Protectia diplomatica Radacinile cele mai indepartate ale ideii de protectie diplomatica pot fi regasite in timpurile pre-feudale, iar

originea fundamentarii doctrinale a institutiei se regaseste in scrierile juristului Vattel, autori ca Vattel si Hefter au tratat subiectul in contextul chestiunii mai largi a responsabilitatii statului, dar fundamentarea clasica a protectiei diplomatice este vazuta ca un compromis intre doua principii in conflict -cel al suveranitatii personale si cel al suveranitatii teritoriale a statelor. Aceasta teorie si-ar gasi fundamentarea in obligatia impusa de catre dreptul international statelor de a asigura strainilor care se gasesc pe teritoriul lor un tratament care sa nu fie inferior unui anumit standard minim sau ca exista un principiu fundamental de drept international potrivit caruia fiecare stat are dreptul sa protejeze pe nationalii sai persoane fizice si juridice contra oricarei violari din partea autoritatilor statului de resedinta sau a cetatenilor acestuia. Nu se poate contesta existenta unui principiu elementar de drept international potrivit caruia un stat este indreptatit sa protejeze cetatenii prejudiciati prin acte contrare dreptului international comise de un alt stat. Astfel, functia ocrotirii in statul acreditar a intereselor statului acreditant si ale cetatenilor sai trebuie sa fie conceputa si exercitata in limitele admise de dreptul international, ea are un caracter subsidiar, in sensul ca, in lipsa unui angajament specific intre statele respective sau a unei obligatii rezultand dintr-o alta norma internationala, realizarea dreptului si protectiei persoanelor respective are loc in cadrul ordinii juridice a statului acreditar. In Conventia pentru codificarea dreptului diplomatic din 1961, se stipuleaza ca misiunea diplomatica protejeaza in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai ,, in limitele admise de dreptul international (art.3 pct.1 lit.b), clauza se poate explica prin faptul ca exercitarea protectiei diplomatice a dat nastere, adeseori, la abuzuri din partea marilor puteri fata de statele mici si aceasta amintire amara a abuzurilor trecute in exercitarea dreptului la protectie diplomatica a facut ca unele delagatii latino-americane sa insiste pentru sublinierea existentei unor asemenea limite ex abundante cautela.

Dar formularea are, nu numai intelesul ca protectia diplomatica se va putea exercita numai daca este admisa de dreptul international, ci si pe acela ca exercitarea protectiei diplomatice trebuie sa constituie o amenintare ori sa presupuna folosirea efectiva a fortei sau sa apara ca o alta forma de interventie in afacerile interne, sa nu fie un mijloc de presiune asupra statului acreditar si nici un pretext pentru a face ingerinte in treburile interne ale acestuia. Potrivit dreptului international, exista insa o serie de reguli specifice cu privire la protectia diplomatica, si anume: actul de care se plange cetateanul sa fie ilicit in raport cu dreptul international, violarea unui tratat sau a regulii stamdardului minim, conditia cetateniei, epuizarea recursului intern, facultatea statului protector de actiona sau de a se abtine.