Sunteți pe pagina 1din 42

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAłIE PUBLICĂ CONSTANłA


CATEDRA DE DREPT PRIVAT
DISCIPLINA: INTRODUCERE ÎN DREPT COMPARAT
ANUL III, FORMA: ZI, FR, ID
LECTOR UNIV. DRD. BOGDAN GHIłULESCU
E-MAIL: ghitulescubogdan@yahoo.com
PROGRAMUL ORELOR DE CONSULTAłII: marŃi-vineri în intervalul 08.00-12.00

INTRODUCERE IN DREPT COMPARAT


INTRODUCTION OF COMPARED LAW

SINTEZA CURSULUI

INTRODUCERE:

Dreptul comparat se justifică prin aceea că el contribuie la a da ştiinŃei juridice dimensiunea


universalului.
Compararea drepturilor pune în lumină nu numai ceea ce acestea au deosebit - dar şi ceea ce le
aseamănă sau este identic, o zonă de convergenŃă, care descoperă ochilor uimiŃi ai cercetătorului,
studentului, că există un fond normativ comun - mai întins sau mai restrâns - din care se pot trage
concluzii fructuoase.
Metoda comparatistă, acceptată de toată lumea este deosebit de utilă, atât în procesul de
elaborare a actelor normative, cât şi în cel de interpretare a acestora.
Prin aceasta, dreptul comparat nu-şi pierde substanŃa. El rămâne o disciplină bine conturată, care,
chiar dacă nu conduce la constituirea unui patrimoniu ştiinŃific distinct, chiar dacă nu reprezintă prin el
însuşi o ramură de drept, nu e mai puŃin util şi însemnat.
Valoarea universală a dreptului comparat rezultă dintr-un şir enorm de comparaŃii, sistemele
juridice naŃionale putând fi grupate în mari sisteme de drept.
Adevărate continente pe harta juridică a lumii, marile sisteme grupează, fiecare, sistemele
naŃionale formate în raport de anumite caracteristici precis determinate: o origine comună, un anumit
sistem al izvoarelor dreptului, o mentalitate juridică specifică.
În rândul sistemelor juridice naŃionale care intră în compunerea unui mare sistem juridic (sau
mare familie) sunt mai multe asemănări decât deosebiri.
În epoca contemporană, sunt cunoscute mai multe mari sisteme juridice: cel romano-germanic,
de common-law, marile sisteme religioase şi tradiŃionale, sistemele cutumiare africane.
Este interesant de subliniat, astfel cum au arătat-o transformările petrecute în ultimul deceniu, că
lista marilor sisteme de drept e variabilă.
ApariŃia şi apoi dispariŃia „marelui sistem de drept socialist”, de pildă, au pus în evidenŃă acest
lucru. Dreptul statelor care făceau parte din acest „mare sistem”, exprimă cum se afirma „un tip istoric
de drept superior”, incomparabil sub cele mai multe aspecte cu celelalte sisteme juridice din cauza
acestei „superiorităŃi istorice”.
Prăbuşirea „sistemului mondial” socialist a condus la dispariŃia „marelui sistem de drept
socialist” şi la revenirea sistemelor naŃionale din Ńările evadate din „lagăr”, la marile sisteme de origine,
cele mai multe la cel romano-germanic.
Parcurgând acest curs, studentul are o imagine clară asupra specificului sistemului dreptului
comparat, în cadrul transformărilor structurale ce intervin, în toate domeniile vieŃii sale interne şi
internaŃionale.

SCOPUL CURSULUI:

Deschiderea orizontului de cunoaştere a studenŃilor prin studierea unor instituŃii de drept


comparat în condiŃiile armonizării legislaŃiei noastre cu cea a ComunităŃii Europene;
Însuşirea de către studenŃi a unor cunoştinŃe privind evoluŃia dreptului privat comparat, de la
începuturile conturării sale ca disciplină juridică şi până în prezent;
FuncŃiile şi natura dreptului comparat şi regulile comparaŃiei;
Analiza tipologiei marilor sisteme juridice contemporane în comparaŃie cu principalele instituŃii
de drept privat românesc.
Cursul de Introducere în dreptul comparat oferă studenŃilor cunoştiinŃe privind ştiinŃa dreptului
comparat şi metodei comparative, cunoaşterea principalelor sisteme de drept, compatibilitatea şi
comparabilitatea lor, deprinderea folosirii metodei comparative în studiul dreptului, cunoaşterea tuturor
elementelor şi problemelor acesteia.

CERINłE, PRECIZĂRI, INSTRUCłIUNI:

Compararea drepturilor permite evidenŃierea punctelor divergente, convergente şi uneori a celor


identice ale acestora, descoperindu-se existenŃa unui fond normativ comun - mai întins sau mai restrâns -
din care se pot trage concluzii benefice.
Având în vedere corelaŃiile acestei ramuri ale dreptului privat, un accent deosebit se va pune pe
conexiunile existente între diferitele ramuri ale dreptului privat comparat.

CONłINUTUL TEMATIC AL DISCIPLINEI:

Fenomenele care explică elaborarea dreptului comparat;

Dezvoltarea dreptului comparat;

Incertitudinile dreptului comparat;

Elementele si problemele metodei comparative;

Comparabilitatea termenilor de comparat;

Compatibilitatea ordinilor juridice;

Fazele procesului metodologic;

Scopurile si functiile metodei comparative.


CURSUL NR. 1 - FENOMENELE CARE EXPLICĂ APARIłIA ŞI
DEZVOLTAREA DREPTULUI COMPARAT

I. Fenomene care explică apariŃia dreptului comparat:

Dreptul nu este o creaŃie spontană şi abstractă. Ca produs socio-istoric el suportă influenŃa


directă sau indirectă a factorilor sau elementelor care se înfruntă pentru a-i determina substanŃa şi a-i
modela formă. Dreptul comparat nu face nici el excepŃie de la aceasta regulă.
De-a lungul timpului dreptul a fost pus in situaŃia de a acoperi o gama cât mai largă de raporturi
juridice, intrucat reglementările nu erau suficiente pentru a satisface nevoile juridice ale societăŃii în
permanentă dezvoltare şi schimbare. Chiar şi obiceiul-cutuma era depăşit în faŃa unor elemente complet
noi, sau străine.
Acesta este motivul pentru care din cele mai vechi timpuri cunoaşterea altor sisteme de drept
decât cele ale statului de referinŃă a fost esenŃială. Acest lucru s-a realizat prin intermediul dreptului
comparat.
La baza apariŃiei şi dezvoltării dreptului comparat stau două mari fenomene:
• lărgirea orizontului nostru istoric şi ştiinŃific,
• transformarea radicală din ce in ce mai accelerată a lumii în care trăim.

II. Lărgirea orizontului nostru istoric şi ştiinŃific:

Orizontul istoric s-a extins treptat, căpătând dimensiuni impresionante, în special în ultimele
decenii. Daca la începutul secolului al XIX-lea se limita la istoria popoarelor grec şi roman, la ora
actuală, în contextul noilor concepte precum globalizare, diversitate, multilingvism, s-a extins,
cuprinzând acum referinŃe la cele mai îndepărtate popoare.
La lărgirea orizontului nostru istoric au contribuit discipline precum: etnologia, sociologia,
protoistoria, preistoria, lingvistica, etc...
ŞtiinŃa juridică a fost şi ea influenŃată în mod esenŃial şi necesar de toate aceste schimbări. Cu
toate acestea, în sfera ştiinŃei juridice progresul a fost mult mai lent.
Dreptul roman dispunea de întâietate atât în raport cu celelalte sisteme de drept ale vremii cât şi
cu cele din toate vremurile. Nici măcar dreptul grecesc nu a reuşit să se asocieze dreptului pozitiv şi
ştiinŃei juridice romane, chiar dacă din punct de vedere cultural, romanii au fost dominaŃi de greci.
Dreptul roman era un dat fix, astfel încât pentru o perioadă foarte lungă de timp nici măcar nu au
existat încercări de modificare sau asociere cu alte sisteme de drept.
În Germania, spre exemplu, dreptul roman s-a aplicat aproape nemodificat până în secolul al
XIX-lea, prin intermediul Pandectelor.
ŞtiinŃele juridice naŃionale, denumite în mod plastic în doctrină getto-uri naŃionale au frânat
dezvoltarea dreptului comparat, deoarece majoritatea juriştilor, înainte de secolul al - XIX- lea, se
limitau la cunoaşterea dreptului naŃional, uneori chiar numai a unei părŃi din acesta, fără a fi interesaŃi de
ce se întâmplă în dreptul altor state.
Slabele încercări de aplicare a metodei comparative au rezultat într-o multitudine de studii
fragmentate, fără nici o unitate, care au trebuit ulterior coroborate pentru a se obŃine o viziune unitară.
CURSUL NR. 2 - TRANSFORMAREA LUMII ÎN CARE TRĂIM

ŞtiinŃa juridică a urmat o evoluŃie inversă decât aceea a lumii. Din universală, ea a devenit
naŃională, din generală particulară. Motivul principal este acela că dreptul este împărŃit între
douătendinŃe contradictorii, şi anume:
- globalizarea, integrarea planetară tot mai accentuată,
- statul suveran si autonomia sa, care circumscrie viaŃa popoarelor şi este formula tip de
organizare a lumii.
L.J.Constantinesco spunea că dreptul are o perspectivă ptolemeică într-o lume coperniciană.
Factorii ca favorizează perspectiva ptolemeică, respectiv rigiditatea dreptului, sunt menŃionaŃi în cele ce
urmează. Dintre aceştia, cea mai mare importanŃă o au primii doi factori, următorii decurgând în mod
natural din aceştia:
- finalitatea practică a dreptului pozitiv, care se repercutează în mod obligatoriu
asupra ştiinŃei juridice;
- statul suveran a devenit fundamentul, suportul, dar şi creatorul ordinilor juridice;
- raportul dintre lumea politică şi drept;
- codificările drept cauză ale unei duble rupturi.

CURSUL NR. 3 - DEZVOLTAREA DREPTULUI COMPARAT

I. Istoricul dreptului comparat:

Asa cum sublinia reputatul prof. univ. dr. Victor Dan Zlatescu “ o privire de ansamblu asupra
teoriei comparatiei drepturilor nu se poate face in afara unei incursiuni in sistemul acestei discipline”,
deoarece dreptul comparat cu toate radacinile sale stravechi, era altceva decat a devenit dupa Congresul
din 1900, cand in mod practic, a inceput sa se structureze pe o baza stiintifica.
Evolutia sa in secolul XX a fost spectaculoasa, el devenind astazi una din disciplinele juridice de
mare interes. Aceasta evolutie a marcat si diferentierea, astazi categorica, dintre dreptul public sau mai
precis, constitutional comparat si dreptul privat comparat.

II. Precursorii dreptului comparat:

Initiativele anterioare de periodizare a istoriei dreptului comparat au luat ca moment de reper


primul Congres mondial ce a avut loc la Paris, in anul 1900.
Congresul a adus cristalizari insemnnate ipotezelor existente pe international, incat este evident
ca el a marcat un punct de cotitura hotarator in orientarea acestei discipline.
In acest sesns, din punct de vedere doctrinar, unul din cei mai mari comparatisti, in persoana
teoreticianului H.C. GUTTERIDGE, definea acest congres ca fiind: “actul de nastere al dreptului
comparat modern”.
In urma acestui Congres, istoria dreptului comparat a inceput sa se imparta in raport cu data
inceputului de secol, in doua perioade distincte. Inainte/dupa Congres.
Astfel, s-au accentuat preocuparile pentru cunoasterea dreptului altor tari sau mai mult chiar, de
confruntare a unor reglementari din tari diferite, care de altfel existau inca din cele mai vechi timpuri.
Antichitatea greaca si romana ne ofera inca si astazi numeroase exemple asupra interesului cu
care conducatorii de state, filozofii, politologii sau juristii timpului cercetau dreptul altor popoare.
Spartanul LICURG sau atenianul SOLON, doi din cei mai mari legiuitori ai lumii vechi,
calatoreau pe meleaguri straine pentru a cunoaste institutiile, legile si obiceiurile altor cetati, inainte de
a-si edicta propriile legi.
De altfel, in cunoscutul sau dialog, intitulat: “ LEGILE “ , celebrul PLATON recurgea adesea la
comparative. Unul dintre cele mai cunoscute momente de drept comparat ale antichitatii, datand din
secolul al V-lea e.n. este: “COLLATIO LEGUM ROMANORUM ET MOSAICARUM” , care
reprezinta in fapt, o prima incercare cu caracter sistematic de comparare a aunor sisteme juridice diferite
- cel roman si cel mosaic- unele dintre cele mai reprezentative sisteme din acea epoca.
Astfel de incercari nu au insa decat o valoare istorica, intrucat dreptul comparat, ca preocupare
stiintifica, apare cateva secole mai tarziu si este legat, aproape in toate tarile, de lupta burgheziei pentru
afirmare si expansiune economica.
Englezii :
Cunoscutul comparatist, GUTTERIDGE, utilizand practic un paradox, subliniaza in scrierile
sale, faptul ca Anglia (tara recunooscuta pentru conservatorismul sau juridic), a facut cea mai mare parte
a muncii de pionerat in domeniul dreptului comparat.
Sublinierea cu caracter subiectiv, este partial adevarata, intrucat modificarile comparative
survenite in sistemul juridic englez nu se datoreaza exclusiv “ pioneratului ”, ci gradului mare de
originalitate a sistemului de drept englez, care genera o serie de diferente fata de majoritatea sistemelor
juridice ale lumii.
Cu toate acestea, este interesant de sesizat, cum juristii insulari abordau comparatia cu un vadit
sentiment de satisfactie pentru propriul lor sistem de drept, dovada in acest sens, fiind faptul ca prima
opera de drept comparat aparuta in Anglia, elaborata de altfel de un cunoscut jurist al secolului
al-XV-lea, FORTESQUE, punand fata in fata dreptul englez si cel francez, se intitula: “ DE LAUDIBUS
LEGUME ANGLIAE “.
Lucrarile lui FORTESQUE, care a trait o perioada din viata exilat in Franta, fapt ce i-a permis
studierea sistemului de drept al acesteia, au avut un rol considerabil in cunoasterea dreptului
“continental“ pe insula britanica.
La sfarsitul aceluiasi secol, vede lumina zilei si opera lui CRISTOFER SAINT-GERMAIN din
care cea mai cunoscuta lucrarre, intitulata: “ DOCTOR AND STUDENT “ , conceputa ca un dialog care
punea fata in fata COMMON-LAW-ul si dreptul canonic, au fost considerate, timp de cateva secole,
drept manualul fundamental in materie de etica, pentru toti studentii englezi.
Trebuie sa mentionam, de asemenea, in randurile precursorilor, pe JOHN SELDEN, care un
secol mai tarziu, constient de insemnatatea studiilor comparative, a fost autorul unor insemnate cercetari
de drept comparat, care priveau nu numai dreptul tarilor europene, ci si pe cel al sistemelor orientale,
indeosebi cel ebraic. SELDEN este recunoscut ca fiind drept fondatorul istoriei comparative a dreptului
in Anglia.
Precursorul de marca al dreptului comparat englez, se pare a fi lordul MANSFIELD, un profund
cunoscator al legislatiilor continentale care, bucurandu-se de un deosebit prestigiu, a reusit sa
imbogateasca substantial dreptul englez, introducand o serie de solutii, al caror izvor putea fi gasit in
cutumele de tip francez. S-a afirmat chiar ca, datorita lui, lucrarile jurisconsultului francez POTHIERS,
au devenit un izvor indirect al COMMON-LAW-ului.
Privit in ansamblul sau, aportul comparatistilor englezi ai epocii nu este deloc neglijabil, inttrucat
ei au incercat sa dezvolte o faza incipienta in materia comparatiei sistemelor juridice.
Opera lor nu poate contrazice faptul ca, in aceasta perioada, studiile comparative constituiau o
exceptie, cunoasterea sistemelor de drept straine aflate aproape toate in curs de formare, era nesigura, ca
regulile precise ale metodei comparative nu existau inca.
Importanta precursorilor consta mai ales in faptul ca ei aratau un interes sustinut pentru sistemele
de drept straine.
Astfel, intr-un fel sau altul, ei au pus bazele dezvoltarii a ceea ce va deveni mai tarziu, dreptul
comparat.
Francezii :
Gandirea filozofica si juridica franceza a adus o contributie pretioasa la definirea premiselor
dreptului comparat, aportul francez fiind legat in aceasta perioada, de numele marelui MONTESQUIEU.
Lucrarea: “ SPIRITUL LEGILOR ”, privita prin prisma realitatilor actuale, prezenta unele
naivitati, folosind surse nesigure, documentarea fiind in anumite cazuri chiar superficiala. Nu trebuie
ignorat insa, meritul enorm al acestei lucrari, care a deschis orizonturi necunoscute pana atunci asupra
sistemelor politice si juridice ale altor popoare. Dreptul Public comparat, ca si dreptul civil comparat isi
recunosc aici inceputurile.
Cat priveste aceasta remarca, este de observat faptul ca MONTESQUIEU - desi nu folosea o
metoda istorica precisa - a trecut dincolo de simpla cercetare a unor reglementari antice si s-a apropiat
de unele sisteme juridice ce-i erau contemporane.
Vom gasi astfel, in lucrarea “ SPIRITUL LEGILOR” capitole dedicate unor tari ca Spania sau
China sau al unor tari musulmane, sinteze comparative, informatii cu privire la legile civile ale poparelor
care cunosc si ale celor care nu cunosc folosirea monedei, despre diferitele institutii ale dreptului
familiei sau ale celui civil, cum ar fi casatoria cu instiitutia poligamiei, adoptiunii, etc…
Desi cercetarea lui MONTESQUIEU nu era metodica, iar abordarea era deseori subiectiva, se
recunoaste totusi faptul ca el, este cel care a format una din regulile de baza ale metodei comparative si
anume: cunosterea dreptului popoarelor nu se rezuma la cea a textelor de lege.
A cunoaste legile inseamna a cunoste cauzele care le determina. Aceasta inseamna ca legea
straina trebuie sa fie integrata in cadrul sistemului din care face parte, deosebindu-se efectele de cauze”.
Germanii :
Poate ca primul nume care trebuie amintit pentru a invederea aportul gandirii juridice germane la
configurarea premiselor dezvoltarii drepului comparat este cel al marelui filozof si jurist GOTTFRIED
WILHELM LEIBNITZ.
Ideea fundamentala de la care se reclama gandirea juridica a lui LEIBNITZ este cea a unitatii
reale a intregii lumi, idee deosebit de valoroasa care isi facea loc cu putere in secolul al XVII-lea.
Refuzand teoria conform careia principalul izvor al dreptului, a fost cel roman, a realizat o
metodica comparativa a tuturor sistemelor de drept, punand practic in paralel, dreptul real al tuturor
popoarelor si al tuturor timpurilor.
Era ceea ce el denumea: “THEATRUM LEGALE“, o infatisare a sistemelor juridice ale lumii.
Prin aceasta, conceptia sa despre drept, capata un caracter universal si istoric.
Aportul german s-a manifestat puternic in secolul al XIX-lea, intrucat incepand cu aceasta
perioada, sub influenta unor filozofi cum au fost: KANT, HEGEL sau FEUERBACH, s-a dezvoltat in
statul german un curent favorabil cercetarii sistematice a dreptului altor state. Vom aminti in acest sens,
numele unor predecesori cum ar fi: THIBAU, ZACHARIAE, GAUSS sau MITTERMAYER.
Un moment insemnat in aceasta evolutie este marcat de aparitia scolii istorice. In conceptia lui
SAVIGNY-promotorul acestei scoli, dreptul unui popor este determinat in ultima instanta, ca si celelalte
manifestari culturale, de spiritul acestuia, asa-numitul : “ VOLKSGEIST “.
Istoria dreptului german marcheaza celebra controversa purtata intre SAVIGNY, care in lumina
conceptiei sale, se opunea codificarii, considerand-o ca nepotrivita spiritului german - pe de o parte si
partizanii unei astfel de codificari, printre care se impune a-i aminti pe: JUSTUS THIBAUT sau
BESSELER, pe de alta parte. Pentru a se opune elaborarii Codului, el arata ca Prusia si Austria, care isi
adoptasera de curand coduri civile, ar fi fost dispuse sa renunte la acestea in favoarea unui cod comun.
Toate acestea reprezentau, la acea vreme, in mod evident, obsatcole in calea dezvoltarii dreptului
comparat.
Logic ar fi fost ca scoala istorica, recunoscand rolul : “ spiritului popular” in formarea dreptului,
sa intelega rolul pe care acesta l-a avut de jucat si in cazul altor popoare. Paradoxal insa, SAVIGNY si
adeptii sai s-au limitat la a compara doar dreptul german cu cel roman, ignorand alte sisteme juridice
existente la acea data.
Aceste dficultati nu au fost depasite decat in momentul cand scoala istorica a cedat ideologic,
trecandu-se in 1849 la adoptarea unui Cod Comercial unic pentru intreaga Germanie, concomitant cu
pregatirea in paralel a unui proiect al Codului Civil.
Aparitia acestui Cod Comercial poate fi asociata persoanei lui ANSELM FEUERBACH, adept al
scolii kantiene, care s-a concentrat asupra altor sisteme juridice, examinand comparativ dreptul
popoarelor din: Siberia, Asia Centrala, Mongolia, China, India si America, ca si cutumele unor popare
de pastori sau agricultori, urmarind evolutia unor institutii de drept ca: proprietatea privata, contractul,
sclavia, succesiunile, poligamia.
Desi penalist, el fiind de altfel si autorul poiectului Codului penal bavarez, FEUERBACH a
inteles rolul comparatiei juridice si in celelalte ramuri ale dreptului, considerand ca doar compararea
diferitelor drepturi, poate conduce la o adevarata stiinta juridica.
Un alt renume care trebuie amintit este cel al hegelianului EDUARD GAUS, a carui lucrare
referitoare la dreptul succesoral a fost considerata la timpul sau: “o noua orientare si probabil, o
renastere a dreptului comparat modern.”
Italienii si Spaniolii :
Mai putin frecvente decat in Germania sau Franta, studii de drept comparat au existat atat in
Italia cat si in Spania.
Dintre italieni, cel mai interesant predecesor apare ca fiind EMERICO D’AMARI, autorul unei
lucrari teoretice intitulate: “ CRITICA DI UNA SCIENZA DELLE LEGISLAZONI COMPARATE”,
aparuta in 1857.
Scopul sau a fost acela de a impune o stiinta autonoma a legislatiilor comparate, mai précis o
stiinta a metodei comparatiste, care sa urmareasca cauzele fenomenului juridic, cu alte cuvinte, sa
individualizeze factorii care produc sau contribuie la producerea acestuia, printre care enumera in
lucrarea sa: climatul, religia, cultura, economia, politica.
Scopul aparitiei acestei lucrari era de a: urmari destinul unei legi, modul in care aceasta apare,
traieste, este modificata sau dispare. In Spania, precursorul dreptului comparat a fost GUMERISINDO
DE AZCARATE. care in cuprinsul cursurilor sale elaborate in anul 1874, considera stiinta dreptului
comparat, ca fiind situata intre filozofie si istorie, existand totusi o relatie de independenta fata de aceste
discipline.
Ea este compusa din doua parti distincte: una - stiinta legislatiilor comparate, isi propune sa
aprecieze drepturile pozitive potrivit principiilor eterne ale dreptului, in timp ce a doua - stiinta
legislatiei, ar avea ca obiect sa propuna reforme, potrivit acelorasi principii.
CURSUL NR. 4 - DEZVOLTAREA DREPTULUI COMPARAT ÎN PERIOADA
MODERNĂ

Cunoaşterea dreptului străin a început încă din antichitate, dar cu greu se poate afirma că anticii
aveau conştiinŃa dreptului comparat. Era vorba mai degrabă de o micro-comparare, la scară redusă şi pe
care o realizau mai mult profesorii de drept.
Dezvoltarea sau istoricul dreptului comparat poate să fi avut loc într-o perioadă foarte lungă de
timp, începând cu codificarea lui Justinian, sau foarte scurtă, după cum ne raportăm la cele relatate mai
sus. Problema nu poate fi însă privită într-un mod aşa de radical.
În realitate, dezvoltarea dreptului comparat ca ştiinŃă, aşa cum îl studiem în prezentul manual, a
parcurs trei mai etape:
• prima perioada (1800 - 1850);
• a doua perioada (1850 - 1900);
• a treia perioada (1900 - 1950).
Restul evenimentelor considerate a face parte din istoricul său, începând din antichitate şi până în
prezent, nu au făcut decât să-i pregătească apariŃia şi dezvoltarea.

CURSUL NR. 5 - INCERTITUDINILE DREPTULUI COMPARAT

I. Aspecte generale:

Înainte de anul 1990, Dreptul comparat nu a fost structurat pe o bază ştiinŃifică, aşa cum s-a
întâmplat după anul de referinŃă 1990, când evoluŃia acestei discipline a făcut să se evidenŃieze şi mai
bine deosebirile dintre dreptul public şi dreptul privat.
Stabilirea perioadelor istorice care particularizează Dreptul comparat au ca moment de reper anul
1990, an în care s-a desfăşurat la Paris primul congres mondial destinat Dreptului comparat.
Evenimentul determinat de acest congres a fost considerat ca momentul de naştere al Dreptului
comparat.
Istoria Dreptului comparat a fost împărŃită, aşadar, în două perioade distincte, cea de dinainte de
1990 şi cea de după acest an.
În legătură cu Dreptul comparat, s-au ridicat nenumărate probleme, printre care şi aceea de a se
şti dacă Dreptul comparat este o ştiinŃă sau o metodă de cercetare. Pentru a da răspuns la această
întrebare, este necesar să stabilim care este obiectul de activitate al Dreptului comparat.
În doctrina de specialitate s-a apreciat că problemele esenŃiale privind obiectul Dreptului
comparat, fundamentul, domeniul de aplicare, scopul sau metoda, nu sunt încă suficient clarificate. Sunt
numeroase puncte de vedere contradictorii între teoreticienii domeniului analizat asupra concepŃiei de
bază privind Dreptul comparat.
Întrebarea privind natura dreptului comparat, ştiinŃă sau o simplă metodă de cercetare, a existat
încă de la începutul apariŃiei acestei doctrine şi există şi astăzi.
Dacă la început s-a susŃinut de către majoritatea autorilor că Dreptul comparat este o ştiinŃă, în
prezent majoritatea dintre teoreticienii dreptului apreciază că Dreptul comparat reprezintă numai o
metodă de cercetare, strict necesară pentru studierea diferitelor sisteme de drept pentru înŃelegerea
relaŃiilor sociale existente la un moment dat în diferite state ale lumii.
După cum se ştie reglementarea juridică este un fenomen social subiectiv, este rezultatul unor
nevoi sociale de reglementare a relaŃiilor sociale mai importante, a unor interese politice, al unei anume
mentalităŃi ale unei anumite perioade de timp.

II. NoŃiunea şi obiectul dreptului comparat:

Pentru Dreptul comparat au fost formulate nenumărate definiŃii toate fiind criticate întrucât
oglindesc în parte obiectul de activitate al disciplinei. Deosebirile pornesc, în principal, de la natura şi,
aşa cum am precizat, obiectul Dreptului comparat.
În cursul Secolului al XIX–lea, mai mulŃi autori, printre care Gans, au încercat să integreze
dreptul în cadrul general de evoluŃie socială, iar alŃi autori, printre care Post şi Kohler, au încercat să
determine legile evoluŃiei umanităŃii şi prin prisma dreptului.
În acest sens, Austin considera că prin comparaŃie se poate realiza un sistem universal de
principii de drept pozitiv, iar pentru d’Amari, scopul Dreptului comparat, ca ştiinŃă autonomă, era acela
de a descoperi legile generale ale evoluŃiei umanităŃii, prin evoluŃia instituŃiilor juridice.
Au existat şi autori, ca de exemplu: Kohler, care au considerat că istoria Universală a Dreptului
şi ŞtiinŃa Dreptului Comparat, sunt termeni sinonimi care se realizează unul prin altul. Urmează ca
fiecare drept naŃional să fie considerat ca un element al civilizaŃiei universale, iar dreptul are rolul de a
influenŃa dezvoltarea umanităŃii.
Astfel Pollock are în vedere accentuarea termenului istoric în detrimentul termenului etnologic,
pentru caracterizarea dreptului. Pentru autor, termenul de jurisprudenŃă istorică şi de jurisprudenŃă
comparativă, sunt echivalente. Autorul evidenŃiază legătura strânsă a dreptului cu istoria, fapt ce
presupune necesitatea unor cunoştinŃe vaste de istorie a dreptului.
Având în vedere curentul ce încredinŃează Dreptului comparat o misiune activă şi practică, se
consideră că dreptului îi revine sarcina de a contribui la dezvoltarea socială. Curentul la care ne-am
referit a fost determinat de preocupări practice, cum ar fi: îmbunătăŃirea dreptului naŃional, unificarea
juridică internă sau internaŃională, precum şi voinŃa de a desprinde fondul comun al umanităŃii civilizate
ori dreptul comun legislativ.
Vorbindu-se despre dreptul comparat, se impune să înŃelegem prin acesta o misiune auxiliară a
criticii legislative, metodă ce constă în faptul de a aprecia şi de a judeca legea naŃională, comparând-o cu
legile asemănătoare sau cu instituŃiile analoage din alte state.
Distinsul cercetător al domeniului Dreptului comparat Saleilles preciza că Dreptul comparat este
destinat a servi dezvoltării progresive a dreptului naŃional, oferind un Ńel pozitiv pentru evoluŃia
legislativă sau pentru interpretarea jurisprudenŃială.
Cu referire la scopul Dreptului comparat, la Congresul de la Paris din 1900, Zitelmann, într-o
lucrare importantă a sa a afirmat că activitatea juridică este caracterizată prin trei domenii, acestea fiind:
• aplicarea dreptului - adică activitatea practică;
• investigaŃia în domeniul ştiinŃei;
• creaŃia - adoptarea legislaŃiei naŃionale. Autorul apreciază că în aceste trei direcŃii
compararea legislaŃiilor naŃionale ale diferitelor state are un rol important.

III. Delimitarea dreptului comparat de alte ramuri de drept:

În doctrina de specialitate s-a apreciat că Dreptul comparat se caracterizează prin numeroasele


sale funcŃiuni, atât în domeniul cercetării, cât şi prin scopurile sale. În acest fel, s-a apreciat că Dreptul
comparat, ca ştiinŃă autonomă, a fost confundat cu Etnologia juridică, cu Istoria comparată a dreptului,
cu Teoria generală a dreptului, cu Dreptul civil comparat, cu Dreptul comercial comparat, cu politica
legislativă ş.a.
ConcepŃia privind confuzia făcută între Dreptul comparat şi ramurile de drept menŃionate, a fost
justificată de faptul că prin aplicarea metodei comparative se obŃineau rezultate şi cunoştinŃe specifice
sau diferite de cele proprii discipline noastre. Este real că orice parte a unei discipline juridice, stabilită
în mod comparativ, face parte din disciplina juridică respectivă.
În fiecare dintre ramurile ştiinŃei juridice se poate aplica metoda comparativă. Aplicarea metodei
comparative nu afectează natura disciplinei.

CURSUL NR. 6 - ELEMENTE ŞI PROBLEME ALE METODEI COMPARATIVE

I. Aspecte generale:

Unii autori, printre care şi L.J. Constantinesco, au apreciat că Dreptul comparat reprezintă doar o
metodă şi că insuficienŃa acestei metode, care se răsfrânge şi asupra altor discipline, a contribuit la
irosirea multor forŃe şi a dus, chiar, la discreditarea Dreptului comparat, apreciindu-se că nu s-au obŃinut
rezultate ştiinŃifice.
S-a apreciat, de asemenea, că rezultatele greşite au pus în lumină insuficienŃa metodei în Dreptul
comparat. În acest fel s-a explicat de ce Congresul de drept comparat din anul 1900 a căutat să pună la
dispoziŃia ştiinŃei Dreptului comparat metodele şi mijloacele necesare pentru a-i asigura direcŃia corectă
de acŃiune şi cercetare. În felul acesta pot fi evitate şi conflictele de legi, să se realizeze reglementarea
diverselor relaŃii sociale pentru ca juristul practician să se limiteze la aplicarea dreptului din Ńara în care
îl practică. De aceea s-a căutat ca dreptului să i se dea o dimensiune universală, acest lucru realizându-
se, în parte, prin Dreptul comparat.
Cu privire la Congresul din anul 1900, reuniunea de drept comparat organizată în Paris, care a
marcat începutul unei epoci noi pentru dreptul comparat, s-a desfăşurat în urma unor intense pregătiri şi
a precedat marile realizări produse în legătură cu dreptul comparat în ultimele decenii ale Secolului al
XIX – lea în Ńările europene din vestul continentului.

II. Compararea şi metoda comparativă:

Compararea este o operaŃiune a spiritului prin care se reunesc într-o confruntare metodică
obiectele de comparat, pentru ca raporturile lor să fie precizate.
S-a apreciat, în doctrină, că metoda comparării nu trebuie să se limiteze la o simplă expunere
informativă a diverselor obiecte între care se realizează compararea.
Pentru existenŃa unei comparări veritabile este necesar ca analiza ce se face să nu se epuizeze în
expunerea paralelă a caracteristicilor a două obiecte ce sunt supuse comparării. Rezultă că obiectele
comparate nu trebuie să fie constante, ci numai variabile.
În acest fel se face deosebire între comparare şi estimare, al cărei scop nu este de a identifica
punctele comune între obiectele comparate, ci de a evalua sau de a măsura obiectele pentru stabilirea
valorii lor.
În consecinŃă, compararea variabilelor impune ca examenul parŃial să nu fie făcut în scopul de a
proceda la o estimare a valorilor în sensul absolut al termenilor, ci pentru a înŃelege meritele lor sau
interesul pe care îl prezintă în raport cu scopul urmărit. Se va exclude ideea unui tertium comparationis,
care, conform unor autori, ar trebui să se regăsească în orice comparare ca o constantă.
Compararea juridică se realizează numai între termenii de comparat.

CURSUL NR. 7 - MARI SISTEME DE DREPT ALE LUMII

I. Sistemele de drept ale lumii:

Studiul marilor sisteme de drept din lume presupune o analiză a legislaŃiei aplicabilă în diferite
state.
Coduri, legi, decrete, hotărâri ale guvernelor, instrucŃiuni ale miniştrilor, alte reglementări
juridice, dar şi modul în care sunt aplicate în practică, principiile ce le guvernează formează sistemul
juridic naŃional. Sistemele juridice naŃionale se grupează în categorii definite în raport de o anumită
comunitate de principii care le alcătuiesc, dar şi prin fenomene de recepŃie a dreptului unei Ńări de către
alte Ńări.
Istoria dreptului cunoaşte câteva mari sisteme de drept:
• Primul dintre acestea a fost dreptul roman, care s-a aplicat multe secole, chiar şi după
destrămarea imperiului roman. În Germania sau în Grecia, dreptul roman s-a aplicat în mod direct până
în secolul nostru. În alte Ńări, cum ar fi FranŃa, România şi alte state, dreptul roman combinat, completat
sau amendat cu cutuma locală, a format dreptul francez şi românesc actual.
În Germania, în momentul în care dreptul roman nu s-a mai aplicat, s-a întrepătruns cu cutumele
şi legiuirile locale, care a fost denumit „dreptul roman contemporan”. Aşa s-a format marele sistem de
drept romano-germanic.
• Dreptul francez a fost un mare sistem de drept care a lăsat urme profunde în sistemele de
drept aparŃinând altor state.
Cuceririle napoleoniene au introdus legislaŃia franceză şi în special Codul civil, în statele ocupate
de Napoleon. Aşa s-a întâmplat în Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg ş.a., au adoptat Coduri civile şi
comerciale după modelul francez.
Legea franceză a devenit aplicabilă şi în fostele colonii franceze. După dobândirea independenŃei
de către fostele colonii, statele independente nou create au trecut, în marea lor majoritate, la sistemul
romano-germanic.
De asemenea, anumite state în care influenŃa culturii şi ştiinŃei juridice franceze a fost
preponderentă, au adoptat reglementări inspirate după modelul francez. România şi Polonia antebelice,
ca şi Egiptul, au promulgat coduri civile sau comerciale de inspiraŃie franceză.
Alte state, cum ar fi Spania şi Portugalia, foste mari puteri coloniale, şi-au extins legislaŃia peste
ocean. Statele din America Centrală şi cea de Sud, la care se adaugă Mexicul, create pe ruinele acestor
imperii, au adoptat coduri civile de tip latin.
În alte state ale lumii, în care se află fostele colonii britanice, a fost receptat sistemul de drept
britanic „Common law”, care însă nu a fost aplicat niciodată în ScoŃia. În Australia, Noua Zeelandă,
Canada, (cu excepŃia provinciei Quebec), Common-law a rămas şi în prezent aplicabil. Unele state
anglofone din Africa au adoptat, pe lângă noi reglementări şi cutume tribale. În India s-a realizat un
sistem de o deosebită originalitate, din fuziunea dreptului hindus tradiŃional cu dreptul britanic, care,
pentru prima dată în lume, a fost codificat.
Un alt fenomen interesant a avut loc în S.U.A., cu excepŃia provinciei Louisiana, (fostă colonie
franceză, care a receptat dreptul francez). În S.U.A., Common law, adus de coloniştii englezi s-a
împământenit, dar a evoluat, adaptându-se structurii federale a S.U.A. şi modului de viaŃă american. A
rezultat un sistem juridic diferit de cel britanic.
Şi alte state au recepŃionat dreptul străin, cum ar fi ElveŃia, care este rezultatul unei reuşite
îmbinări între dreptul francez şi cel german. Acelaşi sistem de drept a fost adoptat şi în Turcia după
victoria junilor turci.
În felul acesta sistemele naŃionale se grupează în mari sisteme de drept. Conceptul de drept este
strâns legat de fiecare Ńară, astfel că necunoscându-i sistemul de drept, nu înŃelegem viaŃa economico-
socială din Ńara respectivă.

II. Tipologia marilor sisteme juridice contemporane:

Gruparea sistemelor naŃionale în mari familii de drept dă particularitate fiecărei instituŃii juridice.
Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor sisteme juridice naŃionale în raport de anumite
trăsături comune ale acestora. Se disting două mari sisteme, tradiŃionale şi religioase.
Caracteristic pentru sistemele tradiŃionale, îl constituie statutul personal al acestora, normele lor
nu se aplică tuturor persoanelor rezidente într-un anumit stat sau teritoriu, ci tuturor care, având o
anumită religie, indiferent în ce stat ar domicilia, sunt supuse unui statut personal care îşi găseşte temeiul
în preceptele acelei religii. Un exemplu, îl constituie dreptul islamic, care, într-o unitate de norme
inseparabile, cu religia şi cu morala mahomedană, se adresează tuturor adepŃilor islamului, indiferent
unde s-ar găsi ei în lume.
Juriştii mahomedani menŃionează şi în prezent că înainte de război, limita europeană a sistemului
juridic o reprezenta Dobrogea, unde populaŃia de origine turcă locală practica Dreptul islamic folosind
limba română. Revistele de jurisprudenŃă ale timpului publicau chiar hotărâri ale cadinilor (judecători
musulmani).

III. Criteriile de împărŃire a sistemelor naŃionale în mari sisteme sau familii juridice:

Din punct de vedere istoric se evidenŃiază faptul că problema structurilor marilor sisteme de
drept s-a pus numai după primul război mondial, care a determinat apariŃia pe harta lumii a unui mare
număr de state independente.
Începând cu anul 1900, când a avut loc primul congres de la Paris pentru dreptul comparat, s-au
făcut numeroase încercări de clasificare a marilor sisteme de drept. Potrivit unor păreri sistemul mondial
de drept ar fi împărŃit în:
• indo-european, cu subsistemele latin, german, englez, mongol, semit şi unul barbar. O
astfel de clasificare nu poate fi acceptată întrucât între dreptul indian şi cel latin sunt diferenŃe foarte
mari.
• clasificarea potrivit gradului de evoluŃie şi de cultură al diverselor comunităŃi umane. Se
avea în vedere rolul predominant, într-un anumit sistem de drept, al legii, cutumei sau religiei.
Au fost făcute şi alte clasificări ale sistemelor de drept, dar nu şi-au dovedit viabilitatea.
Toate clasificările au avut la bază criterii neştiinŃifice, ceea ce a făcut ca ele să nu reziste în timp.
După profesorul francez Rene’ David ar exista cinci sisteme de drept:
• Sistemul lumii occidentale, bazat pe principiile moralei creştine, pe principiile politice şi
sociale ale democraŃiei liberale şi pe o structură economică capitalistă.
• Sistemul denumit de autor în 1950 „al lumii sovietice”, profund diferit de primul din
cauza structurii orânduirii sociale căreia i se aplică.
• Sistemul islamic, care nu poate fi inclus în nici unul dintre sistemele anterioare datorită
bazei sale teologice şi legătura strânsă care uneşte în Islam dreptul cu religia.
• Dreptul hindus, drept tradiŃionalist şi el, dar care se sprijină pe o bază filozofică proprie,
diferită atât de cea a Ńărilor creştine, cât şi de cea a lumii musulmane.
• Sistemul chinez tradiŃional, de dinaintea proclamării Republicii Populare Chineze.
Din această clasificare este de evidenŃiat locul important ce se acordă dreptului sovietic.
Se reŃine şi faptul că, spre deosebire de alte clasificări, autorul nu recurge la opoziŃia dintre
sistemele romano-germanic (francez şi german), pe de o parte şi cel anglo-saxon de Common-law, pe de
altă parte, incluzându-le în conceptul de sistem al lumii occidentale.
Într-o altă lucrare, autorul realizează o altă clasificare, dovedind nestabilitate.
În deceniul al VI-lea s-a realizat o altă clasificare de către un cercetător spaniol (Falipe de Sola’
Canizares), potrivit căruia există trei grupe de sisteme:
• Cele occidentale.
• Socialiste.
• Religioase.
Profesorul francez Rene’ Rodiere a criticat aceste clasificări. Potrivit acestuia, clasificările au un
defect comun. Riscă să transforme dreptul comparat într-un studiu de civilizaŃie comparată. Dacă, de
ex., se compară reglementările din dreptul iranian şi cele din dreptul francez în materia căsătoriei, se
face o comparaŃie între ideea de căsătorie, potrivit civilizaŃiei musulmane şi cea de civilizaŃie creştină.
Studiile de drept patrimonial comparat între dreptul francez şi cel sovietic va reprezenta
compararea unui sistem socialist de nonapropriere privată a mijloacelor de producŃie cu un sistem bazat
pe proprietatea privată.
Autorul francez propune şi el o clasificare, socotită cea mai incompletă:
• Dreptul continental în care include dreptul german, francez, spaniol.
• Dreptul de Common-law, în care include dreptul Regatului Unit, al diferitelor Ńări din
Common Wealt şi ale S.U.A.
• Dreptul Ńărilor socialiste.
Toate acestea ar avea trăsături comune decurgând din faptul că reprezintă dreptul lumii creştine.
Aceasta deoarece autorul, referindu-se la dreptul sovietic, consideră că oricât de profunde ar fi
schimbările intervenite în sistemul socialist, reglementările trecute au şi ele influenŃa lor.
Autorul nu concepe alte sisteme juridice. Clasificarea autorului a avut la bază creştinismul.
Clasificarea a ignorat toate sistemele juridice tradiŃionale ale Africii şi Asiei, deşi acestea guvernează
milioane de persoane.
O altă clasificare a fost făcută de Marc Ancel, care distinge trei grupe esenŃiale de regimuri
juridice şi două grupe complementare mai puŃin conturate. Grupele esenŃiale sunt:
• Sistemul romano-germanic, caracterizat prin descendenŃa sa romană şi tendinŃa de
codificare.
• Sistemul de Common law, necodificat şi prezentând particularitatea coexistenŃei a trei
sisteme de reglementări paralele:
- Common law propriu-zis;
- equity şi statute law;
• Sistemul statelor socialiste.
În afara acestor sisteme sunt menŃionate grupele complementare:
• sistemele de drept religios;
• sistemul Ńărilor din lumea „a treia” care sunt cele ce şi-au dobândit recent independenŃa.
Nu se poate face o comparaŃie între sistemele de drept „burghez” şi cel „socialist”. Nu se poate
nega că înainte de marile schimbări social-politice din Europa Răsăriteană, determinate de ConferinŃa de
la Malta, existenŃa unui sistem juridic al Ńărilor socialiste nu poate fi negat.
Deosebirile de esenŃă dintre dreptul socialist şi cel al tuturor celorlalte state, care despărŃea
geografia juridică a lumii, reprezintă mai mult o problemă a teoriei dreptului.
După evenimentele din 1989, sistemul de drept socialist s-a modificat. Privatizarea a avut
consecinŃe deosebit de însemnate şi a dus la modificarea esenŃială a dreptului socialist.
Pentru a înŃelege istoricul dreptului comparat trebuie analizate în acelaşi timp trăsăturile şi
istoricul diferitelor sisteme juridice cunoscute.
Principalele sisteme juridice, împărŃite conform regulilor dreptului comparat ce vor fi studiate în
capitolele ce urmează, sunt:
• familia de drept romano-germanic;
• familia de drept common law;
• familia de drept islamic;
• dreptul asiatic,
• dreptul ebraic.

CURSUL NR. 8 - COMPARABILITATEA TERMENILOR DE COMPARAT

I. Comparabilitatea în dreptul comparat:

Analizând din perspectivă noŃională, compararea reprezintă în ansamblu, un procedeu general al


spiritului, întrucât metoda în sine, nu este specifică doar unei anumite discipline sau ştiinŃe cum am fi
tentaŃi să credem, ci în mod paradoxal, ea are un caracter universal, fiind deosebit de utilă în vederea
realizării anumitor obiective.
Din perspectivă juridică, comparaŃia îşi regăseşte utilitatea atât din punct de vedere analitic, fiind
esenŃială din perspectiva analizării cadrului legislativ premergator procesului de adoptare a actelor
normative, cât şi din cel normativ, întrucât constiuie principalul mijloc de interpretare juridică. a
acestora.
În dreptul comparat, comparabilitatea se analizeză din doua perspective fundamentate ştiinŃific şi
anume:
• prima se referă la totalitatea elementelor sau după caz, a obiectelor supuse comparaŃiei
şi care aparŃin unor ordini juridice diferite;
• cea de-a doua se referă la totalitatea ordinilor juridice cărora le aparŃin textele de
comparat, supuse în mod practic - comparării.
Referindu-ne în această fază exclusiv la prima situaŃie, pentru a defini mai clar sfera de
aplicabilitate a elementelor sau a obiectelor supuse comparaŃiei, apreciem ca este important a sublinia
faptul că, acestea reprezintă totalitatea particulelor juridice elementare supuse compararii, obiectul
analizei constituindu-l: instituŃiile juridice, funcŃiile juridice respectiv problemele juridice.

II. Termenii de comparat:

Pornind de la principiul universal al identităŃii, conform căruia:” un obiect nu poate fi identic


decât cu el însuşi”, putem încerca o delimitare a sferei de aplicabilitate a comparaŃiei, in sensul că,
putem restrânge aria analitică a lucrurilor comparabile. Altfel spus, atât în materia dreptului comparat
cât şi în alte ştiinŃe, suntem limitaŃi a ne rezuma strict la: lucrurile comparabile.
Simpla comparare a două ştiinŃe sau a două discipline din persepectivă juridică nu este suficientă
dacă, nu suntem în măsură a sintetiza cauzalitatea eventualelor elemente comune inserate în cuprinsul
disciplinelor.
Identificarea eventualelor similitudini, o vom putea face doar dacă în procesul de comparare
ne-am raportat sistematic la două sau mai multe elemente de comparat, la aşa-numitii: “termeni de
comparat” .
Din punct de vedere noŃional, termenul de comparat, ca obiect al comparării, constiuie un
ansamblu de contururi imprecise al celor două discipline, schiŃate de cel care compară, de natură a
identifica existenŃa unor elemente comune. Cu toate acestea, trebuie să admitem, că există şi situaŃii în
care, elementele supuse comparării sunt precise, cum ar fi în cazul ştiinŃelor naturale, unde termenii de
comparat sunt clar individualizaŃi sau chiar delimitaŃi.
Utilitatea termenilor de comparat in evoluŃia ştiinŃifică este încontestabilă, întrucât o serie de
ştiinŃe, discipline sau ramuri, au apărut ca o consecinŃă a comparării, exemplele cele mai clare
conferindu-le: anatomia comparată, gramatica de tip comparat, literatura comparată, istoria comparată a
religiilor, etc...

III. Comparabilitate şi terŃium comparationis:

Regulile ce au facut obiectul analizei de mai sus, fac obiectul unui proces, al comparaŃiei.
Acest proces nu poate avea loc întâmplător. ŞtiinŃa juridică 1-a analizat pe larg, descompunându-1
în elementele logice pe care le cuprinde, reuşind, în felul acesta, să jaloneze o metodă ştiinŃifică de
efectuare a comparaŃiei.
În afara acestui proces metodologic comparaŃia este lipsită de sens, deoarece ea nu poate avea loc
la întâmplare, ci trebuie să urmărească consecvent atingerea anumitor scopuri, în lipsa cărora, efortul
comparatistului devine inutil.
În logica formală, comparaŃia este definită ca o operaŃie ce urmăreşte constatarea unor elemente
identice sau divergente la două sau mai multe fenomene. Nimic nu se opune ca alegerea acestor fenomene
să se facă la o scară foarte largă şi la nivele diferite.
În acest sens, se vorbeşte despre macrocomparaŃie şi microcomparaŃie.
Pentru ca operaŃia de comparare să ajungă la rezultate efective, pornindu-se de la recunoaşterea
ştiinŃifică a faptului că la un anumit nivel fenomenele comparabile pot fi aduse la numitor comun, se pun
în prezenŃă fenomene care sub aspectul ce îl interesează pe cercetător, pot fi comparate.
Ajungem astfel la o procedură prealabilă comparaŃiei propriu-zise, de o importanŃă esenŃială
pentru reuşita acesteia. Ea constă în selectarea anticipată a elementelor ce vor fi comparate, în funcŃie de
un anumit aspect avut în vedere de cel ce efectuează comparaŃia, aspect ce va urma să fie dat ca factor
comun. Cu alte cuvinte, determinarea acelui tertium comparationis, despre care s-a ocupat pe larg V.
Knapp.
„Această condiŃie (a comparabilităŃii) scrie el, fie că e vorba de aplicarea metodei comparative în
ştiinŃa juridică sau la oricare altă ştiinŃă sau la comparaŃia în general, este următoarea: trebuie să existe o
trăsătură de unire - un tertium comparationis - între comparatum şi comparandum. De fapt condiŃia
primordială a oricărei comparaŃii raŃionale constă în a putea degaja din două noŃiuni comparate, o noŃiune
care să includă atât primul termen, cât şi pe cel de al doilea."
Vom reŃine aşadar că procesul comparaŃiei reclamă trei termeni logici:
- comparatum;
- comparandum;
- tertium comparationis.
Deosebirea dintre comparatum şi comparandum este, în primul rând, o chestiune de optică.
Comparatum este, de obicei, legislaŃia naŃională a comparatistului. Aceasta se întâmplă atunci
când comparaŃia are loc în scopul perfecŃionării propriei legislaŃii sau a unei mai bune cunoaşteri a
acesteia.
Există însă cazuri când nu se poate vorbi despre existenŃa unui comparatum, când toŃi cei ce intră
în comparaŃie au aceeaşi valoare afectivă. Astfel se întâmplă la reuniunile internaŃionale, în care
compararea legislaŃiilor în prezenŃă nu se face prin prisma interesului specific al unei legislaŃii naŃionale,
care se cere mai bine înŃeleasă sau perfecŃionată. În astfel de cazuri, dintre funcŃiile comparaŃiei profită în
primul rând cea ştiinŃifică.
În alte cazuri, termenii se pot schimba între ei, din cauza deplasării interesului. Se poate da aici
exemplul unor lucrări privitoare la dreptul altor state - cazul, clasic, este cel al lucrării celebrului jurist
german Zachariae despre dreptul francez - care au ca scop principal buna cunoaştere a dreptului altei Ńări
prin rapoarte la dreptul naŃional al autorului.
Despre comparandum vom mai arăta că poate fi singular - atunci când se compară dreptul a două
state - după cum poate fi multiplu, când se iau ca termen de comparaŃie mai multe sisteme juridice
naŃionale.
S-ar putea încerca aici o ecuaŃie. Cu cât numărul de termeni de comparaŃie este mai mare,
rezultatul comparaŃiei este mai valoros, doarece el presupune un număr mai mare de situaŃii particulare,
care, subsumându-se aceluiaşi factor, îi sporesc autoritatea.
Această ecuaŃie nu poate fi însă acceptată necondiŃionat; multiplicarea termenilor de comparaŃie are
ca efect ridicarea gradului de generalitate a rezultatului comparaŃiei şi ca urmare pierderea din vedere a
elementelor cu caracter particular.
Aşadar, rezultatul comparaŃiei devine mai valoros, prin creşterea numărului de cazuri (legislaŃii
naŃionale) pe care se întemeiază, devenind mai general, mai abstract, pierzând practic din elementele
concrete.
Pe de altă parte, valoarea rezultatului comparaŃiei este generată şi de un alt factor: comparabilitatea
termenilor supuşi comparaŃiei.
Cantitatea nu este totuşi suficientă. LegislaŃiile comparate trebuie să aibă o anumită zonă comună,
alăturarea unor legislaŃii care dau expresie unor realităŃi sociale, economice, politice, psihologice foarte
deosebite nu poate fi fructuoasă pentru comparaŃie.
Aceasta ne duce însă la cel de al treilea termen al comparaŃiei tertium comparationis.
De la început vom sublinia ca tertium comparationis nu trebuie confundat cu rezultatul sau
concluzia comparaŃiei, cu acel „drept comun legislativ" la care se referă unii autori.
„Tertium comparationis" - astfel cum judicios remarca Y. Eminescu - nu este un element final, ci
unul prealabil comparaŃiei. El este ales, iar nu dedus.
„CondiŃia primordială a oricărei comparaŃii raŃionale constă în a putea degaja prin două noŃiuni
comparate, o noŃiune comună superioară - tertium comparationis" - scria V. Knapp. Acesta din urmă,
adăuga el, constituie prin definiŃie, o noŃiune mai generală decât comparatum şi comparandum, o noŃiune
înglobându-le atât pe primul cât şi pe al doilea.
Alegerea acestei noŃiuni devine astfel cheia efectuării cu succes a comparaŃiei.
Autorul la care ne-am referit dă chiar- făcând o reductio adabsurdum - câteva exemple care
ilustrează caracterul neraŃional al unor comparaŃii nepotrivite, care nu au un tertium comparationis bine ales:
astfel de pildă ar fi comparaŃia instituŃiei succesiunii testamentare cu cea a daunelor-interese- deci a
răspunderii civile.
Determinarea lui tertium comparationis readuce în discuŃie problema existenŃei noŃiunilor generale
în drept, problemă care a agitat într-un mod nefericit literatura juridică din anumite Ńări prin cel de-al
şaselea deceniu şi care dăduse naştere unei controverse egalată, după spusa ironică a autorului ceh, doar de
cea dintre nominalişti şi realişti.
Pentru a putea efectua comparaŃia trebuie să admitem că pentru astfel de noŃiuni generale că există
un dat obiectiv şi tocmai dreptul comparat furnizează cea mai bună dovadă în acest sens.
Aceste noŃiuni generale spre a fi adoptate drept tertium comparationis, trebuie să fie deci, bine
alese. Problema bunei alegeri a lui tertium comparationis este aşadar esenŃială pentru reuşita comparaŃiei.
Konrad Zweigert vede în aceasta o problemă de inspiraŃie. Adoptarea acestei ipoteze de lucru, a
acestui punct de referinŃă, menŃionează autorul german este o operă de inspiraŃie.
În fapt, această „inspiraŃie" - se grăbeşte el să sublinieze, citând în acest sens pe Max Weber -
este rodul muncii celei mai îndârjite, ceea ce pentru comparatist înseamnă analiza critică a dreptului
naŃional şi studiul constant al legislaŃiei altor popoare.
Numeroşi autori s-au referit la ea, descriind sub diferite aspecte modul cel mai bun de a o determina.
Vom reŃine doar o problemă relevată de V. Knapp, a cărei însemnătate nu trebuie să ne scape.
Cuprinderea noŃiunii folosite nu este indiferentă. Există, am spune, un grad optim de cuprindere,
a cărei alegere relevă priceperea comparatistului. Odată depăşit acest grad, intrând cu exemplul dat de
autorul ceh în categoria noŃiunilor generale fără relevanŃă juridică specifică, riscăm să întreprindem o
operaŃie nefolositoare, sau oricum, am adăuga, nefolositoare pentru ştiinŃa dreptului, deoarece ea poate fi
relevantă pentru filologie, pentru teoria limbajului, pentru psihologie, etc. Atunci când gradul de
generalitate este relevant, alegerea întinderii lui tertium comparationis este în funcŃie de interesul care
generează comparaŃia.
De aici deosebirea dintre macrocomparaŃie, în cazul căreia tertium comparationis se situează la
nivelul unei instituŃii sau poate unui capitol, al unei discipline şi microcomparaŃie, când el se situează la
nivelul unor reglementări concrete.
Este absurd, de exemplu, să comparăm dreptul de a alege deputaŃii cu opŃiunea succesorală.
Tertium comparationis este atât de larg - în cazul în speŃă el se rezumă la ideea de alegere - încât nu are
nici o relevanŃă.
PoŃi însă efectua cu succes o comparaŃie, ocupându-te de termenul pe care diferite legislaŃii îl
stabilesc pentru exercitarea opŃiunii succesorale.
Vom remarca faptul că tertium comparationis poate privi instituŃii de natură diferită. Astfel,
instituŃia tutelei este, evident, de o natură diferită de cea a trustului din dreptul Ńărilor anglo-saxone. Dacă
ştim însă că una din ipostazele trustului este şi cea în care trustee se ocupă de interesele patrimoniale ale
copiilor fără părinŃi, vom înŃelege de îndată că ambele instituŃii răspund unei nevoi sociale comune, cea
de protecŃie a minorilor şi sunt prin aceasta comparabile.
Este foarte frecventă comparaŃia dintre instituŃiile cauzei obligaŃiilor - astfel cum o întâlnim în
sistemul romano-germanic - cu cea denumită consideration din sistemul common-law.
ReŃinem de aici faptul că ceea ce dă substanŃă acestei trăsături de unire care e tertium
comparationis, este nevoia socială căreia îi dă expresie. Fiind necesarmente o noŃiune largă, în orice caz
mai largă decât fiecare din termenii supuşi comparaŃiei, ea nu trebuie să fie întotdeauna un concept juridic.
Desigur, în cazul în care comparaŃia are un interes strict tehnic - când se compară de exemplu două
termene de prescripŃie - tertium comparationis va avea el însuşi o înfăŃişare juridică. Alteori, tertium
comparationis este reprezentat de valoarea politică, economică sau socială căreia îi dau expresie termenii
supuşi comparaŃiei.
Iată de ce alegerea lui tertium comparationis se relevă ca fiind momentul cel mai însemnat al
acestui proces metodologic prealabil comparaŃiei propriu-zise.
CURSUL NR. 9 - COMPARABILITATEA ORDINILOR JURIDICE

Aspecte generale:

După cum afirmam comparabilitatea se analizeză din două perspective fundamentate ştiinŃific şi
anume:

- prima se referă la totalitatea elementelor sau după caz, a obiectelor supuse comparaŃiei
şi care aparŃin unor ordini juridice diferite;
- cea de-a doua se referă la totalitatea ordinilor juridice cărora le aparŃin textele de
comparat, supuse în mod practic - comparării.

Referindu-ne în această fază exclusiv la cea de-a doua situaŃie, pentru a defini mai clar sfera de
aplicabilitate a acestei teorii, apreciem ca este important a sublinia conŃinutul noŃional al termenului de
ordine juridică.
Etimologic vorbind, ordinea juridică, reprezintă: suma normelor, a principiilor şi a noŃiunilor
juridice aplicabile în cadrul unei societăŃi, avînd ca principal scop-reglementarea raporturilor juridice ale
acesteia. În accepŃiunea de specialitate, totalitatea normelor, a principiilor-noŃiuni respectiv a instituŃiilor
juridice, sunt particularizate ştiinŃific sub titulatura de: particule juridice elementare - fiind definitorii
practic, în clasificarea unui stat de drept.
Pentru a realiza utilitatea ordinilor juridice din perspectiva dreptului comparat, se impune a
aduce unele precizari teoretice de natură a clarifica aspectele contradictorii ce au planat de-a lungul
timpului, asupra importanŃei ordinilor juridice intr-un sistem de drept determinat.
Aportul ordinilor juridice nu este fundamental pentru teoreticienii dreptului comparat, prin insăşi
cunoaşterea minuŃioasă a ansamblului de particularităŃi juridice date, ci dimpotrivă el constă în
determinarea locului dar mai ales a rolului pe care acestea îl joacă în interiorul ordinii juridice, întrucât
în cadrul acestei clasificări, particulele juridice elementare nu se îmbină cum probabil am fi tentaŃi să
credem în mod egal şi în plan orizontal.
Acest proces se realizează în plan vertical, având drept consecinŃă respectarea unei ordini
valorice-ierarhice.
Particularitatea ordinilor juridice este relevată de principiul general după care aceasta se
coordonează, conform căruia: “compararea trebuie să se realizeze având ca mijloc de determinare
exclusiv lucruri comparabile”.
Uniformizarea ipotezelor emise anterior adoptarii unanime a acestui principiu comparativ, a
reprezentat o consecinŃă reală a dorinŃelor statelor implicate în cercetarea comparativă, de a descoperi -
pe de o parte - cum ordini juridice diferite au reglementat probleme juridice asemănătoare şi care sunt
structurile determinante ale ordinilor juridice comparate, iar - pe de altă parte - dacă acestea aparŃin,
aceluiaşi sistem de drept, nefiind exclusă nici analiza cauzelor pentru care acestea ar avea o origine
comună.
Probabilitatea de realizare a acestei comparaŃii este destul de ridicată dacă avem în vedere
utilizarea ca mijloc determinant, a unor ordini juridice diferite, întrucât în caz contrar, am asista doar la o
clasificare a paticulelor juridice principale şi nu la o comparabilitate a ordinilor juridice, deoarece în
esenŃa sa, pluralitatea de ordini juridice - pune faŃă în faŃă două sisteme juridice distincte - scopul
principal constituindu-l: “identificarea şi individualizarea eventualelor asemănări sau deosebiri”.
CURSUL NR. 10 - FAZELE PROCESULUI METODOLOGIC (I)

I. Cunoaşterea termenilor de comparat:

Procesul metodologic al comparării se realizează în trei faze distincte. Aceste faze sunt în număr
de trei (faze) şi fiecare poate fi rezumată de un cuvânt - cheie. Fiecare cuvânt acoperă o serie de
acŃiuni şi de operaŃii ce trebuie realizate în timpul fazei corespun-zătoare.
Astfel, metoda comparativă constă în a conduce un studiu comparativ de-a lungul a trei stadii
succesive, si anume: connaître, comprende, comparer (a cunoaşte, a înŃelege, a compara).Este regula
celor trei C.
Aceste trei faze trebuie să se desfăşoare în ordinea indicată.
Prima fază, consacrată analizei, cuprinde toate acŃiunile necesare cunoaşterii termenilor de
comparat.
A doua fază, cuprinde toate operaŃiile metodologice necesare înŃelegerii termenilor de comparat
în cadrul ordinilor juridice cărora le aparŃin.
A treia fază, consacrata sintezei, cuprinde toate acŃiunile pe care comparatistul trebuie să le
întreprindă pentru a compara, deci pentru a desprinde adevăratele raporturi existente între termenii de
comparat ce fac parte din ordini juridice diferite.

II. Prima fază metodologică:

Pentru a compara, metoda comparativă trebuie să descopere instituŃiile de drept străin ce


alcătuiesc termenii de comparat. În acest stadiu, comparatistul nu face decât să le constate şi să le
expună. Deşi pare destul de modestă, operaŃia cere multă îndemânare şi ştiinŃă.
În această fază comparatistul trebuie să aibe două calităŃi: să fie un bun observator şi să aibă
talentul de a expune. În procesul comparării juridice, cunoaşterea dreptului străin nu reprezintă decât
prima fază, deoarece în această ipoteză cunoaşterea instituŃiei străine nu este un scop în sine.
Obiectivul său este de a ajunge la o cunoaştere a termenului de comparat exactă, pe cât de
completă posibil. În această etapă comparatistul trebuie să observe detaliat termenul de comparat şi sa
constate ceea ce există..
În acest sens, Niboyet, preciza: "Există două etape: o primă etapă, etapa descriptivă, în care
trebuie să se cunoască dreptul străin, apoi o a doua etapă care constă în a-l exploata ca pe o materie
primă care a fost scoasă din pământ şi care apoi trebuie tratată".

III. Regulile metodologice ale acestei faze:

În această fază, metoda pe care comparatistul trebuie să o aplice este definită de o regulă
fundamentală din care decurg toate celelalte. Regula aceasta îi cere comparatistului să examineze
termenul de comparat în funŃie de izvoarele, cu mijloacele, spiritul şi optica ordinii juridice din care
termenul de comparat face parte. Este o regulă metodologică elementară şi capitală.
Dreptul străin trebuie cercetat din inerior, cu metodele sale specifice.
Este evident că nu se poate înŃelege dreptul chinez dacă este examinat cu metode de analiză
împrumutate din dreptul german, sau când este studiat dreptul musulman după metodele şi spiritul
dreptului englez.
Această regulă generală dă naştere la cinci reguli metodologice.
Prima este că termenul de comparat trebuie examinat aşa cum este.
A doua îi cere comparatistului să studieze termenul de comparat în cadrul izvoarelor sale
originare.
A treia este că el trebuie să cerceteze termenul de comparat în complexitatea şi în totalitatea
izvoarelor juridice care, în ordinea respectivă, converg să formuleze,să precizeze, să interpreteze şi să
aplice regula de drept.
Potrivit celei de-a patra reguli, comparatistul trebuie să respecte ierarhia izvoarelor juridice
caracteristică ordinii juridice din care face parte termenul de comparat.
A cincea regulă este că metoda de interpretare pe baza căreia comparatistul trebuie să
interpreteze termenul de comparat nu este aceea a propriei sale ordini juridice, ci aceea întrebuinŃată in
ordinea juridică din care face parte termenul de comparat.
Numai aplicarea riguroasă şi consecventă a acestor reguli metodologice îi va permite
comparatistului să ajungă la cunoaşterea exactă a termenului de comparat.

CURSUL NR. 11 - FAZELE PROCESULUI METODOLOGIC (II)

A doua fază metodologică - înŃelegerea termenului de comparat:

A înŃelege termenul de comparat este o operaŃie complexă. ,,Ea cere reintegrarea termenului de
comparat în cadrul ordinii sale juridice precum şi cunoaşterea raporturilor sale cu ordinea juridică.
Comparatistul trebuie să cunoască în acelaşi timp elementele juridice fundamentale pentru ordinea
juridică şi elementele determinante, dar de asemenea şi unele elemente de natură extra-juridică alcătuind
mediul politic, economic şi social înconjurător,,
Pentru a înŃelege termenul de comparat nu este suficient ca comparatistul să cunoască elementele
de tehnică judiciară, dreptul pozitiv, deoarece în această situaŃie studiul comparativ ar deveni fals sau
chiar inexact. Pentru a înŃelege în mod real o instituŃie străină, comparatistul va trebui totdeauna să
cunoască pe lângă dreptul pozitiv din ordinea juridică respectivă şi mediul social şi uman, moral şi
religios, istoric şi politic, economic şi ideologic al ordinii juridice.
În această fază compararea juridică obligă comparatistul să iasă din cadrul strict juridic, deoarece
dacă ar fi redusă la o simplă confruntare de texte, de instituŃii şi de reguli juridice, compararea nu ar fi
altceva decât o tehnică mecanică. Scopul său nu este de a sesiza raporturile care există între două texte,
ci între două reguli de drept ce funcŃionează în două medii juridice şi sociale diverse.
Ivor Jhering scria că "nici un Cod de legi, nici o culegere sistematică de drept a unei epoci sau a
unui popor oarecare n-ar putea fi înŃelese fără cunoaşterea condiŃiilor reale ale acestui popor şi ale
acestei epoci. Numai viaŃa ne învaŃă care este raŃiunea de a exista a regulilor de drept, semnificaŃia lor, şi
ne face să cunoaştem obstacolele sau ajutoarele pe care le întâlneşte eficacitatea lor în împrejurările
vieŃii".

CURSUL NR. 12 - FAZELE PROCESULUI METODOLOGIC (III)

A treia fază metodologică - a studia termenul de comparat în complexitatea totalităŃii


izvoarelor ordinii juridice avute în vedere:

„ Compararea reprezintă un procedeu general al spiritului. De aceea, numeroase ştiinŃe sau


discipline au preluat-o făcând din ea o metodă proprie de cercetare, în vederea realizării anumitor obiective.
Metoda comparatista, acceptată de majoritatea Ńărilor lumii, este deosebit de utilă atât în procesul de
elaborare a actelor normative cât şi în cel de interpretare a acestora”. Leontin-Jean Constantinesco

1. Probleme preliminare:

În ansamblul său, procesul comparativ este etapizat într-o întreagă serie de operaŃiuni menite a
asigura obŃinerea rezultatului preconizat.
Atâta timp cât dreptul comparat şi-a cucerit în mod absolut dreptul la identitate juridică, dovedindu-şi
în mod practic vitalitatea prin longevitatea sa, apreciem că se impune efectuarea unei analize amănunŃite
asupra metodei comparative, în scopul evidenŃierii pe de o parte a procedeelor de comparaŃie folosite şi de ce
nu, de individualizare a „instrumentelor juridice” fără de care, compararea s-ar rezuma doar la o simplă
tehnică analitică, lipsită de fundament ştiinŃific.
Cea de-a treia fază, doar printr-o simplă analiză noŃională, implică o complexitate de etape
preliminare, pe care în mod obliigatoriu comparatistul trebuie să le parcurgă, în vederea identificării pe baza
termenilor de comparat, a posibilelor similitudini sau după caz, deosebiri - specifice unor ordini juridice
diferite.
Astfel, în această fază determinantă, comparatistul este pus in faŃa unui proces ireversibil: acela de a
delimita ştiinŃific, teoria de ipoteză şi implicit asemănările de deosebiri.
Cu toate acestea, deşi putem balansa rezultatul ca importanŃă în favoarea celei de-a treia faze: a
comparaŃiei, apreciem că se impune a evidenŃia aportul incontestabil al termenului de comparat în cadrul
metodolgiei, întrucât acesta constituie din perspectiva comparativă, elementul de conexitate a două sisteme
juridice diferite. O analiză comparativă bazată pe termeni bine prestabiliŃi, se poate realiza, atâta timp cât ne
vom raporta strict la alte ordini juridice - a ne reaminti în acest sens, faptul că nu putem compara decât ceea
ce este comparabil.
Altfel spus, din momentul în care supune atenŃiei termenul de comparat în scopul cunoaşterii,
comparatistul nu se mulŃumeşte numai cu simpla apreciere pe care acest studiu i-o conferă. În această
fază, care este cea a analizei termenului de comparat desprins din cadrul său, apar deja anumite imagini
comparative.
Având ca scop bine definit cunoaşterea termenului de comparat, comparatistul străbate drumul
pe care îl fac de regulă juriştii naŃionali, insă el are obligaŃia de a o face cu alŃi ochi. Deşi urmează calea
metodologică a juristului naŃional, comparatistul abordează termenul de comparat în spiritul propriei
sale ordini juridice şi cu imaginea pe care termenul de comparat o are în ordinea sa juridică.
În acest mod, în timp ce examinează termenul de comparat străin, comparatistul va percepe
involuntar anumite deosebiri dar şi asemănări între termenii de comparat, deoarece se produc în mod
inconştient confruntări cu cel din propriul său sistem de drept.
Metoda comparativă este utilă întregului sistem universal-juridic, intrucât permite să se
reanalizeze aspecte juridice familare cu ochi noi şi implicit să se descopere - prin comparare - chiar în
propria ordine juridică, aspecte noi care, altfel ar fi rămâne neidentificate.
Ca o particularitate a acestui proces spiritual de voinŃă, putem afirma cu certitudine că a cunoaşte
şi a înŃelege mai bine un fenomen sau un alt sistem de drept înseamnă, într-un fel, a compara deja,
deoarece orice judecată în fapt reprezintă un act de comparare.
De-a lungul istoriei sale, dreptul comparat, a fost conceput într-un mod greşit care exercita
neapărat o influenŃă asupra metodei de interpretare şi de cunoaştere, întrucât acest proces de cunoaştere
a ordinilor juridice străine se realiza prin expunerea făcută în mod descriptiv.
Aşa-numita metoda descriptivă insista în special pe coexistenŃa a două elemente. Pe de o parte,
ea dădea indicaŃii genetice, incomplete în unele situaŃii, în majoritatea cazurilor însă, micro-compararea
ducea în cele din urmă la o juxtapunere de instituŃii pe un acelaşi nivel.
Ideologic vorbind, teoria potrivit căreia dreptul reprezintă în ansamblul său expresia realităŃii
sociale, este aceea care a făcut obligatorie înlocuirea descrierii cu procesul analitic, pentru a cunoaşte un
termen de comparat.
In cadrul metodei comparative, analiza trebuie neapărat să fie completată de sinteza comparativă
în vederea căreia a fost făcută. Este practic elementul de individualizare, ce deosebeşte metoda
comparativă de alte metode de cunoaştere a ordinilor juridice străine.
De aceea sarcina comparatistului în timpul acestei ultime faze, este mai dificilă, întrucât diferă de
demersurile metodologice întreprinse în timpul fazelor precedente. În cea de-a treia fază, comparatistul
tinde să desprindă şi să prezinte raporturile existente între termenii de comparat, având obligaŃia de a-i
explica în cadrul ordinilor lor juridice.
Raporturile termenilor de comparat sunt sesizate în caracteristicile, proprietăŃile şi funcŃiile pe
care le au şi le exercită în ordinea juridică respectivă.
Cauzele lor sunt de asemenea precizate. În această ultimă fază, examenul este neapărat
comparativ şi critic, sintetic şi generalizator.
Metoda comparativă este specifică sferei de cunoaştere aplicată în principal, în domeniul
dreptului. CunoştinŃele pe care vrem să le deprindem prin comparare şi care sunt susceptibile de a fi
întrebuinŃate în diverse moduri se pot raporta la instituŃii juridice izolate sau la ordini juridice întregi.
Scopul metodei comparative este acela de a acumula cunoştinŃe specifice, dând o înŃelegere
specială fenomenelor juridice concrete şi individuale, cum a fi: termenii de comparat sau a fenomenelor
juridice globale, cum sunt ordinile juridice. Tocmai pentru a permite această înŃelegere specială a
instituŃiilor juridice comparate trebuie mers dincolo de simpla constatare a similitudinilor sau a
diferenŃelor.
Din perspectivă comparativă, mergând de la detaliu spre global şi de la analiză spre sinteză,
compararea ca metodică, tinde să atingă trei obiective de cercetare.
Primul obiectiv este de a: identifica şi de a scoate la iveală toate raporturile, deci toate
deosebirile şi asemănările existente între termenii de comparat. Aceasta este problema relaŃiilor.
Al doilea obiectiv este de a: preciza valoarea exactă a relaŃiilor constatate. Este problema razei de
acŃiune a relaŃiilor.
Al treilea este de a: preciza raŃiunea de a fi a acestor raporturi, prin urmare de a încerca să
identifice scopul şi cauza lor. Este problema cauzelor relaŃiilor.

CURSUL NR. 13 - FUNCłIILE ŞI SCOPURILE METODEI COMPARATIVE (I)

I. NoŃiuni de interes practic referitoare la necesitatea studierii dreptului comparat:

Studierea dreptului comparat în contextul evoluŃiei economico-politico-sociale, prezintă un


deosebit interes de ordin practic‚ întrucat disciplina în sine, contribuie la cunoaşterea sistemelor juridice
aplicabile în majoritatea statelor lumii, dar mai ales, la insuşirea unor standarde unanim acceptate din
punct de vedere juridic, a unor concluzii de natură a facilita perfectionarea legislaŃiilor naŃionale.
ImportanŃa, rolul şi utilitatea pe care o prezintă dreptul comparat, se reflectă în teoria funcŃiilor
acestuia.
În literatura de specialitate sunt aproape unanim acceptate următoarele funcŃii:
- funcŃia de cunoaştere a dreptului naŃional;
- funcŃia normativă;
- funcŃia ştiinŃifică;
- funcŃia de a contribui la unificarea legislaŃiilor.
Fiecare dintre acestea legitimează una dintre faŃetele practicării dreptului comparat, ale metodei
comparative şi inventează interesul multiplu pe care îl reprezintă acesta.

II. FuncŃia de cunoaştere a dreptului naŃional:

Denumirea dată acestei funcŃii poate, desigur, suscita unele nelămuriri. Dreptul comparat pare, prin
definiŃie, orientat către exterior - o confuzie între dreptul comparat şi cunoaşterea legislaŃiei străine este
frecventă - astfel că mulŃi pot fi surprinşi de această optică introvertită, întrebându-se în ce măsură
cunoaşterea altor legislaŃii şi compararea lor cu cea proprie, poate folosi, nu legiuitorului, ci interpretului -
teoretician şi practician - al propriei legislaŃii.
În realitate suntem aici în prezenŃa uneia din cele mai specifice utilizări ale metodei comparative,
care se aplică nu numai în procesul de legiferare ci şi în modul de realizare a dreptului.
Ea are, astfel concepută, un caracter foarte larg şi tocmai acesta este motivul pentru care dreptul
comparat se adresează tuturor categoriilor de jurişti.
Aproape fără excepŃie, autorii care au abordat problema funcŃiilor dreptului comparat au subliniat
însemnătatea deosebită pe care o are „pentru o mai bună cunoaştere a propriului sistem de drept",
compararea cu alte reglementări.
Dreptul comparat are, în acest sens, o acŃiune asemănătoare istoriei. Ca şi acesta, el produce un
efecte de distanŃare. După cum istoria ne permite să apreciem într-un chip nou evenimentele cotidiene, tot
astfel dreptul comparat permite o anumită detaşare din mentalitatea proprie, capabilă să învedereze o serie
de aspecte ale propriului sistem juridic, care de obicei scapă neobservate.
„De fapt, scrie L. J. Constantinesco, comparaŃia permite, nu numai să se pătrundă într-un mod
conştient, într-o altă lume juridică, dar, de asemeni, să se ia un recul prin raport cu propriul său drept, care
apare într-o altă lumină.
Aceasta îi permite, mai întâi, să se descopere în propriul său drept aspecte noi, calităŃi şi defecte
care până atunci rămăseseră ascunse. ComparaŃia poate releva că, de exemplu, unele elemente ce
caracterizează instituŃiile juridice naŃionale au în realitate o importanŃă mult mai limitată decât le-o acordă
juriştii naŃionali; să se descopere că o instituŃie juridică considerată ca indispensabilă, doarece dă răspuns
necesar unor probleme permanente, nu este în realitate decât rezultatul unui accident sau al unei
întâmplări.
ComparaŃia poate arăta că alte drepturi rezolvă aceeaşi problemă prin alte instituŃii mai proprii sau
mai simple. Ea poate arăta de ce şi cum anume anumite instituŃii naŃionale sunt depăşite sau desuete...".
La rândul său, Rene Rodiere sublinia: „dreptul comparat ajută să stabilim redarea subtilă şi
profundă a legăturilor, raporturilor dintre diversele instituŃii ale unui sistem. El permite, în ansamblul
instituŃiilor şi a regulilor unui sistem juridic să se releve ceea ce este esenŃial, ceea ce exprimă natura
intimă a acestui sistem, ceea ce constituie fundamentele de care nu te poŃi atinge, fără a proceda la o
revedere generală a ideilor morale care l-au inspirat şi fără să fi recunoscut structurile sociale care îl
susŃin".
Prin comparare, dreptul naŃional este relativizat. ToŃi juriştii, formaŃi la şcoala propriului sistem
juridic, au tendinŃa de a considera soluŃiile acestuia ca singurele posibile şi logice, dându-le prin aceasta
o valoare absolută. Metoda comparativă poate să infirme această optică, arătând că există şi alte soluŃii, că
acestea pot fi mai logice sau mai eficiente decât cele adoptate de legiuitorul naŃional.
Otetelişanu, ocupându-se de această problemă, susŃine că dreptul comparat ar fi util din acest punct
de vedere, în trei situaŃii:
a) când o instituŃie juridică există în mai multe Ńări;
b) când instituŃia, chiar dacă are o origine diferită, se prezintă sub acelaşi aspect sau sub
aspecte asemănătoare;
c) când instituŃia, deşi nu este nici identica, nici analoagă, se bazează pe aceleaşi principii
fundamentale.
Poate că nu e cazul să limităm în acest fel posibilitatea comparaŃiei. Să nu uităm, de pildă, situaŃiile
în care nevoi sociale identice au fost soluŃionate prin mijloace legale complet diferite.
În opinia profesorului V.D. Zlătescu, orice încercare de determinare a cazurilor în care comparaŃia
poate fi fructuoasă, nu poate fi primită decât cu o anumită rezervă deoarece procesele logice pe care le
presupune comparaŃia sunt atât de complexe, ele pot fi uneori atât de imprevizibile, încât nu este posibil să
le încadram în tipare prestabilite.
Exemple instructive privind această funcŃie a dreptului comparat putem găsi dacă ne oprim asupra
reglementării introduse în Ńara noastră prin Codul familiei din 1954.
Codul a introdus astfel comunitatea de bunuri drept regim matrimonial şi obligatoriu. O comparaŃie
efectuată cu coduri asemănătoare din alte Ńări demonstrează însă că formula adoptată de legiuitorul român
nu este unică în drept, doarece aceste coduri cunosc şi alte regimuri matrimoniale, oferind posibilitatea
derogării de la regimul comunităŃii.
Acelaşi Cod din 1954 a înfiinŃat Autoritatea tutelară, ca organ de supreveghere a tutelei.
O comparaŃie cu codurile civile din alte Ńări - FranŃa, Belgia, Germania - care acordă un loc mai
însemnat sau mai puŃin însemnat consiliului de familie şi instanŃelor de minori, arată că în soluŃionarea
problemei supravegherii ocrotirii minorilor sunt posibile soluŃii variate.
FuncŃia de cunoaştere a propriei legislaŃii este, bineînŃeles, legată de cea de perfecŃionare a
acesteia, de funcŃia normativă.
În momentul când comparaŃia relevă o experienŃă legislativă reuşită, făcută în altă Ńară, ştiinŃa
juridică nu se poate mărgini să o înregistreze. Pe baza ei se vor face desigur, studii, propuneri de lege
ferenda care, în măsura în care vor fi acceptate de forurile de decizie, vor folosi în vederea perfecŃionării
legislative.
În egală măsură, aceste constatări vor servi ştiinŃei juridice însăşi, făcând să se îmbogăŃească
patrimoniul acesteia.
Iată de ce diferitele funcŃii ale dreptului comparat trebuie privite, nu izolat, ci în
intercondiŃionarea lor.

III. FuncŃia normativă:

Este astăzi unanim acceptat faptul că dreptul comparat are un aport însemnat şi în perfecŃionarea
legislaŃiilor naŃionale. Dacă adoptarea unei legi reprezintă un experiment social, acesta nu trebuie să aibă
loc decât după cunoaşterea experienŃei, dobândită în alte Ńări în probleme similare.
Am citat în această lucrare exemple datând chiar din antichitatea greco-romană, când elaborarea
unora din marile monumente legislative ale timpului - Legea celor XII table, de exemplu - a avut loc
numai după cunoaşterea legilor din alte părŃi ale lumii.
Istoria legislaŃiilor moderne atestă la rândul său interesul deosebit pe care îl prezintă, în faza de
elaborare ştiinŃifică a legii, pentru a folosi terminologia lui Francois Geny, cunoaşterea reglementărilor din
alte state, cunoaştere ce a devenit în timpurile noastre o exigenŃă ştiinŃifică a procesului de elaborare
legislativă.
Deosebit de semnificative în acest sens erau prevederile art. 44 alin.2 din vechea metodologie
generală de tehnică legislativă privind pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative, potrivit
cărora: studiile prealabile întocmirii proiectului actului normativ, vor cuprinde, printre altele, „concluzii
desprinse din cercetarea ştiinŃifică şi practica aplicării dreptului din Ńara noastră, şi din celelalte Ńări",
problemă asupra căreia ne vom mai opri în această lucrare. Rolul dreptului comparat apare astfel confirmat
prin lege.
Aceeaşi idee reiese şi din Hotărârea Guvernului prin care a fost aprobată o nouă metodologie
pentru pregătirea, elaborarea şi prezentarea proiectelor de acte normative.
De altfel, metodologii asemănătoare adoptate în multe Ńări subliniază necesitatea cercetării
comparative în faza de elaborare ştiinŃifică a proiectelor de acte normative.
Autorii care cercetează aspectele acestei funcŃii a dreptului comparat preferă să vorbească despre
„îmbunătăŃirea dreptului naŃional" decât despre o adevărată funcŃie normativă, pentru a nu lăsa, desigur,
impresia că dreptul comparat - mai precis acel „tertium comparationis" - ar fi susceptibil de aplicare
directă, ca o normă de drept.
Pentru că trebuie precizată de la început distincŃia dintre cunoaşterea legii străine şi dreptul
comparat. Am mai notat şi o vom face de fiecare dată când este necesar, că simpla cunoaştere a legii străine
nu înseamnă drept comparat. Despre drept comparat se poate vorbi numai când legislaŃiile în prezenŃă sunt
comparate potrivit regulilor metodei comparative.
În realitate, funcŃia normativă trebuie înŃeleasă numai în sensul de sursă de inspiraŃie. Nu poate fi
vorba desigur de o aplicare directă a normei străine. Chiar în dreptul internaŃional privat, atunci când
norma de conflict indică aplicarea legii străine, aceasta nu se aplică în temeiul suveranităŃii statului la
dreptul căruia se face trimitere.
Se consideră în mod unanim că această normă este desprinsă din dreptul statului respectiv şi că
este nostrificată fiind aplicabilă ca lege naŃională în temeiul normei de trimitere care face parte din dreptul
naŃional. Conflictul posibil de suveranitate îi face loc un simplu procedeu de trimitere, frecvent în tehnica
legislativă.
Cu atât mai mult, evident, nu se poate pune problema nici a aplicării directe a unei norme străine în
lipsa oricărui text de trimitere şi nici a lui tertium comparationis.
În realitate, ceea ce se recepŃionează este raŃiunea legii străine în raport de rezultatele date de
aceasta în viaŃa socială.
Odată un text străin ales ca izvor de inspiraŃie, el trebuie preluat într-un text. naŃional, desigur, cu
eventualele adaptări ce se dovedesc necesare.
Aplicarea directă a unor texte care nu fac parte din legislaŃia naŃională este posibilă numai în
virtutea principiului seif executing şi numai în măsura în care ConstituŃia permite aplicarea acestui
principiu.
După cum se ştie două texte din ConstituŃia României autorizează aceasta. Primul este art.l
alin.(2), potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Cel de al
doilea text este art.20 conform căruia dispoziŃiile constituŃionale referitoare la drepturile şi libertăŃile
cetăŃenilor trebuie interpretate şi aplicate în concordanŃă cu DeclaraŃia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
In caz de neconcordanŃă între pactele şi tratatele referitoare la drepturile fundamentale la care
România este parte şi legile interne, reglementările internaŃionale au prioritate.
Este evident că ideea de prioritate implică o comparaŃie între textele corespunzătoare din legislaŃia
internă şi prevederile actului internaŃional. Această comparaŃie de natură să scoată în evidenŃă deosebirile
dintre cele două texte se face evident în favoarea celui din norma internaŃională care urmează a fi aplicată.
De un real folos în efectuarea comparaŃiei este teoria marilor sisteme de drept pe care o vom
dezvolta pe larg în lucrare.
Teza de la care trebuie pornit este că în interiorul aceluiaşi mare sistem de drept comparaŃia este
mai uşoară, mai lipsită de riscuri decât în afara acestui sistem chiar dacă aparent textele seamănă.
Aceasta deoarece marile sisteme de drept pot da expresie unor concepŃii normative şi unor
mentalităŃi diferite. De aceea, spre a se inspira legiuitorul naŃional va face apel de predilecŃie la drepturile
din propriul său mare sistem de drept şi numai în subsidiar şi cu infinite precauŃii la alte mari sisteme.
Cu toate acestea, marele sistem romano-germanic cunoaşte o remarcabilă influenŃă din partea
sistemului de common-law, concretizată în receptarea unor instituŃii cum sunt: trustul, know-how,
leasing, franchising etc. Reciproc, sistemul de common-law a fost influenŃat de cel romano-germanic,
îndeosebi în materie de statute-law (legea scrisă), astfel vom arăta pe larg mai jos, ocupându-ne de
„civilizarea" common-law-ului.

CURSUL NR. 14 - FUNCłIILE ŞI SCOPURILE METODEI COMPARATIVE (II)

I. FuncŃia ştiinŃifică:

Considerând dreptul comparat nu ca o disciplină ştiinŃifică de sine stătătoare ci ca o metodă de


cercetare, este legitim să ne întrebăm în ce patrimoniu vor intra rezultatele comparaŃiei, ce disciplină
ştiinŃifică va fi îmbogăŃită.
Amploarea pe care au luat-o cercetările de drept comparat îndeosebi în cea de a doua jumătate a
secolului, stimulată de marele număr de reuniuni internaŃionale dedicate unor studii de drept comparat
aplicat, au îmbogăŃit substanŃial patrimoniul de cunoştinŃe în acest domeniu. Se poate afirma că cele mai
profilate au fost dreptul comercial, dreptul civil - inclusiv cel de familie şi dreptul financiar-bancar, cu alte
cuvinte ramurile de drept cele mai afectate de dezvoltarea schimburilor economice şi circulaŃiei persoanelor.
Nu trebuie însă să neglijăm nici rezultatele obŃinute în alte materii, cum ar fi dreptul administrativ
(în anumite domenii), dreptul penal şi cel procesual penal, în general dreptul public.
Au apărut în felul acesta adevărate dubluri ale ramurilor de drept naŃional. Dreptului civil
naŃional i se alătură un drept civil comparat. Tot astfel în cazul dreptului comercial, financiar-bancar
etc...
Astfel, în programele de doctorat ale multor universităŃi s-au introdus cursuri de „drept civil
aprofundat şi comparat" sau „drept civil comparat".
Problema a fost abordată, în termeni aproape identici, de L.J. Constantinesco: „Pe bună dreptate
unii comparatişti sunt de părere că, cu ajutorul micro-comparaŃiei (la noi se foloseşte mai mult termenul de
„studii de drept comparat concret"), se poate elabora pentru fiecare disciplină juridică, un fel de drept
comun comparativ, sau de teorie generală a fiecărei discipline, elaborată pe baze comparative." Acest punct
de vedere este exact. Rezultatele obŃinute prin micro-comparaŃie pot fi utilizate, de asemeni, pentru a da
fiecărei discipline juridice o parte comparativă care ar permite să se pună mai bine problemele, să se
apecieze mai bine concepŃiile fundamentale şi soluŃiile comune sau specifice ale disciplinelor naŃionale în
materie.
Pe această cale, menŃionează autorul citat, fiecare disciplină juridică îşi capătă dimensiunea sa
comparativă. Ea ajunge să-şi alcătuiască o parte generală - cum se exprimă el - comparativă.
„Este foarte evident că o teorie generală a dreptului civil, de exemplu, a dreptului administrativ, a
dreptului procedurii, nu poate fi elaborată pe bazele ştiute ale cunoştinŃelor fiecărui drept, şi ale teoriilor
elaborate în interiorul fiecărui drept. E vorba de o întrebuinŃare deosebit de utilă a rezultatelor obŃinute
prin micro-comparaŃie...".
Ramurile acestea comparate ale fiecărei discipline juridice prezintă o serie de particularităŃi care nu
au fost cercetate până acum.
Notăm în primul rând vocaŃia universală a acestor discipline comparative de ramură.
Dacă dreptul civil este un drept naŃional, dreptul civil comparat reprezintă o acumulare de
cunoştinŃe asupra instituŃiilor dreptului civil sau asupra nevoilor de reglementare civilă (uneori aceleaşi
nevoi de reglementare dau naştere la instituŃii diferite) din toate statele.
Desigur, aria de cuprindere a comparaŃiei este variabilă. Uneori sunt comparate un mare număr de
sisteme juridice, alteori mai puŃine. întinderea acestei arii diferă în raport de interesul în virtutea căruia se
exercită comparaŃia, interes care poate impune să se ia în considerare doar reglementările dintr-un număr
limitat de state.
În cazul reuniunilor de drept comparat, ea este stabilită în raport de legislaŃiile statelor ai căror
reprezentanŃi participă la reuniune, ceea ce, evident, poate fi în dauna interesului ştiinŃific.
Lucrările de ansamblu, privind toate sistemele juridice ale lumii, cum ar fi tratatul de drept civil
comparat al lui P. Arminjon în cel de-al şaselea deceniu al acestui secol sunt foarte rare, ele reclamând o
investigare laborioasă.
De altfel, comparaŃia trebuie să poarte - este o regulă de bază asupra cărei vom reveni pe larg -
numai asupra a ceea ce este comparabil. Universalismul dreptului comparat trebuie înŃeles în funcŃie de
aceasta.
Lucrările de drept comparat cercetează, atunci când ating un nivel înalt, tendinŃele de evoluŃie ale
legislaŃiilor comparate.
Efectul lor este pur constatator. Considerăm că, chiar Ńinând seama de diferenŃele decurgând din
marele sistem de drept care fac parte din legislaŃiile comparate, cercetătorul nu este îndreptăŃit să extrapoleze
rezultatele obŃinute, desprinzând „legi" sau „legităŃi" ale evoluŃiei legislaŃiilor, el trebuie să se rezume la
simpla constatare a evoluŃiilor înregistrate.
Cunoaşterea acestor tendinŃe este însă de mare preŃ pentru cercetătorul dreptului naŃional, doarece din
confruntarea propriei sale legislaŃii cu tendinŃe stabilite, el poate trage concluzii de preŃ cu privire la locul şi
perspectivele ei de perfecŃionare.
Cercetarea comparativă profită aşadar ramurii de drept naŃional.
Dacă asupra semnificaŃiei teoretice a ramurilor de drept comparat s-a scris prea puŃin sau deloc,
asupra aportului pe care dreptul comparat îl aduce uneia sau alteia din ramurile de drept s-a insistat, însă,
foarte mult.
Şi pentru că cercetările de drept comparat s-au dezvoltat îndeosebi în domeniul dreptului civil -
acesta a fost uzina-pilot a dreptului comparat - era firesc ca atenŃia cea mai mare să fie acordată acestuia.
După congresul din 1900, R. Saleilles a pus problema dacă toate materiile dreptului civil sunt în
egală măsură apte pentru comparaŃie, dând un răspuns nuanŃat. El considera, astfel, că instituŃiile legate de
organizarea familiei, succesiunile, statutul personal sunt refractare la studiul comparativ, fiind „prea
îmbibate de particularismul fiecărui popor". în schimb, materii cum sunt cele ale bunurilor, ori ale
obligaŃiilor, sunt mult mai potrivite pentru comparaŃie. Motivând acest punct de vedere, profesorul
Deslanders scria: „sentimentele, natura profundă a indivizilor variază după Ńara, climatul, condiŃiile sociale
şi tradiŃiile fiecărui popor; aceasta constituie temperamentul naŃional, care este ireductibil la oricare
internaŃionalism legislativ".
Împotriva unui astfel punct de vedere s-au ridicat jurişti de mare reputaŃie ai timpului - vom
aminti numele unor Lambert sau Zitelman - care au demonstrat că toate materiile dreptului civil sunt în
egală măsură apte pentru comparaŃie.
În lucrarea sa foarte răspândită în acel timp - La fonction du droit compare - Lambert a ales ca
materie de demonstraŃie pentru acel „drept comun legislativ", tocmai domeniul succesiunilor, considerat
drept mediul cel mai favorabil particularismului naŃional, spre a înlătura astfel de concepŃii.
Între timp dezvoltarea vertiginoasă a cercetărilor de drept civil comparat aplicat, care au făcut să
nu existe capitol din dreptul civil care să rămână în afara cercetării comparate, au devenit cu prisosinŃă
aptitudinea întregului drept civil de a face obiect de comparaŃie.
Vom semnala, în al doilea rând, o anumită diferenŃă în această vocaŃie la comparaŃie a materiilor
dreptului civil. Deşi nu se poate contesta că toate instituŃiile pot fi supuse comparaŃiei, este interesant că
acolo unde intră în joc reglementări din mari sisteme juridice diferite, comparaŃia poate avea loc cel mai
uşor tocmai în unele din acele materii socotite mai înainte de a fi refractare la comparaŃie, cum ar fi
dreptul de familie sau statutul personal.
Într-devăr, astfel de materii înmănunchează reglementări din domeniul relaŃiilor general-umane. Cu
tot particularismul lor - în raport de tradiŃii, climă, temperament naŃional - diferenŃele dintre acestea ni se
par mai mici decât cele ce afectează infrastructura societăŃii ca proprietatea, succesiunile, obligaŃiile şi ca
atare comparaŃia se poate desfăşura aici plenar.
Un alt domeniu în care comparaŃia se poate realiza cu uşurinŃă este cel al materiilor cu un pronunŃat
caracter de tehnicitate.
Acestea însă aparŃin în general dreptului comercial sau celui procesual.
Literatura juridică modernă din multe Ńări caută să estimeze aportul dreptului comparat la
îmbogăŃirea şi perfecŃionarea dreptului civil. Dezbaterile ocazionate de împlinirea a o sută de ani de
existenŃă a SocietăŃii franceze de legislaŃie comparată, consemnate în cele două volume purtând denumirea
de ,Livre du centenaire" au putut consemna cât de important a fost acest aport într-un însemnat număr de
state.
În particular, Gabriel Marty releva, într-un studiu special consacrat acestui subiect, dimensiunile
aporturilor dreptului comparat la dezvoltarea dreptului civil francez.
Autorul s-a oprit îndeosebi asupra anteproiectului de Cod civil francez şi asupra modificărilor
succesive suferite de legislaŃia franceză ca urmare a unor studii comparative orientate de preferinŃă spre
legislaŃia germană, dar nu s-a limitat la domeniul legislativ ci, trecând mai departe, deoarece îmbogăŃirea
legislaŃiei, a cercetat modul în care dreptul comparat a inspirat importante evoluŃii jurisprudenŃiale.
Desigur, modificările legislative sau jurisprudenŃiale, pe care le semnalăm aici, se referă în
primul rând la funcŃia normativă a dreptului comparat. Să menŃionăm însă, în legătură cu funcŃia
ştiinŃifică, faptul că odată ce aceste modificări au intrat în dreptul naŃional, o serie de instituŃii şi concepte
au îmbogăŃit patrimoniul naŃional al ştiinŃei dreptului civil, deschizându-se noi orizonturi ştiinŃei juridice
naŃionale.
Cât priveşte dreptul românesc, vom menŃiona, desigur, aportul francez şi belgian reflectat de Codul
civil de la 1864 şi de legislaŃia civilă antebelică.
Dreptul comercial face parte - cel puŃin în anumite capitole ale sale - din acele domenii în care
caracterul de tehnicitate este deosebit de pronunŃat, ceea ce face comparaŃia foarte accesibilă.
Faptul a fost semnalat încă de la acelaşi Congres din 1900 de marele comercialist al epocii G.
Lyon-Caen: „Nu se va putea nega - scrie acesta - că dreptul comercial este, în primul rând, printre ramurile
de drept din această categorie. Legile comerciale au drept scop general să dea satisfacŃie nevoilor
comerŃului, să faciliteze şi să favorizeze dezvoltarea sa. Nevoile comerŃului, condiŃiile dezvoltării sale sunt
sensibil aceleaşi peste tot într-o anumită epocă. Astfel, popoarele ale căror instituŃii politice, sociale şi
religioase sunt profund diferite, au legi comerciale asemănătoare".
Profesorul A. Otetelişanu sublinia la rândul său, că dintre toate disciplinele juridice, cea care se
potriveşte cel mai mult studiului de drept comparat este dreptul comercial. „Există, în cadrul dreptului
comercial, anumite materii cum sunt cele ale tranporturilor aeriene, rutiere şi navale, ale titlurilor de credit
ori al aşa-numitei proprietăŃi industriale, care reprezintă domenii prioritare ale dreptului comparat, şi în
care, tocmai de aceea, s-a şi realizat, în mare parte, unificarea legislaŃiilor".
În studiul său dedicat aportului dreptului comparat la dezvoltarea dreptului comercial francez
Ren6 Rodiere pune în lumină direcŃiile principale în care a operat acest aport, alături de introducerea în
dreptul naŃional a unor norme internaŃionale. Autorul se ocupă îndeosebi de dreptul maritim - este
subliniată receptarea unor instituŃii ale dreptului american, cum sunt contractele de leasing, franchising,
factoring, care nefiind reglementate ca atare de dreptul francez, sunt practicate în temeiul vechilor
reglementări ale obligaŃiilor din Codul comercial.
Problema este deosebit de actuală şi pentru dreptul nostru, în care tratatele de drept ale
comerŃului internaŃional consacră pagini numeroase acestor contracte, dovadă a receptării lor ca instituŃii
ale dreptului românesc.
Vom menŃiona de asemenea problema, asupra căreia ne-am ocupat pe larg, aderării Ńării noastre la o
serie de convenŃii internaŃionale din domeniul dreptului comercial, care a avut ca efect participarea
noastră la dreptul uniform creat de aceste convenŃii.
O altă disciplină cu un pronunŃat caracter de tehnicitate, mai mare poate decât al dreptului
comercial, este dreptul procesual civil.
Caracterul pronunŃat tehnic al procedurii civile - scrie în acest sens Mariana Gheciu - pare a
recomanda această disciplină ca fiind ramura în care cercetarea comparativă ar fi cea mai lesne de realizat.
Intr-adevăr, procedura judiciară este de fapt o tehnică şi pe acest teren al tehnicii comparaŃia îşi găseşte
întotdeauna loc de desfăşurare.
Într-o lucrare în care studiau aportul dreptului judiciar privat la dreptul comparat, Henry Solus şi
Roger Perrot analizau direcŃiile în care s-au dezvoltat cele mai substanŃiale cercetări de drept comparat în
materie.
În mod curios, dar nu lipsit, desigur, de un oarecare temei, autorii citaŃi menŃionează în primul
rând domeniul tehnicii legislative.
„Când metoda de elaborare a legii de drept judiciar utilizată într-o Ńară străină dă rezultate bune -
scriu ei - se poate presupune şi spera că se va întâmpla tot aşa dacă o metodă asemănătoare ar fi aplicată în
propria noastră Ńară". Se dă în acest sens exemplul Codului de procedură polonez din 1964 şi al celui
judiciar belgian din 1967 care vădesc o tehnică asemănătoare.
Cât priveşte materiile care s-au dovedit cele mai propice efectuării comparaŃiei, autorii citaŃi
menŃionează teoria acŃiunii în justiŃie, a noŃiunii de act jurisdicŃional sau capitolul organizării judiciare,
atât de bogat în experienŃe, pozitive sau negative.

II. FuncŃia de control şi orientare a metodei comparative:

Compararea poate prezenta legiuitorului dovezi că o anumită problemă juridică este mai bine
reglementată în ordinile juridice străine exercitând astfel o funcŃie de informare, de orientare şi de
control: informează asupra soluŃiilor adoptate de legislaŃia străină, îl orienteză pe legiuitorul naŃional
arătându-i soluŃii noi sau care prezintă calităŃile căutate de el, dar realizează şi o funcŃie de control,
îngăduind legiuitorului să verifice calităŃile şi defectele normei juridice naŃionale comparând-o cu
norma, interpretarea sau explicarea respectivă din ordinea juridică străină.
Aceste funcŃii sunt complementare într-un dublu sens. Mai întâi, fiindcă adesea ele sunt atât de
întrepătrunse în aceeaşi operaŃie, încât este greu să le distingem. Apoi, fiindcă ele se află la limita
funcŃiilor teoretice şi practice ale comparării. Prin ele se realizează trecerea comparării din domeniul
teoretic în domeniul practic.
FuncŃia aceasta pote fi exercitată de asemenea pe planul jurisprudenŃial şi doctrinal.

III. Rolul metodei comparative cu prilejul elaborării şi interpretării tratatelor


internaŃionale:

Realizarea unui tratat internaŃional presupune pe de oparte implicarea factorului politic, iar pe de
altă parte negogiatorii sunt obligaŃi să opereze cu noŃiuni juridice ce fac parte din ordini juridice diferite.
Nevoia de a recurge la comparare cu ocazia elaborării tratatelor este subliniată nu numai de
disparitatea noŃiunilor juridice, ci şi de tot felul de diferenŃe materiale şi de probleme specifice proprii
fiecărei ordini juridice.
Cu prilejul elaborării tratatelor compararea trebuie să îndeplinească două obiective.
Primul obiectiv este că în urma realizării compararii dintre sistemele juridice ale Ńărilor
semnatare ale tratatului compararea trebuie să precizeze care sunt "valorile" care trebuie să devină drept
pozitiv şi care trebuie să fie "valori comune" ale statelor membre.
Al doilea obiectiv al metodei comparative în acest domeniu este de a afla şi prezenta soluŃiile pe
care ordinile juridice ale statelor membre, precum şi cele ale statelor terŃe, le propun pentru aceeaşi
problemă, şi de a o alege pe aceea care răspunde cel mai bine conŃinutului tratatului. Metoda
comparativă joacă, în acest domeniu, rolul pe care ea îl joacă în materie de politică legislativă sau
jurisprudenŃială. ,,De altfel, pentru tratatele internaŃionale ca şi pentru politica legislativă, alegerea unei
anumite soluŃii, sau elaborarea unei soluŃii combinate, iese din domeniul comparării propriu-zise, şi
reintră în domeniul folosirii rezultatelor pe care ea le-a desprins. Această alegere, referindu-se la
termenii desprinşi de metoda comparativă, reprezintă, în realitate, o decizie de natură politică“.
Metoda comparativă are un rol esenŃial în interpretarea tratatelor internaŃionale.
Atâta vreme cât tratatul nu se întemeiază pe un sistem de noŃiuni proprii, compararea reprezintă o
metodă indispensabilă pentru a realiza o interpretare gramaticală.
Dacă trebuie definit sensul unei anumite noŃiuni juridice dat fiind că această noŃiune se bazează
pe acordul părŃilor contractante, trebuie atunci stabilit mai întâi care este semnificaŃia acestei noŃiuni în
ordinea juridică a statelor semnatare pentru ase vefea apoi ce s-a urmărit prin introducerea acestei norme
juridice în tratatul respectiv.
Probleme deosebite apar în cazul în care există lacune legislative în momentul aplicării practice a
tratatului. ,,Prima întrebare este dacă judecătorul este efectiv competent să umple lacunele.
O primă concepŃie se bazează pe ideea că tratatul nu conŃine decât regulile juridice pe care el le
stabileşte în mod expres. Interpretarea va fi în chip necesar restrictivă iar judecătorul naŃional va avea
dificultăŃi să se sprijine pe propria sa ordine de drept ca să umple lacunele.
Într-o altă opinie, se admite că tratatul a reglementat în mod tacit toate situaŃiile şi toate cazurile
implicate de alte dispoziŃii, de conŃinutul şi de scopul tratatului.
În realitate, ambele concepŃii sunt acceptabile. Aplicarea uneia sau alteia, în cazul concret,
depinde de natura şi de conŃinutul tratatului. De asemenea aceste două elemente sunt cele care indică
rolul pe care compararea îl poate juca pentru a umple lacunele într-un caz sau altul..
Trebuie subliniat faptul că compararea nu poate juca nici un rol atunci când conŃinutul şi natura
tratatului permit umplerea lacunelor cu ajutorul noŃiunilor şi principiilor dreptului naŃional, iar când
natura şi conŃinutul tratatului permit umplerea lacunelor printr-o interpretare teleologică, adică
întemeiată pe scopul tratatului, compararea poate juca un rol subsidiar. în ipoteza aceasta, ea permite să
se evite umplerea lacunei printr-o normă juridică ce este străină ordinilor juridice naŃionale, normă greu
de adaptat sau care are puŃine şanse de a fi aplicată în mod general.

BIBLIOGRAFIE

1. Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat.


Introducere în drept comparat vol I, Editura All, Bucuresti, 2004.

2. Leontin-Jean Constantinesco, Tratat de drept comparat.


Metoda comparativă, Editura Oscar Print Bucuresti, 2003.

3. Stefan R, Vasilescu R, Marcoci S, Beldea E, Come


along, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2005.

4.Gray J.C, Natura şi sursele dreptului, Editura Ştiintifică,


Bucureşti, 1979.

5.Crumpăna D, Tănăsescu A, Măgureanu I, GhiŃulescu B, Introducere


în drept comparat, Editura FundaŃiei Romania de Mâine, Bucureşti, 2008.

LISTA TITLURILOR DE ESEURI:

• Însemnătatea Congresului de la Paris din anul 1900 în evoluŃia dreptului


privat.
• Rolul unor autori în dezvoltarea dreptului comparat până la sfârşitul celui
de-al doilea război mondial.
• FuncŃiile normative şi de cunoaştere ale dreptului comparat.
• Natura juridică a dreptului comparat, principiile şi regulile sale.
• Răspândirea dreptului francez în lume.
• Dreptul românesc în marele sistem romano-germanic.
• Răspândirea dreptului german în lume.
• Marele sistem de drept common-law.
SINTEZE SEMINARII:

SCOPUL SEMINARIILOR - EVALUAREA CUNOŞTINłELOR DOBÂNDITE:

Prezentul curs, cât şi bibliografia indicată pot ajuta studenŃii să realizeze o bună documentare şi
aprofundare privind:
• evoluŃia dreptului privat comparat, de la începuturile conturării sale ca disciplină
juridică şi până în prezent;
• funcŃiile şi natura dreptului comparat, cât şi regulile comparaŃiei;
• tipologia marilor sisteme juridice contemporane în comparaŃie cu principalele
instituŃii de drept privat român.
Cursul de faŃă atrage atenŃia asupra consecinŃelor pe care le are preluarea acquis-ului comunitar
pentru transformarea de substanŃă a sistemului de drept al României.

SEMINARUL NR. 1

Denumirea temei: Fenomenele care explică apariŃia şi dezvoltarea dreptului comparat.


Transformarea lumii în care trăim.

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• Lărgirea orizontului nostru istoric şi ştiinŃific;
• Fenomene care explică apariŃia dreptului comparat
• finalitatea practică a dreptului pozitiv, care se repercutează în mod obligatoriu
asupra ştiinŃei juridice;
• statul suveran a devenit fundamentul, suportul, dar şi creatorul ordinilor juridice;
• raportul dintre lumea politică şi drept;
• codificările drept cauză ale unei duble rupturi;
• SpeŃe - teste grilă

SEMINARUL NR. 2

Denumirea temei: Dezvoltarea dreptului comparat.


Dezvoltarea dreptului comparat în perioada modernă

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• Istoricul dreptului comparat;
• Precursorii dreptului comparat;
• prima perioada (1800 - 1850);
• a doua perioada (1850 - 1900);
• a treia perioada (1900 - 1950);
• SpeŃe - teste grilă .
SEMINARUL NR. 3

Denumirea temei: Incertitudinile dreptului comparat.


Elemente şi probleme ale metodei comparative.

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• Aspecte generale;
• NoŃiunea şi obiectul dreptului comparat;
• Delimitarea dreptului comparat de alte ramuri de drept;
• Aspecte generale;
• NoŃiunea şi obiectul dreptului comparat;
• Delimitarea dreptului comparat de alte ramuri de drept;
• SpeŃe - teste grilă.

SEMINARUL NR. 4

Denumirea temei: Mari sisteme de drept ale lumii.


Comparabilitatea termenilor de comparat.

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• Sistemele de drept ale lumii;
• Tipologia marilor sisteme juridice contemporane;
• Criteriile de împărŃire a sistemelor naŃionale în mari sisteme sau familii juridice;
• Aspecte generale;
• SpeŃe - teste grilă.

SEMINARUL NR. 5

Denumirea temei: Comparabilitatea ordinilor juridice.


Fazele procesului metodologic (I).

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• Comparabilitatea în dreptul comparat;
• Aspecte generale;
• Cunoaşterea termenilor de comparat;
• Prima fază metodologică;
• Regulile metodologice ale acestei faze.
SEMINARUL NR. 6

Denumirea temei: A doua fază metodologică.


A treia fază metodologică .

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• înŃelegerea termenului de comparat
• a studia termenul de comparat în complexitatea totalităŃii izvoarelor ordinii
juridice avute în vedere

SEMINARUL NR. 7

Denumirea temei: FuncŃiile şi scopurile metodei comparative (I).


FuncŃiile şi scopurile metodei comparative (II).

ConŃinutul temei ce face obiectul dezbaterii:


• noŃiuni de interes practic referitoare la necesitatea studierii dreptului comparat;
• FuncŃia de cunoaştere a dreptului naŃional;
• FuncŃia normativă;
• FuncŃia ştiinŃifică;
• FuncŃia de control şi orientare a metodei comparative;
• Rolul metodei comparative cu prilejul elaborării şi interpretării tratatelor
internaŃionale.

EXAMINAREA STUDENłILOR:

Pentru examinarea studenŃilor va fi folosită metoda testului grilă.


StudenŃii primesc subiecte de sinteză care se referă numai la problemele de principiu.
Ca atare, studentul care a realizat o documentare şi aprofundare logică a cunoştinŃelor, are
posibilitatea formulării unor răspunsuri clare şi precise, într-o perioadă de timp relativ scurtă.

EXEMPLE:

1. Avand la baza conceptiile lui d’Amari se poate afirma ca progresul dreptului rezulta din:

a. comunicarea si limitarea legilor de c. spontaneitatea cu care se manifesta


catre popoare in cadrul fiecarei natiuni
b. faptul ca isi urmeaza un curs d. interactiunea drepturilor straine
uniform
ANS:

2. Autorul lucrarii “Bevilaqua” prin care se sustine ca orice drept este o combinatie de
elemente universale, nationale si straine este de origine:

a. columbiana c. germana
b. romana d. braziliana
ANS:

3. Societatile de legislatie comparata ce apar in cea de-a doua perioada de dezvoltare a


dreptului comparat cu raspandire in intreaga Eurpoa aveau drept scop:
a-de a aduna materiale referitoare la dreptul strain
b-de a face traduceri
c-de a asigura o mai buna cunoastere a dreptului strain
d-de a sustine in exclusivitate importanta dreptului national

a. a+c+d c. a+b+c
b. a+c d. a+b
ANS:

4. Prima societate de legislatie comparata apare la Paris in 1869. Care era principalul obiectiv
al acestei societati?
a - sa sustina exclusiv dreptul francez
b -sa puna la indemana magistratilor legile straine in scopul rezolvarii conflictelor de
legi
c - de a oferi posibilitatea efectuarii unor studii comparative
d- de a oferi sprijin in depasirea limitelor impuse de legislatia lor particulara

a. a+c+d c. b+c+d
b. c+d d. b+d
ANS:

5. In ce perioada se poate vorbi de o reluare a studierii dreptului comparat in Marea Britanie?


a-in prima jumatate a secolului XIX
b-in a doua jumatate a secolului XIX
c-dupa primul razboi mondial
d- la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial

a. in prima jumatate a secolului XIX c. dupa primul razboi mondial


b. in a doua jumatate a secolului XIX d. la sfarsitul celui de al doilea razboi
mondial
ANS:

6. La sfarsitul secolului al XIX-lea in Germania se resimnte cu o mare acuitate necesitatea de


unifica si reforma:
a - dreptul penal
b - dreptul penitenciar
c - dreptul civil
d - dreptul administrativ

a. b+d c. a+c
b. a+b d. a+d
ANS:

7. Principala preocupare a juristilor elvetieni in frunte cu Eugen Huber era de a inzestra tara
cu:

a. un Cod Penal c. un Cod al Comertului


b. un Cod Civil Unic d. un Cod Administrativ
ANS:

8. Una din teoriile fundamentale ale etnologie este inrudirea. Cine poate fi considerat cel mai
mare teoretician al acestui curent?

a. Engels c. Max Schmidt


b. Theodor Waitz d. Lewis H. Morgan
ANS:

9. Pana la sfarsitul primului razboi mondial doar doua tari au recunoscut si, prin urmare,
si-au adus o contributie insemnata la dezvoltarea etnologiei juridice:

a-Germania si Franta
b-Franta si Anglia
c-Anglia si Germania
d- Germania si Belgia

a. a+c c. c+d
b. a+d d. b+c+d
ANS:

10. Cine este considerat creatorul expresiei de “etnologie juridica”:

a. Max Schmidt c. Post


b. Lewis Morgan d. Henry Summer Maine
ANS:

11. Etnologia juridica se dezvolta avand la baza lucrarile unor autori cunoscuti in epoca
precum Morgan, Bachofen si Post. Dupa momentul de debut, etnologia juridica cunoaste:
a-un esec rasunator
b-este data uitarii
c-criticata insasi de sustinatorii ei
d-isi continua evolutia ascendenta atragand tot mai multi sustinatori

a. a+b+c c. a+c
b. b+d d. a+b
ANS:

12. Care este principala cauza ce pune in imposibilitate tarile din Eurpoa Centrala si de Est de
a adopta drepturi comparate proprii la sfarsitul secolului al XIX-lea?

a. dominatiile marilor imperii din acea c. impunerea de catre marile imperii al


vreme propriilor coduri
b. lipsa de interes a juristilor din tarile d. neintelegerea noilor curente
respective
ANS:

13. Codul Civil roman din 1864 este o copie fidela a:

a. codului german c. codului englez


b. codului austriac d. codului napoleonian
ANS:

14. In cea de a doua jumatate a sec. al XIX -lea juristul roman Alexandresco, preocupat in
ceea mai mare masura de studierea si introducerea dreptului comparat in Romania, publica o
lucrare de referinta. Care este numele acestei lucrari:

a. Droit ancient et modern de la c. Comparation entre le Cod Civil


Roumanie romaine et le Cod Napoleon
b. Dreptul civil roman d. Explication
ANS:

15. Dupa cucerirea Mexicului si a Americilor Centrale si de Sud dreptul raspandit in aceasta
regiune are o origine si un continut:

a. iberic c. autohton, specific fiecarei tari


b. american d. englez
ANS:

16. In Japonia si Turcia tentativele de codificare ca expresie a interesului pentru dreptul strain
si mai tarziu pentru comparare produc probleme de natura specifica. Care sunt elementele
comune ce contribuie la dezvoltarea in aceeasi directie a drepturilor din cele doua tari:
a-sunt inzestrate cu modele juridice proprii care nu au nimic in comun cu dreptul
European
b-ambele tari nu isi aduc aportul la revolutia industriala
c-cele doua tari traiesc in conditii mai mult sau mai putin feudale
d-modernizarea este privita ca o rupere cu traditia si trecutul

a. a+c+d c. a+b+c+d
b. a+b d. a+c
ANS:

17. Cea de a treia perioada a dreptului comparat (1900-1950) este marcata de schimbari
importante, in primul rand la nivel georgafic. Care este tara preocupata cel mai mult de
domeniul dreptului comparat:

a. Franta c. Anglia
b. Germania d. S.U.A
ANS:

18. In anul 1900 are loc, la Paris, primul Congres International de drept comparat. Care sunt
principalele obiective subliniate de Saleilles in cadrul acestui congres:
a - sa permita o confruntare internationala privind diverse probleme juridice comune
b - sa elucideze si sa studieze chestiunile definitiei si metodei dreptului comparat
c - sa desemneze principalii sustinatori ai miscarii
d - sa se ocupe cu tradurecerea drepturilor straine

a. a+b c. a
b. a+b+c d. b+c
ANS:

19. Saleilles, unul din cei mai importanti sustinatori ai dreptului comparat, da o noua
dimensiune acestui concept si doreste sa faca din acest domeniu:

a. un instrument de politica c. un model exclusiv national


jurisprudentiala
b. un instrument de analiza filosofica d. un domeniu pur teoretic
ANS:

20.
Care este orientarea pe care Sailles o da conceptului de drept comparat:
a- da un scop practic
b- da un scop speculativ
c-sustine nevoia de ancorare in actual
d-acorda functii concrete, imediate, precise

a. a+d c. a+c+d
b. c+d d. a+b+c
ANS:
100 DE ÎNTREBARI PENTRU EXAMEN:

1. Dreptul comparat înainte de 1990;


2. Precursorii-englezii, francezii, germanii, italienii şi spaniolii;
3. Dreptul comparat în secolul al XX-lea, până la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial;
4. Climatul ştiinŃific din anul 1900;
5. Congresul de la Paris din anul 1900;
6. Rolul lui R. Saleilles, al lui Eduard Lambert şi al şcolii acestora, în dezvoltarea
dreptului comparat;
7. Dezvoltări ulterioare ale dreptului comparat;
8. Dezvoltarea dreptului comparat în zilele noastre;
9. FuncŃiile dreptului comparat;
10. FuncŃia de cunoaştere a dreptului naŃional;
11. FuncŃia normativă;
12. FuncŃia ştiinŃifică;
13. Natura dreptului comparat şi regulile comparaŃiei;
14. Natura juridică a dreptului comparat;
15. Principiile şi regulile comparaŃiei;
16. Procesul metodologic;
17. Fazele comparaŃiei;
18. Constatările raportului general al unei reuniuni comparatiste;
19. Nivelurile şi procedeele comparaŃiei;
20. Metode corespunzătoare celor trei niveluri;
21. Complexitatea şi elasticitatea metodei comparative şi rolul acesteia;
22. ÎmpărŃirea lumii contemporane în mari sisteme de drept;
23. Drept comparat şi geografie juridică;
24. Alcătuirile juridice aplicabile, în prezent, diferitelor state;
25. Geografia juridică în opinia marelui comparatist Marc Ancel;
26. Tipologia marilor sisteme juridice contemporane;
27. Criteriile de împărŃire în mari familii de drept;
28. Clasificarea marilor sisteme de drept în opiniile reputaŃilor comparatişti ai timpurilor;
29. Criterii de clasificare în opinia unor autori belgieni;
31. Formarea şi răspândirea sa;
32. Răspândirea dreptului francez în lume - primul mare pilon al dreptului
romano-germanic;
33. Rolul cutumei, dreptului canonic şi jurisprudenŃei în evoluŃia dreptului francez;
34. Principalele codificări franceze şi rolul acestora în conturarea si stemului juridic de
drept privat francez;
35. Răspândirea dreptului francez în lume;
36. Răspândirea dreptului german în lume - cel de-al doilea mare pilon al dreptului
romano-germanic;
37. Istoricul dreptului german;
38. Răspândirea dreptului german în lume;
39. Marele sistem de common-law;
40. Răspândirea sistemului juridic common-law;
41. Rolul dreptului englez în comerŃul internaŃional;
42. InstituŃii caracteristice pentru common-law;
43. Dreptul Statelor Unite ale Americii;
44. Civilizarea common-law;
45. Sistemele juridice religioase şi tradiŃionale;
46. Dreptul hindus - izvorul dreptului indian;
47. Sistemul tradiŃional birmanez;
48. Structura dreptului islamului;
49. Coranul ca izvor de drept;
50. Elementele doctrinei tradiŃionale;
51. Dreptul rabinic şi cel israelian;
52. Dreptul japonez tradiŃional;
53. Dreptul african cutumiar;
54. Gandirea filozofica si juridica franceza, contributie la defiinirea premiselor dreptului
comparat;
55. Perceptia precursorilor britanici asupra dreptului “continental” ;
56. Definirea Congresului de la Paris in viziunea lui H.C. Gutteridge;
57. Definirea notiunii de: “theatrum legale”;
58. Aportul la dezvoltarea dreptului comparat al lui Henry Summer-Maine;
59. Rolul societatilor si a asociatilor in dezvoltarea dreptului comparaat;
60. Esenta teoriei “dreptului comun legislativ” a lui Lambert;
61. Notiunea de: “ sistem juridic”;
62. Importanta Codurilor Elvetiene;
63. Orientarea juridica a Japoniei in matteria dreptului comparat;
64. Regimul politic prezidential;
65. Regimul politic semi-prezidential;
66. Regimul politic parlamentar;
67. Regimul politic directorial;
68. Regimul monarhic constitutional;
69. Regimul autocratic;
70. Utilitatea dreptului comparat, in acceptiunea lui A. Otetelisanu;
71. “ Dreptul mondial”, marea “deceptie” a dreptului comparat;
72. Cauzele nerealizarii unitatii legislative in Iugoslavia;
73. “ Uniform Commercial Code”;
74. Dreptul scandinav-model de unificre legislativa reusita;
75. Unificarea indirecta;
76. Unificarea directa;
77. Incercarea de unificare a legislatiilor in America de Sud;
78. Codul Civil Chilian-model de inspiratie;
79. Importanta UNIDROIT;
80. Rolul “ unificarii sectoriale”;
81. Domeniile de aplicabilitate ale UNIDROIT-ului;
82. Comparatum;
83. Comparandum;
84. Tertium Comparationis;
85. Constatarile ce pot face obiectul raportului general al unei reuniuni comparatiste;
86. Regimul politic socialist;
87. Clasificarea sistemelor de drept in acceptiunea lui Felipe de Sola Canizares;
88. Compararea sistemului juridic ”burghez” cu cel “ socialist”;
89. Jurisprudenta, izvor principal al sistemului de common-law;
90. Gandirea juridica franceza de la inceputul secolului al XIX-lea;
91. Dreptul tarilor nordice-mare sistem de drept;
92. Caracterul neunitar al sistemului common-law;
93.Efectul revolutiei Junilor Turci, analizat din perspective dezvoltarii dreptului comparat;
94. Importanta dreptului roman in evolutia dreptului comparat;
95. Importanta “ dreptului vulgar” in epoca dominatului;
96. Dreptul comparat in secolele XV si XVI;
97. Importanta postglosatorilor;
98. Evolutia dreptului comparat in tara noastra;
99. Universalitatea sistemului romano-germanic;
100.Aplicabilitatea sistemului romano-germanic in Grecia.