulile au fost respectate numai în privinţa cărbunelui şi oţelului,
importanţa tratatului
• tratatul este foarte important, deoarece prin el s-a creat un sistem instituţional cu competenţe supranaţionale, ceea ce a reprezentat o ruptură de metodele tradiţionale ale relaţiilor de cooperare dintre state,
• reprezintă un prim pas pe calea dezvoltării comunitare.
• noua structură instituţională inovatoare o reprezintă instituţiile prevăzute prin Tratatul de la Paris:
Înalta Autoritate,
• principalul organism al CECO, cu rol de executiv comunitar,
• însărcinată cu îndeplinirea prevederilor Tratatului (instituţie supranaţională); a funcţionat până în anul 1967, când a fost asimilată de Comisia Europeană;
• alcătuit din nouă membri aleşi în fiecare stat membru pentru competenţele lor personale, şi care îşi exercită funcţia în „spirit european, nu statal”.
Adunarea Comună,
• adunare parlamentară alcătuită din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale,
• cu rol de supraveghere a activităţii Înaltei Autorităţi,
• fără a dispune însă şi de modalităţi efective de acţiune (cu rol de control democratic).
• Deoarece SUA dorea reînarmarea RFG sub control internaţional, guvernul francez propune statelor care au aderat la CECO crearea unui tratat pentru înfiinţarea unei Comunităţi Europene de Apărare (CEA) semnat la
27 mai 1952, iar în acelaşi timp, Adunarea Parlamentară a CECO a elaborat, la cererea statelor membre, un proiect de statut pentru crearea unei Comunităţi Politice Europene.
• însăşi Adunarea Parlamentară franceză a respins ratificarea tratatului, ceea ce a dus la eşecul ambelor Comunităţi (cea a CEA şi a CPE), şi la reglementarea acestor probleme în cadrul NATO şi a UEO (organizaţie de
apărare înfiinţată în 1954), pentru a compensa, neratificarea CEA.
III.2.2. CEE – Comunitatea Economică Europeană
Motivul
• creării CEE o reprezintă
• respingerea de către Parlamentul francez a CEA
• demisia lui Jean Monnet de la preşedinţia Înaltei Autorităţi a CECO.
• O nouă tentativă de relansare a integrării a fost făcută de statele Benelux, care propuneau fuzionarea economiilor naţionale într-o Piaţă internă unică europeană.
Scopul
• reuniunii miniştrilor afacerilor externe ai guvernelor celor şase state membre ale CECO, la Messina, în Italia, în 1-3 iunie 1955, a fost proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare (ca urmare a unui referendum olandez care cerea
crearea unei pieţe comune între cei şase).
• Aceştia au fost de acord cu înfiinţarea unui grup de analiză format din experţi guvernamentali sub preşedinţia ministrului de externe belgian Paul-Henri Spaak, care a făcut public raportul privind constituirea unei Comunităţi Economice Europene (CEE) şi a
unei Comunităţi Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Scopul raportului
• proiectarea unei Pieţe Comune deschise economiei şi energiei nucleare prin
• eliminarea tarifelor vamale şi a barierelor cantitative aplicate între statele membre şi a utilizării paşnice a energiei nucleare,
• piaţă care trebuia să se instituie treptat, pe parcursul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, împărţită în trei etape, fiecare etapă de câte patru ani.
• Atât Franţa (folosirea paşnică a energiei atomice) cât, şi Germania (piaţa comună – pentru industria sa în expansiune), urmăreau cu interes înfiinţarea acestor forme de cooperare deoarece pe plan internaţional asistau la declanşarea Războiului Rece şi la
Criza Suezului.
• pe baza Raportului Spaak aprobat de Conferinţa miniştrilor afacerilor externe la 29 mai 1956, la Veneţia, in cadrul conferinţei interguvernamentale din 26 iunie 1956, sunt demarate negocierile la Bruxelles de înfiinţare a două noi comunităţi. Au fost
redactate cele două tratate care au înfiinţat Comunitatea Economică Europeană, - CEE şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, - CEEA.
Tratatul instituind CEE
• a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, în clădirea Campidoglio, Sala Degli Orazi şi Curiazi,
• în aceeaşi zi fiind semnată şi Convenţia cu privire la instituţiile comunitare, - Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie - intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Misiunea tratatului
• în art. 2 al Tratatului CEE, :
• „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi
echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse între statele pe care le reuneşte”.
• În 1955, Marea Britanie pentru a doua oară a optat tot pentru Commonwealth, rămânând în afara CEE.
Tratatul conţinea
• 248 de articole, un preambul şi şase părţi: ”Principiile”, „Fundamentele Comunităţii”, „Politica Comunităţii”, „Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări”, „Instituţiile Comunităţii” şi „Dispoziţii generale şi finale”, împărţite în titluri, capitole şi secţiuni.
• patru anexe: taxele aplicabile în cadrul TVA, produsele care făceau obiectul Pieţei Comune, lista tranzacţiilor invizibile pentru care statele membre se obligau să nu introducă în transferurile care au loc între ele noi restricţii, ţările şi teritoriilor de peste mări
cărora li se aplicau dispoziţiile Părţii a IV-a „Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări”),
• unsprezece protocoale şi o convenţie.
III.2.3. CEEA – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
• Tratatul instituind CEEA/EURATOM a fost semnat o dată cu Tratatul instituind CEE, la Roma, în 25 martie 1957, (tot în Sala Degli Orazi şi Curiazi din clădirea Campidoglio)
• ambele au fost supuse ratificării parlamentelor naţionale ale celor şase state semnatare, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Misiunea tratatului
• Art. 2 al Tratatului preciza „să contribuie, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de trai în statele
membre şi la dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări”
Tratatul conţinea
• 225 de articole,
• grupate în şase titluri:
–„Misiunile Comunităţii”,
–„Dispoziţii menite să încurajeze progresul în domeniul energiei nucleare”,
–„Dispoziţii instituţionale”,
–„Dispoziţii financiare”, Dispoziţii generale
–„Dispoziţii referitoare la perioada iniţială” şi
– „Dispoziţii finale”
• împărţite în capitole şi secţiuni.
• cinci anexe care vizau:
–domeniile de cercetare privind energia nucleară pe care le promova Comisia,
–sectoarele industriale în care era instituită obligaţia de a comunica Comisiei proiectele de investiţii,
–avantajele care puteau să fie acordate întreprinderilor comune,
–lista bunurilor şi produselor privind piaţa nucleară comună şi
–programul iniţial de cercetare şi de instruire
• un Protocol privind aplicarea Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice părţilor Regatului Ţărilor de Jos aflate în afara Europei.
Scopul
• CEEA urmărea o solidaritate sectorială în domeniul utilizării energiei nucleare; astfel, putem spune că acest tratat se aseamănă pe de-o parte cu Tratatul CECO/CECA
deoarece reglementează crearea unei pieţe comune pentru materialele nucleare de bază, produsele şi mijloacele de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei
nucleare şi controlul acesteia.
• În principiu, ambele tratate creează comunităţi asemănătoare cu CECO/CECA, şi toate trei împreună urmăresc realizarea unei uniuni mai strânse între popoarele europene
Durata tratatelor
• Conf. dispoziţiilor art. 240 din tratatul CEE şi art. 208 din Tratatul CEEA, cele două tratate erau constituite pe „durată nelimitată de timp”.
Instituţiile
• comunităţile dispuneau de sisteme instituţionale
– similare sau comune instituţiilor CECO/CECA
– care funcţionau în paralel.
• CEE şi CEEA aveau fiecare o Comisie corespunzătoare Înaltei Autorităţi a CECO şi un Consiliu de Miniştri; iar
• Curtea de Justiţie în sarcina căreia cădea asigurarea respectării dreptului în interpretarea şi aplicarea Tratatului CEE şi CEEA,
– era o instanţă comună celor trei comunităţi, formată
– din şapte judecători şi doi avocaţi generali,
– numiţi pentru un mandat de şase ani, cu o reînnoire parţială din trei în trei ani;
– În funcţie de cine sesiza sau de natura cauzei, ea putea să judece în plen sau în camere de trei sau cinci judecători;
• Adunarea Comună (redenumită în 1958, Adunarea Parlamentară Comună, şi Parlamentul European în 1962) erau comune pentru cele trei comunităţi,
– dar în fiecare caz în parte ele aplicau dispoziţii specifice fiecărui tratat.;
• Comisiile (executivele noilor entităţi) aveau puteri limitate în comparaţie cu Înalta Autoritate a CECO;
• Consiliile de Miniştri beneficiau de prerogative sporite faţă de Consiliul de Miniştri al CECO (ceea ce reflectă diminuarea entuziasmului iniţial pentru instituţii supranaţionale);
• Spre deosebire de Tratatul CEE, unde factorul decizional îl constituia instituţia Consiliului, în Tratatul CEEA, factorul decizional îl constituia Comisia, care dispunea si de atribuţii proprii de
decizie şi participa şi la adoptarea actelor de către Consiliu şi de Adunare.
• Organul specific CEEA a fost
– Agenţia de aprovizionare, care
• era sub controlul Comisiei,
• era dotată cu personalitate juridică şi
• deţinea monopol în privinţa cumpărării produselor nucleare în spaţiul comunitar pentru a evita folosirea lor în scop militar.
Sarcina principală pentru EURATOM
• era controlul industriei nucleare şi asigurarea cooperării în acest domeniu, dar încă de la început, dezideratul reprezentanţilor statelor membre era de a pune în acelaşi timp bazele cooperării
politice,
• relevantă fiind în acest sens declaraţia reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei: „Noi nu integrăm economie ci politică. Nu vom împărţi numai mobila, ci
vom construi împreună o casă nouă şi mai spaţioasă.”
Sediul
• Jean Monnet dorea pentru cele trei Comunităţi un sediu comun, dar
• Luxemburgul nu dorea ca celelalte două Comunităţi să aibă sediul pe teritoriul său datorită afluxului de funcţionari europeni care-i puteau afecta personalitatea sa naţională
• Cei şase au ajuns la un consens:
– sediul provizoriu al CEE şi EURATOM să fie la Bruxelles,
– Curtea de Justiţie la Luxemburg ca si CECO,
– iar secretariatul Adunării să rămână în continuare la Strasbourg.
Preşedinţii
• Cele trei state mari – Franţa, Germania şi Italia, şi-au împărţit preşedinţiile colegiilor celor trei Comunităţi conform legilor clasice ale negocierii diplomatice.
• Tratatul CEEA a instituit Centrul comun de cercetare nucleară în anul 1970, punând bazele unei veritabile cercetări europene.
TEST
• a. .......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. .......................................................................................................................
• a. .......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. .......................................................................................................................
• a. .......................................................................................................................
• b. ......................................................................................................................
• c. .......................................................................................................................
Cursul IV
Instituirea Uniunii Europene
IV.1. Evoluţia comunităţilor europene
IV.1.1. Extinderea Comunităţilor pe „orizontală”
IV.1.1.1. Spaţiul geografic comunitar
• După cel de al doilea Război Mondial, într-o Europă răvăşită, asistăm la constituirea noii familii a României – Uniunea Europeană
• De la conceptul de Comunitate a cărbunelui şi oţelului, anunţat de Robert Schuman la 9 mai 1950, asistăm la un proces de extindere treptată / succesivă de noi state.
• putem spune că aproximativ 60 de ani, numai guvernanţii şi popoarele din vestul continentului european au luat parte la mişcarea de construcţie politică a Europei, - regăsirea „familiei europene”, iar celelalte state, numai după
începerea prăbuşirii sistemului comunist şi căderea „Zidului Berlinului”.
• La 18 aprilie 1951, „şase state fondatoare”: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, semnează la Paris, CECO/CECA, (intrat în vigoare la 23 iulie 1952) iar la 25 martie 1957, la Roma, CEE şi CEEA, (în vigoare la 1
ianuarie 1958) (cu scopul de a îmbunătăţi economia statelor membre) ceea ce a constituit începutul procesul de formare a Uniunii Europene.
• În literatura de specialitate evoluţia Comunităţilor Europene s-a realizat prin extinderea la noi state.
• Atât progresul, cât, şi succesul înregistrat de cele „Şase state” fondatoare ale Comunităţilor Europene nu au rămas fără ecou în lumea occidentală; chiar şi Marea Britanie a devenit conştientă şi interesată de progresele înregistrate
de aceasta (de riscul de a fi izolată pe plan european.)
• În prima etapă de extindere a Comunităţilor Europene acestea se extind către Nordul continentului.
• Din anul 1959, asistăm la depunerea de cereri de asociere la Comunitatea Economică Europeană de către Grecia şi Turcia, iar din anul 1961, Marea Britanie. Aceasta dorea unele derogări şi să negocieze fiecare produs, „contestând
însuşi tratatul şi anumite părţi ale aquis-ului comunitar”, aşa cum scrie P: Gerbet: „Aveai impresia că nu Marea Britanie adera la Piaţa Comună, ci Piaţa Comună adera la Commonwealth”.
Aderarea acestor state este cunoscută ca fiind făcută în patru „valuri” succesive, astfel:
• primul val – 1 ianuarie 1973, succesului CEE, convinge trei noi state (CEE se preocupă, pe lângă economie, şi de problemele legate de mediu şi de calitatea vieţii cetăţenilor săi) (nouă):
–Danemarca,
– Irlanda,
–Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
• al doilea val al extinderii Comunităţilor Europene, către Sud, a permis statelor cu un nivel mai scăzut de dezvoltare să se integreze şi s-a asigurat echilibrul şi stabilitatea acestei zone. Al doilea val – 1 ianuarie 1981, are loc o
nouă extindere, (cetăţenii ţărilor membre, cu doi ani înainte, şi-au ales pentru prima dată reprezentanţii în Parlamentul European) (zece):
–Grecia
• al treilea val – 1 ianuarie 1986 (reunificarea Germaniei nu schimbă numărul statelor membre, fiind doar o extindere teritorială, creşte doar importanţa comunităţii) (douăsprezece):
–Spania,
– Portugalia.
• al cincilea val – 1 mai 2004, (după ratificarea de către toate cele 15 state membre a Tratatului de Aderare,
– UE îşi măreşte numărul de state prin admiterea a zece noi state) (douăzeci şi cinci):
• Cipru,
• Estonia,
• Letonia,
• Lituania,
• Malta,
• Polonia,
• Republica Cehă,
• Slovacia,
• Slovenia,
• Ungaria.
• În 1 ianuarie 2007,
• celor 25 de state membre ale Uniunii Europene li s-au alăturat alte două state din regiunea sud-estică a continentului european, şi anume,
– România şi
– Bulgaria.
• În 1 iulie 2013,
• Celor 27 de state membre ale Uniunii Europene li s-a alăturat un alt stat din regiunea sud-estică a continentului european:
– Croația
• La 9 decembrie 2011, Croația a semnat Tratatul de Aderare la UE. Referendumul de aderare la UE ce a avut loc în 22 decembrie 2011 a validat aderarea țării la Uniunea Europeană,
66% din cetățenii croați prezenți la vot au votat pentru aderarea la Uniunea Europeană iar aderarea a avut loc la 1 iulie 2013.
• Începând cu 21 decembrie 2007 au fost eliminate controalele la frontierele terestre şi maritime şi pentru nouă noi state care au aderat la UE în anul 2004 (cele de mai sus, fără Cipru
(în 2009), Elveţia în 2008 şi Liechtenstein în curs de derulare, iar pentru România şi Bulgaria în anul 2011.
• Prin acest Acord, au fost devansate proiectele propuse de tratatele comunitare, în sensul creării „unei pieţe interne în cadrul căreia persoanele, mărfurile, bunurile şi capitalurile
puteau să circule liber”.
Concluzie
• putem spune că, în urma acestor extinderi, Comunităţile Europene au devenit „cea mai mare putere comercială a lumii, ridicându-şi prestigiul politic în organizaţiile internaţionale”
• Asistăm după aderarea Spaniei şi Portugaliei în 1986, la un spaţiu economic cu 320 milioane de cumpărători şi o suprafaţă agricolă de 134,2 milioane km 2. În momentul actual, după
aderarea Croației, spațiul economic ajunge la cifra de 508 milioane de cumpărători.
IV.1.2. Extinderea Comunităţilor pe „verticală”
IV.1.2.1. Perfecţionarea instituţiilor comunitare
• A doua direcţie a sistemului creat prin cele trei tratate, a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare;
– Uniunea vamală presupune integrarea economică, prin „renunţarea statelor membre la prerogativele vamale ale suveranităţii lor”
• reprezintă un spaţiu geografic în care sunt eliminate drepturile de vamă, a taxelor, a restricţiilor şi a reglementărilor cu efect echivalent între statele membre şi
prin stabilirea unui tarif vamal comun în raport cu statele terţe;
• prin acest tarif vamal comun se diferenţiază uniunea vamală de zona de liber schimb, care înseamnă înlăturarea barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative,
dar menţine politicilor vamale proprii;
• Piaţa comună se clădeşte pe Uniunea vamală şi reprezintă „fundamentul întregii construcţii comunitare”;
– în paralel cu aceste acţiuni s-au conturat şi activităţile în direcţia unificării politice:
» „Raportul Davignon”,
» „Raportul Werner,
» „Raportul Comisiei asupra UE ,
» „Raportul Vedel” din 1972,
» „Raportul L.Tindemans”,
» „Raportul celor trei înţelepţi” (B.Biesheivel, E. Dell şi R.Marjolin)
• întărirea autorităţii preşedintelui Comisiei;
• întărirea cooperării Comisiei cu Consiliul European;
• stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie, Consiliu şi Parlament.
• dezvoltarea prevederile iniţiale ale tratatelor institutive:
– Tratatul de fuziune, de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965 şi în vigoare din 1 iulie 1967 a unificat instituţiile celor trei Comunităţi,
– Compromisul de la Fontainebleau, din 1984, rezolvă, sub preşedinţia franceză a Consiliului CE, problema bugetară, prin reducerea contribuţiilor financiare ale
Marii Britanii la bugetul comunitar ( prin reducerea fondurilor pentru agricultură şi sporirea resurselor proprii ale Comunităţii europene;
– Actul Unic European, din 28 februarie 1986, semnat la Luxemburg şi Haga, a revizuit unele dispoziţii ale tratatelor institutive:
• stabileşte ca obiectiv al comunităţilor europene şi al cooperării politice europene, contribuţia la realizarea unui progres concret al UE
• modifică tratatele constitutive;
• instituţionalizează întâlnirile şefilor de stat şi guvern, sub forma Consiliului european, organ pur politic,
• extinde votul cu majoritate calificată în Consiliu;
• anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie,
• stabileşte termenul de 31 decembrie 1992 pentru realizarea definitivă a Pieţei unice, reglementând mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe
întregul spaţiu comunitar;
• extinde obligaţia de consultare a statelor membre şi în problemele de politică externă de interes general;
• Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997, aduce multe noutăţi cu privire la:
– libera circulaţie a persoanelor,
– forţa de muncă,
– consolidează Europa cetăţenilor,
– atribuţii noi pentru Parlament,
– Politica Externă şi de Securitate Comună.
– Extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu
• Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007, semnat în 13 noiembrie 2009,intrat în vigoare la 1 decembrie 2009,aduce următoarele noutăţi:
– înfiinţarea postului de preşedinte al Consiliului European pentru un mandat de 2 ani şi jumătate,
– existenţa Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate,
– conferirea de noi competenţe pentru Comisie,
– reducerea de membri ai Comisiei,
– posibilitatea înfiinţării unui Parchet European,
– atribuirea expresă de personalitate juridică Uniunii,
– conferirea de forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale,
– aderarea UE la CEDO,
– Pilonul al III-lea (vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) este scos de sub incidenţa TUE şi trecută sub incidenţa TCE.
IV.1.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles
• Cele trei comunităţi au fost constituite cu domenii de activitate specifice, dar, cu structură instituţională identică, (deşi distinctă) aveau în esenţă acelaşi obiectiv general (consti tuirea unei pieţe
comune). În realizarea acestui obiectiv se dorea să nu mai aibă la bază trei organizaţii, ci una singură.
• Comisia Europeană sub preşedinţia lui Jacques Delors, elaborează „Cartea Albă asupra realizării pieţei interioare”,
AUE
• este cel mai important tratat după intrarea în vigoare a tratatelor institutive/constitutive prin stabilirea ca termen final de realizare a pieţei interioare la data de 31 decembrie 1992, dată care
nu produce efecte juridice automate
• a fost semnat în februarie 1986, la Luxemburg (Belgia, RFG, Spania, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie) şi Haga (Danemarca, Italia şi Grecia), fiind un caz unic în istoria
tratatelor comunitare ca semnarea să se efectueze în două etape de către statele membre
• De reţinut că acest act prezintă o importanţă deosebită atât, pentru procesul construcţiei europene, deoarece are ca efect, realizarea celei mai mari Pieţe unificate din lume la data de 1 ianuarie
1995, cât, şi pentru faptul că menţionează pentru prima dată într-un tratat internaţional Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.
• Acordul de la Schengen, adoptat în 14 iunie 1985, iniţial separat de Comunitatea Europeană, între timp a devenit de competenţa Uniunii, fiind înlocuit
de o Convenţie pe baza Acordului Schengen, care instituie o „Zonă Schengen, în contextul desăvârşirii Pieţei interne, in interiorul căreia controlul vamal
este desfiinţat
• Statale semnatare ale acordului Belgia, Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg
• Prevede că „graniţele interne pot fi trecute prin orice punct fără a se face controlul persoanelor”;
• Li s-a alăturat Danemarca, Grecia, Spania, Italia, Portugalia, Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia; restul Cehia, Cipru, Elveţia, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, fiind în proces de ratificare sau neimplementând încă acordul. În prezent 26 de state au semnat
Convenţia, dar numai15 participă. Andorra, Groenlanda, Insulele Feroe, Monaco, San Marino şi Vaticanul aparţin „Zonei Schengen”, pentru că au
semnat tratate de liberă circulaţie
• Convenţia permite
– reinstaurarea temporară a controlului vamal din motive de securitate,
– schimbul de informaţii între autorităţile de control ale statelor semnatare,
– urmărirea unor persoane de către poliţia unui stat pe teritoriul unui alt stat
• De libertatea de mişcare beneficiază şi cetăţenii din ţările nemembre, cu condiţia ca ei să aibă dreptul de rezidenţă într‑unul din „statele Schengen
• Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, principiile Acordului de la Schengen devin parte a principiilor Uniunii Europene.
• Prin instituirea Listei electronice cu persoanele căutate, precum şi a Sistemul Schengen de Informare, părţile din acord au convenit să-şi acorde sprijin
reciproc forţelor de poliţie.
• Ca regulă generală, pentru cetăţenii statelor care nu sunt semnatare ale Convenţiei Schengen, perioada de şedere în „Zona Schengen” nu poate depăşi
90 de zile, cumulate în 180 de zile de la prima intrare, indiferent de numărul intrărilor. În ceea ce priveşte statutul resortisanţilor statelor terţe care se
stabilesc mai mult de trei luni pe teritoriul Uniunii, acesta este reglementat de politica Uniunii Europene privind imigraţia.
• Danemarca nu participă la niciuna dintre politicile comunitarizate prin Tratatul de la Amsterdam deşi este parte a Acordului Schengen.
• numele său, (AUE) exprimă existenţa unui singur document în care sunt reunite mai multe dispoziţii
IV.2.2. Tratatul de la Maastricht
• Acest Tratat deschide o nouă etapă în evoluţia construcţiei comunitare, care se va realiza prin reorientarea vocaţiei sale
spre finalitatea sa politică şi prin schimbarea denumirii sale.
• Tratatul asupra Uniunii Europene, TUE, este practic, tratatul care a instituit Uniunea Europeană şi a intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993.
• În concluzie, acest Tratat a creat UE pe trei piloni: un pilon comunitar şi doi piloni interguvernamentali.
IV.2.3. Tratatul de la Amsterdam
• Deoarece Tratatele institutive trebuiau revizuite pentru a face faţă noilor aderări de state, proiectul de tratat a fost redactat
de Conferinţă şi însuşit de Consiliul European întrunit la Amsterdam în 16-17 iunie 1997.
• Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997, la Amsterdam şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
• Acest tratat se prezintă ca Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene şi a altor acte conexe
Se referă la:
• realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
• integrarea acquis-ului Schengen tot în pilonul al treilea al UE;
• stabilirea bazelor cooperării consolidate, pentru primul şi al treilea pilon, pentru statele care doresc să avanseze mai
repede, - datorită situaţiei lor economice -, pe calea integrării sporite;
• extinderea dispoziţiilor sociale la primul pilon;
• introducerea în noi domenii a majorităţii calificate;
• ca urmare a introducerii celui de-al treilea pilon, sunt extinse competenţele Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene;
• introduce un nou concept, conceptul de „cooperare întărită
• pentru al treilea pilon (CPJMP) aduce modificări prin introducerea unui nou tip de act decizia-cadru.
• În concluzie acest Tratat de la Amsterdam în privinţa reformelor instituţionale (pentru a face faţă noilor valuri de extindere),
nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor participanţilor la negocieri.
• conform Protocolului nr. 8 cu privire la stabilirea sediilor instituţiilor şi a anumitor organisme şi servicii
– pentru Parlamentul European cele douăsprezece perioade de sesiuni plenare lunare la Strasbourg, iar cele adiţionale la Bruxelles;
– Secretariatul General la Luxemburg;
– Consiliul la Bruxelles, iar în aprilie, mai şi octombrie la Luxemburg;
– Comisia la Bruxelles, iar o parte din servicii la Luxemburg;
– Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă şi Curtea de Conturi la Luxemburg.
IV.2.4. Tratatul de la Nisa
• Summit-ul care a încheiat secolul XX, a avut loc la Nisa în data de 9 -11 decembrie 2000, iar tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001, şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003 (deoarece Irlanda a
respins prin referendum Tratatul în 2001 şi l-a acceptat cu 62% voturi doar în octombrie 2002).
• Forma uzuală pentru acest tratat este Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor acte
conexe.
• Scopul tratatului a fost de a pregăti Uniunea Europeană pentru noile valuri de extindere.
Parlamentul European:
• nr. maxim de eurodeputaţi va fi de 732 (Amsterdamul preciza 700);
• din 1 ianuarie 2004, o nouă repartiţie a locurilor în Parlament, pentru un număr de 535 eurodeputaţi, diferenţa până la 732 eurodeputaţi de 197 eurodeputaţi, s-a repartizat în urma alegerilor
pentru legislatura 2004-2009;
• începând cu anul 2007, s-a hotărât ca numărul europarlamentarilor să fie de 786;
• statutul europarlamentarilor, va fi aprobat de Consiliu, cu majoritate calificată;
• organizarea partidelor politice la nivel european pe baze juridice noi, permite Consiliului să stabilească statutul acestor partide.
• PE nu intervine în procedura de numire a judecătorilor comunitari.
Comisia Europeană:
• 1 ianuarie 2005, fiecare stat membru are câte un reprezentant, adică Germania,Marea Britanie, Spania, Franţa şi Italia pierd al doilea comisar;
• din 1 ianuarie 2007, număra 27 de state membre, numărul eurocomisarilor trebuie să fie inferior numărului statelor membre, adică cel mult 26, şi va fi stabilit de Consiliu cu unanimitate de
voturi şi aleşi prin rotaţie;
• consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei;
• preşedintele Comisiei hotărăşte repartizarea portofoliilor, numeşte vicepreşedinţii Comisiei şi cere demisia eurocomisarilor.
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă:
• repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă;
• fiecare din cele zece noi state membre îşi va desemna câte un reprezentant pentru CJCE şi TPI, astfel încât din data de 1 mai 2004 să aibă 25 de membri;
• înfiinţarea Camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă TPI, cu scopul de a degreva TPI de anumite cazuri.
Comitetul regiunilor:
• a fost limitat la 350 de locuri;
• membrii CR trebuie să aibă mandat electoral de la autorităţile pe care le reprezintă.
Procedurile de decizie:
• extinderea procedurii adoptării deciziilor cu majoritate calificată;
• în unele domenii, unele state dispun de drept de veto, astfel:
• Germania, în materie de imigrare şi drept de azil;
• Marea Britanie, în materie fiscală;
• Spania, Portugalia şi Grecia în materie de ajutor regional.
• în cadrul celui de-al treilea pilon al UE – CPJMP - adoptarea deciziilor cu majoritate calificată doar pentru azil şi imigrări.
Cooperarea consolidată:
• să respecte tratatele şi cadrul instituţional unic al UE;
• să respecte acquis-ul comunitar;
• să nu intervină în domenii care sunt de competenţa exclusivă a Comunităţii;
• să nu aducă atingere Pieţii interne sau coeziunii economice şi sociale stabilite de Tratat;
• să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu provoace distorsiuni de concurenţă între acestea;
• să reunească minim 8 state membre (nu majoritatea);
• să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
• să fie deschise tuturor statelor membre;
• să faciliteze realizarea obiectivelor UE şi să consolideze procesul de integrare
Apărarea consolidată:
• tratatul consacră militarizarea UE şi crearea unei Forţe de reacţie rapidă pentru managementul situaţiilor de criză.
IV.2.5. Tratatul de la Lisabona
• Refuzul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, (semnat de statele membre la data de 29 octombrie 2004, şi neratificat de toate statele membre din motive procedurale
constituţionale interne) a dus statele membre ale Uniunii Europene la construirea de noi strategii politice alternative.
• În cadrul referendumurilor organizate în vara anului 2005 de către Franţa şi Ţările de Jos, chiar poporul francez şi cel din Ţările de Jos au respins Tratatul, ceea ce a dus la întreruperea procesului de
ratificare şi în celelalte state.
• În decembrie 2007, în urma unor evenimente politice, în care au fost implicate statele membre şi instituţiile comunitare, fără consultări publice, a fost încheiat „Tratatul de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene”, sau mai simplu „Tratatul de la Lisabona” sau „Tratatul de Reformă”.
• Spre deosebire de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Tratatul de la Lisabona nu reuneşte cele trei tratate existente (Tratatul privind UE, Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice) intr-un singur document,
• Doar aduce modificări acestora.
• Noul tratat „renumerotează din nou” tratatele.
• Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.
Concluzie
• Aceste modificări aduse de Tratatul de la Lisabona, în viitor pot aduce unele implicaţii pe termen lung,
• simbolizează o anumită schimbare „dispariţia Dreptul comunitar şi apariţia dreptului Uniunii Europene”.
IV.3. Mecanismul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană
IV.3.1. Aderarea la Uniunea Europeană
• Conceptul de „Uniune” a fost stabilit încă din 1957, ca obiectiv înscris în preambulul Tratatului de la Roma (TCEE): „crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene”, concept ce a
reapărut în 1972, la reuniunea la nivel înalt de la Paris, unde şefii de stat sau de guverne ai celor 9 state membre şi-au exprimat dorinţa de a transforma ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o
„Uniune Europeană”, iar prin „Declaraţia solemnă de la Stuttgart privind Uniunea Europeană” din 1983, a fost relansată ideea unificării europene prin întărirea şi dezvoltarea Comunităţilor şi prin
întărirea cooperării politice.
• Consacrarea denumirii de Uniune Europeană s-a făcut prin Tratatul de la Maastricht din 1992,
• La bază, Comunităţile Europene au fost create pe baza unor tratate internaţionale încheiate în conformitate cu normele dreptului internaţional şi cu legislaţiile statelor membre, Uniunea Europeană,
nu este o simplă organizaţie interguvernamentală, pentru că are competenţe proprii, dar nu este nici o federaţie supranaţională, deoarece guvernele şi parlamentele naţionale nu sunt subordonate
unei autorităţi federale.
• Tratatele constitutive ale Comunităţilor sunt tratate deschise (Tratatul CECO se adresa tuturor statelor „europene”), şi că orice stat european poate cere să devină membru al Comunităţii (iar art.237
din Tratatul CEE); astfel putem afirma că opţiunea aderării a „rămas deschisă permanent” dar transformările la care au fost supuse Comunităţile de-a lungul timpului, au dus la „modificările procedurii
de aderare”.
• La început, procedura de aderare era diferită, adică trebuia să se facă la fiecare din cele trei Comunităţi separat; cererea de aderare se adresa Consiliului, care, trebuia să solicite avizul Comisiei înainte
de a se pronunţa.
• Astfel, pentru CECO, procedura de aderare era pur comunitară, adică, consta într-o decizie (act unilateral) în care erau stabilite condiţiile aderării de către Consiliu, cu unanimitate de voturi, fără
intervenţia statelor membre, aderarea devenind efectivă în momentul depunerii instrumentelor de aderare de către statul candidat, la statul depozitar al Tratatului CECO (Franţa).
• Cât priveşte procedura de aderare la CEE şi EURATOM, aceasta era o decizie politică (deoarece prevedea competenţa statelor membre) şi încheierea unei tratat de aderare între statele membre şi cele
candidate, tratat care trebuia ratificat de ambele părţi (atât de statele membre cât şi de statele candidate).
• O dată cu Tratatul de la Maastricht, această procedură este înlocuită cu o procedură unică de aderare la UE (aderarea simultană la toate cele trei Comunităţi).
IV.3.3. Procedura actuală de aderare
• Conform art. 49, par.1 din Tratatul de la Maastricht, orice stat european care respectă principiile enunţate în art. F, par. 1, poate solicita să devină membru al UE.
Statul respectiv
• adresează o cerere Consiliului, care se pronunţă asupra ei cu unanimitate de voturi, după ce a consultat Comisia şi după primirea avizului conform al Parlamentului European, care se
pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi.
• Condiţiile cu privire la primire, drepturile şi obligaţiile părţilor fac obiectul unui tratat între statele membre şi statul candidat/solicitant, care trebuie supus ratificării tuturor părţilor, în
conformitate cu reglementările lor constituţionale.
Tratatul de aderare cuprinde următoarele documente:
• acte interne ale instituţiilor comunitare:
• avizul Comisiei,
• hotărârea Parlamentului European,
• decizia Consiliului Uniunii Europene privind admiterea;
• acte internaţionale:
• tratatul de aderare, semnat de statul candidat şi de toate statele membre, ratificat,
• actul cuprinzând condiţiile aderării, semnat,
• actul final al Conferinţei de aderare,
• procesul verbal de semnare a tratatului.
• Tratatul de aderare, din punct de vedere juridic, are forţa juridică a tratatelor constitutive, este o înţelegere interstatală între statele membre ale Comunităţilor şi statul care aderă, nu
între Comunităţi şi statul solicitant.
Cu privire la perspectiva extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est, au fost stabilite în cadrul Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993, criteriile pe care
statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a putea adera:
• criteriul geografic:
– statul candidat să se situeze din punct de vedere geografic pe continentul european;
• criteriul politic:
– stat democratic ( pluralism politic, alegeri libere, vot egal, direct, secret);
– stat de drept (să asigure separaţia puterilor în stat);
– respectarea drepturilor omului;
– respectarea statutului minorităţilor;
• criteriul economic:
– să aibă o economie de piaţă funcţională;
– să facă faţă concurenţei şi standardelor economice ale UE;
• criteriul preluării obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru:
– preluarea acquis-ului comunitar:
– posibilitatea de a subscrie obiectivelor/scopurilor uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare.
• Dar, şi pentru Comunităţi, reprezentanţii statelor membre la Copenhaga, au instituit un criteriu de îndeplinit, acela de a crea capacitatea necesară primirii de noi
state membre, pentru a nu scădea nivelul integrării europene, (se referă la capacitatea instituţională pentru a nu se produce un blocaj în luarea deciziilor).
• La Consiliul European de la Madrid din 1995, s-a introdus un ultim criteriu, ca administraţia şi justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.
• Acesta a prevăzut 5 criterii esenţiale pentru aderare, criterii mai riguroase decât cele stabilite la Copenhaga în 1993:
– apartenenţa geografică, economică sau culturală la Europa;
– apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea;
– respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi bazată pe concurenţă;
– aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi a Codului vamal;
– acceptarea unui ansamblu de principii, decizii, reguli şi obiective care aparţin UE.
• „Agenda 2000”, care în cel de al treilea criteriu de aderare (preluarea acquis-ului comunitar), introduce o distincţie severă între state, prin care se cere statelor
candidate să fie dotate cu o „carte routiere” – foaie de drum/foaie rutieră (o fişă individuală în care să înregistreze progresele realizate în cadrul preluării acquis-
ului comunitar).
Ca o concluzie,
• putem afirma că, având în vedere rolul şi puterea pe care o au instituţiile comunitare în procesul de negociere pentru aderarea statele din Europa Centrală şi de
Est, asistăm la un proces de admitere în UE, şi nu la un proces de aderare la UE.
IV.4. Negocierile de aderare
• Statul care doreşte să aderare la Uniunea Europeană trebuie să parcurgă următoarele etape:
–decizia internă de aderare;
–să formuleze cererea de aderare;
–să depună cererea de aderare (scrisoare în care îşi exprimă această dorinţă),la Preşedinţia Consiliului UE;
–Consiliul UE decide dacă statul solicitant îi este sau nu conferit statutul de candidat la integrarea în UE;
–trimiterea cererii de la Consiliu UE la Comisie pentru „luările de poziţii/document de poziţie” (instrument juridic de bază al procesului de negociere a capitolelor de acquis commnautaire);
–elaborarea „documentelor/luărilor de poziţii” de către Comisie după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a statului candidat;
–adoptarea hotărârii de acceptare a „luărilor de poziţii” în cadrul Comisiei;
–hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare;
–deschiderea conferinţei de aderare cu ţara respectivă;
–dacă candidatura statului respectiv este acceptată, acesta primeşte un ajutor din parte Uniunii, pentru ca să se poată pregăti pentru aderare;
–statul respectiv este monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplineşte criteriile aderării;
–Comisia Europeană prezintă periodic rapoarte privind progresele realizate de fiecare ţară candidată;
–pe baza rapoartelor anuale de ţară întocmite de Comisia Europeană, Consiliul European decide deschiderea negocierilor de aderare;
–negocierile de aderare;
–semnarea protocolului de închidere a negocierilor;
–trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European;
–aprobarea Parlamentului European;
–ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat;
–ratificarea tratatului de aderare de către statele membre (acest acord este supus ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale);
–Intrarea în vigoare a tratatului de aderare.
• Comisarul european pentru extindere, se ocupă de întreaga problematică a lărgirii UE
–două instituţii ale UE sunt implicate în procesul de negociere:
• Consiliul Uniunii, care este alcătuit din miniştrii de resort reprezentând fiecare dintre statele membre
• Comisia Europeană (Direcţia Generală pentru Extindere), care este mandatată de statele membre să deruleze negocierile tehnice;
–de la data când Consiliul European ia decizia de începere a negocierilor cu un stat candidat şi până în momentul în care cele două părţi se aşează la masa negocierilor, trec câteva luni;
–părţile cad de comun acord asupra ordinii de negociere a fiecărui capitol din acquis;
–negocierile de desfăşoară pentru 31 de capitole care se cercetează domeniu cu domeniu, din care 30 de capitole corespund legislaţiei comunitare şi un capitol pentru Diverse;
–în general se începe cu capitolele mai uşoare pentru a permite realizarea unor progrese absolut necesare creării unui climat de încredere între cele două părţi, iar pentru fiecare capitol negociat
statul candidat trebuie să-şi pregătească poziţia de negociere sub forma unui document de poziţie, iar Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie, pe care le înaintează Consiliului, după
care dă Comisiei un mandat de negociere;
–la negocierile oficiale care se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere, participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE;
–dacă cele două părţi cad de comun acord, capitolul respectiv se poate închide provizoriu;
–de regulă, negocierile durează câţiva ani;
–dacă întregul pachet de negocieri este epuizat, rezultatele se trec într-un Tratat de Aderare, supus ratificării de către Parlamentele statelor membre, Parlamentul statului candidat (eventual
precedată de referendum) şi Parlamentul European;
–durata procedurilor de ratificare este de 1,5 şi 2 ani;
–numai după ratificarea Tratatului de Aderare de către toate statele membre, devine definitivă apartenenţa unei ţări la Uniunea Europeană (adică aderarea propriu-zisă, - din acest moment intră
în vigoare şi perioadele de tranziţie şi derogările) (nu presupune, „ab initio”, trecerea la Euro/UEM);
–este momentul în care statele candidate trebuie să îndeplinească cele 3 tipuri de criterii formulate la nivel comunitar: economice, legislative şi administrative, prevăzute în 1993 la Copenhaga,
1995 la Luxemburg şi 1997 la Helsinki.
IV.5. Acquis-ul comunitar şi procesul de armonizare legislativă
• În „Le Petit Larousse, dictionnaire encyclopedique”, găsim definit termenul „Acquis comunitar” sau doar „acquis”, care provine din francezul „acquis” de la „acquerir”, adică a obţine ceva graţie
efortului, experienţei, timpului, şi „droit acquis” ca drept incontestabil.
Definiţia conceptul de acquis comunitar
• ansamblu legislaţiei şi jurisprudenţei comunitare, care conţine totalitatea reglementărilor şi politicilor Uniunii Europene, elaborate până în prezent (adică care reglementează activitatea
Comunităţilor Europene şi instituţiilor comunitare, a acţiunilor şi politicilor comunitare).
• Acquis-ul este structurat pe 31 de capitole din care 30 de capitole corespund legislaţiei comunitare, iar al 31 se referă la diverse; fiecare capitol reglementează un domeniu distinct, prin trecerea în
revistă, „domeniu cu domeniu”, a progreselor ţării respective privind transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă dar şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea UE;
Aceste capitole sunt:
• Libera circulaţie a mărfurilor,
• Libera circulaţie a persoanelor,
• Libera circulaţie a serviciilor,
• Libera circulaţie a capitalului,
• Dreptul societăţilor comerciale,
• Politica în domeniul concurenţei,
• Agricultura,
• Pescuitul,
• Politica în domeniul transporturilor,
• Impozitare,
• Uniunea economică şi monetară,
• Statistică,
• Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă,
• Energie,
• Politica industrială,
• Întreprinderi mici şi mijlocii,
• Ştiinţă şi cercetare,
• Educaţie, formare profesională şi tineret,
• Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor,
• Cultură şi politica în domeniul audiovizualului,
• Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale,
• Protecţia mediului,
• Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii,
• Justiţie şi afaceri interne,
• Uniune vamală,
• Relaţii externe,
• Politica externă şi de securitate comună,
• Controlul financiar,
• Dispoziţii financiare şi bugetare,
• Instituţii,
• Diverse.
Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este una din condiţiile care determină progresul în procesul de negociere pentru aderare.
IV.6. Încetarea calităţii de membru al UE
• ratatele constitutive ale Comunităţilor nu conţin nici o dispoziţie, deoarece obiectivul principal urmărit la înfiinţarea lor a fost integrarea regională, care presupunea asumarea unui angajament irevocabil şi totodată
procesului de integrare a mers aşa de departe încât, retragerea nu mai este posibilă deoarece din punct de vedere economic şi social ar fi ceva insuportabil (dacă Franţa ar fi ştiut că Germania poate ieşi oricând din
acest sistem, nici nu ar fi conceput să intre în sistemul comunitar);
• art. 54 din Convenţia de la Viena, din 1969, (intrată în vigoare la 27 ianuarie 1980, la care România nu este parte) prevede că încetarea validităţii unui tratat sau retragerea unei părţi se poate face în conformitate cu
prevederile tratatului respectiv sau oricând prin consimţământul tuturor părţilor, după consultarea celorlalte state contractante.
• la reuniunea Convenţiei pentru elaborarea viitoarei Constituţii pentru Europa, din martie 2003, s-a supus plenului propunerea „...ca statele care doresc să părăsească Uniunea să aibă la dispoziţie doi ani pentru a
negocia termenii retragerii”, iar prezidiul Convenţiei l-a aprobat (motivând că nici un stat nu doreşte ca un tratat să poată fi modificat prin voinţa a două sau trei „insule mici” aluzie făcându-se la Cipru şi Malta;
Varianta finală a Constituţiei prevede în art. I-59, posibilitatea suspendării, iar în art. I-60, posibilitatea retragerii; statul respectiv va notifica intenţia de retragere, după care va negocia şi încheia cu UE un acord privind
modalităţile de retragere, şi va stabili cadrul relaţiilor sale cu UE;
• suspendarea, procedura adoptării sancţiunii suspendării anumitor drepturi ale statului care decurg din calitatea de membru al UE se realizează în următoarele etape:
–stabilirea existenţei riscului încălcării grave a valorilor Uniunii, printr-o decizie a Consiliului luată cu majoritate de patru cincimi, la propunerea unei treimi din numărul statelor membre, a Parlamentului sau a
Consiliului;
–stabilirea existenţei încălcării serioase şi persistente a valorilor Uniunii, printr-o decizie a Consiliului, adoptată cu unanimitate, la propunerea unei treimi din numărul statelor membre, a Parlamentului sau a
Consiliului;
–suspendarea anumitor drepturi rezultate din Constituţie, inclusiv dreptul de vot în Consiliu (privarea statului respectiv de dreptul de vot în Consiliu reprezintă o sancţiune deosebit de dură pentru statul respectiv
deoarece duce la izolarea acelui stat în cadrul UE (deşi obligaţiile care revin statului în calitate de membru al Uniunii rămân)(asupra persoanelor fizice şi juridice resortisante ale statului respectiv, ar putea avea
consecinţe grave spre deosebire de parlamentarii care beneficiază de independenţă faţă de stat şi care reprezintă cetăţenii acelui stat şi comisarul care are cetăţenia statului şi care îşi păstrează statutul).
• Măsura suspendării poate fi modificată sau revocată, dacă se schimbă situaţia de fapt care a determinat-o, prin decizia Consiliului, luată cu majoritate calificată.
• Această măsură a suspendării reprezintă o sancţiune, deoarece ea nu afectează obligaţiile statului membru în cauză;
• retragerea, art. I-60 din Tratatul constituţional prevede că: Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu dispoziţiile sale constituţionale, să se retragă din Uniune”, .... „Uniunea negociază şi încheie cu acest
stat un acord de stabilire a aranjamentelor referitoare la retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea”, după doi ani de la notificare sau la data intrării în vigoare a acordului de retragere,
• dacă statul respectiv doreşte să redevină membru, acesta trebuie să facă o nouă cerere de aderare, care va parcurge întreaga procedură de aderare prevăzută în Tratatul constituţional, în art. I-58.
Tratatul de la Lisabona
Soluţia oferită de acest tratat:
• Europa nu trebuie să fie o închisoare”, ceea ce înseamnă o recunoaştere explicită a dreptului de retragere din cadrul Uniunii Europene al statelor membre, deşi, în condiţiile integrării actuale, acest lucru pare dificil de
admis.
Etapele de parcurs se referă la:
• notificarea pe care statul în cauză o depune la Consiliul European;
– Consiliul European stabileşte negocierile pe care Uniunea le va desfăşura cu statul în cauză în vederea încheierii unui acord de retragere;
–acordul este încheiat de Consiliu, (după aprobarea Parlamentului European) cu majoritate calificată, în numele UE,
–trebuie să conţină termenii modalităţii de retragere şi viitoarele raporturi ale statului cu Uniunea.
• Intrarea în vigoare a acordului de retragere a unui stat din cadrul Uniunii Europene, marchează încetarea aplicării tratatelor europene în cazul statului”
• Dacă nu se ajunge la un acord în vederea retragerii, tratatele europene încetează să-şi mai producă efectele după doi ani de la data notificării retragerii; acest termen poate fi prelungit de Consiliului European (cu
unanimitate) de comun acord cu statul respectiv.
• Procedura se desfăşoară în Consiliul European şi Consiliu fără participarea statului în cauză.
• excluderea, nici această modalitate de încetare a calităţii de membru, nu este reglementată de tratatele constitutive,
–ea apare imposibilă din punct de vedere juridic
–în cazul unor încălcări persistente ale principiilor democratice şi ale drepturilor fundamentale ale omului,
–prin presiuni politice se poate determina retragerea acelui stat.
• În concluzie, putem spune că între acordul de aderare şi acordul de retragere, operează următoarele deosebiri:
–actul de aderare este unul interstatal, cel de retragere nu este interstatal (părţile fiind Uniunea şi statul care se retrage);
–încheierea acordului de aderare se face cu acordul tuturor statelor cu unanimitate, cel de retragere de către Consiliu statuând cu majoritate calificată;
– actul de aderare este unul lung, deoarece impune nişte obligaţii de îndeplinit pentru statele candidate, cel de retragere este unul mai flexibil.
IV.7. Principiile fondatoare ale Uniunii Europene
• „Declaraţia Schuman”, cuprinde patru elemente cheie care reprezintă esenţa construcţiei comunitare şi care sunt capitale în înfăptuirea obiectivelor Uniunii Europene, şi anume:
– asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
– reconcilierea istorică; acţiuni comune între Franţa şi Germania;
– asigurarea cooperării între naţiunile europene;
– convergenţa intereselor popoarelor europene.
Primul principiu, face referire la importanţa pe care o prezintă instituţiile comune şi la regulile care guvernează aceste instituţii, în vederea „asigurării păcii politice şi a reconstrucţiei
economice”.
• Franţa, campioana Europei unite - a avut întotdeauna ca obiectiv esenţial, primordial, servirea păcii, fără de care primul principiu nu ar fi putut asigura pacea politică şi reconstrucţia
economică.
Cel de al doilea principiu se referă la o Europă unită prin „acţiuni comune”, pentru ca „orice război între Franţa şi Germania „să fie nu numai de negândit, ci şi imposibil de realizat”, de unde
reiese mesajul politic referitor la reconciliere dintre fostele inamice, şi obiectivul comun: construirea unei Europe a păcii (al celor şase membri fondatori ai CECO).
Cel de al treilea principiu se referă la recunoaşterea faptului că procesul de integrare europeană trebuie să rămână deschis, prin „asigurarea cooperării între naţiunile europene”, chiar mai
departe de continentul european, prevăzând ca producţia de cărbune şi de oţel să fie oferită întregii lumi, fără discriminări.
Cel de al patrulea principiu se referă la faptul că „popoarele europene sunt mai mult decât o simplă piaţă comună”.
Din Declaraţie, reţinem 3 puncte esenţiale şi anume:
• obiectivul imediat – reconcilierea franco-germană şi integrarea pieţelor celor două ţări, făcea imposibilă în aceea perioadă un nou război;
• obiectivul pe termen lung - construirea unei Europe Federale;
• metodă – dezvoltarea graduală, punându-se accent pe gradualism şi pragmatism, idei care îi viza pe cei care se temeau de ideea cedării imediate de suveranitate din partea statelor membre
prin crearea unei organizaţii supranaţionale.
IV.8. Supranaţionalitatea
• Transferul de competenţe naţionale către Comunităţi prin strategia de transfer parţial de suveranitate către o instituţie independentă de statele membre care le promovează interesele comune
se numeşte supranaţionalism.
• Comunităţile sunt organizaţii supranaţionale are o importanţă foarte mare, deoarece prin el s-a creat un sistem instituţional cu competenţe supranaţionale, total deosebit de ce era în
practica relaţiilor internaţionale: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.
• pe baza atributelor de suveranitate care le-au fost transferate de către Comunităţi, instituţiile Comunităţii pot emite reglementări prin care impun în mod direct drepturi şi obligaţii pentru
subiecte de drept; organele cu competenţă decizională hotărăsc cu majoritate de voturi; de unde rezultă că independenţa şi principiul supremaţiei dreptului comunitar sunt alte două
caracteristici ale supranaţionalităţii
• putem spune că CECO este prima organizaţie europeană ce dispune de puteri supranaţionale, care rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state prin intermediul unui proces de
negociere a textelor ratificate de parlamentele naţionale.
• Această supranaţionalitate este valabilă numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate care are competenţe în gestionarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, şi organele CECO
care au fuzionat cu cele ale CEE prin „Tratatul de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în anul 1967, au cele mai importante atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile Uniunii.
TEST
1. Denumiţi tratatul care a instituit un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei Comunităţi Europene?
• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................
2. Explicaţi afirmaţia: al patrulea val de aderare din 1995 este prima extindere a UE şi ultima extinderea de tip clasic?
• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................
3. Precizaţi de ce Actul Unic European prezintă o importanţă deosebită pentru procesul construcţiei europene?
• a. ............................................................................................................................................................................
• b. ............................................................................................................................................................................
• c. ............................................................................................................................................................................
• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................
Capitolul V
Statele şi teritoriile Uniunii Europene
V.1.3. State europene din Europa de Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1 ianuarie 2007
• 1. Bulgaria,
• 2. România.
V.1.4. State europene din Europa de Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1 iulie 2013
• 1. Croația
• Dreptul comunitar se aplică în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.
• Aceste teritorii cu statut special din cadrul statelor membre sunt în număr de 10, din care, 7 nu sunt incluse în uniunea vamală, dar li se aplică toate celelalte
norme comunitare cum sunt:
– Busingen am Hochrhein,
– Campione,
– Ceuta
– Helgoland,
– Livigno,
– Melilla,
– Muntele Athos,
– iar la 2 se aplică mai multe excepţii:
• Insulele Aland,
• Gibraltar.
Cele 21 de ţări şi teritorii de peste mării, al căror statut este reglementat de partea a IV-a a TCE, sunt:
• 12 teritorii britanice de peste mării:
– Anguilla,
– Insulele Bermude,
– Insulele Cayman,
– Insulele Falkland,
– Insulele Georgia de Sud şi Sandwich de Sud,
– Montserrat,
– Pitcairn,
– Sf. Elena şi teritoriile dependente,
– Teritoriul Antarctic Britanic,
– Teritoriul Britanic din Oceanul Indian,
– Insulele Turks şi Caicos,
– Insulele Virgine Britanice.
• 6 teritorii franceze:
– Noua Caledonie şi teritoriile dependente,
– Polinezia Franceză,
– Insulele Wallis şi Futuna,
– Teritorile Australe şi Antarctice Franceze,
– Mayotte,
– St. Pierre-et-Miquelon.
• teritorii olandeze:
2
– Aruba,
– Antilele Olandeze.
• teritoriu danez:
1
– Groenlanda.
• 3. Cazul Akrotiri şi Dhekelia de pe teritoriul Bazelor Suverane din Cipru ale Marii Britanii, precum şi al teritoriului Republicii Turce a Ciprului de Nord;
• 4. Cazul Insulelor Feroe, regiune autonomă a Regatului Danemarca din anul 1948 (deşi mai are în comun administrarea afacerilor externe);
• În cazul teritoriilor cu statut special din cadrul statelor membre, există state ca Busingen am Hochrhein, Campione, Ceuta, Helgoland, Livigno, Melilla şi Muntele Athos,
care nu sunt incluse în uniunea vamală, dar li se aplică toate celelalte norme comunitare, şi altele ca Insulele Aland şi Gibraltar, cărora li se aplică mai multe excepţii.
• Celor şapte (7) Regiuni ultraperiferice (departamentele franceze de peste mări) - Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Reunion, Arhipelagurile portugheze Azore şi
Madeira şi Insulele Canare, aparţinând coroanei spaniole, li se aplică legislaţia UE cu unele excepţii menite să le ajute/sprijine în dezvoltarea/prosperarea situaţiei lor
socio-economică.
– în cele 6 teritorii franceze Noua Caledonie şi teritoriile dependente, Polinezia Franceză, Teritoriile Australe şi Antarctice Franceze, Insulele Wallis şi Futuna, Mayotte, Sf.
Pierre-et-Miquelon,
– în două teritorii olandeze Aruba şi Antilele Olandeze precum şi un teritoriu danez Groenlanda, nu li se aplică prevederile dreptului comunitar, dar cetăţenii lor beneficiază
parţial de unele prevederi prin regimul special de asociere, adică un statut deferit de cel conferit de asocierea unor state independente şi cu suveranitate deplină.
În afară de cazurile prezentate mai sus, mai există câteva teritorii cu un statut special în relaţia cu UE,
• este cazul Groenlandei, care ca provincie a Regatului Danemarca a făcut parte din Comunitatea
• a Insulelor Feroe, care din 1948 este regiune autonomă a Regatului Danemarca şi care nu aparţin UE iar cetăţenii danezi rezidenţi nu sunt consideraţi cetăţeni ai UE;
• este cazul Insulelor Man şi Channel (Marea Britanie), unde legislaţia europeană nu este obligatorie, dar cetăţenii britanici sau de descendenţă britanică sunt cetăţeni
ai UE, deşi nu pot vota în alegerile pentru Parlamentul European;
• în Akrotiri şi Dhekelia pe teritoriul Bazelor Suverane din Cipru ale Marii Britanii, după aderarea în mai 2004 a Ciprului, se aplică mai multe reglementări ale UE iar
naţionalitatea cipriotă garantează cetăţenia UE; rezidenţii de naţionalitate cipriotă de pe teritoriul Republicii Turce a Ciprului de Nord, sunt consideraţi cetăţeni ai UE
cu drept de vot în alegerile europene;
• zona tampon, adică teritoriile care au un statut neclar deşi sunt sub suveranitatea statelor membre, acestea sunt zona tampon dintre Cipru şi Republica Turcă a Ciprului
de Nord, unele Insule din Oceanul Indian şi Insula Clipperton (atol nelocuit din apropierea Mexicului, administrat de Franţa
V.5. Date – cheie ale construcţiei europene
V.5.1. Comunităţi Europene 1950-1992
• Condiţiile existente la sfârşitul celui de al II-lea război mondial, au stat la baza apariţiei Comunităţilor Europene.
• Datorită modului în care se încheiase pacea şi urmările acesteia a apărut:
– două mari centre de putere - Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică;
– ecourile războiului rece;
– nevoia de refacere a economiilor distruse de război;
– găsirea unui sistem de garanţii reale pentru menţinerea păcii.
• Soluţia a fost dată de Jean Monnet şi Robert Schuman într-un discurs ţinut la Paris la data de 09 mai 1950, prin care propune punerea în comun a resurselor de cărbune
şi oţel din Franţa şi Republica Federală Germania, într-o organizaţie deschisă şi altor ţări din Europa.
• 1946-1954. Menit să evite o nouă conflagraţie prin intermediul unui tratat inviolabil, „Planul Schumann”, a constituit primul pas pe calea construirii Europei. Primele ţări
care au sprijinit acest plan au fost Italia şi Ţările Benelux-ului. La data de 18 aprilie 1951, „cei 6” - Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos semnează
„Tratatul de la Paris” instituind Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului CECA/CECO, intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952. Jean Monnet a fost primul
preşedinte al Înaltei Autorităţi a cărbunelui şi oţelului.
• Între anii 1952 şi 1957 a avut loc o perioadă de criză politică internaţională aducându-se critici caracterului supranaţional al Înaltei Autorităţi, determinând
demisionarea lui Jean Monnet de la conducerea CECA/CECO. În data de 27 mai 1952 are loc la Paris semnarea tratatului instituind Comunitatea europeană de apărare
CED/CEA, iar în data de 30 august 1954, Adunarea naţională franceză respinge tratatul asupra Comunităţii europene de apărare CED/CEA.
• 1955-1957. În aceste condiţii are loc reuniunea de la Messina din data de 1 şi 2 iunie 1955, când miniştrii afacerilor externe ai celor 6 decid extinderea integrării
europene la toată economia, proiectul/raportul politicianului belgian Paul Henry Spaak – ministru de externe belgian, pe tema unei uniuni economice generale şi a unei
uniunii în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare.
• 1958-1971. La data de 1 ianuarie 1968 intră în vigoare tratatele de la Roma, precum şi instalarea Comisiilor CEE şi EURATOM la Bruxelles. Semnarea convenţiei de la
Amsterdam la data de 4 ianuarie 1960, la iniţiativa Regatului Unit al Marii Britanii, creează Asociaţia europeană a liberului schimb AELS/AELE. Intrarea în vigoare a
politicii agricole comune PAC, are loc la data de 30 iunie 1962.
• 1972-1980. În 22 ianuarie 1972 are loc semnarea, la Bruxelles, a tratatelor de aderare la CEE a noilor membrii (Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Regatul Unit), iar în data
de 24 aprilie 1972 are loc constituirea „şarpelui” monetar. Cei 6 decid să limiteze la 2,25% marjele de fluctuaţie a monedelor lor naţionale.
• 1981-1985. Din data de 1 ianuarie 1981 numărul membrilor s-a extins la 10 prin intrarea Greciei în Comunitatea europeană.
• 1986-1992. Începând cu data de 1 ianuarie 1986 putem vorbi de „Cei 12”, aderând la comunitate Spania şi Portugalia, iar în 17 şi 28 februarie are loc semnarea Actului
unic european la Luxemburg şi la Haga.
• După anul 1990 putem vorbi de o Tripolaritate a lumii din punct de vedere al dezvoltării economice şi a schimburilor comerciale, prin apariţia a 3 centre de putere, şi
anume:
• America de Nord reprezentată de cele 2+1 state semnatare NAFTA;
• Europa reprezentată de UE;
• Asia reprezentată de Japonia şi de noile state industrializate cum ar fi Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore şi Taiwan, urmate de Indonezia, Malaiezia, Filipine şi
Thailanda.
V.5.2. Uniunea Europeană 1993-2007
• 1993-2003. Are loc punerea în aplicare a pieţei unice în 1 ianuarie 1993, iar în data de 18 mai are loc cel de-al 2-lea referendum din Danemarca
prin care se aprobă Tratatul de la Maastricht. Data de 1 octombrie 1993, marchează data intrării în vigoare a tratatului de la Maastricht.
• Anul 2002 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului European, la 1 ianuarie, de către Spania.
• Moneda Euro intră în circulaţie numai în 12 ţări membre ale UE: Austria, Belgia, Finlanda; Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania, iar în trei state: Danemarca, Regatul Unit al Marii Britanii şi Suedia, nu.
• Anul 2003, debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii europene de către Grecia, şi sărbătorirea a 10 ani de Piaţă unică.
• Anul 2004 debutează cu preluarea preşedinţia Consiliului Uniunii Europene de către Irlanda la 1 ianuarie.
• Anul 2005 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE la 1 ianuarie 2005 de Luxemburgul iar la I iulie este preluată de Marea Britanie.
• Anul 2006 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE de către Austria la 1 ianuarie, iar din 1 iulie de Finlanda.
• Anul 2007 debutează cu preluarea preşedinţiei Consiliului UE de către Germania; cu 1 ianuarie 2007 Consiliul permite Sloveniei să se alăture
Zonei Euro, în urma deciziei adoptată de Consiliu din 11 iulie 2006; din 1 iulie Portugalia preia preşedinţia Consiliului UE. Tot la 1 ianuarie 2007,
România şi Bulgaria au aderat la Uniunea Europeană (devin state ale UE). În 13 decembrie se semnează Tratatul de la Lisabona care, va intra în
vigoare după ce va fi ratificat de toate statele membre ale UE.
• Anul 2008 La 1 ianuarie 2008 Slovenia a preluat preşedinţia Consiliului UE (Dimitrij Rupel) iar din 1 iulie va fi preluată de Franţa (Bernard
Kouchner).
• Anul 2010 debutează la 1 ianuarie cu preluarea preşedinţiei de către Spania, iar de la 1 iulie de către Belgia.
• Anul 2011 debutează cu preluarea preşedinţiei de către Ungaria de la 1 ianuarie, iar de la 1 iulie de către Polonia.
• Anul 2013 La 1 iulie 2013, Croația aderă la Uniunea Europeană (devine stat al UE)
TEST
1. Explicaţi conceptul de „supranaţionalitate”
• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................
3. Explicaţi care este situaţia Groenlandei în acest moment după aderarea Danemarcei la Comunităţile Europene?
• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. .............................................................................................................................................................................
• a. ............................................................................................................................................................................
• b. ............................................................................................................................................................................
• c. ............................................................................................................................................................................
Capitolul VI
Pilonii Uniunii Europene
VI.1. Primul „pilon”: Pilonul comunitar - Comunităţile europene
• Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este considerat alături de Tratatul de la Roma, „cea mai importantă reuşită din istoria
Comunităţilor europene” deoarece reprezintă a doua revizuire fundamentală a tratatelor constitutive (el neînlocuind tratatele
constitutive/iniţiale, doar le-a modificat) alături de Actul Unic European (AUE).
• Pentru prima dată se face referire la cei trei „piloni” pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
• Uniunea Europeană conform Tratatului de la Maastricht, este concepută ca o construcţie fundamentată pe trei piloni.
• Evoluţia Comunităţii Economice Europene de la o comunitate pur economică la o uniune politică, a dus la schimbarea denumirii acesteia în
Comunitate Europeană, astfel din anul 1993, asistăm şi la schimbări calitative:
• Curtea Europeană de Conturi din 1994, în loc de Curtea de Conturi, şi devine dintr-un organism tehnic o instituţie comunitară.
• Acest pilon reprezintă cea mai dezvoltată formă a comunitarismul, unde actele instituţiilor comunitare pot fi aplicabile direct în statele
membre şi cu prioritate în dreptul intern
VI.2. Al doilea „pilon”: Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
• Primele preocupări în acest domeniu au apărut în anii ’70 şi au fost prevăzute în AUE.
Obiectivele pentru realizarea politicii externe şi de securitate comună sunt prevăzute în Tratatul asupra UE, şi anume:
• apărarea intereselor comune fundamentale şi a independenţei UE;
• consolidarea securităţii membrilor Uniunii;
• menţinerea şi consolidarea păcii securităţii internaţionale;
• promovarea cooperării internaţionale;
• promovarea democraţiei şi a statului de drept;
• apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
•
• În acest pilon, deciziile nu sunt luate şi nici nu produc efecte potrivit principiilor comunitare bazate pe metoda supranaţionalismului ci în baza metodelor cooperării clasice dintre statele
membre.
• Al doilea pilon este pilon interguvernamental (PESC), se referă la „dispoziţiile cu privire la politica externă şi de securitate comună” ( în titlul 5, articolele J1 până la J11).
• Toate deciziile politicii externe şi de securitate comună sunt luate în cadrul cooperării dintre state.
• Conform, Tratatului de la Amsterdam, toate „deciziile de principiu sunt luate, poziţiile comune sunt formulate, acţiunile şi măsurile comune sunt încheiate iar deciziile-cadru sunt luate în
cadrul celui de al 2-lea şi al 3-lea pilon;
• cu toate că, decizia-cadru se apropie cel mai mult de directiva comunitară, ea nu poate fi direct aplicabilă în statele membre.
Organisme specifice cadrului politic european de securitate comună a UE
• Institutul Uniunii Europene pentru Studii de Securitate – (ISS):
– creat în 2001 şi operaţional din 2002, organism descentralizat sub conducerea Consiliului UE cu sediul la Paris în Franţa;
– are rol:
• de a cerceta şi dezbate probleme de securitate europeană şi mondială şi de apărare ale UE;
• de a favoriza dialogul transatlantic în problemele de securitate ale Europei, Canadei şi SUA;
• de a publica periodic numeroase rapoarte pe teme de securitate europeană, precum şi un prestigios jurnal academic Chaillot Papers;
• de a conferii strategii de cercetare şi pregătire pentru tineri experţi şi pentru personalul de specialitate din ministerele de resort naţionale.
• Centrul European pentru Observaţii prin satelit al UE – (EUSC) :
– creat în 2001, ca agenţie a Consiliului UE, cu personalitate juridică proprie şi operaţional din 2002, continuă activitatea Centrului pentru Observaţii prin Satelit al UEO .
– sediul la Torrejon de Ardoz, Spania;
– are rol:
• de a produce şi analiza informaţiile obţinute de sateliţii care monitorizează Pământul, cu scopul de a sprijini procesul decizional ce priveşte acţiunea externă a UE;
• de a pregăti experţi în sisteme digitale de informaţie geografică şi în analiza imaginilor;
• în conformitate cu legislaţia internaţională în domeniu, monitorizează suprafaţa terestră, cu rol important în prevenirea şi supravegherea crizelor (inclusiv umanitare), a conflictelor armate
şi poluării;
– Ambele organisme au devenit operaţionale în anul 2002.
• Agenţia Europeană de Securitate – (EDA):
– creată în 2004,
– sediul la Bruxelles, sub conducerea Consiliului Uniunii Europene;
– are rol:
• de a contribui prin expertiză la dezvoltarea capacităţilor de apărare ale statelor membre,
• de a coopera în materie de armament, de monitorizare a pieţei, la dezvoltarea tehnologiei şi cercetării în domeniu;
• dispune de un personal de 100 de angajaţi recrutaţi din statele membre;
• de patru directorate şi de un Consiliu Executiv format din reprezentanţi ai statelor membre (cu excepţia Danemarcei care nu participă la Politica Europeană de securitate şi apărare);
• directorul EDA este Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună (în prezent Javier Solana).
VI.3. Al treilea „pilon”: Cooperarea Poliţienească şi Judiciară în Materie Penală (CPJMP)
• Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne JAI, adoptat de Tratatul de la Maastricht, a devenit un imperativ ce include suprimarea frontierelor.
• În cadrul acestui pilon se urmăreşte realizarea unei acţiuni comune în domeniul prevenirii şi luptei împotriva criminalităţii, rasismului şi xenofobiei.
»condiţiile de azil şi şedere;
»de lupta împotriva toxicomaniei şi a fraudei, de colaborarea mai strânsă în domeniile civil, penal, vamal, poliţienesc.
• Tratatul de la Amsterdam, reface obiectivele enunţate mai sus o dată cu „comunitarizarea” celui de-al treilea pilon,- tratatul referindu-se la prerogativele şi
libertăţile fiecărui cetăţean:
• pe respectarea de către JAI a drepturilor omului, aşa cum sunt ele garantate prin mai multe Convenţii, cu referire la refugiaţi, din 1951;
• a prevăzut „pasarele” între procedura comunitară şi cooperarea interguvernamentală, asociind şi Comisia, iar Parlamentul fiind informat şi consultat .
Instituţiile create pentru sprijinirea realizării spaţiului de libertate, securitate şi justiţie sunt:
• Biroul European de Poliţie (Europol):
– instituţie descentralizată a UE
– cu sediul la Haga,
– creată în 1999;
– cu rol:
• de a aplica legislaţia comunitară în vederea combaterii infracţionalităţii la nivel european;
• de a oferi cadrul necesar colaborării între organele de poliţie şi vamale din statele membre ale UE cu scopul prevenirii şi combaterii infracţionalităţii
organizate:
–traficul de droguri,
–traficul de fiinţe umane,
–traficul de autoturisme,
–traficul cu substanţe radioactive şi nucleare,
–reţele de imigraţie,
–falsificarea de bani sau alte mijloace de plată,
–terorismul;
• oferă sprijin pentru desfăşurarea de investigaţii şi operaţiuni;
• nu este o instituţie nouă, înlocuieşte fosta Unitate Antidrog Europol (UDE), înfiinţată în 1995 de statele membre UE;
• în fiecare stat membru există o unitate specializată de legătură între Europol şi autorităţile naţionale în domeniu, care trimite pe lângă Europol un reprezentant
permanent;
• răspunde în faţa ministerului de Justiţie şi/sau de Interne din statul respectiv;
• bugetul instituţiei este finanţat din contribuţia statelor membre.
• Colegiul European de Poliţie (CEPOL):
– creată în anul 2002,
– cu sediul la Hampshire (Marea Britanie);
– cu scopul de reţea de instituţii naţionale de pregătire şi formare profesională pentru cadre superioare din poliţiile statelor membre UE
– condusă de un Consiliu Executiv care ia decizii prin votul unanim al reprezentanţilor statelor membre în reuniuni la care pot asista şi reprezentanţi ai
secretariatului Comisiei Europene şi Europol (în calitate de observatori fără drept de vot);
– finanţată din contribuţia statelor membre şi permite participarea statelor din afara Uniunii (în special a statelor candidate).
• Eurojust:
– instituţie descentralizată a UE,
– sediul la Haga
– rol
• de a sprijini autorităţile competente din statele membre ale UE în investigarea şi instrumentarea cazurilor grave de crimă transfrontalieră organizată;
• facilitează cooperarea între statele membre în derularea anchetelor la nivel internaţional, prin furnizarea de expertiză legislativă în vederea punerii în
aplicare a cererilor de extrădare sau prin furnizarea unor servicii de traducere;
• Colegiul Eurojust, este principalul organism executiv, format din 25 de reprezentanţi ai statelor membre – magistraţi cu experienţă, asistaţi de un Colegiu administrativ;
• a colaborat în special cu Reţeaua Judiciară Europeană, Europol, Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF).
• Este pilonul care oferă tuturor cetăţenilor un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.
• Ca şi în cadrul pilonului PESC, cooperarea în cadrul acestui pilon se bazează pe cooperarea clasică între statele membre şi nu pe principiile comunitare bazate pe
metoda supranaţională. Ambii pilonii au un caracter interguvernamental.
• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................
2. Denumiţi organismele specifice din cadrul politic european de securitate comună a Uniunii Europene:
• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................
3. Unde se găseşte sediul Agenţia – EDA, şi care este data când acest organism a devenit operaţional?
• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................
4. În sarcina cărei organizaţii intră punerea în practică a unui sistem informatizat privind persoanele urmărite?
• a. .............................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................
• c. ........................................................................................ …………………………………………………………………………………
Capitolul VII
Specificul Comunităţilor Europene
• „Comunitatea constituie o nouă ordine juridică de drept internaţional, în beneficiul căreia statele membre şi-au limitat drepturile suverane, deşi
doar pentru un număr limitat de domenii, iar subiectele sale de drept sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii acestora”.
• Curtea de Justiţie a precizat din nou locul Comunităţilor Europene în cadrul ordinii juridice internaţionale cu ocazia hotărârii din 15 iulie 1964,
pronunţată în cauza „Costa c. ENEL, în sensul că:
• „… în fapt, prin instituirea unei Comunităţi cu o durată nelimitată, având instituţii proprii, cu personalitate juridică, capacitate de reprezentare
internaţională şi, în special, cu puteri reale derivate din limitarea competenţei sau din transferul atribuţiilor statelor către Comunitate, acestea
din urmă au limitat, chiar dacă în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor lor şi lor
însele”.
• Pornind tot de la Curtea de Justiţie de la Luxembourg, şi de la faptul că cele trei Comunităţi au apărut ca expresie a voinţei suverane a statelor
fondatoare, reţinem principalele lor caracteristici:
– sunt organizaţii supranaţionale, regionale şi deschise,
– au ca obiectiv principal atât integrarea economică şi socială,cât şi integrarea politică a statelor membre;
– au o structură instituţională proprie, independentă de cea a statelor membre;
– au un sistem legislativ propriu, căruia se subordonează sistemele legislative ale statelor membre.
• sunt organizaţii prin intermediul cărora statele membre şi-au propus realizarea unei integrări economice prin crearea unei pieţe interne prin cele patru libertăţi
fundamentale din cadrul UE, (libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi serviciilor);a unei integrări sociale prin promovarea valorilor culturale,
uniformizarea şi creşterea nivelului de trai şi asigurarea protecţiei şi libertăţii individului pe întreg spaţiul comunitar; şi a integrării politice prin măsuri de
coordonare a politicilor economice şi sociale naţionale la nivel de Consiliul European;
• au personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor membre, putând să participe în nume propriu în cadrul raporturilor juridice de drept public sau privat,
intern sau internaţional;
• au o structură instituţională proprie şi independentă, care nu este subordonată instituţiilor naţionale ale statelor membre, ceea ce le permite să funcţioneze
conform obiectivelor prevăzute prin tratate;
• au un sistem legislativ propriu, care se aplică în mod direct pe teritoriul statelor membre şi prioritar faţă de legislaţia naţională a statelor membre
• Dintre toate Tratatele comunitare, pe care le-am menţionat în capitolele anterioare, numai cele trei tratate CECO/CECA, CEE, CEEA, constituie tratate
institutive/constitutive şi sunt considerate tratate originare. Ele reprezintă şi sursele primare ale dreptului comunitar, acesta fiind alcătuit din cele trei tratate
originare
• Celelalte patru tratate – AUE, TUE, TA, TN, au un caracter compozit şi sunt considerate a fi surse asimilabile dreptului comunitar, numai în măsura în care
dispoziţiile lor modifică tratatele comunitare.
• Cele trei Tratate institutive originare sunt principale, faţă de toate celelalte şi datorită faptului că prin acestea, li s-au conferit personalitate juridică proprie,
Comunităţilor Europene, distinctă de cea a statelor membre, ceea ce le dă dreptul să participe în nume propriu în cadrul raporturilor juridice de drept public
sau privat, intern sau internaţional.
• Numai Comunităţile Europene au dobândit personalitate juridică, nu şi instituţiile şi organele lor distincte.
VII.2. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene
• Această personalitate juridică a lor este de drept public şi nu privat deoarece ele reprezintă şi susţin un interes public şi nu privat fiind marcată
şi de structura proprie pe care o au:
– patrimoniu propriu,
– buget autonom, propriu,
– sistem de instituţii propriu, independent,
– capacitatea de a deveni subiect de drept în cele trei ordini juridice:
• drept comunitar,
• drept intern,
• drept internaţional.
• Deşi Comunităţile Europene s-au unificat în anul 1965, ele au continuat să aibă fiecare personalitate juridică, deoarece aceleaşi instituţii
comunitare le-au deservit pe toate, în acelaşi timp.
• Prin Protocolul comun asupra privilegiilor şi imunităţilor, anexă la Tratatul de la Bruxelles din anul 1965, Comunităţilor li sa conferit o
protecţie juridică deosebită pe teritoriul statelor membre:
– clădirile, celelalte bunuri mobile şi arhivele lor sunt inviolabile;
– bunurile şi activele pe care le deţin nu pot fi urmărite de către cei interesaţi decât cu autorizarea CJCE;
– operaţiile financiare şi de altă natură pe care le efectuează sunt scutite de taxe fiscale şi vamale.
• Prin Tratatul de la Maastricht, Uniunii Europene nu i s-a recunoscut, în mod explicit, personalitatea juridică internaţională, distinctă de Comunităţile
Europene şi de statele membre, această capacitate de subiect de drept internaţional având-o, în continuare, numai cele trei Comunităţi.
• Deşi TUE a înfiinţat UE, el nu transformă Comunităţile Europene în Uniune şi nici o nouă entitate juridică nu apare, alături de Comunităţi, deoarece UE a
fost înfiinţată pe baza instituţiilor şi instrumentelor de acţiune comună deja existente, ca o entitate internaţională fără personalitate juridică, ce
dispune de trei domenii de acţiune (cei trei piloni), diferenţiate de echilibrul de putere între statele membre şi instituţiile supranaţionale ale Uniunii,
ceea ce înseamnă că Uniunea Europeană nu are decât o existenţă politică.
• Fiecare dintre cele trei Comunităţi reprezintă o organizaţie internaţională, deoarece a fost creată printr-un tratat internaţional, negociat, încheiat şi
ratificat conform normelor internaţionale şi a reglementărilor interne, constituţionale ale fiecărui stat membru.
• Ca regulă generală, Comunităţile europene, se supun normelor dreptului internaţional care prevede că organizaţiile internaţionale nu pot deveni unele
membre ale altora, fapt pentru care, de la regula generală a neparticipării, se admit unele excepţii, cum sunt:
–CE are statut de observator la ONU, la OIM, FMI, Banca Mondială;
–întreţine relaţii cu unele organizaţii regionale Consiliul Europei, OCDE;
–participă ca membru cu drepturi depline în cadrul FAO;
–participă la GATT/OMC.
• Comisia Europeană, reprezintă Comunităţile, respectiv Uniunea Europeană la reuniunile internaţionale importante.
• Între Comunităţi şi statele membre sunt instituite misiuni de reprezentare, care au caracteristicile ambasadelor, precum şi statele terţe au acreditat la
Bruxelles reprezentanţi pe lângă Comunităţi, care au statut diplomatic, precum şi statele membre au reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic,
dar fără să fie asimilate ambasadelor. Reprezentarea Comunităţilor pe lângă state terţe sau organizaţii internaţionale se face prin delegaţii numite de
către Comisie, şi beneficiază de statut diplomatic.
• În statele comunitare nu există organe de reprezentare ale Comunităţilor, deoarece acestea aparţin Comunităţii.
• Neavând personalitate juridică, Uniunea Europeană nu poate participa în nume propriu la cooperarea externă, decât prin intermediul Comunităţilor şi
al statelor membre
• Conform tratatelor în vigoare, UE nu dispune de personalitate juridică, pe plan internaţional, ea fiind reprezentată de către statul care deţine
preşedinţia Consiliului şi de către Comisie.
TEST
1. Argumentaţi afirmaţia: Comunităţile Europene sunt „persoane juridice de drept public”:
• a. ..................................................................................................................................
• b. ..................................................................................................................................
• c. ..................................................................................................................................
2. Deşi Tratatul de la Maastricht a înfiinţat UE, el nu transformă Comunităţile Europene în
Uniunea Europeană, şi nici o nouă entitate juridică nu apare alături de, Comunităţi, ceea
ce înseamnă că Uniunea Europeană ...............................................
• ......................................................................................................................................
• ......................................................................................................................................
3. Uniunea Europeană poate participa la cooperarea externă în nume propriu? Argumentaţi.
• ...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................................................
...............................................................................................................
Capitolul VIII
Dreptul comunitar
VIII.1. Noţiunea şi obiectul dreptului comunitar
• În cadrul Comunităţilor Europene se aplică dreptul comunitar ca un drept intern al acestora, dar, în cadrul relaţiilor interne ale statelor el nu se aplică.
• La rândul său dreptul comunitar este format din două categorii de norme juridice, şi anume:
–norme juridice cuprinse în tratatele constitutive
• care au valoare constituţională;
–norme juridice cuprinse în actele juridice emise de instituţiile comunitare
• care constituie legislaţia comunitară ordinară.
• Suntem în prezenţa unui nou tip de drept - Dreptul comunitar - care este format dintr-un ansamblu de norme juridice distincte, deosebite, care urmăresc realizarea unor obiective precise şi care diferă atât
de ordinea juridică internă a statelor membre, cât şi de ordinea juridică internaţională.
• Dreptul comunitar este sistemul de drept aplicabil în spaţiul pe care astăzi îl ocupă Uniunea Europeană
• El este un sistem autonom faţă de ordinea juridică internaţională şi are scopuri diferite faţă de acesta, deoarece dreptul comunitar pune accent pe integrare, iar dreptul internaţional pe cooperare între
state, privite ca subiecte individuale de drept internaţional.
• Rezultă că dreptul comunitar este o ramură de drept autonomă, care nu se identifică nici cu dreptul internaţional şi nici nu face parte din dreptul intern, fiind un drept de sine stătător,
autonomie/independenţă pe care şi-a câştigat-o datorită „evadării” din dreptul clasic naţional sau internaţional pe baza noii calităţi a cooperării care se numeşte integrare şi a faptului că se bazează pe
ideea supranaţionalităţii.
• Acest termen de integrare îl găsim atât în preambulul Tratatelor de la Roma, cât şi, a Tratatului de la Maastricht
• Totodată Comunităţile Europene sunt înzestrate cu competenţe care nu sunt specifice organizaţiilor internaţionale clasice ceea ce le caracterizează ca fiind supranaţionale
• Ordinea juridică comunitară este o ordine juridică nouă şi complexă, creată de instituţiile comunitare, nu de cele naţionale, iar normele de drept comunitar fac parte integrantă din sistemele juridice ale
statelor membre, dar au prioritate faţă de ele .
• sau: „ ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres
şi dezvoltare ale popoarelor Continentului
• obiectul Dreptului comunitar: „o Comunitate de durată nedeterminată dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică proprie, cu capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi
cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un transfer da atribuţii ale statelor membre către Comunitate”
• „obiectul Dreptului comunitar îl constituie studiul raporturilor juridice din cadrul Uniunii Europene, a rolului instituţiilor europene şi a raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor
membre”.
VIII.2. Distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional public
• Dreptul comunitar se deosebeşte de dreptul internaţional public:
• aplicabilitate directă, aplicându-se nu numai statelor sau organizaţiilor internaţionale, dar şi resortisanţilor statelor membre, adică persoanelor fizice şi juridice care nu au calitatea de
subiect de drept internaţional
• sistem jurisdicţional permanent şi cu competenţă obligatorie în spaţiul UE
• normele juridice comunitare devin aplicabile în general, fără a fi ratificate
• dispune de un sistem coercitiv-execuţional mixt internaţional şi naţional
• normele juridice comunitare sunt în general de drept derivat şi nu convenţionale, majoritatea lor fiind adoptate de instituţiile comunitare
• are funcţie de integrare nu numai de cooperare
• ordinea juridică comunitară este mult mai elaborată decât cea internaţională.
•
• VIII.3. Distincţia dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional
• Principiile Dreptului comunitar sunt analizate din perspective care definesc Uniunea Europeană ca „o Comunitate de drept”, ca principii relative la structura instituţională
şi ca principii care privesc relaţiile cu statele membre, vom face o grupare a lor din punct de vedere logico-juridică, astfel:
–principiul democraţiei reprezentative;
–principiul respectării drepturilor omului;
–principiul justiţiei sociale;
–principiul diversităţii culturale;
–principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare;
–principiul echilibrului în exercitarea competenţelor instituţiilor europene;
–principiul autonomiei instituţiilor;
–principiul loialităţii;
–principiul cooperării;
–principiul subsidiarităţii.
VIII.5.1. Principiul democraţiei reprezentative
• Jean Jacques Rousseau sublinia faptul că „instituţiile democratice sunt alcătuite din reprezentanţii aleşi de popor”, iar încălcarea acestui principiu al democraţiei repre
zentative înseamnă „încălcarea democraţiei”, cu consecinţe grave politice şi sociale.
• Dreptul comunitar stipulează expres principiul democraţiei în funcţionarea Uniunii Europene, punându-l la „temelia structurilor europene”.
VIII.5.2. Principiul respectării drepturilor omului
• Articolul 6 al Tratatului de la Maastricht prevede că Uniunea se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
precum şi al statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre, şi respectarea drepturilor fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia
europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată în 4 noiembrie 1950, la Roma, precum şi în preambulul AUE unde s-a făcut referire
numai la promovarea democraţiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în constituţia şi legile statelor membre, în Convenţia europeană şi în Carta socială
europeană.
• Parlamentul, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia, la Consiliul de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.
• Respectarea drepturilor omului implică principiul nediscriminării şi principiul liberei prestări a serviciilor, iar Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 13
iulie 1989, a statuat că: „respectarea drepturilor omului face parte integrantă din principiile generale de drept, a căror aplicare este obligatorie”.
VIII.5.3. Principiul justiţiei sociale
• La data de 9 decembrie 1989, Comisia Europeană a elaborat o Cartă Comunitară a Drepturilor Sociale ale lucrătorilor, care a fost adoptată de Consiliul European de la Strasbourg iar Statele
membre cu excepţia Marii Britanii au semnat acest document care „precizează statutul social” al tuturor lucrătorilor din Uniunea Europeană.
• Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1977 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a inclus Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Lucrătorilor în textele sale, astfel, dispoziţiile Cartei
devenind obligatorii în toate statele membre ale Uniunii Europene
• Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale Lucrătorilor stipulează:
– drepturile fundamentale privind libera circulaţie a persoanelor
– egalitatea de tratament
– protecţia socială
– garantarea unui nivel de trai corespunzător pentru toţi resortisanţii Uniunii Europene
• Consiliul Europei a elaborat „Carta Socială Europeană”, care a intrat în vigoare în 26 februarie 1965 şi stipulează „un ansamblu de drepturi fundamentale în privinţa:
– a. angajării,
– b. relaţiilor sociale,
– c. securităţii sociale”.
• Textul articolului 128 din Tratat, afirmă două mari principii ale cooperării şi dialogului intercultural:
– respectul diversităţii culturale şi
– Subsidiaritatea.
• Toate acestea au impus, „o colaborare între statele europene şi organizaţiile internaţionale competente” în domeniul culturii, mai ales cu Consiliul Europei
• În cadrul Reuniunii la nivel înalt a Uniunii Europene de la Lisabona din 31 martie 2000, Romano Prodi a prezentat un document fundamental privind viitorul Europei până în anul 2005:
– instituţii puternice;
– cooperare şi integrare regională;
– putere pentru popor prin susţinerea şi implicarea cetăţenilor în activitatea instituţiilor europene.
• La nivel comunitar s-a adoptat acest principiu, care este similar principiului separaţiei puterilor la nivel naţional, în scopul îndeplinirii rolului ce le revin în mod
democratic.
• Dreptul comunitar consacră „interdependenţa instituţiilor europene” în reprezentarea intereselor în procesul decizional
• Putem spune că suntem în prezenţa unei separaţii „de facto” a puterilor, numite de „părinţii fondatori ai UE „reprezentarea intereselor”, datorită specificului
acestei organizaţii continentale .
• Această concepţie a echilibrului instituţional a călăuzit elaborarea Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene , a Tratatului de la Maastricht şi a
Tratatului de la Amsterdam, el fiind considerat un principiu fundamental al „structurilor europene”. Prin acest principiu al echilibrului instituţional se urmăreşte
ca în procesul exercitării competenţelor lor, instituţiile comunitare, să nu afecteze atribuţiile celorlalte instituţii, adică să nu permită transferul de atribuţii de la
un organism la altul pentru a nu se modifica „echilibrul instituţional”, deoarece transferul de atribuţii ar modifica echilibrul instituţional, şi ar duce la afectarea
gravă a funcţionării generale a mecanismului comunitar.
• Conform principiului autonomiei instituţionale, instituţiile Uniunii Europene pot să se organizeze în mod liber, fără a aduce atingere „echilibrului instituţional”,
având :
– dreptul de a-şi adopta Regulamentul conform articolelor 142, 151, 162 din Tratatul CEE
– dreptul de a-şi elabora norme proprii privind statutul funcţionarilor, pe baza unor „criterii de competenţă profesională” care sunt conforme cu „exigenţele
generale ale statutului funcţionarului comunitar”.
VIII.5.8. Principiul loialităţii
• Acest principiu denumit şi „principiul solidarităţii”, este prevăzut în articolul 5 din Tratatul CEE, şi consacră obligaţia statelor membre de a lua:
– toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acţiuni ale instituţiilor comunitare
– şi de a facilita îndeplinirea sarcinilor Comunităţii
– se vor abţine de la orice acţiune ce ar putea împiedica atingerea obiectivelor Tratatului
• Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 22 septembrie 1988, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a atras atenţia asupra importanţei
pe care o prezintă îndeplinirea acestei obligaţii de către statele membre, în conformitate cu dispoziţiile articolului 5 din Tratatul CEE.
• Acest principiu al cooperării implică reciprocitatea, adică între Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să existe o informare reciprocă în problemele de
interes comun pe două părţi
• Conform Hotărârii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 31 martie 1971, „cooperarea” se impune, atât în „competenţele explicit atribuite prin Tratatele
constitutive”, cât, şi în „atribuţiile implicite” pentru îndeplinirea mandatului conferit instituţiilor europene.
VIII.5.10. Principiul subsidiarităţii
• Principiul a fost introdus în dreptul comunitar prin AUE, dar numai într-un domeniu specific, şi anume al protecţiei mediului
• Potrivit principiului subsidiarităţii, Comunitatea nu intervine, decât în măsura în care obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate de către statele membre într-
o manieră suficientă, fiind mai bine îndeplinite printr-o acţiune la nivel comunitar.
• Statele membre hotărăsc: „modalităţile specifice de exprimare a regulilor de conduită considerate necesare în structurile europene” , care pot fi: acordurile,
tratatele, regulamentele şi altele.
• competenţă exclusivă, se referă la competenţa Uniunii sau Comunităţii de a acţiona în domeniile care le sunt încredinţate în mod expres fiind vorba de o
competenţă exclusivă a Uniunii sau Comunităţii, unde ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil, fără alternativă, iar intervenţia comunitară este obiectivă şi legal-
obligatorie
• competenţe concurente, se referă la domeniile care nu aparţin competenţelor exclusive ale Uniunii sau Comunităţilor, cum ar fi domeniile politicii sociale, sănătăţii,
protecţiei consumatorilor sau a mediului, şi statele membre care nu pot să realizeze obiectivele propuse
TEST
1. Definiţi noţiunea de Drept comunitar
• ......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................
2. Cum se intitulează principiul Dreptului comunitar stipulat expres în funcţionarea UE, şi stă la „temelia structurilor europene”?
• ......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................
3. Care din statele membre ale UE nu au semnat „Carta Comunitară a Drepturilor Sociale ale lucrătorilor”, elaborată de Comisia
Europeană la data de 9 decembrie 1989?
• a. Franţa,
• b. Germania,
• c. Italia,
• d. Regatul Unit al Marii Britanii
• ......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................
Capitolul IX
Ordinea juridică comunitară
IX.1. Noţiunea de „izvoare” şi de „ordine comunitară
• Uniunea Europeană a fost concepută ca o „Comunitate de drept” care include atât raporturile dintre instituţiile europene, cât, şi raporturile dintre instituţiile europene
şi statele membre, ceea ce explică faptul că Uniunea Europeană funcţionează pe baza legalităţii.
• În funcţionarea fiecărei Comunităţi (CECO; CEE; CEEA), legalitatea a fost considerată un principiu fundamental.
• Dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar, deoarece are un caracter derivat, în caz contrar ar fi „lipsit de efecte juridice”; rezultă că între dreptul comunitar primar şi cel secundar nu
poate exista coliziune, deoarece în acest caz dreptul secundar trebuie anulat sau revocat.
• Cuprinde Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului şi anume:
–Regulamente,
–Directive,
–Decizii,
–Recomandări şi avize.
Definiţia act comunitar: orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative.
• Izvoarele secundare sau derivate ale dreptului comunitar sunt:
–regulamentele CEE şi CEEA în trecut deciziile generale CECO;
–directivele CEE şi CEEA în trecut recomandările CECO;
–deciziile CEE şi CEEA în trecut deciziile fără caracter general CECO;
–recomandările CEE şi CEEA;
–avizele CECO, CEE şi CEEA;
• regulamentele, deciziile, recomandările, avizele emise de Banca Centrală Europeană.
IX.2.3. Izvoarele complementare sau auxiliare ale dreptului comunitar
• Dreptul comunitar complementar este dat de ansamblul actelor convenţionale ce privesc Comunităţile.
• Sunt izvoare care rezultă din convenţiile internaţionale / acordurile încheiate între statele membre şi sau de comunităţi cu state terţe în domeniile de competenţă naţională.
• Deşi au un caracter convenţional nu sunt inferioare normelor de drept comunitar derivat deoarece sunt date în executarea propriu-zisă a tratatelor.
• Tipuri de acte:
– Convenţii încheiate de către statele membre în aplicarea tratatelor comunitare (Convenţia comunitară, cum sunt:
• Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, în vigoare din 1973
• Convenţia din 1968 pentru recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice
• Directiva nr. 86/10. 2001 privind completarea statutului societăţilor europene cu privire la participarea lucrătorilor
• Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate
• Acordul în materie de brevete comunitare din 15.12.1989
• Convenţia de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale din 1980 (1991).
– Acordurile încheiate de Comunităţi cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale (Comunităţilor Europene având personalitate juridică pot acţiona în acest sens în limitele competenţelor
ce le sunt rezervate prin tratate, având o capacitate de contractare funcţională, ceea ce înseamnă că sunt îndreptăţite de a încheia tratate doar în vederea realizării scopurilor prevăzute de
tratate)
– Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului, fiind acte convenţionale interstatale, ele se publică în JOCE şi trimise
instituţiilor comunitare pentru a fi puse în aplicare
– Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie relative ale Comunităţilor europene, acestea sunt dispoziţii adoptate în cadrul Consiliului sub forma actelor mixte
• Aceste izvoare complementare /auxiliare deşi stabilesc reguli comunitare, şi prin urmare, sunt izvoare de drept comunitar, nu sunt enumerate de art. 249 din Tratatul Comunităţii Europene,
de aceea, acestea mai sunt denumite şi „acte atipice”.
• Atât principiile generale, cât şi principiile specifice cu aplicabilitate generală sunt aplicate atât în „cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare”, cât şi
„când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curţii”.
IX.2.4.3. Cutuma
• Pentru ca Obiceiul sau Cutuma să se constituie în izvor de drept trebuie să întrunească cel puţin două condiţii, şi anume:
– una obiectivă, adică regula respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată
– una subiectivă, adică regula respectivă să aibă caracter obligatoriu.
– Cutuma poate fi definită ca practica îndelungată şi repetată impune cutuma ca izvor de drept
• În perspectiva extinderii ordinii juridice comunitare şi a „conturării unor reguli ale obiceiului juridic”, cutuma ar putea fi luată în considerare ca un posibil izvor de drept
.
TEST
1. Ce este „Actul comunitar”?
• .......................................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
2. Dreptul comunitar complementar este dat de:
• .......................................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................
• ……………………………..…………………………………………………………………………………………...................................................
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………… ..
Argumentaţi ............................................................................................................................................................. ....................
..............................................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................
4. Enumeraţi cel puţin două condiţii pe care trebuie să le întrunească Cutuma pentru a deveni izvor de drept:
• .......................................................................................................................................................................................................
.......................................................................................................................................................................................................
.............................................................................................................................................
Capitolul X
Caracteristicile juridice fundamentale
ale Comunităţilor Europene
X.1. Caracteristicile Comunităţilor Europene ca subiecte de drept internaţional
X.1.1. Asociaţii economice integrate
• Prin scopul urmărit Comunităţile merg spre domeniul politic, dar primordial rămâne scopul economic, adică Piaţa Comună.
• a. ..............................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................
• d. ..............................................................................................................................................................................
2. Argumentaţi următoarea caracteristică a Comunităţilor Europene „sunt organizaţii internaţionale care au calitatea de persoane
juridice, fiind subiecte de drept internaţional public”:
• a. ...............................................................................................................................................................................
• b. ...............................................................................................................................................................................
• c. ...............................................................................................................................................................................
• d. ...............................................................................................................................................................................
• ..............................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................
4. Din punct de vedere al aplicării sancţiunilor, în special a celor penale, dacă sunt contrare dreptului comunitar, ele sunt lipsite
de bază legală, iar instanţele superioare trebuie să se pronunţe asupra lor în conformitate cu principiul
• a. aplicabilităţii directe,
• b. aplicabilităţii prioritare,
• c. aplicabilităţii imediate.
Capitolul XI
Obiectivele Comunităţii Europene
• Primul obiectiv – Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii
• Al doilea obiectiv – Creşterea durabilă şi neinflaţionistă; se referă la cele patru libertăţi fundamentale
• Al treilea obiectiv – Promovarea unui grad înalt de competitivitate şi de convergenţă a performanţelor economice; adică crearea de către state,
individual şi la nivel comunitar, a unui nivel ridicat al standardelor la nivelul producţiei, productivităţii, comerţului şi a serviciilor, care să facă posibilă,
o concurenţă corectă
• Al patrulea obiectiv – Un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat; acest obiectiv intră sub incidenţa celorlalte obiective de mai
sus,
• Al cincilea obiectiv – Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii; permanenta îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale popoarelor
respective, prin aplicarea principiului nediscriminării
• Al şaselea obiectiv - Promovarea coeziunii economice şi sociale; se referă la sensul fiecărei activităţi comunitare, care trebuie să fie cel al unităţii şi
solidarităţii umane, adică de unire strânsă a popoarelor statelor membre;
• Al şaptelea obiectiv – Promovarea solidarităţii între statele membre; adică toate statele membre sunt considerate „ab initio” egale în privinţa
drepturilor şi obligaţiilor pe care le exercită,
• Al optulea obiectiv – Egalitatea între bărbaţi şi femei; are un caracter de noutate, prin care se interzice discriminarea între sexe precum şi regula că
atât femeile cât şi bărbaţii trebuie pentru muncă egală să primească plată egală;
• Al nouălea obiectiv – Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului; respectând mediul înconjurător …”; toate acestea confirmă îngrijorarea
faţă de fenomenele şi activităţile care au consecinţe nefavorabile asupra mediului , deoarece este ameninţată însăşi existenţa umană, respectiv toată
planeta.
XI.2. Obiectivele Uniunii Europene
• Tratatul asupra Uniunii Europene sau Tratatul de la Maastricht prevede următoarele obiective ale Uniunii:
– promovarea progresului economic şi social prin:
• realizarea pieţei unice
• realizarea UEM
• introducerea monedei unice
– afirmarea identităţii Uniunii pe plan internaţional prin
• PESC
• realizarea unei politici de apărare comună
– apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor europeni prin:
• instituirea cetăţeniei europene
– dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin:
• CPJMP fost JAI până în 1999
– dezvoltarea acquisu-lui comunitar.
• Mijloacele de realizare a obiectivelor UE, sunt cei „trei piloni” pe care se sprijină organizarea şi funcţionarea Uniunii: pilonul comunitar + pilonul interguvernamental
de politică externă şi de securitate comună + pilonul interguvernamental de cooperare în justiţie şi afaceri interne, respectiv, cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală.
• Tratatul de la Maastrich impune îndeplinirea obiectivelor Uniunii Europene cu respectarea principiului subsidiarităţii
• Piaţa comună poate fi definită ca o piaţă unde fiecare participant este liber să investească, să producă, să lucreze, să cumpere şi să vândă, să furnizeze şi să obţină
servicii, conform cu condiţiile de concurenţă care nu sunt artificial denaturate, având în vedere condiţiile economice cele mai favorabile – ceea ce ar echivala cu o piaţă
internă, unică şi unitară dintr-un stat considerat individual.
• Uniunea economică şi monetară este definită în Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre din 22 martie 1971, în sensul că: „principalele
decizii privind politica economică vor fi luate la nivelul Comunităţii şi competenţele cerute pentru aceasta sunt, deci, transferate de la nivel naţional la nivelul
Comunităţii. Acest proces poate să aibă ca rezultat adoptarea unei unităţi monetare unice, astfel asigurând irevocabilitatea ei”.
• Realizarea acestei uniuni are trei etape şi un scop final – moneda unică europeană.
• Uniunea economică înseamnă că Consiliul de Miniştri adopta direcţiile politicii economice ale statelor şi ale comunităţilor, şi supraveghează evoluţia economiei în
fiecare stat membru;
• Uniunea monetară înseamnă adoptarea în spaţiul Uniunii a unei singure politici monetare.
• Piaţa comună a fost realizată în mod progresiv de-a lungul unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, perioadă care a expirat la 31
decembrie 1969.
• Piaţa economică, va trebui să aibă în vedere, respectarea principiului unei economii deschise de piaţă în care concurenţa este liberă;
• Instituirea uniunii economice şi monetare unice, implică şi alte activităţi ale statelor membre şi ale Comunităţii, menţionate în
conţinutul politicilor monetare şi de schimb, astfel, distingem două direcţii ale acţiunii statelor şi Comunităţii:
• definirea şi promovarea unei politici monetare şi a unei politici unice de schimb, de unde rezultă că o politică monetară şi de schimb
unică şi clară, trebuie să fie:
– favorizantă şi să sprijine politicile monetare generale în Comunitate,
– şi să nu fie restrictivă sau prohibitivă;
– toate aceste activităţi, trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiile financiare fundamentale ca:
• preţuri stabile;
• finanţe publice şi condiţii monetare sănătoase;
• balanţă de plăţi stabilă.
TEST
1. În ce articol şi în ce tratat sunt stipulate obiectivele fundamentale ale Comunităţii Europene?
• ...................................................................................................................................................................................
• ...................................................................................................................................................................................
• ...................................................................................................................................................................................
2. Cum este denumit obiectivul fundamental al Comunităţii Europene care se referă la cele patru libertăţi fundamentale privind
libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor ?
• a. Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii
• b. Promovarea solidarităţii între statele membre
• c. Egalitatea între bărbaţi şi femei
• a. ...............................................................................................................................................................................
• b. ...............................................................................................................................................................................
• c. ...............................................................................................................................................................................
• d. ...............................................................................................................................................................................
• Convenţia din 25 martie 1957, anexată Tratatului de la Roma, unifică (1958) instituţiile jurisdicţionale într-o singură Curte de Justiţie comună celor trei Comunităţi, precum şi instituţiile având atribuţii de control politic, astfel
rezultă:
• unificare a avut loc numai la nivel instituţional, deoarece cele trei Comunităţi au rămas distincte în continuare,
• este cel mai complex sistem instituţional din lume, putând fi comparat poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite.
Evoluţia sistemului instituţional comunitar.
Cadrul instituţional al Uniunii Europene cuprinde:
• instituţii,
• organisme financiare,
• organisme consultative,
• organisme interinstituţionale,
• organisme descentralizate ale UE (agenţii).
Definiţia
• instituţiei comunitare: înţelegem entitatea care participă direct la luarea deciziei comunitare,
• organ comunitar înţelegem entitatea care are caracter tehnic auxiliar, adică nu participă direct la luarea deciziei comunitare
• agenţie comunitară (sau organisme descentralizate ale UE) care îndeplineşte atribuţii:
– tehnice,
– ştiinţifice sau
– de gestiune în „domeniul comunitar” al Uniunii Europene.
XII.2.1. Instituţii de decizie
XII.2.1.1. Consiliul European
Compunerea:
• din şefii de state şi de guverne ale statelor membre ale UE, asistaţi de miniştrii lor de externe:
• din Preşedintele Comisiei Europene, asistat de un membru al Comisiei, în general, comisarul cu relaţiile externe;
• miniştrii afacerilor economice şi miniştri de finanţe, dar numai la reuniunile referitoare la moneda unică;
• Secretarul General al Consiliului european, Secretarul General al Comisiei Europene şi alţi funcţionari.
Funcţionarea:
• din iulie 2002, Consiliul european de la Sevillia modifică şi prevede ca reuniunile să fie de patru ori pe an /în fiecare semestru de două ori, iar în cazuri excepţionale în reuniuni extraordinare.
Atribuţiile:
• este un organism politic major pentru dezvoltarea UE;
• defineşte orientările politice generale ale UE;
• coordonează, arbitrează şi deblochează dosarele dificile;
• are atribuţii specifice în cadrul politicii externe şi de securitate comună;
• a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală;
• şi a politicii economice şi monetare;
• constată cu unanimitate, încălcările grave şi persistente ale unui stat membru, precum, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
• se pronunţă cu privire la statele care nu îndeplinesc condiţiile de acces la moneda unică europeană.
Funcţionarea:
• îşi desfăşoară reuniunile pe parcursul a 2 zile
• constă: dintr-o pregătire materială şi dintr-o pregătire a lucrărilor.
Desfăşurarea lucrărilor:
• prima zi a lucrărilor, denumită „şedinţă plenară”, este pentru schimburile de vedere cu privire la problemele de actualitate ale UE,
• finalul primei zile este rezervat dezbaterilor pentru informări,
• următoarea zi a lucrărilor este dedicată contactelor bilaterale informale.
• şedinţa plenară finală fiind consacrată concluziilor şi redactării textului.
Luarea deciziei
• Prin consens, membrii Consiliului European ajung la acorduri de natură politică, iar instituţiilor europene le revine misiunea de a conferi acestor acorduri o valoare
juridică.
• nu votează, el nu recurge la regulile unanimităţii sau majorităţii calificate.
Componenţa:
• alcătuit din 28 de membri,
• câte unul din parte fiecărui stat membru, care au obligatoriu calitatea de membri ai guvernelor (28 din 2013),
• identitatea miniştrilor care participă la reuniuni fiind determinată de problemele înscrise pe ordinea de zi:
– miniştrii afacerilor externe, când Consiliul decide cu privire la afacerile generale sau în relaţiile externe ale UE - în această situaţie, poartă denumirea de
Consiliul Afacerilor generale şi relaţiilor externe
– miniştrii de resort, când deciziile urmează să fie luate în domenii specializate,
– există un singur Consiliu, care se reuneşte sub mai multe forme, numite Consilii specializate, sunt 9:
• Consiliul pentru agricultură şi pescuit;
• Consiliul pentru Piaţa internă, industrie şi cercetare;
• Consiliul pentru afaceri economice şi financiare;
• Consiliul pentru transporturi, telecomunicaţii şi energie;
• Consiliul pentru Afaceri generale şi relaţii externe;
• Consiliul pentru ocuparea forţei de muncă, politica socială, sănătate şi consumatori;
• Consiliul pentru Justiţie şi afaceri interne;
• Consiliul pentru mediu;
• Consiliul pentru Educaţie, tineret şi cultură.
Funcţionarea Consiliului:
• reuniunile au loc cu uşile închise,
• numai membrii Comisiei au acces şi drept la cuvânt.
• Prevede:
– reprezentarea preşedinţiei, fără vot deliberativ, în Consiliul guvernatorilor Băncii Centrale Europene,
DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Reguli şi metode de votare
• 2. majoritatea calificată:
–este modalitatea cea mai frecventă – (2/3);
–calculul majorităţii calificate se face în funcţie de ponderea stabilită de paragraful 2, din art. 205 CE:
• Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit al Marii Britanii 10 voturi;
• Spania 8 voturi;
• Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia 5 voturi;
• Danemarca, Irlanda, Finlanda 3 voturi fiecare;
• Luxemburg 2 voturi.
• 3. unanimitatea:
–votul unanim dă dreptul fiecărui stat membru un drept de veto;
– se aplică în cazuri limitate;
–domeniul de aplicare este:
• cel instituţional,
• în domeniul mediului,
• realizarea Pieţei unice,
• fiscalitate,
• dreptul de stabilire,
• drepturile şi interesele muncitorilor salariaţi,
• libera circulaţie a persoanelor.
– abţinerea nu împiedică unanimitatea,
–Consiliul nu poate modifica o propunere a Comisiei Europene decât cu unanimitate de voturi.
Repartizarea voturilor pe state cu 1 noiembrie 2004:
• 1. Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia 29
• 2. Spania, Polonia 27
• 3. Olanda 13
• 4. Belgia, Cehia, Grecia 12
• 5. Ungaria, Portugalia, Austria, Suedia 10
• 6. Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda 7
• 7. Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia 4
• 8. Malta 3
• TOTAL 321
• După 1 ianuarie 2007, în cadrul Uniunii celor 27 de state, voturile în Consiliu sunt în număr de 345 (prin aderarea României cu 14 voturi iar Bulgaria cu 10 voturi).
• Prin Tratatul de fuziune s-a convenit „unificarea şi unicitatea instituţiilor celor trei Comunităţi Europene, în scopul promovării şi aplicării unor „politici unitare” în întreaga Comunitate.
• Ca urmare a faptului că face parte din „Triunghiul instituţional al Uniunii Europene = Parlament + Consiliu + Comisie”, mai este numit şi „Triunghiul decizional”,
• Consiliul a fost constituit ca o instituţie europeană, care să funcţioneze ca „o instanţă la nivel ministerial”, motiv pentru care puterea sa decizională este majoră.
Structura:
Membrii
• un reprezentant al fiecărei ţări la nivel ministerial, care este abilitat să angajeze guvernul din care face parte
• dacă un membru al Consiliului nu poate participa la o reuniune a acestuia, el poate fi reprezentat de un funcţionar cu rang înalt din ţara respectivă, sau de reprezentantul permanent sau adjunctul
acestuia la Uniunea Europeană.
• Funcţionarul respectiv participă la dezbateri, dar nu are drept de vot,
• la reuniunile Consiliului, membrii acestuia pot fi însoţiţi de funcţionari, Consiliul fixând numărul lor.
• Numele lor trebuie comunicat în avans pentru întocmirea documentelor de acces.
• La masa reuniunii, Ministrul care are calitatea de membru al Consiliului, este însoţit de doi funcţionari, dintre care unul este reprezentantul permanent la UE al ţării respective sau adjunctul acestuia,
deoarece fiecare delegaţie dispune de încă 3 locuri, dispuse în spatele mesei oficiale.
Preşedinţia:
• Se schimbă prin rotaţie din 6 în 6 luni, la 1 ianuarie şi la 1 iulie.
• ordinea rotaţiei la Preşedinţie, a fost fixată astfel, începând cu semestrul I al anului 1995:
– Franţa şi Spania 1995;
– Italia şi Irlanda 1996;
– Olanda,Luxemburg 1997;
– Marea Britanie, Austria 1998;
– Germania, Finlanda 1999;
– Portugalia, Franţa 2000;
– Suedia, Belgia 2001;
– Spania, Danemarca 2002;
– Grecia şi Italia 2003;
– Irlanda şi Olanda 2004;
– Luxemburg şi Anglia 2005;
– Austria şi Finlanda 2006;
• din 1 mai 2005, Consiliul a stabilit ordinea preşedinţilor pentru anul 2007 şi anii următori, astfel:
– Germania şi Portugalia 2007;
– Slovenia şi Franţa 2008;
– Cehia şi Suedia 2009;
– Spania şi Belgia 2010;
– Austria şi România 2019.
• Alegerea prin rotaţie se leagă de sistemul numit „troică”, asociind preşedinţii care părăsesc funcţia cu cei care sunt în funcţie şi cu cei viitori;
• Această procedură garantează în permanenţă „patronajul” unui stat puternic. Preşedintele este doar „primus inter pares”.
Troica este instanţa care asigură misiunile în străinătate pentru a demonstra coerenţa Uniunii,
• este compusă din trei reprezentanţi ai ţărilor ce prezidează Consiliul şi anume:
– Actualul titular
– Predecesorul
– Succesorul acestuia
– la care se adaugă un membru al Comisiei.
Funcţionarea:
• Consiliul se reuneşte alternativ la Bruxelles
• şi de 3 ori pe an la Luxemburg, în lunile aprilie, iunie şi septembrie.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi COREPER, cuprinde reprezentanţii permanenţi ai statelor membre ale UE, având rang de ambasador şi putând beneficia de ajutorul experţilor;
• cunoaşte două nivele:
– COREPER I, care reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi;
– COREPER II, care reuneşte reprezentanţii permanenţi, şefi ai misiunilor diplomatice pe lângă Uniunea Europeană;
• Se reuneşte săptămânal, dezbătând problemele înscrise de Preşedinţie pe ordinea de zi a următoarei reuniuni a Consiliului;
Alte comitete:
• Grupurile de experţi, formate din experţii statelor membre, şi din experţi desemnaţi de Comisia europeană;
• Comitetul special pentru agricultură CSA, care se reuneşte săptămânal în capitala belgiană – Bruxelles;
• Comitetul pentru agricultură;
• Comitetul monetar;
• Comitetul politic;
• Comitetul pentru vize;
• Comitetul specializat pentru negocierea cu OMC;
• Comitetul permanent pentru ocuparea forţei de muncă;
• Comitetul de cercetare ştiinţifică şi tehnică;
• Comitetul pentru energie;
• Comitetul pentru educaţie;
• Comitetul pentru Acorduri cu statele terţe;
• Comitetul bugetar;
• Comitetul pentru probleme culturale.
Consiliul:
• apare ca legiuitor de drept comun,
• deţine puterea de decizie;
• este veritabilul suprem legislativ comunitar.
Reuniunile
• Consiliul este convocat:
– la iniţiativa preşedintelui;
– la cererea unuia dintre membri;
– la cererea Comisiei, care are dreptul de a participa şi la dezbateri pentru a-şi apăra punctele de vedere;
– dezbaterile pot fi transmise în direct începând din 1992, dacă se hotărăşte în unanimitate aceasta;
– hotărârile voturilor pot fi făcute publice;
– ordinea de zi cuprinde două părţi:
• una („A”),
• una („B”),
• în caz de dezacord prevede remiterea ei COREPER.
• Votarea se face, prin simpla ridicare a mâinii; foarte rar se poate vota prin delegare, dar numai de către un alt membru al Consiliului.
• În caz de urgenţă există şi alte proceduri: procedura scrisă, simplificată; procedura de a se pronunţa „sub rezerva” confirmării sau consultării.
• Fiecare stat are drept de veto asupra diverselor subiecte care pot aduce atingere propriei suveranităţi.
Competenţe
• 1. Coordonarea
– Este importantă, armonizează acţiunile Comisiei cu cele ale statelor membre;
• 2. Acţiunea legislativă, puterea normativă constituie un atribut esenţial; după Actul Unic al Tratatului de la Maastricht, creşte puterea Comisiei şi mai ales a Parlamentului;
• 3. Punerea în practică a „noilor piloni”, adică a PESC şi JAI;
• 4. Alte prerogative:
– elaborează proiectul de buget;
– are ultimul cuvânt cu privire la cheltuielile obligatorii;
– fixează orientările generale în cadrul UEM;
– face recomandări statelor Uniunii;
– încheie acorduri internaţionale în contul Comunităţii;
– instruirea Comisiei în timpul negocierilor;
– poate interveni în revizuirea tratatelor;
– se poate constitui în garant al respectării idealurilor democratice, adică a drepturilor şi libertăţilor omului;
– coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi forţele de poliţie naţionale în materie penală.
XII.2.1.3. Comisia Europeană
• În comparaţie cu celelalte organisme majore ale Comunităţii: Consiliul şi Parlamentul, Comisia este cea mai originală dintre instituţiile comunitare, care la început avea denumirea de
Înalta Autoritate.
• Iar prin Tratatul de fuziune din 1965, a primit denumirea de Comisie a Comunităţilor Europene, iar din anul 1993, şi-a schimbat vechea denumire în aceea de „Comisie Europeană”, care o
consacră ca instituţie a Uniunii Europene, aşa cum a fost structurată în anul 1992.
• Este inima mecanismului instituţional al UE, deoarece ea propune legislaţia, politicile şi programele de acţiune şi pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi a Consiliului UE.
• Iniţial, fiecare stat îşi propunea candidaţii are dreptul să numească maximum doi comisari şi minimum unul, care este regulă ridicată la rang de principiu, dar aplicată în mod diferit în
practică. Aplicarea acestei reguli prevede că:
– cele 5 mari state membre ale Uniunii, au dreptul la câte 2 comisari;
– celelalte 20 state membre au dreptul la câte 1 comisar.
• Prin Tratatul de la Maastricht, în urma intrării în funcţiune a Comisiei Santer în 1995, Comisia beneficiază de un mandat de 5 ani.
1. Preşedintele
• Preşedintele Comisiei este consultat cu privire la desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei.
• Tratatul de la Maastricht a consacrat practica desemnării preşedintelui Comisiei Europene în urma consultării Parlamentului European.
• Consultarea Parlamentului European – prevăzut de Tratatul de la Maastricht, a fost înlocuită cu procedura „aprobării oficiale a numirii Preşedintelui Comisiei Europene”.
• Guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele desemnat, aleg personalităţile pe care la consideră potrivite să fie numite în calitate de comisari europeni.
• După ce a fost desemnată, Comisia este aprobată prin vot de Parlamentul European şi, numai după aceasta, este numită.
• preşedintele trebuie să se bucure de „o largă putere discreţionară” în repartizarea sarcinilor în cadrul colegiului , pe parcursul mandatului de 5 ani.
• Preşedintelui Comisiei constituie „colegiul comisarilor desemnaţi” pe care îl prezintă Parlamentului European, împreună cu programul Comisiei pentru a obţine votul de învestitură.
• Are 2 vicepreşedinţi, din 1 noiembrie 2004, au fost aleşi 5 vice-preşedinţi, pentru un mandat de 5 ani, reînnoit.
2. Comisarii:
• Fiecare stat membru desemneze comisarul sau comisarii
• decide dacă le reînnoieşte mandatul.
• Mandatul are o durată de 5 ani.
• pe perioada mandatului lor, comisarii europeni nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională
• comisarii depun un jurământ, luându-şi un: „angajament solemn că - pe timpul exercitării funcţiei şi după încetarea mandatului – îşi vor face datoria cu onestitate, neacceptând, după epuizarea mandatului, funcţii şi avantaje”
• Fiecare stat membru al UE dispune de cel puţin un portofoliu, fiindu-i încredinţată şi o direcţie din acel domeniu.
• Preşedintele Comisiei decide domeniul politic care va fi încredinţat unui comisar
• unui singur comisar, pot să-i aparţină mai multe directorate generale.
• activitatea sa este susţinută de un departament administrativ numit Direcţii generale, pe scurt DG (servicii administrative) în număr de 24 (18 direcţii generale politice şi 6 direcţii pentru relaţii externe) identificat printr-un număr
de la I la XXIV. După 2000, identificate prin abrevierea numelor acestora, astfel:
–ECFIN Afaceri economice şi financiare;
– ENTRE Întreprinderi;
–COMP Concurenţă;
–EMPL Ocuparea locurilor de muncă şi politici sociale;
–AGRI Agricultură;
– TREN Transporturi şi energie;
– ENV Mediu;
–RTD Cercetare;
–INFO Societate informaţională;
–FISH Pescuit;
– MARK Piaţă internă;
–REGIO Politică regională;
– TAXUD Fiscalitate şi uniune vamală;
–EAC Educaţie şi cultură;
–SANCO Sănătate şi protecţia consumatorilor;
–JAI Justiţie şi afaceri interne;
–RELEX Relaţii externe;
–TRAD Comerţ;
–DEV Dezvoltare;
– ELARG Extindere;
–SCR Serviciul comun al relaţiilor externe;
– ADMI Personal şi administraţie;
–BEDG Buget;
–AUDIT Control financiar;
În structura Comisiei Europene mai intră:
• Grupuri de lucru, alcătuite din membrii comisiei;
• Cabinete conduse de un şef de cabinet care are în componenţa sa 5 consilieri;
• Secretariatul general al Comisiei, care include:
– un serviciu juridic;
–biroul purtătorului de cuvânt;
–biroul Ajutor Umanitar;
–grupul de consilieri politici;
– serviciul de traducere;
–biroul unit de interpretări şi conferinţe;
–biroul pentru publicaţii oficiale ale Comunităţilor europene;
– biroul de audit intern;
–oficiul statistic, ş.a.
Statutul:
• 1. Independenţă
– Deşi în ansamblu, membrii, sunt propuşi de guvernele lor, ei nu depind de acestea.
– Ei sunt aleşi „din raţiuni de competenţă generală” şi trebuie să ofere „toate garanţiile de independenţă”, conform articolului 213 CE.:
– eurocomisarii:
• nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională, remunerată sau neremunerată;
• nu au dreptul să exercite vreo influenţă asupra celorlalţi membri ai Comisiei în îndeplinirea atribuţiunilor ce le sunt conferite.
– În temeiul principiului „delegării de competenţă”, fiecare Comisar european poate fi abilitat să preia, în numele şi sub controlul său, măsuri de gestiune sau de administrare.
– Nimic nu-i împiedică pe aceştia să fie angajaţi politic, aşa cum se întâmplă de fapt. . „Un frumos exemplu de echilibru … sau de coabitare optimă”
– Mandatul poate fi întrerupt, fie colectiv, fie individual;
• întreruperea colectivă se realizează prin votul unei moţiuni de cenzură,
• întreruperea individuală se realizează prin decesul persoanei, prin demisie, voluntară sau din oficiu, CJCE fiind sesizată de către Consiliu sau de către Comisie
– Comisarii se bucură de imunitate diplomatică, aceasta poate fi ridicată chiar de către Comisie. În 15 februarie 2000, Comisia i-a ridicat imunitatea diplomatică comisarului Edith Cresson
• 2. Responsabilitatea
– Comisia este responsabilă în mod colectiv în faţa Parlamentului. Parlamentul o poate forţa să demisioneze prin votul unei moţiuni de cenzură, dacă sunt întrunite două treimi din sufragiile exprimate şi de majoritatea absolută a votanţilor;
Funcţionarea:
• Aspectul unui guvern:
– funcţionează pe principiul colegialităţii
– şi se reuneşte o dată pe săptămână, miercurea sau ori de câte ori o consideră necesar preşedintele sau unul dintre membri, cu excepţia sesiunilor plenare ale Parlamentului European, când Comisia se reuneşte de regulă la Strasbourg;
– Asistenţa este obligatorie
– ordinii de zi este în sarcina Secretariatului general, prin grefa acestuia.
– Hotărârile sunt luate în prezenţa majorităţii membrilor.
– Reuniunile nu sunt publice,
– iar dezbaterile sunt confidenţiale.
• Deciziile se iau de către grupuri de comisari, numite „colegii”, care sunt formate dintr-un număr mai mare sau mai mic de comisari, în funcţie de domeniul respectiv
• Şedinţele sunt plenare când problemele sunt importante iar când problemele sunt mai puţin importante şedinţele sunt reuniunea şefilor de cabinet.
• Există 2 proceduri speciale, pentru desfăşurarea şedinţelor:
– procedura scrisă, în care fiecare comisar face propuneri necesare pe care le comunică celorlalţi comisari,
– procedura delegării, în care un comisar poate acţiona în numele altuia pentru probleme de gestiune sau administrare, folosind sistemul mandatării
• Toate documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în toate limbile statelor membre ale CE, care sunt limbi oficiale.
Competenţe:
• „Paznicul tratatelor” sau „gardianul tratatelor”; misiunea de supraveghere a tratatelor comunitare a fost prima formulată în articolul 211-1 CE; şi de control,
• Forţă de iniţiativă legislativă; adică are putere de decizie asupra aplicării tratatului; „Comisia propune, Consiliul decide”.
• Actele comunitare sunt adoptate pe baza propunerii venite din partea Comisiei.
• Consiliul şi Parlamentul pot solicita Comisiei să iniţieze o procedură legislativă.
Competenţe specifice:
• poate să facă recomandări în privinţa politicii economice;
• să supravegheze datoria publică;
• să aibă putere de decizie în domeniile specifice prevăzute în tratate,
• elaborează proiectul preliminar
Puterea de execuţie şi „comitologia”; conform articolului 202 CE, prevede fără excepţie:
– Consiliul va conferi Comisiei competenţele de execuţie a regulamentelor pe care le stabileşte, modalităţile de aplicare fiind fixate printr-o decizie numită „Comitologie”, emisă în data de 13 iulie 1987
Comisia Europeană este în măsură:
– să elaboreze regulamente,
– să emită directive şi
– să adopte decizii.
Putere de gestionare: adică Comisia administrează bugetul Uniunii,
Atribuţii de negociere: negocieri comerciale, de asociere şi de aderare;
Clauzele de apărare
• Comisia se pronunţă asupra cererilor statelor membre care doresc să beneficieze de acest tip de clauză care în mod excepţional permite o derogare provizorie de la regulile în vigoare, derogări acordate foarte rar.
Competenţe internaţionale
• negociază acorduri tarifare sau comerciale, simbolizează din ce în ce mai mult Uniunea Europeană; preşedintele Comisiei, apare tot mai des ca preşedinte al Europei, ceea ce este din punct de vedere juridic, eronat.
XII.2.1.4. Parlamentul European
Modalitatea de alegere
• Până în anul 1979 Parlamentul era compus din 198 de membri, care erau desemnaţi de parlamentele naţionale
• Între anii 1979 şi 1994, Parlamentul European a fost ales o dată la cinci ani, simultan în toate ţările Uniunii, alegeri care au desemnat 567 de deputaţi din cele douăsprezece ţări, astfel:
– Germania 99 locuri
– Franţa, Marea Britanie, Italia câte 87 locuri
– Spania 64 locuri
– Ţările de Jos 31 locuri
– Belgia, Grecia, Portugalia câte 25 locuri
– Danemarca 16 locuri
– Irlanda 15 locuri
– Luxemburg 6 locuri
• După anul 1995, numărul total al reprezentanţilor aleşi este de 626 de deputaţi, o dată cu admiterea Suediei, Austriei şi Finlandei:
– Suedia 22 locuri
– Austria 21 locuri
– Finlanda 16 locuri
• Prin Tratatul de la Amsterdam s-a adăugat la articolul 189 un aliniat nou (2) în sensul că: „Numărul membrilor Parlamentului European nu poate să depăşească şapte sute” iar prin
Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, a fost înlocuit articolul 189 alin. (2), în sensul că numărul membrilor Parlamentului nu poate să depăşească 732.
• Pentru mandatul 2004-2009, numărul total al reprezentanţilor în Parlamentul European este egal cu numărul reprezentanţilor specificat în articolul 190 (2) CE şi în articolul 108 (2)
EURATOM, plus numărul reprezentanţilor noilor state membre ce rezultă din tratatele de aderare semnate cel târziu la 1 ianuarie 2004. În cazul în care numărul de reprezentanţi este mai
mic de 732, se va aplica o corecţie proporţională la numărul de reprezentanţi ce urmează a fi aleşi în fiecare stat membru, în aşa fel încât numărul total să fie cât mai apropiat de 732, fără
ca numărul total de reprezentanţi care urmează să fie aleşi în fiecare stat membru să fie mai mare decât cel prevăzut în articolul 190 (2) CE şi articolul 108 (2) EURATOM pentru mandatul
1999-2004.
– Germania 99
– Marea Britanie, Franţa, Italia 72
– Spania şi Polonia 50
– România 30
– Olanda 25
– Grecia, Belgia, Portugalia 22
– Cehia şi Ungaria 20
– Suedia 18
– Bulgaria şi Austria 17
– Slovacia, Danemarca şi Finlanda 13
– Irlanda şi Lituania 12
– Letonia 8
– Slovenia 7
– Estonia, Cipru şi Luxemburg 6
– Malta 5
– TOTAL 732 locuri
Desemnarea
• Nu este prevăzută o procedură unică de alegere pentru reprezentanţi,
• Predomină cadrul naţional, se votează, în funcţie de stat, de joi până duminică. Întâlnim diferite tipuri de scrutin folosite de statele membre, în funcţie de ţară, astfel:
– toate statele utilizează scrutinul proporţional, cu un singur tur;
– putem avea regula majorităţii la un tur de scrutin, sau scrutinul uninominal de circumscripţie: Marea Britanie (până în 1999);
reprezentarea proporţională pe circumscripţii:
– naţionale: Austria, Danemarca, Franţa, Grecia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi Suedia;
– regionale: Belgia, Irlanda, Italia şi Marea Britanie de acum în acolo;
– sau formule intermediare alese de: Germania şi Finlanda.
• Mult timp stabilirea electoratului s-a supus principiului naţionalităţii, doar autohtonii aveau dreptul să participe la alegeri europene în propria lor ţară, excepţii făcând Belgia, Irlanda, Italia şi Olanda.
• A fost înlăturat criteriul de reşedinţă, o dată cu Tratatul privind Uniunea Europeană, care dă dreptul oricărui cetăţean al UE, care trăieşte într-un stat membru, dar nu este originar din acesta, la drept de vot şi
de eligibilitate în aceleaşi condiţii ca şi nativii statului respectiv.
Statutul
• Mandatul:
– durata de 5 ani,
– poate fi cumulat cu mandatul parlamentar naţional, dar el este interzis pe plan naţional;
• Sunt prevăzute incompatibilităţi în caz de apartenenţă la un guvern, la Comisie, la CJCE, sau la Curtea de Conturi;
• Fiecare stat este liber să completeze lista cu interdicţii suplimentare;
• privilegii şi imunităţi, se asigură protecţia deputaţilor pentru orice opinie sau vot exprimat în exercitarea funcţiei,
• Imunitatea se aplică pe „perioada unei sesiuni”, sesiune care durează un an, fără întrerupere pe toată durata mandatului;
• Indemnizaţiile diferă de la o ţară la alta destul de mult, de aceea s-a luat măsura stabilirii progresivă a unui sistem de compensaţii.
Organizare
• Structurile interne:
– Preşedintele Parlamentului,
– Biroul Parlamentului,
– Conferinţa preşedinţilor,
– Conferinţa preşedinţilor comisiilor,
– Conferinţa preşedinţilor Delegaţiilor,
– Grupurile politice parlamentare GPP.
• În desfăşurarea activităţii este asistat de 14 vicepreşedinţi care îl pot înlocui şi de 5 chestori care au sarcini administrative şi financiare.
• Preşedintele poate delega vicepreşedinţilor orice funcţie.
• Biroul Parlamentului este compus din:
– Preşedinte,
– 14 vicepreşedinţi,
– 5 chestori (care au numai un vot consultativ),
• Chestorii îndeplinesc:
– sarcini administrative,
– financiare cu privire la deputaţi, în conformitate cu directivele adoptate de Birou.
• Conferinţa preşedinţilor este compusă din:
– Preşedintele Parlamentului
– Preşedinţii grupurilor politice,
– Neînscrişii pot fi reprezentaţi de doi delegaţi dar fără drept de vot.
• Atribuţiile:
– îndeplineşte competenţele specifice relaţiilor cu celelalte organe şi instituţii ale UE, precum şi cu Parlamentele naţionale ale statelor membre, cu ţările terţe, instituţii şi organizaţii
extracomunitare;
– decide asupra organizării lucrărilor Parlamentului şi a chestiunilor aferente programului legislativ;
– stabileşte proiectul ordinii de zi a sesiunilor parlamentare;
– stabileşte componenţa şi competenţa comisiilor şi comisiilor de anchetă, ale comisiilor parlamentare mixte, delegaţiilor permanente şi ad-hoc;
– decide repartiţia locurilor în sala de şedinţă;
– autorizează rapoartele de iniţiativă;
– face propuneri Biroului Parlamentului cu privire la problemele administrative şi bugetare ale grupurilor politice.
• Conferinţa preşedinţilor comisiilor.
– Compusă din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare este condusă de un preşedinte ales de comisie. Poate să facă recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la
lucrările comisiilor şi la stabilirea ordinii de zi a sesiunilor parlamentare.
• Conferinţa preşedinţilor delegaţiilor,
– Compusă din preşedinţii tuturor delegaţiilor interparlamentare permanente. Poate să facă recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la activitatea delegaţiilor.
Comisiile Parlamentului European:
• Comisiile permanente:
– Sunt constituite de Parlament la propunerea Conferinţei preşedinţilor
– Sunt aleşi în prima sesiune a Parlamentului pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.
– În prezent aceste sunt în număr de 20:
• Comisia afacerilor externe,
• Comisia pentru dezvoltare,
• Comisia pentru comerţul internaţional,
• Comisia pentru bugete,
• Comisia afacerilor economice şi monetare,
• Comisia de control bugetar,
• Comisia pentru muncă şi afaceri sociale,
• Comisia pentru mediu, sănătate publică şi securitate alimentară,
• Comisia pentru industrie, cercetare şi energie,
• Comisia pentru piaţa interioară şi protecţia consumatorilor,
• Comisia pentru transport şi turism,
• Comisia pentru dezvoltare regională,
• Comisia pentru agricultură,
• Comisia pentru pescuit,
• Comisia pentru cultură şi educaţie,
• Comisia pentru afaceri juridice,
• Comisia libertăţilor civile, justiţiei şi afacerilor interne,
• Comisia pentru drepturile femeii,
• Comisia petiţiilor,
• Comisia pentru afaceri constituţionale.
• Atribuţiile, componenţa şi mandatul sunt fixate când sunt constituite (dar maxim de 12 luni, cu posibilitatea de prelungire) de Parlament.
• Comisiile de anchetă constituite tot de Parlament dar la cererea unui sfert din numărul deputaţilor, cu scopul de a examina acuzaţiile aduse:
– fie instituţiilor sau organelor comunitare,
– fie administraţiei publice ale unui stat membru,
– fie persoanelor mandatate, de infracţiune la dreptul comunitar sau de rea administrare în aplicarea acestuia;
Grupurile politice:
• Deputaţii se grupează după afinităţile politice,
• S-au constituit 8 grupuri politice, care sunt constituite în temeiul criteriilor politice
• GPP-urile sunt constituite potrivit convingerilor politice ale parlamentarilor şi nu după criteriul apartenenţei lor la statele membre,
• face ca un parlamentar european să nu poată face parte, în acelaşi timp, din mai multe grupuri politice.
• În 2009-2013, al şaselea Parlament European, este format din următoarele 8 grupuri politice (la data de 1 noiembrie 2004):
– PPE-DE grupul Partidului popular european (democraţi-creştini) şi Democraţii europeni 268
– PSE grupul Partidului socialiştilor europeni 202
– ALDE grupul Alianței Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa 88
– ECO-ALE grupul ecologiştilor (verzilor) /Alianţa Liberă europeană 42
– CSE-SEN grupul confederaţia stângă unită europeană / stânga verde nordică 41
– UEN grupul Uniunea pentru Europa naţiunilor 27
– IND-DEM grupul Democraţie şi Independenţă 36
– NA grupul celor Neînscrişi /neafiliaţi. 28
– Total (componenţa Parlamentului European) 732
• Începând cu anul 2007, UE s-a mărit cu încă două state, numărând 785 de europarlamentari, şi anume cu:
• România cu 35 de membri/europarlamentari,
• Bulgaria cu 18 membri/europarlamentari.
• Începând cu 1 iulie 2013, UE a ajuns la 28 de state după aderarea Croației
• În 2009-2014, al şaptelea Parlament European, este format din următoarele 8 grupuri politice (la data de 1 iunie 2009):
– PPE grupul Partidului popular european (democraţi-creştini) 271
– S&D grupul Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților 190
– ALDE grupul Alianței Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa 85
– ECO-ALE grupul ecologiştilor (verzilor) /Alianţa Liberă europeană 58
– ECR grupul Conservatorii și Reformiștii Europeni 53
– EUL-NGR grupul Stânga Unită Europeană–Stânga Verde Nordică 34
– EFD grupul Europa Libertății și Democrației 33
– NA grupul celor Neînscrişi /neafiliaţi. 30
– Total (componenţa Parlamentului European) 754
2. Autoritatea bugetară
• Parlamentul poate respinge în întregime bugetul comunitar, solicitând Consiliului un nou proiect de buget.
Participarea la autoritatea decizională.
• În practica decizională a Parlamentului şi Consiliului, sunt utilizate trei proceduri legislative:
– A. Accesul la co-decizie:
• prin care se instaurează o adevărată împărţire a puterii legislative între Parlament şi Consiliu”, care se exercită în următoarele domenii:
– Piaţa internă europeană;
– Mediu;
– Programele-cadru de cercetare;
– Consumatori;
– Reţele transeuropene;
– Sănătate,
– anumite aspecte ale culturii şi educaţiei;
• Comitetul de conciliere, este alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului, la care participă şi Comisia;
– B. Procedura consultării:
• Comisia adresează propunerea sa simultan Parlamentului şi Consiliului.
• Consiliul consultă oficial Parlamentul şi Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, care dau avize.
• În unele situaţii consultarea este obligatorie, în altele facultativă.
– C. Procedura avizului conform.
• Consiliul trebuie să obţină avizul conform al Parlamentului înainte de a adopta unele decizii importante.
• Procedura este similară cu cea a consultării, cu unica deosebire că Parlamentul nu poate amenda o propunere, ci numai să o accepte sau să o respingă
în întregime.
• Acceptarea denumită:
– aviz conform se face cu majoritatea absolută a voturilor
– conţinutul avizului conform este obligatoriu pentru instituţia care trebuie
– să îl solicite conform Tratatelor.
Rolul politic
• Vocea democratică a Uniunii
• Parlamentul European exercită o funcţie motrice în procesul unificării europene, el este locul dezbaterilor şi stimulării politice. Corectează tentaţiile birocratice ale
Comisiei şi stimulează Consiliul, căruia îi hotărăşte programul atât la începutul cât şi la sfârşitul fiecărei preşedinţii semestriale.
• Joacă rolul de „vox populi” pentru Uniunea Europeană.
• Reprezintă „mediatorul”, însărcinat să primească plângerile cetăţenilor.
• Organizează audierile publice.
• Este deschis asociaţiilor, mişcărilor cetăţeneşti şi reprezentanţilor unor interese
• Parlamentul întreţine relaţii cu Parlamentele ţărilor exterioare Uniunii, prin intermediul delegaţiilor interparlamentare.
• În cazul şedinţelor solemne Parlamentul European primeşte şefi de stat care prezintă discursuri.
• Parlamentul European nu poate fi confundat cu un parlament naţional din cadrul sistemului parlamentar clasic.
XII.2.2. Instituţii de control legislativ şi administrativ
XII.2.2.1. Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene
• „CJCE asigură respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
• între CJCE şi judecătorii naţionali nu există raporturi ierarhice, ci raporturi şi proceduri de cooperare, instituţia respectivă nu constituie o „jurisdicţie supremă”
• atribuţie principală să asigure respectarea legii în raporturile comunitare.
Organizarea.
• Curtea de Justiţie este formată din:
– 27 de judecători asistaţi de
– 8 avocaţi generali.
Judecătorii:
• sunt aleşi dintre persoanele care au o competenţă juridică recunoscută, conform articolului 167 din Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană.
• dovedesc un caracter onest şi integru,
• sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre
• Nu a fost impusă nici condiţia unei naţionalităţii şi nici o repartiţie anume, tocmai pentru a le asigura independenţa în raporturile cu instituţiile europene, a căror activitate, sunt chemaţi să o
analizeze
• depun un jurământ că îşi vor îndeplini mandatul în mod corect şi imparţial şi că vor păstra secretul profesional (al deliberărilor)
• pe parcursul exercitării mandatului, judecătorii şi avocaţii-generali se bucură de privilegii şi imunităţi, pentru a le asigura independenţă în desfăşurarea activităţii lor
• judecătorii nu pot deţine vreo funcţie şi nu se pot angaja în vreo profesie, remunerată sau neremunerată, numai dacă o dispensă excepţională se acordă pentru îndeplinirea funcţiilor didactice
şi de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului
• mandat de şase ani, care poate fi reînnoit
• la fiecare trei ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor, şase judecători sau şapte şunt înlocuiţi alternativ
• Judecătorii Curţii desemnează prin vot secret, dintre ei un preşedinte al Curţii pentru o perioadă de trei ani, perioadă care poate fi reînnoită.
Preşedintele:
• conduce lucrările Curţii şi administraţia Curţii;
• încredinţează cauza unei Camere a Curţii;
• prezidează dezbaterile şi deliberările;
• desemnează judecătorul-raportor pentru fiecare cauză;
• stabileşte termenele pentru cauze, şi a datelor de începere a procedurii orale
• poate fi reales pentru un nou mandat de trei ani
• alegerea se face în momentul în care are loc înlocuirea legală periodică a judecătorilor prin vot secret, cu o majoritate absolută. În caz de egalitate/balotaj, se alege judecătorul mai în vârstă.
• poate fi asistat de raportori-asistenţi
• Curtea desemnează preşedinţii Camerelor şi un prim-avocat general. Preşedinţii camerelor sunt desemnaţi pentru o perioadă de un an.
Referenţii
• Fiecare judecător şi fiecare avocat general este asistat de doi referenţi jurişti studiază şi pregătesc dosarele.
Competenţa Curţii.
• competenţa Curţii nu este de drept comun, ci este conform articolului 183, CEE „o competenţă de atribuţie”,
• în mod expres Tratatul „circumscrie competenţele Curţii numai la cele atribuite prin dispoziţiile textului”.
• Conform articolului 183, CEE, celelalte litigii rămân în „competenţa tribunalelor sau curţilor statelor membre”.
• este instanţa juridică supremă a Comunităţilor,
• asigură respectarea principiilor generale de drept şi drepturile fundamentale ale persoanei.
• Hotărârile sale nu pot fi deferite nici unei alte instanţe superioare
• Jurisdicţiile naţionale se adresează Curţii de la Luxemburg cu probleme referitoare la:
– interpretarea dreptului comunitar
– validitatea actelor Consiliului şi ale Comisiei Europene
Funcţiile CJCE mai importante:
• A. Jurisdicţională, acţionând:
– ca o curte constituţională, când interpretează Tratatele comunitare;
– ca o curte administrativă, când se pronunţă cu privire la legalitatea deciziilor instituţiilor comunitare;
– ca o instanţă civilă, când judecă recursurile în daune interese.
• B. Consultativă, acţionând:
– emiţând avize cu privire la propunerile de revizuire a Tratatelor şi cu privire la compatibilitatea acordurilor externe ale Comunităţii cu Tratatele comunitare.
• Marea Cameră – se reuneşte la cererea unui stat sau a unei instituţii parte la un proces, sau pentru cauze complexe sau importante.
• Camere constituite din cinci sau trei judecători, în raport cu importanţa litigiilor supuse judecăţii
• Preşedinţii Camerelor de 5 judecători, sunt aleşi pentru un mandat de 3 ani,
• Preşedinţii Camerelor de 3 judecători, sunt aleşi pentru un mandat de 1 an; Regula o reprezintă şedinţele plenare, iar excepţia şedinţele în Camerele specializate.
• Este singura instituţie de jurisdicţie comunitară care funcţionează permanent şi emite hotărâri care nu pot fi recurate în faţa altei instanţe de judecată.
• 27 judecători aleşi cel puţin unu din fiecare stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pe un mandat de 6 ani, reînnoibil
• Judecătorii sunt numiţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii de la Curtea de Justiţie şi a alegerii Preşedintelui (mandat de 3 ani reînnoibil) şi în privinţa organizării Camerelor, se aplică
aceeaşi procedură.
• Singura diferenţă se referă la faptul că Tribunalul nu are avocaţi generali (aşa cum Curtea de Justiţie are 8), rolul acestuia fiind îndeplinit de unul din judecători, atunci când este necesar
• Când se judecă în plen, numirea avocatului general este obligatorie.
• Judecătorii funcţionează în Camere compuse din 5 sau 3 judecători sau în anumite cazuri de 1 judecător.
• Poate să hotărască în Marea Cameră sau în plen asupra acţiunilor importante
• Are Grefă proprie, grefierul fiind numit de judecători pentru un mandat de şase ani, are rolul de natură jurisdicţională, pe lângă direcţia serviciilor administrative a Curţii.
Competenţa:
• Tribunalul preia competenţele conferite Curţii de Justiţie, pronunţându-se în primă instanţă asupra următoarelor forme de recurs:
– oricărui recurs în anulare: împotriva actelor instituţiilor comunitare, formulate de o persoană fizică sau juridică;
– recurs în carenţă: formulat de către o persoană fizică sau juridică, împotriva inacţiunilor instituţiilor comunitare;
– recurs în reparaţie, care tinde să repare daunele cauzate de un act;
– recursul în materie de răspundere contractuală, pentru litigii cu privire la contractele de drept public sau privat produse de Comunitate, dacă în contractele respective există o
clauză compromisorie.
– recursul în materie de funcţie publică, pentru litigii între Comunitate şi funcţionarii şi agenţii săi.
– recursul formulat împotriva Comunităţii Europene de persoane fizice sau juridice din spaţiul comunitar.
• Tratatul de la Nisa introduce în competenţa TPI, recursurile în interpretare.
• Răspunzând unui sistem cu două grade de jurisdicţie, toate cauzele judecate în primă instanţă de Tribunal pot face obiectul unui recurs în faţa Curţii de Justiţie, nu intră în competenţa TPI,
acele recursuri care implică statele membre.
• În caz de incompetenţă sau de neconformitate, de abuz de putere sau de violare a unor principii, deciziile TPI, pot fi atacate prin introducerea unui
recurs la Curtea de justiţie a Comunităţii Europene în termen de două luni. Curtea are puterea să stabilească definitiv, dacă litigiul poate fi judecat.
• Tot Tratatul de la Nisa, pentru a descongestiona TPI a creat camere jurisdicţionale (de judecată), constituind noi tribunale specializate pe diverse
domenii, a căror decizii pot face obiectul unui recurs în TPI.
• Comisia a propus până în prezent crearea unui Tribunal pentru contenciosul funcţiei publice şi un Tribunal al brevetului comunitar.
• Prin Tratatul de la Nisa, la data de 2 noiembrie 2004, Consiliul Uniunii Europene a adoptat o Decizie prin care s-a instituit Tribunalul Funcţiei Publice a
UE, instituţie specializată, cu sediul la Luxemburg, în sediul Tribunalului de Primă Instanţă.
• Are rolul de a prelua o parte din atribuţiile TPI şi anume pe cele care conferă competenţe în ceea ce priveşte judecarea disputelor dintre UE şi
funcţionarii săi publici.
Componenţa
• 7 judecători numiţi la sfârşitul lunii iulie 2005, dată când a devenit operaţional, pentr-un mandat de şase ani reînnoibil.
• aleşi din rândul specialiştilor recunoscuţi în domeniul dreptului comunitar, în aşa fel încât să fie reprezentate cât mai multe sisteme de drept din Europa.
• Deciziile luate de Tribunalul Funcţiei Publice, sunt luate cu votul majorităţii simple a membrilor
• Din rândul lor judecătorii îşi aleg un preşedinte pentru un mandat de trei ani reînnoibil.
• Rolul său este de a reduce volumul de lucru al TPI precum şi durata proceselor.
XII.2.2.4. Curtea Europeană de Conturi a CE
• Membrii Curţii trebuie „să dovedească onestitate, integritate şi independenţă în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin”.
• Membrii Curţii sunt numiţi cu unanimitatea membrilor Consiliului, după o consultare a Parlamentului European, datorită importanţei răspunderilor ce le revin membrilor Curţii;
• Mandatul membrilor Curţii de Conturi este pe o perioadă de şase ani, care poate fi reînnoit, astfel: în scopul asigurării continuităţii în îndeplinirea atribuţiilor Curţii, la primele numiri, prin tragere la sorţi (metodă
folosită şi la Curtea de Justiţie şi la tribunalul de Primă Instanţă) patru din cei 25 de membri ai Curţii primesc un mandat limitat la patru ani.
• desemnează dintre ei un preşedinte pentru un mandat de trei ani, mandat care poate fi reînnoit;
• membrii Curţii pe toată perioada mandatului, nu pot exercita alte activităţi, remunerate sau neremunerate (aceste reguli sunt similare celor prevăzute pentru judecătorii Curţii de justiţie şi a Tribunalului de Primă
Instanţă)
Structura Curţii de Conturi:
• 1. Preşedinţia (despre care am vorbit mai sus),
• 2. Grupe de audit, pe domenii, alcătuite din 5-6 membri conduşi de acelaşi decan (gr. de audit I- politici agricole; gr. de audit II – politici structurale şi interne; gr. de audit III – acţiuni externe; gr. de audit IV – Resurse
proprii, activităţi bancare, cheltuieli de funcţionare, instituţii şi organisme comunitare);
• 3. Grupe coordonare, evaluare, asigurare, dezvoltare (CEAD), cu misiunea de a elabora metodologia de audit şi formare, asigurare, calitate; coordonarea procedurilor de întocmire a rapoartelor; alte servicii
profesionale de asistenţă;
• 4. Comitetul administrativ, alcătuit din 5 membri conduşi de un preşedinte şi cinci membri supleanţi, fiind competent să pregătească dosarele de natură administrativă care necesită o decizie a Curţii de Conturi;
• 5. Secretariatul general, este condus de Secretarul General; are responsabilităţi în domeniul resurselor umane, informatică şi telecomunicaţii, finanţele şi administraţia Curţii, serviciul de traduceri.
Competenţele Curţii de Conturi
• Deşi poartă numele de Curte, nu este o Curte, deoarece nu are un caracter jurisdicţional.
Controlul gestiunii:
• verifică cheltuielile şi veniturile Comunităţii şi a altor organisme;
• verifică documentele Comunităţii care gestionează venituri şi cheltuieli, precum şi a celor din statele membre;
• Dacă operaţiunile de control sunt efectuate în statele membre, Curtea „va coopera cu serviciile naţionale competente.”
Asistenţa
• Rezultatul controlului efectuat de Curtea de Conturi se consemnează într-un Raport anual.
• Raportul anual se întocmeşte în urma „încheierii fiecărui exerciţiu financiar”. Raportul se transmite celorlalte instituţii comunitare, care sunt în măsură să formuleze răspunsuri şi observaţii
• La Raport se ataşează răspunsurile şi observaţiile şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, publicat anual, transmis până cel mai târziu la 30 noiembrie;
• Mai există un Raport special pentru CECO, dar el nu se publică din motive de confidenţialitate;
• Pe baza acestui Raport al Curţii de Conturi, Parlamentul European acordă Comisiei Europene „descărcarea bugetară”, certificându-se dacă este cazul: „buna gestionare financiară” a instituţiilor europene.
• Funcţia consultativă: Actele Curţii de conturi nu pot face obiectul unui recurs în anulare în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
XII.2.2.5. Mediatorul European
• Prin Tratatul de la Maastricht a fost creată instituţia Mediatorului european, ca un intermediar între cetăţenii europeni şi autorităţile europene
• Este competent să primească plângeri ale cetăţenilor europeni, ale întreprinderilor şi instituţiilor europene şi ale oricărei peroane rezidente sau domiciliate legal într-un stat membru al UE precum şi să conducă ancheta ca urmare a
acestor plângeri.
Funcţiile:
• contribuie la dezvăluirea cazurilor de rea administrare în acţiunea instituţiilor şi organelor comunitare, cu excepţia CJCE şi a TPI în exerciţiul funcţiilor lor jurisdicţionale, şi face recomandări în scopul remedierii neregulilor
constatate (încercând soluţia amiabilă).
Plângerile:
• trebuie să precizeze obiectul ei,
• identitatea persoanei (care poate cere să rămână confidenţială)
• trebuie depuse în termen de 2 ani de la data la care faptele au fost cunoscute de persoana care se plânge
• trebuie să fie precedată de demersuri administrative pe lângă instituţiile sau organele reclamate
• plângerile prezentate Mediatorului nu întrerup termenele de recurs în procedurile jurisdicţionale sau administrative.
Organizarea instituţiei.
• Mediatorul este numit de Parlamentul European
• pentru un mandat de 5 ani care poate fi reînnoit, din personalităţile care sunt cetăţeni europeni, care oferă toate garanţiile de independenţă
• îşi încetează funcţiile o dată cu terminarea mandatul sau prin demisie voluntară ori demisie din oficiu.
• la intrarea în funcţie, îşi ia un angajament solemn în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii europene
• este asistat de un secretariat
• funcţionarii şi agenţii acestuia beneficiază de unele privilegii şi imunităţi acordate funcţionarilor instituţiilor comunitare:
– ei sunt detaşaţi în interes de serviciu, cu garanţia deplinei reintegrări în instituţia lor de origine
• mediatorul european este asimilat judecătorilor Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
• Din 2001 fiecare instituţie dispune de un delegat pentru protecţia datelor, care cooperează cu acesta.
Statutul
• Atât controlorul, cât şi controlorul adjunct, trebuie să‑şi exercite funcţiile în deplină independenţă, neavând voie să exercite alte activităţi profesionale remunerate sau nu.
•
• Ei sunt asistaţi de un secretariat ai căror funcţionari şi agenţi sunt numiţi de Controlor.
Funcţiile de:
• consultare a instituţiilor şi organelor comunitare;
• soluţionare reclamaţiilor;
• efectuare de anchete;
• observare generală relativă la faptele noi;
• activităţi de cooperare europeană;
• determinare şi motivare a excepţiilor, garanţiilor, autorizaţiilor şi condiţiilor de prelucrarea datelor cu caracter personal;
• registru al prelucrării datelor cu caracter personal;
• control prealabil;
• control al transferului datelor cu caracter personal;
• intervenţie în procedurile judiciare (în căile de recurs);
• autoritate de control pentru EURODAC;
• gestiune internă.
XII.2.3. Organisme/ Organe şi Instituţii financiare
XII.2.3.1. Institutul Monetar European
• Obiectivul principal al BCE îl constituie menţinerea stabilităţii preţurilor, obiectiv realizat împreună cu băncile centrale ale statelor membre, cu care şi formează Sistemul European al Băncilor Centrale
(SEBC)
• Banca are un Consiliu al Guvernatorilor (similară cu Bundesbank), care se reuneşte cel puţin de zece ori pe an şi unde iau decizii cu majoritatea simplă a membrilor prezenţi, în caz de lipsă, se poate vota
prin teleconferinţă sau prin reprezentarea printr-un supleant
ca organ director:
• format din: membrii Comitetului Director şi Guvernatorii Băncilor Centrale naţionale ale statelor membre care participă la faza a treia de creare a UEM.
ca organ de reprezentare:
• are putere de decizie,
• elaborează şi implementează politica monetară a UE,
• emite instrucţiuni pentru băncile centrale naţionale,
• pregăteşte reuniunile Consiliului Guvernatorilor.
Banca are :
• 1.Comitet director, care are putere de decizie:
– se compune din:
• Preşedinte,
• Vicepreşedinte,
• patru membri numiţi prin acord comun de guvernele statelor membre
• trebuie să aibă naţionalitatea statelor membre comunitare,
• să fie personalităţi recunoscute în domeniul monetar şi bancar;
• Mandatul lor este de opt ani ne reînnoibil
• nu pot fi demişi din funcţie numai prin hotărârea Curţii de Justiţie, la cererea Consiliului
• 2.Consiliul General al BCE este organ executiv:
– reuneşte:
• Preşedintele,
• Vicepreşedintele BCE
• Guvernatorii Băncilor Centrale naţionale ale tuturor statelor membre
• nu are putere de decizie.
• Banca poate adopta:
– regulamente
– decizii
– recomandări şi avize,
– dar cea mai cunoscută este funcţia de gestionare a monedei unice europene.
– regulamentele şi deciziile Băncii, pot fi atacate pe calea recursurilor la Curtea de Justiţie.
• BCE este singura instituţie care emite bilete de bancă pentru monedă EURO.
XII.2.3.4. Banca Europeană de Investiţii (BEI)
• înfiinţată în anul 1958, „ca instrument bancar al Uniunii Europene”
• are personalitate juridică,
• membrii Băncii sunt statele comunitare
structura BEI
• este condusă de Consiliul Guvernatorilor (format din miniştrii de Finanţe ai statelor membre)
• administrată de Consiliul de Administrare (format din oficiali din statele membre)
• BEI consimte să împrumute anual aproape 20 de miliarde de ecu / euro, fonduri din care 85% sunt destinate Comunităţii
• în interiorul Uniunii, BEI, acordă aceste împrumuturi pentru obiective ca:
– modernizarea infrastructurilor din transporturi
– protejarea mediului înconjurător
– creşterea competitivităţii în diferite ramuri ale industriei
• în exteriorul Uniunii, BEI, acordă fonduri:
– pentru 112 ţări
– pentru 20 de colonii şi dominioane: Insulele Canare, Reunion, Azore
– pentru 70 de ţări din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP)
– pentru 12 ţări mediteraneene: Algeria, Cipru, Egipt, Iordania, Israel, Iugoslavia, Liban, Malta, Maroc, Siria, Tunisia, Turcia, care au semnat acorduri bilaterale cu UE,
– pentru 10 TECE, unde intervenţiile BEI le completează pe cele ale BERD: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria.
Când acordă sprijin UE în politicile adresate statelor terţe, BEI trebuie să fie mandatată de Consiliul Uniunii prin ECOFIN, pe baza hotărârilor Consiliului şi Parlamentului European
• in 11 decembrie 1992, şefii de stat şi de guvern au crearea unui Fond European de Investiţii FEI) al cărui obiectiv îl constituie garantarea unor finanţări pe termen lung ale infrastructurilor.
• Creditele BEI sunt destinate, în special:
– finanţării proiectelor de dezvoltare a reţelelor trans-europene de transporturi,
– telecomunicaţii,
– aprovizionare cu energie;
– pentru protecţia mediului;
– pentru creşterea competitivităţii internaţionale a industriei şi a întreprinderilor mici şi mijlocii.
Beneficiare ale acestor credite sunt:
• programele de sprijinire a dezvoltării ţărilor din Europa Centrală şi de Est (PHARE);
• ţările din fosta Uniune Sovietică (TACIS);
• ţările din Bazinul mediteranean;
• ţările din Caraibe şi Pacific ori Africa.
• BEI deţine 40% din capitalul Fondului de Investiţii (FEI).
• fondată în 1994
• cu scopul de a sprijini în special apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM)
• nu finanţează direct investitorii ci intervine pe piaţă cu fonduri proprii, ale BEI sau ale UE, prin intermediul capitalului de risc şi prin instrumente de garantare acordate instituţiilor
financiare ce oferă credite IMM-urilor.
• FEI reprezintă o formă de parteneriat public privat, activitatea sa fiind complementară cu cea a BEI cu care formează Grupul BEI. Preşedintele BEI este şi preşedintele Consiliului de
Coordonare a FEI.
• Are o structură tripartită a acţionariatului în care
– BEI – cca 60%,
– Comisia Europeană – 30% şi
– alte instituţii financiare europene - restul de 10%.
• Cuprinde un număr egal de producători, muncitori şi comercianţi, adică minimum 72 şi maximum 96 de membrii
• Membrii aleşi acţionează în calitate de persoane independente; care îşi aleg preşedintele şi biroul pentru un mandat de un an.
• compus din 102 reprezentanţi ai instituţiilor economice şi sociale din toate cele şase state fondatoare
• Comitetul Economic şi Social, de două ori pe an, se reuneşte, şi emite peste 200 de acte normative.
• Aceste acte normative sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene
• În prezent, numără 344 membrii, numiţi de guvernele celor 28 de state membre şi confirmaţi în funcţie de Consiliul UE, cu majoritate
calificată,
• pentru un mandat de 4 ani reînnoibil
• este condus de un preşedinte şi de doi vicepreşedinţi aleşi din rândul membrilor pentru un mandat de 2 ani:
– Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie au câte 24 de locuri,
– Polonia şi Spania 21,
– România 15,
– Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Grecia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Ungaria au câte 12 locuri,
– Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia câte 9,
– Cipru şi Luxemburg 6
– Estonia, Letonia şi Slovena câte 7
– Malta 5.
• Ca regulă generală, consultarea CESE de către Consiliu şi Comisie este obligatorie în următoarele domenii:
– în politica agricolă,
– în politica regională,
– în politica socială,
– în politica transporturilor şi de mediu,
– în privinţa liberei circulaţii a muncitorilor.
• În celelalte domenii cum sunt relaţiile externe şi chestiuni legate de politica socială sau dezvoltare tehnologică, Consiliu sau Comisia pot
solicita un aviz.
• XII.2.4.3. Comitetul Regiunilor al Uniunii Europene (CR)
•
•
• are acelaşi număr de membri 344 care poate fi modificat dar nu poate depăşii 350, numiţi cu majoritate absolută de Consiliul UE pe baza propunerilor statelor membre.
•
• Repartizarea locurilor care revin fiecărei ţări se face în funcţie de structura ei administrativă:
• land-uri,
• departamente,
• unităţi administrative cu regim lingvistic specific, etc., astfel:
– Belgia trebuie să asigure prezenţa în organismul comunitar cu 6 vorbitori de flamandă, 5 de franceză şi 1 de germană
– Spania asigură prezenţa prin 18 locuri pentru reprezentanţii comunităţilor autonome şi 4 pentru cei ai comunelor
– Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie 24
– România are 15 membri.
•
• Mandatul lor nu este imperativ, şi are o durată de patru ani, care poate fi reînnoită.
•
• Comitetul îşi alege un Preşedinte şi un Birou pe o perioadă de doi ani.
•
• Comitetul are sediul în capitala Belgiei, şi este compus:
• din grupări politice, ca şi Parlamentul, doar că aceste grupări politice numără patru grupări politice, în funcţie de grupurile politice cărora la aparţin membrii:
– Partidul Popular European (PPE)
– Partidul Socialist European (PSE)
– Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
– Coaliţia dintre Alianţa Liberă Europeană (ALE) şi Uniunea pentru Europa Naţiunilor (UEN).
• Lucrările se desfăşoară în 7 comisii permanente de specialitate (noua denumire a grupurilor de lucru) iar hotărârile sunt adoptate în plenul adunării. Acestea sunt:
– COTER – Comisia pentru politica de coeziune teritorială,
– ECOS - Comisia pentru politica economică şi socială,
– EDUC – Comisia pentru cultură şi educaţie,
– DEVE - Comisia pentru dezvoltare durabilă,
– CONS - Comisia pentru afaceri constituţionale şi guvernare europeană,
– RELEX – Comisia pentru relaţii externe,
– CFAA – Comisia pentru probleme financiare şi administrative.
•
•
• Tratatul de la Maastricht a prevăzut obligativitatea consultării CR în cazul propunerilor Comisiei referitoare la: educaţie; cultură; sănătate publică; reţele transnaţionale; coeziune economică şi socială.
•
• Iar Tratatul de la Amsterdam a lărgit sfera de activitate la: problemele privind angajarea în muncă; problemele sociale; mediul înconjurător; fondurile sociale; formarea profesională şi politica în transporturi.
•
• Comitetul poate emite decizii din proprie iniţiativă, dacă consideră că este necesar.
•
• Consultarea Comitetului este obligatorie în cazurile prevăzute de Tratat
•
• Hotărârea poate fi anulată de Curtea de Justiţie prin
•
• Cazurile de sesizare obligatorie se referă la acţiunile de încurajare a trei sectoare şi anume:
• 1. educaţie, tineret şi formare;
• 2. cultură;
• 3. sănătate publică,
•
• Putem spune că el are, rolul unui paznic al principiului subsidiarităţii.
•
• Pe lângă acest Comitet al Regiunilor, numeroase regiuni au deschis la Bruxelles birouri, delegaţii sau alte forme de reprezentare, cum sunt: regiuni franceze, spaniole sau germane.
XII.2.5. Organisme interinstituţionale
XII.2.5.1. Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO)
• Oficiul are un centru de pregătire pentru funcţionarii publici europeni denumită Şcoala Europeană de Administraţie
• cu rolul de a produce şi distribui toate tipurile de publicaţii ale Uniunii şi instituţiilor sale.
• Totodată gestionează cele mai importante servicii on-line ale UE cum sunt EUR- Lex, CORDIS, EU Bookshop.
• Există la ora actuală trei organisme descentralizate cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, şi anume:
• 1. CEPOL,
• 2. EUROPOL,
• 3. EUROJUST.
• Care sunt de fapt centre de coordonare la nivel european al unor reţele de informaţii şi experţi cu rolul de a facilita schimbul de informaţii, în vederea consolidării spaţiului de securitate, libertate şi justiţie în interiorul şi exteriorul
Uniunii Europene.
• Şi acestea au fost tratate mai sus, în alt capitol al lucrării (CAP. VI.3.).
TEST
1. Menţionaţi şi argumentaţi care este instituţia comunitară care conferă originalitate sistemului instituţional comunitar european
• ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
..................................................................................................................................................................................................................................................................................................
12. Mai multe Directoratele Generale pot aparţine unui singur eurocomisar?
• ............................................................................................................................................................................................................
13. Următoarele persoane enunţate mai jos, pot obţine un mandat parlamentar?
• a. Consiliul de Miniştri
• b. Comisia Europeană
• c. CJCE
• a. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. .............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• d. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• a. în şedinţe lunare
• b. în şedinţe în Camere specializate
• c. în camere de deliberare
• ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
.....................................................................................................................................................................................................................................................................
18. Curtea de Conturi Europeană a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare prin?
• a. Tratatul de la Nisa
• b. Tratatul de la Bruxelles
• c. Tratatul de la Roma
• a. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ...............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................…………….
• c. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• a. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• b. ..............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
• c. ........................................................................................ …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Capitolul XIII
Politicile la nivelul Uniunii Europene şi fondurile comunitare care le finanţează
XIII.1. Politicile la nivelul UE
• Politicile europene reprezintă un instrument de integrare destinat atingerii Uniunii economice între statele membre ale Comunităţii Europene
XIII.1.1.2. Din punctul de vedere al domeniului/sectorului de activitate la care se referă/aplică politica respectivă: XIII.1.1.2.1. Politici privind cetăţenii
• Putem să le clasificăm astfel:
• politici privind drepturile cetăţenilor şi apărarea acestora,
• politici legate de informare, audiovizual, cultură,
• politici de protecţie a consumatorilor.
• Mecanismul de asistenţă acordat de către UE statelor terţe este gestionat de către Comisia Europeană şi are la bază un dialog politic pentru menţinerea păcii, promovarea drepturilor omului, a
democraţiei şi a statului de drept.
• Asistenţa financiară din partea Uniunii este complementară ajutoarelor acordate de către statele sale membre. Astfel, UE şi statele membre furnizează 55% din ajutorul public pentru dezvoltare.
• Obiectivele urmărite pentru acordarea ajutorului sunt următoarele:
– lupta împotriva sărăciei,
– dezvoltarea economică,
– integrarea progresivă a ţărilor în curs de dezvoltare în economia mondială,
– lupta împotriva inegalităţilor.
• Aceste politici sunt:
– politica comercială comună,
– politica legată de ajutorul de dezvoltare,
– relaţii externe:
– AELS şi SEE,
– PECO/TECE,
– Zona Mediteraneană şi Orientul Mijlociu,
– Ţările asiatice,
– Ţările Americii de Nord,
– Ţările Americii Latine,
– CSI.
• Acest fond ajută la schimburile şi cooperarea cu ţările asociate, aflate în curs de dezvoltare – ACP (Africa, Caraibe şi Pacific); gestiunea acestui fond este autonomă, nefiind
cuprins în bugetul general al UE.
• a. .....................................................................................................................
• b. .....................................................................................................................
• c. .....................................................................................................................
• a. .....................................................................................................................
• b. .....................................................................................................................
• c. .....................................................................................................................
Capitolul XIV
Instrumente juridice comunitare
XIV.1. Actele juridice ale instituţiilor comunitare
XIV.1.1. Regulamentele
Regimul juridic al regulamentelor.
Definiţia:
• acte juridice care conform articolului 189 din Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană au aplicabilitate generală şi forţă obligatorie.
Pot fi adoptate:
• de Consiliul European,
• de Parlamentul European,
• de Comisia Europeană.
• de Banca Centrală Europeană în domeniul său de competenţă.
Categorii de regulamente:
• 1. regulamente adoptate de Consiliu UE (în principiu, Consiliul este instituţia abilitată /competentă de a adopta regulamente):
– cele care sunt adoptate de Consiliu singur, sau
– cele adoptate împreună cu Parlamentul European,
• 2. regulamente adoptate de Comisie:
– cele care sunt adoptate de Comisie şi, uneori, de Consiliul UE
Regulamentele:
• se publică obligatoriu în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, respectiv al UE
• data intrării în vigoare a regulamentelor este condiţionată de publicarea lor în JOUE.
• intră în vigoare la data menţionată chiar în textul lor, sau în a douăzecea zi de la data publicării.
• nu sunt retroactive, dar în unele situaţii, ele au retroactivat
Cât privesc condiţiile de fond, un regulament trebuie:
– să indice temeiul legal al adoptării sale;
–avizele care trebuie să fie obţinute (din partea Parlamentului, CES, CR etc.);
–îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză;
–motivare în fapt şi în drept pentru hotărârile luate.
XIV.1.2. Directivele
Regimul juridic al directivelor
• sunt acte juridice obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului pentru care sunt adoptate, dar care lasă la latitudinea autorităţilor naţionale cărora le sunt adresate, alegerea formei şi mijloacelor necesare
pentru atingerea respectivelor scopuri.
• Absenţa notificărilor sau prezentarea incompletă a acestei liste constituie o neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar.
• Când o directivă nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru, persoanele vătămate din această cauză, pot pretinde repararea daunelor încercate, statul în cauză având obligaţia de despăgubire potrivit
criteriilor stabilite în dreptul său intern în măsura în care sunt întrunite trei condiţii:
– 1. rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor;
–2. conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei;
– 3. existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele suferite de persoana lezată.
XIV.1.3. Deciziile
• Regimul juridic al deciziilor:
–sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează, pe care îi indică
–adopte decizii comune:
• Consiliul European
• Banca Centrală Europeană, care este în măsură să dispună publicarea deciziilor.
• Adresabilitatea lor:
–statelor membre;
–instituţiilor comunitare;
–persoanelor fizice sau juridice.
• Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora le sunt adresate unele obligaţii sau aplicarea unor sancţiuni.
• Caracteristicile deciziilor:
–nu cuprind reguli generale care să fie valabile „erga omnes”
–nu au caracteristicile legilor;
–au un caracter individual, fiind menţionaţi chiar în cuprinsul lor cei cărora li se adresează
–sunt numai acte administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat
• Deciziile trebuie notificate destinatarului, pentru intrarea lor în vigoare, nenotificarea lor nu duce la nevalidarea acestora, ci la situaţia de a nu fi opozabile, chiar dacă au fost publicate în JOCE.
• Aceste decizii intră în vigoare la data fixată sau în a douăzecea zi de la publicare, cu excepţia de mai sus.
• Acordurile mixte sunt supuse ratificării de organismele competente ale statelor membre
• Este un cod unic de identificare în baza oficială de date a Uniunii Europene, numită iniţial CELEX , actualmente inclusă în proiectul de dezvoltare a datelor
EUR-Lex şi creată în 1971 pentru uzul intern al Comisiei Europene. Din anul 1980 a devenit disponibilă şi publicului, fiind tradusă în mai multe limbi.
• Din anul 1992, este coordonată de către Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţiilor Europene EUR-OP. Pentru a simplifica procesul de căutare, a
fost creat portalul EUR-Lex, care se bazează tot pe CELEX.
• CELEX atribuie fiecăruia un număr de identificare unic, număr care este format din 9 până la 11 cifre şi litere, pe care îl plasează într-unul din cele 11
sectoare ale bazei de date.
• Sectoarele reprezintă un indiciu important privind tipul şi provenienţa actului. Astfel avem următoarele sectoare:
– legislaţia în vigoare, în sectoarele 1-4,
– propunerile şi recomandările legislative, în sectorul 5,
– jurisprudenţa, în sectorul 6,
– măsurile naţionale de implementare a legislaţiei, în sectorul 7,
– interpelările parlamentare, în sectorul 9,
– referinţe la modificări şi abrogări de acte, în sectorul 0,
– documente ale AELS, în sectorul E,
– documente publicate în seria C a Jurnalului Oficial, în sectorul C.
• ................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
• a. ................................................................................................................................................................................
• b. ................................................................................................................................................................................
• c. ................................................................................................................................................................................
• ................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................................................................
................................................................................................................................................
• a. 1985
• b. 1992
• c. 2007
Capitolul XV
Mijloacele de acţiune folosite de comunităţile europene
XV.1. Simbolurile Uniunii Europene
XV.1.1. Locuri simbol ale UE
• Amsterdam, s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, în 1997
• Atena, este oraşul în care a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria Uniunii şi anume documentul care marchează cea mai mare extindere din istoria Uniunii Europene care a avut loc la data de 16 aprilie 2003,
• Barcelona, locul unde au fost puse bazele Parteneriatului Euro-Mediteranean din 1995,
• Berlaymont, clădire guvernamentală din centrul Bruxellesului, cu o arhitectură deosebită – sub formă de stea construită din oţel şi sticlă, care s-a impus ca sinonim al executivului european; sediu al Comisiei Europene, aflată în Districtul
European.
• Bologna, sediul celei mai vechi universităţi din Europa (1088), celebră prin şcoala de drept roman ce funcţiona încă din secolul al V-lea şi studenţi precum Dante, Petrarca, Thomas Becket, Erasmus şi Copernic de unde şi numele „Bologna la dotta”
(Bologna cea învăţată);
• Bruxelles, sediul celor mai multe şi importante instituţii ale UE, dar şi al NATO; sediul Comisiei Europene, al Secretariatului Consiliului UE, Comitetului Economic şi Social, Comitetului Regiunilor, al unor comitete ale Parlamentului European şi a
numeroase agenţii europene;
• Clubul Crocodil, este denumirea dată unui grup de parlamentari europeni, care, in 1980, s-au întâlnit într-un restaurant din Strasbourg – Au Crocodile şi au pus bazele influentei Comisii parlamentare de Afaceri Instituţionale,
• Copenhaga, la Consiliul European din iunie 1993, s-au stabilit aşa numitele „Criterii de la Copenhaga”,
• Corfu, a avut loc reuniunea la nivel înalt al Consiliului European din iulie 1994,
• Essen, în 1994, Consiliul European a adoptat strategia de preaderare menită să pregătească ţările ce semnează acorduri de asociere cu UE
• Fontainebleau în 1984, cu ocazia Consiliului European, s-a ajuns la un acord în „problema britanică”, încheindu-se astfel o perioadă de tensiuni puternice între Marea Britanie şi Franţa.
• Frankfurt am Main, cel mai bogat oraş european, sediu al Băncii Centrale Europene, a numeroase bănci comerciale, al Bundesbank (Banca Centrală Federală), al uneia din cele mai importante burse din lume.
• Haga, capătă renume de centru internaţional de arbitraj şi negociere, devenind sediu al mai multor instituţii ale ONU: Curtea Internaţională de Justiţie (situată în Palatul Păcii), Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, Curtea Penală
Internaţională, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice; dar în 1969, s-a hotărât prima extindere din istoria Comunităţilor Europene prin includerea Danemarcei, a Marii Britanii şi a Irlandei şi se decide crearea unei Uniuni Economice şi
Monetare. Tot atunci s-au pus bazele unui mecanism cunoscut sub denumirea de Cooperarea Politică Europeană, îşi au sediul două organisme nou înfiinţate ale UE – Europol şi Eurojust.
• Helsinki, a avut loc Actul Final de la Helsinki din 1975, ocazie cu care statele membre ale Comunităţii Europene şi-au coordonat politica externă prin mecanismele Cooperării Politice Europene;
• Laeken, aici a avut loc în decembrie 2001, Consiliul European, care a adoptat o Declaraţie privind Viitorul Europei, prin care sunt puse bazele unei Convenţii
• Luxemburg, în districtul Kirchberg, se află sediul mai multor instituţii ale UE: Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă, Tribunalul Funcţiei Publice, Banca Europeană de Investiţii, Fondul european de Investiţii, Curtea de Conturi,
Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţii Europene; în 1986, aici s-a semnat AUE, primul document de revizuire a tratatelor fondatoare ale Comunităţii, iar în 25 aprilie 2005, a fost semnat Tratatul de Aderare la UE a României şi
Bulgariei.
• Maastricht, aici a fost semnat Tratatul de la Maastricht din 1992, prin care a fost înfiinţată Uniunea Europeană.
• Madrid, Consiliul European din 1995, ocazie cu care a fost adoptată denumirea de Euro pentru moneda unică europeană.
• Nisa, în 2001, s-a semnat Tratatul de revizuire a Tratatului de la Amsterdam, cunoscut sub denumirea de Tratatul de la Nisa, ultimul act politic important ocazie cu care este adoptată şi Carta drepturilor Fundamentale a UE,
• Paris, este locul unde a început proiectul de integrare europeană reprezentat astăzi de UE, prin semnarea în 1951, de către cele şase state, a tratatului prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului;
• Roma, alături de Paris, reprezintă unul din reperele geografice ce marchează începutul proiectului de integrare europeană, aici semnându-se de către cele şase state Belgia, Franşa, Italia, Luxemburg, Olanda şi RFG, tratatul prin care se înfiinţa
Comunitatea Economică Europeană CEE şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice,
• Schengen, devenit faimos după 14 iunie 1985, când, la bordul navei Princess Marie-Astrid, pe râul Moselle, în apropierea satului Schengen, a fost semnat un acord între cinci state Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda, document
cunoscut sub denumirea de Acordul de la Schengen, care stipula desfiinţarea punctelor vamale de la frontierele dintre aceste state şi armonizarea controlului vamal la frontierele externe.
• Strasbourg, are o semnificaţie deosebită, deoarece aici a fost locul unde în anul 1792, Claude Joseph Rouget de Lisle a compus imnul naţional francez – La Marseillaise, este sediul mai multor organizaţii europene Consiliul Europei, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului; este considerat capitala democratică a UE, deoarece este reşedinţa primară a Parlamentului European (pentru a marca reconcilierea dintre Franţa şi Germania).
S-au stabilit următoarele sedii (sediile provizorii sunt sediile permanente de astăzi):
Parlamentul European - Strasbourg, în hemiciclul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, neavând un local propriu pentru reuniunile plenare (este considerat sediul principal), unde se desfăşoară 12 sesiuni plenare anuale.
• Sesiunile plenare suplimentare au loc la Bruxelles.
Consiliul sau Coreper, poate decide ca o întrunire a Consiliului să fie ţinută în alt loc.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Tribunalul de Primă Instanţă - are sediul la Luxemburg;
• Poate să desfăşoare şedinţe şi în alt loc (cazul CECO).
XV.1.3. Imnul
• Consiliul Europei a adoptat în anul 1972, ca imn european un aranjament muzical al preludiului la lucrarea „Oda Bucuriei” („An die Freude”), partea finală a simfoniei a IX-a a lui Ludwig van Beethoven, pe
un text scris de Friedrich von Schiller, în anul 1785.
• Acest aranjament muzical fără cuvinte aparţine dirijorului Herbert von Karajan.
• Pentru a exprima valorile de libertate, pace şi solidaritate pe care se întemeiază instituţiile Comunităţilor, respectiv al UE, nu pentru a înlocui imnurile statelor membre.
• De atunci, UE a adoptat intonarea la ceremoniile oficiale a acestui imn.
• Tratatele de la Roma (CEE şi CEEA) au fost redactate în limbile franceză, germană, italiană şi olandeză.
• Tratatele încheiate ulterior, adică tratatele de aderare, au fost redactate în limbile engleză, daneză, irlandeză, greacă, spaniolă, finlandeză, portugheză şi suedeză.
• Deoarece Tratatele constitutive au fost redactate în cele patru limbi, aceste limbi au fost recunoscute ca limbi oficiale.
• S-a hotărât că limbile oficiale şi limbile de lucru ale instituţiilor Comunităţii sunt:
–franceza.
–engleza,
–germana,
–daneza,
–spaniola,
–finlandeza,
–greaca,
–italiana,
–olandeza,
–portugheza, şi
–suedeza.
• Odată cu aderarea României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, celor 21 de limbi oficiale şi de lucru, li se adaugă limba română şi limba bulgară.
• Prin urmare, limbile oficiale ale Uniunii Europene sunt toate limbile oficiale ale statelor membre, în prezent există 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene
• În Comisia Europeană predomină, în practică franceza şi engleza, iar în Parlamentul European de la Strasbourg se operează cu o multitudine de combinaţii pentru traducerea raporturilor şi
dezbaterilor.
• Documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în totalitatea lor, în cele 23 limbi oficiale
• Regimul lingvistic al Curţii de justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă, prevăde folosirea în cauza respectivă a uneia dintre cele 23 de limbi comunitare, care este declarată ca limbă a acelei
• Toate actele de procedură, inclusiv ordonanţele şi hotărârile Curţii sau memoriile şi pledoariile părţilor se susţin şi se redactează în aceea limbă.
• Actele redactate în altă limbă decât cea utilizată în proces, au valoare de traducere şi nu de act oficial.
• Atât pentru întâlnirile la nivel înalt, cât şi pentru sesiunile Parlamentului European şi ale Consiliului European sunt asigurate servicii de interpretare simultană în fiecare limbă, iar în afara
întâlnirilor formale se practică un regim „mai flexibil” de comunicare, folosindu-se în general limba franceză, engleză sau germană.
XV.1.6. Moneda
• În anul 1999, EURO a înlocuit moneda scripturală comună ECU, care a fost creată în 1979 sub forma uni coş de monede naţionale a căror fluctuaţie era coordonată.
• Numele monedei a fost stabilit în Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995.
• Profesorul universitar, economistul canadian Robert Mundell, este considerat părintele monedei unice, deoarece el este cel care a formulat teoriile pe baza cărora a fost creată moneda unică
europeană.
• Desenul simbolului Euro a fost ales de preşedintele Comisiei Europene Jacques Santer împreună cu Comisarul European însărcinat cu Euro, Yves-Thibault de Sirguiy din cele 2 modele care s-au
diferenţiat de celelalte.
• Desenul a fost inspirat de litera grecească epsylon şi de prima literă a cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifică stabilitatea euro (€).
• Orice monedă Euro poate fi utilizată în oricare stat membru al UE care se află în Zona Euro
• Grafica bancnotelor Euro a fost realizată de graficianul Băncii Naţionale Austriece – Robert Kalina, desenele lui sunt inspirate din tema „Ani şi stiluri în Europa”, fiind reprezentative pentru toate
statele membre
• Grafica monedelor Euro de către graficianul Monetăriei Regale Belgiene – Luc Luycx, şi reprezintă o harta UE pe un fond de linii transversale la care sunt ataşate cele 12 stele ale steagului UE;
– Anversul monedei este comun tuturor monedelor
• Reversul este specific fiecărui stat membru şi reprezintă grafic simbolurile naţionale decise de fiecare stat membru.
• Bancnotele au fost tipărite în 7 cupiuri,
• monedele au fost tipărite în 8 cupiuri.
Fiecare bancnotă euro are o anumită culoare predominantă şi mărimi diferite . Bancnotele prezintă cele mai importante 7 epoci arhitecturale din istoria Europei şi anume:
• epoca clasică pentru bancnota de 5 euro;
• bancnota de 5 euro
• gri şi este de 120x62mm;
Desenele prezintă.
• cele 7 epoci arhitecturale,
• un steag şi
• harta Europei
– anversul bancnotei este desenate uşi şi ferestre care simbolizează spiritul european al deschiderii si cooperării
– reversul bancnotei este desenat câte un pod care simbolizează strânsa colaborare şi comunicare dintre Europa şi restul lumii.
• Portugalia nu va tipări bancnota de 200 şi 500 euro, deoarece are o valoare mult mai mare decât actualele bancnote, iar Finlanda nu va distribui cele mai mici monede de 1 şi 2 eurocenţi,
deoarece folosesc cardurile.
• 1 eurocent
• Diametru (mm): 16.25
Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 2.30
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: mată; netedă
• 2 eurocenţi
• Diametru (mm): 18.75
Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 3.06
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: şanţ circular, orizontal; netedă; mată
• 5 eurocenţi
• Diametru (mm): 21.25
Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 3.92
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: mată; netedă
• 10 eurocenţi
• Diametru (mm): 19.75
Grosime (mm): 1.51
Greutate (g): 4.10
Forma: Rotundă
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: dungi verticale groase
• 20 eurocenţi
• Diametru (mm): 22.25
Grosime (mm): 1.63
Greutate (g): 5.74
Forma: Forma florii spaniole
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: plană
• 50 eurocenţi
• Diametru (mm): 24.25
Grosime (mm): 1.88
Greutate (g): 7.80
Forma: Rotundă
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: dungi verticale groase
• 1 euro
• Diametru (mm): 23.25
Grosime (mm): 2.125
Greutate (g): 7.50
Forma: Rotundă
Culoare:
• Partea exterioară: galbenă – nichel+alamă-
• Partea interioară: albă; -3 parţi: cupru+nichel, nichel, cupru+nichel-
• Margine: dungi verticale fine întrerupte de părţi mate
• 2 euro
• Diametru (mm): 25.75
Grosime (mm): 1.95
Greutate (g): 8.50
Forma: Rotundă
Culoare:
• Partea exterioară: albă; -cupru+nichel-
• Partea interioară: galbenă; -3 parţi: nichel+alamă, nichel, nichel+alamă-
Margine: dungi verticale fine şi scris
• Anversul monedei este comun tuturor monedelor euro, este desenat de Luc Luycx, şi reprezintă o hartă a Uniunii Europene pe un fond de linii transversale la care sunt ataşate cele 12 stele ale steagului
Uniunii Europene.
• Iar reversul monedei este specific fiecărui stat membru şi reprezintă grafic simbolurile naţionale asupra cărora a decis fiecare stat membru.
• Cheltuielile pot fi obligatorii (impuse de tratate) şi neobligatorii (în jur de 60% din buget) şi nu pot depăşii veniturile estimate.
• Regula echilibrului în bugetul comunitar este să satisfacă regula echilibrului între venituri şi cheltuieli, şi să fie integral finanţat din surse proprii.
• a. 25 aprilie
• b. 5 mai
• c. 9 mai
• ..............................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................................
..............................................................................................................................................................................................................................
......................................................
• a. ................................................................................................................................................................................
• b. ................................................................................................................................................................................
• c. ................................................................................................................................................................................
• d. ................................................................................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE
I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII
LITERATURĂ DE SPECIALITATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ
• Ion M.Anghel; „Personalitatea juridică şi competenţe ale CE/UE”; Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006;
• O. Bibere; „Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999;
• O. Bibere; „Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene”, Ed. Lucreţius, Bucureşti, 1997;
• Jean Louis Burban; „Parlamentul European”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999;
• Iordan Gheorghe Bărbulescu; „Uniunea Europeană de la Naţional la Federal”, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005;
• Christopher Booker, Richard North; „Uniunea Europeană sau Marea amăgire”, Ed. Antet XX Press, 2004;
• Watter Cairns; „Politicile şi instituţiile U.E.”, Ed. Corint, 2000;
• Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu; „Drept comunitar. Partea specială. Politici comunitare”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
• Mircea Djuvara – Izvoarele formale ale Dreptului în Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia Juridică, Bucureşti, 1930;
• Victor Duculescu; „Dreptul integrării europene. Tratat elementar”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
• Alexandru Duţu; „Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene”, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999;
• Dacian Cosmin Dragoş; „Uniunea Europeană”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
• Ion Filipescu, Augustin Fuerea; „Dreptul Uniunii Europene, principii, acțiuni, libertăți”, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
• Augustin Fuerea; „Instituţiile Uniunii Europene”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002;
• Augustin Fuerea; „Manualul Uniunii Europene”, Ed. Actami, Bucureşti, 2001;
• Augustin Fuerea; „Drept comunitar european. Partea generală”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
• Augustin Fuerea; „Drept comunitar european”, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti, 2004;
• Fabian Gyula; „Drept instituţional comunitar”, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
• G.Gorning, I.E. Rusu; „Dreptul Uniunii Europene”, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
• Cornelia Lefter; „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economică, Bucureşti, 2001;
• Mihaela Luţaş; „Integrarea economică europeană”, Ed. Economică. Bucureşti, 1999;
• Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu; „Drept comunitar general”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
• Viorel Marcu; „Drept instituţional comunitar, Ed. LuminaLex.Buc., 2001;
• Roxana Munteanu; „Drept european: evoluţie, instituţii, ordine juridică”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996;
• Octavian Manolache; „Drept comunitar”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
• Andrei Marga; „Filozofia unificării europene”, colecţia Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca, 1995;
• Dumitru Mazilu; „Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
• Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, Gh. Iancu, St. Deaconu, M. H. Cuc; „Cetăţenia europeană”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;
• Anda Nedelcu- Ienei; „Drept Uniunii Europene”, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca,2015;
• Marc Nouschi, Mic atlas istoric al secolului XX, Ed.Polirom, 2002.;
• Petre Prisecaru, Nicolae Idu; „Reforma constituţională şi instituţională a Uniunii Europene”, Ed. Economică, Bucureşti, 2003;
• Sean Van Raepenbusch, ” Drept instituțional al Uniunii ,Ed. All Beck, Bucureşti, 2005;
• Tudorel Ştefan; „Introducere în dreptul comunitar”, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
• Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan- Grigoriu; „Drept comunitar”, Ed. Rosetti international,Bucureşti, 2014;
• Theodor Tudoroiu; „Tratatul Uniunii Europene”, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;
• Ovidiu Ţinca; „Drept comunitar material”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
• Ovidiu Ţinca; „Drept comunitar general”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;
• Vasile Vese, Adrian Ivan; „Tratatul de la Nisa”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;
• Vasile Vese, Adrian L. Ivan „Istoria integrării Europeane”.
• Marin Voicu; „Drept comunitar. Teorie şi jurisprudenţă”, Ed. Ex Ponto, Constanţa;
• Marin Voicu; „Politicile comunitare în Constiuţia Uniunii Europene”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
• Charles Zorgbibe; „Construcţia europeană. Trecut, prezent. viitor”, Ed. Trei, Bucureşti, 1998;
• Ion Jinga, Andrei Popescu; „Integrarea Europeană- Dicţionar de termeni comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
• Gilles Ferreol; „Dicţionarul Uniunii Europene”, Ed. Polirom, Iaşi, 2001;
• XXX ; „Manualul Consiliului Europei:
• XXX; „Enciclopedia Uniunii Europene”, Ed. Ed. Meronia, Bucureşti, 2007.