Oblig Contr

MARIANA RUDĂREANU
OBLIGAŢII.
RESPONSABILITATEA
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RUDĂREANU, MARIANA
Obligaţii - Responsabilitatea / Mariana Rudăreanu. -
Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
ISBN 978-973-725-862-5
34
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă
şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

revine exclusiv autorului/autorilor.
Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ

Coperta: Cornelia PRODAN
Bun de tipar: 18.05.2007; Coli tipar: 11,5

Format: 16/61x86
Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara, nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 444 20 91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
MARIANA RUDĂREANU
OBLIGAŢII.
RESPONSABILITATEA
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007
CUPRINS
1. Noţiunea de obligaţie şi izvoarele obligaţiilor …………. 9

1.1. Noţiunea de obligaţie …………………………... 9
1.2. Izvoarele obligaţiilor …………………………… 11
2. Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii ………….. 13
2.1. Definiţia actului juridic unilateral ……………… 13
2.2. Reglementarea legală …………………………... 13
2.3. Acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii ….. 13
3. Faptul juridic licit …………………………………….. 15
3.1. Noţiunea şi reglementarea legală ………………. 15
3.2. Gestiunea intereselor altei persoane …………… 15
3.3. Plata lucrului nedatorat ………………………… 17
3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză …………………… 20
4. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie …... 24
4.1. Noţiunea de răspundere civilă ………………….. 24
4.2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale 24
4.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale …. 25
4.4. Felurile răspunderii civile delictuale …………… 25
4.5. Răspunderea pentru fapta proprie ……………… 26
4.6. Prejudiciul ……………………………………… 27
4.7. Fapta ilicită …………………………………….. 34
4.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi pre-
judiciu ………………………………………….. 40
4.9. Vinovăţia ……………………………………….. 41
4.10. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
a persoanei juridice …………………………… 43
5
5. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane 45
5.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauza-
te de copiii lor minori ………………………….. 45
5.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor 51
5.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor
şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor ……….. 56
6. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, de
ruina edificiului şi de lucruri în general ………………. 63
6.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale 63
6.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului ………………………………………. 67
6.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru-
ri în general …………………………………….. 70
7. Efectele obligaţiilor. Executarea directă a obligaţiilor –
executarea în natură – ………………………………... 85
7.1. Plata ……………………………………………. 85
7.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor ……….. 92
8. Executarea indirectă a obligaţiilor – executarea prin
echivalent – ………………………………………….. 95
8.1. Noţiunea ………………………………………... 95
8.2. Categorii de despăgubiri ……………………….. 95
8.3. Natura juridică a executării indirecte a obliga-
ţiilor …………………………………………….. 96
8.4. Condiţiile răspunderii contractuale …………….. 96
8.5. Condiţiile acordării de despăgubiri …………….. 97
8.6. Evaluarea despăgubirilor ………………………. 99
9. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului 102
9.1. Consideraţii generale …………………………... 102
9.2. Măsurile consevatorii …………………………... 102
9.3. Acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie – … 103
9.4. Acţiunea revocatorie – pauliană – ……………... 105
6
10. Modurile de transmitere a obligaţiilor ….…………… 107
10.1. Cesiunea de creanţă …………………………... 107
10.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei ………………………………………... 109
11. Modurile de transformare a obligaţiilor ……………... 112
11.1. Novaţia ………………………………………... 112
11.2. Delegaţia ……………………………………… 114
12. Modurile de stingere a obligaţiilor ………………….. 115
12.1. Compensaţia …………………………………... 116
12.2. Confuziunea …………………………………... 118
12.3. Darea în plată …………………………………. 119
12.4. Remiterea de datorie ………………………….. 120
12.5. Imposibilitatea fortuită de executare ………….. 121
13. Obligaţiile complexe ………………………………… 123
13.1. Obligaţiile afectate de modalităţi ……………... 123
13.2. Obligaţiile plurale …………………………….. 130
14. Garantarea obligaţiilor ………………….…………… 139
14.1. Consideraţii generale privind garanţiile obligaţiilor 139
14.2. Funcţiile garanţiilor …………………………… 143
14.3. Evoluţia istorică a garanţiilor …………………. 144
14.4. Reglementarea legală a garanţiilor …………… 145
14.5. Clasificarea garanţiilor ………………………... 146
14.6. Garanţiile personale, Fidejusiunea (cauţiunea) .. 147
14.7. Garanţiile reale. Gajul ………………………… 163
14.8. Ipoteca ………………………………………… 172
14.9. Privilegiile …………………………………….. 177
14.10. Dreptul de retenţie …………………………... 180
Bibliografie ……………………………………………... 182
7
8
1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE
ŞI IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
1.1. Noţiunea de obligaţie
Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a

definit noţiunea de obligaţie, Codul civil român din 1865, ca de
altfel şi alte coduri civile europene, ca cel austriac din 1811, cel
elveţian din 1907 sau Codul federal elveţian al obligaţiilor din
1881 şi apoi din 1911, nu au definit această instituţie juridică.1
În aceste condiţii, sarcina definirii obligaţiei civile a revenit
doctrinei, fiind formulate mai multe definiţii, respectiv:
„Obligaţia este o legătură juridică între două sau mai mul-
te persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obli-
gă faţă de alta, numită creditor, la executarea unei prestaţiuni
pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstenţiune.”2
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căreia o persoa-
nă este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva în favoarea
unei alte persoane.”3
„Raportul juridic de obligaţie poate fi definit ca acel
raport în baza căruia o persoană, numită creditor, poate pretin-
de altei persoane, numită debitor, efectuarea unei anumite
prestaţiuni.”4
1
Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1984, p. 14.
2
Constantin Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol. II, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p. 511.
3
Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 9.
4
Renee Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi, 1976,
p. 2;
9
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoa-
nă, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la altă persoa-
nă, numită debitor, o anumită prestaţiune, pe care acesta este
îndatorat a o îndeplini.”5
„Obligaţia este raportul de drept civil în care o parte,
numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi,
numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii, ce
pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea
constrângerii de stat.”6
„Obligaţia este raportul juridic în temeiul căruia o persoa-
nă, numită debitor, este ţinută faţă de alta, numită creditor, la
datoria de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bună voie.”7
„Obligaţia este acel raport juridic în temeiul căruia o
persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte
persoane – numită debitor – să-i facă o prestaţie pozitivă sau
negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obţine în mod
forţat.”8
„Obligaţia – în sens larg – este, aşadar, acel raport juridic
în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ, numit
creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor – şi căruia
îi revine îndatorirea corespunzătoare – a da, a face sau a nu
face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de
neexecutare de bunăvoie.”9
5
Ioan Albu, op. cit., p. 14.
6
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1996, p. 10.
7
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 9.
8
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 10.
9
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 3.
10
În raport de definiţiile enunţate, putem defini obligaţia
civilă ca fiind raportul juridic în baza căruia creditorul are
dreptul să pretindă debitorului să execute prestaţia corelativă
de a da, a face sau a nu face ceva sub sancţiunea constrângerii
de stat.
1.2. Izvoarele obligaţiilor
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică

actul juridic sau faptul juridic care dă naştere unui raport juridic
obligaţional.
Potrivit Codului civil, sunt considerate izvoare de obligaţii
contractele, cvasicontractele, delictele, cvasidelictele şi legea.
Contractul este definit în art. 942 Cod civil ca fiind
acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau
stinge între dânşii un raport juridic.
Cvasicontractul este, potrivit art. 986 Cod civil, un fapt
licit şi voluntar, din care se naşte o obligaţie către o altă persoa-
nă sau obligaţii reciproce între părţi.
În această categorie sunt incluse:
- gestiunea de afaceri sau gestiunea intereselor altuia;
- plata lucrului nedatorat sau plata indebitului.
Gestiunea de afaceri constă în fapta unei persoane care,
fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează –
gerează – interesele acesteia, dând naştere la obligaţii reciproce.
Ne aflăm în prezenţa gestiunii de afaceri ori de câte ori o
persoană îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în
interesul altei persoane.
Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a
plăti unei persoane o datorie inexistentă sau pe care nu o avea,
care dă naştere obligaţiei de restituire
Delictul şi cvasidelictul sunt definite în art. 998-999 Cod
civil ca fiind fapte ilicite care, datorită împrejurării că au produs
11
un prejudiciu altei persoane, obligă pe cel care a cauzat preju-
diciul din vina sa, să-l repare.
Deosebirea dintre delict şi cvasidelict constă în forma
vinovăţiei. Astfel, delictul este o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii săvârşită cu intenţie, în timp ce cvasidelictul este o
faptă ilicită săvârşită fără intenţie, din neglijenţă sau imprudenţă.
Legea este considerată izvor de obligaţie în măsura în care
prin lege se nasc, direct şi nemijlocit, obligaţii civile. De exem-
plu, obligaţia de întreţinere reglementată de art. 86 Codul
familiei.10
În doctrină11 a fost criticată această clasificare a izvoarelor
de obligaţii, cu motivarea că este incompletă, deoarece nu face
referire şi la actul juridic unilateral, respectiv inexactă, pentru că
nu există consecinţe diferite în cazul delictului şi cvasidelictului.
Având în vedere criticile formulate, s-a impus clasificarea
izvoarelor de obligaţii în:
1) acte juridice:
- contractul12;
- actul juridic unilateral;
2) fapte juridice:
- fapte juridice licite;
- fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii.
10
Art. 86 alin. 1 Codul familiei dispune că „obligaţia de întreţinere
există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi
nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte
persoane prevăzute de lege”.
11
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 19.
12
Pentru aprofundare a se vedea Mariana Rudăreanu, Obligaţii. Contracte,
Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006, p. 21-78.
12
2. ACTUL JURIDIC UNILATERAL
CA IZVOR DE OBLIGAŢII
2.1. Definiţia actului juridic unilateral
Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul juri-

dic civil care reprezintă rezultatul voinţei unui singur subiect de
drept având ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei
obligaţii.
2.2. Reglementarea legală
Codul civil, ca de altfel şi alte izvoare ale dreptului civil,

nu cuprind o reglementare generală a actului juridic unilateral ca
izvor de obligaţii, acesta reprezentând o excepţie dedusă din
interpretarea anumitor instituţii juridice.
2.3. Acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii
În doctrină13 sunt considerate ca izvoare de obligaţii urmă-

toarele acte juridice unilaterale:
Oferta de a contracta (policitaţiunea) este propunerea pe
care o persoană o face unei alte persoane sau publicului, de a
încheia un contract în anumite condiţii.14
Promisiunea publică de recompensă este acel act juridic
prin care o persoană, numită promitent, se obligă, în mod public,
să plătească o recompensă persoanei care va îndeplini un act sau
fapt juridic.
13
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de editură şi presă „Şansa”
S.R.L, Bucureşti, 1998, p. 128; Iosif Urs, Smaranda Angheni, Drept civil,
vol. III, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 231-232; Florin Ciutacu, Cristian
Jora, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Themis Cort, Slatina,
2003, p. 125-126.
14
Liviu Pop, op. cit., p 46; Mariana Rudăreanu, op. cit., p. 42-44.
13
Promisiunea publică de premiere a unei lucrări în caz de
reuşită la un concurs, constă în angajamentul unei persoane,
asumat în mod public, de a acorda un premiu determinat celei
mai bune lucrări realizate de cineva, în condiţiile concursului
arătate în promisiune.
Oferta de purgă a imobilului ipotecat, care constă în notifi-
carea adresată de dobânditorul unui imobil ipotecat creditorilor
ipotecari, prin care acesta se oferă să plătească datoriile şi sarcinile
ipotecare, în limita preţului de cumpărare a imobilului sau a
preţului evaluat, dacă bunul a fost dobândit printr-un act cu titlu
gratuit. Această notificare, realizată în condiţiile art. 1804-1806
Cod civil, se numeşte ofertă de purgă, iar ofertantul este obligat să
o menţină timp de 40 de zile.
14
3. FAPTUL JURIDIC LICIT
3.1. Noţiunea şi reglementarea legală
Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile ome-

neşti care produc efecte juridice, adică creează, modifică sau
sting raporturi juridice.
Codul civil reglementează două fapte juridice licite, ca
izvor de obligaţii:
• gestiunea de afaceri (art. 987-991);
• plata lucrului nedatorat (art. 992-997).
Din categoria faptelor juridice licite face parte şi îmbogă-
ţirea fără justă cauză, care nu are o reglementare legală, fiind o
construcţie a doctrinei şi a jurisprudenţei.
3.2. Gestiunea intereselor altei persoane
3.2.1. Definiţia şi reglementarea legală

Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi gestiunea de
afaceri este definită în art. 987 Cod civil astfel: „acela care, cu
voinţă, gere (administrează) interesele altuia, fără cunoştinţa
proprietarului, se obligă tacit a continua gestiunea ce a început şi
a o a săvârşi, până ce proprietarul va putea îngriji el însuşi”.
Pornind de la această definiţie legală, în doctrină gestiunea
intereselor altei persoane a fost definită ca fiind o operaţiune ce
constă în aceea că o persoană intervine, prin fapta sa voluntară
şi unilaterală, şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în
interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea
acesteia din urmă.15
15
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 113.
15
Într-o altă formulare, gestiunea de afaceri este un fapt licit
şi voluntar, prin care o persoană numită gerant săvârşeşte fapte
materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane,
numită gerat, fără a avea mandat din partea acesteia.16
Din definiţiile formulate rezultă că părţile care intră în
acest raport obligaţional se numesc gerant – persoana care inter-
vine prin fapta sa voluntară şi gerat – persoana pentru care se
acţionează.
3.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

Condiţiile gestiunii de afaceri privesc obiectul şi utilitatea
gestiunii, precum şi atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune.
Aceste condiţii sunt următoarele:
1. Actele juridice încheiate de gerant în nume propriu nu
trebuie să depăşească limitele unui act de administrare.
2. Gestiunea trebuie să fie utilă geratului17, în sensul ca
prin săvârşirea ei să se evite o pierdere patrimonială.
3. Din punct de vedere al atitudinii părţilor faţă de actele
de gestiune, urmează a fi reţinute două aspecte:
a) geratul să nu aibă cunoştinţă de intervenţia gerantului, în
caz contrar fiind vorba de un mandat tacit;
b) gerantul să acţioneze cu intenţia de a administra inte-
resele unei alte persoane, nu propriile sale interese.
3.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

3.2.3.1. Obligaţiile gerantului
Obligaţiile gerantului sunt următoarele:
- să continue gestiunea începută până în momentul în care
geratul, sau moştenitorii săi, vor putea să o preia (art. 987-988
Cod civil);
16
Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, Drept civil, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, p. 295-296.
17
Liviu Pop, op. cit., p. 149.
16
- în efectuarea actelor de gestiune să depună diligenţa unui
bun proprietar (art. 989 Cod civil);
- să dea socoteală geratului pentru operaţiunile efectuate.
3.2.3.2. Obligaţiile geratului
Geratul are următoarele obligaţii:
- să plătească gerantului pentru toate cheltuielile necesare
şi utile pe care acesta le-a făcut (art. 991 Cod civil);
- să execute toate obligaţiile faţă de terţi, care s-au născut
din actele încheiate de gerant în numele său.
3.3. Plata lucrului nedatorat
3.3.1. Definiţia
În dreptul civil, prin plată se înţelege executarea voluntară
a unei obligaţii, indiferent de obiectul acesteia, de către debitor.
Conform art. 1092 Cod civil, orice plată presupune o datorie.
În raport de aceste considerente, în doctrină18 plata lucrului
nedatorat a fost definită ca fiind executarea de către o persoană
a unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără
intenţia de a plăti datoria altuia.
Persoana care efectuează plata se numeşte solvens, iar per-
soana care primeşte plata se numeşte accipiens.
Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligaţii deoarece
prin efectuarea unei plăţi nedatorate ia naştere un raport juridic
în temeiul căruia solvensul devine creditorul unei obligaţii de
restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este debitorul acestei
obligaţii.
18
Dimitrie Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1981, p. 187; Liviu Pop, op. cit., p. 154; Constantin
Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 120.
17
3.3.2. Reglementare legală
Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat
expres în art. 993 Cod civil, potrivit căruia „acela care, din
eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie, are drept de
repetiţiune în contra creditorului.”
Obligaţia de restituire a accipiensului este reglementată în
art. 992 Cod civil, care prevede că „ cel ce, din eroare sau cu
ştiinţă, primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui
aceluia de la care l-a primit.”
Întinderea obligaţiei de restituire este reglementată în
art. 994-997 Cod civil.
3.3.3. Condiţiile plăţii nedatorate

Condiţiile generale ale plăţii nedatorate sunt următoarele:
- să existe o plată;
- plata să fie nedatorată;
- plata să fie făcută din eroare.
3.3.4. Efectele plăţii nedatorate

Principalul efect al plăţii nedatorate este obligaţia de resti-
tuire a lui accipiens, care diferă după cum acesta este de bună-
credinţă sau de rea-credinţă.
3.3.4.1. Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă
Accipiensul este de bună-credinţă atunci când nu a cunos-
cut faptul că plata pe care a primit-o nu era datorată.
Buna-credinţă se prezumă, iar întinderea obligaţiei de resti-
tuire va opera numai în limitele îmbogăţirii sale, respectiv:
- va restitui lucrul, dar are dreptul să păstreze fructele, ca
orice posesor de bună-credinţă (art. 994 Cod civil);
- dacă lucrul a fost înstrăinat se va restitui preţul primit
(art. 996 alin. 2 Cod civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obli-
gaţia de restituire (art. 995 alin. 2 Cod civil).
18
3.3.4.2. Obligaţiile accipiensului de rea-credinţă
Accipiensul este de rea-credinţă atunci când primeşte o plată,
deşi ştia că nu i se datorează.
Obligaţiile sale sunt următoarele:
- să restituie lucrul primit şi fructele percepute (art. 994
Cod civil);
- dacă a înstrăinat lucrul, să restituie valoarea acestuia,
indiferent de preţul pe care l-a primit, la data introducerii acţiu-
nii în justiţie (art. 996 Cod civil);
- dacă lucrul a pierit, în mod fortuit, să restituie valoarea
acestuia din momentul cererii de restituire, cu excepţia cazului
în care va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la solvens (art. 995 Cod
civil).
3.3.5. Obligaţiile solvensului

Solvensul este obligat faţă de accipiens, indiferent dacă
acesta este de bună-credinţă sau de rea-credinţă, să restituie
cheltuielile necesare şi utile pe care acesta le-a făcut cu conser-
varea lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.
5.3.6. Persoanele care pot să ceară restituirea

Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:
- solvens;
- creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii
oblice.
3.3.7. Acţiunea în restituire

Acţiunea în repetiţiune (restituire) este o acţiune patrimo-
nială, prescriptibilă în termenul general de prescripţie extinctivă
de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care
solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era
nedatorată.
19
Dacă obiectul plăţii a fost un bun individual determinat,
acţiunea are caracterul unei acţiuni în revendicare care este, în
principiu, imprescriptibilă.19
3.3.8. Cazurile în care nu există obligaţia

de restituire a plăţii nedatorate
Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu mai există în
următoarele cazuri:
• cazul obligaţiilor civile imperfecte, achitate de bună voie
de către debitor (art. 1092 Cod civil);
• dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru
cauză imorală;
• dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui
doar în măsura îmbogăţirii sale (art. 1098 şi art. 1164 Cod civil);
• când plata a fost făcută de către o altă persoană decât
debitorul, iar accipiensul a distrus cu bună-credinţă titlul consta-
tator al creanţei sale.
3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză
3.4.1. Definiţie
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin
care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimo-
niului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei
juridic.20
De regulă, se consideră că aceasta implică un fapt juridic,
care constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei
legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi
având obligaţia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a
obţinut în dauna ei.21
19
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Idei producătoare de efecte
juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 81.
20
Constantin Sătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 127.
21
Paul Mircea Cosmovici, Drept civil. Drepturile reale. Obligaţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 272.
20
Acţiunea în justiţie pe care o are creditorul acestei obliga-
ţii, având ca obiect restituirea, se numeşte actio de im rem verso.
3.4.2. Reglementarea legală

Codul civil nu conţine o reglementare de principiu a îmbo-
găţirii fără justă cauză, cunoscută şi sub denumirea de îmbo-
găţire fără just temei, dar există mai multe aplicaţii ale acestui
fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, respectiv:
- potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul terenului care
culege fructele este obligat să plătească semănăturile, arăturile şi
munca depusă de alţii;
- conform art. 493-494 Cod civil, proprietarul care a
construit pe terenul său cu materialele altei persoane are obli-
gaţia de a plăti contravaloarea acestora, iar cel care a construit
cu materialele sale pe terenul altei persoane are dreptul să fie
despăgubit de către proprietarul terenului care a reţinut cons-
trucţia.
3.4.3. Condiţiile cerute pentru intentarea

acţiunii în restituire
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire pot fi gru-
pate în două categorii:
1) condiţii materiale;
2) condiţii juridice.
3.4.3.1. Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire
Pentru formularea acţiunii în restituire se cer întrunite
următoarele condiţii materiale:
să se producă mărirea unui patrimoniu prin dobândirea
unei valori apreciabile;
micşorarea patrimoniului altei persoane să constea în
diminuarea unor elemente active sau în efectuarea unor chel-
tuieli;
21
să existe o legătură între mărirea şi, respectiv, diminua-
rea unui patrimoniu, în sensul că ambele operaţiunii să fie
efectul unei cauze unice.
3.4.3.2. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire22
Admisibilitatea acţiunii în restituire presupune întrunirea
următoarelor condiţii juridice:
• să nu existe un temei legal al îmbogăţirii unui patrimoniu
pe seama diminuării patrimoniului altei persoane, respectiv să
nu fie vorba de o dispoziţie legală, un contract23, o hotărâre
judecătorească;
• să nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.
3.4.4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimo-
niu se creează un dezechilibru patrimonial, din care ia naştere un
raport juridic obligaţional, în temeiul căruia persoana al cărei
patrimoniu s-a mărit devine creditorul obligaţiei de restituire, iar
persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat devine creditorul aces-
tei obligaţii.
De regulă, restituirea se face în natură, dar atunci când
acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.
Obligaţia de restituire cunoaşte două limite:
1) persoana al cărei patrimoniu s-a mărit nu poate fi
obligată la restituire decât în măsura creşterii patrimoniului său,
la momentul intentării acţiunii în restituire;
2) persoana al cărei patrimoniu s-a diminuat nu poate
pretinde mai mult decât micşorarea patrimoniului său, deoarece
s-ar ajunge la o îmbogăţire fără justă cauză.
22
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 156, Renee Sanilevici,
op. cit., p. 224.
23
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 3548/1999,
în Culegere de practică judiciară, 1999, p. 31-33.
22
3.4.5. Prescripţia acţiunii în restituire
Acţiunea în restituire este o acţiune prescriptibilă extinctiv,
supusă termenului general de prescripţie, de 3 ani.
Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958, pentru acţiunile formulate în temeiul îmbogăţirii fără
justă cauză, termenul de prescripţie începe să curgă din momen-
tul în care persoana care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut,
sau trebuia să cunoască, atât faptul măririi altui patrimoniu, cât
şi persoana care a beneficiat de această mărire, împotriva căruia
se intentează acţiunea.
23
4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
PENTRU FAPTA PROPRIE
4.1. Noţiunea de răspundere civilă
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care

constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o
persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin
fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin
dispoziţiile legale.24
Într-o altă formulare25, răspunderea civilă a fost definită ca
fiind o instituţie juridică alcătuită din totalitatea normelor de
drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a
repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală
sau contractuală, ori pentru care este chemată de lege să răspundă.
Răspunderea civilă este de două feluri:
• răspundere civilă contractuală;
• răspundere civilă delictuală.
Răspunderea civilă contractuală apare în cazul nerespec-
tării clauzelor unei convenţii.
Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obli-
gaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
4.2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este reglementată de

24
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 15-21; Mihail Eliescu, Răspunderea civilă
delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7-8.
25
24
Potrivit art. 998 Cod civil, orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală
s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizează că omul
este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin
fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau impru-
denţa sa.
4.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale
Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al

cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat26.
Răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică
dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a
săvârşit fapta ilicită, ci a patrimoniului acesteia.
4.4. Felurile răspunderii civile delictuale
Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri,

respectiv:
• răspunderea pentru fapta proprie (art. 998 -999 Cod civil);
• răspunderea pentru fapta altei persoane:
1) răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de
copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru preju-
diciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor
(art. 1000 alin. 4 Cod civil).
26
Constantin Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.
Răspunderea civilă delictuală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de
Drept, 1980, p. 5.
25
• Răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în
general (art. 1000 alin. 1 Cod civil);
2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele
aflate în paza juridică a unei persoane (art. 1001 Cod civil);
3) răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudi-
ciile cauzate ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de
construcţie (art. 1002 Cod civil).
4.5. Răspunderea pentru fapta proprie
4.5.1. Reglementare
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este
reglementată de Codul civil român în art. 998-999.
Art. 998 Cod civil dispune că „orice faptă a omului, care
cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-
a ocazionat, a-l repara”, iar art. 999 Cod civil prevede că „omul
este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin
fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau im-
prudenţa sa”.
4.5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

Din analiza textelor art. 998 şi 999 Cod civil, rezultă că
pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
• existenţa unui prejudiciu;
• existenţa unei fapte ilicite;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, cons-
tând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
26
Alături de aceste elemente, în literatura de specialitate27 s-a
susţinut şi necesitatea existenţei capacităţii delictuale a celui
care a cauzat prejudiciul.
Alţi autori28 au argumentat în sensul că această condiţie
trebuie analizată numai ca un element al vinovăţiei autorului
faptei ilicite şi nu ca o condiţie distinctă a răspunderii civile
delictuale.
Într-o altă opinie 29s-a precizat că existenţa capacităţii
delictuale a celui ce a săvârşit fapta ilicită poate fi examinată
separat, după cum poate fi considerată un element implicat în
condiţia vinovăţiei.
4.6. Prejudiciul
4.6.1. Noţiunea de prejudiciu

Prejudiciul, calificat ca o condiţie sine qua non30, este
definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca
urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.31
Alţi autori32 au apreciat că prejudiciul reprezintă rezultatele
dăunătoare, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte
ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale
unei persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii
civile delictuale, condiţie necesară şi esenţială a acesteia, deoa-
rece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are
27
Paul Demetrescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 89; Ion M. Anghel, Francisc
Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 71.
28
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 160-161.
29
Constantin Stătescu, op. cit., p. 32.
30
Ioan Albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daune morale,
Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 29.
31
Constantin Stătescu, op. cit., p. 33.
32
Ioan Albu, Victor Ursa, op. cit., p. 29.
27
dreptul de a pretinde nicio reparaţie, pentru că nu poate face
dovada unui interes.
4.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul se clasifică în funcţie de mai multe criterii,
respectiv:
• după natura sa: prejudiciu patrimonial şi prejudiciu
nepatrimonial;
• după durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau
succesiv;
• după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul pro-
ducerii: prejudiciu previzibil şi prejudiciu imprevizibil.
Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui

conţinut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui
bun, pierderea capacităţii de muncă.
Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu
este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusă
onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică provocată de un
accident.
Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului,
prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale.
În deplin consens cu recomandările făcute de Consiliul
Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia
Colocviului ţinut sub auspiciile sale la Londra în 196933, doc-
trina şi jurisprudenţa română au acceptat că o atare răspundere
civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea compensatorie a
suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin
lovirile, vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibi-
lităţilor de a duce o viaţă normală ori alte asemenea situaţii
determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea
morţii unei persoane apropiate.
33
Gheorghe Vintilă, Constantin Furtună, Daunele morale. Studiu de
doctrină şi jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 55-59.
28
Punerea de acord a jurisprudenţei române cu legislaţia
comunitară europeană referitoare la repararea daunelor morale a
determinat concluzia că o atare despăgubire de „compensare”
sau „satisfacţie” a victimei să fie recunoscută, exclusiv, în ca-
drul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei,
libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave
personalităţii umane şi a raporturilor de familie.34
Prejudiciul instantaneu este acea consecinţă dăunătoare
care se produce dintr-o dată sau într-un interval de timp scurt.
Prejudiciul succesiv constă în consecinţa dăunătoare care
se produce continuu sau eşalonat în timp.
Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut să
fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.
Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a
putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii faptei ilicite.
4.6.3. Condiţiile reparării prejudiciului

Prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea autorului
faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, două
condiţii:
- prejudiciul să fie cert;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă.
4.6.3.1. Prejudiciul să fie cert
Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul
existenţei, cât şi al întinderii sale.
Este considerat cert prejudiciul actual, precum şi prejudi-
ciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluţionarea
acţiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apa-
riţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.
34
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală, deciziile nr. 475/4.09.1997,
229/30.09.1997 şi 242/14.10.1997, în Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999, p. 316-320.
29
4.6.3.2. Prejudiciul să nu fi fost reparat încă
Această condiţie este justificată prin faptul că, în caz con-
trar, repararea prejudiciului ar reprezenta o îmbogăţire fără justă
cauză.
Analiza condiţiei se face în raport de trei posibile situaţii,
în raport de calitatea terţului care plăteşte victimei.
1. Dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pen-
sie de urmaş, acordată de Asigurările sociale, pentru repararea
prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în
răspundere civilă delictuală având ca obiect diferenţa de preju-
diciu care nu este acoperită de plata acestei pensii.35
2. Dacă victima are calitatea de persoană asigurată, se fac
următoarele distincţii:
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asi-
gurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare de
persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul
faptei ilicite;
• indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la
asigurator, în calitate de persoană asigurată pentru o asigurare
de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul
faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la
plata unei despăgubiri reprezentând diferenţa dintre prejudiciu şi
indemnizaţia de asigurare;
• dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în
cadrul unei asigurări facultative sau obligatorii de răspundere
civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească despăgubiri
victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar
pentru diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la
asigurator.
35
Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1356/1983, în
„Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem”, pe anul 1983, p. 271.
30
3. Dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă per-
soană, cu titlu de ajutor, va putea să solicite şi plata de despăgu-
biri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit în locul
autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor
diferenţa dintre prejudiciu şi suma primită de la terţ.
4.6.4. Principiile reparării prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia
părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata
despăgubirilor.
Pe cale convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot
să încheie, în mod valabil, o convenţie prin care să stabilească
atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a
acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie,
victima se va adresa instanţei de judecată cu o acţiune având ca
obiect plata despăgubirilor.
În cadrul unei astfel de acţiuni, repararea prejudiciului se
face în funcţie de următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
4.6.4.1. Principiul reparării integrale a prejudiciului
Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei ilicite justi-
fică principiul reparării integrale a prejudiciului ca un principiu
fundamental al răspunderii civile delictuale.
La repararea integrală a unui prejudiciu, urmează a fi avute
în vedere următoarele aspecte:
• este supusă reparării atât paguba efectivă (damnum
emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans)36;
36
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2530/21.11.1991,
în „Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie”, 1990-1992,
Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 107-109.
31
• se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul
imprevizibil;
• la stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă
starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite37;
• prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent
de forma sau gradul de vinovăţie.
4.6.4.2. Principiul reparării în natură a prejudiciului
Repararea în natură a prejudiciului constă într-o activitate
sau operaţie materială, concretizată în restituirea bunurilor însu-
şite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelaşi fel,
remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru,
distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui
drept al altuia etc.38
Sub aspectul reglementării, principiul reparării în natură nu
este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrină şi
jurisprudenţă.
4.6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului
Atunci când nu este posibilă repararea în natură a preju-
diciului, repararea se face prin echivalent.
Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiară şi
compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori repararea în
natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă.39
Repararea prin echivalent se poate face în două modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin
hotărârea judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care
se plătesc victimei, după caz, temporar sau viager. De exemplu,
37
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 747/1992,
idem, p. 92-93.
38
39
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 223.
32
în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra persoanei, cauzatoare
de vătămări corporale, cu urmarea unei invalidităţi temporare,
autorul faptei ilicite va fi obligat la plata unor despăgubiri
periodice către partea vătămată până la data încetării stării de
invaliditate.
În doctrină40 s-a precizat că, în cazul în care, după acorda-
rea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada
unor noi prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot
obţine despăgubiri suplimentare, fără a se putea invoca autori-
tatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.
4.6.4.4. Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării
prin echivalent a prejudiciului
În cazul reparării prin echivalent a prejudiciului, stabilirea
despăgubirilor se face ţinând cont de următoarele elemente:
• întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalen-
tului daunelor se calculează la momentul pronunţării hotărârii
judecătoreşti de acordare a despăgubirilor;
• autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobân-
zilor la suma stabilită cu titlu de despăgubire, iar aceste dobânzi
curg din momentul în care hotărârea judecătorească a rămas
definitivă;
• dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau inte-
grităţii corporale, fără consecinţe de durată, se vor acorda despă-
gubiri sub forma unei sume globale care să acopere cheltuielile
victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre venitul
pe care victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită pe perioa-
da concediului medical;
• dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a pro-
dus consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma
unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa dintre venitul
40
Constantin Stătescu, op. cit., p. 45; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., p. 170.
33
obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după vătămare
(pensie, ajutor social);
• dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se
vor acorda despăgubiri care să acopere cheltuielile medicale şi
de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile patrimoniale şi
morale ale persoanelor aflate în întreţinerea victimei.
Instanţele judecătoreşti investite cu soluţionarea unor
acţiuni având ca obiect plata despăgubirilor, în cazul vătămării
integrităţii corporale, au decis şi în sensul că în cazul în care cel
vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, este
necesar ca acesta să primească şi echivalentul acestui efort,
deoarece numai astfel se restabileşte situaţia anterioară şi nu i se
impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă,
consecinţele activităţii ilicite a cărei victimă a fost. Partea
vătămată are dreptul la despăgubiri corespunzătoare, chiar şi în
situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la
locul de muncă acelaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se
dovedeşte că, datorită invalidităţii, a fost nevoită să facă un efort
în plus, care a necesitat pentru compensare cheltuieli suplimen-
tare de alimentaţie şi medicaţie adecvată. 41
4.7. Fapta ilicită
4.7.1. Definiţie
În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită este
definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele
dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparţinând unei persoane.42
În alte formulări, fapta ilicită a fost definită ca fiind acţiu-
nea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor
41
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, Decizia nr. 2110/26.09.1995,
op. cit., p. 437-438.
42
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 186.
34
subiective sau intereselor legitime ale unei persoane43 sau ca
reprezentând un act de conduită prin săvârşirea căruia se încal-
că regulile de comportament în societate.44
Deşi dispoziţiile art. 998 Cod civil se referă la „orice faptă
care cauzează altuia prejudiciu”, în realitate, pentru a fi atrasă
răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită.
De exemplu, este ilicită fapta posesorului de rea-credinţă,
care culege recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i aparţine,
producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil,
are dreptul să culeagă fructele, o daună constând în contrava-
loarea fructelor însuşite pe nedrept. În asemenea situaţii, sunt
întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 Cod civil, iar posesorul
este obligat să restituie proprietarului terenului fructele culese,
acesta având obligaţia ca, potrivit art. 484 Cod civil, să plătească
cheltuielile făcute pentru obţinerea fructelor.45
În acest sens şi art. 25 şi 35 din Decretul nr. 31/1954
privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, menţionează
expres răspunderea pentru fapta ilicită.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încăl-
cării unui drept subiectiv, dar şi atunci când sunt prejudiciate
anumite interese ale persoanei.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în
vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de convieţuire
socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor
legale.
Deoarece drepturile subiective şi interesele legitime ale
persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi faptele prin
care acestea pot fi încălcate.
43
44
Veronica Stoica, Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Drept civil.
Instituţii de drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 328.
45
Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă, Decizia nr. 487/5.05.1997, în
Culegere de practică judiciară, Iaşi, 1998, p. 17.
35
Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a se ab-
ţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drep-
turilor subiective şi intereselor legitime ale altora.46 Încălcarea
acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitivă,
prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei
inacţiuni, în acele situaţii când, potrivit legii, o persoană este
obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o
anumită acţiune.
4.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite

Fapta ilicită prezintă următoarele trăsături caracteristice:47
• fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, cons-
tând într-o conduită ori manifestare umană exteriorizată;
• fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
• fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.
4.7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

În anumite situaţii, deşi fapta ilicită provoacă un prejudiciu
altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlă-
turat caracterul ilicit al faptei.
Cauzele48 care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt:
legitima apărare;
starea de necesitate;
îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege;
îndeplinirea ordinului superiorului;
exercitarea unui drept;
consimţământul victimei.
46
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1972, p. 141.
47
48
Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit., p. 254-258; Maria Gaiţă, Drept
civil, Obligaţii, Ed. Institutul European, Iaşi, 1999, p. 162-170; Dumitru
Văduva, Andreea Tabacu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
Paralela 45, 2002, p. 110-113.
36
Legitima apărare
Legitima apărare, definită în art. 44 Cod penal, reprezintă o
faptă săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a
sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită
apărarea, ale altei persoane sau în apărarea unui interes general,
obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă persoană,
faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agreso-
rului, o asemenea pagubă.49
O persoană este considerată în legitimă apărare dacă fapta
a fost săvârşită în următoarele condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva
persoanei care comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a
drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală,
drepturile celui atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie propor-
ţională cu atacul.
Starea de necesitate
Starea de necesitate, definită de art. 45 alin. 2 Cod penal,
presupune că fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol
iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea autorului, a altuia sau un bun important
al său ori al altuia sau un interes public.
Fapta ilicită nu va declanşa răspunderea civilă delictuală,
lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în îndeplinirea
unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului supe-
riorului.
49
Mihail Eliescu., op. cit., p. 152.
37
Executarea ordinului superiorului50 înlătură caracterul ilicit
al faptei dacă a fost emis de organul competent; emiterea ordi-
nului s-a făcut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este
vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu
este ilicit.
Exercitarea unui drept

Exercitarea unui drept înlătură caracterul ilicit al faptei
dacă, prin exercitarea de către o persoană a prerogativelor
conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite restrângeri
sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane.51
Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativă conferită de
lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să
desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea
unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută
de lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct,
născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul
obştesc şi cu normele de convieţuire socială.52
Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de două
principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele
sale interne, respectiv potrivit scopului economic şi social în
vederea căruia este recunoscut de lege, astfel cum rezultă din
prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă,
conform dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României şi
art. 970 alin. 1 Cod civil.
50
Curtea de Apel Târgu-Mureş, Decizia civilă nr. 63 A/13.06.2002, în
Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti,
2003, p. 35-36.
51
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., p. 204.
52
Ion Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1988, p. 49.
38
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja
răspunderea civilă delictuală a titularului pentru prejudiciile pe
care le-a cauzat.
În dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea
unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale.
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă doar atunci
când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale,
ci în intenţia de a păgubi o altă persoană.
Instanţele judecătoreşti au decis că „deşi de natură a aduce
prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter
ilicit şi, astfel, nu se pune problema angajării unei răspunderi
civile când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Este cert, că
cel ce exercită prerogativele pe care legea le recunoaşte dreptu-
lui său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar
dacă prin exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite
atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În
acest sens, exercitarea dreptului constituţional al liberului acces
la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, nu poate
fi calificată ca o faptă ilicită.”53
Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă
în obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru
prejudiciul de natură patrimonială sau morală cauzat prin
exercitarea abuzivă a dreptului său.
Consimţământul victimei
Consimţământul victimei reprezintă o cauză care înlătură
caracterul ilicit al faptei în măsura în care victima prejudiciului a
fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul acesteia să
acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea produ-
cerii unei pagube.
53
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, Decizia nr. 2788/30.05.2001,
în „Pandectele Române” nr. 2/2002, p. 62.
39
4.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar

ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauza-
litate54, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.55
Codul civil impune această cerinţă prin art. 998-999; astfel
potrivit art. 998, răspunderea este angajată pentru fapta omului
care cauzează altuia prejudiciul, iar conform art. 999, răspun-
derea este angajată nu numai pentru prejudiciul cauzat prin
fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa
sa.
Necesitatea raportului de cauzalitate rezultă şi din definiţia
faptei ilicite, în condiţiile în care caracterul ilicit al acesteia este
dat de împrejurarea că prin ea a fost încălcat dreptul obiectiv şi a
fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.
Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propu-
se următoarele criterii56:
• sistemul cauzalităţii necesare,57 potrivit căruia cauza este
fenomenul care, precedând efectul, îl provoacă în mod necesar;
• sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile58, care consi-
deră că fenomenul-cauză nu acţionează izolat, ci este condi-
ţionat de mai mulţi factori care nu produc în mod nemijlocit
efectul, dar îl favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc,
54
Mihail Eliescu, op. cit., p. 115-1120; Tudor R. Popescu, Petre Anca,
op. cit., p. 175-178.
55
Neculaescu Sache, Răspunderea civilă delictuală. Examen critic al
condiţiilor şi fundamentării răspunderii civile delictuale în dreptul civil
român, Ed. Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 99.
56
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 200-2002.
57
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 97; Tudor
R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 177.
58
Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii
civile delictuale în procesul penal, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1984,
p. 35; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 765/1990, în
„Dreptul” nr. 6/1991, p. 66.
40
împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în ca-
drul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu cauza,
un rol cauzal.
4.9. Vinovăţia
4.9.1. Noţiune
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei
ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de urmările pe care
aceasta le produce.59
4.9.2. Structura vinovăţiei

Vinovăţia este alcătuită în structura sa din doi factori:
- factorul intelectiv, implică un anumit nivel de cunoaştere
a semnificaţiei sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care
aceasta le produce;
- factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de
decizie a autorului faptei ilicite.
4.9.3. Formele vinovăţiei

Codul penal stabileşte o reglementare juridică cu caracter
general a vinovăţiei. Dispoziţiile cuprinse în art. 19 Cod penal
stabilesc conţinutul vinovăţiei, formele vinovăţiei şi modalităţile
acestora.60
Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: inten-
ţia şi culpa. Intenţia se poate prezenta în două modalităţi:
59
Mihail Eliescu, op. cit., p. 176; Maria Gaiţă, op. cit., p. 190-191; Liviu
Pop, op. cit., p. 225.
60
Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor,
Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice şi
practice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1969, p. 114-124.
41
1) intenţie directă, când autorul prevede rezultatul faptei
sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea faptei;
2) intenţie indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei
şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Culpa este de două feluri:
1) imprudenţa (uşurinţa), când autorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind, fără temei, că el nu se va
produce;
2) neglijenţa, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă.
4.9.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

Cauzele care înlătură vinovăţia61 sunt împrejurările care
împiedică atitudinea psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările
acesteia. Aceste cauze sunt:
• fapta victimei înseşi;
• fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
• cazul fortuit;
• forţa majoră.
4.9.5. Capacitatea delictuală

Pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se
cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să
aibă capacitate delictuală. Lipsa discernământului echivalează
cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei.
Analiza capacităţii delictuale impune prezentarea a trei
situaţii posibile:
1) pentru minori, prin lege se stabileşte o prezumţie legală
de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14 ani;
61
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 216-219; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., p. 250.
42
2) persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli
psihice care le afectează discernământul, în măsura în care au
împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate
delictuală;
3) în cazul persoanelor puse sub interdicţie, răspunderea
va fi angajată numai dacă victima prejudiciului va reuşi să facă
dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a
acţionat cu discernământ.
4.9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în
faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească, deci sarcina
probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introdu-
cerea cererii de chemare în judecată, acesta trebuie să-şi dove-
dească pretenţia pe care a supus-o judecăţii (onus probandi
incumbit actori).
Referitor la proba condiţiilor răspunderii civile delictuale,
în raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului
va trebui să facă dovada existenţei prejudiciului, a faptei ilicite,
a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum
şi a vinovăţiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator
este admis orice mijloc de probă, inclusiv proba testimonială.
4.10. Răspunderea civilă delictuală

pentru fapta proprie a persoanei juridice
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru

fapta proprie a persoanei juridice va fi angajată ori de câte ori
organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor
fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Această formă de răspundere este reglementată prin urmă-
toarele acte normative:
43
• Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi per-
soanele juridice;
• Legea nr. 31/1990 privind organizarea şi funcţionarea
societăţilor comerciale, cu modificările ulterioare;
• Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor econo-
mice în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările
ulterioare;
• Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii
şi fundaţii, modificată şi completată prin Legea nr. 246/2005.
Persoana juridică este ţinută răspunzătoare pentru faptele
persoanelor fizice care intră în componenţa sa, dar persoanele
fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice au o
răspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii,
atât în raport cu persoana juridică, cât şi cu victima prejudi-
ciului.
Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru
plata de despăgubiri:
– persoana juridică;
– persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au
acţionat în calitate de organe ale persoanei juridice;
– persoanele fizice.
În situaţia în care persoana juridică a plătit victimei despă-
gubiri va avea posibilitatea să intenteze o acţiune în regres
împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.
44
5. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE
Codul civil, în art. 1000, reglementează trei forme de răs-

pundere pentru fapta altuia:
1) răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de
copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);
2) răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de
prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);
3) răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru preju-
diciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor
(art. 1000 alin. 4 Cod civil).
Răspunderea pentru fapta altei persoane reprezintă o dero-

gare de la principiul general, conform căruia orice persoană
răspunde numai pentru prejudiciul cauzat prin propria sa faptă.
Această formă de răspundere civilă delictuală se funda-
mentează pe o prezumţie legală de culpă. Aceasta înseamnă că
în toate cazurile de răspundere pentru fapta altuia, în sarcina
celui considerat responsabil operează o prezumţie legală de
culpă care exonerează victima de obligaţia probei. Prezumţia de
culpă este relativă (juris tantum) în cazul părinţilor, insti-
tutorilor şi meşteşugarilor, şi absolută (juris et de jure) în cazul
comitenţilor.
5.1. Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile

cauzate de copiii lor minori
5.1.1. Reglementare
Conform art. 1000 alin. 2 Cod civil, tatăl şi mama, după
moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de
copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii, iar alin. 5 prevede că
aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au
putut împiedica faptul prejudiciabil.
45
În prezent, textul din Codul civil este interpretat în acord
cu dispoziţiile constituţionale care instituie egalitatea dintre
bărbat şi femeie62, precum şi cu prevederile art. 97 alin. 1 din
Codul familiei, conform căruia ambii părinţi au aceleaşi drepturi
şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după cum
aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.63
În concluzie, ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a
săvârşit o faptă prin care s-a produs un prejudiciu unei terţe
persoane.
5.1.2. Fundamentarea răspunderii părinţilor

Fundamentarea răspunderii părinţilor are la bază exerci-
tarea necorespunzătoare a îndatoririlor legale ce le revin faţă de
copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite cauzatoare de
prejudicii.
Referitor la această problemă, în doctrină au fost formulate
mai multe teorii:
• răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea
obligaţiei de supraveghere a copilului minor64;
obligaţiei de educare65;
62
Traian Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul
constituţional al egalităţii sexelor, în „Justiţia Nouă”, nr. 2/1950, p. 213.
63
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2001, p. 510-517; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea
generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 375-376.
64
Vasile Longhin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele
ilicite ale copiilor minori, în „Legalitatea populară” nr. 6/1956, p. 677; Otilia
Calmuschi, Aspecte ale răspunderii părinţilor pentru fapta copilului minor,
în „Studii şi Cercetări Juridice” nr. 4/1978, p. 347; Teofil Pop, Evoluţia
doctrinară şi jurisprudenţială în domeniul răspunderii civile a părinţilor
pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în „Revista Română de Drept”
nr.10/1987, p. 13; Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit.,
p. 147-148.
65
Mihail Eliescu, op. cit., p. 256.
46
obligaţiei de a creşte copilul, astfel cum aceasta este reglemen-
tată în art. 1001 alin. 2 Codul familiei66.
Codul civil stabileşte un sistem de prezumţii cu privire la
răspunderea părinţilor, cu scopul de a simplifica victimei sarcina
probei. Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective
a răspunderii civile, respectiv existenţa prejudiciului, existenţa
faptei ilicite şi existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta
ilicită şi prejudiciu, în baza art. 1000 alin. 2 Cod civil, se declan-
şează o triplă prezumţie de culpă:67
• prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au
existat abateri, constând în acţiuni sau inacţiuni ilicite;
• prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma
neglijenţei;
• prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta pre-
judiciabilă săvârşită de copilul minor, în sensul că neexercita-
rea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.
5.1.3. Domeniul de aplicare a dispoziţiilor

art. 1000 alin. 2 Cod civil
Răspunderea reglementată de art. 1000 alin. 2 Cod civil
este aplicabilă următoarelor persoane:
• părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsă-
torie sau din afara căsătoriei;
• adoptatorilor, în situaţia în care copilul este adoptat,
deoarece, în acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de
la părinţii fireşti la adoptator.
66
Raul Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul
prezumţiei de culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori,
în „Revista Română de Drept”, nr. 6/1981, p. 62; Tudor R. Popescu, Petre
Anca, op. cit., p. 203.
67
Liviu Pop, op. cit., p. 240; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu,
Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Actami, Bucureşti, 2000,
p. 147.
47
5.1.4. Condiţiile răspunderii părinţilor
5.1.4.1. Condiţiile generale
Condiţiile generale privesc elementele răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie şi se analizează în persoana
minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care
părinţii sunt chemaţi să răspundă, respectiv existenţa prejudi-
ciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate
între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia.
Referitor la vinovăţie, nu se cere condiţia ca minorul să fi
acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie.
5.1.4.2. Condiţiile speciale
Răspunderea părinţilor implică existenţa a două condiţii
speciale:
– copilul să fie minor;
– copilul să locuiască cu părinţii săi.
Copilul să fie minor

Referitor la această condiţie, prevederile art. 1000 alin. 2 Cod
civil au în vedere că minoritatea trebuie să existe la momentul
săvârşirii faptei ilicite. Astfel, părinţii sunt ţinuţi răspunzători
chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de 18 ani.
Părinţii nu răspund în următoarele situaţii:
• minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin
căsătorie. Această situaţie se aplică femeii care se căsătoreşte la
16 ani, sau chiar 15 ani, dar în acest din urmă caz, este necesară
încuviinţarea primarului general al municipiului Bucureşti sau a
preşedintelui Consiliului judeţean, în raza teritorială a căruia
domiciliază femeia;
• pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al
alienaţiei ori debilităţii mintale, fără deosebire cum este sau nu
pus sub interdicţie.
48
Copilul să locuiască cu părinţii săi
Comunitatea de locuinţă a copilului cu părinţii săi rezultă
din dispoziţiile art. 1000 alin. 2 Cod civil, care se referă la copiii
minori care locuiesc cu părinţii.
De regulă, locuinţa copilului coincide cu domiciliul. Sub
acest aspect, art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 dispune că
domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar atunci când
părinţii nu au locuinţă comună, domiciliul este la acela dintre
părinţi la care copilul locuieşte statornic.
Potrivit art. 100 Codul familiei, copilul minor locuieşte cu
părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor
decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz
de neînţelegere între părinţi, instanţa judecătorească, ascultând
autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit
vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului.
Referitor la cea de a doua condiţie specială, prezintă interes
nu domiciliul minorului, ci locuinţa acestuia.
Răspunderea părinţilor se va angaja şi în acele situaţii în
care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data
săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece funda-
mentarea acestei forme de răspundere este însăşi îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti. Asemenea situaţii
pot să apară în următoarele cazuri:
• minorul a părăsit locuinţa părinţilor, fără acordul aces-
tora;
• minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
• minorul se află internat în spital;
• minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reedu-
care în care se afla internat68.
68
Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 1828/10.10.1980, Ioan
Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 152.
49
În cazul în care minorul a fost încredinţat unuia dintre
părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde numai
părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest
părinte exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor
(art. 43 şi 65 Codul familiei).
5.1.5. Înlăturarea prezumţiilor stabilite

privind răspunderea părinţilor
Conform art. 1199 Cod civil, prezumţiile sunt consecinţele
ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu
pot fi interpretate extensiv şi pot fi absolute sau relative.
Prezumţiile legale absolute sunt acelea împotriva cărora, în
principiu, nu este permisă dovada contrară, iar prezumţiile legale
relative sunt acelea împotriva cărora se poate face proba
contrară.69
Potrivit art. 1000 alin. 5 Cod civil, părinţii sunt apăraţi de
răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudi-
ciabil.
În raport de această prevedere legală, în doctrină şi juris-
prudenţă s-a afirmat că prezumţia de culpă a părinţilor este o
prezumţie legală relativă, deoarece poate fi răsturnată prin probă
contrară.
Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că
părinţii şi-au îndeplinit, în mod ireproşabil, îndatoririle ce le re-
veneau, că nu se poate reţine un raport de cauzalitate între fapta
lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de minor.70
69
Gabriel Boroi, op. cit., p. 132.
70
50
5.1.6. Efectele răspunderii părinţilor
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale
acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă
integral faţă de victima prejudiciului cauzat de minor.
În situaţia în care minorul nu are discernământ, vor răspun-
de numai părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei, minorul a acţionat cu
discernământ, victima are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe minor;
• să-i cheme în judecată pe părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;
• să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde în
temeiul art. 998-999 Cod civil, pentru fapta proprie.
În măsura în care părinţii au plătit victimei despăgubirile
datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor
avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului,
recuperând ce au plătit pentru minor.
Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o
acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, acţiunea divizibilă
pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de plată a
părinţilor este o obligaţie solidară.
5.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

Potrivit art. 1000 alin. 3 Cod civil, comitenţii răspund de
prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile încredinţate.
Spre deosebire de părinţi, institutori şi artizani, comitenţii
nu sunt exoneraţi de răspundere dacă dovedesc că nu au putut
împiedica faptul prejudiciabil, deoarece nu sunt menţionaţi în
alin. 5 al art. 1000 Cod civil în categoria persoanelor care pot fi
exonerate de răspundere.
51
5.2.2. Domeniul de aplicare al art. 1000 alin. 3 Cod civil
Analiza domeniului de aplicare a răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului porneşte de la ideea că nu există o
definiţie a termenilor de comitent şi prepus.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de comitent în raport
cu altă persoană, între cele două persoane trebuie să existe un
raport de subordonare, în care prepusul se află în subordinea
comitentului. Raportul de subordonare reprezintă temeiul rapor-
tului de prepuşenie.
Condiţia raportului de subordonare este îndeplinită în toate
cazurile în care, pe baza acordului de voinţă dintre ele, o
persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o
anumită însărcinare din care s-a născut dreptul comitentului de a
da instrucţiuni, a îndruma şi controla activitatea prepusului.
Izvoarele raportului de prepuşenie sunt variate:
• contractul individual de muncă71;
• calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste;
• contractul de mandat, dacă din conţinutul său rezultă o
subordonare foarte strictă a mandatarului faţă de mandant;
• contractul de antrepriză, dacă din conţinutul său rezultă o
subordonare foarte strictă a antreprenorului faţă de beneficiarul
lucrării.
5.2.3. Fundamentarea răspunderii comitentului

pentru fapta prepusului
Pentru fundamentarea răspunderii comitentului în doctrină
şi jurisprudenţă au fost propuse mai multe teorii 72:
71
Ion Traian Ştefănescu, Dreptul muncii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 169.
72
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 216; Aurelian Ionaşcu,
Examen teoretic al practicii judiciare privind repararea prejudiciului cauzat
de prepuşi sau de lucruri, în „Revista Română de Drept” nr. 2/1978, p. 29;
Liviu Pop, op. cit., p. 274-279; Maria Gaiţă, op. cit., p. 220-224; Constantin
Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 265-267; Gabriel Boroi, Liviu
Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p. 252-253; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit.,
p. 283-291; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., p. 280-284.
52
• teoria prezumţiei legale de culpă, conform căreia răspun-
derea comitentului se întemeiază pe o culpă în alegerea prepu-
sului – culpa in eligendo – ori pe culpa în supravegherea
prepusului – culpa in vigilendo; teorie ce nu poate fi aplicată în
ipoteza în care alegerea prepusului se face prin concurs;
• teoria riscului, potrivit căreia cel ce profită de activitatea
prepusului trebuie să-şi asume şi riscurile care decurg din aceas-
tă activitate; teorie criticată pentru că nu explică dreptul comi-
tentului de a formula acţiunea în regres împotriva prepusului
pentru a obţine restituirea despăgubirilor plătite victimei;
• teoria potrivit căreia culpa prepusului este culpa comi-
tentului, având drept argument faptul că prepusul acţionează ca
un mandatar al comitentului. Principalele critici aduse acestei
teorii se referă la faptul că răspunderea comitentului este o
răspundere pentru fapta altei persoane şi nu pentru propria faptă,
precum şi că reprezentarea este valabilă numai în materia actelor
juridice nu şi a faptelor juridice;
• teoria garanţei comitentului faţă de victima faptului
prejudiciabil, bazată pe o prezumţie absolută de culpă, garanţie
care rezultă din faptul că, în temeiul raportului de prepuşenie,
comitentul exercită supravegherea, îndrumarea şi controlul
activităţii prepusului.
În doctrină şi jurisprudenţă este acceptată şi constituie
opinia dominantă teoria garanţiei.73
73
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Deciziile nr. 392/14.03.1981 şi
402/17.03.1981, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul
1981, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 112-116.
53
5.2.4. Condiţiile răspunderii comitentului
5.2.4.1. Condiţii generale
Condiţiile generale ale răspunderii comitentului sunt condi-
ţiile răspunderii pentru fapta proprie şi trebuie să fie îndeplinite
de prepus:
• existenţa prejudiciului;
• existenţa faptei ilicite săvârşite de prepus;
• raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
• vinovăţia prepusului.
5.2.4.2. Condiţii speciale
Alături de condiţiile generale, pentru angajarea răspunderii
comitentului se cer întrunite două condiţii speciale74:
• existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei
ilicite;
• săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile ce i-au
fost încredinţate de comitent.
Referitor la cea de a doua condiţie specială se impun urmă-
toarele precizări75:
– comitentul nu va răspunde în cazurile în care prepusul a
săvârşit o faptă ilicită care nu are legătură cu exerciţiul funcţiei
încredinţate76 (de exemplu, fapta prejudiciabilă a fost săvârşită
în timpul concediului de odihnă);
– comitentul nu răspunde dacă victima a cunoscut faptul că
prepusul acţionează în interesul său propriu sau cu depăşirea
atribuţiilor ce decurg din funcţia încredinţată şi nici atunci când
activitatea prepusului a ieşit de sub controlul exercitat de comi-
tent.
74
Victor Scherer, Raul Petrescu, Natura şi condiţiile răspunderii
comitentului, în „Revista Română de Drept”, nr. 10/1983, p. 14-17.
75
Ovidiu Ungureanu, Alexandru Bacaci, Corneliu Turianu, Călina
Jugastru, op. cit., p. 226-227.
76
Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 272/4.02.1982, în
Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1982, p. 312.
54
În practica instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că una dintre
condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civil pentru anga-
jarea răspunderii comitentului constă în aceea ca fapta prepusu-
lui să fi fost săvârşită în îndeplinirea funcţiilor care i-au fost
încredinţate acestuia din urmă. Fapta săvârşită de un salariat cu
ocazia unui transport în interesul unităţii la care este angajat
îndeplineşte această cerinţă, chiar dacă acesta nu a respectat
traseul stabilit în foaia de parcurs. În consecinţă, este antrenată
răspunderea unităţii pentru prejudiciul creat de prepusul său în
aceste condiţii.77
5.2.5. Efectele răspunderii comitentului

5.2.5.1. Efectele răspunderii comitentului în raporturile
dintre comitent şi victima prejudiciului
Victima prejudiciului are următoarele posibilităţi:
• să-l cheme în judecată pe comitent pentru a se despăgubi,
în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civil;
• să-l cheme în judecată pe prepus, în temeiul art. 998-999
Cod civil;
• să cheme în judecată comitentul şi prepusul, pentru a fi
obligaţi în solidar la plata despăgubirilor.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca
numai acele împrejurări care erau de natură să înlăture răspun-
derea pentru fapta proprie a prepusului.
5.2.5.2. Efectele răspunderii comitentului
în raporturile dintre comitent şi prepus
Dacă comitentul a acoperit prejudiciul, va avea la înde-
mână o acţiune în regres împotriva prepusului, care este autorul
faptei ilicite, deoarece:
77
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, Decizia nr. 1673/2000,
în „Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000”, Ed. Rosetti,
55
– răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta
altuia şi nu o răspundere pentru fapta proprie;
– răspunderea comitentului reprezintă o garanţie pentru
victimă;
– prejudiciul trebuie să fie acoperit de cel care l-a produs,
adică de prepus.
În practica judiciară78 s-a reţinut faptul că unitatea comi-
tentă nu are în raporturile cu prepusul, persoana încadrată în
muncă, poziţia unui codebitor solidar. Dispoziţiile art. 1052 şi
1053 Cod civil, potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de
drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit debitul
neputând pretinde de la fiecare codebitor decât partea acestuia,
nu sunt aplicabile în raporturile dintre comitent şi prepus. Aşa
fiind, calitatea comitentului de garant îi dă dreptul după despă-
gubirea victimei să se întoarcă împotriva prepusului său pentru
întreaga sumă plătită.
5.2.6. Corelaţia dintre răspunderea părinţilor

şi răspunderea minorului
Dacă prepusul este un minor şi săvârşeşte, în funcţiile
încredinţate, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, răspunderea
părinţilor va fi înlăturată de răspunderea comitentului.
5.3. Răspunderea institutorilor pentru faptele elevilor

şi a artizanilor pentru faptele ucenicilor

Potrivit dispoziţiilor art. 1000, alin. 4 Cod civil institutorii
şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de elevii şi
ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.
78
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr. 392/14.03.1981 şi
Decizia civilă nr. 1779/17.11.1981, în Culegere de decizii ale Tribunalului
Suprem pe anul 1981, p. 113-117.
56
Ca şi părinţii, ei se pot exonera de răspundere, „dacă pro-
bează că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil” (conform
art. 1000, alin. 5).
5.3.2. Domeniul de aplicare

Pentru aplicarea prevederilor art. 1000 alin. 4 din Codul
civil, doctrina a considerat necesar să se dea o definiţie clară şi
cuprinzătoare tuturor termenilor întâlniţi în acest articol.
Institutorii sunt cei care dau instrucţiuni şi asigură suprave-
gherea. În această categorie sunt incluşi educatorii din învăţă-
mântul preşcolar, învăţătorii din învăţământul primar, profesorii
din cel gimnazial, liceal, profesional ori tehnic. Aceste prevederi
nu se pot aplica cadrelor didactice din învăţământul superior sau
persoanelor ce administrează activitatea căminelor studenţeşti.
Literatura juridică actuală foloseşte ca înlocuitor al cuvân-
tului „institutor” termenul generic de „profesor”. În cadrul
acestuia s-au inclus, ca urmare a constatărilor practice judiciare,
pedagogii din internatele de elevi şi supraveghetorii din taberele
şi coloniile de vacanţă, din instituţiile de reeducare sau ocrotire
pentru copiii lipsiţi de îngrijire părintească.
În literatură şi practică au existat controverse în legătură cu
posibilitatea ca unitatea de învăţământ să fie obligată la reparaţie
împreună sau în locul profesorului, pentru prejudiciul cauzat de
elevii din interiorul ei.
Majoritatea autorilor însă au statuat faptul că numai o
persoană fizică poate fi trasă la răspundere, în speţă profesorul,
iar nu persoana juridică, reprezentată de o instituţie şcolară, ins-
pectorat judeţean de învăţământ sau chiar Ministerul Educaţiei şi
Cercetării79.
Artizanii, care în doctrină mai sunt numiţi şi meşteşugari,
sunt persoane care primesc spre pregătire ucenicii pentru a se
79
57
forma profesional. Aceştia sunt ţinuţi, în temeiul obligaţiilor de
serviciu, la supravegherea ucenicilor.
Artizanii, în sensul articolului 1000 alin. 4, pot fi atât
meşteşugarii individuali, particulari, cât şi unităţile de pregătire
practică ce ţin de regiile autonome sau de societăţile comerciale.
Ca şi în cazul institutorilor, răspunderea pentru fapta prejudicia-
bilă săvârşită de ucenic revine persoanei fizice, meşteşugarului,
care vine în contact direct cu ucenicul şi, deci, are obligaţia de
a-l instrui şi supraveghea.
Elevii sunt persoanele care fac parte dintr-o unitate şcolară
aflată în subordinea Ministerului Educaţiei şi Cercetării sau a
altui organism central abilitat.
Ucenicii sunt persoane care, spre deosebire de elevi, prin
activitatea depusă contribuie atât la însuşirea unei meserii, cât şi
la sporirea profitului meseriaşului, care foloseşte lucrările
practice executate de ei în scopuri exclusiv personale.
De asemenea, ei nu se pot identifica cu funcţionarii şi
muncitorii obişnuiţi, din cauza faptului că sunt beneficiarii unor
îndatoriri de instruire şi supraveghere. Ei dobândesc aptitudinile
necesare unei meserii sub îndrumarea unei persoane fizice sau
juridice, calificată drept artizan.
O controversă ivită în literatura şi practica judiciară este
cea referitoare la vârsta pe care trebuie să o aibă ucenicul sau
elevul pentru a atrage răspunderea artizanului sau institutorului.
O primă opinie are în vedere faptul că în art. 1000 alin. 2
Cod civil, făcându-se trimitere la răspunderea părinţilor, se pre-
vede expres condiţia minorităţii copiilor.
S-a considerat astfel, că articolul 1000 alin. 4 Cod civil,
menţionează generic termenii de elev şi ucenic, şi ca urmare,
„articolul 1000 alin. 4 Cod civil trebuie să fie aplicat, indiferent
de vârsta autorului, deşi este greu de admis o răspundere mai
largă pentru persoane străine decât pentru părinţi”80.
80
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 161.
58
Cealaltă teză, în care sunt cuprinse opiniile celor mai mulţi
dintre autori, consideră că institutorii sau artizanii sunt pasibili
de răspundere numai în cazul în care fapta păgubitoare a fost
săvârşită de elevi sau ucenici minori81.
În susţinerea acestei teze s-au folosit mai multe argumente,
astfel: calitatea de elev ori ucenic este identificată cu minori-
tatea, prezumţia relativă de răspundere a artizanilor şi instituto-
rilor îşi are temeiul în îndatorirea de supraveghere, astfel că
„numai minorii au a fi supravegheaţi” şi faptul că ar fi nedrept
ca institutorii şi artizanii să fie „împovăraţi cu o prezumţie de
răspundere mai întinsă decât cea a părinţilor”82.
Un alt argument formulat rezultă din însăşi analiza alin. 4
al art. 1000. Astfel, la momentul adoptării Codului civil, terme-
nul de „institutori” se referea la învăţătorii încadraţi în ciclul
primar al învăţământului, unde se întâlnesc numai elevi minori.
Prin aplicarea acestui alineat şi altor cadre didactice din cicluri
superioare primului (gimnazial, liceal), practica judiciară nu a
dorit extinderea limitei de vârstă a elevilor peste cea a minori-
tăţii. Cât priveşte ucenicii, la acea dată ei nu puteau fi decât
minori, conform legii, majoratul începând cu vârsta de 21 de ani83.
Practica judiciară a statuat faptul că alin. 4 al art. 1000 se
referă exclusiv la pagubele provocate de elev ori ucenic altei
persoane, nefiind vorba deci de prejudiciile cauzate elevului sau
ucenicului pe perioada cât se află sub supravegherea instituto-
rului sau artizanului. În acest din urmă caz se poate invoca
obligaţia de reparare a prejudiciului, conform articolelor 998-999
Cod civil, numai atunci când se va dovedi legătura de cauzalitate
dintre fapta ilicită a institutorului sau artizanului şi paguba
pricinuită elevului sau ucenicului.
81
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 252-254; Tudor R.
Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 210; Mihail Eliescu, op. cit., p. 279.
82
Mihail Eliescu, op. cit., p. 279-280.
83
59
5.3.3. Fundamentarea răspunderii institutorilor
şi artizanilor
Fundamentarea acestei forme de răspundere rezultă din
însăşi formularea art. 1000 alin. 4 Cod civil, care priveşte elevii
şi ucenicii care se află sub „supravegherea” institutorilor şi
artizanilor.
Art. 1000 alin. 4 Cod civil, stabileşte o triplă prezumţie84,
dedusă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii comisă de elev
sau ucenic:
prezumţia că îndatorirea de supraveghere nu a fost înde-
plinită în mod corespunzător;
prezumţia de cauzalitate dintre neîndeplinirea acestei
îndatoriri şi săvârşirea de către elev sau ucenic a faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii;
prezumţia vinei (culpei) institutorului sau artizanului în
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce îi reveneau.
5.3.4. Condiţiile răspunderii institutorilor şi artizanilor

5.3.4.1. Condiţii generale
Pentru angajarea răspunderii institutorilor şi artizanilor,
conform articolului 1000 alin. 4 Cod civil, reclamantul trebuie
să probeze condiţiile răspunderii pentru fapta proprie:
• existenţa faptei ilicite a elevului sau ucenicului;
• existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu;
• existenţa vinovăţiei elevului sau ucenicului. În opinia
celor mai mulţi dintre autori, existenţa acestei din urmă condiţii
nu este necesară. Răspunderea va fi angajată şi în cazul în care
nu se face dovada capacităţii delictuale a elevului, când acesta
era lipsit de discernământ ori avea un discernământ diminuat, în
această situaţie supravegherea trebuind să fie mai strictă.
84
60
În momentul în care reclamantul a probat aceste condiţii
generale, el nu va fi nevoit să facă dovada şi a condiţiilor pe care
se fundamentează răspunderea pentru că, după cum am văzut,
acestea sunt prezumate de lege. Iar cum aceste prezumţii sunt
relative, conform art. 1000 alin. 5 Cod civil, cel chemat să
răspundă va putea face dovada că, deşi a acţionat cu maximum
de diligenţă, fapta prejudiciabilă nu a putut fi prevenită.
Ca urmare a înlăturării acestei prezumţii va putea fi anga-
jată răspunderea părinţilor pentru copilul minor85.
5.3.4.2. Condiţiile speciale ale răspunderii
institutorilor şi artizanilor
Pentru ca institutorii şi artizanii să poată să răspundă în
baza art. 1000 alin. 4, se mai cer îndeplinite încă două condiţii:
• cel ce a cauzat prejudiciul să aibă calitatea de elev ori
ucenic şi să fie minor;
• fapta ilicită cauzatoare de prejudicii să fi fost săvârşită în
timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle sub
supravegherea insitutorului ori artizanului.
În practica judiciară au apărut însă cazuri în care deşi ele-
vul sau ucenicul trebuia să fie sub supravegherea institutorului
sau artizanului, în fapt el nu se găsea sub această supraveghere.
Instanţa a hotărât în acest caz că deşi elevul ori ucenicul nu
se afla, în fapt, sub supravegherea sa, artizanul sau institutorul
va putea fi tras la răspundere atunci când, prin fapte omisive sau
comisive contrare îndatoririlor legale ce îi incumbau, a favorizat
sustragerea de sub supraveghere86 (exemplu clasic este acela al
profesorului care lipseşte sau întârzie de la cursuri, permiţând
prin aceasta să se săvârşească o faptă ilicită producătoare de
prejudicii).
85
Idem.
86
Tribunalul Suprem, Decizia nr. 4/17 ian. 1977, în Culegere de decizii
ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, p. 310-313.
61
Institutorul sau artizanul se va putea însă exonera de răs-
pundere dacă va dovedi că elevul sau ucenicul s-a sustras supra-
vegherii, acesta neavând posibilitatea de a împiedica săvârşirea
faptei prejudiciabile.
În final, hotărârea judecătorească va trebui să constate
faptul că institutorului sau artizanului nu i se poate imputa vreo
vină în supraveghere.
5.3.5. Efectele răspunderii institutorilor şi artizanilor

În măsura în care toate condiţiile generale şi speciale sunt
îndeplinite, institutorul sau artizanul va fi obligat să presteze o
reparaţie integrală a prejudiciului. Reclamantul are însă posibili-
tatea să cheme în justiţie:
– pe elev ori ucenic;
– pe elev ori ucenic şi institutor şi artizan împreună.
Aceştia sunt răspunzători in solidum faţă de victimă. În
cazul în care institutorul sau artizanul va dovedi faptul că deşi
şi-a îndeplinit îndatorirea de supraveghere nu a putut preveni
săvârşirea faptei prejudiciabile, se va putea atrage, în subsidiar,
răspunderea părinţilor, invocând ca motiv neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de a asigura educaţia
copilului minor87.
Pentru toate situaţiile în care institutorul sau artizanul a
plătit integral despăgubirea victimei, acesta are o acţiune în reg-
res contra elevului sau ucenicului pentru a cărui faptă personală
a răspuns. În aceste cazuri, art. 1000 alin. 4 Cod civil funcţionea-
ză ca o garanţie pentru victimă, iar acţiunea în regres se exercită
conform art. 998-999 Cod civil şi îşi are temeiul în efectele
subrogaţiei legale prin plata creditorului.
Acţiunea în regres are ca principiu repararea integrală a
prejudiciului, astfel că autorul direct al faptei păgubitoare va fi
obligat să înmâneze institutorului sau artizanului întreaga
despăgubire pe care acesta a fost nevoit să o plătească victimei.
87
62
6. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE
CAUZATE DE ANIMALE, DE RUINA EDIFICIULUI
ŞI DE LUCRURI ÎN GENERAL
6.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Potrivit art. 1001 Cod civil, proprietarul unui animal sau
acela care se serveşte de dânsul, în cursul serviciului, este res-
ponsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află
sub paza sa, sau că a scăpat.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 55/200288, aprobată
cu modificări prin Legea nr. 60/200389, în art. 4 prevede că
proprietarii de câini prevăzuţi la art. 1 au obligaţia să depună la
sediul poliţiei în a cărei rază este situat imobilul în care este
deţinut câinele, o adeverinţă în fotocopie, eliberată de Asociaţia
Chinologică Română, afiliată la Federaţia Chinologică Interna-
ţională, din care să rezulte încadrarea câinelui în categoriile
prevăzute la art. 1, precum şi o declaraţie pe propria răspundere
cuprinzând, printre alte date, existenţa unei asigurări de răspun-
dere civilă pentru eventualele pagube produse de câinii prevăzuţi
la art. 1 lit.a.
Art. 1 din O.U.G. nr. 55/2002, prevede că prin câini pericu-
loşi se înţelege câinii aparţinând următoarelor rase, grupate în
două categorii, după cum urmează:
a) categoria I: câinii de luptă şi de atac, asimilaţi prin car-
acterele morfologice cu câini de tipul Pit Bull, Boerbul, Bandog
şi metişii lor;
88
O.U.G nr. 55/2002 privind regimul de deţinere al câinilor periculoşi
sau agresivi, publicată în M.Of. nr. 311/10.05.2002.
89
Legea nr. 60/2003, de aprobare a O.U.G. nr. 55/2002, publicată în
M.Of. nr. 183 / 24.03.2003.
63
b) categoria a II-a: câinii din rasele American Staffordshire
Terrier, Tosa, Rottweiller, Dog Argentinian, Mastino Napolitano,
Fila Brazileiro, Mastiff, Ciobănesc Caucazian, Cane Corso şi
metişii lor.

Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere im-
plică determinarea persoanelor care sunt chemate să răspundă,
precum şi a animalelor pentru care a fost instituită această răs-
pundere.90
Referitor la persoanele care sunt chemate să răspundă,
conform art. 1001 Cod civil, răspunderea revine persoanei care
exercită paza juridică a animalului la momentul producerii
prejudiciului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care îl are o
persoană de a se folosi în interes propriu de animalul respectiv,
ceea ce presupune prerogativa de comandă şi supraveghere a
animalului.
Paza juridică se prezumă că aparţine proprietarului, până la
proba contrară, precum şi persoana cărei proprietarul i-a trans-
mis paza juridică, cum ar fi uzufructuarul, chiriaşul, comodatarul.
În practica instanţelor judecătoreşti91 s-a reţinut că, în
raport cu dispoziţiile art. 1001 Cod civil, persoanele care sunt
ţinute a răspunde pentru prejudiciul produs de animale, sunt
acelea care aveau paza juridică în momentul producerii pagubei.
Dacă animalul aparţine în coproprietate, mai multor titularii,
90
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 253-255; Liviu Pop, op.
cit., p. 306-309; Maria Gaiţă, op. cit., p. 248-250; Ion P. Filipescu, Andrei I.
Filipescu, op. cit., p. 163-164; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit.,
p. 288-292; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 313; Dumitru Văduva,
Andreea Tabacu, op. cit., p. 136; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit.,
p. 309-312.
91
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 193/1998, în
„Revista juridică a Olteniei” nr. 1-2/1999, p. 35.
64
aceştia au paza juridică, care atrage răspunderea solidară pentru
prejudiciul cauzat de animal.
Într-o altă cauză, având ca obiect acţiunea în despăgubiri
formulată de proprietarul unui autoturism avariat de câinele
pârâtului, instanţa a admis acţiunea cu motivarea că „în situaţia
în care câinele pârâtului, scăpat de sub supraveghere, a produs
un prejudiciu reclamantului, răspunderea civilă delictuală a
pârâtului este antrenată în condiţiile art. 1001 Cod civil, potrivit
cărora proprietarul unui animal răspunde pentru prejudiciul
cauzat de acesta, fie că animalul se află în paza sa, fie că a
scăpat.”92
Paza juridică nu se confundă cu paza materială, deoarece
aceasta din urmă presupune doar un contact material cu ani-
malul. Au paza materială a animalului: ciobanul, văcarul,
zootehnicianul.
Cu privire la animalele pentru care se aplică dispoziţiile
art. 1001 Cod civil, răspunderea se va angaja pentru prejudiciile
cauzate de:
- animalele domestice;93
- animalele sălbatice aflate în captivitate (grădini zoolo-
gice, circuri);
- animalele sălbatice din rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
Pentru animalele sălbatice care se găsesc în stare de liber-
tate nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1001 Cod civil. Pentru
acestea există Legea nr. 103/199694, care în art. 15 alin. 2 pre-
vede că răspunderea civilă pentru cauzele provocate de vânat
revine gestionarului fondului de vânătoare, iar pentru cele
cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice
92
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr.
2449/2000, în Culegere de decizii, p. 175-176.
93
Curtea de Apel Suceava, Secţia civilă, decizia nr. 721/24.03.2001, în
Buletinul Jurisprudenţei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 54.
94
Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului,
modificată prin Legea nr. 654/2001, publicată în M.Of. nr. 749/23.11.2001.
65
centrale care răspunde de silvicultură, în măsura în care nu şi-au
îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea acestora. În
acest caz este vorba de o răspundere pentru fapta proprie, în
temeiul art. 998 – 999 Cod civil şi nu o răspundere pentru
prejudiciul cauzat de animal, în temeiul art. 1001 Cod civil.95
6.1.3. Fundamentarea răspunderii

pentru prejudiciile cauzate de animale
Pentru fundamentarea acestei forme de răspundere, în doc-
trină s-au formulat trei opinii:
1. fundamentarea răspunderii pe ideea de risc, în sensul că
cel care beneficiază de foloasele de pe urma unui animal trebuie
să suporte şi consecinţele negative produse de acesta;
2. fundamentarea răspunderii pe ideea unei prezumţii de
culpă în supravegherea animalului,
3. fundamentarea răspunderii pe ideea de garanţie pe care
paznicul juridic trebuie să o asigure terţilor.
6.1.4. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului

Pentru angajarea răspunderii, victima prejudiciului trebuie
să facă dovada că prejudiciul a fost cauzat de către animal,
precum şi a faptului că la momentul producerii prejudiciului
animalul se afla în paza juridică a persoanei de la care se pretind
despăgubiri.
Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă va
dovedi că prejudiciul s-a produs datorită faptei victimei înseşi,
faptei unei terţe persoane pentru care nu este ţinut să răspundă
sau unui caz de forţă majoră.
Răspunderea pentru fapta animalelor este condiţionată de
împrejurarea că la producerea rezultatului păgubitor, animalul a
95
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 265-266; Florin Ciutacu,
Cristian Jora, op. cit., p. 311-312.
66
participat activ, iar participarea acestuia să îmbrace caracterul
unei fapte distincte cu forţă cauzală proprie.
Răspunderea paznicului juridic are un caracter obiectiv şi
se justifică nu prin conduita sa culpabilă, ci prin existenţa
raportului de cauzalitate între fapta animalului aflat sub paza sa
şi prejudiciul cauzat persoanei vătămate.
6.1.5. Efectele răspunderii

pentru prejudiciile cauzate de animale
Victima prejudiciului produs de animal are dreptul să soli-
cite despăgubiri:
- de la cel care are paza juridică a animalului, în temeiul
art. 1001 Cod civil;
- de la cel care are paza materială a animalului, în temeiul
art. 998-999 Cod civil.96
Paznicul juridic al animalului, dacă a plătit despăgubirile,
poate formula acţiune în regres împotriva paznicului material, în
temeiul art. 998 – 999 Cod civil.97
6.2. Răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de ruina edificiului

Conform art. 1002 Cod civil, proprietarul unui edificiu este
responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când
ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de
construcţie.
96
Curtea de Apel Craiova, Secţia civilă, decizia nr. 2532/1998,
Victoria Daha, Constantin Furtună, Probleme de drept din deciziile civile ale
Curţii de Apel Craiova pronunţate în anul 1997, Fundaţia Eugeniu Carada,
Craiova, 1998, p. 112.
97
Valeriu Stoica, Flavius Baias, Acţiunea în regres a paznicului juridic
împotriva paznicului material, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 17.987,
p. 48-53.
67
Determinarea domeniului de aplicare al răspunderii insti-
tuite prin art. 1002 Cod civil impune prezentarea următoarelor
noţiuni98:
• edificiu;
• noţiunea de ruină a edificiului;
• lipsa de întreţinere a edificiului;
• viciu de construcţie;
• persoana răspunzătoare.
Prin edificiu se înţelege orice construcţie realizată de om
prin asamblarea trainică a unor materiale care, prin încorporarea
lor în sol sau la altă construcţie, devine, în mod durabil, un
imobil prin natura sa.99
Ruina edificiului reprezintă dărâmarea completă sau parţia-
lă a edificiului, dezagregarea materialului, căderea unei părţi,
desprinderea unor elemente de construcţie.100
Ruina edificiului trebuie să fie urmarea lipsei de întreţinere
sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru ruina edificiului aparţine proprietaru-
lui din momentul cauzării prejudiciului, chiar dacă imobilul
forma obiectul unui contract de locaţiunea sau comodat ori era
supus unui uzufruct.
Dacă imobilul este în proprietate comună, coproprietarii
răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde
superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcţiei.
6.2.3. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiului

În legătură cu fundamentarea răspunderii pentru ruina edi-
ficiului, în doctrină şi jurisprudenţă au fost formulate două
teorii:
98
Maria Gaiţă, op. cit., p. 252-253; Dumitru Văduva, Andreea Tabacu,
op. cit., p. 137.
99
100
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., p. 318.
68
- teoria răspunderii subiective,101 potrivit căreia la baza
răspunderii se află o prezumţie de culpă datorată lipsei de între-
ţinere sau unui viciu de construcţie;
- teoria răspunderii obiective102, conform căreia răspun-
derea se întemeiază pe ideea unei obligaţii legale de garanţie103,
pe care proprietarul edificiului o datorează terţilor, independentă
de orice culpă din partea proprietarului.
6.2.4. Condiţiile răspunderii

Pentru a fi angajată răspunderea proprietarului sau a super-
ficiarului, în baza art. 1002 Cod civil, victima trebuie să dove-
dească următoarele condiţii:
existenţa prejudiciului;
existenţa faptei ilicite, care constă în ruina edificiului;
existenţa raportului de cauzalitate între prejudiciu şi ruina
edificiului;
împrejurarea că ruina edificiului este determinată de lipsa
de întreţinere sau de un viciu de construcţie.
Proprietarul sau superficiarul nu vor putea înlătura apli-
carea răspunderii dovedind faptul că au luat toate măsurile de
întreţinere a edificiului sau de prevenire a viciilor construcţiei,
dar se pot exonera de răspundere dacă vor dovedi existenţa uneia
dintre următoarele cauze:
fapta victimei;
fapta unui terţ pentru care proprietarul sau superficiarul
nu sunt ţinuţi să răspundă;
forţa majoră.
101
Tudor R.Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 251-252.
102
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, op. cit., p. 243.
103
Mihail Eliescu, op. cit., p. 417.
69
Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1002 Cod
civil, proprietarul sau superficiarul vor fi obligaţi să plătească
victimei despăgubiri.
În cazul în care ruina edificiului se datorează altei persoa-
ne, proprietarul sau superficiarul vor recupera despăgubirile
plătite victimei, printr-o acţiune în regres.
Acţiunea în regres se va intenta, după caz, împotriva urmă-
toarelor persoane:
- uzufructuarului sau locatarului care nu au efectuat repara-
ţiile ce cădeau în sarcina lor;
- constructorului sau proiectantului, dacă ruina edificiului a
fost determinată de un viciu de construcţie;
- vânzătorului de la care a fost cumpărat imobilul, deoarece
vânzătorul are obligaţia să-l garanteze pe cumpărător pentru
viciile ascunse ale lucrului.104
Acţiunea în regres se va întemeia pe contractul încheiat
între proprietar şi persoana culpabilă, iar în lipsa unui contract
pe răspunderea pentru fapta proprie, conform art. 998 – 999 Cod
civil.
6.3. Răspunderea pentru prejudiciile

cauzate de lucruri în general

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în gene-
ral este reglementată în art. 1000 alin. 1 Cod civil, care prevede
că „suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta
persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucru-
rile ce sunt sub paza noastră.”
104
Coordonator Ion Dogaru, Drept civil. Contractele speciale, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2003, p. 125-131.
70
Art. 1000 alin. 1 din Codul civil român reproduce preve-
derile cuprinse în art. 1384 din Codul civil francez.
Iniţial, în doctrina şi jurisprudenţa franceză, precum şi a
altor state care au recepţionat Codul civil francez de la 1804,
până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea s-a recunoscut în
unanimitate că acest alineat din cod nu constituie decât o
enunţare a cazurilor de răspundere pentru prejudiciile cauzate de
animale şi ruina edificiului, reglementate în textele subsecvente.
Ulterior, jurisprudenţa franceză a admis principiul general al
responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile neînsu-
fleţite aflate în paza cuiva, având în vedere lucrările adepţilor
teoriei riscului, a unei responsabilităţi obiective. Doctrina
franceză105 modernă a recunoscut aplicarea textului în discuţie
nu numai lucrurilor mobile, ci şi imobilelor, nu numai lucrurilor
”periculoase”, dar şi a celor care nu sunt periculoase, lucrurilor
acţionate de mâna omului şi lucrurilor dotate cu un dinamism
propriu ori atunci când paguba este produsă de viciul lucrului,
lucrurilor aflate în mişcare şi lucrurilor aflate în staţionare.
În ţara noastră, răspunderea în baza art. 1000 alin. 1 Cod
civil a fost pentru prima dată aplicată în decizia din 13 februarie
1907 a Curţii de Apel din Bucureşti106, prin care s-a abandonat
sistemul clasic al culpei aquiliene, acesta fiind înlocuit cu o
prezumţie de culpă rezultând din lipsa de pază a lucrului,
precum şi în decizia din 1 decembrie 1907 a Tribunalului
Iaşi107care, depăşind chiar soluţiile admise la acea dată în
jurisprudenţa franceză, constată în art. 1000 alin. 1 Cod civil o
prezumţie absolută de culpă, care nu poate fi răsturnată, deoa-
rece alin. 5 din acelaşi articol nu prevedea această posibilitate,
fiind exoneratoare numai culpa victimei şi forţa majoră.
105
Corinne Renault- Brahinsky, Droit civil. Les obligations, Editura
Gualino, Paris, p.145-146; Muriel Burgeois, Droit civil. Responsabilité civile,
Centre de Publications Universitaires, Paris, 2000, p. 213.
106
„Dreptul” nr.21/1907, p. 167-170.
107
„Dreptul” nr.34/1908, p. 273-276.
71
Punctul culminant al dezvoltării practicii judiciare în
această materie îl reprezintă decizia nr. 333 din 17 ianuarie 1939
a fostei Curţi de Casaţie108, în care se arată: „Este de principiu că
răspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor
neînsufleţite este o răspundere obiectivă bazată pe ideea de risc,
existenţa ei fiind subordonată unei singure condiţii: stabilirea
raportului cauzal între daună şi faptul generator al acesteia, deci
independent de orice culpă a proprietarului care are paza juridică
a lucrului.”

Pentru angajarea răspunderii în baza art. 1000 alin 1 Cod
civil, prejudiciul trebuie să fie cauzat de un lucru care poate fi
un bun imobil sau un bun mobil, iar lucrul trebuie să se afle în
paza unei persoane.
Persoanele care au calitatea de paznici juridici ai unui lucru
sunt:
- proprietarul lucrului, chiar şi în cazul în care a pierdut
lucrul;
- titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprie-
tate;
- posesorul lucrului;
- detentorul lucrului.
6.3.3. Fundamentarea răspunderii

pentru prejudiciile cauzate de lucruri
Toate discuţiile şi teoriile elaborate referitor la fundamen-
tarea întregii răspunderi civile, în special a răspunderii civile
delictuale, în dreptul civil modern, îşi au originea, direct sau
indirect, în încercările de a găsi o explicaţie sau un fundament
corespunzător răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
108
„Pandectele Române” nr. 1/1939, p. 152.
72
Opiniile şi soluţiile propuse în doctrină şi jurisprudenţă se
încadrează în cele două mari concepţii: concepţia răspunderii
subiective şi concepţia răspunderii obiective.
6.3.3.1. Concepţia răspunderii subiective
Potrivit acestei concepţii, răspunderea prevăzută de art.1000
alin.1 Cod civil se fundamentează pe ideea de culpă a paznicului
juridic al lucrului.
În planul concepţiei subiective, legate de tradiţia Codului
civil, s-au înscris următoarele teorii:
– prezumţia relativă de culpă a paznicului juridic;
– prezumţia absolută de culpă a paznicului juridic, cu con-
secinţa că numai forţa majoră ar putea răsturna o asemenea
prezumţie;
- existenţa unei culpe în paza juridică, prin care s-a încercat
să se elimine inconvenientele teoriilor precedente, apreciindu-se
că apariţia prejudiciului este cea mai bună dovadă că nu s-a
executat obligaţia de pază juridică.
Într-o primă explicaţie, s-a afirmat că, prin acest text al
Codului civil, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de culpă a
paznicului juridic pentru neîndeplinirea obligaţiei de suprave-
ghere a lucrului, ceea ce a făcut posibilă cauzarea prejudiciului
suferit de victimă. Aşa fiind, paznicul juridic poate înlătura
această prezumţie prin dovada lipsei de culpă.109
Curând s-a putut constata că dovada lipsei de culpă era
uşor de făcut, astfel încât victimele ajungeau în situaţia de a nu
putea obţine repararea prejudiciului.
Dincolo de formulările şi de concluziile aparent diferite la
care ajung cele trei teorii, ele sunt marcate de încercarea de a
fundamenta obligarea paznicului juridic la plata de despăgubiri
pe temeiuri legate de vinovăţie şi imputabilitate.
109
Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Răspunderea civilă delictuală –
culpa element necesar al răspunderii, în „Studii şi cercetări juridice”
nr.1/1970, p. 27-30; J. Carbonnier, Droit civil. Les biens et les obligations,
Tome II, Paris, 1957, p. 571.
73
6.3.3.2. Concepţia răspunderii obiective
Conform acestei concepţii, alcătuită din mai multe teorii,
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este indepen-
dentă de ideea de culpă, dovedită sau prezumată, a paznicului
juridic.
Unii autori110 au susţinut că răspunderea pentru lucruri se
explică prin teoria riscului – profit, în sensul că cel ce profită de
foloasele lucrului trebuie să suporte şi riscul reparării prejudi-
ciilor cauzate altor persoane de acel lucru.
O altă teorie este aceea a prezumţiei de răspundere, care a
fost criticată deoarece răspunderea ca atare, care se materia-
lizează în obligaţia de despăgubire, nu poate fi prezumată.
Concluzionând asupra fundamentării răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri în general, observăm că această
formă de răspundere a traversat o traiectorie de la concepţiile
subiective care au culminat cu teoria culpei absolute prezumate,
până la concepţiile obiective ce prezintă neîndoielnic un avantaj
pentru victimă de a obţine angajarea răspunderii paznicului
juridic independent de dovedirea vinovăţiei acestuia din urmă.
6.3.4. Condiţiile răspunderii

Pentru angajarea răspunderii pentru lucruri se cer întrunite
următoarele condiţii:
• raportul de cauzalitate dintre prejudiciu şi lucru; raportul
de cauzalitate se referă la fapta lucrului şi nu la fapta proprie a
paznicului lucrului;
• faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane;
calitatea de paznic juridic nu trebuie dovedită, deoarece până la
proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprie-
tarului, titularului unui alt drept real sau posesorului.
110
Ioan Albu, op. cit., p. 184; A. Weill, Fr. Terre, Droit civil. Les
obligations, Paris, 1975, p. 667.
74
Paznicul juridic poate înlătura răspunderea sa prin dove-
direa existenţei unor cauze exoneratoare de răspundere:
1. fapta victimei va exonera de răspundere paznicul juridic
dacă întruneşte caracteristicile unei adevărate forţe majore,
deoarece, în caz contrar, fapta victimei doar diminuează răspun-
derea paznicului juridic;
2. fapta unui terţ nu înlătură total răspunderea paznicului
juridic, deoarece terţul şi paznicul juridic vor răspunde în soli-
dar, răspunderea repartizându-se proporţional cu gradul de parti-
cipare şi de vinovăţie al fiecăruia;
3. forţa majoră.

Victima prejudiciului poate să obţină despăgubiri de la
paznicul juridic al lucrului, în temeiul art. 1000 alin. 1 Cod civil,
sau de la cel care are paza materială a lucrului, în temeiul
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el va putea să
formuleze o acţiune în regres împotriva paznicului material,
întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 Cod civil.
În situaţia în care la producerea prejudiciului de către lucru
a concurat şi fapta unui terţ, iar paznicul juridic a plătit despă-
gubiri care depăşesc întinderea corespunzătoare a participaţiei
sale, pentru tot ce a plătit în plus, va avea la îndemână o acţiune
în regres împotriva terţului.
6.3.6. Reglementări cu caracter special în materia

răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
Răspunderea civilă pentru daunele nucleare111
Folosirea pe scară tot mai largă şi în tot mai multe state a
energiei nucleare în scopuri paşnice a pus probleme deosebite şi
în ce priveşte securitatea desfăşurării acestor activităţi precum şi
111
Mircea Duţu, Dreptul mediului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007,
p. 269-281.
75
răspunderea civilă, ceea ce a determinat instituirea unui regim
special în materie.
Alături de stabilirea unor norme severe de securitate
impuse de industria nucleară, gravitatea potenţialelor pagube şi
dificultatea soluţionării cererilor de reparare a lor au generat
adoptarea unor reglementări adecvate, în plan naţional şi inter-
naţional.
Pe plan internaţional aceste reglementări sunt cuprinse în
Convenţia de la Paris asupra răspunderii civile în domeniul
energiei nucleare din 29.06.1960112, Convenţia de la Viena
asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare din
21.05.1963113 şi Protocolul comun referitor la aplicarea Conven-
ţiei de la Paris, încheiat la Viena, la 21.09.1988.
Prin Legea nr. 106/1992, România a aderat la Convenţia de
la Viena şi la Protocolul comun referitor la aplicarea Convenţiei
de la Paris şi a Convenţiei de la Viena.
Convenţia de la Viena precizează în art.1 lit.k, că prin
daună nucleară se înţelege „decesul sau vătămarea corporală a
unei persoane, precum şi orice deteriorare a bunurilor, care
provin s-au rezultă din proprietăţile radioactive ori dintr-o com-
binare a acestor proprietăţi şi a proprietăţilor toxice, explozive
sau a altor proprietăţi periculoase ale unui combustibil nuclear,
ale produselor sau deşeurilor radioactive care se află într-o
instalaţie nucleară ori ale materialelor nucleare care provin dintr-o
instalaţie nucleară, sunt produse în această instalaţie ori sunt
transmise la aceasta, orice altă pierdere sau daună astfel provo-
cate în cazul şi în măsura în care prevede legea tribunalului
competent, dacă legea statului pe teritoriul căruia se află
instalaţia prevede orice dăunare a persoanei, orice pierdere sau
dăunare a bunurilor, care provin ori rezultă din orice radiaţie
ionizantă emisă de orice altă sursă de radiaţii, aflată într-o
instalaţie nucleară.”
112
Convenţia de la Paris a intrat în vigoare la data de 1.04.1963.
113
Convenţia de la Viena a intrat în vigoare la 12.09.1977.
76
În sensul Convenţiei, prin accident nuclear se înţelege
„orice fapt sau succesiune de fapte care având aceeaşi origine,
cauzează o daună nucleară.”
Consecinţele accidentului de la Cernobîl din 26.04.1986 a
determinat Consiliul guvernatorilor al Agenţiei Internaţionale
pentru Energie Atomică ca în sesiunea extraordinară din 21 mai
1986 să convoace experţii guvernamentali din 62 de state
membre ale agenţiei în scopul elaborării unor măsuri pentru
consolidarea cooperării internaţionale în domeniul siguranţei
nucleare şi protecţiei radiologice. Aceştia s-au reunit la Viena,
între 21 iulie – 5 august 1986, împreună cu reprezentanţi a 10
organizaţii internaţionale, şi au redactat două proiecte de con-
venţie care au fost aprobate de Conferinţa din 24 – 26 septem-
brie 1986 a Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică,
respectiv: Convenţia asupra notificării rapide a unui accident
nuclear şi Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear
ori de situaţie de urgenţă radiologică.114
Ulterior au mai fost elaborate şi alte documente în această
materie, dintre care menţionăm: Convenţia privind protecţia
fizică a materialelor nucleare115, Convenţia privind securitatea
nucleară116, Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă
a deşeurilor radioactive117 şi Convenţia privind compensaţiile
suplimentare pentru daune nucleare.118
114
România a aderat la aceste convenţii prin Decretul nr.223/
11.05.1990, publicat în M.Of. nr.67/14.05.1990.
115
Convenţia a fost semnată la Viena la 3 martie 1980 şi ratificată de
România prin Legea nr.78/9.11.1993, publicată în M.Of. nr.265/15.11.1993;
116
Convenţia a fost adoptată la Viena la 17 iunie 1994 şi a fost
ratificată de România prin Legea nr.43/24.05.1995, publicată în M.Of.
nr.104/29.05.1995.
117
Convenţia a fost adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi a fost
ratificată de România prin Legea nr.105/ 16.06.1999, publicată în M.Of.
nr.283/21.06.1999.
118
Convenţia a fost adoptată la Viena la 12 septembrie 1997 şi
ratificată de România prin Legea nr.5/8.01.1999, publicată în M.Of.
nr.9/18.01.1999.
77
În ţara noastră, răspunderea pentru daunele nucleare a fost
reglementată pentru prima dată de Legea nr. 61/1974 cu privire
la desfăşurarea activităţilor în domeniul nuclear119, care a pre-
văzut măsuri, atribuţii şi obligaţii pentru prevenirea accidentelor
nucleare, iar în cazul producerii acestora, pentru limitarea conse-
cinţelor lor.
Ulterior, ca urmare a aderării la documentele internaţionale
în materie, reglementarea activităţilor de folosire a energiei
nucleare în condiţii de securitate nucleară, de protecţie a perso-
nalului ocupat profesional, a populaţiei, a mediului înconjurător
şi a proprietăţii împotriva radiaţiilor este dată de Legea nr.
111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nu-
cleare120 şi de Ordonanţa Guvernului nr. 7/2003 privind utiliza-
rea în scopuri paşnice a energiei nucleare.121
Potrivit reglementărilor în vigoare, în România activităţile
nucleare sunt de interes naţional şi se desfăşoară în condiţii de
siguranţă şi securitate nucleară, de protecţie a personalului expus
profesional, a populaţiei, a mediului şi a proprietăţii, cu riscuri
minime, în regim de autorizare, sub îndrumarea şi controlul
statului şi cu respectarea obligaţiilor ce decurg din acordurile şi
convenţiile internaţionale la care România este parte.122
Legea nr. 111/1996 cuprinde dispoziţii cu privire la activi-
tăţile şi sursele cărora li se aplică, autorităţile competente în
domeniul nuclear, obligaţiile titularului de autorizaţie şi ale altor
persoane fizice şi juridice, alte autorizaţii, avize şi responsabi-
119
Legea nr.61/1974 a fost publicată în B.Of. nr.136/2.11.1974;
abrogată expres prin Legea nr.111/1996.
120
Publicată în M.Of. nr.267/29.10.1996, modificată prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr.204/2000, publicată în M.Of. nr.589/21.11.2000,
aprobată cu modificări prin Legea nr.384/2001, publicată în M.Of.
nr.400/20.07.2001.
121
Publicată în M.Of. nr.59/1.02.2003.
122
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Editura All Beck,
78
lităţi, regimul de control al acestor activităţi şi răspunderea
administrativă, penală şi civilă pentru încălcarea prevederilor
legale.
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform
Planului Nuclear Naţional, care are la bază Strategia de dezvol-
tare a domeniului nuclear şi Planurile nucleare anuale, elaborate
de Agenţia Naţională pentru Energie Atomică.
Strategia naţională de dezvoltare a domeniului nuclear a
fost aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 259/7.11.2002123 şi
se bazează pe recomandările Uniunii Europene, prevederile
tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România este
parte, precum şi ale actelor normative interne.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris
asupra răspunderii în domeniul energiei nucleare, a Convenţiei
privind răspunderea civilă pentru daune nucleare de la Viena şi a
Protocolului comun referitor la aplicarea acestor convenţii de la
Paris, a fost adoptată Legea nr. 703/2001 privind răspunderea
civilă pentru daune nucleare124, modificată şi completată prin
Legea nr. 470/2004 privind modificarea şi completarea unor
prevederi în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare.
În art.1 se prevede că obiectul acestei legi îl constituie
reglementarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezul-
tate din activităţile de utilizare a energiei nucleare în scopuri
paşnice.
Răspunderea civilă pentru daune nucleare reglementată
prin legea nr.703/2001 are un regim juridic propriu, cu impor-
tante particularităţi, în doctrină afirmându-se că ne găsim în
prezenţa unei ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală.125
123
H.G. nr.1259/7.11.2002 privind aprobarea strategiei naţionale de
dezvoltare a domeniului nuclear în România şi a Planului de acţiune pentru
implementarea acestei strategii, publicată în M.Of. nr.851/26.11.2002.
124
Publicată în M.Of. nr.818/19.12.2001 şi intrată în vigoare la
19.12.2002.
125
Liviu Pop, Răspunderea civilă pentru daunele nucleare, în „Dreptul”
nr.7/2002, p. 56.
79
Caracterul special al acestei răspunderi se concretizează în
următoarele elemente:
1. Această răspundere se angajează numai pentru daunele

nucleare
Potrivit art.3 lit. d din Legea nr.703/2001, prin daună nucleară
se înţelege:
- orice deces sau orice rănire;
- orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
- orice pierdere economică rezultată dintr-o daună la care s-a
făcut referire la pct.1 şi 2, neinclusă în aceste prevederi, dar este
suferită de o persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în cea ce
priveşte o astfel de pierdere;
- costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător
deteriorat în urma producerii unui accident nuclear, dacă o astfel
de deteriorare este semnificativă, dacă astfel de măsuri sunt luate
sau urmează să fie luate şi dacă nu sunt incluse în pct.2;
- orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces
economic faţă de orice utilizare a mediului înconjurător, datorită
deteriorării semnificative a mediului şi dacă nu este inclusă în
pct.2;
- costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune
cauzate de astfel de măsuri;
- orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de
degradarea mediului înconjurător, dacă este admisă de legislaţia
privind răspunderea civilă a instanţei competente.
Pierderile sau daunele prevăzute de lege sunt calificate
daune nucleare în măsura în care pierderea sau dauna :
1. ia naştere ca rezultat al radiaţiei ionizante emise de orice
sursă de radiaţie care se află într-o instalaţie nucleară sau emise
de combustibilul nuclear, de produşii radioactivi sau de deşeu-
rile radioactive dintr-o instalaţie nucleară ori de materialul
nuclear provenit din, venind de la sau trimis spre o instalaţie
nucleară;
80
2. este rezultatul proprietăţilor radioactive ale unui astfel de
material sau al unei combinaţii de proprietăţi radioactive cu
proprietăţi toxice, explozive ori cu alte proprietăţi periculoase
ale unui astfel de material.
Tot daune nucleare sunt considerate şi costul măsurilor
preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de luarea şi
desfăşurarea unor astfel de măsuri.
2. Daunele nucleare trebuie să se dovedească, că au fost

cauzate de un accident nuclear
Accidentul nuclear este definit – art.3 lit. a din Legea
nr.703/2001 – ca fiind orice fapt sau succesiune de fapte având
aceeaşi origine, care cauzează o daună nucleară sau o amenin-
ţare gravă şi iminentă de producere a unei astfel de daune.
3. Operatorul unei instalaţii nucleare este ţinut să răspun-

dă exclusiv pentru orice daună nucleară, dacă s-a dovedit a fi
provocată de un accident nuclear survenit la instalaţia sa ori
implicând un material nuclear care provine din această instala-
ţie sau este trimis către ea.
Operator înseamnă titularul autorizaţiei emise potrivit dis-
poziţiilor Legii nr.111/1996, republicată.
În cazul unui accident survenit în timpul transportului de
materiale nucleare, prin excepţie, răspunderea pentru daunele
nucleare revine transportatorului, care este considerat operator,
în sensul legii.
4. Răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere

obiectivă
Potrivit art. 4 alin. 1 din lege, răspunderea pentru daunele
nucleare este de natură obiectivă, adică fără culpă, de plin drept.
Fundamentul acestei răspunderi este obligaţia de garanţie
pe care o are operatorul, care este titularul autorizaţiei pentru
desfăşurarea activităţii nucleare.
81
Operatorul este exonerat de răspundere dacă face dovada
că dauna nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict
armat, război civil, insurecţie sau ostilitate. Instanţa de judecată
competentă îl poate exonera pe operator de răspundere dacă
acesta dovedeşte că dauna nucleară a fost cauzată, în tot sau în
parte, de o culpă gravă ori de acţiunea sau inacţiunea săvârşită
cu intenţie de către victima accidentului nuclear.
5. Răspunderea faţă de victimă a mai multor operatori este

divizibilă în măsura în care este posibilă stabilirea cu certitu-
dine a părţii din daună care revine fiecăruia, iar dacă această
determinare nu este posibilă, răspunderea lor este solidară.
6. În cazul în care două daune, una nucleară, iar alta

nenucleară sunt cauzate de un accident nuclear sau de un acci-
dent nuclear împreună cu unul sau mai multe evenimente dife-
rite, dauna nenucleară este considerată, în măsura în care nu
poate fi separată cu certitudine de cea nucleară, ca fiind
nucleară, cauzată exclusiv de accidentul nuclear.
7. Sistemul de despăgubire
Legea nr.703/2001 limitează răspunderea operatorului
pentru fiecare accident nuclear la cel mult echivalentul în lei a
300 milioane D.S.T.126
De la această regulă instituită prin art. 8 alin. 1 din lege,
există următoarele excepţii:
1. Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare
poate aproba ca răspunderea operatorului să fie limitată pentru
fiecare accident nuclear la mai puţin de echivalentul în lei a 300
milioane D.S.T., dar nu mai puţin de echivalentul în lei a 150
milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa să fie acordată de stat
126
D.S.T. înseamnă „drepturi speciale de tragere”, care constituie
unitatea de contabilitate definită şi utilizată de Fondul Monetar Internaţional.
82
din fondurile publice în vederea acoperirii daunelor nucleare
produse;
2. Pentru o perioadă de 10 ani de la data intrării în vigoare
a legii – 19.12.2002 –, cu aprobarea autorităţii naţionale
competente, răspunderea operatorului poate fi limitată pentru
fiecare accident nuclear produs în această perioadă şi sub
echivalentul în lei a 150 milioane D.S.T., dar nu mai puţin de
echivalentul în lei a 75 milioane D.S.T., cu condiţia ca diferenţa
să fie alocată de stat din fondurile publice;
3. În cazul în care daunele nucleare se produc datorită
reactoarelor de cercetare, depozitelor de deşeuri radioactive şi de
combustibil nuclear ars, răspunderea operatorului va fi de mini-
mum echivalentul în lei a 30 milioane D.S.T. şi poate fi redusă,
în aceleaşi condiţii, până la echivalentul în lei a 10 milioane
D.S.T.;
4. Dacă accidentul nuclear se produce în timpul transpor-
tului de materiale nucleare, răspunderea operatorului sau trans-
portatorului, după caz, este limitată la echivalentul în lei a
5 milioane D.S.T. Dacă obiectul transportului este combustibilul
nuclear care a fost utilizat într-un reactor nuclear, răspunderea
operatorului este limitată la echivalentul în lei a 25 milioane
D.S.T.
În limita sumei plătite cu titlu de despăgubiri, operatorul
are un drept de regres numai în următoarele situaţii:
1. dacă dreptul a fost prevăzut în mod expres într-un
contract;
2. dacă accidentul nuclear rezultă dintr-o acţiune sau omi-
siune săvârşită cu intenţia de a cauza o daună nucleară, acţiunea
în regres se va intenta împotriva persoanei fizice care a săvârşit
fapta.
Pentru garantarea plafonului răspunderii, operatorul şi
transportatorul de materiale nucleare au obligaţia legală de a
încheia contract de asigurare sau să-şi asigure o garanţie finan-
ciară care să acopere răspunderea civilă pentru daune nucleare,
83
existenţa acestora fiind dovedită autorităţii naţionale competente
în vederea obţinerii autorizaţiei pentru desfăşurarea unei activi-
tăţi nucleare.
8. Acţiunea în despăgubiri este prescriptibilă

În conformitate cu prevederile art.12 din Legea nr.703/2001,
dreptul la despăgubire împotriva operatorului se prescrie dacă
acţiunea nu este intentată în termen de 30 de ani de la data
producerii accidentului nuclear, dacă dauna nucleară a constat în
deces sau rănire, respectiv în termen de 10 ani, de la data pro-
ducerii accidentului nuclear, în cazul celorlalte daune nucleare
expres prevăzute de lege.
În concluzie, răspunderea civilă pentru daunele nucleare
este guvernată de regulile specifice prevăzute în Legea
nr.703/2001 care se completează cu principiile de drept comun
în materia răspunderii civile delictuale, reglementată de Codul
civil, respectiv răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
în general.
84
7. EFECTELE OBLIGAŢIILOR.
EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
- EXECUTAREA ÎN NATURĂ -
Raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de

a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Debitorul este ţinut de această prestaţie, pozitivă sau negativă,
sub sancţiunea constrângerii sale de către organele de executare
ale statului127.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl
conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor
îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat.
Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a
obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei.
În cazul executării necorespunzătoare sau a neexecutării,
totale sau parţiale, creditorul are dreptul la despăgubiri.
Aceasta înseamnă că executarea obligaţiilor poate fi:
- executare directă, numită şi executare în natură;
- executare indirectă, numită şi executare prin echivalent.
Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul execu-
tării directe sau în natură.
7.1. Plata
7.1.1. Noţiune
Plata reprezintă efectul specific al raportului juridic obliga-
ţional.
127
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 325; Brînduşa
Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., p. 321.
85
Termenul de plată are două accepţiuni:
• mijloc de executare voluntară a unei obligaţii;
• act juridic.
În concluzie, plata poate fi definită ca fiind executarea vo-
luntară a unei obligaţii de către debitor, indiferent de obiectul ei
sau o convenţie între cel care face plata şi cel care primeşte plata.

Plata este reglementată în Cartea a III-a, Titlul III, Capi-
tolul VIII din Codul civil în care sunt prevăzute mijloacele
juridice de stingere a obligaţiilor, în art. 1092 –1121 Cod civil.
7.1.3. Condiţiile plăţii

7.1.3.1. Persoana care poate face plata
Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi făcută de
debitor şi de orice persoană interesată sau neinteresată.
Aceasta înseamnă că plata poate fi făcută de următoarele
persoane128:
• debitor, personal sau prin reprezentant;
• codebitorul solidar sau indivizibil, adică o persoană obli-
gată împreună cu debitorul;
• fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii
lor minori, respectiv persoane obligate pentru debitor;
• un terţ interesat să stingă obligaţia, cum ar fi, de exem-
plu, cumpărătorul unui bun ipotecat care plăteşte datoria vânză-
torului pentru a salva bunul de la urmărire;
• un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul
gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat.
128
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 327-328; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., p. 416-417.
86
De la principiul conform căruia plata poate fi făcută de
orice persoană, există următoarele excepţii129:
• în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu
poate fi făcută decât de debitorul acelei obligaţii;
• când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de
debitor;
• potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligaţiilor de a da,
având ca obiect constituirea sau transmiterea unui drept real
asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de proprietarul
bunului, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu
deplină, sub sancţiunea nulităţii plăţii.
7.1.3.2. Persoana căreia i se poate face plata
Referitor la persoana căreia i se poate face plata, art. 1096
Cod civil dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau
împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege ori de
instanţa de judecată să o primească.
Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu
capacitate de exerciţiu deplină, iar sancţiunea care intervine în
cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea relativă.
În consecinţă, plata poate fi primită de:
• creditor;
• succesorii creditorului;
• cesionarul creanţei;
• tutore;
• mandatar;
• terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata (de exemplu,
creditor popritor).
Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
1. când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei
(de exemplu, unui moştenitor aparent);
129
87
2. când plata făcută unei alte persoane a profitat credito-
rului ( de exemplu, s-a plătit unui creditor al creditorului);
3. când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără
drept de a o primi.
7.1.3.3. Obiectul plăţii
Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a
primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar dacă valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.
Din interpretarea art. 1100 Cod civil rezultă că debitorul
este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o
datorează.
Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei, de a
da un bun cert sau bunuri generice, respectiv de a face.
Astfel, dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a da un
bun cert, debitorul trebuie să remită acel bun în starea în care se
află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în care bunul a
pierit dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră, decât dacă a fost
pus în întârziere.
În ipoteza în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da
bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului, întot-
deauna, bunuri de o calitate mijlocie, dacă părţile nu au convenit
altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie,
conform principiului genera non pereunt.
În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute
întocmai faptul la care s-a obligat.
7.1.3.4. Principiul indivizibilităţii plăţii
Principiul indivizibilităţii plăţii este consacrat legislativ în
art. 1101 alin.1 Cod civil, care prevede că debitorul nu-l poate
sili pe creditor să primească o parte din datorie, chiar dacă
datoria este divizibilă.
Aceasta înseamnă că plata trebuie făcută în întregime,
adică este indivizibilă.
88
De la acest principiu există următoarele excepţii:
• creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru
o parte din datorie;
• în caz de deces al debitorului datoria se împarte între
moştenitorii acestuia;
• când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compen-
saţie până la concurenţa celei mai mici sume şi se plăteşte doar
diferenţa rămasă din datorie;
• instanţa de judecată acordă debitorului un termen de
graţie şi eşalonarea plăţii;
• când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului,
aceştia invocând beneficiul de diviziune vor plăti fiecare parte
ce li se cuvine.
7.1.3.5. Data plăţii
Plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa a
devenit exigibilă, adică a ajuns la scadenţă.
În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută
imediat după naşterea raportului obligaţional.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, debi-
torul trebuie să facă plata la expirarea termenului.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are
dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat.
7.1.3.6. Locul plăţii
Codul civil dispune în art. 1104 că plata trebuie să se facă
la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor.
Atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie
făcută, în principiu, la domiciliul debitorului. Aceasta înseamnă
că plata este cherabilă şi nu portabilă.
89
7.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii
Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea
plăţii sunt în sarcina debitorului, dar părţile pot conveni ca
aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau de ambele
părţi în mod egal.
7.1.3.8. Imputaţia plăţii
Problema imputaţiei plăţii apare în situaţia în care un debi-
tor are mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, iar debitorul
face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care
dintre acestea s-a stins.
Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când
creanţele sunt purtătoare de dobânzi sau sunt însoţite de garanţii,
deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes să
considere că prin plata făcută s-au stins datoriile care produc
dobândă sau cele însoţite de garanţii.
În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri:
imputaţie convenţională şi imputaţie legală.
Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţi-
lor sau numai prin voinţa uneia dintre ele.
Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata
este debitorul, cu respectarea următoarelor reguli:
• plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga
datorie; în caz contrar se încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;
• dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la
scadenţă, iar termenul a fost stipulat în favoarea creditorului,
imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;
• dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se
face asupra dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută
de creditor, care va preciza, în chitanţa liberatorie de obligaţie,
ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se
face de drept, în puterea legii, conform regulilor prevăzute în art.
1113 Cod civil, respectiv:
90
• în primul rând se consideră plătită datoria ajunsă la sca-
denţă;
• dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra
aceleia care este mai oneroasă pentru debitor;
• dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se
va considera plătită datoria cea mai veche;
• dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au
aceeaşi vechime, plata se impută proporţional asupra fiecăreia.
7.1.3.9. Dovada plăţii
În principiu, dovada plăţii se face de debitor, deoarece el
pretinde stingerea obligaţiei prin plată.
Dovada plăţii se face după regulile de drept comun referi-
toare la proba actelor juridice.
Pentru a simplifica sarcina probei plăţii, Codul civil a insti-
tuit două prezumţii de plată:
- art. 1138 alin 1 Cod civil prevede că atunci când credi-
torul a remis debitorului titlul constatator al creanţei sale, care
este un înscris sub semnătură privată, se prezumă că debitorul a
fost liberat prin plată sau remitere de datorie; această prezumţie
este absolută;
- art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune că atunci când credi-
torul remite debitorului titlul original al creanţei, care este un
înscris autentic sau o hotărâre judecătorească investită cu for-
mulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin plată sau
remitere de datorie; prezumţia este relativă.
7.1.4. Oferta reală urmată de consemnaţiune130

Oferta reală de plată este o procedură instituită în scopul de
a da posibilitatea liberării debitorului de bună-credinţă de obli-
130
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 831-833; Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional,
Bucureşti, 1997, p. 506-509; Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 241-246.
91
gaţia sa faţă de creditor, în situaţia în care creditorul refuză să
primească prestaţia.
Reglementarea ofertei reale urmată de consemnaţiune este
cuprinsă în art. 586-590 din Codul de procedură civilă, astfel
cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 59/2001 şi în art. 1114-1121 Cod civil, cu excepţia alin. 8 din
art. 1115 şi alin. 3 şi 4 din art. 1116.
Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, când creditorul unei sume
de bani refuză să primească plata, debitorul poate să-i facă ofertă
reală, iar dacă creditorul refuză primirea, să consemneze suma.
Procedura ofertei reale de plată cuprinde trei etape:
1) debitorul îl somează pe creditor prin intermediul execu-
torului judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului acestuia sau
a domiciliului ales, să se prezinte într-o anumită zi, la o anumită
oră, într-un loc stabilit pentru a i se preda obiectul sau suma
datorată;
2) consemnarea sumei de bani sau a lucrului la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni C.E.C., sau, după caz la o unitate
specializată, în situaţia în care creditorul nu se prezintă sau
refuză să primească lucrul sau obiectul oferit, iar recipisa se
depune la executorul judecătoresc;
3) debitorul se va adresa instanţei de judecată pentru vali-
darea consemnării, iar de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de validare a consemnării, debitorul va fi liberat de
datorie.
7.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor
În situaţia în care debitorul nu-şi execută de bunăvoie obli-

gaţia asumată, creditorul poate cere executarea silită, pentru
valorificarea dreptului său.
Executarea silită este tot o executare în natură şi constă în
obligarea debitorului să execute obiectul obligaţiei.
92
7.2.1. Executarea obligaţiei de a da
În funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a
da se face diferit:
a) dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în
natură este întotdeauna posibilă;
b) dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat,
debitorul are două obligaţii:
- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau
alt drept real asupra bunului, obligaţie care se execută întotdeauna
în natură, în temeiul legii;
- obligaţia de a preda bunul se poate executa silit numai în
măsura în care bunul se află la debitor, dacă nu se mai află la
acesta, executarea se va face prin echivalent;
c) dacă obiectul obligaţiei este un bun de gen, creditorul are
mai multe posibilităţi:
- să ceară executarea silită în natură;
- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala
debitorului, iar pe calea executării silite să recupereze preţul
acestora;
- să accepte executarea prin echivalent.
7.2.2. Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face

În legătură cu obligaţiile de a face, art. 1077 Cod civil dis-
pune că, în caz de neexecutare, creditorul poate fi autorizat de in-
stanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire, în contul debito-
rului.
În cazul obligaţiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede
posibilitatea creditorului de a cere instanţei de judecată obligarea
debitorului să distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea acestei
obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor să distrugă el însuşi, pe
cheltuiala debitorului.
93
7.2.3. Daunele cominatorii
În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligaţie de a face sau
de a nu face se schimbă în dezdăunări în caz de neexecutare din
partea debitorului.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care de-
bitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau
pentru altă unitate de timp: săptămână, lună – până la executarea
obligaţiei.131
Cuantumul sumei şi unitatea de timp pentru care se acordă
se stabilesc prin hotărâre judecătorească.
În jurisprudenţă, s-a reţinut faptul că „natura juridică a dau-
nelor cominatorii este aceea de mijloc de constrângere a debito-
rului obligaţiei de a face pentru a-şi executa în natură obligaţia.
Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui prejudi-
ciu, iar încasarea daunelor cominatorii de către creditor este doar
provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă
cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului sumele încasate
cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespun-
zătoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii
executării, daune-interese moratorii, în cazul în care debitorul şi-a
executat totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare valorii
prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune-interese compensa-
torii, în ipoteza în care debitorul nu şi-a executat în natură
obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.”132
131
132
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia civilă, decizia nr. 285/3.02.1997, în
Buletinul Jurisprudenţei….., p. 380-381.
94
8. EXECUTAREA INDIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR
– EXECUTAREA PRIN ECHIVALENT –
8.1. Noţiunea
Prin executarea indirectă a obligaţiilor, numită şi executarea

prin echivalent, se înţelege dreptul creditorului de a pretinde şi a
obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit,
ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.133
Aceasta înseamnă că atunci când nu mai este posibilă execu-
tarea în natură a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri
sau daune-interese care reprezintă echivalentul prejudiciului pe
care l-a suferit.
8.2. Categorii de despăgubiri
Despăgubirile sau daunele-interese sunt de două feluri:

a) despăgubiri compensatorii, care reprezintă echivalentul
prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau
parţială a obligaţiei;
b) despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul preju-
diciului suferit de creditor ca urmare a executării cu întârziere a
obligaţiei. Aceste despăgubiri se pot cumula cu executarea în
natură a obligaţiei, spre deosebire de despăgubirile compensatorii
care au rolul de a înlocui executarea în natură.134
133
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., p. 342; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., p. 433.
134
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 319; Ion M. Anghel,
Francisc Deak, Marin F.Popa, op. cit., p. 303; Eugeniu Safta-Romano,
Drept civil. Obligaţii, Ed. Neuron , Focşani, 1994, p. 266.
95
8.3. Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor
Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor, re-

zultă că aceasta are natura juridică a unei răspunderi civile care
poate fi, în raport de izvorul obligaţiei, contractuală sau delictuală.
În Codul civil este reglementată distinct răspunderea civilă
delictuală, iar răspunderea contractuală este tratată la efectele
obligaţiilor, împreună cu despăgubirile, astfel că în doctrină se
afirmă că despăgubirile reprezintă unul dintre aspectele posibile
ale executării obligaţiei contractuale prin echivalent atunci când
nu este posibilă executarea în natură.
8.4. Condiţiile răspunderii contractuale
Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia de-

bitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său
prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere
a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.135
Din analiza textelor Codului civil, rezultă că pentru existenţa
răspunderii contractuale trebuie să fie întrunite următoarele con-
diţii:
• fapta ilicită care constă în neexecutarea obligaţiilor con-
tractuale asumate de debitor;
• existenţa unui prejudiciu în patrimoniul creditorului;
• existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a de-
bitorului şi prejudiciul creditorului;
• vinovăţia debitorului.
135
Mihail Eliescu, op. cit., p. 7; Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi
răspunderea civilă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 235; Liviu Pop, op. cit.,
p. 336.
96
8.5. Condiţiile acordării de despăgubiri
8.5.1. Prejudiciul
Prejudiciul constă în consecinţele dăunătoare de natură pa-
trimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării de către debi-
tor a dreptului de creanţă aparţinând creditorului său contractual,
prin neexecutarea prestaţiei sau prestaţiilor la care s-a îndatorat.136
Condiţia existenţei prejudiciului rezultă din dispoziţiile art.
1082 Cod civil potrivit căruia debitorul datorează daune-interese
„de se cuvine”.
În măsura în care nu există prejudiciu, acţiunea creditorului
având ca obiect plata despăgubirilor urmează să fie respinsă ca
fiind lipsită de interes.
Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului, faptă care
constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obliga-
ţiei asumate.
Sarcina probei prejudiciului revine creditorului, cu excepţia
situaţiilor în care întinderea prejudiciului este stabilită de lege (de
exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca obiect sume de bani,
când legea fixează drept despăgubire dobânda legală).
8.5.2. Vinovăţia debitorului

Vinovăţia debitorului reprezintă latura subiectivă a faptei
debitorului, în sensul că neexecutarea sau executarea necorespun-
zătoare, executarea cu întârziere a obligaţiei îi este imputabilă.
În principiu, până la proba contrară, neexecutarea obligaţiei
este imputabilă debitorului.
Referitor la proba acestei condiţii, distingem următoarele
situaţii:
• în cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul va trebui să do-
vedească faptul săvârşit de debitor prin care s-a încălcat obligaţia;
136
97
• în cazul obligaţiilor de a da şi a face, creditorul trebuie să
dovedească existenţa creanţei, iar dacă face această dovadă ne-
executarea se prezumă, cât timp debitorul nu dovedeşte execu-
tarea.
Debitorul va fi exonerat de răspundere numai dacă va do-
vedi că neexecutarea obligaţiei se datorează cazului fortuit, forţei
majore sau vinovăţiei creditorului.
8.5.3. Punerea debitorului în întârziere

Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din
partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de
către debitor.137
Potrivit art. 1079 alin 1 Cod civil, dacă obligaţia constă în a
da sau a face, debitorul se va pune în întârziere printr-o notificare
care i se va face prin tribunalul domiciliului său.
Pentru a-şi produce efectele, punerea în întârziere trebuie să
îmbrace una din următoarele forme:
a) notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti;
b) cererea de chemare în judecată a debitorului.
Debitorul este pus de drept în întârziere în următoarele
cazuri138:
- în cazurile determinate de lege (punerea în întârziere legală
– art. 1079 pct. 1 Cod civil), de câte ori legea face să curgă de
drept dobânda, care ţine loc de daune-interese la obligaţiile ce au
ca obiect sume de bani;
- când părţile au convenit expres că debitorul este în
întârziere la împlinirea termenului (art. 1079 pct. 2 Cod civil –
punerea în întârziere convenţională);
- când obligaţia, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât
într-un termen determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără
să-şi execute obligaţia (art. 1079 pct. 3 şi art. 1081 Cod civil);
137
138
Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., p. 385-386.
98
- în cazul obligaţiilor continue, cum sunt obligaţiile de fur-
nizare a energiei electrice sau a apei;
- în cazul încălcării obligaţiilor de a nu face (art. 1072 Cod
civil).
Punerea în întârziere a debitorului produce următoarele efec-
te juridice:
1) de la data punerii în întârziere debitorul datorează
daune-interese moratorii;
2) din acest moment creditorul este îndreptăţit să pretindă
daune-interese compensatorii;
3) când obligaţia constă în a da un bun individual
determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul se strămută
asupra debitorului.
8.6. Evaluarea despăgubirilor

8.6.1. Evaluarea judiciară
Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de
judecată este reglementată de art. 1084-1086 Cod civil:
• la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în
vedere atât pierderea efectiv suferită cât şi câştigul pe care cre-
ditorul nu l-a putut realiza;
• în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai pre-
judiciul previzibil la momentul încheierii contractului;
• debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct,
care se află în legătură cauzală cu faptul care a determinat neexe-
cutarea contractului.
8.6.2. Evaluarea legală
Evaluarea legală există în cazul prejudiciului suferit de
creditor pentru neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă
de bani.
Astfel, conform art. 1088 Cod civil, „la obligaţiile care au de
obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu
99
pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în
materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste daune-
interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo
pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de
cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
Dobânzile legale139 pentru obligaţii băneşti sunt stabilite
prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 356/2002.
8.6.3. Evaluarea convenţională
Un alt mod de evaluare a daunelor-interese este evaluarea
făcută prin convenţia părţilor. Acest lucru se realizează prin inse-
rarea în contract a unei clauze numită clauză penală.
Clauza penală este definită ca fiind „acea convenţie acceso-
rie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârzie-
re sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său”.140
Clauza penală prezintă următoarele caractere juridice:
• este o convenţie accesorie;
• are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea
prejudiciului;
• este obligatorie între părţi, ca orice contract;
139
Gheorghe Chivu, Discuţii în legătură cu dobânda legală, în lumina
noilor reglementări, în „Dreptul” nr. 5/1999, p. 44-49; Alin Iuliana Ţuca,
Regimul juridic al dobânzilor în contractul de împrumut din perspectiva
noilor reglementări cuprinse în O.G. nr. 9/2000, în „Juridica” nr. 6/2000,
p. 28-31; Corneliu – Liviu Popescu, Stabilirea nivelului dobânzii legale în
lumina reglementărilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 365/2002, precum şi a Legii nr. 422/2002, în
„Dreptul” nr. 10/2002, p. 3-16.
140
Liviu Pop, op. cit., p. 348; Toma Mircea, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. Argument, Bucureşti, 2000, p. 347; Ion P.
Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 206; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., p. 357; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 455; Florin
Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., p. 388.
100
• este datorată numai atunci când sunt întrunite toate condi-
ţiile acordării de despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este menită să
stabilească anticipat cuantumul prejudiciului ce-l va suferi cre-
ditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ca
printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă exe-
cutarea s-a făcut sau nu în condiţiile stipulate prin contract.
Aceasta înseamnă că instanţa nu poate pretinde creditorului obli-
gaţiei, care se prevalează de clauza penală, să facă dovada preju-
diciului suferit.141
În practică, instanţele au reţinută că „penalităţile stipulate de
părţi în contractul de împrumut au caracterul unei clauze penale,
stabilită pentru întârzierea executării obligaţiei de restituire a
sumei împrumutate.
Această clauză este interzisă în contractele de împrumut,
deoarece daunele-interese pentru executarea cu întârziere sunt
egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa folosinţei
banilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1088 Cod civil.”142
141
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, Decizia nr. 625/14.03.1984, în
Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…, p. 82.
142
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă
nr. 3154/1999, în Culegere….., p. 43.
101
9. DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA
PATRIMONIULUI DEBITORULUI
9.1. Consideraţii generale
Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul

său patrimoniu. Potrivit art. 1718 Cod civil, care instituie dreptul
de gaj general al creditorilor chirografari, „oricine este obligat
personal este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile
sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”
Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra patri-
moniului debitorului:
• să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
• să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
• să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie;
• să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană.
9.2. Măsurile conservatorii
În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari,

pentru a evita insolvabilitatea debitorului, au la îndemână mijloa-
ce juridice destinate să asigure conservarea patrimoniului debito-
rului, care se numesc măsuri conservatorii sau acte conservatorii:
a) cererea de a pune sechestru pe anumite bunuri ale debi-
torului, pentru a evita deteriorarea sau ascunderea de către debi-
tor;
b) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobi-
liare;
c) dreptul de a interveni în procesele debitorului, cu privire
la bunuri din patrimoniu sau de partaj, pentru ca acestea să nu fie
făcute cu viclenie pentru vătămarea drepturilor creditorului;
d) dreptul de a formula acţiunea în declararea simulaţiei.
102
9.3. Acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie –
9.3.1. Definiţie
Potrivit art. 974 Cod civil, creditorii pot exercita toate
drepturile şi toate acţiunile debitorului lor, afară de acelea care ei
sunt exclusiv personale.
Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o
exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului
său.143
Într-o altă formulare, acţiunea oblică a fost definită ca fiind
acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiu-
nile debitorului său atunci când acesta refuză sau neglijează să şi
le exercite.144
Acţiunea oblică se mai numeşte şi indirectă sau subrogatorie
deoarece este exercitată de creditor în numele debitorului, dar va
duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor.145

În principiu, creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice
toate drepturile şi acţiunile ce fac parte din patrimoniul debito-
rului, cu următoarele excepţii:146
• creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a în-
cheia acte de administrare şi nici nu are dreptul să încheie acte de
dispoziţie;
• creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patri-
moniale care au un caracter exclusiv şi strict personal, care
143
144
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 344.
145
Eugeniu Safta-Romano, Examen teoretic şi practic refertor la
acţiunea oblică şi acţiunea pauliană, în „Revista Română de Drept”
nr. 9-12/1989, p. 97.
146
Liviu Pop, op. cit., p. 412-413; Constantin Stătescu, Corneliu
Bîrsan, op. cit., p. 364-365; Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 475.
103
implică o apreciere din partea titularului lor, cum ar fi, de
exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
• creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale ince-
sibile, cum ar fi, de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
În practică, instanţele au reţinut că acţiunea de partaj poate fi
intentată pe calea acţiunii oblice, cu motivarea că „acţiunea de
ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a debitorului,
deoarece prin drepturi cu caracter exclusiv personal se înţeleg
acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din
partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea
de partaj care aparţine deopotrivă tuturor coindivizarilor, fără ca
nici unul dintre ei să nu se poată opune unei asemenea acţiuni”147.
9.3.3. Condiţiile intentării

Pentru intentarea acţiunii oblice se cer întrunite următoarele
condiţii:
• debitorul să fie inactiv;
• creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a
intenta acţiunea (de exemplu, debitorul este insolvabil);
• creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.
9.3.4. Efectele acţiunii oblice

Creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele
debitorului, ceea ce produce următoarele efecte:
• pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată va putea
să opună acestuia toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut
opune şi debitorului;
• în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista
dreptul care era ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul
debitorului.
147
Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1405/30.06.1983, în
Culegere de decizii ale T.S. pe anul 1983, p. 39.
104
9.4. Acţiunea revocatorie – pauliană –
9.4.1. Definiţie şi natură juridică

Acţiunea revocatorie sau pauliană este acţiunea civilă prin
care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda
drepturilor sale de către debitor.148
Acţiunea revocatorie se mai numeşte şi acţiune pauliană,
deoarece originea sa se află în dreptul roman, creatorul său fiind
pretorul Paulus. În dreptul roman, acţiunea pauliană avea un
caracter colectiv, fiind exercitată în numele tuturor creditorilor de
către un curator bonorum.
Sub aspectul naturii juridice, acţiunea pauliană este o acţiu-
ne în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda credito-
rului său.

În principiu, domeniul de aplicare al acţiunii pauliene este
acelaşi cu al acţiunii oblice.
9.4.3. Condiţiile intentării

Exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face
dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
• existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a
cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, constând în micşo-
rarea gajului general, de natură să determine sau să mărească
insolvabilitatea debitorului;
• creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoa-
rece dacă este ulterioară, acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici
fraudulos pentru creditor;
148
Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. I,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 60.
105
• creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul
actelor cu titlu oneros, terţul să fi participat în complicitate cu
debitorul la fraudarea creditorului.
În practica judiciară s-a reţinut că „ pentru admiterea acţiunii
pauliene, creditorul trebuie să facă dovada unei creanţe certe,
lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl atacă, precum şi a
prejudiciului şi conivenţei frauduloase dintre debitor şi terţul
achizitor, care constă în faptul că acesta din urmă a cunoscut
existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai
pentru a zădărnici încasarea ei. Prin urmare, creditorul nu va
putea să ceară anularea unui act de vânzare-cumpărare încheiat
anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui
terţ.”149
Prejudicierea creditorului se apreciază avându-se în vedere
faptul dacă prin actul respectiv s-a micşorat patrimoniul debito-
rului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea aces-
teia.150
9.4.4. Efectele acţiunii revocatorii

În cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit frau-
dulos, va fi inopozabil creditorului, care, astfel, va putea urmări
bunul.
Terţul dobânditor al bunului poate să păstreze bunul oferind
o sumă de bani creditorului pentru satisfacerea creanţei sale.
Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de
creditorul care a intentat o astfel de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi
creditori ai debitorului.
149
Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 891/14.04.1984, în Ioan
Mihuţă, Repertoriu de practică, p. 82.
150
Culegere de decizii ale T.S pe anul 1983, p. 42.
106
10. MODURILE DE TRANSMITERE
A OBLIGAŢIILOR
10.1. Cesiunea de creanţă
10.1.1. Definiţie şi reglementare

Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor
transmite o creanţă a sa unei alte persoane.151
Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie înche-
iată între cedent (cel care transmite creanţa) şi cesionar (cel care
dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul său pe al
doilea, acesta devenind noul creditor al debitorului (numit debitor
cedat).
Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1391 – 1398 şi
art. 1402 – 1404 Cod civil, în materia vânzării, dar creanţele pot fi
cesionate şi prin contract de schimb sau contract de donaţie.
10.1.2. Condiţiile cesiunii de creanţă

Cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
• toate condiţiile de validitate ale unui contract referitoare la
consimţământ, obiect, capacitate şi cauză;
• contractul de cesiune este un contract consensual, cu
excepţia cazului când reprezintă o donaţie şi trebuie să se încheie
în formă autentică;
• pentru încheierea sa valabilă nu se cere consimţământul
debitorului;
• în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei
cesiuni, cu excepţia creanţelor incesibile (de exemplu, pensia de
întreţinere);
151
107
• pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea trebuie să fie
notificată debitorului sau să fie acceptată de debitor printr-un act
în formă autentică.
10.1.3. Efectele cesiunii de creanţă

10.1.3.1. Efectele cesiunii de creanţă între părţi
Ca efect al cesiunii de creanţă între părţi, creanţa trece în
patrimoniul cesionarului, care, prin transfer, devine creditor în
locul cedentului.
Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu oneros,
indiferent de preţul pe care l-a plătit, cesionarul devine creditor
pentru valoarea nominală a creanţei.
Aceeaşi va fi soluţia şi în cazul în care cesiunea de creanţă
s-a produs printr-un contract cu titlu gratuit.
10.1.3.2. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi
În materia cesiunii de creanţă sunt terţi:
- debitorul cedat;
- cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe;
- creditorii cedentului.
Faţă de terţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai
de la data notificării sau a acceptării cesiunii de către debitor.
În consecinţă, până la momentul notificării sau acceptării,
debitorul cedat poate plăti în mod valabil cedentului.
În situaţia în care există mai mulţi cesionari, acela care îl
notifică primul pe debitorul cedat, sau obţine din partea acestuia
acceptarea cesiunii printr-un înscris autentic, va deveni terţ faţă de
ceilalţi cesionari.
Prin cesiunea de creanţă, creditorii cedentului pierd un ele-
ment al gajului general pe care îl au asupra patrimoniului aces-
tuia, mai ales atunci când cesiunea este cu titlu gratuit.
108
10.2. Subrogaţia în drepturile creditorului
prin plata creanţei
10.2.1. Definiţie
Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care
constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţio-
nal cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine cre-
ditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditoru-
lui plătit.152
10.2.2. Reglementare legală

Codul civil a prevăzut în art. 1106 – 1109 posibilitatea ca o
plată să se facă şi prin subrogare (înlocuire), caz în care toate drep-
turile creditorului vor trece asupra celui care plăteşte (solvens),
care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi debitor.153
10.2.3. Felurile subrogaţiei

În funcţie de izvorul său, subrogaţia poate fi:
• subrogaţie legală;
• subrogaţie convenţională, care poate fi de două feluri:
- subrogaţie convenţională consimţită de creditor;
- subrogaţie convenţională consimţită de debitor.
10.2.3.1. Subrogaţia legală
Subrogaţia legală operează prin efectul legii, fără a fi nece-
sar acordul de voinţă al părţilor, în acele situaţii prevăzute de
Codul civil şi în materie de asigurare.
152
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
153
109
Potrivit art. 1108 Cod civil, subrogaţia legală există în
următoarele cazuri:154
- în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi
debitor, plăteşte altui creditor ce are preferinţă. De exemplu, un
creditor chirografar plăteşte unui creditor ipotecar şi se subrogă în
drepturile acestuia;
- în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte
creditorul ipotecar, cu intenţia de a evita urmărirea silită a
bunului;
- în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la
plata datoriei, are interes să o plătească. Sunt obligaţi împreună cu
altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor indivizibile şi
fidejusorii între ei.
- în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub
beneficiu de inventar şi plăteşte din patrimoniul său un creditor al
moştenirii.
Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 privind asi-
gurările şi reasigurările în România, la asigurările de bunuri şi de
răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspun-
zători de producerea pagubei, în limitele indemnizaţiei plătite.155
10.2.3.2. Subrogaţia convenţională
a) Subrogaţia consimţită de creditor
Subrogaţia consimţită de creditor se realizează prin acordul
de voinţă realizat, în mod expres, între creditor şi terţul care
plăteşte datoria debitorului.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107
pct. 1 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• pentru a opera nu se cere consimţământul debitorului, ci
doar al creditorului iniţial;
154
155
110
• trebuie să se producă concomitent cu plata;
• trebuie să fie expresă;
• chitanţa să aibă dată certă.
b) Subrogaţia consimţită de debitor
Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul
de voinţă intervenit între debitor şi un terţ, de la care debitorul se
împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând terţul împrumu-
tător în drepturile creditorului iniţial.
Această formă de subrogaţie este reglementată de art. 1107
pct. 2 Cod civil şi prezintă următoarele trăsături caracteristice:
• este un act juridic solemn, ceea ce înseamnă că atât
contractul de împrumut, cât şi chitanţa de plată a datoriei trebuie
să se încheie în formă autentică;
• în actul de împrumut trebuie să se menţioneze expres
suma care se împrumută pentru plata datoriei;
• în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că aceasta s-a
plătit cu suma împrumutată;
• această subrogaţie nu presupune consimţământul credito-
rului;
• dacă creditorul refuză plata, debitorul are la îndemână
oferta reală urmată de consemnaţiune.
10.2.4. Efectele subrogaţiei

Indiferent de izvorul său, efectul principal al subrogaţiei este
acela că subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit,
precum şi garanţiile creanţei şi poate să exercite toate drepturile şi
acţiunile împotriva debitorului.
Împotriva debitorului terţul poate să intenteze şi acţiuni
proprii în temeiul contractului de mandat, gestiunii de afaceri sau
îmbogăţirii fără justă cauză.
Subrogaţia operează numai în măsura plăţii efectuate, iar în
caz de plată parţială va opera proporţional cu suma plătită.
111
11. MODURILE DE TRANSFORMARE A
OBLIGAŢIILOR
11.1. Novaţia
11.1.1. Definiţie
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic
obligaţional sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie
nouă.
11.1.2. Felurile novaţiei

11.1.2.1. Novaţia obiectivă
Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce
între creditorul şi debitorul iniţial, prin schimbarea în raportul
juridic obligaţional a obiectului sau cauzei obligaţiei vechi.
Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când
părţile convin ca obiectul obligaţiei să-l reprezinte nu o sumă de
bani, ci o altă prestaţie.
Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobân-
ditorul unui bun, debitor al preţului, convine cu înstrăinătorul să
păstreze preţul cu titlu de împrumut.
11.1.2.2. Novaţia subiectivă
Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se reali-
zează prin schimbarea creditorului sau debitorului obligaţiei
iniţiale.
Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea
creditorului iniţial cu un nou creditor, ceea ce prepune că debito-
rul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă de noul
creditor.
112
Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un
terţ se obligă faţă de creditor să plătească datoria, fără a se cere
acordul debitorului iniţial.
11.1.3. Condiţiile novaţiei

Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate
ale contractelor, precum şi următoarele condiţii speciale:
1. intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
2. să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin
novaţie;
3. prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă valabilă,
care să înlocuiască obligaţia veche;
4. obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea
obligaţie, cum ar fi părţile, obiectul sau cauza.
Referitor la condiţiile novaţiei, în practica judiciară s-a
reţinut faptul că „potrivit art. 1130 Cod civil, novaţia nu se
prezumă, voinţa de a o face trebuie să rezulte evident din act, iar
novaţiei îi sunt necesare îndeplinirea unor condiţii prevăzute de
lege pentru încheierea contractelor.”156
11.1.4. Efectele novaţiei

Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:
• stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;
• dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual
fiind rezultatul voinţei părţilor.
156
Ioan Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară…, p. 81; Curtea de Apel Cluj,
Secţia civilă, decizia nr. 1136/11.06.1999, în Buletinul Jurisprudenţei,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 127-129.
113
11.2. Delegaţia
11.2.1. Definiţie
Delegaţia este actul juridic prin care un debitor, numit dele-
gant, aduce creditorului său, numit delegatar, consimţământul
unei alte persoane, numită delegat, care se obligă alături sau în
locul delegantului.157
Delegaţia a mai fost definită şi ca fiind o convenţie prin care
un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea
debitor, alături de el sau în locul lui.158
11.2.2. Felurile delegaţiei

Delegaţia este de două feluri:
1. delegaţie perfectă – atunci când delegatarul îl acceptă pe
delegat ca debitor şi-l liberează pe delegant; această formă de
delegaţie se confundă cu novaţia prin schimbare de debitor;
2. delegaţie imperfectă – atunci când delegatarul nu con-
simte la liberarea delegantului, având doi debitori, delegantul şi
delegatul.
11.2.3. Efectele delegaţiei

Efectele delegaţiei sunt diferite, după cum ne vom afla în
prezenţa delegaţiei perfecte sau imperfecte, astfel:
- în cazul delegaţiei perfecte, stinge obligaţia veche şi o
înlocuieşte cu o obligaţie nouă, ceea ce înseamnă că delegantul va
fi liberat faţă de creditor, faţă de care rămâne obligat delegatul;
- în cazul delegaţiei imperfecte, se adaugă un nou raport
obligaţional celui preexistent, astfel că delegantul nu este liberat
faţă de delegatar, iar acesta va mai avea un debitor, pe delegat.
157
158
114
12. MODURILE DE STINGERE
A OBLIGAŢIILOR
Potrivit art. 1091 Cod civil, obligaţiile se sting prin plată,

novaţie, remitere voluntară, compensaţie, confuziune, pierirea lu-
crului, prin anulare sau resciziune, prin efectul realizării condiţiei
rezolutorii şi prin prescripţie.
Analizând textul menţionat, în doctrină159 au fost formulate
următoarele critici:
• novaţia este un mod de transformare a obligaţiilor;
• prescripţia extinctivă duce la stingerea dreptului la acţiune
în sens material;
• nulitatea şi rezoluţiunea desfiinţează chiar raportul juridic
obligaţional.
Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în funcţie de
mai multe criterii:
1. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului obliga-
ţional:
a) moduri voluntare de stingere a obligaţiilor care presupun
manifestarea de voinţă a părţilor: remiterea de datorie şi compen-
saţia convenţională;
b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu implică manifes-
tarea de voinţă a părţilor: imposibilitatea fortuită de executare şi
confuziunea.
2. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea
creanţei creditorului:
159
Liviu Pop, op. cit., p. 473-474; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan,
op. cit., p. 393.
115
a) moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea
creanţei creditorului: compensaţia, confuziunea, darea în plată;
b) moduri de stingere a obligaţiilor care nu duc la reali-
zarea creanţei creditorului: remiterea de datorie, imposibilitatea
fortuită de executare.
12.1. Compensaţia

Compensaţia este acel mod de stingere specific obligaţiilor
reciproce, în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp,
creditor şi debitor una faţă de cealaltă, prin care obligaţiile se
sting până la concurenţa celei mai mici.160
Reglementarea generală a compensaţiei este dată de dispo-
ziţiile art. 1143 – 1153 Cod civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 1147 Cod civil, compensaţia este un
mod de stingere a oricăror obligaţii contractuale sau extracontrac-
tuale, cu următoarele excepţii:
- când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept
de la proprietar, celui care i-a fost luat bunul, chiar dacă este
debitorul persoanei care şi-a însuşit bunul, nu i se poate opune
compensaţia, întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate;
- când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a
unor bunuri fungibile care au fost date în depozit şi au fost
consumate de depozitar, depozitarul trebuie să restituie bunul
primit în depozit;
- când creanţa este insesizabilă; cum este, de exemplu cazul
pensiei de întreţinere.
160
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 405-406; Liviu Pop,
op. cit., p. 488; Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., p. 395.
116
12.1.3. Felurile compensaţiei
În funcţie de izvorul său, compensaţia poate fi de trei feluri:
legală, convenţională şi judecătorească.
12.1.3.1. Compensaţia legală

Compensaţia legală este acea formă de compensaţie care
operează în temeiul legii, fără a fi nevoie de acordul părţilor sau
de o hotărâre judecătorească.
Codul civil, în art. 1144 prevede că această formă de com-
pensaţie operează „chiar şi când debitorii n-ar şti nimic despre
aceasta.”
Pentru existenţa compensaţiei legale se cer îndeplinite urmă-
toarele condiţii161:
• obligaţiile să fie reciproce, adică să existe între aceleaşi
persoane, fiecare având atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de
creditor;
• creanţele să aibă ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani
sau bunuri fungibile, conform art. 1145 Cod civil, întrucât
compensaţia legală nu este posibilă atunci când obiectul obligaţiei
reciproce constă în bunuri certe sau bunuri de gen de specie
diferită;
• creanţele să fie certe, lichide şi exigibile, adică neîn-
doielnice, determinate în întinderea lor şi să fi ajuns la scadenţă.
12.1.3.2. Compensaţia convenţională
Compensaţia convenţională este acea formă de compensaţie
care operează prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite
condiţiile compensaţiei legale.
161
Liviu Pop, op. cit., p. 489-490; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan,
op. cit., p. 388-389.
117
12.1.3.3. Compensaţia judecătorească
Compensaţia judecătorească este acea formă a compensaţiei
care operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată de
instanţa de judecată la cererea unuia dintre creditorii reciproci,
hotărâre prin care se dispune stingerea datoriilor până la concu-
renţa celei mai mici.
12.1.4. Efectele compensaţiei

Compensaţia stinge creanţele reciproce, precum şi garanţiile
şi accesoriile acestora.
Dacă între părţile compensaţiei există două sau mai multe
datorii reciproce şi compensabile, în cauză sunt incidente regulile
aplicabile în materie de imputaţie a plăţii.
În cazul compensaţiei judecătoreşti efectele se vor produce
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care
s-a dispus compensarea.
12.2. Confuziunea
12.2.1. Definiţie
Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor care
constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de creditor şi de
debitor al aceleiaşi obligaţii.162

Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contrac-
tuală sau extracontractuală, existând între persoane fizice sau
persoane juridice.
În raporturile dintre persoanele fizice, confuziunea apare în
materia succesiunii, atunci când succesiunea este acceptată pur şi
simplu.
162
118
În raporturile dintre persoanele juridice, confuziunea ope-
rează în cazul în care două persoane juridice între care există un
raport obligaţional se reorganizează prin comasare sau divizare.
12.2.3. Efectele confuziunii

Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile
sale.
În cazul obligaţiei solidare, dacă confuziunea se produce
între creditor şi unul dintre codebitorii solidari, creanţa nu se
stinge decât pentru partea codebitorului solidar, fără a putea să
profite şi celorlalţi codebitori.
12.3. Darea în plată
12.3.1. Definiţie
Darea în plată este definită ca fiind acel mod de stingere a
obligaţiilor care constă în acceptarea de către creditor, la propune-
rea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei la care s-a
obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Potrivit art. 1100 Cod civil, pentru a opera acest mod de
stingere a obligaţiilor este necesar consimţământul creditorului.
Darea în plată se aseamănă cu novaţia prin schimbare de
obiect, dar se şi deosebeşte de aceasta deoarece darea în plată are
loc odată cu plata şi îl liberează pe debitor de executarea obli-
gaţiei.
12.3.2. Efectele dării în plată

Principalul efect al dării în plată constă în stingerea obligaţiei
ca şi plata. Condiţia care se cere este ca cel ce dă în plată să fie
proprietarul lucrului prestat în locul celui ce trebuia prestat, pentru
că altfel nu se va mai produce efectul dării în plată.163
163
119
12.4. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a credi-
torului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debito-
rului său.164
Într-o altă formulare, remiterea de datorie este un mod vo-
luntar de stingere a obligaţiei care constă în renunţarea credito-
rului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.165
Remiterea de datorie este reglementată în art. 1138 – 1142
Cod civil.
12.4.2. Condiţiile remiterii de datorie

Remiterea de datorie este o convenţie care, pentru a fi vala-
bilă, presupune manifestarea de voinţă a ambelor părţi, care poate
avea loc şi printr-un testament, caz în care constituie un legat de
liberaţiune.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act între vii, ea
constituie o donaţie indirectă şi este supusă tuturor regulilor
acesteia, cu excepţia formei autentice, în sensul că nu trebuie să
îmbrace forma autentică.
12.4.3. Proba remiterii de datorie

În legătură cu proba remiterii de datorie, în cauză sunt
aplicabile regulile de drept comun în materie de probă a actelor
juridice, iar prin art. 1138 Cod civil au fost instituite prezumţii de
liberare a debitorului:
• în cazul în care creditorul înmânează debitorului originalul
titlului constatator al creanţei, care este un înscris sub semnătură
privată, operează o prezumţie absolută de liberare a debitorului;
164
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsa, op. cit., p. 4001; Ion Dogaru,
Pompil Drăghici, op. cit., p. 509; Florin Ciutacu, Cristian Jora, op. cit., p. 435.
165
120
• în situaţia în care creditorul remite debitorului originalul
titlului constatator al creanţei sale, care este un înscris autentic sau
copia legalizată a unei hotărâri judecătoreşti, investită cu formulă
executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
12.4.4. Efectele remiterii de datorie

În cazul remiterii de datorie, obligaţia se stinge, împreună cu
toate accesoriile sale, ca şi cum ar fi fost executată.
12.5. Imposibilitatea fortuită de executare

Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de către de-
bitor este un mod de stingere a obligaţiei care operează datorită
faptului că debitorul este în imposibilitate absolută de executare a
prestaţiei pe care o datorează, din cauză de forţă majoră.
Acest mod de stingere a obligaţiei este reglementat în art.
1156 Cod civil.

Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de stingere
a obligaţiilor propriu obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de
predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor
de a face care implică un fapt personal al debitorului.
Prin acest mod nu se sting obligaţiile de a da sau de a preda
bunuri generice, conform regulii genera non pereunt.
De la această regulă există următoarele excepţii166:
• obligaţia nu se stinge dacă în momentul pierii lucrului, din
cauză de forţă majoră, debitorul era pus în întârziere, cu excepţia
cazului în care debitorul va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la
creditor, în cazul în care i l-ar fi transmis sau predat;
166
121
• obligaţia de a restitui un bun sustras ori luat pe nedrept, nu
se stinge dacă bunul a pierit din cauză de forţă majoră, debitorul
urmând să execute obligaţia prin echivalent.
12.5.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare

Imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia împre-
ună cu garanţiile şi accesoriile sale, cu excepţia acelor cazuri în
care debitorul şi-a asumat expres răspunderea şi pentru unele
cazuri de forţă majoră.
122
13. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
Caracterul complex al obligaţiei poate să rezulte din:

1. afectarea de modalităţi:
2. pluralitatea de obiecte;
3. pluralitatea de subiecte.
În raport de aceste considerente există :

1. obligaţii afectate de termen sau condiţie;
2. obligaţii alternative şi facultative;
3. obligaţii divizibile, solidare şi indivizibile.
13.1. Obligaţiile afectate de modalităţi167
13.1.1. Termenul
13.1.1.1. Definiţie
Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare până
la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului
drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor corelative.168
13.1.1.2. Clasificare
În funcţie de efectul său:
167
Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Volumul I. Regimul
juridic general, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 123-162.
168
Gabriel Boroi, op. cit., p. 189; Gh. Beleiu, Drept civil român,
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic,
123
1. termen suspensiv, adică acel termen care amână exer-
ciţiul dreptului subiectiv şi al obligaţiei corelative până la împlini-
rea lui. De exemplu, termenul la care trebuie restituită suma
împrumutată.
2. termen extinctiv, adică acel termen care amână stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative,
până la împlinirea lui. De exemplu, data morţii credirentierului
într-un contract de rentă viageră.
În funcţie de beneficiarul termenului:
1. termen în favoarea debitorului, care reprezintă regula;
2. termen în favoarea creditorului; de exemplu, în materia
contractului de depozit, termenul este stipulat în favoarea depo-
nentului;
3. termen în favoarea ambelor părţi, cum sunt, de exemplu
termenele stabilite într-un contract sinalagmatic.
În funcţie de izvorul său:
1. termen legal, cum sunt de exemplu termenele stabilite
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, privind
prelungirea duratei unor contracte de închiriere;
2. termen judiciar, este termenul acordat de instanţa de
judecată debitorului, conform art. 1583 Cod civil; numit şi termen
de graţie;
3. termen convenţional, respectiv termenul stabilit prin con-
venţia părţilor.
În funcţie de criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii
sale:
1. termen cert – termen a cărui împlinire este cunoscută din
momentul naşterii raportului juridic obligaţional;
2. teremen incert, a cărui împlinire este sigură dar nu se
cunoaşte momentul când se va produce acest lucru.
13.1.1.3. Efectele termenului
În legătură cu efectele termenului prezintă interes distincţia
dintre termenul suspensiv şi termenul extinctiv.
124
Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei, ci nu-
mai exigibilitatea acesteia, cu următoarele consecinţe:
• dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen, el
face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul ter-
menului;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul poate lua
măsuri conservatorii cu privire la patrimoniul debitorului său;
• până la scadenţă (împlinirea termenului) nu curge terme-
nul de prescripţie;
• până la împlinirea termenului, creditorul nu poate opune
debitorului compensaţia;
• înainte de împlinirea termenului, creditorul nu poate
intenta acţiunea oblică sau acţiunea pauliană;
• de la data împlinirii termenului suspensiv începe să curgă
prescripţia dreptului la acţiune.
Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv
civil şi a obligaţiei corelative. Astfel, la împlinirea termenului
încetează efectele raportului juridic obligaţional.
13.1.1.4. Termenul de graţie
Potrivit art. 1582 Cod civil „nefiind de fapt teremenul
restituţiunii, judecătorul poate să dea împrumutatului un termen
potrivit împrejurărilor”, iar art. 1583 Cod civil, prevede că „dacă
însă s-a stipulat numai ca împrumutatul să plătească când va
putea sau când va avea mezii (mijloace), judecătorul va prescrie
un termen de plată după împrejurări.”
Un asemenea termen se numeşte termen de graţie şi este
acordat de instanţa de judecată atunci când obligaţia scadentă nu a
fost executată de debitor.
Caracteristica acestui termen o constituie faptul că se acordă
de instanţa de judecată numai în favoarea debitorului, fără a se
cere şi consimţământul creditorului, cu excepţia cazului în care
părţile au stipulat un pact comisoriu de gradul IV.
Termenul de graţie împiedică executarea silită, dar nu îm-
piedică compensaţia.
125
13.1.1.5. Renunţarea la termen
Partea în folosul căreia a fost prevăzut poate renunţa la
beneficiul termenului, iar când termenul a fost prevăzut în favoa-
rea ambelor părţi, ele pot renunţa, prin acordul lor, la beneficiul
acestuia.
Dacă se renunţă la beneficiul termenului, obligaţia nu va
mai fi o obligaţie afectată de modalităţi, ci va deveni o obligaţie
pură şi simplă.
13.1.1.6. Decăderea din beneficiul termenului
Potrivit art. 1025 Cod civil, decăderea din beneficiul terme-
nului apare în următoarele cazuri:
• debitorul ajunge în starea de insolvabilitate, indiferent
dacă are sau nu o vină în producerea ei;
• debitorul micşorează garanţiile pe care le-a adus credito-
rului, iar această micşorare îi este imputabilă.
Decăderea din beneficiul termenului are natura juridică a
unei sancţiuni care produce aceleaşi efecte ca şi renunţarea la
termen.
13.1.2. Condiţia
13.1.2.1. Definiţie
Ca modalitate a actului juridic, condiţia este un eveniment
viitor şi sigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau
desfiinţarea) actului juridic civil.169
13.1.2.2. Clasificare
În funcţie de efectele pe care le produce:
1. condiţie suspensivă – de a cărei îndeplinire depinde
naşterea raportului juridic obligaţional; de exemplu: „ îţi donez
casa mea, dacă voi fi transferat la Timişoara”;
169
Gh. Beleiu, op. cit., p. 185; Gabriel Boroi, op. cit., p. 192.
126
2. condiţie rezolutorie – a cărei îndeplinire desfiinţează
retroactiv raportul juridic obligaţional; de exemplu: „îţi vând
autoturismul, cu condiţia că, dacă voi fi transferat la Timişoara,
vânzarea se va desfiinţa”;
După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea
evenimentului:
1. condiţie cazuală170 – când realizarea evenimentului
depinde de hazard; potrivit art. 1005 Cod civil, când nu este nici
în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului. De exemplu,
art. 825 alin. 1 Cod civil, dispune că donatorul poate stipula
întoarcerea bunurilor dăruite atât în cazul când donatarul ar muri
înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi ar
muri înaintea sa.
2. condiţie mixtă – când realizarea evenimentului depinde
de voinţa uneia din părţi, cât şi de voinţa unei alte persoane
determinate (art. 1007 Cod civil); de exemplu: „îţi vând autotu-
rismul meu, dacă părinţii îmi vor dărui un alt autoturism de ziua
mea”;
3. condiţie potestativă – când realizarea evenimentului
depinde de voinţa unei din părţi.
Condiţia potestativă este de mai multe feluri:
1. condiţie pur potestativă – a cărei realizare depinde
exclusiv de voinţa unei dintre părţi; obligaţia asumată sub
condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă este nulă
(art. 1010 Cod civil) deoarece o asemenea condiţie echivalează cu
lipsa intenţiei de a se obliga; de exemplu: „îţi vând casa proprieta-
tea mea, dacă vreau”;
2. condiţie potestativă simplă – acea condiţie a cărei realizare
depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un fapt exterior
sau voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu: „ îţi vând
autoturismul dacă mă voi muta la Timişoara”;
170
De la casus - întâmplare
127
După cum condiţia constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea
evenimentului:
1. condiţie pozitivă – acea condiţie care afectează raprotul
juridic obligaţional printr-un eveniment ce urmează se se îndepli-
nească; de exemplu: „îţi vând autoturismul dacă voi fi transferat
la Timişoara”;
2. condiţie negativă – acea condiţie care afectează existenţa
raportului juridic obligaţional printr-un eveniment ce urmează să
nu se îndeplinească; de exemplu: „îţi vând autoturismul dacă nu
voi fi transferat la Timişoara”.
13.1.2.3. Efectele condiţiei
Potrivit sistemului Codului civil, efectele condiţiei se
produc, în principiu, în mod retroactiv, în sensul că momentul de
la care sau până la care se produc nu este momentul îndeplinirii
sau neîndeplinirii condiţiei, ci data la care a luat naştere raportul
juridic obligaţional.
Efectele condiţiei suspensive171
Pendente conditione (intervalul de timp dintre momentul
naşterii raportului juridic obligaţional şi momentul realizării
condiţiei) se consideră că obligaţia nu există, cu următoarele
consecinţe juridice:
• creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către
debitor;
• dacă debitorul execută prestaţia, poate să ceară restituirea
ei în temeiul plăţii nedatorate;
• în acest interval de timp nu curge termenul de prescripţie
extinctivă;
• nici una dintre părţile raportului juridic obligaţional nu
poate invoca compensaţia.
171
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 255-256; Liviu Pop,
op. cit., p. 387-388; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 412-413;
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 390-391.
128
Eveniente conditione (atunci când s-a realizat condiţia) se
consideră că obligaţia îşi produce efectele retroactiv, cu urmă-
toarele consecinţe juridice:
• plata efectuată până la îndeplinirea condiţiei nu mai este
considerată o plată nedatorată şi nu va mai putea fi restituită;
• drepturile sub condiţie transmise înainte de îndeplinirea
acesteia sunt valabile.
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei îndeplinite
există şi excepţii, respectiv:
• termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă numai
la data realizării condiţiei;
• riscurile produse înainte de realizarea condiţiei sunt în
sarcina înstrăinătorului;
• dobânditorul va culege fructele numai din momentul înde-
plinirii condiţiei;
• actele de administrare făcute de înstrăinător înainte de
realizarea condiţiei rămân valabile.
Efectele condiţiei rezolutorii172

Pendente conditione
Până la îndeplinirea condiţiei raportul juridic obligaţional
este considerat pur şi simplu, cu următoarele consecinţe juridice:
• debitorul trebuie să-şi execute obligaţia, iar creditorul
poate să ceară executarea obligaţiei;
• dobânditorul, sub condiţie rezolutorie a unui bun indivi-
dual determinat, suportă riscul pierii bunului în calitate de pro-
prietar – res perit domino;
• dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis
prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, tot sub condiţie
rezolutorie.
172
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 256-257; Liviu Pop,
op. cit., p. 388; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 413-414; Ion
Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 391.
129
Eveniente conditione
Întrucât condiţia se realizează, obligaţia se desfiinţează
retroactiv, cu următoarele consecinţe juridice:
• părţile trebuie să restituie prestaţiile efectuate;
• drepturile constituite cu privire la un bun individual deter-
minat se desfiinţează retroactiv.
De la regula retroactivităţii efectelor condiţiei rezolutorii
există următoarele excepţii:
• riscurile produse înainte de îndeplinirea condiţiei sunt
suportate de dobânditorul sub condiţie rezolutorie;
• actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie
rezolutorie rămân valabile;
• fructele culese de dobânditorul bunului rămân în proprie-
tatea acestuia.
13.1.2.4. Condiţia şi sarcina
Sarcina este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva,
impusă de dispunător gratificatului în contractele cu titlu gratuit.
Sarcina nu afectează existenţa raportului juridic obligaţional,
ci stabileşte o obligaţie pentru una dintre părţi, iar în caz de
neexecutare creditorul va putea să ceară executarea obligaţiei.
13.2. Obligaţiile plurale

13.2.1. Pluralitatea de obiecte
Obligaţia cu o pluralitate de obiecte se caracterizează prin
faptul că debitorul datorează mai multe prestaţii.
În raport de intenţia părţilor, dacă debitorul datorează cumu-
lativ toate prestaţiile la care s-a obligat, obligaţia produce efecte
ca şi cum ar fi pură şi simplă, cu un singur obiect şi se va stinge
prin executarea tuturor prestaţiilor.
130
13.2.1.1. Obligaţia alternativă
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect
constă în două sau mau multe prestaţii, dintre care, la alegerea
uneia dintre părţi, executarea unei singure prestaţii duce la
stingerea obligaţiei.173 De exemplu, se datorează 100.000.000 lei
sau un autoturism.
Alegerea prestaţiei ce urmează să fie executată aparţine
debitorului, dar poate să aparţină şi creditorului, însă numai dacă
există stipulaţie expresă în acest sens (art. 1027 Cod civil).
Obligaţia se transformă într-o obligaţie pură şi simplă atunci
când unul dintre obiectele obligaţiei alternative devine imposibil
de executat, indiferent din ce cauză. În cazul obligaţiei de a da,
dreptul de proprietate asupra unui lucru individual determinat se
transmite în momentul alegerii, deoarece până atunci nu se
cunoaşte care dintre obiecte va intra în patrimoniul creditorului.
13.2.1.2. Obligaţia facultativă
Obligaţia este facultativă când debitorul se obligă la o sin-
gură prestaţie, cu posibilitatea de a se libera prin executarea altei
prestaţii determinate.
De exemplu, debitorul are obligaţia de a da un autoturism,
dar prin convenţia părţilor i se dă dreptul să se libereze şi prin
darea unei sume de bani.
În cazul obligaţiei facultative există o singură prestaţie ca
obiect al obligaţiei, dar există o pluralitate de prestaţii în privinţa
posibilităţii de a plăti.
Creditorul poate să ceară numai executarea prestaţiei prin-
cipale, iar dacă obiectul obligaţiei piere din caz fortuit sau de forţă
majoră, debitorul va fi liberat, iar obligaţia se stinge.
173
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 371; Renee Sanilevici,
op. cit., p. 264; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., pag. 415.
131
13.2.2. Pluralitatea de subiecte
13.2.2.1. Obligaţiile conjuncte (divizibile)
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acel raport obligaţio-
nal cu pluralitate de subiecte între care creanţa şi datoria se divid
de plin drept.174
Obligaţia poate fi conjunctă din momentul naşterii sale sau
ca efect al morţii creditorului sau debitorului, care lasă mai mulţi
moştenitori între care obligaţia se împarte.
Existând o pluralitate de subiecte, dreptul de creanţă şi da-
toria se divid în atâtea părţi câţi creditori sau debitori sunt în
raportul obligaţional.
Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa de creanţă,
iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de
datorie.
Fiind mai multe raporturi obligaţionale, numărul acestora
depinde de numărul creditorilor sau debitorilor, ceea ce produce
următoarele efecte juridice175:
• dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare este ţinut şi poate fi
urmărit numai pentru plata părţii sale din datorie;
• dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare poate urmări pe
debitor numai pentru partea lui de creanţă;
• insolvabilitatea unuia dintre debitori se va suporta de cre-
ditor, deoarece ceilalţi codebitori nu răspund pentru partea celui
devenit insolvabil;
• întreruperea prescripţiei faţă de un debitor, prin punerea sa
în întârziere, efectuată de unul dintre creditori nu profită şi celor-
lalţi creditori;
• punerea în întârziere a debitorului şi întreruperea prescrip-
ţiei faţă de unul dintre debitori nu produce efecte în raport cu
ceilalţi debitori;
174
175
Brînduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, op. cit., p. 369.
132
• plata de către un debitor a părţii sale din datorie nu are
efect liberator pentru ceilalţi debitori;
• remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi
novaţia făcute de către unul dintre creditori cu privire la dreptul
de creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori (art. 1064 alin. 2 şi
3 Cod civil).176
13.2.2.2. Obligaţiile solidare
Obligaţia plurală solidară (solidaritatea) este acea obligaţie
cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate
cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii soli-
dari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de
toţi creditorului.177
Obligaţiile solidare sunt reglementate de art. 1034 – 1056
Cod civil şi fac parte din categoriile obligaţiilor indivizibile.
Solidaritatea poate fi de două feluri:
1. solidaritate activă, atunci când există doi sau mai mulţi
creditori;
2. solidaritate pasivă, atunci când există doi sau mai mulţi
debitori.
Solidaritatea activă
Potrivit art. 1034 Cod civil „ obligaţia este solidară între mai
mulţi creditori, când titlul creanţei dă anume drept fiecăruia din ei
a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din creditori
liberează pe debitor.”
Din definiţia prezentată rezultă că în cazul solidarităţii
active, existând mai mulţi creditori, fiecare dintre ei este îndrep-
tăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii, iar prin plata
efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este libe-
rat de datorie faţă de toţi creditorii săi solidari.
176
177
133
În sistemul Codului civil nu este reglementată solidaritatea
activă, ceea ce înseamnă că solidaritatea activă îşi are izvorul în
convenţia părţilor sau în testament.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun,
obligaţia solidară produce următoarele efecte178:
1. fiecare creditor are dreptul să pretindă şi să primească
plata integrală a creanţei, iar plata făcută unuia din creditori
liberează pe debitor (art. 1034 Cod civil);
2. cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un cre-
ditor solidar, debitorul poate plăti oricăruia din creditorii solidari
(art. 1035 alin. 1 Cod civil);
3. dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor
solidar, debitorul nu poate face plata decât acestuia;
4. remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari
liberează pe debitor numai pentru partea acestui creditor (art. 1035
Cod civil).
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei
solidare sunt guvernate de principiul înscris în art. 1038 Cod civil,
potrivit căruia „creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori,
în toate actele care pot avea de efect conservarea creanţei.”
Aceasta înseamnă că fiecare creditor solidar nu este titularul
creanţei în integralitatea ei, ci numai pentru partea care-i aparţine,
iar încasarea creanţei în totalitate este posibilă în virtutea
reprezentării celorlalţi creditori.
Din aplicarea acestui principiu rezultă următoarele efecte:179
1. oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate
să ceară plata integrală a datoriei şi să dea chitanţă liberatorie
debitorului (art. 1034 Cod civil);
2. dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare
dintre creditori, efectele punerii în întârziere profită tuturor
creditorilor solidari;
178
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 262.
179
Tudor R. Popescu, Petre Anca, op. cit., p. 376-377.
134
3. întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori
profită tuturor (art. 1036 Cod civil);
4. daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi
creditori;
5. un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie –
novaţie, remitere de datorie, dare în plată – cu privire la întreaga
creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;
6. hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi
celorlalţi creditori, în măsura în care este favorabilă creditorului
urmăritor.
Solidaritatea pasivă
Potrivit art.1039 Cod civil, „obligaţia este solidară din partea
debitorilor când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare
poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de unul dintre
debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor.”
Din definiţia legală a solidarităţii pasive (între debitori)
rezultă că obligaţia solidară pasivă este acea obligaţie cu mai
mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară oricărui
codebitor executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul
obligaţiei.
Această formă de obligaţie plurală este reglementată în art.
1039 – 1056 Cod civil, iar izvorul său este voinţa părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei,
obligaţia solidară, în materie civilă, nu se prezumă, ci trebuie să
fie stipulată expres, conform art. 1041 Cod civil.
Codul civil reglementează următoarele cazuri de solidaritate
pasivă:
1. cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un
prejudiciu, răspund solidar faţă de victimă;180
180
Art. 1003 Cod civil prevede: „când delictul sau cvasidelictul este
imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru
despăgubire”.
135
2. mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răs-
pundă solidar pentru toate efectele mandatului181;
3. executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar
responsabili pentru bunurile mobile încredinţate182;
4. antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâma-
rea construcţiei din cauza unui viciu al acesteia sau al terenului pe
care construcţia este situată,183; cu aplicarea în mod corespunzător
a dispoziţiilor art. 3 şi 11 din Decretul nr. 167/1958 privitor la
prescripţia extinctivă.
Solidaritatea pasivă produce două categorii de efecte:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul
principal al solidarităţii pasive este obligaţia fiecărui codebitor de
a plăti datoria în întregime, ceea ce implică dreptul creditorului a
de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul
obligaţiei.
Plata făcută de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii
faţă de creditorul comun (art. 1039 Cod civil).
În cadrul acestor raporturi, solidaritatea pasivă produce şi
următoarele efecte secundare:
• punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă
de toţi codebitorii solidari (art. 1044 Cod civil);
181
Art. 1551 Cod civil dispune: „când mai multe persoane, pentru o
afacere comună, au numit un mandatar, fiecare din ele este răspunzătoare
solidar pentru toate efectele mandatului”.
182
Art. 918 alin. 2 Cod civil prevede: „ei vor fi responsabili solidar de
a da socoteală de mişcătoarele ce li s-au încredinţat, afară numai dacă
testatorul a despărţit funcţiile lor şi dacă fiecare dintre ei s-a mărginit în ceea
ce i s-a încredinţat”.
183
Art. 1483 Cod civil prevede: „dacă în curs de 10 ani, număraţi din
ziua în care s-a isprăvit clădirea unui edificiu sau facerea unui alt lucru
asemănător, unul ori altul se dărâmă în tot sau în parte, sau ameninţă
învederat dărâmarea, din cauza unui viciu de construcţie sau a pământului,
întreprinzătorul şi arhitectul rămân răspunzători de daune”.
136
• pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din
culpa unuia dintre debitori, angajează răspunderea tuturor codebi-
torilor (art. 1044 alin. 3 Cod civil);
• întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre
codebitori are efect faţă de toţi codebitorii solidari (art. 1045 Cod
civil);
• curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia
dintre debitori are ca efect curgerea dobânzilor faţă de toţi code-
bitorii solidari (art. 1046 Cod civil).
Potrivit art. 1047 alin. 1 Cod civil, codebitorul solidar împo-
triva căruia creditorul a intentat acţiune poate să opună acestuia
excepţii comune, care profită tuturor debitorilor solidari, precum
şi excepţii personale, care îi profită numai lui.
Excepţiile comune sunt următoarele:
1. cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;
2. modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă (de
exemplu, toţi debitorii s-au obligat sub condiţie suspensivă şi
invocă neîndeplinirea acesteia);
3. cauzele de stingere a obligaţiei.
Excepţiile personale, care pot fi invocate numai de un
codebitor solidar şi îi profită numai celui care le-a invocat, sunt
următoarele:
1. modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în
raport cu un debitor solidar;
2. existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu
un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă
produce următoarele efecte:
• efectul principal constă în faptul că ori de câte ori numai
unul dintre debitori plăteşte întreaga datorie, prestaţia executată se
împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare debitor184;
184
Art. 1052 Cod civil prevede că „obligaţia solidară în privinţa
creditorului se împarte de drept între debitori: fiecare din ei nu este dator unul
către altul decât numai pentru partea sa”.
137
• debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi
solicitând restituirea părţii lor de datorie;
• de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri185:
1. decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care dato-
ria se divide între moştenitori proporţional cu partea de moştenire
primită;
2. renunţarea la solidaritate.
13.2.3. Obligaţiile indivizibile

Obligaţia este indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului
sau convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei
active sau pasive.186
Potrivit art. 1057 Cod civil „obligaţia este nedivizibilă
atunci când obiectul ei, fără a fi denaturat, nu se poate face părţi,
nici materiale, nici intelectuale”, iar conform art. 1058 Cod civil
„obligaţia este nedivizibilă când obiectul este divizibil, dar părţile
contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate”.
Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1057 – 1059
şi art. 1062 – 1065 Cod civil.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii credi-
torului unei creanţe cu un obiect indivizibil şi are ca principal
efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere debitorului exe-
cutarea integrală a prestaţiei.
Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru
debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că
fiecare dintre codebitori poate fi obligat să execute în întregime
prestaţia datorată.
Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul acestuia, a plătit în
întregime prestaţia datorată, va avea la îndemână o acţiune în re-
gres împotriva debitorilor solidari pentru partea fiecăruia dintre ei.
185
Ion Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., p. 406-407.
186
Renee Sanilevici, op. cit., p. 272.
138
14. GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
14.1. Consideraţii generale privind garanţiile obligaţiilor
Scopul final al asumării oricărei obligaţii îl constituie

executarea acesteia întocmai cum a fost angajată, or, în această
ordine de idei, creditorul diligent poate şi ar trebui să ia măsurile
corespunzătoare prin care să preîntâmpine riscul insolvabilităţii
debitorului. Asigurarea executării unei obligaţii se înfăptuieşte şi pe
calea garantării ei, privită ca măsură constituită în acest scop187.
În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse
instrumente juridice accesorii, numite „garanţii”. Garantarea exe-
cutării obligaţiilor se poate realiza prin două categorii de mijloace
juridice: generale şi speciale188.
Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor
creditorilor în temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra
patrimoniului debitorului, conform art.1718 Cod civil: „oricine
este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu
toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Credi-
torii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a
realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi în literatura de
specialitate189 creditori chirografari. O altă opinie190 a fost expri-
mată în sensul că creditorii chirografari au acea garanţie constând
187
Victor Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti,
1970, p. 49.
188
Victor Zlătescu, op. cit., p. 24-25.
189
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, Garantarea obligaţiilor
civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 72.
190
Corneliu Bîrsan, Maria Gaiţă, Mona Maria Pivniceru, Drept civil.
Drepturile reale, Institutul European, Iaşi, 1997, p. 13.
139
în dreptul de gaj general care priveşte, în principiu, totalitatea
bunurilor debitorului, aşa cum şi câte sunt la data executării silite,
indiferent de modificările petrecute în patrimoniul debitorului de
la data naşterii creanţei (bunurile prezente) şi până la momentul
executării creanţei (bunurile viitoare). Cu alte cuvinte, obiectul
dreptului de gaj al creditorilor chirografari îl constituie însuşi
patrimoniul debitorului, iar nu bunurile concrete care îl compun,
deoarece acesta poate fi supus, în virtutea dinamismului său,
modificării de-a lungul existenţei sale (debitorul poate dispune
liber de bunurile sale, fără a fi îngrădit în acţiunile sale, atâta timp
cât creditorii nu au procedat la realizarea creanţei lor şi cu
condiţia ca debitorul să fie de bună-credinţă, şi nu să-şi mărească
în mod fraudulos insolvabilitatea în dauna creditorilor săi). Actele
de dispoziţie făcute de debitor cu privire la bunurile ce alcătuiesc
patrimoniul său sunt opozabile de la naşterea creanţei până la
urmărirea bunurilor, sub rezerva dreptului pe care aceştia îl au de
a cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor făcute de debitor
în frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii pauliene, conform
art.975 Cod civil.
Insolvabilitatea debitorului se traduce prin depăşirea
activului de către pasiv, ceea ce impietează asupra capacităţii
debitorului de a-şi executa la timp şi în mod corespunzător
datoriile ce-i incumbă. În această ordine de idei, dreptul de gaj
general al creditorilor chirografari reprezintă cea mai generală
garanţie pentru executarea obligaţiilor şi în acelaşi timp şi cea mai
puţin eficace, întrucât nu înlătură riscul insolvabilităţii debitoru-
lui, nu conferă posibilitatea îndestulării creditorului cu preferinţă
faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor şi nici nu conferă
posibilitatea urmăririi bunurilor din activul debitorului oriunde
s-ar afla ele.
În legătură cu ineficienţa gajului general ar mai trebui
amintit că el conferă poziţie de egalitate tuturor creditorilor din
categoria celor chirografari, fapt ce generează următoarea situaţie:
în cazul în care sumele obţinute în urma procedurii executării
140
silite nu sunt suficient de acoperitoare pentru satisfacerea în
întregime a tuturor creanţelor, acestea se vor imputa (deduce)
proporţional asupra valorii creanţelor, conform art.1719 Cod civil
„bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditori-
lor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară de cazul
când există între creditori cauze legitime de preferinţă. De
asemenea, dreptul de gaj general conferă creditorilor o serie de
prerogative, precum:
a) dreptul de lua măsuri de conservare în legătură cu un bun
sau mai multe bunuri; de exemplu, ei pot cere înfiinţarea unui
sechestru asigurător; acesta constă în indisponibilizarea bunurilor
mobile sau imobile urmăribile ale debitorului-pârât, asigurându-se
astfel posibilitatea de realizare efectivă a executării silite (prin
echivalent sau, după caz, în natură) în situaţia obţinerii unui titlu
executoriu191;
b) posibilitatea recunoscută de lege (art.974 Cod civil)
creditorului de a introduce acţiunea oblică sau subrogatorie pentru
a înlătura neglijenţa debitorului în exercitarea propriilor sale
drepturi;
c) posibilitatea de a cere, pe cale judecătorească, revocarea
actelor făcute de debitor în frauda drepturilor lor, pe calea acţiunii
pauliene, conform art.975 Cod civil, după cum am amintit şi mai
sus;
d) posibilitatea de a trece la executarea silită asupra bunurilor
debitorului.
Mijloacele juridice speciale s-au născut din nevoia imperi-
oasă de a evita sau de a reduce o dată în plus riscul insolvabilităţii
debitorilor, întărindu-le astfel poziţia în cadrul circuitului juridic
la care participă. Pe cale de consecinţă, prin garanţii, altele decât
gajul general, se poate ajunge la una din următoarele situaţii:
191
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs
selectiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 204.
141
1. înlăturarea egalităţii dintre creditori, unul sau unii dintre
aceştia fiind puşi, prin chiar garanţia respectivă, într-o situaţie
privilegiată, fie
2. adăugarea la gajul general existent a unui alt gaj general,
purtând asupra patrimoniului unei alte persoane decât debitorul,
care se obligă, în subsidiar, să execute obligaţia debitorului în
cazul în care el nu o face de bunăvoie192.
Tot doctrinei i-a revenit şi de această dată sarcina de a
formula o definiţie noţiunii de „garanţie”, în lipsa uneia legale.
Astfel, într-o opinie193 se consideră că, garanţiile pot fi
definite ca fiind „acele mijloace juridice care, dincolo de limitele
dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând,
de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în
posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea
obligaţia ce revenea debitorului”.
Tot astfel s-a încercat conturarea unei accepţiuni în sens larg
a aceleiaşi noţiuni, conform căreia „garanţie, în sens larg (lato
sensu), înglobează pe lângă garanţiile propriu-zise şi alte instituţii
juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibi-
litatea etc.”194, cu precizarea că arvuna şi clauza penală nu sunt
considerate garanţii propriu-zise pentru următoarele considerente:
- în cazul convenirii unei arvune, dacă executarea obligaţiei
nu a avut loc din vina celui ce a plătit-o, acesta nu mai poate
pretinde restituirea ei, în timp ce, dacă executarea devine impo-
sibilă pentru primitorul arvunei, acesta o va restitui îndoit
(art.1298 Cod civil),
- iar în cazul stipulării unei clauze penale, cel ce nu-şi exe-
cută obligaţia este ţinut la plata sumei prestabilite, reprezentând
192
193
194
142
echivalentul considerat că va fi încercat de creditor prin neexecu-
tarea obligaţiei de către debitor, fără a mai fi nevoie de vreo
dovadă în acest sens din partea creditorului, ori, nici una din cele
două instituţii juridice nu adaugă ceva la dreptul de gaj general al
creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său.
Garanţiile obligaţiilor sunt mijloace juridice accesorii unui
raport juridic obligaţional principal, prin care creditorul îşi asigură
posibilitatea executării în natură a creanţei sale. Garanţiile
constituie, în consecinţă, modalităţi de asigurare a executării în
natură a obligaţiei, conservă anumite bunuri mobile sau imobile
ale debitorului în vederea executării silite a creanţei. În timp ce
unele garanţii sunt legale, acţionând în virtutea legii (cauzele
legale de preferinţă; unele ipoteci; dreptul de retenţie etc.), altele
se stabilesc prin acordul părţilor contractante (gajul, fidejusiunea,
unele ipoteci etc.).
14.2. Funcţiile garanţiilor
În doctrină,195au fost reţinute două funcţii importante ale

garanţiilor:
a) Asigurarea creditului – ce se realizează prin faptul mobi-
lizării tuturor bunurilor debitorului sau numai a unora dintre
acestea pentru garantarea creditorului. Garanţiile reale fixează
limita maximă a creditului pe care îl poate obţine o persoană, egal
cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate
sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
b) Depozitul asigurător – reprezintă a doua funcţie pe care o
îndeplineşte numai gajul, dintre garanţii. Astfel, gajul cu depose-
dare evită pericolul înstrăinării de către debitor a bunului gajat,
făcând posibilă exercitarea privilegiului creditorului, contribuind
astfel la realizarea funcţiei de asigurare a creditorului şi implicit a
creditului.
195
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op. cit., p. 78.
143
14.3. Evoluţia istorică a garanţiilor
În decursul timpului, sistemul garanţiilor a rămas în linii

mari acelaşi, deşi frecvenţa lor a fost în continuă schimbare.
Doctrina196 menţionează ipoteca printre primele garanţii
cunoscute în Egiptul antic, având o întrebuinţare frecventă.
Prima garanţie reală cunoscută la Roma a fost „fiducia”,
care presupunea transmiterea dreptului de proprietate asupra unui
bun, creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului după
ce acesta îşi va fi achitat integral şi în mod corespunzător
obligaţia. Ulterior, ca o specializare a fiduciei a apărut „pignus”
sau „gajul”, care viza atât bunurile mobile, cât şi pe cele imobile;
bunul nu mai trecea în proprietatea creditorului, care era de data
aceasta un simplu detentor al bunului până la executarea
obligaţiei.
La romani, cea mai des folosită garanţie era fidejusiunea,
garanţie personală ce se putea constitui atât în cadrul, cât şi în
afara unui proces. Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian,
fidejusorul a dobândit beneficiul de discuţiune, ceea ce îi conferea
o situaţie deosebită de cea a debitorului solidar şi preferabilă
acestuia.
În epoca feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însem-
nătate deosebită faţă de cele mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în
timpul Revoluţiei franceze când s-a reglementat publicitatea
ipotecilor prin transcripţiunea imobiliară, prin care s-a urmărit
asigurarea evidenţei, siguranţei şi opozabilităţii faţă de terţi a
actelor juridice prin care se constituie, se transmite şi se stinge
dreptul real de ipotecă (sistem preluat în dreptul român prin
numeroase articole ale vechiului Cod de procedură civilă şi prin
Codul civil).
196
Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, op. cit., p. 79.
144
În economia capitalistă dezvoltată, bunurile mobile au
devenit considerabil mai valoroase ca până în acel moment, fapt
ce a dus la apariţia titlurilor de credit, ce încorporau anumite
drepturi de creanţă, care la rândul lor trebuiau garantate (prin
aval, de exemplu, garanţie specială de plată a unei cambii dată de
un terţ). Astfel, preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile mobi-
liare perfecţionate (cauţiunea bancară, garanţia bancară autono-
mă). Ele se folosesc cu precădere, deoarece creditul imobiliar,
extrem de oneros şi de formalist, a devenit o piedică în calea
desfăşurării raporturilor juridice.
În acest context, încă mai apar noi forme de garanţii, care fie
se adaugă celor existente, fie le modifică, conţinutul, cum ar fi, de
exemplu, garanţii specifice anumitor ramuri de drept (dreptul
comerţului internaţional, dreptul transporturilor), forme specifice
de garantare a creditelor, în special cauţiuni bancare, ori chiar
aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de
regim faţă de Codul civil (garanţiile reale mobiliare, astfel cum
sunt reglementate de Legea nr. 99/ 26 mai 1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice197).
14.4. Reglementarea legală a garanţiilor
Codul civil constituie izvorul de bază al garanţiilor civile,

conţinând o serie de prevederi în această materie: Titlul XIV
intitulat „Despre fidejusiune (cauţiune)”, Titlul XV „Despre
amanet (gajul)”, Titlul XVIII „Despre privilegii şi ipoteci”.
Prevederile Codului civil, dreptul comun în materie, se
aplică în coroborare cu dispoziţiile privind garanţiile şi cauzele de
preferinţe prevăzute în diferite legi speciale:
- Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, modificată şi completată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 89/2000, aprobată cu modificări prin
197
Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accele-
rarea reformei economice a fost publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999.
145
Legea nr. 298/2002, Legea nr. 161/2003 şi Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului nr. 23/2004;
- Codul de procedură civilă privind ordinea de preferinţă a
unor creanţe (art. 409 Cod procedură civilă.);
- Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, consti-
tuirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bu-
nurilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.54/1994 (cu
menţiunea că au ca domeniu de aplicare gestionarii angajaţi de
agenţii economici şi autorităţile sau instituţiile publice),
- Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de
procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
14.5. Clasificarea garanţiilor
Codul civil reglementează două feluri de garanţii: garanţii

personale şi garanţii reale.
Garanţiile personale sunt acele mijloace juridice prin care
una sau mai multe persoane convin cu creditorul, printr-un con-
tract accesoriu, să achite acestuia datoria debitorului atunci când
acesta nu o va plăti din proprie iniţiativă. Legea reglementează o
singură garanţie personală: fidejusiunea (cauţiunea).
Garanţiile reale sunt acele mijloace juridice care constau în
afectarea unui bun al debitorului în vederea asigurării executării
obligaţiei asumată de debitor. Garanţiile reale instituie în favoarea
creditorului un drept de urmărire şi un drept de preferinţă.
Sunt garanţii reale:
• gajul,
• ipoteca,
• privilegiul,
• dreptul de retenţie (debitum cum re iunctum) care consti-
tuie o garanţie reală imperfectă.
146
După cum am mai amintit, o funcţie asemănătoare fide-
jusiunii o au indivizibilitatea şi solidaritatea pasivă. Faptul că atât
indivizibilitatea, cât şi solidaritatea pasivă includ în raportul
obligaţional un alt debitor principal, evită unele incoveniente ale
fidejusiunii, însă nu pot fi considerate drept garanţii propriu-zise.
14.6. Garanţiile personale. Fidejusiunea (cauţiunea)
14.6.1. Noţiunea şi felurile fidejusiunii.

Fidejusiunea sau cauţiunea este singura garanţie personală
reglementată de Codul civil român. În sistemul nostru de drept,
încă de la începuturile sale, fidejusiunea a fost cunoscută sub
denumirea de „chezăşie”198, în Pravilniceasca Condică, Manualul
juridic al lui Andronache Donici, Legiuirea Caragea şi Codul
Calimah.
Din dispoziţiile art.1652 Cod civil, în conformitate cu care
„cel ce garantează o obligaţie se leagă către creditor de a îndeplini
însuşi obligaţia pe care debitorul nu o îndeplineşte”, rezultă că
fidejusiunea este un contract accesoriu, consensual şi unilateral,
cu titlu gratuit, prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă
faţă de un creditor să execute obligaţia debitorului, atunci când
acesta nu şi-ar executa-o, la scadenţă.
Fidejusorul se poate angaja din punct de vedere juridic să
garanteze obligaţia debitorului dintr-un contract principal, chiar
dacă nu are consimţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din
urmă să ştie, conform art.1655 alin.1 Cod civil („oricine poate să
se facă fidejusore, fără ordinea şi chiar fără ştiinţa acelui pentru
care se obligă”). Mai mult, se poate garanta nu numai debitorul
principal, ci şi fidejusorul însuşi al acestuia, în conformitate cu
dispoziţiile alin.2 ale aceluiaşi articol („asemenea se poate face nu
numai pentru debitorul principal, dar şi pentru fidejusorul acestuia”).
198
V.Neagu, P.Demetrescu, Curs de drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor şi contracte speciale, Iaşi, 1958, p. 279.
147
Instituţia juridică a fidejusiunii prezintă următoarele trăsături
juridice:
• are natură contractuală, fidejusiunea fiind un contract
unilateral (prin acest contract iau naştere obligaţii numai în
sarcina fidejusorului) şi accesoriu (contractul de fidejusiune are
caracter accesoriu faţă de un alt contract principal, aplicându-i-se,
în consecinţă regula de drept conform căreia „accesoriul urmează
soarta principalului” sau accesorium sequitur principale);
• fidejusiunea reprezintă acordul de voinţă intervenit între
creditorul unei persoane şi o terţă persoană de contractul prin-
cipal, numită fidejusor;
• fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie chiar
un fidejusor al acestuia;
• contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără acordul ori
cunoştinţa debitorului garantat sau a garantului personal al
acestuia.
În funcţie de izvorul ei, fidejusiunea a fost considerată ca
fiind legală, judecătorească şi convenţională199. Menţionăm cu
privire la această clasificare că primele două feluri de fidejusiune,
legală şi judecătorească, nu contravin naturii juridice contractuale
a fidejusiunii; aceasta deoarece în cele două cazuri menţionate
legea sau instanţa judecătorească sunt cele care impun aducerea,
în anumite situaţii date, a unui fidejusor, fără însă să-l indice sau
să-l oblige într-un fel pe acesta. În cele din urmă, nici legea, nici
vreo încheiere judecătorească nu pot substitui acceptul fidejusorului
cu privire la perfectarea contractului de fidejusiune.
Fidejusiunea se aseamănă, neidentificându-se însă, cu soli-
daritatea200. În timp ce, la solidaritate, creditorul poate considera
pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor principal, oricare
dintre ei putând fi ţinut să execute întreaga datorie, cu drept de
199
Constantin Stătescu, Corneliu Birsan, Tratat de drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 401.
200
148
regres împotriva celorlalţi, în cazul fidejusiunii, fidejusorul este
numai un debitor accesoriu, obligat numai în subsidiar.
Conţinutul şi întinderea obligaţiei fidejusorului nu pot fi mai
mari decât ale debitorului, „însuşi obligaţia pe care debitorul nu o
îndeplineşte” este expresia codului civil, pentru că ar contraveni
caracterului accesoriu al convenţiei de fidejusiune, dar există
posibilitatea pentru fidejusor să garanteze numai pentru o parte a
obligaţiei principale. În susţinerea acestei opinii, amintim dispo-
ziţiile art.1654 Cod civil. „Fidejusiunea nu poate întrece datoria
debitorului, nici poate fi făcută sub condiţii mai oneroase. Poate fi
însă numai pentru o parte a datoriei şi sub condiţii mai puţin
grele. Cauţiunea ce întrece datoria sau care este contractată sub
condiţii mai oneroase e validă numai până în măsura obligaţiei
principale”.
Accesorium sequitur principale impune ca obligaţia princi-
pală, care este garantată, să existe, să fie determinată sau deter-
minabilă şi să fie valabil contractată, pentru ca însăşi fidejusiunea
să existe şi să fie valabilă. Garantarea unei obligaţii viitoare
impune fidejusiunii o modalitate, respectiv condiţia suspensivă ca
obligaţia principală să se nască. Garantarea unei obligaţii nule
absolut (de exemplu, o obligaţie contractată sub o condiţie potes-
tativă din partea celui care se obligă - art.1010 Cod civil) este ea
însăşi nulă absolut. După cum sancţiunea nulităţii relative a
obligaţiei principale atrage după sine anularea obligaţiei fidejuso-
rului, numai că, în acest caz, obligaţia fidejusorului subzistă până
la pronunţarea hotărârii de anulare ori se consolidează prin
confirmarea obligaţiei principale de partea în drept care fusese
lezată în contractul iniţial.
Dispoziţiile art.1653 alin.2 Cod civil prevăd: „Cu toate
acestea, se poate face cineva fidejusorele unei obligaţii ce poate fi
anulată în virtutea unei excepţii personale debitorului, cum de
pildă în cazul de minoritate”; ceea ce înseamnă că, dacă obligaţia
principală se anulează pentru lipsa de capacitate a debitorului
principal, obligaţia fidejusorului rămâne valabilă, cu excepţia
149
cazului în care fidejusorul va înlătura prezumţia legală relativă,
dovedind că el nu a cunoscut starea de incapacitate a debitorului
principal.
S-a exprimat şi opinia potrivit căreia prin fidejusiune poate
fi garantată chiar şi o obligaţie naturală, cu condiţia ca cel ce
garantează să cunoască natura obligaţiei201. Facem precizarea că
obligaţia naturală este lipsită de sancţiune, neputând fi supusă
executării silite, ceea ce înseamnă că fidejusorul nu s-ar putea
regresa împotriva debitorului principal.
Fidejusiunea este legală, de exemplu, în cazul prevăzut de
art. 10 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, con-
stituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea
bunurilor, cu modificările ulterioare, prin care gestionarul debitor
este obligat să aducă un garant, care să se oblige faţă de unitatea
bugetară că va acoperi eventualele prejudicii pe care le-ar cauza
gestionarul în cursul gestiunii.
Un caz de fidejusiune judecătorească este cel reglementat de
art. 279 Cod procedură civilă, care reglementează procedura încu-
viinţării unei execuţii vremelnice; când hotărârea se va referi la
bunuri, instanţa poate cere reclamantului să aducă un fidejusor
care să garanteze acoperirea pagubelor care s-ar produce-
„instanţa poate încuviinţa execuţia vremelnică a hotărârilor
privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de cuviinţă că măsura
este de trebuinţă faţă cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de
insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădită în
întârziere; în acest caz, instanţa va putea obliga la darea unei
cauţiuni”.
Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un caracter
convenţional, deoarece „nimeni nu poate deveni garant-fidejusor
în afara voinţei sale”202. Caracterul contractual al fidejusiunii va fi
păstrat în ambele situaţii.
201
M.B.Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească,
202
150
14.6.2. Caracterele juridice ale fidejusiunii
Caracterele juridice ale fidejusiunii sunt următoarele:
a) Caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia
principală în vederea garantării căreia se încheie.
Consecinţele caracterului accesoriu al fidejusiunii sunt
multiple.
Astfel, fidejusiunea va urma întotdeauna soarta obligaţiei
principale. Ea nu poate exista în absenţa unei asemenea obligaţii.
Totodată, mai este necesar ca obligaţia principală să fie validă. O
prevede expres art. 1655 Cod civil: „fidejusiunea nu poate exista
decât pentru o obligaţie validă.” Aceasta regulă are însă o excep-
ţie, în sensul că fidejusiunea va putea exista şi atunci când obli-
gaţia principală este anulabilă în virtutea unei excepţii personale a
debitorului cum ar fi, de exemplu, pentru cauză de minoritate (art.
1653 Cod civil).
Fidejusiunea nu poate fi mai mare decât datoria debitorului
şi nici nu poate fi făcută în condiţii mai oneroase (art. 1654 alin. 1
Cod civil), putând însă, per a contrario, să poarte asupra numai a
unei părţi din obligaţia principală ori în condiţii mai puţin
oneroase decât aceasta.
Potrivit art. 1657 Cod civil, fidejusiunea nedeterminată a
unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile unei datorii,
precum şi la cheltuielile ocazionate cu urmărirea silită.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii a fost reţinut şi în prac-
tica instanţelor judecătoreşti. Astfel, s-a stabilit că „Fidejusiunea
este un contract accesoriu şi subsidiar în temeiul căruia garantul
se obligă faţă de creditor la executarea obligaţiei de care este ţinut
debitorul”203.
De asemenea, contractul de fidejusiune este un contract
accesoriu care durează atât timp cât durează şi contractul prin-
203
Culegere de decizii pe anul 1999, decizia. nr. 276/ 24.02. 1999,
Secţia civilă, Curtea de Apel Iaşi, p. 21.
151
cipal. Conexiunea dintre cele două contracte explică atât efectele
fidejusiunii în raport cu obligaţia principală, în lipsa căreia
obligaţia fidejusorului nu poate exista, cât şi întinderea obligaţiei
fidejusorului, ce nu poate întrece datoria debitorului.
b) Caracterul gratuit al contractului de fidejusiune.
Acesta rezultă din faptul că fidejusorul nu urmăreşte nici un
avantaj patrimonial prin perfectarea contractului de fidejusiune.
Nimic nu împiedică însă ca părţile să convină o anumită contra-
prestaţie în favoarea fidejusorului, fapt ce ar da contractului un
caracter oneros, gratuitatea fiind de natura, şi nu de esenţa
fidejusiunii.
Deşi gratuită, fidejusiunea nu este o liberalitate, întrucât
legea a statuat în favoarea fidejusorului dreptul de a se regresa
împotriva debitorului pe care-l garantează; art.1680 Cod civil
prevede că „confuziunea urmată între datornicul principal şi
fidejusorul său, prin erezirea (moştenirea) unuia de către altul, nu
stinge acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru
fidejusor”.
c) Caracterul consensual al fidejusiunii.204
Contractul de fidejusiune se încheie prin simplul acord de
voinţă al părţilor. Nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi
pentru a lua naştere în mod valabil. Ca şi în cazul oricărui act
juridic civil, forma scrisă se cere numai pentru a se putea face
dovada contractului în caz de litigiu, conform art.1191 Cod civil
„dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte
suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face
decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”.
Art. 1656 Cod civil prevede doar ca fidejusiunea să fie
expresă, să rezulte cu claritate din contract. De asemenea,
fidejusiunea nu poate depăşi limitele în care s-a contractat. După
cum, în situaţia în care mai multe persoane au garantat pentru
204
Florin Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor. Garanţiile
personale şi garanţiile reale, Editura Themis Cart, Slatina, 2006, p. 61-64.
152
unul şi acelaşi debitor, faţă de acelaşi creditor, fiecare din ele
poate fi ţinută pentru întreaga datorie – în conformitate cu preve-
derile art.1666 Cod civil „când mai multe persoane au garantat
unul şi acelaşi creditor pentru una şi aceeaşi datorie, fiecare din
ele rămâne obligată pentru datoria întreagă”, cu drept de regres
ulterior faţă de ceilalţi fidejusori şi faţă de debitorul însuşi.
Fidejusiunea nu trebuie confundată însă cu delegaţia, care
este o convenţie şi în acelaşi timp un mod de transformare a
obligaţiilor, prin care debitorul dintr-un raport juridic preexistent
aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, prin
care acesta din urmă se obligă fie alături de primul debitor, fie în
locul său205. Deosebirea constă în aceea că cel ce se obligă –
delegatul – nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune, ci este
un debitor principal.
d) Caracterul unilateral al fidejusiunii constă în faptul că
fidejusiunea dă naştere la obligaţii doar în sarcina fidejusorului
faţă de creditor. Creditorul nu-şi asumă nici o obligaţie, cu
excepţia cazului când părţile convin în mod expres aceasta
(transformând contractul dintr-unul unilateral şi gratuit într-unul
bilateral sau sinalagmatic şi oneros).
14.6.3. Condiţiile de validitate ale fidejusiunii.

Contractul de fidejusiune trebuie să îndeplinească toate
condiţiile de validitate de fond (capacitatea de a contracta,
consimţământul valabil exprimat de către părţi, un obiect deter-
minat şi o cauză licită, conform art. 948 Cod civil) şi de formă ale
oricărui contract.
Unele condiţii speciale se cer însă fidejusorului, respectiv:
1) Fidejusorul să fie solvabil
Această condiţie rezultă din coroborarea dispoziţiilor
art.1659 Cod civil „debitorul obligat a da siguranţă trebuie să
205
153
prezinte o persoană capabilă de a contracta, care să posede avere
îndestulă spre a garanta o obligaţie” cu cele ale art. 1661, alin.1
Cod civil „Dacă fidejusorul, căpătat de creditor de bună-voie sau
judecătoreşte, a devenit apoi nesolvabil, trebuie să se dea un
altul”, respectiv un alt debitor solvabil.
Această regulă are şi o excepţie, consacrată în alineatul 2 al
aceluiaşi articol: „nu se aplică în singurul caz în care fidejusorul
s-a dat numai în puterea unei convenţii, prin care creditorul a
cerut de fidejusor o anume persoană”, adică în situaţia în care
fidejusiunea s-a contractat în considerarea calităţilor unei anumite
persoane, intuitu personae.
Solvabilitatea unui garant se apreciază, în condiţiile art.1660
Cod civil, numai după imobilele ce pot fi ipotecate, afară de cazul
când datoria este mică sau afacerea este comercială, respectiv
obligaţie decurgând dintr-un act sau fapt comercial. În acest scop
nu se pot lua în consideraţie imobilele în litigiu, nici acelea situate
la o aşa depărtare, situare în spaţiu, încât să devină foarte dificile
“lucrările executive asupră-le”, adică toate măsurile ce se impun
în cadrul procedurii silite.
O altă opinie, a fost exprimată în sensul că o persoană poate
fi considerată solvabilă chiar şi în lipsa deţinerii de bunuri
imobile206.
2) Fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială
a tribunalului judeţean în care urmează să se execute obligaţia,
„în teritoriul jurisdicţional al tribunalului judeţean, la care trebuie
să se dea”, teza a doua a art.1659 Cod civil.
Din punctul de vedere al condiţiilor de formă, contractul de
fidejusiune trebuie să fie încheiat în formă scrisă, aceasta fiind
cerută de lege doar ad probationem. Actul scris este necesar
numai în ceea ce îl priveşte pe fidejusor, nu şi pe creditor.
206
C.Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II,
p. 1046.
154
14.6.4. Efectele fidejusiunii
Pentru analiza efectelor fidejusiunii, vom distinge între cate-
goriile de raporturi juridice implicate de cauţiune: raporturi dintre
creditor (creditor atât în raportul juridic obligaţional principal, cât
şi în raportul juridic accesoriu) şi fidejusor; raporturi dintre
fidejusor şi debitorul principal, precum şi raporturile dintre
fidejusori între ei, dacă obligaţia principală a fost garantată de mai
mulţi fidejusori.
14.6.4.1. Raporturile dintre creditor şi fidejusor
Raporturile dintre creditor şi fidejusor iau naştere în urma
perfectării contractului de fidejusiune între cele două părţi; în
baza acestuia, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia,
creditorul se poate îndrepta împotriva fidejusorului, îl poate
urmări direct, fără a mai fi nevoie de urmărirea în prealabil a
debitorului principal. În acest sens, sunt reglementate prevederile
art.1663 Cod civil: „creditorul nu este îndatorat să discute averea
debitorului principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi
lucrări îndreptate contra sa”.
În raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obli-
gat personal. Dacă urmărirea împotriva debitorului principal s-a
scontat cu îndestularea creditorului, atunci fidejusorul nu mai este
obligat; în caz contrar, urmărirea împotriva acestuia va fi reluată.
Putem aprecia în această ordine de idei că beneficiul de discuţie
suspendă, amână urmărirea fidejusorului de către creditor, până la
soluţionarea excepţiei de către instanţă; reduce obligaţia fidejuso-
rului proporţional cu valoarea creanţei satisfăcută de însuşi debi-
torul principal ori poate chiar stinge obligaţia acestuia.
Faptul că obligaţia fidejusorului este una accesorie şi subsi-
diară îi conferă acestuia posibilitatea de a invoca beneficiul de
discuţiune, beneficiul de diviziune, precum şi excepţiile personale
ce decurg din contractul de fidejusiune.
155
Beneficiul de discuţiune constă în facultatea fidejusorului de
a pretinde creditorului să pornească mai întâi executarea împo-
triva debitorului şi apoi împotriva sa, dacă nu va fi îndestulat;
potrivit art. 1662 Cod civil „Fidejusorul nu este ţinut a plăti
creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul
principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie –
urmărire –, afară numai când însuşi a renunţat la acest beneficiu,
sau s-a obligat solidar cu datornicul. În cazul din urmă, efectul
obligaţiei sale se regulează după principiile statornicite în privinţa
datoriilor solidare”. Constituind un beneficiu instituit de lege în
favoarea fidejusorului, acesta poate renunţa la el.
Excepţia beneficiului de discuţiune va putea fi invocată
numai cu respectarea următoarelor condiţii:
- invocarea beneficiului să se facă până să se fi intrat în
judecarea în fond a litigiului, in limine litis. În caz contrar, există
prezumţia că fidejusorul a renunţat la acest beneficiu, singură
instanţa putând să înlăture această prezumţie pentru motive ce ar
justifica întârzierea; de exemplu, în fond se contestă validitatea
obligaţiei, iar în urma primelor apărări în fond debitorul principal
a dobândit bunuri ce pot fi supuse urmăririi silite207 ;
- să indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi
urmărite şi să avanseze cheltuielile reclamate de urmărirea acestor
bunuri, în baza art.1664 alin.1 Cod civil;
- bunurile să se afle în raza teritorială a tribunalului jude-
ţean unde urmează a se face plata (conform prevederilor art. 1664
alin. 2 Cod civil nu se iau în considerare bunurile deja ipotecate
pentru „siguranţa” – garantarea – datoriei sau care nu se mai
găsesc în posesia debitorului).
Beneficiul de discuţie poate fi invocat numai de fidejusorul
urmărit, cu respectarea condiţiilor impuse de articolele 1662-1665
Cod civil. Invocarea acestui beneficiu pe cale de excepţie se poate
face înainte de intrarea în dezbaterea fondului, garantul neputând
207
156
opune beneficiul de discuţie pentru prima dată la instanţa de apel
sau în recurs. Excepţia nu poate fi invocată de instanţă din oficiu.
De aceea, neinvocând beneficiul de discuţie, acţiunea creditorului
nu a putut fi respinsă pe motiv că acesta ar fi trebuit să-l
urmărească mai întâi pe debitor.
În următoarele situaţii, nu se va putea invoca beneficiul de
discuţie:
1. fidejusorul a renunţat la beneficiu;
2. fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal, caz
în care se aplică regulile solidarităţii;
3. în cazul fidejusiunii judecătoreşti, conform art.1677 Cod
civil „Garantul judecătoresc nu poate cere discuţia – urmărirea –
averii debitorului principal” şi art.1678 Cod civil „cel ce s-a făcut
garant numai pentru fidejusorul judecătoresc nu poate să ceară
discuţia averii debitorului principal şi a fidejusorului”.
Beneficiul de diviziune
În cazul existenţei mai multor fidejusori, care garantează pe
acelaşi creditor şi aceeaşi datorie, fidejusorul are facultatea de a
invoca beneficiul de diviziune. Regula prevăzută de art. 1666 Cod
civil este că fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie.
Fidejusorul urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, adică
urmărirea să se împartă, dividă, şi pe ceilalţi cofidejusori (art.
1667 Cod civil stipulează că „cu toate acestea, fiecare din
persoanele arătate în articolul precedent – cofidejusori –, întrucât
n-a renunţat la beneficiul diviziunii, poate cere ca creditorul să
dividă mai întâi acţiunea sa şi să o reducă la proporţia fiecăruia.
Dacă unii din garanţi erau nesolvabili în timpul în care unul din ei
obţinuse diviziunea, acesta rămâne obligat în proporţia unei
asemenea nesolvabilităţi; dacă însă nesolvabilitatea a supravenit
după diviziune, atunci nu mai poate fi răspunzător pentru aceasta”).
Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportată de creditori, ci de
către ceilalti cofidejusori. Diviziunea urmăririi nu are loc de drept,
ci numai atunci când este cerută.
157
Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în raporturile
dintre cofidejusori, ci numai în raporturile dintre creditor si fide-
jusori. Nici o dispoziţie legală nu interzice ca în cazul fidejusiunii
legale sau judiciare fidejusorul să se poată invoca beneficiul de
diviziune.
De asemenea, beneficiul de diviziune nu poate fi invocat
dacă fidejusorul a renunţat la el (art.1667 alin.1 Cod civil) ori
dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii pasive între
fidejusori, ceea ce echivalează tot cu o renunţare la diviziune.
Potrivit dispoziţiilor art.1668 Cod civil, „dacă creditorul
însuşi şi de bună voie a împărţit acţiunea sa, nu mai poate să se
lepede de această diviziune, deşi, mai înainte de timpul în care a
primit-o, unii din cauţionatori au fost nesolvabili”.
Efectul invocării beneficiului de diviziune constă în aceea că
datoria se fracţionează în tot atâtea părţi câţi fidejusori au garantat
împreună pentru întreaga datorie. Din punctul de vedere al
dreptului procesual civil, acest beneficiu nu mai este o excepţie
dilatorie, ci este o excepţie de fond.
Excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune
Fidejusorul va putea opune creditorului atât excepţiile ine-
rente obligaţiei principale, care se răsfrâng şi asupra obligaţiei
accesorii de garanţie a fidejusorului (ex.: excepţia prescripţiei ex-
tinctive, nulitatea absolută a obligaţiei principale, invocarea com-
pensaţiei), dar şi excepţiile personale care decurg din contractul
de fidejusiune (excepţii privind validitatea contractului, cele pri-
vind întinderea obligaţiei, cele referitoare la condiţie, termene
etc.).
Nu poate însă invoca excepţiile pur personale ale debitorului
principal, cum ar fi: nulitatea relativă a obligaţiei principale pen-
tru vicii de consimţământ sau pentru lipsa capacităţii de exerciţiu
(art.1681Cod civil potrivit cu care „garantul se poate servi în con-
tra creditorului de toate excepţiile datornicului principal inerente
datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat personale
datornicului”).
158
14.6.4.2. Raporturile dintre fidejusor si debitorul principal
Fidejusorul poate recupera, de regulă, de la debitorul prin-
cipal suma pe care a plătit-o creditorului şi cheltuielile efectuate
după ce a notificat debitorului urmărirea începută de creditor.
Art. 1669 Cod civil prevede că atunci când fidejusorul a achitat
da-toria, el are un drept de regres împotriva debitorului principal,
inclusiv când garantarea s-ar fi făcut fără ştiinţa debitorului, şi că
„regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzi-
lor şi a spezelor – cheltuielilor; cu toate acestea, garantul nu are
regres decât pentru spezele făcute de dânsul după ce a notificat
debitorului principal reclamaţia pornită asupra-i. Fidejusorul are
regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu
produce dobândă, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvine.
Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorate creditorului nu
vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a
notificat plata”.
Prin efectul plăţii făcută creditorului, fidejusorul se subrogă
în drepturile creditorului plătit (conform art. 1108 pct. 3 Cod civil
„Subrogaţia se face de drept… în folosul aceluia care, fiind
obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes de a o
desface”, şi art. 1670 Cod civil, respectiv „Cauţionatorul ce a
plătit datoria intră în dreptul ce avea creditorul contra datorni-
cului”). Prin efectul subrogării, fidejusorul beneficiază şi de gajul,
ipoteca, privilegiul etc., de care se bucură creditorul. În locul
acţiunii subrogatorii, fidejusorul ar putea opta însă şi pentru o
acţiune personală care îşi are izvorul în gestiunea de afaceri, în
situaţia când fidejusorul acţionează din proprie iniţiativă, fără
ştirea debitorului garantat, sau din mandat208, atunci când fideju-
sorul s-a angajat în urma solicitării debitorului principal.
208
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit., p. 404.
159
Faţă de avantajul conferit de acţiunea subrogatorie, în
virtutea căruia fidejusorul beneficiază în cadrul ei de toate garan-
ţiile pe care le avea şi creditorul plătit de el, acţiunea personală
prezintă avantajul că termenul de prescripţie curge din momentul
în care fidejusorul a făcut plata către creditor.
În regresul exercitat împotriva debitorului principal, fideju-
sorul va putea cere acestuia restituirea sumei efectiv plătite, do-
bânda la această sumă, cheltuielile efectuate de creditor cu
urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut produce cu ocazia
urmăririi.
Potrivit art. 1671 Cod civil, „când sunt mai mulţi debitori
principali solidari pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul ce a
garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecărui din ei pentru
repetiţiunea sumei totale ce a plătit.” Va funcţiona astfel
solidaritatea între cofidejusori faţă de fidejusorul care a plătit
datoria. Acesta din urmă va putea cere doar partea fiecăruia.
Acţiunea în regres este deci divizibilă împotriva cofidejusorilor.
Art. 1672 Cod civil stipulează că „fidejusorul ce a plătit
prima dată nu are regres contra debitorului principal ce a plătit de-
a doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune contra creditorului.
Când fidejusorul a plătit, fără să fi fost urmărit şi fără să fi
înştiinţat pe datornicul principal, nu va avea nici un regres contra
acestuia în cazul când în timpul plăţii, datornicul ar fi avut meziu
(mijlocul) de a declara stinsă datoria sa; îi rămâne însă dreptul de
a cere înapoi de la creditor banii daţi”.
Primul caz prevăzut în cuprinsul articolului menţionat se
face referire la două plăţi consecutive: o primă plată o efectuează
fidejusorul, fără a-l încunoştiinţa pe debitorul principal care, la
rândul lui, efectuează a doua plată. În cel de-al doilea caz, mijloa-
ce aflate la îndemâna debitorului pentru a paraliza executarea
silită ar putea fi invocarea compensaţiei, a prescripţiei extinctive
etc. În ambele cazuri, fidejusorul are dreptul să pretindă credito-
rului ceea ce el a plătit, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau
160
fără just temei, pierzând însă dreptul de regres împotriva debito-
rului principal.
Există împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a achitat
datoria garantată, este în pericol de a nu fi acoperit pentru plata la
care va fi eventual obligat, astfel că art.1673 Cod civil îi dă
acestuia dreptul să se poată adresa anticipat debitorului principal:
„Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare
de la debitor:
1. când este urmărit în judecată pentru a plăti;
2. când debitorul se află falit sau în stare de nesolvabilitate;
3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un
termen determinat şi acesta a expirat;
4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei
stipulate;
5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are
un termen determinat de scadenţă, întrucât însă obligaţia princi-
pală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se stinge înaintea
unui termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a
stipulat contrariul”.
14.6.4.3. Raporturile dintre fidejusori
În situaţia în care mai mulţi fidejusori garantează pentru
unul şi acelaşi debitor şi numai unul dintre ei a plătit în întregime,
el are o acţiune în regres divizibilă în contra celorlalţi fidejusori,
conform art.1674 Cod civil („Când mai multe persoane au
garantat pentru unul şi acelaşi debitor şi pentru una şi aceeaşi
datorie, garantul ce a plătit datoria are regres contra celorlalţi
garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare. Cu toate acestea,
nu are loc regresul decât când garantul a plătit în unul din cazurile
arătate în articolul precedent”) numai în cazurile prevăzute la
art.1673 Cod civil, enunţate anterior.
În toate celelalte cazuri în care nu sunt incidente dispoziţiile
art.1673 Cod civil, fidejusorul care a plătit datoria are drept de
regres numai împotriva debitorului principal.
161
14.6.5. Stingerea fidejusiunii
14.6.5.1. Stingerea fidejusiunii pe cale indirectă
Potrivit principiului accesorium sequitur principale, odată
cu stingerea obligaţiei principale se va stinge şi fidejusiunea, da-
torită caracterului său accesoriu. Stingerea pe această cale indirec-
tă este unul dintre modurile de stingere a obligaţiei accesorii.
Dacă debitorul principal a făcut o plată parţială, fidejusiunea
rămâne să garanteze restul creanţei neachitate.
Pe lângă plată, obligaţia principală se mai poate stinge prin
novaţiune (art. 1137 alin. 2 Cod civil), remitere de datorie (art.
1142 Cod civil), compensaţie (art. 1148 Cod civil), confuziune
(art. 1155 Cod civil), dare în plată (art. 1683 Cod civil).
Dacă obligaţia principală se stinge prin darea în plată, caz în
care creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea care îi era
datorată, fidejusiunea se stinge chiar dacă după aceea creditorul
este evins, conform dispoziţiilor art.1683 Cod civil.
În situaţia în care plata a fost făcută de către un terţ, iar nu
de către debitor, fidejusiunea nu se stinge întrucât terţul se poate
subroga în drepturile creditorului plătit, cu excepţia cazului în
care prin plată a urmărit efectuarea unei liberalităţi, faţă de debi-
torul principal ori chiar faţă de fidejusor.
De asemenea, tot legea este cea care prevede că un termen
de graţie acordat de creditor debitorului său principal nu liberează
pe fidejusor de garanţia sa, putând fi urmărit în consecinţă pentru
plată (art.1684 Cod civil).
14.6.5.2. Stingerea fidejusiunii pe cale directă
Potrivit art. 1679 Cod civil „obligaţia ce naşte din fidejusi-
une se stinge prin acele cauze prin care se sting şi celelalte
obligaţii”, ceea ce înseamnă că fidejusiunea se poate stinge şi
independent de obligaţia principală, pe cale directă, prin unul din
modurile generale de stingere a obligaţiilor.
162
Astfel, fidejusiunea se poate stinge prin:
• remitere de datorie, în sensul remiterii de fidejusiune, caz în
care creditorul îl liberează de bunăvoie pe fidejusor de obligaţia sa;
• confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al credi-
torului. Cu privire la confuziune, dispoziţiile Codului civil sunt în
sensul următor: art. 1680 Cod civil stipulează „Confuziunea
urmată între datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea
(moştenirea) unuia de către altul, nu stinge acţiunea creditorului
contra acelui ce a garantat pentru fidejusor”;
• compensaţia opusă de fidejusor creditorului.
La aceste cazuri se adaugă cel prevăzut de dispoziţiile
art.1683 Cod civil, când, datorită culpei creditorului, fidejusorul
nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii principale, privilegiile şi
ipotecile de care beneficia creditorul în conformitate cu art. 1676
Cod civil „cel ce e dator să dea garanţie e liber să dea un amanet
sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru asigurarea
creanţei”. De exemplu, din neglijenţa creditorului nu au fost con-
servate garanţiile care asigurau creanţa principală, ceea ce presu-
pune că garanţiile reale specifice ce se pierd au fost constituite ca
accesorii ale creanţei principale în momentul când fidejusorul s-a
angajat.
14.7. Garanţiile reale. Gajul

Potrivit dispoziţiilor art.1685 Cod civil, gajul sau amanetul
este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului
său un lucru mobil pentru garantarea datoriei ce constă în înde-
plinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice con-
tract încheiat între persoane fizice sau juridice.
163
Contractul de gaj sau amanet fiind un contract accesoriu nu
este, prin natura sa, nici civil, nici comercial, ci îşi împrumută
caracterul său civil sau comercial de la natura obligaţiei principale
pe care o garantează, fără a se avea în vedere natura lucrului
amanetat.
O altă definiţie dată în doctrină209 este formulată în sensul că
„gajul este un contract accesoriu prin care debitorul sau un terţ
remite creditorului spre siguranţa creanţei sale un obiect mobiliar
corporal sau incorporal, în scop de a conferi dreptul de a reţine
lucrul până la îndestularea sa şi de a fi plătit din urmărirea bunului
amanetat cu preferinţă înaintea altor creditori”.
Tot astfel s-a mai apreciat: „Gajul este un contract prin care
debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe care îl
afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui
terţ care îl conservă pentru creditor”210. Bunul afectat garanţiei
poate fi un bun mobil corporal sau incorporal, care se află în
circuitul civil şi, deci, este alienabil, cum ar fi de exemplu: bani,
mărfuri, titluri de credit etc.
Cuvântul „amanet” provine de la cuvântul turcesc „emanet”
şi în acest sens a fost folosit şi de Codul civil. Prin termenul de
„gaj”, se înţelege atât contractul de gaj, cât şi garanţia care rezultă
din acest contract, precum şi obiectul garanţiei.
Sediul materiei garanţiilor reale mobiliare se regăseşte în
următoarele acte normative:
- art. 1685 – 1696 Cod civil.
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice211, cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr. 89/29.08.2000 privind unele
măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în
209
Matei B.Cantacuzino, op. cit, 1921, p. 550-551.
210
H.L. et J. Mazeaud, Droit civil, Ed. Montchresttien, Paris, 1968,
vol. III, p. 64.
211
Legea nr. 99/ 26.05.1999 publicată în M.Of. nr. 236/27.05.1999, cu
modificările ulterioare.
164
Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, modificată şi
completată212;
- Ordinul Ministrului Justiţiei şi Ministrului Finanţelor
nr. 2506 /C/ 1324/2000 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind
modul de încasare şi plată a taxelor prevăzute de Ordonanţa
Guvernului nr.89/2000213, aprobată prin Legea nr. 298/2002;
- Instrucţiunile Ministerului Justiţiei nr. 1235/C/14.06.2001214
privind criteriile de autorizare a operatorilor de arhivă, prin care
s-au abrogat Instrucţiunile nr. 2325/4.10.2000;
14.7.2. Caracterele juridice ale contractului de gaj215

1. Contractul de gaj are un caracter accesoriu în raport cu
obligaţia principală pe care o garantează, făcându-se aplicarea
principiului de drept „accesorium sequitur principale”. Gajul nu
este posibil în absenţa unui raport principal de obligaţie. Deşi este
un contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi afectat de
cauzele de anulare, rezoluţiune/reziliere şi de stingere, precum şi
toate modalităţile la care este supus raportul juridic obligaţional
principal (condiţie, termen).
2. Contractul de gaj are, de regulă, un caracter real, în
sensul că, pentru a fi valabil, trebuie să aibă loc remiterea bunului
gajat. Excepţia de a avea caracter consensual este consacrată de
Legea nr.99/1999 şi alte legi speciale; în această situaţie, con-
tractul se naşte în mod valabil prin simplul acord de voinţă al
părţilor, fără să mai fie nevoie de îndeplinirea unei alte condiţii.
3. Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece
generează obligaţii în sarcina doar a unei părţi contractuale,
212
O.G. nr. 89/2000, publicată în M.Of. nr. 423/1.09.2000, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 298/15.05.2002, publicată în M.Of. nr.
356/28.05.2002; O.G. nr. 89/2000 a fost modificată şi completată prin
Ordonanţa Guvernului nr. 12/30.01.2003, publicată în M.Of. nr. 59/1.02.2003.
213
Publicat în M.Of. nr. 502/12.10.2000.
214
Publicate în M.Of. nr. 332/21.06.2001.
215
Florin Ciutacu, op. cit., p. 471-472.
165
respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de a păstra bunul, de a-l
conserva şi, pentru cazul executării obligaţiei, de a-l restitui
debitorului.
4. Contractul de gaj este, în principiu, un contract gratuit,
nici una dintre părţi nu urmăreşte realizarea unui avantaj patrimo-
nial.
5. Contractul de gaj are caracter comutativ, deoarece partea
obligată cunoaşte, din momentul încheierii contractului, întinderea
obligaţiilor ce-i revin.
6. Contractul de gaj are un caracter constitutiv de
drepturi, dat de naşterea dreptului real de gaj, şi, în acelaşi timp,
caracterul unui act juridic de dispoziţie.
7. Mai este considerat în doctrina juridică216 un contract
cauzal, deoarece valabilitatea lui implică valabilitatea cauzei ce
l-a generat, respectiv a contractului principal.
8. Conform prevederilor Legii nr.99/1999, art.17, contractul
de garanţie reală este titlu executoriu. Titlul executoriu repre-
zintă acel înscris care, întocmit în conformitate cu dispoziţiile
legii, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o
constată. Executarea nu este posibilă decât în raport cu obiectul
pe care titlul executoriu l-a determinat. Lipsa titlului executoriu,
implicit a contractului de gaj, nu permite pornirea executării silite,
iar, dacă totuşi s-au făcut acte de executare, se poate obţine
anularea lor pe calea contestaţiei în anulare.
14.7.3. Constituirea gajului. Efecte

Constituirea valabilă a contractului de gaj impune îndeplini-
rea următoarelor condiţii de validitate:
a) în persoana debitorului, cel ce oferă bunul în gaj să fie
proprietarul lui şi să aibă capacitatea deplină de exerciţiu a drep-
turilor civile, întrucât îşi grevează un bun cu sarcini reale,
existând riscul pierderii bunului.
216
166
În cazul în care debitorul este minor, gajarea bunurilor sale
pentru garantarea propriei datorii este posibilă numai cu încuviin-
ţarea prealabilă a Autorităţii tutelare (art.129 alin.2 Codul fami-
liei). Este în mod imperativ prevăzută de lege – art.129 alin.1
Codul familiei – interdicţia ocrotitorului legal, părinte ori tutore,
de a garanta, în numele minorului, obligaţia altuia;
b) referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate bunurile
mobile corporale şi incorporale care se află în circuitul civil,
bunuri certe şi de gen, cele fungibile şi nefungibile etc., inclusiv
creanţele (ex.: bani, mărfuri, titluri la purtător, brevete de invenţii,
dreptul de autor, drepturile succesorale etc.).
Legea nr.99/1999 stipulează că garanţia reală poate să aibă
ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o
universalitate de bunuri mobile217. În cazul în care bunul afectat
garanţiei constă într-o universalitate de bunuri mobile, inclusiv un
fond de comerţ, conţinutul şi caracteristicile acestuia vor fi
determinate de părţi până la data constituirii garanţiei reale. În
acest caz, nu este necesar ca părţile care compun bunurile afectate
garanţiei să se afle într-o stare de interdependenţă funcţională.
Încheierea valabilă a contractului presupune inclusiv men-
ţionarea creanţei ce se garantează, a felului şi naturii bunului gajat
sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsurii lui.
c) sub aspectul formalităţilor necesare constituirii gajului
este necesar să fie respectate câteva reguli. Astfel, pentru ca gajul
să fie opozabil terţilor, adică să confere creditorului un drept de
preferinţă asupra bunului dat în gaj, şi pentru a se evita fraudele,
Codul civil cere ca gajul să fie constatat printr-un înscris înregis-
trat (art.1686). Înregistrarea consta în păstrarea unui exemplar al
înscrisului constatator al gajului într-o mapă specială, la judecăto-
rie (conform dispoziţiilor art.719 şi art.720 C.proc.civ, abrogate
însă prin Legea nr.7/1996 privind cadastrul general şi publicitatea
217
Livia Mocanu, Garanţiile reale mobiliare, Editura All Beck, Bucureşti,
2004, p. 60-68.
167
imobiliară şi Legea nr.99/1999). Forma scrisă (act autentic sau act
sub semnatură privată, dar cu dată certă) este cerută de lege ad
probationem.
În noua reglementare, Legea nr.99/1999, cu modificările
ulterioare, pune bazele unui nou sistem de publicitate a garanţiilor
reale, prin reglementarea înfiinţării şi funcţionării Arhivei
Electronice de Garanţii Reale, bază de date la nivel naţional, care
asigură înscrierea şi accesul la informaţiile înscrise cu privire la
avizele de garanţie.
Arhiva îndeplineşte în principal două funcţii deosebit de
importante: funcţie de avertizare şi funcţia de asigurare a
priorităţii, pentru respectarea principiului de drept conform căruia
“qui prior tempore potior jure”, „primul înscris, primul în drept”
(creditorul care îşi înscrie garanţia înaintea altui creditor, în
aceeaşi arhivă, va avea prioritate faţă de acesta din urmă, în cazul
în care se va pune problema valorificării garanţiei); arhiva pune la
dispoziţia oricărei persoane interesate un sistem de căutare, care
să ofere informaţii exacte şi actualizate cu privire la înregistrările
garanţiilor reale mobiliare, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu
ajutorul ei se poate determina prioritatea înscrierii, în cazul
existenţei mai multor creditori interesaţi să urmărească acelaşi
bun. De asemenea, tot legea prevede că, în situaţia concursului
între un creditor care are o garanţie înregistrată în arhivă şi unul
care nu a făcut această înregistrare, va avea câştig de cauză cel
care are înregistrarea făcută, fiind plătit cu preferinţă. Înscrierea la
această arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de
nulitate.
Deoarece nu dobândeşte un drept de proprietate asupra
bunului gajat, ci doar calitatea de detentor precar, creditorul are
obligaţia de a conserva bunul, răspunzând după regulile dreptului
comun pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat, dacă îi
poate fi imputată vreo culpă.
168
Art.21 din Legea nr.99/1999 prevede faptul că pe durata
contractului de gaj, debitorul poate administra sau dispune în
orice mod de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia,
inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.
Odată obligaţia principală executată integral, creditorul tre-
buie să restituie bunul gajat. Eventualele cheltuieli efectuate
pentru conservarea bunului, necesare sau utile, vor fi restituite de
debitor (art.1691 alin.2 C.civ.). Dacă aceste cheltuieli nu vor fi
restituite, creditorul păstrează dreptul de retenţie asupra bunului
gajat până la plata lor.
Creditorul va percepe fructele sau dobânzile bunului afectat
garanţiei în contul debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare,
fructele şi dobânzile percepute se impută mai întâi asupra cheltu-
ielilor normale de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi,
în final, asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce
nivelul acesteia.
În situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia,
Legea nr. 99/1999 prevede în art.11 că garanţia reală îi dă
creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine
bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine
plata obligaţiei garantate. De asemenea, garanţia reală acordă
creditorului garantat şi următoarele drepturi:
a) dreptul de a verifica bunul afectat garanţiei în timpul
programului de lucru al debitorului, astfel încât să nu afecteze
activitatea acestuia;
b) dreptul de a considera că obligaţia garantată a devenit
exigibilă şi de a trece la urmărirea silită, în cazul în care constată
lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului afectat garanţiei
sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă
urmărirea silită, astfel cum sunt determinate prin contractul de
garanţie. Creditorul îşi poate exercita acest drept numai dacă are
temeiuri comercial rezonabile de a crede că bunul afectat
garanţiei a fost sau este pe cale de a fi pus în pericol sau există
169
posibilitatea ca plata, executarea obligaţiei principale, să fie pe
cale de a fi împiedicată.
În urma valorificării bunului afectat garanţiei, produsele
obţinute constau în orice bun primit de debitor în urma vânzării,
schimbului, fructele şi productele, precum şi sumele încasate din
asigurare sau altă formă de administrare ori dispunere de acestea,
inclusiv sumele obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare. Va-
loarea indemnizaţiei de asigurare asupra bunului afectat garanţiei
reprezintă rezultatul valorificării bunului afectat garanţiei atâta
timp cât suma ce trebuie plătită este datorată oricărei părţi din
contractul de garanţie sau împuternicitului acesteia.
Pentru ipoteza în care bunul afectat garanţiei se găseşte în
posesia creditorului sau a unui terţ care îl reprezintă, aceştia au
drepturile şi obligaţiile prevăzute de Codul civil privind depozitul
voluntar, precizează art. 39 din Legea nr.99/1999. Astfel, credito-
rul va percepe fructele sau dobânzile bunului afectat garanţiei în
contul debitorului. În lipsa unei stipulaţii contrare, fructele şi
dobânzile percepute se impută mai întâi asupra cheltuielilor nor-
male de conservare a bunului, apoi asupra dobânzilor şi, în final,
asupra cuantumului obligaţiei garantate, pentru a reduce nivelul
acesteia.
Dacă debitorul are posesia bunului afectat garanţiei, înstrăi-
narea acestuia, distrugerea sau degradarea datorate neglijenţei ori
deprecierea bunului datorată lipsei de diligenţă, dacă s-au cauzat
daune creditorului, vor atrage răspunderea debitorului, urmând a
plăti despăgubiri în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul
în lei al sumei de 500 EURO.
În afara drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul de
gaj, posesorul bunului afectat garanţiei are următoarele obligaţii:
1. de a întreţine bunul afectat garanţiei şi de a-l folosi ca un
bun proprietar;
2. de a ţine, dacă este cazul, o evidenţă contabilă clară a
bunului afectat garanţiei şi, după caz, a produselor acestuia, în
conformitate cu legislaţia în vigoare.
170
Orice garanţie reală înscrisă anterior la arhivă va fi opo-
zabilă cumpărătorului, dacă preţul de achiziţie al bunului depă-
şeşte echivalentul în lei al sumei de 1.000 EURO. Debitorul este
obligat să transmită cumpărătorului un înscris eliberat de arhivă
prin care se atestă existenţa tuturor garanţiilor reale ori a
sarcinilor asupra bunului sau un alt înscris de la fiecare deţinător
de garanţii reale sau sarcini care să declare că bunurile sunt libere
de orice sarcină. Neîndeplinirea de către debitor a acestei obligaţii
atrage răspunderea acestuia pentru orice daună cauzată credito-
rului garantat, în cuantum reprezentând cel puţin echivalentul în
lei al sumei de 500 EURO.
14.7.4. Stingerea gajului

Stingerea obligaţiei principale are ca efect şi stingerea ga-
jului. De exemplu, dacă intervine un mod de stingere a obligaţiei
principale, cum ar fi plata, compensaţia, remiterea datoriei, pres-
cripţia extinctivă etc., el va avea influenţă şi asupra gajului; dacă
obligaţia principală este nulă absolut sau este anulată, atunci gajul
va fi desfiinţat. Aceste consecinţe decurg din caracterul accesoriu
şi subsidiar al contractului de gaj.
În ceea ce priveşte prescripţia, se consideră că lăsarea
gajului în mâna creditorului constituie o recunoaştere permanentă
a datoriei, care are drept efect întreruperea prescripţiei dreptului la
acţiune privind obligaţia principală218.
Uneori gajul poate să se stingă şi independent de obligaţia
principală. Chiar asupra contractului de gaj poate interveni unul
din modurile generale de stingere a obligaţiilor (ex.: pieirea totală
a bunului gajat prin forţă majoră, face excepţie cazul când bunul
gajat a fost asigurat, situaţie în care dreptul de preferinţă al cre-
ditorului se va păstra asupra indemnizaţiei de asigurare; renun-
218
171
ţarea creditorului la garanţie; desesizarea creditorului de bun
gajat219.
Garanţia reală încetează odată cu îndeplinirea obligaţiei
garantate, în afară de cazul în care părţile au convenit, prin
contract, că garanţia reală acoperă şi obligaţii viitoare, precum şi
în alte cazuri prevăzute de legea aplicabilă în materie (Legea
nr.99/1999)
Astfel, conform art.27, garanţia reală poate înceta:
– printr-un act liberator din partea creditorului, care să speci-
fice încetarea în tot sau în parte a obligaţiei garantate;
– prin hotărâre judecătorească.
În termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale,
creditorul trebuie să înscrie o notificare la arhivă privind stingerea
garanţiei reale. Arhiva va introduce în rubrica corespunzătoare o
menţiune privind stingerea obligaţiei garantate.
După îndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul garantat va
trebui, la cererea debitorului, să restituie imediat posesia bunului
afectat garanţiei în cazul în care anterior intrase în posesia
acestuia. În caz contrar, se poate atrage obligarea creditorului la
plata către debitor a unor despăgubiri în cuantum reprezentând cel
puţin echivalentul în lei al sumei de 200 EURO.
14.8. Ipoteca

Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun
imobil al debitorului sau al altei persoane, fără deposedare, care
conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în
stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de
ceilalţi creditori din preţul acelui bun.220
Ipoteca este reglementată în art. 1746 – 1814 Cod civil.
219
Ibidem
220
172
14.8.2. Caracterele generale ale ipotecii
Indiferent de felul ei, ipoteca prezintă următoarele caractere
generale:
- ipoteca este un drept real asupra unui bun imobil care
conferă titularului său două atribute: dreptul de urmărire şi dreptul
de preferinţă;
- ipoteca este un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi
garantează un drept principal;
- ipoteca este o garanţie imobiliară, deoarece are ca obiect
numai bunuri imobile aflate în circuitul civil;
- ipoteca este o garanţie specializată, ceea ce înseamnă că
poate fi constituită numai asupra unui imobil sau a unor imobile
individual determinate şi pentru garantarea unei datorii cu o
valoare determinată;
- ipoteca este indivizibilă, în sensul că imobilul ipotecat este
afectat în întregime pentru garantarea creanţei.
14.8.3. Felurile ipotecii

În funcţie de izvorul său, ipoteca poate fi de două feluri:
a) ipotecă legală – care ia naştere în temeiul unei dispoziţii
speciale a legii (art. 1749 alin. 1 Cod civil);
b) ipotecă convenţională – care ia naştere printr-un contract
încheiat între creditorul ipotecar şi proprietarul bunului imobil,
care poate să fie debitorul sau un terţ.
14.8.3.1. Ipoteca legală
Ipoteca legală este acea formă de ipotecă, care ia naştere în
virtutea unei dispoziţii legale.
Dispoziţiile prevăzute în Codul civil cu privire la cazurile de
ipotecă legală au fost abrogate.
În prezent se poate reţine că sunt cazuri de ipotecă legală:
a) ipoteca prevăzută de art. 10 din Legea nr. 22/1969, potri-
vit căruia garanţiile suplimentare a căror obligativitate este stabilită
173
de lege pot să constea nu numai în fidejusiune ori în gaj, dar şi
într-o ipotecă;
b) ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani
sau bunuri fungibile asupra bunurilor imobile succesorale,
prevăzută de art. 902 alin. 2 Cod civil;
c) ipoteca prevăzută de art. 12 din Decretul-Lege
nr. 61/1990221 conform căruia creditele acordate de Casa de
Economii şi Consemnaţiuni pentru cumpărarea de locuinţe din
fondurile statului vor fi garantate prin constituirea unei ipoteci
asupra locuinţei dobândite şi art. 15 din Legea nr. 85/1992222
modificată prin Legea nr. 76/1994, conform căruia, în cazul în
care vânzarea se face cu plata preţului în rate, unitatea vânzătoare
îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea ipotecii asupra
locuinţei;
d) ipoteca prevăzută de art. 166 Cod procedură penală, care
reglementează o ipotecă legală cu caracter asigurător având ca
obiect bunurile imobile sechestrate.
14.8.3.2. Ipoteca convenţională
Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca convenţională este
aceea care ia naştere din convenţia părţilor, cu formele prescrise de
lege.
Pentru valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond
şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond privesc persoana care constituie ipoteca şi
care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi calitatea de
proprietar actual al bunului.
221
Decretul-Lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite
din fondurile statului către populaţie, publicat în M.Of. nr. 22/8.02.1990.
222
Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă
destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor
economice sau bugetare de stat, publicată în M.Of. nr. 180/29.06.1992,
republicată în M.Of. nr. 264/15.07.1998.
174
În ceea ce priveşte condiţiile de formă, conform art. 1772
Cod civil, ipoteca convenţională este valabilă numai dacă este
constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării formei
autentice, care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.
14.8.4. Publicitatea ipotecii

Publicitatea ipotecii constă în înscrierea ipotecii în registrul
special sau, după caz, în cartea funciară aflată la judecătoria în a
cărei rază teritorială este situat bunul imobil, în baza art. 108 alin. 1
din Legea nr. 36/1995.223
Publicitatea se efectuează în baza contractului autentic de
constituire a ipotecii şi este ordonată printr-o încheiere de către
judecător.
Înscrierea ipotecii convenţionale conservă dreptul de ipotecă
timp de 15 ani de la data înregistrării, după care se perimă.
În cazul ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea
creditorului, în virtutea titlului din care rezultă ipoteca.
Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă, în sensul că
oricât timp ar trece de la data efectuării ei ea nu se perimă.
Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii, conform art. 1779
Cod civil. Importanţa rangului ipotecii constă în faptul că între
doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, adică cel care a
înscris primul ipoteca, va avea dreptul să se despăgubească inte-
gral din preţul imobilului ipotecat, iar ceilalţi creditori se vor
despăgubi din ceea ce rămâne.
Dacă debitorul plăteşte datoria, ipoteca rămâne fără obiect,
iar înscrierea se radiază.
223
Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, publi-
cată în M.Of. nr. 254/21.10.1996, republicată în M.Of. nr. 393/31.12.1997.
175
14.8.5. Efectele ipotecii
14.8.5.1. Efectele faţă de debitor224
Debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat, păs-
trează, în principiu, toate atributele dreptului de proprietate:
posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate greva cu
sarcini reale.
14.8.5.2. Efectele faţă de creditor
Creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără depo-
sedarea proprietarului bunului imobil, drept care îi conferă două
atribute:
a) dreptul de urmărire, care constă în posibilitatea de a
urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla, chiar dacă debitorul l-a
înstrăinat;
b) dreptul de preferinţă, care constă în aptitudinea de a-şi
realiza creanţa cu prioritate din preţul obţinut din vânzarea
imobilului ipotecat, iar în situaţia în care sunt mai mulţi creditori
ipotecari, dreptul de preferinţă se exercită în ordinea dată de
rangul ipotecii fiecăruia.
14.8.5.3. Efectele faţă de terţii dobânditori
ai imobilului ipotecat
Codul civil reglementează în art. 1791 – 1797 posibilităţile
pe care le are terţul dobânditor al imobilului ipotecat în cazul în
care debitorul nu plăteşte datoria, iar creditorul cere realizarea
ipotecii:
- terţul dobânditor poate să opună excepţii: inexistenţa sau
stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea contrac-
tului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare;
- terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului şi se
va subroga în drepturile creditorului;
224
176
- terţul dobânditor poate să recurgă la purgă. Procedura
acesteia este reglementată în art. 1801 – 1814 Cod civil şi constă
în oferta făcută creditorului de a plăti creanţa garantată prin
ipotecă, până la concurenţa preţului de cumpărare al imobilului
sau până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză,
dacă a dobândit imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;
- terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a
fi scos la vânzare, fără participarea sa.
14.8.6. Stingerea ipotecii

Ipoteca se poate stinge:
1. pe cale principală, prin următoarele modalităţi:
- renunţarea creditorului la ipotecă;
- oferta de purgă;
- rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a
constituit ipoteca a dobândit dreptul de proprietate asupra
imobilului ipotecat;
- prescripţia extinctivă;
2. pe cale accesorie, atunci când se stinge obligaţia pe care
o garantează, respectiv prin: plată, compensaţie, novaţie, confu-
ziune, remitere de datorie şi dare în plată.
14.9. Privilegiile

Potrivit art. 1722 Cod civil, privilegiul este un drept ce dă
unui creditor calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi
creditori, fie chiar ipotecari.
În doctrină, privilegiul a fost definit ca fiind dreptul unui
creditor de a fi plătit cu prioritate faţă de alţi creditori, datorită
calităţii creanţei sale.225
225
177
Prin calitatea creanţei se înţelege cauza sau faptul juridic din
care s-a născut creanţa.
Sediul materiei privilegiilor îl constituie art. 1722 – 1745,
art. 1780 – 1815 Cod civil şi art. 409 Cod de procedură civilă.
14.9.2. Clasificarea privilegiilor

În raport de dispoziţiile Codului civil, incidente în materie,
privilegiile se clasifică astfel:
1. privilegii generale, care pot fi:
- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile şi
imobile ale debitorului (art. 1727 Cod civil);
- privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile ale
debitorului (art. 1729 Cod civil).
2. privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile (art.
1730 Cod civil);
3. privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile (art.
1737 Cod civil).
14.9.2.1. Privilegiile generale
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile şi
imobile ale debitorului sunt:
- privilegiul tezaurului public, reglementat de art. 1725 Cod
civil. În prezent în această materie sunt incidente dispoziţiile
Codului fiscal226 şi ale Codului de procedură fiscală227 care
reglementează privilegiul statului pentru obligaţiile persoanelor
fizice şi juridice de plată a impozitelor;
- privilegiul cheltuielilor de judecată, reglementat de art.
1727 Cod civil, conform căruia creditorul care a făcut cheltuieli în
proces sau cu ocazia executării silite, de care au profitat şi
226
Codul fiscal a fost aprobat prin Legea nr. 571/2003, publicată în
M.Of. nr.927/23.12.2003.
227
Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 şi a fost publicat în M.Of. nr. 941/29.12.2003.
178
celorlalţi creditori, are dreptul să le recupereze din sumele ce
formează obiectul urmăririi.
Privilegiile generale asupra tuturor bunurilor mobile sunt
enumerate în art. 1729 Cod civil, respectiv:
- cheltuieli de judecată făcute în interesul comun al
creditorilor;
- cheltuieli de înmormântare a debitorului;
- cheltuieli pentru îngrijirea medicală făcute în cazul ultimei
boli în decurs de un an înaintea decesului;
- creanţe din salarii;
- preţul obiectelor de subzistenţă date debitorului şi familiei
sale în decurs de şase luni.
14.9.2.2. Privilegiile speciale
asupra anumitor bunuri mobile
Privilegiile speciale mobiliare au ca obiect un bun mobil
determinat al debitorului şi sunt enumerate în art. 1730 Cod civil:
- privilegiul creditorului gajist asupra lucrului dat în gaj;
- privilegiul locatorului de imobile, care conferă un adevărat
drept de gaj asupra bunurilor mobile ale chiriaşului sau arenda-
şului, pentru plata chiriilor sau arenzilor, a reparaţiilor locative şi
pentru tot ceea ce priveşte executarea contractului;
- privilegiul hotelierului, care conferă hotelierului un drept
prioritar de a-şi recupera valoarea prestaţiilor asigurate clienţilor
din preţul bagajelor aduse în camera de hotel;
- privilegiul transportatorului, recunoscut pentru preţul
transportului şi pentru toate cheltuielile de transport, care poate fi
exercitat numai atât timp cât cărăuşul are bunul în detenţia sa;
- privilegiul vânzătorului unui bun mobil al cărui preţ nu a
fost plătit de cumpărător;
- privilegiul cheltuielilor făcute cu conservarea bunului
mobil al debitorului;
- privilegiul arendaşului pentru plata sumelor datorate pentru
seminţe, cheltuiala recoltei anului curent şi pentru instrumentele
de exploatare agricolă.
179
14.9.2.3. Privilegiile speciale
asupra anumitor bunuri imobile
Codul civil enumeră în art. 1737 privilegiile speciale imobi-
liare:
- privilegiul vânzătorului unui imobil, pentru preţul neînca-
sat al imobilului;
- privilegiul celui care a împrumutat bani cumpărătorului
pentru plata imobilului către vânzător;
- privilegiul copărtaşului;
- privilegiul arhitectului, constructorilor şi al lucrătorilor asu-
pra imobilului construit, pentru plata lucrării;
- privilegiul celui care a împrumutat bani pentru plata cons-
tructorilor;
- privilegiul care rezultă din separaţia de patrimonii.
14.10. Dreptul de retenţie
14.10.1. Definiţia
Dreptul de retenţie este acel drept real care conferă cre-
ditorului, în acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire sau de
predare a bunului altuia, posibilitatea de a reţine acel bun în
stăpânirea sa şi de a refuza restituirea lui până când debitorul său,
creditor al lucrului, va plăti datoria ce s-a născut în sarcina lui în
legătură cu lucrul respectiv.228
În general, prin drept de retenţie se înţelege acel drept în
virtutea căruia detentorul unui lucru este îndrituit să-l reţină până la
plata unei creanţe pe care o are împotriva proprietarului lucrului.
Condiţia esenţială pentru existenţa dreptului de retenţie este
aceea ca datoria pe care deţinătorul lucrului o pretinde de la
creditorul restituirii să aibă legătură cu lucrul, să fie un debitum
cum re iunctum.
228
Liviu Pop, op. cit., p. 451; Iosif Urs, Smaranda Angheni, op. cit.,
p. 353; Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, op. cit., p. 448.
180
Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect
care conferă retentorului numai o detenţie precară.
Codul civil nu cunoaşte o reglementare de principiu a
dreptului de retenţie, el fiind creaţia doctrinei şi a jurisprudenţei.
14.10.2. Aplicaţii
Aplicaţiile practice ale dreptului de retenţie229:
- vânzătorul nu este obligat să predea lucrul, dacă cumpă-
rătorul nu a plătit preţul şi nu are dat de vânzător un termen de
plată (art. 1322 Cod civil);
- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului,
în cazul vânzării imobilului, înainte de a fi despăgubiţi de către
locator sau de cumpărător (art. 1444 Cod civil);
- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata
integrală a sumelor care i se datorează de către deponent în legă-
tură cu depozitul (art. 1619 Cod civil);
- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are
dreptul să reţină lucrul revendicat până la despăgubirea sa de către
proprietarul care a câştigat procesul;
- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra
bunurilor comune partajate, până în momentul în care celălalt soţ,
căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă, îi va plăti sulta.
229
Liviu Pop, op. cit, p. 452.
181
BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
2. Ioan Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
3. Ioan Albu, Victor Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele
morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
4. Ion Anghel, Francisc Deak, Marin Popa, Răspunderea civilă,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970.
5. Nelu Anghel, Elena Loredana Anghel, Garantarea obligaţiilor
civile, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
6. Flavius Baias, Simulaţia. Studiu de dosctrină şi jurisprudenţă,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.
7. Gheorghe Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti, 1994.
8. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală, Persoanele, Editura
All Beck, Bucureşti, 2001.
9. Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1921.
10. Dan Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.
11. Florin Ciutacu, Cristian Jora, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Themis Cart, Bucureşti, 2003.
12. Florin Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor.
Garanţiile personale şi garanţiile reale, Editura Themis
Cart, Bucureşti, 2006.
13. Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
182
14. Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, Obligaţii,
Codul civil, Editura All Beck, Bucureşti, 1998.
15. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale,
Editura Actami, Bucureşti, 1996.
16. Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
17. Ion Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
18. Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Romeo Popescu,
Instituţii de drept civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2001.
19. Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura
Academiei, Bucureşti, 1972.
20. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 2000.
21. Dimitrie Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice
civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981.
22. Constantin Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu,
Tratat de drept civil român, Editura Naţională Ciornei,
Bucureşti, 1929.
23. George N. Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale,
Bucureşti, 1947.
24. George Plastara, Curs de drept civil, Vol. IV. Obligaţiuni,
Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1925.
25. Liviu Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
26. Liviu Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, Volumul I.
Regimul juridic general, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
27. Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obliga-
ţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
28. Eugeniu Safta – Romano, Drept civil. Obligaţii, Editura
Neuron, Focşani, 1994.
183
29. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
30. Victor Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei,
Bucureşti, 1970.
31. Jean-Luc Aubert, Introduction au droit et thèmes fondamentaux
du droit civil, Editura Dalloz, Paris, 2000.
32. Muriel Burgeois, Droit civil. Obligations, Responsabilité
civile, Centre de Publications Universitaires, Paris, 2000.
33. Corinne Reanult – Brahinsky, Droit civil. Les obligations,
Editura Gualino, Paris, 1999.
184

Oblig Contr

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Oblig Contr

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARIANA RUDĂREANU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului

Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ

Bun de tipar: 18.05.2007; Coli tipar: 11,5

Editura Fundaţiei România de Mâine

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

1. Noţiunea de obligaţie şi izvoarele obligaţiilor …………. 9

1.1. Noţiunea de obligaţie

Luând ca model Codul civil francez din 1804, care nu a

1.2. Izvoarele obligaţiilor

Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică

2.1. Definiţia actului juridic unilateral

Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii este actul juri-

2.2. Reglementarea legală

Codul civil, ca de altfel şi alte izvoare ale dreptului civil,

2.3. Acte juridice unilaterale, izvoare de obligaţii

În doctrină13 sunt considerate ca izvoare de obligaţii urmă-

3.1. Noţiunea şi reglementarea legală

Prin fapte juridice se înţeleg evenimentele şi acţiunile ome-

3.2. Gestiunea intereselor altei persoane

3.2.1. Definiţia şi reglementarea legală

3.2.2. Condiţiile gestiunii de afaceri

3.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

3.3. Plata lucrului nedatorat

3.3.3. Condiţiile plăţii nedatorate

3.3.4. Efectele plăţii nedatorate

3.3.5. Obligaţiile solvensului

5.3.6. Persoanele care pot să ceară restituirea

3.3.7. Acţiunea în restituire

3.3.8. Cazurile în care nu există obligaţia

3.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

3.4.2. Reglementarea legală

3.4.3. Condiţiile cerute pentru intentarea

3.4.4. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

4.1. Noţiunea de răspundere civilă

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care

4.2. Reglementarea legală a răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este reglementată de

4.3. Natura juridică a răspunderii civile delictuale

Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al

4.4. Felurile răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri,

4.5. Răspunderea pentru fapta proprie

4.5.2. Condiţiile generale ale răspunderii

4.6.1. Noţiunea de prejudiciu

4.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al cărui

4.6.3. Condiţiile reparării prejudiciului

4.6.4. Principiile reparării prejudiciului

4.7. Fapta ilicită

4.7.2. Trăsăturile caracteristice ale faptei ilicite

4.7.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Exercitarea unui drept

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar

4.9.2. Structura vinovăţiei

4.9.3. Formele vinovăţiei

4.9.4. Cauzele care înlătură vinovăţia

4.9.5. Capacitatea delictuală

4.9.6. Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale

4.10. Răspunderea civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru