Unitatea de învățare nr.

Efectele, încetarea și nulitatea tratatelor

CUPRINS

5.1. Pacta sunt servanda

5.2. Neretroactivitatea
5.3. Aplicarea teritorială
5.4. Efectele față de terți
5.5. Posibilitatea încetării parțiale
5.6. Cauzele de încetare
5.7. Nulitatea. Efectul. Posibilitatea nulității parțiale
5.8. Cauzele de nulitate

5.9. Lucrare de verificare pentru Unitatea 5

Bibliografie minimală

Bibliografie selectivă recomandată

Obiectivele unității de învățare nr. 5:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi:

- să înțelegeți principiul pacta sunt servanda;
- să observați regulile referitoare la neretroactivitatea tratatelor
- să cunoașteți regulile relevante privind aplicarea teritorială
- să cunoașteți chestiunile referitoare la efectele tratatelor față de terți
- să înțelegeți distincția dintre nulitate și încetare
- să cunoașteți tipologia clauzelor privind încetarea tratatelor (expirarea termenului)
- să cunoașteți cauzele de încetare
- să cunoașteți cauzele de nulitate

5.1. Pacta sunt servanda

Principalul efect al tratatelor este reprezentat de caracterul obligatoriu pentru părţi. Efectul obligatoriu
al tratatelor apare sintetizat în principiul pacta sunt servanda, considerat „principiul fundamental al
dreptului tratatelor”.
Principiul apare consacrat în mai multe instrumente juridice internaţionale:
(i) formularea cea mai simplă şi clară se regăseşte în însăşi Convenţia de la Viena din 1969, în art.
26: „Orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bună-credinţă”;
(ii) caracterul „universal recunoscut” al principiului pacta sunt servanda este confirmat şi de al treilea
paragraf al Preambulului Convenţiei de la Viena din 1969: „constatând că principiul liberului
consimţământ şi al bunei-credinţe, precum şi regula pacta sunt servanda sunt universal
recunoscute”;
(iii) Carta ONU cuprinde acest principiu în art. 2 alin. (2), este adevărat, cu o sferă de aplicare limitată
la membrii ONU şi la obligaţiile care rezultă din Cartă: „Toţi Membrii Organizaţiei, spre a
asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi
îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte”;
(iv) principiul pacta sunt servanda este consacrat şi în Declaraţia privind principiile dreptului
internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state în conformitate cu
Carta ONU: „fiecare Stat are datoria de a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile din
acordurile internaţionale care sunt valabile în conformitate cu regulile şi principiile general
recunoscute ale dreptului internaţional”.
 Jurisprudența:
În cazul privind Drepturile cetăţenilor Statelor Unite în Maroc, Curtea Internaţională de
Justiţie a făcut referire la competenţele autorităţilor unui stat de a executa prevederile unui tratat (de a
realiza o anumită evaluare), care trebuie „exercitată rezonabil şi cu bună-credinţă”.
În cazul privind Proiectul Gabcikovo-Nagymaros, Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut
trăsătura integrităţii principiului pacta sunt servanda, în sensul că încălcarea unei obligaţii, chiar
reciprocă, nu aduce atingere caracterului obligatoriu al tratatului: „Curtea ar stabili un precedent cu
implicaţii periculoase pentru relaţiile bazate pe tratate şi pentru integritatea regulii pacta sunt
servanda, dacă ar accepta că un tratat în vigoare între state, pe care părţile l-au pus în aplicare
într-o măsură considerabilă, cu costuri mari, de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani, ar putea fi
înlăturat în mod unilateral pe motiv de încălcare reciprocă”.

În strânsă legătură cu principiul pacta sunt servanda, dreptul internațional cunoaște reglementarea în
conformitate cu care un stat nu poate invoca prevederile dreptului său intern pentru justificarea
neexecutării unui tratat. Deși regula apare consacrată în art. 27 din Convenția de la Viena din 1969, textul a
urmărit reflectarea unei norme consacrate.

Temă de reflecție nr. 5.1.

Regula pacta sunt servanda este limitată la dreptul tratatelor?

5.2. Neretroactivitatea

Neretroactivitatea legii este un principiu general de drept, cunoscut de majoritatea sistemelor juridice.
Aplicarea neretroactivă a tratatelor apare, în consecinţă, ca o reflectare a acestui principiu în dreptul
internaţional public.

Jurisprudența: o enunţare a regulii se regăseşte în cazul Ambatielos, în care Grecia invocase un

tratat încheiat în 1926, cu privire la acte care avuseseră loc în 1922 şi 1923. Paragraful relevant al
hotărârii Curţii poate fi citat: „Aceste argumente ridică problema operării retroactive a Tratatului din 1926
(...) Curtea nu poate accepta această teorie pentru următoarele motive: (i) Acceptarea acestei teorii ar
însemna să se acorde efect retroactiv art. 29 din Tratatul din 1926, în timp ce art. 32 al Tratatului
prevede, referitor la toate prevederile acestuia, că intră în vigoare imediat ce este ratificat. O astfel de
concluzie ar fi fost răsturnată dacă ar fi existat o clauză specială sau un obiect special care ar necesita
interpretare retroactivă. Nu există o astfel de clauză în prezenta situaţie. De aceea, este imposibil să se
reţină ca oricare dintre prevederi ar fi fost în vigoare la o dată anterioară”.

Convenţia de la Viena codifică această regulă generală în art. 28, în conformitate cu care „dacă din
cuprinsul tratatului nu reiese o regulă diferită sau nu este stabilită pe altă cale, dispoziţiile unui tratat
nu leagă o parte cu privire la un act sau fapt anterior datei intrării în vigoare a acestui tratat faţă de
această parte sau în ceea ce priveşte o situaţie care încetase să existe la această dată”.
Din interpretarea acestui text rezultă că aplicarea temporală pro futuro are în vedere două elemente: (i)
actele sau faptele – evenimente „punctuale” care trebuie să se fi „finalizat” anterior intrării în vigoare a
tratatului şi (ii) situaţiile – evenimente „continuate”, care trebui să fi „încetat să existe” anterior aceleiaşi
date.
În ceea ce priveşte situaţiile „continuate”, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
instanţa a luat în considerare numai acel interval de timp scurs după momentul intrării în vigoare a
Convenţiei pentru statul pârât. De exemplu, în cauza Cârstea şi Grecu c. România, referitoare la durata
nerezonabilă a procedurilor judiciare, Curtea a examinat un proces civil – litigiu de muncă, început în 1991
şi finalizat în 1999, dar nu a luat în considerare perioada anterioară datei de 20 iunie 1994 (intrarea în
vigoare a Convenţiei pentru România), ca fiind în afara jurisdicţiei ratione temporis a Curţii.

Jurisprudența:
În Cazul privind Concesiunile Mavrommatis, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a
reținut că, „în caz de dubiu, competența bazată pe un acord internațional cuprinde toate diferendele care îi
sunt supuse după stabilirea sa. Rezervele formulate în numeroase acorduri de arbitraj privind diferendele
născute anterior încheierii tratatului par să dovedească necesitatea unei limitări exprese a competenței”.
Așa cum explică Comisia de Drept Internațional, nu este vorba despre aplicare retroactivă, întrucât acordul
se referea la diferendele existente la data încheierii sale. Curtea Internațională de Justiție a analizat sfera de
aplicare ratione temporis a competenței sale și în cazul Interpretarea și aplicarea Convenției privind
prevenirea și reprimarea crimei de genocid (Bosnia și Herțegovina c. Serbia). Baza competenței Curții a
fost reprezentat de art. IX din Convenția privind prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Curtea a a
respins a șasea și a șaptea excepție preliminară a Serbiei, în conformitate cu care curtea ar fi fost
competentă numai cu privire la evenimentele desfășurate după momentul când convenția a devenit
aplicabilă între părți. În acest sens, Curtea a arătat că „observă că prevederile Convenției privind genocidul
− și în special art. IX – nu conțin nicio clauză care să aibă drept obiect sau consecință limitarea întinderii
competenței ratione temporis și părțile nu au formulat nicio rezervă în acest sens (...). Curtea constată
astfel că este competentă să asigure aplicarea Convenției față de faptele pertinente desfășurate de la
începutul conflictului din Bosnia și Herțegovina”.
În hotărârea sa din 2015 Interpretarea şi aplicarea Convenţiei privind prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid (Croaţia c. Serbia), Curtea s-a confruntat cu argumentul Serbiei legat de neaplicarea
Convenţiei faţă de faptele care preced notificarea Republicii Federale Iugoslavia care avea ca efect
participarea la Convenţie (27 aprilie 1992). Curtea a realizat o distincţie între obligaţiile de a preveni
genocidul, precum şi obligaţiile „substanţiale”, pe de o parte, şi obligaţia de a pedepsi actele de genocid. În
ceea ce priveşte primele două obligaţii, Curtea a decis că acestea nu se pot aplica retroactiv [„(...) nu se
poate aplica în mod logic evenimentelor intervenite înainte ca statul să fie obligat”], însă în ceea ce
priveşte obligaţia de a pedepsi, Curtea a arătat că „nu există o barieră logică similară”.

Neretroactivitatea este regula în dreptul internațional, însă nu este o regulă absolută. Aplicarea
retroactivă este posibilă dacă acest lucru este stabilit prin textul tratatului sau într-un alt mod.

Temă de reflecție nr. 5.2.

Este posibil pentru România să devină parte la un tratat retroactiv, având în vedere prevederile
constituționale ”legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai
favorabile”?

5.3. Aplicarea teritorială

5.3.1. Regula generală

Aplicarea teritorială a tratatelor urmează o regulă clară, codificată în art. 29 din Convenția de la Viena
din 1969: „Cu excepția cazului în care o intenție diferită apare din tratat sau este stabilită în alt mod,
un tratat se aplică cu privire la întregul teritoriu al fiecărei părți”.
În anumite cazuri, tratatele se referă în mod explicit la o anumită parte a teritoriului: în practica
României putem cita, cu titlu exemplificativ Acordul între România și Iugoslavia privind realizarea și
exploatarea sistemului hidroenergetic și navigație „Porțile de Fier” pe fluviul Dunărea, semnat la Belgrad,
la 30 noiembrie 1963, sau Protocolul între Guvernul României și Guvernul Ucrainei privind continuarea
colaborării la construirea Combinatului minier de îmbogățire a minereurilor acide de la Krivoi Rog, semnat
la Kiev, la 5 mai 1994. Exemplele pot include tratate de frontieră sau tratate care reglementează regimul
unor fluvii internaționale.
În anumite cazuri, Comisia de Drept Internațional menționează că state care au o anume structură
organizatorică preferă ca, în cazul unor anumite tratate, să excludă de la aplicare anumite teritorii: este
cazul Marii Britanii, care în cazul unor tratate privind cooperarea științifică și tehnologică sau
recunoașterea sentințelor străine, au exclus de la aplicare teritoriul Insulelor Normande și Insulei Man.
Astfel de tratate conțin o derogare expresă de la regula generală a aplicării tratatului cu privire la întreg
teritoriul – așa-numita „clauză teritorială”. Un exemplu contemporan foarte relevant de clauză teritorială
este reprezentat de art. 52 TUE și art. 355 TFUE.
În istoria dreptului internațional, în discuțiile referitoare la aplicarea teritorială apărea așa-numita
„clauză colonială”. Așa cum arată Comisia de Drept Internațional, a fost preferată formula generică
„întregul teritoriu al fiecărei părți” în locul formulei „tot teritoriul pentru care părțile sunt responsabile
internațional”, pentru a evita asocierea acestei formule cu așa-zisa „clauză colonială”. Anumite convenții
importante – în prezent în vigoare – conțin posibilitatea ca statele să extindă, printr-o notificare transmisă
depozitarului, aplicarea acelei convenții „la orice teritoriul dintre teritoriile cărora le conduce relațiile
externe” (spre exemplu, Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid − art. XII, Convenția
privind statutul refugiaților − art. 40).

5.3.2. Tratatele în materia drepturilor omului

În legătură cu sfera de aplicare teritorială a tratatelor, chiar dacă în lucrările Comisiei de Drept
Internațional și în negocierea art. 29 din Convenția de la Viena din 1969 această problemă nu s-a pus,
există o dezbatere foarte amplă cu privire la aplicarea extrateritorială a tratatelor în materia drepturilor
omului. Punctul de plecare este reprezentat de faptul că atât Pactul Internațional cu privire la drepturile
civile și politice, cât și Convenția europeană a drepturilor omului obligă statele părți să asigure respectul
drepturilor „oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor”. Prin urmare, dezbaterea se poartă în întrebării dacă
interpretarea noțiunii de jurisdicție poate conduce la aplicarea extrateritorială a tratatelor. În jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului, răspunsul afirmativ la această întrebare este în afara oricărui dubiu,
fiind fundamentat pe o jurisprudență constantă. Astfel, deși jurisdicția unui stat este în principal teritorială,
există excepții de la acest principiu. Pe de o parte, prezumția jurisdicției teritoriale este răsturnată în situații
excepționale, cum ar fi situația când un stat „este împiedicat să-și exercite autoritatea asupra unei părți a
teritoriului”, ca urmare a ocupației militare din partea unui alt stat care controlează efectiv teritoriul în
cauză. Pe de altă parte, Curtea a decis de asemenea că termenul „jurisdicție” nu se restrânge la teritoriul
statelor și a acceptat că în anumite circumstanțe, acte îndeplinite în afara teritoriului echivalează cu
exercitarea jurisdicției, spre exemplu, atunci când în conformitate cu dreptul internațional, poate fi angajată
răspunderea unui stat ca o consecință a acțiunilor militare, când acel stat „exercită în practică controlul
efectiv asupra unei zone situate în afara teritoriului”. Obligația de a asigura respectarea drepturilor omului
„derivă din faptul controlului, indiferent dacă este exercitat direct, prin forțele armate sau printr-o
autoritate locală subordonată”.
În cazul Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, discuțiile au fost mai complexe,
deoarece formularea din art. 2 alin. (1) este „tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de
competenţa lor drepturile” (în limba engleză termenul apare „jurisdiction”, iar în limba franceză
„compétence”). Lucrările pregătitoare dovedesc faptul că negocierile cu privire la art. 2 alin. (1) au opus
delegația Franței (reprezentată de René Cassin), care a propus eliminarea referirii la teritoriu, delegației
Statelor Unite, care nu accepta obligații rezultând din protecția drepturilor omului în afara teritoriului.
Viziunile părților asupra interpretării art. 2 alin. (1) au rămas diferite, iar practica Comitetului Drepturilor
Omului, nu este atât de concludentă precum jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Totuși,
considerăm că jurisprudența Comitetului oferă indicații clare în sensul că aplicarea extrateritorială a
Pactului este posibilă: spre exemplu, în cazul Munaf c. România, Comitetul a reținut că „un stat parte poate
fi responsabil pentru violări extrateritoriale ale Pactului, dacă o există o legătură în lanțul cauzal care ar
face posibile violări în altă jurisdicție”. Remarcăm, totuși, că poziția Statelor Unite este diametral opusă
acestor puncte de vedere, în sensul negării existenței unor obligații extrateritoriale rezultate din
instrumentele internaționale ale drepturilor omului – poziția SUA putând fi caracterizată chiar ca o obiecție
persistentă față de o normă cutumiară în curs de formare.

Tema de reflecție nr. 5.3.:

Sunt tratatele privind drepturile omului susceptibile aplicării extrateritoriale per se?

5.3.3. Nerecunoașterea unor modificărilor teritoriale

O altă problemă cu privire la aplicarea tratatelor în spațiu poate apărea în situația în care o extindere
teritorială a uneia dintre părți nu este recunoscută de cealaltă. Un prim exemplu este cel al teritoriilor
palestiniene ocupate Israel. În acest caz, cu titlu exemplificativ, în Concluziile Consiliului Afaceri Externe
din 10 decembrie 2012, s-a reținut că „Uniunea Europeană își exprimă angajamentul să asigure – în
conformitate cu dreptul internațional – ca toate acordurile dintre Statul Israel și Uniunea Europeană să
indice explicit și neechivoc inaplicabilitatea față de teritoriile ocupate de Israel în 1967, respectiv
Înălțimile Golan, Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza”. Poziția a fost pusă în aplicare în
Acordul euro-mediteranean privind aviația între UE și Israel, care prevede – în forma rezultată din
negociere – că „aplicarea prezentului Acord este înțeleasă a nu afecta statutul teritoriilor care au intrat sub
administrarea Israelului după iunie 1967”. În practica bilaterală dintre România și Israel, o clauză similară
a fost introdusă în Protocolul dintre Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor
Vârstnice din România și Ministerul de Interne al Statului Israel privind recrutarea de muncitori români
pentru lucrări temporare în domeniul construcțiilor în Statul Israel, care s-a semnat la 24 iunie 2014.
Problema sferei de aplicare teritorială a unor acorduri se ridică și în contextul anexării Crimeii de către
Rusia – modificare teritorială nerecunoscută de majoritatea statelor. Spre exemplu, în acest caz, Serviciul
European de Acțiune Externă al Uniunii Europene a transmis în septembrie 2014 o notificare Federației
Ruse prin care informează partea rusă că aria de aplicare teritorială a acordurilor între UE și Federația Rusă
continuă să corespundă teritoriului Federației Ruse recunoscut internațional conform Rezoluției AG ONU
nr. 68/262/27.03.2014.

În cazul Frente Polisario c. Consiliul (C-104/16 P, 21 decembrie 2016, recurs față de

hotărârea Tribunalului T-512/12, 10 decembrie 2015), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a
interpretat un acord între Uniunea Europeană și Maroc în sensul că, deși acesta nu avea o clauză
privind excluderea aplicării față de Sahara Occidentală, acordul nu se va aplica asupra acestui
teritoriu. Curtea a folosit regula de interpretare prevăzută de articolul 31 (3) c) din Convenția de la
Viena – luarea în considerare a oricărei norme de drept internațional, prin raportare la articolele 29, 30
(2), 34.

5.4. Efectele față de terți

5.4.1. Regula generală

Regula generală în materia efectelor tratatelor față de terți este reflectată de principiul general al
relativității actelor juridice, reflectat în adagiile res inter alios acta și pacta tertiis nec nocet nec prosunt.
Așa cum scria Charles Rousseau în 1944, „în principiu, tratatele au efect relativ. Nu pot prejudicia, nici
avantaja state terțe. Efectul juridic este limitat la cercul părților contractante”.

Jurisprudența: în cazul Interese germane în Silezia Superioară Poloneză, Curtea Permanentă

de Justiție Internațională a confirmat că „un tratat creează drept între statele părți la el; în caz de
dubiu, nu poate fi dedus niciun drept în favoarea statelor terțe”. De asemenea, principiul a fost
confirmat și într-un caz foarte relevant pentru materia aplicării tratatelor față de terți – asupra căruia
vom reveni – cazul privind Zonele libere Savoia Superioară și Districtul Gex. Curtea Permanentă de
Justiție Internațională a enunțat că „este cert că, în orice caz, art. 435 din Tratatul de la Versailles nu
leagă Elveția, care nu este parte la Tratat, cu excepția măsurii în care acea țară a l-a acceptat”.

Convenția de la Viena din 1969 reglementează regula generală într-o manieră foarte simplă și clară:
„un tratat nu creează nici obligații, nici drepturi, pentru un stat terță, fără consimțământul
acestuia” (art. 34).
Principiul relativității (pacta tertiis nec nocet nec prosunt) nu este însă absolut. După cum vom
prezenta mai jos, există posibilitatea dobândirii unui drept sau asumării unei obligații, fie printr-un „acord
colateral”, fie prin constituirea unui regim erga omnes. Spre exemplu, în comentariile transmise față de
proiectul de articole al Comisiei de Drept Internațional, Olanda observa că această regulă nu este aplicabilă
tuturor tratatelor și tuturor cazurilor, cum ar fi tratatele care definesc o frontieră sau transferă un teritoriu.

5.4.2. Regimurile obiective

Convenția de la Viena din 1969 nu analizează regimurile obiective, opozabile erga omnes, în mod
distinct. Deși chestiunea a fost discutată în cadrul lucrărilor pregătitoare, situaţiile „obiective” nu apar în
Convenţie.
În categoria tratatelor care creează drepturi şi obligaţii opozabile erga omnes se mai încadrează, cu titlu
exemplificativ:
(i) tratatele care stabilesc reglementarea unei probleme de frontieră sau statutul unui teritoriu; un
exemplu din această perspectivă poate fi Tratatul Antarcticii, semnat la Washington, la 1
decembrie 1959;
 (ii) tratatele care reglementează demilitarizarea unui teritoriu. Un exemplu important cu privire la cel
de-al doilea caz este cel al Insulelor Aaland, plasate sub un astfel de regim în conformitate cu
un tratat de pace încheiat în 1856 între Rusia, Anglia şi Franţa, la care au devenit părţi şi
Austria şi Turcia. După separarea Finlandei de Rusia după Primul Război Mondial, un diferend
între Suedia şi Finlanda cu privire la, inter alia, menţinerea statutului de demilitarizare, a fost
supus Consiliului Societăţii Naţiunilor. Deşi Insulele se aflau în proximitatea Suediei şi
interesul acestui stat faţă de statutul de demilitarizare nu poate fi negat, raportul Comitetului de
Jurişti stabilit de Consiliu a reţinut că prevederile „depăşeau sfera interesului Suediei”, fiind
implicat „un interes european derivat din importanţa strategică a Insulelor Aaland (...)”. Suedia
a beneficiat de locus standi și Consiliul a recunoscut obligația Finlandei de a menține statutul
de demilitarizare.
Chiar dacă nu apare în cadrul Convenţiei de la Viena din 1969, chestiunea regimurilor obiective a fost
ridicată în contextul succesiunii la tratate şi este reglementată în Convenţia de la Viena privind
succesiunea statelor cu privire la tratate din 1978, în art. 11 şi 12 (art. 11 se referă la tratate privind o
frontieră sau un regim de frontieră iar art. 12 se referă la un alt regim teritorial; ambele texte prevăd că un
astfel de tratat nu este afectat de succesiunea statelor). Caracterul cutumiar al art. 12 şi aplicarea acestuia
la un tratat privind regimul unui fluviu a fost realizată în cazul Proiectul Gabcikovo-Nagymaros, unde
Curtea Internaţională de Justiţie a decis cu privire la un tratat între Cehoslovacia și Ungaria referitor la
construirea unei hidrocentrale e Dunăre.

5.4.3. Constituirea unui drept în favoarea unui terț

Comisia de Drept Internațional a propus un text care a devenit ulterior art. 36 din Convenția de la Viena
din 1969: „un drept se naște pentru un stat terț dintr-o prevedere a unui tratat dacă părțile intenționează
ca acea prevedere să acorde un drept fie unui stat terț, fie unui grup de state terțe, fie tuturor statelor, și
dacă statul terț consimte la aceasta. Consimțământul se prezumă atât timp cât o intenție contrară nu a
fost indicată, cu excepția faptului când tratatul prevede contrariul”.
Condițiile constituirii unui drept sunt, după cum se poate observa din textul art. 36: (i) intenția părților
de constituire a unui drept și (ii) acceptarea („consimțământul”) statului terț. Constituirea poate fi în
favoarea (i) a unui stat; (ii) a unui grup de state; (iii) a tuturor statelor. În legătură cu acest ultim aspect,
remarcăm faptul că un drept în favoarea „tuturor statelor” poate reprezenta, în unele cazuri, o situație
obiectivă, cunoscut fiind faptul că textul Convenției de la Viena din 1969 nu a luat în considerare aceste
situații.
Jurisprudența: unul dintre cele mai cunoscute exemple de „stipulație pentru altul” se regăsește în
cazul privind Zonele libere Savoia Superioară și Districtul Gex. Prin mai multe tratate care au urmat
sfârșitului războaielor napoleoniene au fost create, în beneficiul Elveției (stat terț față de Actul Final),
zonele libere menționate – inițial pe teritoriul Sardiniei, obligația transmițându-se, prin succesiune, Franței
(ulterior ridicându-se problema revocării drepturilor rezultate din constituirea zonelor libere). În ceea ce
privește constituirea dreptului, Curtea Permanentă de Justiție Internațională a reținut: „Nu se poate
prezuma faptul că stipulația în favoarea unui stat terț a fost prevăzută pentru a crea un drept în favoarea
acestuia. Totuși, nimic nu împiedică statele suverane să convină în acest sens. Chestiunea existenței unui
drept născut dintr-un instrument încheiat între alte state trebuie, prin urmare, decisă în fiecare caz în parte:
trebuie stabilit că statele care au stipulat în favoarea unui terț au avut în intenție să creeze un drept, pe care
statul terț l-a acceptat ca atare”.

Exemple de „stipulație pentru altul” în practica statelor pot fi regăsite în însăși Carta ONU: orice stat
care nu este membru al ONU are dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate, dacă acceptă obligațiile din
Cartă [art. 34 alin. (2)]. În acest caz, deși dreptul este constituit în favoarea „tuturor statelor”, nu este vorba
despre o situație „obiectivă”. Un alt exemplu poate fi reprezentat de art. 12 alin. (3) din Statutul Curții
Penale Internaționale, în conformitate cu care un stat care nu este parte la statut poate accepta jurisdicția
Curții printr-o declarație.

5.4.4. Revocarea sau modificarea unui drept

Convenția de la Viena din 1969 oferă o soluție flexibilă, dar „dificil de aplicat” în ceea ce privește
revocarea sau modificarea unui drept constituit în favoarea unui stat terț. Art. 37 alin. (2) prevede că, dacă
un drept s-a născut pentru un stat terț, acel drept nu poate fi revocat sau modificat de părțile la tratat
„dacă s-a stabilit că a fost în intenția părților ca dreptul să nu fie revocabil sau supus modificării fără
consimțământul statului terț”. Dificultatea rezidă în „stabilirea” faptului că părțile au intenționat ca
dreptul să fie irevocabil.

Jurisprudența: cazul Zonele libere Savoia Superioară și Districtul Gex apare din nou ca fiind printre
cele mai relevante, în condițiile în care, prin compromisul încheiat între ele, Franța și Elveția au solicitat
Curții să determine dacă regimul zonelor libere, stabilit prin mai multe tratate care au urmat războaielor
napoleoniene, la care Elveția nu a fost parte, poate fi „abrogat” prin art. 435 alin. (2) din Tratatul de la
Versailles din 1919, la care, din nou, Elveția nu a fost parte.
Cazul prezintă complexitate deoarece s-a derulat pe parcursul mai multor faze procedurale, care, așa
cum arată raportorul Comisiei de Drept Internațional Humphrey Waldock, „au generat interpretări diferite
cu privire la viziunea Curții în ceea ce privește stipulațiile în favoarea statelor terțe”. În afară de
considerațiile de manieră generală pe care le putem desprinde din hotărârea Curții, trebuie să arătăm că
situația de fapt presupunea crearea mai multor zone libere, fiecare cu un regim diferit: Zona liberă Gex
fusese, într-adevăr, creată prin tratatele dintre Franța și celelalte puteri din 1815, însă, „pe parcursul creării
acesteia”, a existat un act de acceptare din partea Dietei Elveției (la 27 mai 1815) a condițiilor generale de
neutralitate oferite de Puteri, în baza cărora au fost prevăzute stipulațiile Protocolului din 3 noiembrie 1815
și ale Actului din 20 noiembrie 1815. În cazul zonelor Savoia Superioară și St. Gingolph, acestea fuseseră
stabilite prin instrumente cu caracter contractual între Elveția și Sardinia (Franța fiind succesor al Sardiniei
cu privire la teritoriul respectiv, din 1860).
În 1929, Curtea a emis un ordin prin care a fixat un termen pentru părți în vederea ajungerii la un acord.
Totuși, anumite paragrafe sunt relevante pentru aprecierea în drept a situației. În ceea ce privește
„stipulația pentru altul”, Curtea ar recunoscut că „nu este necesar să determine măsura în care dreptul
internațional recunoaște principiul stipulației în favoarea terților” – pentru motivul că, în fapt, Curtea a
stabilit acceptarea de către Elveția, tacit sau expres, a drepturilor. Totuși, Curtea a stabilit clar
inopozabilitatea art. 435 din Tratatul de la Versailles față de Elveția.
În hotărârea sa din 1932, Curtea a confirmat interpretarea art. 435 alin. (2) din Tratatul de la Versailles
ca recunoscând doar „facultatea Franței și Elveției de a reglementa, prin acord comun, regimul acestor
teritorii”. Curtea continuă, afirmând: „chiar dacă am dori să interpretăm cuvintele «revine Franței și
Elveției să reglementeze între ele, de comun acord, regimul acestor teritorii, în condițiile pe care le
consider oportune» (...) ca un mandat, care comportă o obligație, pentru Franța și Elveția, de a proceda la
abrogarea stipulațiilor care nu mai corespund situațiilor actuale, acest mandat nu ar fi opozabil Elveției,
care nu l-a acceptat”.

Concluzia Curții în cazul Zonele libere a fost în sensul imposibilității revocării unui drept conferit
altui stat fără acordul său. Este adevărat, în paragraful citat mai sus „retragerea unui drept” este asimilată
„asumării unei obligații”. Menționăm însă că opinia dizidentă comună a judecătorilor Altamira și Hurst a
contestat ca fiind „periculoasă” concluzia în conformitate cu care un drept conferit unui stat terț printr-un
tratat nu ar putea fi modificat sau revocat fără consimțământul acestui stat. Această concluzie a fost
preluată, nuanțat, și de raportorul Humphrey Waldock, care consideră că soluția din Zonele libere a fost
justificată de (i) caracterul contractual al aranjamentului dintre Franța și Elveția și (ii) caracterului teritorial
al reglementării. În consecință, Waldock a considerat că „stipulația pentru altul poate fi amendată sau
revocată fără consimțământul statului terț dacă a) a existat un acord colateral specific sau b) s-a dovedit
că părțile au avut intenția contrară”.
În pofida poziţiei raportorului, în 1964, Comisia de Drept Internaţional a propus o regulă comună
pentru revocarea drepturilor şi obligaţiilor: ar fi fost necesar consimţământul statului terţ, cu excepţia
faptului când s-a stabilit că dreptul ar fi fost revocabil. Comentariile guvernelor au sugerat că nu trebuie
restricționată posibilitatea părților de a revoca sau modifica stipulația în favoarea statului terț, oferind
acestui stat un „veto”. Pentru a acomoda aceste puncte de vedere, a fost propusă formula actuală a art. 37
alin. (2) din Convenția de la Viena. În pofida modificării şi „ambiguităţii” formulării, considerăm că
interpretarea regulii ar trebui să fie în sensul celor reținute de raportorul Waldock: o prezumție de
revocabilitate a dreptului, care poate fi răsturnată prin a) un acord colateral; b) stabilirea prin textul
tratatului a intenției contrare a părților.

Tema de reflecție 5.4.:

 Cum apreciați că ar putea fi îmbunătățită formularea articolului 37 (2) din Convenția de la Viena
privind dreptul tratatelor?

5.4.5. Constituirea, modificarea și revocarea unei obligații

Spre deosebire de „stipulația pentru altul”, care a suscitat interpretări contradictorii, chestiunea
constituirii, modificării și revocării unei obligații a fost tranșată relativ simplu. În toate cazurile,
consimțământul statului terț este necesar.
În cazul constituirii unei obligații, condițiile prevăzute de art. 35 din Convenția de la Viena din 1969
sunt: (i) să existe intenția părților de a constitui o obligație în sarcina unui stat terț; (ii) acceptarea să
fie expresă și scrisă.

Exemplu din jurisprudenţă: cazul Blaksic în faţa Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta
Iugoslavie. În hotărârea Camerei de Apel din 29 octombrie 1997, s-a reţinut că „în ceea ce priveşte statele
care nu sunt membre ale ONU, în conformitate cu principiul general prevăzut de art. 29 din Convenţia de
la Viena privind dreptul tratatelor, acestea se pot angaja să respecte obligaţia prevăzută de art. 29 [din
Statutul Tribunalului] prin acceptarea expresă şi în scris. Această acceptare poate fi dovedită în numeroase
moduri. De exemplu, în cazul Elveţiei, adoptarea, în 1995, a unei legi pentru punerea în aplicare a
Statutului Tribunalului Internaţional implică în mod clar acceptarea art. 29” (s.n.).

În ceea ce priveşte revocarea, alin. (1) al art. 37 din Convenţia de la Viena din 1969 menţine soluţia
avută în vedere de Comisia de Drept Internaţional în 1964 atât pentru drepturi, cât şi pentru obligaţii:
pentru ca obligaţia să fie revocată, este necesar atât consimţământul statelor părţi, cât şi cel al statului terţ.
Caracterul scris al acordului statului terţ nu este cerut (spre deosebire de constituirea obligaţiei).

5.5. Încetarea tratatelor. Posibilitatea încetării parțiale

Orice tratat are, la un moment în timp, „soarta” de a ajunge la un punct final: momentul încetării,
indiferent dacă a fost conceput pentru a se aplica pentru o perioadă nedeterminată, indiferent dacă
importanța sa a fost foarte mare sau aplicarea s-a realizat pentru o lungă perioadă de timp.
Convenția de la Viena din 1969 abordează anumite elemente generale în mod „comun”, atât pentru
încetarea tratatelor, cât și pentru nulitate. Printre acestea figurează: neafectarea obligațiilor dintr-un tratat
care leagă un stat independent de acel tratat (cu referire indirectă la dreptul cutumiar), separabilitatea
prevederilor unui tratat și pierderea dreptului de a invoca o cauză de nulitate sau încetare.
Convenția de la Viena din 1969 introduce prezumția în conformitate cu care denunțarea poate fi doar
totală. Prezumția se exprimă într-o dublă formulare: (i) în ceea ce privește denunțarea, aceasta poate fi
efectuată doar în ceea ce privește întregul tratat, cu excepția situației în care tratatul prevede altfel sau
părțile convin în acest sens și (ii) în ceea ce privește invocarea unei cauze de încetare sau suspendare,
aceasta poate fi efectuată doar cu privire la întregul tratat, cu două excepții.
Prima excepție este reprezentată de violarea substanțială. În acest sens, prima frază a art. 60 din
Convenția de la Viena menționează expres posibilitatea suspendării sau încetării în tot sau în parte a
tratatului pentru violare substanțială.
A doua excepție este reprezentată de situația avută în vedere în art. 44 alin. (3), care presupune
îndeplinirea cumulativă a trei condiții:
(i) clauzele sunt separabile de restul tratatului în ceea ce privește aplicarea acestora;
(ii) apare din tratat sau este stabilit în alt mod că acceptarea acelor clauze nu a reprezentat baza
esențială a consimțământului celeilalte părți de a fi legată de tratat;
(iii) continuarea executării restului tratatului să nu fie injustă.

5.6. Cauzele de încetare

5.6.1. Încetarea în temeiul prevederilor tratatului

Prima cauză „naturală” de încetare a unui tratat este aplicarea prevederilor acestuia. Convenţia de la
Viena din 1969 prevede că „Încetarea unui tratat sau retragerea unei părţi din acesta poate avea loc: a)
în conformitate cu prevederile tratatului (...)”.
 Încetarea tratatelor în temeiul prevederilor acestora poate avea în vedere următoarele ipoteze: (i)
încheierea tratatelor pentru un termen fix – situaţie în care expirarea termenului poate avea drept
consecinţă încetarea tratatului sau (ii) posibilitatea denunţării sau retragerii prevăzută de tratat – caz în care
încetarea (totală a tratatului bilateral sau în raport cu partea care se retrage, în cazul unui tratat multilateral)
are loc ca efect al unei manifestări unilaterale de voinţă, permise de tratat. În practică, există o conexiune
importantă între durata valabilităţii unui tratat şi posibilitatea denunţării (retragerii) prevăzută de tratat.
De aceea, se impune o studiere a tipologiei clauzelor tratatelor, întrucât redactarea deficitară a unei clauze
privind durata şi încetarea poate conduce la dificultăţi serioase. Am identificat, din această perspectivă, trei
„tipuri” de clauze: a) tratat încheiat pentru o durată nedeterminată cu posibilitate de denunţare; b) tratat
încheiat pentru o durată fixă cu posibilitate de prelungire („tacită reconducţiune”) şi c) tratat încheiat
pentru o durată fixă fără posibilitate de prelungire.

a) Tratate încheiate pentru durată nedeterminată cu posibilitate de denunţare

Exemplu de clauză: „Convenţia de încheie pe durată nedeterminată şi va putea fi denunţată prin notificare
scrisă, pe cale diplomatică. Denunţarea va produce efect după şase luni de la data primirii notificării”.

În unele cazuri, se poate prevedea o perioadă minimă de valabilitate (spre exemplu 5 sau 10 ani),
după care tratatul poate fi denunțat. De asemenea, în cazuri unor tratate apare necesitatea identificării cu
mare precizie a momentului în care denunțarea produce efecte.
Tratatele multilaterale pot conține, la rândul lor, clauze privind denunțarea/retragerea.

b) Tacita reconducțiune

Tacita reconducțiune presupune încheierea tratatului pentru un termen determinat, cu inserarea unei
clauze în baza căreia, în lipsa unei notificări din partea uneia dintre părți prin care se aduce la cunoștință
intenția de a nu mai prelungi valabilitatea tratatului, durata tratatului se va prelungi în mod automat pentru
încă o perioadă similară sau pentru o altă perioadă (de obicei mai redusă), specificată în acea clauză.

Exemple de clauze: I. „Prezentul Acord se încheie pentru o perioadă de cinci ani și se va prelungi
automat pe noi perioade succesive de cinci ani, dacă niciuna dintre Părți nu îl va denunța în scris, pe cale
diplomatică, cu cel puțin șase luni înainte de expirarea termenului de cinci ani”.
II. „1. Prezentul Acord va rămâne în vigoare pe o perioadă de un an și va fi reînnoit în mod tacit în
fiecare an pentru perioade egale.
2. Oricare Stat Contractant poate denunța prezentul Acord. Notificarea va fi transmisă cu șase luni înainte
de expirarea anului calendaristic curent, caz în care Acordul va ieși din vigoare la expirarea acelui an
calendaristic”.

c) Tratatele încheiate pe durată fixă fără posibilitatea de denunțare

În cazul acestui tip de tratate, nu apar dificultăți de interpretare. Tratatul încetează prin expirarea
termenului, fără posibilitatea de a fi denunțat anterior acestui moment. Uneori, tratatele de acest tip pot
conține o clauză de tipul „prezentul acord poate fi prelungit prin acordul părților”. În aceste situații,
prelungirea echivalează cu o amendare. În dreptul internațional nu există o regulă a „simetriei formelor”
(teoria „actului contrar”), motiv pentru care nimic nu împiedică un acord „solemn” să fie prelungit printr-
un schimb de notificări diplomatice sau chiar printr-un acord în formă verbală.

Temă de reflecție nr. 5.4.

Identificați textul unui tratat bilateral la care România este parte și observați tipologia clauzei privind
încetarea tratatului.

5.6.2. Încetarea prin acordul părţilor

Indiferent de durata pentru care este încheiat tratatul sau de existenţa sau neexistenţa unei prevederi
privind denunţarea sau retragerea, un tratat poate înceta sau un stat se poate retrage din acesta (în cazul
tratatelor multilaterale) „în orice moment, cu acordul tuturor părţilor” [art. 54 lit. b) din Convenţia de la
Viena din 1969].
Similar modificării tratatelor (art. 39 din Convenţia de la Viena din 1969), încetarea prin acordul
părţilor nu presupune „simetria formelor”.
Astfel, „simetria formelor” poate reprezenta o cerinţă impusă de dreptul intern, nu de dreptul
internaţional. Lipsa unei simetrii a formelor poate implica scoaterea din vigoare a unui tratat „la nivel de
stat” printr-un tratat „la nivel de guvern”, spre exemplu. În dreptul internaţional, acordul prin care se pune
capăt valabilităţii unui tratat poate lua şi forma: (i) unui tratat în formă scrisă; (ii) o clauză dintr-un tratat
(de exemplu, într-un „Protocol de inventariere a cadrului juridic”. Totuşi, credem că o clauză inserată într-
un tratat prin care este scos din vigoare un tratat asupra aceleiaşi materii este guvernată de art. 59 din
Convenţia de la Viena din 1969 – deşi „conceptul” ieşirii din vigoare prin acordul părţilor este acelaşi, art.
59 priveşte relaţiile inter partes); (iii) acord în formă verbală; (iv) acord tacit.
Anumite în legătură cu Protocoalele privind inventarierea cadrului juridic ar fi utile. În primul
rând, aceste protocoale pot avea rolul reglementării succesiunii statelor la tratate – caz în care sunt mai
puţin relevante pentru ieşirea încetarea prin acordul părţilor sau potrivit altei cauze reglementate de
Convenţia de la Viena – sau pot avea rolul de a „face ordine” în tratatele bilaterale, fără a avea legătură cu
succesiunea la tratate. În al doilea rând, protocoalele pot reglementa faptul că anumite tratate „îşi
încetează valabilitatea la data intrării în vigoare a prezentului protocol” – ceea ce echivalează cu
convenirea ieşirii din vigoare, în sensul art. 54 lit. b) din Convenţia de la Viena.

Temă de reflecție nr. 5.5.

Identificați un Protocol privind inventarierea cadrului juridic la care România este parte, care
reglementează încetarea valabilității unor tratate la data intrării sale în vigoare.

5.6.3. Denunțarea

Art. 56 din Convenţia de la Viena din 1969 are în vedere situaţia în care un tratat nu conţine
prevederi referitoare la încetare („stingere”), denunţare sau retragere. În consecinţă, regulile
prevăzute în acest articol sunt aplicabile tratatelor încheiate pe perioadă de valabilitate nedeterminată (nu
conţin un termen) şi care nu prevăd posibilitatea denunţării sau retragerii.
Norma avută în vedere de art. 56 conţine o regulă şi două excepţii. Formularea negativă a primei fraze a
art. 56 „Un tratat care nu conţine dispoziţii privind încetarea şi care nu prevede posibilitatea denunţării
sau retragerii, nu poate face obiectul denunţării sau retragerii, afară numai dacă: (…)” denotă faptul că
regula este în sensul imposibilităţii denunţării, iar cele două cazuri în care denunţarea ar fi posibilă
reprezintă „excepţii”. Acest tip de formulare, întâlnit şi în alte cazuri, are influenţă asupra interpretării
restrictive a situaţiilor în care denunţarea ar fi posibilă.
„Excepţiile” sau cazurile în care ar fi posibilă denunţarea unui tratat care nu conţine prevederi privind
încetarea sau denunţarea sunt: a) dacă se stabileşte că a fost în intenţia părţilor să admită posibilitatea
denunţării sau retragerii sau b) dacă dreptul de denunţare sau retragere poate rezulta din natura tratatului.
Primul caz – stabilirea faptului că a fost în intenţia părţilor să admită posibilitatea denunţării sau
retragerii − reflectă cu siguranţă dreptul cutumiar, fiind propus de Comisia de Drept Internaţional în
proiectul său de articole din 1966.
Al doilea caz, situaţia în care „dreptul de denunţare sau retragere poate rezulta din natura
tratatului”, nu a figurat în proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional. Totuşi, încă din al
doilea raport al raportorului special Sir Gerald Fitzmaurice se arăta că „dacă un tratat ar aparţine unei clase
cu privire la care, ex naturae, facultatea denunţării sau retragerii unilaterale se subînţelege a exista, dacă nu
există indicaţie contrară – cum ar fi tratatele de alianţă sau tratatele cu caracter comercial”.
În categoria tratatelor care pot fi denunţate prin „natura” lor sunt încadrate, de regulă, tratatele cu
caracter militar, politic, comercial, cultural. Se consideră, de asemenea, că tratatele privind soluţionarea
paşnică a diferendelor intră în această categorie, un exemplu fiind retragerea „imediată” Statelor Unite din
Protocolul Opţional privind soluţionarea diferendelor referitoare la Convenţia de la Viena cu privire la
relaţiile consulare. Reamintim, este necesar, pentru ca tratatul să poată face obiectul denunţării prin
„natura” sa, ca acesta să fie „perpetuu”, pe durată nedeterminată şi aplicarea sa să nu implice un alt
factor temporal.

Temă de reflecție 5.6.

 Identificați, în Monitorul Oficial, un tratat la care România este parte și care corespunde posibilității
denunțării ”prin natura sa”, în conformitate cu regula cutumiară prevăzută de art. 56 din Convenția de la
Viena privind dreptul tratatelor.

5.6.4. Încheierea unui tratat asupra aceleiaşi materii

Încheierea unui tratat nou asupra aceleiaşi materii poate conduce la două consecinţe juridice, avute în
vedere de două articole din Convenţia de la Viena din 1969: încetarea tratatului (art. 59) şi aplicarea
concomitentă a celor două tratate, cu precizarea că tratatul „vechi” continuă să se aplice numai în măsura
în care prevederile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului „nou” [art. 30 alin. (3)].
Art. 59 reflectă concepţia generală a „abrogării unui act anterior printr-un act ulterior”. Este necesar ca
toate părţile la tratatul anterior să fie părţi la tratatul ulterior. „Abrogarea” se poate realiza în baza unui
criteriu subiectiv [lit. a) a art. 59] sau obiectiv [lit. b)]. Practic, cele două criterii reprezintă şi condiţiile
alternative ale aplicării art. 59.
Posibilitatea suspendării tratatului anterior este de asemenea, reglementată de art. 59 alin. (2), în cazul
în care „rezultă din tratatul posterior sau este stabilit pe altă cale că aceasta a fost intenţia părţilor”.
Criteriul subiectiv presupune că „apare din tratatul ulterior sau este stabilit în alt mod că părţile au
intenţionat ca materia să fie guvernată de acel tratat”. În primul rând, poate fi avută în vedere abrogarea
expresă. Practica statelor este largă în acest sens: clauzele finale ale unui tratat asupra aceleiaşi materii
conţin, de multe ori, o frază de genul: „La intrarea în vigoare, prezentul acord va înlocui «Acordul între
Republica Socialistă România şi Confederaţia Elveţiană cu privire la transporturile aeriene civile» din 14
iulie 1967”.
Criteriul obiectiv presupune încetarea tratatului anterior atunci când „dispoziţiile tratatului posterior
sunt incompatibile cu cele din tratatul anterior în aşa măsură încât este imposibil să se aplice ambele
tratate în acelaşi timp”. Prima întrebare care se pune este dacă, într-adevăr, aplicarea literei b a art. 59 este
într-adevăr o chestiune pur obiectivă, independentă de voinţa părţilor.

Jurisprundența: Cazul Compania de electricitate din Sofia şi Bulgaria (Belgia c. Bulgaria) din
jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie Internaţională oferă o imagine interesantă: s-a susţinut că
Tratatul de conciliere, arbitraj şi reglementare judiciară din 23 iunie 1931 (care oferea un domeniu mai
restrictiv al diferendelor care puteau fi soluţionate de Curte), a abrogat implicit efectul celor două declaraţii
unilaterale de acceptare a competenţei Curţii formulate de Belgia şi Bulgaria. Curtea a respins acest
argument, fundamentându-se pe intenţia părţilor: „Nu ar fi justificat să credem că, prin [încheierea
tratatului din 1931], ele [Belgia şi Bulgaria] au vrut să aducă atingere obligaţiilor pe care le-au contractat
anterior într-un scop analog; şi aceasta, în special pentru cazul în care obligaţiile ar fi mai întinse decât cele
care decurg din tratat”.

5.6.5. Violarea substanţială

Violarea substanţială reprezintă una dintre formele de manifestare în dreptul internaţional ale
principiului general al „excepţiei de neexecutare” (exceptio non adimpleti contractus; inadimplenti non est
adimplendum). Întrebarea care se pune în dreptul internaţional este dacă: (i) orice neexecutare poate duce
la invocarea încetării sau suspendării unui tratat (fiind favorizată ideea că, în absenţa unui mecanism de
soluţionare a diferendelor, trebuie avantajată poziţia statului „victimă” a unei încălcări); sau (ii) numai o
încălcare fundamentală sau substanţială ar duce la posibilitatea încetării sau suspendării, pentru a preveni
abuzurile.
Abordarea Comisiei de Drept Internaţional a fost în sensul celei de-a doua variante: numai o violare
substanţială poate reprezenta o cauză de încetare sau suspendare. Totuşi, în dreptul contemporan,
răspunsul la întrebarea de mai sus ţine de interacţiunea dintre normele dreptului tratatelor în materia
violării substanţiale şi normele dreptului răspunderii statelor în materia contramăsurilor. Astfel, orice
violare dă dreptul statului afectat să adopte o contramăsură, cu respectarea normelor dreptului internaţional
relevant. În esenţă, o contramăsură trebuie să aibă drept scop determinarea partenerului să revină la
aplicarea tratatului, să fie proporţională şi să fie însoţită de notificările necesare. O contramăsură trebuie să
fie „reversibilă”. Prin urmare, nu este exclus ca această să poată lua forma suspendării unui tratat (dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii), însă nu va putea lua forma încetării tratatului. Spre deosebire de
contramăsură, normele dreptului tratatelor pot fi invocate pentru încetarea tratatului, numai cu în cazul
atingerii unui „prag de gravitate” – violarea trebuie să fie „substanţială” sau „fundamentală”.
Practica internaţională demonstrează faptul că, de multe ori, normele privind contramăsurile şi violarea
substanţială se pot suprapune. De exemplu, în iulie 2007 Rusia a notificat statelor membre NATO faptul că
a suspendat obligaţiile sale substanţiale (notificare şi inspecţie) în conformitate cu Tratatul privind forţele
Convenţionale în Europa. Deşi acţiunea Rusiei ar putea fi privită ca o violare substanţială, statele membre
NATO au preferat să notifice, la rândul lor, suspendarea obligaţiilor invocând aplicarea unei contramăsuri.
Avantajul contramăsurii s-a dovedit a fi lipsa necesităţii demonstrării caracterului „substanţial” al violării,
precum şi caracterul reversibil al acesteia, care poate fi important ca „semnal politic”.
În Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, violarea substanţială (precizăm că în limba
engleză termenul echivalent este „material breach”) este tratată în art. 60. Ceea ce trebuie subliniat este că
violarea substanţială poate justifica atât încetarea, cât şi suspendarea tratatului. De asemenea, în textul
art. 60 trebuie subliniată necesitatea invocării violării substanţiale, într-un termen rezonabil.
Nu în ultimul rând, poate fi precizat faptul că, prin derogare de la regulile aplicabile în materia
separabilităţii prevederilor tratatelor, violarea substanţială este o cauză care permite suspendarea parţială
(„în tot sau în parte”).
Condiţiile invocării violării substanţiale:
a) Prima condiție, și cea mai importantă, este reprezentată de „pragul gravității”: nu orice încălcare ar
putea duce la invocarea violării substanțiale, ci numai una de natură fundamentală.
Alin. (3) al art. 60 din Convenția de la Viena, care definește violarea substanțială ca fiind: „a) o
repudiere a tratatului, neautorizată de Convenție sau b) violarea unei dispoziții esențiale pentru
realizarea obiectului și scopului tratatului”.

Jurisprudență: Curtea Internațională de Justiție a aplicat prevederea în Avizul consultativ privind

Namibia, pentru a examina dacă acțiunea Adunării Generale de apune capăt mandatului Africii de Sud.
Pornind de la considerația că mandatul reprezintă, în drept și în fapt, un tratat, Curtea a determinat
că:„Regulile prevăzute în Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor referitoare la încetarea unui tratat
pe motivul violării (adoptate fără niciun vot împotrivă) pot în multe privințe să fie considerate o codificare
a dreptului internațional cutumiar în materie. În lumina acestor reguli, numai o violare substanțială poate
justifica încetarea, o astfel de vioare fiind definită ca [se citează art. 60 alin. (3)]. (...) Rezoluția Adunării
Generale nr. 2145 (XXI) determină că ambele forme de violare substanțială au survenit în acest caz. Prin
precizarea faptului că Africa de Sud „în fapt a dezavuat mandatul”, Adunarea Generală a declarat, în fapt,
că a avut loc o repudiere. Rezoluția în chestiune trebuie văzută prin urmare ca exercitarea dreptului de a
pune capăt unei relații în cazul unei violări deliberate și persistente a obligațiilor, care distruge însuși
obiectul și scopul acelei relații”.

b) O a doua condiție, „subînțeleasă” în textul art. 60, este ca violarea să vizeze tratatul a cărui încetare
sau suspendare este invocată, și nu altă regulă de drept internațional, prevăzută de al tratat sau de dreptul
internațional cutumiar. Precizăm că, în ceea ce privește această condiție, violarea substanțială se
deosebește de contramăsură, care permite suspendarea unei obligații ca răspuns la violarea altei obligații.

Jurisprudență: În cazul Proiectul Gabcikovo Nagymaros, Ungaria a invocat violarea de către

Cehoslovacia a altor convenții internaționale, cum ar fi Convenția din 31 mai 1976 privind reglementarea
gestionării problemelor privind apele de frontieră, precum și violarea dreptului internațional general,
pentru a justifica încetarea tratatului bilateral din 1977 referitor la construirea proiectului Gabcikovo-
Nagymaros. Curtea a reținut că: „numai o violare substanțială a tratatului însuși, de către un stat parte la
acel tratat, îndreptățește cealaltă parte să o invoce ca temei pentru încetarea tratatului”.

c) O a treia condiție, regăsită în textul alin. (1) și (2) ale art. 60 este ca violarea să provină de la „cealaltă”
parte (în cazul tratatelor bilaterale) sau „o altă” parte (în cazul tratatelor multilaterale). Putem sublinia,
violarea nu trebuie să fie „comună”. Astfel, în același caz privind Proiectul Gabcikovo-Nagymaros,
Ungaria a invocat și violarea de către Cehoslovacia a art. 15, 19 și 20 din Tratatul care făcea obiectul
diferendului, prin refuzul de a se angaja în negociere cu Ungaria pentru adaptarea unui plan contractual
comun, pentru a răspunde noilor dezvoltări în materia protecției mediului. Curtea a reținut caracterul
comun al obligațiilor și a respins argumentul Ungariei.
 Precizăm că violarea substanțială nu poate fi invocată în ceea ce privește „prevederile referitoare la
protecția persoanei umane conținute în tratatele cu caracter umanitar, în special în ceea ce privește
prevederile care interzic orice forme de represalii împotriva persoanelor protejate de aceste tratate”.
Această exceptare, prevăzută expres în alin. (5) art. 60 al Convenției de la Viena din 1969 are la bază
principiul general admis că respectarea normelor dreptului internațional umanitar, fie având izvorul în
tratate, fie în cutumă, nu este supusă principiului reciprocității.

5.6.6. Imposibilitatea de executare

Imposibilitatea de executare a fost invocată, în trecut, în legătură cu anumite obligații financiare ale
statelor: statele debitoare au invocat acest argument în cazurile Împrumuturile sârbești și Împrumuturile
braziliene, în fața Curții Permanente de Justiție Internațională. Curtea nu a acceptat însă aceste argumente.
Comisia de Drept Internațional a propus o definire a noțiunii de imposibilitate de executare – ceea ce s-
a reflectat în art. 61 alin. (1) al Convenției de la Viena din 1969: „dispariția permanentă sau distrugerea
obiectului indispensabil pentru executarea tratatului”. Invaliditatea sau suspendarea tratatului nu este
automată, în condițiile în care „o partea poate invoca” această cauză drept motiv pentru suspendare sau
încetare. Textul Convenției de la Viena prevede că dacă imposibilitatea este temporară, atunci aceasta va
putea fi invocată doar pentru a justifica suspendarea executării tratatului.

Jurisprudență: Curtea Internațională de Justiție a aplicat art. 61 din Convenția de la Viena în cazul
privind Proiectul Gabcikovo-Nagymaros. Ungaria a invocat faptul că obiectul esențial al tratatului era un
proiect de investiții comun, operat de ambele părți și conform exigențelor de protecție a mediului,
argumentând că acesta a dispărut, devenind imposibilă e să executarea tratatului. Curtea a reținut că: „Nu
este necesar să determine dacă „obiectul” la care se referă art. 61 poate fi înțeles în sensul de a cuprinde un
regim juridic pentru că, în orice caz, chiar dacă ar fi așa, ar concluziona că un astfel de regim nu a încetat
să existe. Tratatul din 1977 - și în particular art. 15, 19 și 20 – puneau la dispoziție părților mijloacele
necesare pentru a aduce oricând, prin negociere, ajustările necesare între exigențele economice și
imperativele de mediu. Curtea adaugă faptul că, dacă exploatarea comună a investiției nu ar mai fi posibilă,
aceasta s-a întâmplat pentru că Ungaria nu a realizat majoritatea lucrărilor pentru care era răspunzătoare în
baza Tratatului din 1977; art. 61 alin. (2) din Convenția de la Viena prevede expres că imposibilitatea
executării nu poate fi invocată pentru încetarea unui tratat dacă rezultă din propria încălcare a obligațiilor
care decurg din tratat”.

5.6.7. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus sic stantibus)

Principiul general de drept în conformitate cu care o schimbare fundamentală a împrejurărilor este

cuprinsă în orice contract se regăseşte în dreptul roman: Conventio omnis intellegitur clausula rebus sic
stantibus.
Comisia de Drept Internațional a constatat că teoria rebus sic stantibuseste recunoscută în dreptul
internațional, însă a subliniat „riscurile pe care aceasta le presupune în absența unui sistem de jurisdicție
obligatorie”. Statele ar putea avea tendința de a invoca această doctrină în mod flexibil sau subiectiv,
pentru a justifica încetarea unor tratate pe care nu le mai consideră oportune. În consecință, chiar dacă
teoria schimbării fundamentale a împrejurărilor a fost admisă ca o „supapă de siguranță”, s-a considerat că
aplicarea acestei teorii trebuie să se facă sub condiții foarte stricte – idee care s-a reflectat și în redactarea
art. 62 din Convenția de la Viena din 1969.
Art. 62 impune, considerat a reflecta cutuma internațională, impune următoarele condiții:
a) să existe o schimbare a circumstanțelor care au existat la momentul încheierii tratatului;
b) schimbarea să fie fundamentală;
c) schimbarea să nu fi fost previzibilă pentru părți, la momentul încheierii tratatului;
d) existența circumstanțelor să fi constituit „baza esențială a consimțământului părților”;
e) efectul schimbării fundamentale a împrejurărilor să fie „transformarea radicală a întinderii
obligațiilor care rămân de executat”.

Jurisprudență:
1. În cazul privind Zonele de pescuit anglo-islandeze, Islanda a invocat schimbarea fundamentală a
împrejurărilor legate de exploatarea resurselor piscicole din proximitatea țărmurilor sale pentru a invoca
încetarea unui acord prin schimb de note care conținea o clauză compromisorie ce permitea sesizarea
Curții (problema fiind competența Curții). Curtea a decis că: „pretinsa schimbare nu putea afecta cel puțin
obligația de a se supune jurisdicției Curții care este singura problemă la acest stadiu al procedurii. Rezultă
că pericolele pentru interesele vitale ale Islandei, rezultate din modificarea în tehnicile de pescuit, nu pot
reprezenta o schimbare fundamentală în ceea ce privește încetarea sau subzistența clauzei compromisorii
care stabilește jurisdicția Curții”.
2. În Cazul privind Proiectul Gabcikovo-Nagymaros Ungaria a invocat mai multe evenimente care, în mod
cumulat, ar reprezenta o schimbare fundamentală a împrejurărilor: modificările profunde de natură politică,
diminuarea viabilității economice a proiectului, progresul cunoștințelor în domeniul mediului și
dezvoltarea normelor și prevederilor în domeniul dreptului mediului. Instanța a reținut caracterul restrictiv
al interpretării teoriei rebus sic stantibus: „formularea negativă și condițională a art. 62 (...) este o
indicație clară că stabilitatea relațiilor bazate pe tratate impune ca justificarea bazată pe schimbarea
fundamentală a împrejurărilor să fie aplicată numai în cazuri excepționale”.
O altă întrebarea adresată Curții a fost dacă schimbarea condițiilor politice (trecerea de la comunism la
democrație) poate reprezenta o schimbare fundamentală a împrejurărilor. Chestiunea poate fi foarte
relevantă pentru valabilitatea unor tratate încheiate înainte de 1989. Răspunsul Curții a fost negativ, dar
nuanțat: „Situația politică care predomina în epocă a fost cu siguranță relevantă pentru încheierea
Tratatului din 1977 [privind construirea proiectului hidroenergetic pe Dunăre]. Dar Curtea amintește că
Tratatul prevedea un program comun de investiții pentru producerea de energie, controlul inundațiilor și
îmbunătățirea navigației pe Dunăre. În viziunea Curții, condițiile politice prevalente nu erau atât de strâns
legate de obiectul și scopul tratatului încât să constituie baza esențială a consimțământului părților, și, în
cazul în care s-ar schimba, să modifice radical întinderea obligațiilor rămase a fi executate”.

Alin. (2) al art. 62 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor prevede două excepții, două
cazuri în care teoria rebus sic stantibus nu poate fi aplicată:
- „tratatele care stabilesc o frontieră” (lit. a). Noțiunea trebuie interpretată în sens larg.
- situația în care schimbarea circumstanțelor reprezintă „rezultatul încălcării de către partea care o
invocă fie a unei obligații din tratat, fie a oricărei obligații internaționale în relația cu orice altă parte la
tratat” [lit. b)].

5.6.8. Ruperea relațiilor diplomatice sau consulare

Dacă înainte de secolul al XX-lea, ruperea relațiilor diplomatice și consulare era privită a o etapă
prealabilă înaintea unui război, în prezent, se admite că, deși reprezintă un act inamical, cazurile de rupere
relațiilor diplomatice în dreptul contemporan sunt numeroase (de exemplu, între Marea Britanie și Libia în
1984; în contextul crizei din Siria, mai multe state au rupt relațiile diplomatice cu aceasta: Marea Britanie,
Turcia, Canada, Franța, Italia, Germania, Spania, Belgia). Deși este un act inamical, ruperea relațiilor
internaționale reprezintă o încălcare a dreptului internațional: aceasta reprezintă o decizie discreționară a
unui stat, în practică aplicată ca ultim resort în contextul unei crize în relațiile dintre cele două state.
Regula formulată de art. 63 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor este că „ruperea
relațiilor diplomatice și consulare între părțile la un tratat nu are niciun efect asupra relațiilor juridice
stabilite între ele prin tratat”.
Regula indicată mai sus nu este absolută. Art. 63 are în vedere și situația de excepție, când ruperea
relațiilor diplomatice și consulare poate cauza încetarea sau suspendarea tratatului: „dacă și în măsura în
care existența relațiilor diplomatice sau consulare este indispensabilă aplicării tratatului”. Remarcăm
faptul că excepția nu era inclusă în proiectul inițial al Comisiei de Drept Internațional: aceasta considera, în
lumina îngrijorărilor exprimate de unele guverne, că o excepție nu ar fi necesară deoarece „imposibilitatea
de executare” ar justifica încetarea sau suspendarea în condițiile în care relațiile diplomatice ar constitui
„obiectul esențial” al tratatului.

5.6.9. Încetarea ca urmare a apariției unei norme subsecvente de jus cogens

Având în vedere că am ales să tratăm mai întâi cauzele de încetare, având în vedere relevanța practică
mai ridicată a acestora în raport cu nulitatea, vom preciza că situația în care un tratat conține norme
contrare unei norme imperative de drept internațional (jus cogens) apare, în Convenția de la Viena, cu un
dublu rol: cauză de nulitate și cauză de încetare. Credem că accentul apare pus pe caracterul de cauză de
nulitate. Astfel, noțiunea de jus cogens apare în două locuri în Convenția de la Viena: în art. 53 este
analizată cauza de nulitate constând în situația în care la momentul încheierii sale, un tratat este contrar
unei norme de jus cogens. În acest caz, tratatul este nul ab initio și nu se pune problema încetării. Al doilea
articol care tratează problema jus cogens este art. 64, care are în vedere o ipoteză diferită: norma
imperativă de drept internațional nu exista la momentul încheierii tratatului, ea „survine” ulterior acestui
moment. În acest caz, în conformitate cu art. 64 din Convenția de la Viena, tratatul „devine nul și
încetează”. Se observă că, în același timp, este avută în vedere și nulitatea și încetarea. Comisia de Drept
Internațional a avut în vedere includerea acestei ipoteze în secțiunea referitoare la nulitate (art. 53), însă a
preferat includerea prezentului articol 64 în secțiunea privitoare la încetare, având în vedere că „deși regula
lipsește tratatul de validitate, efectul să nu este ca tratatul să fie nul ab initio, ci numai de la data de la care
noua regulă de jus cogens este stabilită; cu alte cuvinte, nu anulează tratatul, ci interzice existența și
executarea sa ulterioară”.
Definiția și conceptul de jus cogens excede scopul prezentei lucrări, însă va fi analizată pe scurt la
secțiunea referitoare la nulitatea tratatelor, având în vedere că singura definiție convențională a normelor
imperative de drept internațional se regăsește în art. 53 al Convenției de la Viena din 1969.
Trebuie, precizat, de asemenea, că, spre deosebire de art. 53, care reglementează nulitatea ab initio a
unui tratat contrar normelor de jus cogens în totalitatea sa, art. 64 permite separabilitatea prevederilor
tratatului (în sensul că există posibilitatea ca numai clauzele contrare jus cogens să înceteze, dacă sunt
întrunite condițiile pentru separabilitatea prevederilor).
În ceea ce privește aplicabilitatea art. 64, exemplul oferit de Comisia de Drept Internațional este cel al
tratatelor referitoare la comerțul cu sclavi, care au devenit nule o dată cu recunoașterea generală a
interzicerii sclaviei. Alte exemple ipotetice ar putea fi tratate care ar permite sau presupune utilizarea
torturii – având în vedere recunoașterea acesteia ca o normă imperativă de drept internațional.

5.6.10. Conflictul armat

Încetarea sau suspendarea tratatelor ca urmare a unui conflict armat nu a făcut obiectul reglementării
Convenției de la Viena din 1969, art. 73 al acesteia stipulând că nu afectează orice chestiune care ar putea
apărea ca urmare a declanșării ostilităților între state. În consecință, chestiunea efectelor conflictelor
armate asupra tratatelor rămâne o chestiune guvernată esențialmente de dreptul cutumiar. Ca elemente de
reper în codificarea acestuia, pot fi luate în considerare Rezoluția Institutului de Drept Internațional din
1985 și Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internațional privind efectele conflictelor armate
asupra tratatelor din 2011.
Regula generală este formulată în sensul că existența unui conflict armat nu determină, ipso facto,
încetarea sau suspendarea unui tratat: a) între statele părți la conflict; b) între un stat parte la conflict
și un stat terț.
Comisia de Drept Internațional propune o listă indicativă de „domenii” („materii reglementate” de
tratat), care implică o prezumție de continuitate:
- Tratatele în domeniul dreptului conflictelor armate (dreptului internațional umanitar);
- Tratatele obiective;
- Tratatele multilaterale care stabilesc reguli generale („law-making” treaties);
- Tratatele referitoare la justiția penală internațională;
- Tratatele care stabilesc drepturi pentru persoane private;
- Tratatele referitoare la protecția drepturilor omului;
- Tratatele referitoare la protecția mediului;
- Tratatele constitutive ale organizațiilor internaționale;
- Tratatele privind soluționarea pașnică a diferendelor;
- Tratatele privind relațiile diplomatice și consulare.

5.7. Nulitatea. Efectul. Posibilitatea nulității parțiale

Efectul natural al nulității este lipsirea de efecte a tratatului: un tratat nul nu poate crea efecte pentru
părți. Dacă este vorba despre un tratat bilateral, se consideră că acesta nu a produs efecte niciodată (ab
initio). Dacă este vorba despre un tratat multilateral, în cazul unui viciu de consimțământ, nulitatea nu va
afecta validitatea tratatului între celelalte părți la tratat.
Deși Convenția de la Viena nu menționează expres caracterul retroactiv al nulității, acesta poate fi
„dedus” din art. 69 alin. (2) – aplicabil pentru cauzele de nulitate altele decât jus cogens.
 O întrebare care a generat nu de puține ori dificultăți este „există distincția dintre nulitate absolută și
relativă în dreptul internațional”? Doctrina nu face referire la aceste aspecte, sau subliniază caracterul
„obscur” a distincției. În primul rând, se poate face distincție între situația nulității pentru încălcarea unei
norme de jus congens și celelalte cazuri de nulitate – care reprezintă vicii de consimțământ. În cazul jus
cogens, nu poate fi invocată separabilitatea prevederilor tratatului. Consecințele nulității pentru violarea
unei norme de jus cogens nu sunt guvernate de art. 69, ci de art. 71 alin. (1): părțile au obligația de a
„elimina, pe cât posibil, consecințele oricărui act îndeplinit pe baza unei prevederi care contravine unei
norme imperative a dreptului internațional general” și de a „aduce relațiile reciproce în conformitate cu
norma imperativă”. În al doilea rând, există posibilitatea ca un stat să piardă dreptul de a invoca nulitatea
prin achiesare, dacă: a) a consimțit expres cu privire la validitatea tratatului sau b) din conduita sa se
deduce că a achiesat la validitatea tratatului. Este important de subliniat însă faptul că, în baza Convenției
de la Viena, posibilitatea achiesării este limitată la art. 46-50: cu alte cuvinte, în cazul constrângerii (art. 51
și 52) și al jus cogens (art. 53), achiesarea nu poate fi aplicată.
O altă întrebarea pertinentă poate fi: există posibilitatea nulității parțiale? Răspunsul este, în principiu,
același ca în cazul denunțării parțiale. Convenția de la Viena din 1969 introduce prezumția în conformitate
cu care nulitatea poate fi doar totală [art. 44 alin. (2)]. Prin excepție, art. 44 alin. (3), permite ca o cauză să
fie invocată numai în legătură cu anumite clauze, cu îndeplinirea cumulativă a trei condiții: (i) clauzele
sunt separabile de restul tratatului în ceea ce privește aplicarea acestora; (ii) apare din tratat sau este stabilit
în alt mod că acceptarea acelor clauze nu a reprezentat baza esențială a consimțământului celeilalte părți de
a fi legată de tratat; (iii) continuarea executării restului tratatului să nu fie injustă.

Temă de reflecție 5.7.

Realizați o scurtă comparație între regimul nulității și regimul încetării. Care dintre cele două instituții
considerați că are mai mare importanță practică?

5.8. Cauzele de nulitate

5.8.1. Violarea dreptului intern referitor la competența de a încheia tratate

Formularea art. 46 din Convenția de la Viena este negativă: „Un stat nu poate invoca faptul că,
consimțământul său de a fi legat prin tratat a fost exprimat cu violarea prevederilor dreptului său intern
privind competența de a încheia tratate ca invalidând acest consimțământ, afară numai dacă (...)”. Ca și
în cazul altor prevederi cu formulare negativă (de exemplu, art. 62 referitor la schimbarea fundamentală a
împrejurărilor), semnificația acestei formulări este reprezentată de caracterul excepțional al posibilității
invocării acestei cauze de nulitate: regula este că nu se poate invoca, excepțiile pot apărea în condițiile
prevăzute de art. 46, interpretate restrictiv.
Este util să subliniem că, în materia art. 46, statul care invocă nulitatea este statul al cărui
consimţământ a fost viciat, adică statul al cărui drept intern a fost violat, chiar dacă, aparent, principiul
general de drept nemo propriam turpitudinem allegans ar împiedica acest lucru.
Condiții:
(i) violarea să fie „vădită” („manifestă”), adică să fie „obiectiv evidentă pentru orice stat care s-ar
comporta în asemenea împrejurări în conformitate cu practica obişnuită şi cu buna-credinţă” şi
(ii) violarea să privească „o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern” (din „chapeau-
ul” art. 46 rezultă, de asemenea, că regula trebuie să fie „privind competența de a încheia tratate”).

Jurisprudență: În faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, unul dintre cazurile în care Curtea a analizat
aplicarea art. 46 a fost Frontiera maritimă şi terestră între Camerun şi Nigeria. Curtea a analizat efectul
Declaraţiei de la Maroua, care preciza faptul că „cei doi şefi de stat ai Camerunului şi Nigeriei au convenit
să extindă delimitarea frontiere maritime de la punctul 12 către punctul G, conform Hărţii Amiralităţii nr.
3433 anexate (...)”. Curtea a respins argumentul invalidităţii pentru motivul că declaraţia nu fusese
ratificată, arătând că dreptul internaţional lasă la latitudinea statelor alegerea procedurii pentru intrarea în
vigoare şi, în opinia Curţii, Declaraţia a intrat în vigoare imediat după semnare. Nigeria a invocat, însă, şi
nulitatea tratatului pentru încălcarea dreptului intern referitor la încheierea tratatelor: „Curtea va aborda
acum argumentul Nigeriei în conformitate cu care regulile constituţionale referitoare la încheierea
tratatelor nu au fost respectate. În această privinţă, Curtea reaminteşte că art. 46, alin. (1), din Convenţia de
Viena, prevede că «un stat nu poate invoca faptul că, consimțământul său de a fi legat prin tratat a fost
exprimat cu violarea prevederilor dreptului său intern privind competența de a încheia tratate ca invalidând
acest consimțământ». Este adevărat că acest alineat continuă afirmând «afară numai dacă violarea a fost
vădită şi a priveşte o regulă a dreptului său intern de importanţă fundamentală», în timp ce alin. (2)
prevede că «O violare este vădită dacă este obiectiv evidentă pentru orice stat care s-ar comporta în
asemenea împrejurări în conformitate cu practica obişnuită şi cu buna-credinţă». Regulile privind
autoritatea de a semna tratate pentru un stat sunt reguli constituţionale de importanţă fundamentală. Totuşi,
o limitare a capacităţii şefului de stat în această privinţă nu este vădită în sensul art. 46 alin. (2), decât dacă
este adusă la cunoştinţă publică în mod corespunzător. Aceasta în special pentru că şeful de stat aparţine
grupului de persoane care, în conformitate cu art. 7 alin. (2) din Convenţie «în virtutea funcţiei lor şi fără
să fie nevoie să prezinte depline puteri» sunt considerate a reprezenta statul”.

5.8.2. Încălcarea unei restricţii privind competenţa de a exprima consimţământul

Această cauză de nulitate apare reglementată în art. 47 din Convenția de la Viena din 1969, care
prevede că: „Dacă autoritatea unui reprezentant de a exprima consimțământul unui stat de a fi legat
printr-un anumit tratat a fost supusă unei restricții specifice, omisiunea de a respecta acea restricție nu
poate fi invocată ca invalidând consimțământul exprimat, decât dacă restricția a fost notificată
celorlalte state participante la negociere înainte de exprimarea consimțământului”.
Art. 47 este aplicabil numai atunci când actul reprezentantului statului exprimă consimțământul (în
practică, ar fi vorba de tratatele pentru care se exprimă consimțământul prin semnare).
Având în vedere aspectul de mai sus, art. 47 apare foarte rar aplicabil în practică. Totuși, este interesant
de notat faptul că singurul caz din practica interbelică referitor la această problemă este relevant și pentru
România: la 26 mai 1923 au început, la Bruxelles, negocieri între Ungaria și România referitoare la
chestiunea reformei agrare din România și a situației „optanților”. Procesele-verbale ale reuniunilor au
conținut un pasaj în care reprezentantul ungar a recunoscut că Tratatul de la Trianon nu împiedica
exproprierea bunurilor optanților pentru interes general, inclusiv interesul social al reformei agrare.
Proiectul de rezoluție a Consiliului Societății Națiunilor a fost parafat de reprezentanții celor două state și
conținea, în preambul, referiri la declarațiile reprezentanților menționate în procesul-verbal. La 12 iunie
1923, a fost transmisă către Președintele Societății Națiunilor o scrisoare din partea ministrului afacerilor
externe ungar, prin care erau dezavuate actele reprezentantului său, pretinzându-se că deplinele puteri erau
limitate la încheierea unui acord cu România (practic, Ungaria a încercat „interpretarea” sferei deplinelor
puteri). Poziția Societății Națiunilor a fost că un stat nu poate dezavua actele reprezentantului său care
intrau în sfera autorității conferite în mod aparent prin deplinele puteri.

5.8.3. Eroarea

Eroarea apare ca o falsă reprezentare a unor elemente de fapt, care există la momentul încheierii
tratatului, reprezentare care viciază consimțământul unui stat la încheierea unui tratat. Inspirată din dreptul
civil – ca viciu de consimțământ în materia contractelor, eroarea poate lua mai multe forme: eroare
unilaterală sau eroare comună, eroare de fapt sau eroare de drept, eroare ne-esențială sau eroare „obstacol”.
În dreptul internațional, posibilitatea invocării erorii este general admisă, însă condițiile în care aceasta
poate fi invocată au fost identificate pe baza practicii și jurisprudenței, Convenția de la Viena din 1969
reglementând eroarea în art. 48. Practica și jurisprudența au fost în general reduse, deoarece „procesul de
încheiere a tratatelor este de așa natură încât să reducă riscul erorilor de substanță”. Cazurile cunoscute
privesc erori geografice, majoritatea privind erori cu privire la hărți.

Jurisprudență: Unul din cazurile cele mai importante în materie de eroare este Templul Preah-Vihear,
Curtea analizând argumente bazate pe eroare în ambele faze ale procedurii (obiecții preliminare și fond). În
faza obiecțiilor preliminare, Thailanda a invocat eroarea în ceea ce privește declarația privind acceptarea
jurisdicției obligatorii a Curții: a susținut că, în 1950, a avut o viziune eronată asupra statutului declarației
sale din 1940, element contrazis de jurisprudența ulterioară a Curții, motiv pentru care a utilizat în 1950
limbajul din declarația din 1940, care s-a dovedit a fi inadecvat. Curtea a reținut că: „Orice eroare de acest
tip ar fi fost în mod evident o eroare de drept, dar în orice caz Curtea nu consideră că problema din
prezentul caz este în mod real una de eroare. Mai mult, principala relevanță juridică a erorii, acolo unde
există, este de a afecta realitatea consimțământului presupus a fi fost dat. Curtea nu vedere în prezentul caz
orice factor care ar fi putut să afecteze realitatea consimțământului Thailandei pe care l-a afirmat și l-a
admis în 1950, având în vedere că ar fi fost ex post și retroactiv”.
 În faza a doua a diferendului (fond), Thailanda a invocat eroarea în ceea ce privește harta (anexa 1) care
ar fi atribuit un teritoriu Franței (Cambogiei), în contradicție cu principiul general stabilit de un tratat de
delimitare din 1904 (linia „cumpenei apelor”). Răspunzând acestui argument, Curtea a configurat unele
elemente cutumiare ale erorii, care vor fi ulterior „preluate” în Convenția de la Viena:„S-a susținut de către
Thailanda, în ceea ce privește zona în dispută, că a fost comisă o eroare, de care autoritățile siameze nu au
avut cunoștință la momentul la care au acceptat harta. Este o regulă recunoscută de drept că un argument
bazat pe eroare nu poate fi acceptat ca afectând consimțământul uni părți, dacă a contribuit prin propria
conduită la eroare, sau putea să o evite, sau dacă circumstanțele erau de așa natură încât să avertizeze
acea parte cu privire la o posibilă eroare. Curtea consideră că pregătirea și caracterul persoanelor care au
văzut harta − Anexa 1 din partea siameză face dificil ca Thailanda să invoce eroarea” (s.n.).

Condițiile în care se poate invoca eroarea, în conformitate cu art. 48, sunt următoarele:
(i) să se refere la „un fapt sau o situație care a fost asumată de stat că există la momentul când tratatul
a fost încheiat”.
(ii) faptul sau situația la care se referă eroarea să fi reprezentat „baza esențială a consimțământului
părții”;
(iii) eroarea nu poate fi invocată dacă „statul în cauză a contribuit la eroare prin propria conduită sau
dacă circumstanțele erau de așa natură încât să avertizeze statul cu privire la o posibilă eroare”.
(iv) eroarea – ca viciu de consimțământ – nu poate fi invocată atunci când se referă la formularea
textului. Omisiunea unei părți de a citi corect textul final nu poate fi invocată ca viciu de consimțământ –
în acest caz, se va recurge la procedura „corectării erorilor [materiale]”, fie printr-un instrument bilateral,
fie printr-un act al depozitarului (în conformitate cu art. 79 din Convenția de la Viena din 1969).

5.8.4. Dolul

Dolul (în limba engleză „fraud”, în limba franceză „dol”) este cunoscut tuturor sistemelor de drept,
fiind general acceptat că un act juridic încheiat prin dol este susceptibil de anulare, în baza principiilor
bunei-credințe și a adagiului latin fraus omnia corrumpit.
Formularea acestei cauze de nulitate în Convenția de la Viena – art. 49, în forma propusă de Comisia de
Drept Internațional – este foarte simplă: „dacă un Stat a fost condus la încheierea unui tratat prin
conduita frauduloasă a unui alt stat participant la negociere, acesta poate invoca dolul ca viciu al
consimțământului de a fi legat din tratat”.
Deși o definiție precisă a dolului este dificil de identificat, poate fi citat raportorul special Sir Gerald
Fitzmaurice: „prin dol sau reprezentare falsă se înțeleg manevre conștient destinate să înșele;adică
declarații formulate oral sau scris (cu ajutorul hărților, planurilor, fotografiilor, crochiurilor etc.), atunci
când se știe că sunt false (...) și care au ca obiect a induce în eroare cealaltă parte și a o conduce la
încheierea tratatului”. Atât din această definiție, cât și din textul art. 49, rezultă următoarele elemente
constitutive ale dolului: (i) o conduită frauduloasă; (ii) această conduită să provină de la un alt stat
participant la negociere; (iii) intenția de a înșela, de a induce în eroare.

5.8.5. Coruperea reprezentantului unui stat

Având în vedere practica și jurisprudența inexistente cu privire la acest viciu de consimțământ,

principalul punct de reper rămâne art. 50 din Convenția de la Viena, care stabilește următoarele condiții
pentru invocarea sa:
(i) exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat prin tratat să fi fost „obținută prin coruperea
reprezentantului său”. În consecință, art. 50 nu acoperă situația în care corupția a fost utilizată pentru a
obține semnarea sau îndeplinirea unui alt act cu privire la un tratat, care ulterior este supus ratificării sau
aprobării.
Comisia de Drept Internațional a arătat că „termenul puternic „corupție” este utilizat expres pentru a
indica (...) numai acte calculate să exercite o influență substanțială. (...) O mică curtoazie sau favor oferit
unui reprezentant în conexiune cu încheierea unui tratat poate fi invocat ca un pretext (...)”. Prin urmare,
considerăm că actul de corupție trebuie să fie „determinant” pentru obținerea consimțământului. Poate fi
citat un exemplu invocat de Paul Reuter: „Talleyrand era cunoscut că a fost corupt de fiecare guvern cu
care a negociat Franța și Împăratul avea cunoștință despre aceste practici, dar nimeni nu ar fi putut spune
că ar fi fost obținut prin corupție consimțământul Franței cu privire la tratatele pe care le-a semnat
Talleyrand”.
 (ii) actul de corupție trebuie să fie direct sau indirect imputabil unui stat participant la negociere. Nu
este suficient ca reprezentantul unui stat să fi fost implicat în acte de corupție imputabile unui stat terț sau
unei persoane private. Imputabilitatea în raport cu alt stat participant la negociere se va analiza în
conformitate cu regulile relevante în materia răspunderii statelor.

5.8.6. Constrângerea reprezentantului unui stat

Dreptul tratatelor conține două forme de constrângere: constrângerea exercitată asupra reprezentantului
unui stat, reflectată în art. 51 al Convenției de la Viena din 1969, și constrângerea exercitată asupra
statului, cu amenințarea sau folosirea forței, reflectată în art. 52.
În cazul constrângerii reprezentantului statului, este avută în vedere protejarea a două categorii de
interese: (i) interesele individuale ale persoanei (în formularea Comisiei de Drept Internațional „cu privire
la persoanele proprii sau în calitate personală”) și (ii) interesele statului, care rezultă din calitatea oficială a
reprezentaților săi. În orice caz, constrângerea împotriva reprezentantului statului, reglementată de art. 51,
are în vedere acte îndreptate contra persoanei acestuia sau celor apropiați (cum ar fi membrii familiei).
Formularea art. 51 se bazează pe propunerile Comisiei de Drept Internațional și a beneficiat de o largă
susținere în cadrul Conferinței de la Viena: „Exprimarea consimțământului unui stat de a fi legat printr-
un tratat care a fost obținut prin constrângerea reprezentantului său prin acte sau amenințări
îndreptate împotriva acestuia este fără niciun efect juridic”.
Sunt utile câteva precizări; în primul rând, este vorba despre o nulitate „automatică” – spre deosebire de
eroare, dol, corupție, în cazul cărora textul Convenției prevede că un un stat „poate invoca”; în al doilea
rând, nu există condiția – ca în cazul corupției, spre exemplu, ca actul de constrângere să fie imputabil altui
stat care a participat la negociere.
În practica statelor, cel mai citat exemplu este cel al președintelui Cehoslovaciei, Hacha, și al
ministrului afacerilor externe, Chvalkovsky, care au fost constrânși de înalți demnitari ai Reich-ului să
semneze un acord prin care s-a creat un „protectorat” al Germaniei asupra Boemiei și Moraviei, care punea
capăt, practic, independenței Cehoslovaciei.

5.8.7. Constrângerea exercitată asupra statului cu amenințarea cu forța sau folosirea acesteia

Principala divergență, întâlnită atât în cadrul Comisiei de Drept Internațional, cât și în pozițiile statelor,
a fost includerea (sau neincluderea) în noțiunea de „constrângere” a altor forme de presiune, cum ar fi
presiunea politică sau economică. Deși Comisia de Drept Internațional a concluzionat în proiectul de
articole care a stat la baza lucrărilor conferinței că trebuie definită constrângerea ca „amenințare cu forța
sau folosirea ei cu violarea prevederilor Cartei” [remarcăm utilizarea aceluiași limbaj ca în art. 2 alin. (4)
din Cartă], un grup de 19 state au formulat un amendament care includea în noțiunea de „forță” presiunile
politice și economice.
Deși amendamentul ar fi întrunit susținerea majorității delegațiilor, anumite state importante (Statele
Unite sau Marea Britanie) au arătat că adoptarea acestui amendament ar pune în discuție semnarea
Convenției de către ele, motiv pentru care s-a căutat identificarea unui compromis: acesta a fost reprezentat
de retragerea amendamentului și adoptarea art. 52 într-o formă foarte apropiată de cea a Comisiei de Drept
Internațional: „Un tratat este nul dacă încheierea sa a fost obținută prin amenințarea cu forța sau
folosirea ei cu violarea principiilor dreptului internațional încorporate în Carta Organizației Națiunilor
Unite”. Totuși, forța „politică sau economică” nici nu apare expres, nici nu este expres exclusă – motiv
pentru care problema a rămas „deschisă” interpretării ulterioare. Practic, fiecare dintre cele două „grupuri
de state” și-a menținut opinia. Totuși, „prețul” retragerii amendamentului a fost adoptarea în cadrul
Conferinței de la Viena a Declarației privind interzicerea amenințării cu sau folosirii constrângerii
economice sau politice cu privire la încheierea tratatelor. Declarația „condamnă solemn amenințarea cu
sau folosirea presiunii de orice natură, fie militară, politică sau economică, de către orice stat, pentru a
constrânge al stat să îndeplinească un act privitor la încheierea unui tratat cu violarea principiilor
egalității suverane a statelor și libertății de voință”.

5.8.8. Nulitatea pentru violarea unei norme de jus cogens

Jus cogens, normele imperative de drept internațional, reprezintă o noțiune care depășește sfera
dreptului tratatelor, însă Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor reprezintă singurul reper
convențional și, eventual, cel mai important în codificarea noțiunii. Cauza de nulitate este prevăzută simplu
în art. 53 al Convenției: „Un tratat este nul dacă, la data încheierii sale, este în conflict cu o normă
imperativă a dreptului internațional general”. Art. 53 are în vedere nulitatea ab initio. Acesta se
completează cu art. 64 din Convenția de la Viena din 1969, care reglementează situația în care o normă de
jus cogens survine ulterior încheierii unui tratat.
Convenția de la Viena, prin art. 53, este singurul instrument care oferă o definiție a normelor jus
cogens: „o normă imperativă a dreptului internațional general este o normă acceptată și recunoscută de
comunitatea internațională a statelor în ansamblul său ca o normă de la care o derogare nu este
permisă și care poate fi modificată numai printr-o normă a dreptului internațional general având
același caracter
Convenția de la Viena lasă la latitudinea „voinței” sau „aprecierii” comunității internaționale de state în
ansamblul său identificarea normelor jus cogens, fără să ofere indicii în acest sens. Orice metodă teoretică
de identificare a acestor norme presupune dificultăți, întrucât apare necesară studierea atât a conținutului
normei, cât și a semnificației morale, etice și politice a acesteia.

Jurisprudență:
1. În cazul Activități armate pe teritoriul Congo (R.D. Congo c. Rwanda), statul reclamant a contestat
valabilitatea unei rezerve formulate de Rwanda la clauza compromisorie care stabilea jurisdicția Curții
Internaționale de Justiție din Convenția privind reprimarea și pedepsirea crimei de genocid. Curtea a admis
că interzicerea genocidului este o normă de jus cogens, însă a respins argumentul R.D. Congo arătând că,
pe de o parte, rezerva Ruandei nu afectează obligațiile substanțiale ale Convenției și, pe de altă parte,
pentru a exista o incompatibilitate între rezervă și jus cogens ar fi fost necesar ca norma imperativă de
drept internațional să impună statelor să accepte competența Curții Internaționale de Justiție – ceea ce nu
poate fi acceptat, având în vedere și practica largă în materia rezervelor la articolul respectiv. Se observă că
în acest caz discuția purta nu asupra posibilei nulități a unui tratat, ci a unei rezerve. Se poate discuta dacă
nulitatea unei rezerve pentru incompatibilitatea cu o normă de jus cogens ar fi echivalentă cu invaliditatea
rezervei pentru incompatibilitate cu obiectul și scopul tratatului (care ar „cuprinde” norma de jus cogens –
cum ar fi, spre exemplu, o rezervă prin care un stat și-ar „rezerva” dreptul de a comite genocid asupra unei
secțiuni determinate a populației sau dreptul de a comite tortură în anumite circumstanțe).
2. În cazul Chestiuni privind obligația de a extrăda sau judeca (Belgia c. Senegal), în care Curtea
Internațională de Justiție a recunoscut că interzicerea torturii reprezintă o normă de jus cogens.

Un tratat este nul dacă este în „conflict” cu o normă de jus cogens, iar normele de „jus cogens”
reprezintă norme de la care „nu este permisă nicio derogare”. În consecință, ni se pare utilă discutarea celor
două noțiuni.
În primul rând, „derogare” nu este echivalent cu „încălcare”. O comparație cu dreptul intern ar fi utilă:
în dreptul intern, normele dispozitive se regăsesc în lege, edictată „pe verticală” de organul legislativ, iar
derogarea se realizează prin contracte între persoane (de exemplu, o normă dispozitivă dintr-un cod civil
prevede că la contractul de închiriere, chiriașul suportă cheltuielile curente; dacă prin contract nu se
precizează nimic cu privire la aceste cheltuieli, norma devine obligatorie; părțile însă pot deroga, stipulând
o clauză contrară în contract – care la rândul său devine obligatorie). În dreptul internațional, nu există
edictarea normelor „pe verticală” – statele creează normele prin acordul de voință sau prin practica
devenită cutumă, tot statele „derogă” prin tratat sau cutumă. Prin urmare, din cauza caracterului „orizontal”
al dreptului internațional, „derogarea” este echivalentă cu „modificarea”. A încerca să „se deroge” de la o
normă de jus cogens înseamnă a încerca să se „modifice” efectul ei în relațiile dintre părți. Această
încercare de „modificare” generează „conflictul” – pe care art. 53 din Convenția de la Viena îl identifică
drept cauza de nulitate. Conflictul apare când „coexistă obligații care impun linii de conduită
inconsecvente din punct de vedere material”. Astfel, dacă două sau mai multe state încearcă să convină
printr-un tratat o conduită diferită de cea care le-ar fi impusă de o normă de jus cogens, atunci acel tratat va
fi nul.
Exemple teoretice de astfel de „conflicte” ar fi un tratat prin care statele se obligă să folosească forța,
sau să comită genocid ori tortură cu privire la un anumit grup sau anumite persoane.

5.9. Lucrare de verificare pentru unitatea de învățare nr. 9

Răspundeți la următoarele întrebări grilă:

1. În dreptul internațional:
a) neretroactivitatea este o regulă absolută;
b) neretroactivitatea nu este o regulă propriu-zisă, deoarece tratatele reglementează prin natura lor situații
din trecut;
c) neretroactivitatea nu este o regulă absolută.

2. O obligație în sarcina unui stat terț poate fi constituită printr-un tratat:

a) numai cu consimțământul scris sau tacit al terțului;
b) numai cu consimțământul expres și scris al terțului;
c) direct în temeiul prevederilor tratatului, dacă prin acel tratat se reglementează și drepturi în favoarea
terțului.

3. Una dintre condițiile pentru invocarea violării dreptului intern în materia încheierii tratatelor drept cauză
de nulitate este:
a) violarea să nu fie invocată de statul care a comis-o;
b) violarea să privească o normă universal recunoscută;
c) violarea să privească o normă de importanță fundamentală.

4. Schimbarea fundamentală a împrejurărilor rebus sic stantibus nu poate fi invocată;

a) în cazul tratatelor politice;
b) în cazul tratatelor care stabilesc un mecanism de soluționare a diferendelor;
c) în cazul tratatelor care stabilesc o frontieră.

1 c), 2 b), 3 c), 4 c).

Bibliografie minimală

Ion Gâlea, Dreptul tratatelor, Ed. CH Beck, 2015, p. 142-161, 225-302.

Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor între state din 1969, articolele 27-29, 34-37, 42-64.

Bibliografie selectivă

Anghel, I.M., Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1993

Aust, A., Modern Treaty Law and Practice, Cambridge University Press, 2008

Combacau, J., Le droit des traités, PUF, Paris, 1991

Fitzmaurice, M., Elias, O., Contemporary Issues in the Law of Treaties, Eleven International Publishing, 2005

McNair, A., The Law of Treaties, Oxford University Press, 1961

Villiger, M.E., Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties, Martinus Nijhoff, 2009