Ideea soluţionării paşnice a conflictelor la nivel internaţional a apărut încă din perioada

antichităţii. Apoi, principiile soluţionării diferendelor între state au cunoscut o evoluţie

neîntreruptă, o dată cu perfecţionarea normelor şi instituţiilor de drept internaţional.
În perioada evului mediu, pentru soluţionarea diverselor diferende, statele utilizau cu
precădere medierea, concilierea şi arbitrajul.
În prezent, dreptul internaţional îşi propune asigurarea păcii la nivel mondial, ceea ce ar
permite soluţionarea pe căi exclusiv paşnice a conflictelor, fapt care constituie o obligaţie
fundamentală pentru toate statele. Această obligaţie decurge dintr-un principiu esenţial al
dreptului internaţional modern: Rezolvarea prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale. Principiul a fost pentru prima dată enunţat, în mod limitat, la Conferinţa de la
Haga din 1907, iar ca principiu fundamental de drept internaţional a fost consacrat prin
Pactul Briand-Kellogg din 1928.
Reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale se află în strânsă corelaţie cu
preocupările de excludere a războiului din viaţa societăţii, de interzicere a folosirii forţei la
nivelul relaţiilor internaţionale şi, în egală măsură, a combaterii terorismului internaţional.
Competiţia pentru putere, înţeleasă ca o competiţie de interese ale partenerilor la viaţa
internaţională, în special a statelor, va duce aproape iminent la stări contradictorii, la
dezacorduri între aceştia. Aceste contradicţii de interese sunt denumite generic diferende
internationale. În doctrină, se face distincţia dintre diferendele politice şi cele juridice.
Diferendele politice sunt cele care prin natura lor resping soluţiile juridice întrucât pun în joc
interesele şi onoarea statelor, nu o simplă aplicare a unei norme juridice. La rândul lor,
diferendele juridice sunt cele care se ivesc cu privire la aplicarea unei reguli ori unui
principiu de drept internaţional şi pot fi soluţionate pe baza dreptului în vigoare.
Mijloacele paşnice de drept internaţional se pot clasifica în:
I. Mijloace nejurisdicţionale (politico-diplomatice);
II. Mijloace jurisdicţionale.
În prezentul studiu voi analiza mijloacele politico-diplomatice de soluţionare a diferendelor
internaţionale. În cadrul acestei categorii distingem: negocierile (tratativele), bunele oficii,
medierea, ancheta internaţională şi concilierea internaţională. Dintre acestea doar
tratativele se pot desfăşura direct în statele care îşi dispută diferendul, celelalte mijloace
presupunând intervenţia unei entităţi terţe (stat, organizaţie internaţională ori personalitate
oficială). Trăsătura comună a acestor mijloace nejurisdicţionale constă în faptul că, şi atunci
când soluţia diferendului se realizează cu ajutorul unui terţ, ea este în primul rând expresia
acordului de voinţă al părţilor.
A. Negocierile (tratativele)
Noţiunea de „tratative” se foloseşte în dreptul internaţional, din punct de vedere al obiectului
ei, cu sensuri multiple. Ne referim la tratativele pentru încheierea unui tratat internaţional,
tratative în vederea aprecierii relaţiilor dintre state şi a problemelor internaţionale ori
tratativele în vederea soluţionării unui diferend internaţional. Tratativele in această
accepţiune sunt cele care ne interesează ca mijloc paşnic. Ele pot fi definite drept
principalul mijloc diplomatic al dreptului internaţional pentru soluţionarea diferendelor dintre
părţi, prin dezbateri directe purtate între acestea.
Negocierile sunt un mijloc diplomatic simplu şi, considerat unul dintre cele mai vechi şi mai
utilizate în rezolvarea pe cale paşnică a neînţelegerilor dintre state. Acest mijloc nu
presupune intervenţia unui terţ. Este vorba despre tratative care se desfăşoară strict între
părţile aflate în diferend, prin care se încearcă ajungerea la o înţelegere pentru stingerea
acestuia.
PREVIEW DOCUMENT