Dec PDF

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT DIN CLUJ-NAPOCA
CONF.UNIV.DR.CĂLIN M.COSTIN
DREPTUL EUROPEAN AL CONCURENȚEI

-Manual de studiu individual-
1
CONF.UNIV.DR. CĂLIN M.COSTIN
DREPTUL EUROPEAN AL
CONCURENȚEI
-Manual de studiu individual-
2
CUPRINS
INTRODUCERE
ABREVIERI
Unitatea de învăţare 1
ASPECTE GENERALE PRIVIND CONCURENȚA COMERCIALĂ
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Dreptul concurenței.Concept.Obiect.Specific
1.3.1.1. Concept
1.3.1.2. Obiect
1.3.1.3. Specific
1.3.2. Principiile generale ale dreptului european al concurenței
1.3.2.1. Impactul dreptului comunitar asupra dreptului concurenței
1.3.2.2. Aplicarea dreptului european al concurenței de către statele membre
1.3.3. Delimitarea dreptului concurenței și raporturile lui cu alte segmente conexe din
dreptul privat
1.3.3.1. Preliminarii
1.3.3.2. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul comercial
1.3.3.3. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul consumatorului
1.3.3.4. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul distribuției comerciale
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
INSTITUȚIILE DREPTULUI CONCURENȚEI
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Concurența
2.3.1.1. Concept.Moduri de abordare
2.3.1.2. Funcțiile concurenței
2.3.2. Piața relevantă
2.3.2.1. Piața produsului
2.3.2.2. Piața geografică
2.3.3. Întreprinderea
ANTANTELE ANICONCURENȚIALE
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
3.3.1. Conceptul de antantă
3.3.2. Forma antantei
3.3.2.1. Acordul între întreprinderi
3.3.2.2. Decizia asociației de întreprinderi
3.3,2.3. Practicile concertate
3.3.3. Antandele orizontale și antantele verticale
3
3.3.4. Efectele antantelor anticoncurențiale
3.3.4.1. Împiedicarea, retrângerea sau denaturarea concurenței
3.3.4.2. Afectarea comerțului între statele membre
ANTANTELE COMPATIBILE CU NORMELE DREPTULUI EUROPEAN AL
CONCURENȚEI
4.1. Introducere
4.3.1. Condițiile necesare pentru exceptarea unei antante de la incidența interdicției
instituită prin art.81 paragraful 1TCE (art.101 &l TFUE)
4.3.2. Analiza condițiilor necesare pentru exceptarea unei antante de la incidența art.81
paragraful 1 TCE (art.101 &l TFUE)
4.3.2.1. Antanta trebuie să contribuie la progresul economic
4.3.2.2. Antanta trebuie să realizeze o partajare echitabilă a profitului cu utilizatorii
4.3.2.3. Antanta să nu impună restricții concurențiale neindispensabile pentru realizarea
scopului pentru care a fost constituită
4.3.2.4. Antanta să nu elimine concurența pentru o parte substanțială a produselor în
cauză
4.3.3. Exceptări de grup (sau pe categorie)
4.3.3.1. Explicație preliminară
4.3.3.2. Mecanismul exceptării de grup (sau pe categorie)
ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTĂ
5.1. Introducere
5.3.1. Conceptul de poziție dominantă
5.3.1.1. Poziția dominantă individuală
5.3.1.2. Criterii pentru determinarea poziției dominante individuale
5.3.1.3. Poziția dominantă colectivă
5.3.2. Noțiunea, tipologia și formele abuzului de poziție dominantă
5.3.2.2. Noțiune
5.3.2.3. Tipologia abuzului de poziție dominantă
5.3.2.4. Formele abuzului de poziție dominantă
AJUTOARELE DE STAT ȘI CONTROLUL LOR
6.1. Introducere
6.3.1. Ajutoarele de stat. Concept
4
6.3.2. Ajutoarele de stat incompatibile cu normele dreptului european al concurenței
6.3.2.1. Existența unui ajutor
6.3.2.2. Absența contrapartidei
6.3.2.3. Proveniența ajutorului de stat
6.3.2.4. Atingerea adusă concurenței
6.3.3. Ajutoarele de stat compatibile cu normele dreptului european al concurenței
6.3.3.1. Limitele compatibilității
6.3.3.2. Ajutoarele compatibile de plin drept
6.3.4. Ajutoarele de stat în privința cărora compatibilitatea este numai posibilă
6.3.5. Procedura de control
6.3.5.2. Desfășurarea procedurii de control
6.3.5.3. Sancțiunile aplicabile în caz de vărsământ al unui ajutor incompatibil ori al
unui ajutor ilegal sau de aplicare abuzivă
CONCENTRĂRILE ECONOMICE DE ÎNTREPRINDERI ȘI CONTROLUL LOR
7.1 Introducere
7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Concentrările economice de întreprinderi. Concept
7.3.2. Tipuri de concentrări economice de întreprinderi
7.3.3. Participanții la operațiunea de concentrare economică
7.3.4. Moduri de realizare a concentrărilor economice
7.3.4.1. Fuziunea întreprinderilor
7.3.4.2. Preluarea controlului altor întreprinderi
7.3.4.3. Întreprinderea comună
7.3.5. Controlul concentrărilor economice
7.3.5.1. Explicație preliminară. Natura controlului
7.3.5.2. Excepții de la caracterul suspensiv al controlului
7.3.5.3. Criterii de evaluare a concentrărilor economice
7.3.5.4. Deciziile Comisiei privind concentrările economice de întreprinderi
5
ABREVIERI
alin. alineat
art. articol
c. contra, versus
CE Comunitățile Europene
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CJCE Curtea de Justiție a Comunităților Europene
CJE Curtea de Justiție Europeană
CJUE Curtea de Justiție a Uniunii Europene
Comisia Comisia Europeană
Consiliul Consiliul Uniunii Europene
CNUCD Consiliul Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare
ed. ediția
FMI Fondul Monetar Internațional
JOCE Jurnalul Oficial al Comunitățílor Europene (sau, începând cu
anul 2009 - Jurnalul Oficial al Uniunii Europene)
lit. litera
Tratatul CE Tratatul privind Comunitățile Europene
Tratatul CEE Tratatul privind Comunitatea Economică Europeană
TFUE Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TPICE Tribunalul de primă instanță a Comunităților Europene
TUE Tratatul privind Uniunea Europeană
UE Uniunea Europeană
6
INTRODUCERE
La jumătate de secol după adoptarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma care
constituie o veritabilă Chartă a Uniunii Europene, se înregistrează o dezvoltare fără precedent a
circulaţiei valorilor şi cunoştinţelor la nivel intracomunitar, ceea ce determină necesitatea cunoaşterii,
interpretării şi aplicării corecte a normelor dreptului european care reglementează conduita
operatorilor de comerţ pe piaţa intracomunitară. Uniunea Europeană extinsă de la Atlantic la Marea
Neagră şi de la Marea Nordului la Marea Mediterană constituie un teritoriu geografic pe care
funcţionează o piaţă comună unde se desfăşoară competiţia între operatorii de comerţ din statele
membre după reguli instituite prin normele dreptului european al concurenţei.
Această piaţă are caracter unitar, fiind supusă unor reglementări legale de aplicabilitate
generală deşi din alcătuirea ei fac parte ca segmente componente pieţele naţionale ale statelor membre
care, la rândul lor sunt supuse normelor de drept naţional din domeniul concurenţei.
Aşadar, piaţa intracomunitară este supusă, pe de o parte normelor dreptului european al

concurenţei care au aplicabilitate generală pe întreaga sa arie de cuprindere, iar pe de altă parte,
secvenţial, normelor ce reglementează concurenţa comercială făcând parte din sistemele de drept
naţional ale statelor membre. Intr-adevăr, fiecare piaţă ce funcţionează pe teritoriul naţional al fiecărui
stat membru constituie un segment al pieţei intracomunitare care primeşte o dublă incidenţă
normativă, anume, a normelor dreptului european al concurenţei, dar şi a normelor dreptului naţional
al concurenţei din statul respectiv.
Cu toate acestea nu se poate afirma că, în materia concurenţei, există o reglementare legală
paralelă, care să ecarteze dreptul naţional al concurenţei de dreptul european al concurenţei, ci
dimpotrivă, există o sinergie a celor două categorii de norme legale având acelaşi obiect de
reglementare şi urmărind aceeaşi finalitate, anume disciplinarea raporturilor competiţionale dintre
operatorii de comerţ care activează pe piaţa comună sau ale căror activităţi desfăşurate în exteriorul
pieţei comune generează efecte în spaţiul intracomunitar.
Manualul îşi propune să cerceteze numai aspectele mai importante ale impactului normelor
dreptului european al concurenţei pe piaţa unică, iar nu şi impactul normelor dreptului naţional pe
piaţa naţională a fiecărui stat membru şi, totodată, să evidenţieze primordialitatea dreptului european al
concurenţei raportat la normele de drept naţional din acest domeniu, precum şi efectul direct al celor
dintâi.
In acest scop, investigaţia noastră ştiinţifică a avut ca obiectiv principal abordarea unui
complex de probleme, precum: conceptul, obiectul şi specificul dreptului european al concurenţei;
principiile generale ale dreptului european al concurenţei; instituţiile dreptului european al
concurenţei; antantele anticoncurenţiale; abuzul de poziţie dominantă; concentrările de întreprinderi;
ajutoarele de stat şi controlul lor.
Abordând această problematică în lumina normelor dreptului european al concurenţei şi a

statuărilor jurisprudenţei instanţelor comunitare, lucrarea oferă studenţilor din învăţământul juridic
superior o imagine de ansamblu asupra complexităţii de aspecte pe care le comportă organizarea şi
funcţionarea pieţei intracomunitare constituindu-se într-un util instrument de lucru şi, totodată de
informare pentru toți aceia care doresc să cunoască regimul juridic al concurenţei în Uniunea
Europeană.
Obiectivele cursului
Principalele obiective ale cursului sunt: înțelegerea și însușirea de către studenți a noțiunilor
juridice caracteristice materiei, a specificului Dreptului european al concurenței și realizarea unei
paralele între instituțiile juridice de drept național și cele aparținând Dreptului european al concurenței,
cunoașterea legislației europene și interne care reglementeaza Dreptul european al concurenței și a
7
instrumentelor juridice specifice raporturilor de drept european al concurenței, precum și corelarea şi
compararea instituţiilor juridice din dreptul naţional, cu cele din dreptul european.
Competenţe conferite
Disciplina Dreptul european al concurenței are alocate, conform planului de învățământ un
număr de 3 credite.
Prin parcurgerea acestui curs, studenții vor dobîndi următoarele competențe specifice:
C3. Cunoașterea şi utilizarea legislaţiei românești, legislaţiei europene şi a celorlalte

instrumente juridice internaţionale (număr de credite/competență: 2):
- Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc şi european şi a principalelor

instrumente juridice internaţionale.
- Explicarea şi interpretarea normelor juridice naţionale, a celor europene şi a prevederilor
internaţionale prin utilizarea cunoştinţelor însuşite.
- Identificarea prevederilor legale din legislaţia românească, europeană sau internaţională, aplicabile
într-un context determinat.
- Realizarea studiului juridic şi distingerea între prevederile relevante faţă de cele irelevante care au
incidenţă în rezolvarea unor situaţii specifice dreptului european al concurenței.
- Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea legislaţiei româneşti şi a celei europene şi
internaţionale în vigoare care reglementează raporturile care se nasc în practica de comerț european cu
privire la concurența pe piața intracomunitară.
C4. Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul naţional,

dreptul european şi dreptul altor state incidente în materia concurenței comerciale (număr de
credite/competență: 1):
- Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor şi teoriilor utilizate în interpretarea

şi compararea instituţiilor din dreptul naţional, dreptul european şi dreptul altor state.
- Interpretarea raportului dintre instituţiile dreptului român şi cele ale dreptului european şi dreptului
altor state privitoare la concurența comercială prin utilizarea metodelor comparative şi interpretative.
- Realizarea de corelaţii şi comparaţii între instituţii ale sistemului de drept naţional, european şi cele
ale altor state într-un context determinat, cu utilizarea metodelor şi tehnicilor specifice.
- Interpretarea şi evaluarea metodelor specifice susceptibile de a fi utilizate pentru determinarea
raportului dintre instituţiile dreptului naţional, ale dreptului european şi ale altor state în domeniul
concurenței comerciale.
- Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea metodelor de comparare a legislaţiei naţionale,
europene şi a legislaţiei altor state în domeniul concurenței comerciale.
- Transpunerea în practică a cunoştinţelor dobândite în cadrul cursului.
Resurse şi mijloace de lucru

Disciplina Dreptul european al concurenței are curs tipărit care face parte din bibliografia
obligatorie dată pentru studiu.
Pentru desfășurarea orelor de curs și seminar se are în vedere antrenarea studenților la discuțiile
aferente temelor abordate.
8
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
ASPECTE GENERALE PRIVIND CONCURENȚA
Unitatea de învăţare 1. COMERCIALĂ (4 ORE)
Unitatea de învăţare 2. INSTITUȚIILE DREPTULUI CONCURENȚEI (4 ORE)
Unitatea de învăţare 3. ANTANTELE ANTICONCURENȚIALE (4 ORE)
Unitatea de învăţare 4. ANTANTELE COMPATIBILE CU NORMELE DREPTULUI
EUROPEAN AL CONCURENȚEI (4 ORE)
Unitatea de învăţare 5. ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTĂ (4 ORE)
Unitatea de învăţare 6. AJUTOARELE DE STAT ȘI CONTROLUL LOR (4 ORE)
Unitatea de învăţare 7. CONCENTRĂRILE ECONOMICE DE ÎNTREPRINDERI ȘI
CONTOLUL LOR (4 ORE)
Teme de control (TC)

Pe parcursul semestrului studenții vor susține un test de control care se va desfășura conform
calendarului disciplinei.
Bibliografie obligatorie:
1. Călin M.Costin, Dreptul european al concurenţei, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008

2. Mircea N.Costin, Călin M.Costin, Dicţionar de dreptul afacerilor, Hamangiu, Bucureşti, 2012
3. Emilia Mihai, Dreptul concurenţei, All Beck, Bucureşti, 2004
4. Stanciu D.Cărpenaru, Drept comercial român, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
5. Ioan Lazăr, Dreptul Uniunii Europene în domeniul concurenței, Universul Juridic, București, 2016
Metoda de evaluare:
Examenul final este oral constând în susținerea unui referat întocmit de către fiecare student pe o
problemă teoretică sau practică liber aleasă din domeniul concurenței comerciale în dreptul european.
La stabilirea notei finale, se va avea în vedere atât nota astfel obținută, cât și nota acordată pe testul
scris dat pe parcursul semestrului. Ponderea celor două componente ale notei finale este cea prevăzută
în fișa disciplinei.
9
ASPECTE GENERALE PRIVIND CONCURENȚA COMERCIALĂ
Cuprins:
1.1. Introducere
1.3.1.1. Concept
1.3.1.2. Obiect
1.3.1.3. Specific
1.3.2. Principiile generale ale dreptului european al concurenței
1.3.2.1. Impactul dreptului comunitar asupra dreptului concurenței
1.3.2.2. Aplicarea dreptului european al concurenței de către statele membre
1.3.3. Delimitarea dreptului concurenței și raporturile lui cu alte segmente conexe din dreptul
privat
1.3.3.1. Preliminarii
1.3.3.2. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul comercial
1.3.3.3. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul consumatorului
1.3.3.4. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul distribuției comerciale
1.1. Introducere
Potrivit opiniei majoritare1 din doctrină, dreptul pozitiv al

concurenţei este susceptibil de a fi considerat dintr-o dublă perspectivă şi
anume:
- aceea a reglementărilor legale de natura să asigure
funcţionarea eficientă a economiei de piaţă, fapt ce presupune libertatea
de a acţiona recunoscută operatorilor de comerţ şi,
- aceea a reglementărilor legale ce stabilesc regulile concurenţei
loiale şi asigură protejarea acesteia.
Şi într-un caz, şi în celălalt se urmăreşte ca finalitate
desfăşurarea comerţului cu respectarea libertăţii acestuia şi stabilirea
mijloacelor juridice de combatere şi neutralizare a practicilor ce aduc
atingere mecanismelor de reglare a concurenţei, precum şi a practicilor
contrare moralităţii concurenţei.
Corect s-a remarcat2 că pentm a fi licit un act de concurenţă
trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii şi anume: să nu afecteze
resorturile economice ale pieţei libere şi să se realizeze prin metode
oneste.
Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea noțiunii de drept al concurenței;
- Cunoaşterea obiectului dreptului concurenței și a specificului
acestuia;
- Cunoaşterea principiilor generale ale dreptului european al
concurenței;
- Delimitarea domeniului de aplicare a dreptului european al
concurenței de domeniile altor componente ale dreptului
1
A se vedea în acest sens, de exemplu E.Mihai, Dreptul concurenţei, AII Beck, Bucureşti 2004, p.3.
2
Ibidem
10
afacerilor.
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească conceptul de drept al

concurenței;
– studenţii vor lua cunoștință despre obiectul și specificul
dreptului european al concurenței;
– studenţii vor fi informați despre principiile care guvernează
dreptul european al concurenței;
– studenţii vor dobândi cunoștințele necesare pentru a putea
delimita dreptul european al concurenței de dreptul
consumatorului și de dreptul distribuției comerciale, precum și
pentru a înțelege cum se realizează autonomizarea dreptului
concurenței ca și componentă a dreptului comercial raportat la
celelalte componente ale acestuia.
Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore
1.3.1.1. Concept. În doctrină3 s-a propus următoarea definiţie

dreptului concurenţei: „ramură compozită de drept formată din
reglementările care asigură existenţa competiţiei economice şi
exercitarea loială a acesteia”.
Această definiţie nu rămâne însă în afara oricăror critici. In
opinia noastră referinţa în cuprinsul ei la sintagma „ramură de drept” ni
se pare desuetă de vreme ce în doctrina juridică română4 încă cu peste 25
de ani în urmă s-a relevat faptul că structurarea sistemului de drept pe
ramuri, are caracter artificial şi pur didactic. Într-adevăr, nu există criterii
care să permită o delimitare netă între domeniile specifice diverselor
ramuri de drept, iar pe de altă parte, cele mai importante instituţii juridice
sunt comune mai multor ramuri de drept. Nu este lipsit de importanţă
nici faptul că unele ramuri de drept sub aspectul ansamblului normativ
care le definesc au caracter heterogen, precum dreptul concurenţei,
dreptul comerţului internaţional, dreptul internaţional privat, dreptul
distribuţiei comerciale etc., motiv pentru care nu se încadrează în matriţa
clasică a conceptului de ramură de drept. S-a subliniat5 cu acelaşi prilej
că sistemul de drept este compatibil numai cu două elemente structurale,
anume, instituţia juridică şi norma juridică.
Pe de altă parte, ni se pare nepotrivit să se afirme că existenţa
competiţiei economice este asigurată prin norme juridice, câtă vreme
această competiţie îşi are determinări obiective în legile economice pe
care legile juridice le reflectă numai, neputându-le crea ci, doar le asigură
câmp liber de aplicare.
Aşadar, existenţa competiţiei economice este o consecinţă a
acţiunii legilor economice obiective specifice economiei de piaţă.
Normele juridice consacră competiţia economică şi stabilesc condiţiile
3
E.Mihai, Dreptul concurenţei, AII Beck, Bucureşti 2004, p4.
4
M.N.Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, Dacia, Cluj-Napoca 1982, p.7 şi urm.
5
Ibidem
11
legale în care aceasta trebuie să se desfăşoare.
Considerăm, de asemenea că dreptul concurenţei, cel puţin
pentru sistemele de drept naţional ale statelor membre ale Uniunii
Europene, trebuie raportat prioritar la dreptul comunitar, iar nu la dreptul
naţional din statele respective.
Doctrina juridică europeană a concurenţei6 subliniază fără
excepţie primordialitatea dreptului european faţă de diversele
reglementări naţionale în materie. Aşa fiind, suntem de părere că este
impropriu să se definească „dreptul român al concurenţei” deoarece un
astfel de mod de abordare a problemei sugerează existenţa unei antiteze
între dreptul naţional şi dreptul european al concurenţei ceea ce nu
corespunde realităţii. Şi e firesc să fie aşa deoarece desfăşurarea
comerţului intracomunitar impune ca o necesitate inexorabilă asimilarea
în dreptul naţional al concurenţei a principiilor, regulilor şi chiar a
soluţiilor legislative consacrate în dreptul comunitar. Tot astfel, soluţiile
jurisprudenţiale în materia concurenţei comerciale trebuie considerate ca
precedente judiciare pentru instanţele de judecată din toate ţările membre
ale Uniunii Europene.
Dreptul comunitar ale cărui baze au fost puse prin Tratatul C.E.
trebuie să fie interpretat şi aplicat de aceeaşi manieră în toată
Comunitatea. El trebuie să prevaleze asupra dispoziţiilor normative din
sistemele de drept naţional ale ţărilor membre (Constituţie, legi civile sau
legi penale) care sunt incompatibile cu normele ce intră în alcătuirea lui.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a statuat
încă în anul 19627 că Tratatul CE primează în materia pe care el o
reglementează chiar convenţiilor intervenite între statele membre anterior
intrării lui în vigoare.
Printr-o altă jurisprudenţă a aceleiaşi instanţe8 s-a precizat că în
cazul convenţiilor perfectate între un stat membru şi un stat terţ înainte
de intrarea în vigoare a Tratatului acestea nu pot fi invocate în raporturile
dintre statele membre pentru a justifica restricţii în comerţul intraco-
munitar.
Printr-o altă decizie9 CJCE a statuat că Tratatul comunitar, spre
deosebire de tratatele internaţionale a instituit o ordine juridică proprie
integrată sistemelor juridice ale statelor membre şi care se impune
jurisdicţiilor lor. În virtutea acestei primordialităţi, statele membre sunt
ţinute să nu ia sau să nu menţină în vigoare dispoziţii normative de
natură să consolideze efectele antantelor sau abuzul de poziţie
dominantă10.
În fine, s-a mai decis că11 din principiul primordialităţii
dreptului comunitar faţă de dreptul naţional decurge şi obligaţia
judecătorului din orice stat membru al UE investit, să aplice în cadrul
competenţelor sale normele dreptului comunitar de a da efect plenar
acestor norme refuzând, la nevoie să facă aplicarea oricăror dispoziţii
normative contrare din legislaţia sa naţională fără să aştepte abrogarea lor
pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.
Dreptul comunitar nu are nevoie de existenţa unei dispoziţii
normative exprese în sistemul de drept naţional al unui stat membru care
6
A se vedea spre exemplu: A. Tercinet, Droit européen de la concurrence. Opportunités et menaces, Montchrestien,
Paris 2000, p.30 şi urm.
7
CJCE, Decizia din 27.02.1962 (Comisia contra Italia) rezumată în Mémento Pratique Francis Lefebvre-
Concurrence Consommation 2007- 2008, Paris, p.316, nr. 1130.
8
CJCE, Decizia din 11.03.1986 în Mémento Pratique Francis Lefebvre cit. supra, p.316, nr.1130
9
CJCE Decizia 15-7-1964 Costa contra Enel Mémento Pratique Francis Lefebvre cit. Supra, loc cit.
10
CJCE Decizia 1-10-1987 Vlaaruse reisbureaus; CJCE 3-12-1987 Aubert; CJCE Decizia 11-4-1989 Ahmed
Saeed Flugreisen, în Mémento Pratique Francis Lefebvre, cit.supra.
11
CJCE Decizia 9-3-1978 Simmenthal, Mémento Pratique Francis Lefebvre, citsupra.
12
să permită aplicarea lui în acel stat. El se aplică prin propria sa forţă în
toate statele membre concomitent şi de o manieră identică. Suntem în
prezenţa principiului efectului direct a dreptului comunitar care, deşi nu a
fost consacrat explicit prin Tratatul C.E., reprezintă o creaţie a
jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene şi legitimează dreptul oricărei
persoane (fizice sau juridice) să-l invoce în faţa instanţelor judecătoreşti
naţionale în toate raporturile juridice private sau publice.
În armonie cu cele ce preced, considerăm că dreptul concurenţei
se defineşte ca fiind un ansamblu normativ heterogen, dar coerent format
din norme de drept naţional şi norme de drept comunitar prin care se
stabilesc regulile de desfăşurare a competipei între agenți economici care
exercită acelaşi tip de comerţ pe o anumită piaţă.
1.3.1.2. Obiect. Normele juridice care în ansamblul lor

formează dreptul concurenţei au ca finalitate menţinerea liberei
competiţii între întreprinderile care activează pe piaţă. Altfel spus, aceste
norme urmăresc să impună comportamente care sunt de esenţa
economiei de piaţă. Prin urmare, ele vizează un interes general, întrucât
nu asigură protecţia intereselor particulare ale operatorilor de comerţ
decât în măsura în care poate fi menţinută libera concurenţă.
Doctrina a subliniat12 de altfel că dreptul concurenţei nu include
normele juridice care au ca obiect exclusiv sau esenţial protejarea
intereselor unei anumite întreprinderi de a-şi prezerva poziţia legitim
dobândită pe o anumită piaţă, ci doar pe acele norme care reglementează
protecţia drepturilor intelectuale sau lupta împotriva concurenţei neloiale.
In dreptul românesc însăşi Constituţia afirmă în art.135 alin.2
faptul că statul trebuie să asigure protecţia concurenţei loiale şi să creeze
cadrul favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.
Cu alte cuvinte statul are obligaţia ca, prin intermediul
organelor sale abilitate, să reglementeze modul în care se poate desfăşura
competiţia între operatorii de comerţ pentru câştigarea, păstrarea şi nu în
ultimul rând, sporirea clientelei fiecăruia dintre aceştia. Se realizează
astfel protecţia pieţei libere prin reprimarea actelor şi faptelor restrictive
de concurenţă şi, de asemenea, se creează cadrul legislativ de protejare a
concurenţilor înşişi prin sancţionarea oricăror acţiuni ce contravin eticii
concurenţiale şi care sunt săvârşite cu rea-credinţă în scopul
distorsionării corectei funcţionări a pieţei.
Aşadar vom conchide că dreptul concurenţei are ca obiect
protecţia pieţei libere prin asigurarea competiţiei oneste între participanţi
şi reprimarea oricăror acte sau fapte restrictive de concurenţă, realizând
astfel şi protecţia operatorilor de comerţ.
1.3.1.3. Specific. In doctrină13 au fost analizate trăsăturile

dreptului concurenţei punându-se astfel în evidenţă, din această
perspectivă specificul acestuia.
S-a învederat că dreptul concurenţei îşi configurează
distinctivitatea prin următoarele note caracterizante14:
a) Este un drept economic. Prin finalitatea sa, dreptul
concurenţei, se analizează ca fiind un instrument esenţial al politicii
economice pentru crearea şi funcţionarea economiei de piaţă. Această
12
A. Decocq, G.Decocq, Droit de la concurrence interne et communautaire,LGDJ, Paris 2002, p.9.
13
E.Mihai, op.cit., p.4
14
Idem, p.4 şi urm.
13
aserţiune este valabilă numai pentru perioada de tranziţie la economia de
piaţă, de la economia etatistă. In statele cu economie de piaţă
consolidată15 nu se pune problema creării economiei de piaţă ci doar
aceea a asigurării cadrului legislativ necesar pentru normala ei
funcţionare. Pe de alta parte, dreptul concurenţei nu este un drept
economic întrucât prin ansamblul normativ ce îl defineşte nu se
reglementează raporturi economice ci doar conduita operatorilor de
comerţ ca participanţi activi la desfăşurarea comerţului. Dar asupra
acestei chestiuni vom reveni.
Normele dreptului concurenţei stimulează pe comercianţi (fie ei
producători, prestatori de servicii sau distribuitori) să-şi îmbunătăţească
permanent calitatea produselor şi serviciilor oferite consumatorilor în
competitivitate cu ceilalţi participanţi la circuitul comercial al valorilor,
serviciilor şi cunoştinţelor.
In sprijinul tezei potrivit căreia dreptul concurenţei este un drept
economic autoarea citată aduce ca argumente şi faptul că acesta
utilizează numeroase concepte economice precum: noţiunile de
„concurenţă”, „piaţă relevantă” sau „bilanţ economic”. Totodată, se
învederează că „dreptul concurenţei interpretează economic instituţiile şi
categoriile juridice pe care le preia din alte ramuri de drept”16.
Formulăm rezerve faţă de această percepţie a dreptului
concurenţei.
Intr-adevăr, acesta este şi trebuie privit înainte de toate, ca
ansamblu normativ, şi considerat din această perspectivă el nu
interpretează, ci reglementează. Interpretarea o face doctrina şi
jurisprudenţa şi întotdeauna are ca obiect norme juridice integrate intr-un
ansamblu normativ.
b) Este un drept evolutiv. Nu putem agrea nici această trăsătură
deoarece caracterul evolutiv, cum de altfel învederează chiar autoarea
citată este o trăsătură a întregului sistem de drept căci datorită evoluţiilor
pe care le înregistrează relaţiile social-economice întregul sistem de drept
naţional precum şi ordinea juridică internaţională sunt într-o permanentă
evoluţie, într-o permanentă perfecţionare.
c) Este un drept compozit. Această trăsătură decurge din
caracterul heterogen al ansamblului normativ prin care se defineşte
dreptul concurenţei şi care este format din norme de drept material şi din
norme de drept procesual, toate urmărind ca finalitate protecţia tuturor
participanţilor la comerţ fie ei comercianţi sau consumatori şi asigurarea
unui câmp larg de aplicare a legilor economice obiective în concordanţă
cu cerinţele cărora se organizează şi funcţionează piaţa.
În dreptul concurenţei se regăsesc importante instituţii din
dreptul privat, dar şi din dreptul public, ceea ce face inevitabilă o
legitimă întrebare, anume dacă dreptul concurenţei se subsumează
dreptului privat sau, dimpotrivă, dreptului public. În opinia noastră
dreptul concurenţei nu se subsumează exclusiv nici dreptului privat şi
nici dreptului public, ci se situează la limita de contact între acestea
având ramificaţii atât în dreptul privat unde acestea sunt mai pregnante,
cât şi în dreptul public unde au o conotaţie oarecum diferită raportat la
normele juridice proprii acestuia.
d) Este un drept intersubiectiv. Se apreciază că17 dreptul
15
Am folosit în context expresia „economie de piaţă consolidată”, iar nu pe aceea de „economie de piaţă
dezvoltată” considerând că ceea ce interesează aici este economia de piaţă funcţională, iar nu stadiul de
dezvoltare al acesteia într-o ţară sau alta din Uniunea Europeană.
16
Ibidem
17
Idem, p.5.
14
concurenţei este pe de o parte obiectiv, întrucât reflectă evoluţia
fenomenelor economice, iar pe de altă parte este subiectiv fiind opera
voinţei statale dând expresie politicii economice adoptată şi urmată în
diferite momente ale evoluţiei social-economice. Considerăm improprie
această calificare întrucât ea nu reflectă o notă de specificitate a dreptului
concurenţei ci, o trăsătură a întregului sistem de drept naţional.
Într- adevăr, dreptul în ansamblul lui (avem în vedere dreptul ca
sistem normativ) are necontestate determinări în fenomenele economice
şi în acţiunea legilor economice obiective. Tot astfel, întreaga legislaţie,
şi nu numai normele dreptului concurenţei, sunt expresia voinţei statale
care, la rândul ei se obiectivează prin exprimarea sa în normele juridice.
Conceptul de „intersubiectivitate” este artificial şi inutil atât din
punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic, neavând nici
o contingenţă mai specială cu dreptul concurenţei. Toate normele de
drept, indiferent de natura lor ordonează comportamente voluntare şi
deci, subiective. Tot astfel, „voinţa autorităţilor de concurenţă de a
reinstaura echilibrul concurenţial" exprimată prin „reprimarea actelor şi
operaţiunilor care afectează existenţa şi normalitatea competiţiei” nu
poate fi calificată ca expresie a intersubiectivităţii dreptului concurenţei
căci aceasta nu reprezintă altceva decât aplicarea dreptului concurenţei.
Dacă opera de legiferare dă expresie voinţei statale ridicată la
rang de lege, iar opera de aplicare a reglementărilor legale dă expresie
voinţei organelor de stat abilitate să transpună în viaţa de relaţie
exigenţele normelor dreptului pozitiv, în opinia noastră această realitate
nu poate fi calificată ca fiind „intersubiectivitatea dreptului concurenţei”.
Şi e firesc să fie aşa deorece normele de drept întotdeauna se adresează
persoanelor participante la circuitul juridic, iar aplicarea lor este dată în
competenţa organelor de stat abilitate în acest sens. Dacă aceasta
înseamnă intersubiectivitate, urmează să conchidem că ea nu reprezintă o
trăsătură specifică dreptului concurenţei, ci o notă caracterizantă pentru
orice normă juridică sau pentru orice grupare de norme juridice din orice
sistem de drept naţional şi chiar din dreptul comunitar.
Considerăm că specificul dreptului concurenţei se verifică prin
caracterul heterogen al conţinutului ansamblului normativ propriu
acestuia, precum şi prin faptul că normele dreptului concurenţei nu
reglementează raporturi juridice în adevăratul sens al cuvântului, ci
stabilesc reguli de conduită pentru participanţii la comerţ, obligaţii legale
în sarcina acestora, sancţiuni contravenţionale sau chiar penale pentru cei
ce nu aduc la îndeplinire acele obligaţii şi nu-şi adaptează
comportamentul la regulile instituite pentru participarea operatorilor de
comerţ la desfăşurarea comerţului.
Din această perspectivă dreptul concurenţei poate fi considerat
în egală măsură ca segment al dreptului privat şi, totodată ca segment al
dreptului public.
1.3.2. Principiile generale ale dreptului european al

concurenței
1.3.2.1. Impactul dreptului comunitar asupra dreptului

concurenței. Dreptul concurenţei este supus concomitent reglementărilor
de drept comunitar în materie, dar şi reglementărilor de drept naţional
incidente. De aceea, analiza principiilor dreptului concurenţei nu poate
15
face abstracţie de principiile fundamentale ale dreptului comunitar.
Doctrina juridică de autoritate18 apreciază că pot fi reţinute trei

principii fundamentale ale dreptului comunitar, şi anume:
A. Principiul efectului direct. Acest principiu a fost conturat

iniţial pe cale juisprudențială, iar ulterior, preluat și dezvoltat pe cale
doctrinală. El a fost anunţat pentru prima dată prin decizia Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) pronunţată la data de 5
februarie 1963 în speţa Van Gend en Loos. In considerentele acestei
decizii se precizează textual: “ordinea juridică comunitară priveşte direct
pe toţi justiţiabilii Comunităţii; subiecţii sunt nu numai statele membre,
ci în mod egal şi resortisanţii lor” . Independent de legislaţia naţională a
statelor membre, dreptul comunitar îi vizează pe toţi operatorii de comerţ
care desfăşoară activităţi comerciale pe teritoriile statelor membre, le
creează drepturi şi obligaţii pe care aceştia sunt datori să le exercite şi,
respectiv, să le execute în armonie cu cerinţele ordinii juridice europene.
Prin consecinţă, aceştia pot invoca direct în faţa jurisdicţiilor

naţionale dispoziţiile normative comunitare a căror punere în operă nu
este condiţionată de îndeplinirea prealabilă a nici unui act juridic de către
instituţiile europene şi nici nu este supusă vreunei aprecieri cât priveşte
oportunitatea aplicării ei din partea statului responsabil vizat.Sunt supuse
principiului efectului direct reglementările şi dispoziţiile Tratatului de la
Roma care se adresează direct subiecţilor de drept.Art.249 (în vechea
numerotare, art. 189) din Tratat obligă statele membre să transpună în
dreptul lor naţional Directivele comunitare, lăsându-le libertatea să
aleagă forma şi mijloacele concrete de asimilare a lor în propriile
legislaţii.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat prin

decizia din 17 decembrie 1970 dată în afacerea Ste SACE contra
Ministerului Finanţelor al Republicii Italiene că în cazul în care un stat
membru nu implementează în propria sa legislaţie o directivă comunitară
suficient de precisă şi explicită în termenul stabilit prin acea directivă în
acest sens, la expirarea intervalului de timp prevăzut în directivă aceasta
din urmă se va aplica şi va avea efect direct în statul în cauză. Prin
consecinţă, resortisanţii interesaţi vor putea solicita instanţelor de
judecată naţionale ca, în litigiile lor ce intră sub incidenţa normelor
instituite prin menţionata directivă, să aplice acele norme şi să înlăture
totodată aplicarea pentru litigiile respective a normelor de drept naţional
contrare. Mai mult decât atât, statele membre sunt ţinute şi să repare
prejudiciile cauzate resortisanţilor lor prin faptul netranspunerii directivei
în legislaţia internă în termenul stabilit.19
18
M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence, 2-e édition, Dalloz, 2003, p.9
19
Decizia CJCE din 19 noiembrie 1991 pronunţată în afacerea Francovich & Bonifaci, în Juris-Classeur
périodiques, 1992 II. Nr.21783.
16
Doctrina face distincţie20 între efectul direct vertical şi efectul
direct orizontal, cel dintâi vizează raporturile dintre persoanele private şi
stat sau organele administraţiei de stat, iar cel de-al doilea se referă la
raporturile dintre persoanele private.
Efectul direct vertical se produce, după cum deja am subliniat,

chiar dacă o anumită directivă comunitară nu a fost transpusă în legislaţia
naţională, dar termenul stabilit în cuprinsul acelei directive pentru
transpunerea sa în dreptul naţional a expirat.
Efectul direct orizontal nu se produce decât atunci când direcţia

se transpune în dreptul naţional indiferent dacă termenul stabilit în
cuprinsul ei pentru realizarea acestei operaţiuni legislative a expirat sau
nu.
Art.81 şi art.82 din Tratatul de la Roma confirmă principiul
efectului direct al dreptului comunitar în domeniul concurenţei. Astfel,
art. 81 paragraful 1 interzice antantele între întreprinderi susceptibile să
înrâurească negativ comerţul între statele membre şi să efectueze jocul
concurenţei mtracomunitarc. Pe de altă parte paragraful 2 al aceluiaşi
articol declară nule acordurile sau deciziile contrare prohibiţiei instituite
prin paragraful 1 al dispoziţiei normative evocate întărind regula astfel
stabilită.
Totodată, art.82 interzice abuzul de poziţie dominantă în măsura
în care aceasta afectează comerţul între statele membre. Analiza textelor
legale evocate permite constatarea că, întrucât paragrafele 1 şi 2 ale
art.81, precum şi art.82 se adresează direct întreprinderilor, sunt de efect
direct orizontal. Aşa fiind, întreprinderile îşi pot valorifica drepturile ce
le sunt conferite prin aceste dispoziţii normative comuni-tare atât în faţa
instanţelor cât şi în faţa Consiliului concurenţei.
Ca o consecinţă a punerii în aplicare a Regulamentului nr.l din
16 decembrie 2003 prin care autorităţile şi jurisdicţiile naţionale au fost
autorizate să aplice art. 81, paragr.321, şi această dispoziţie normativă din
Tratat a dobândit efect direct. Tot astfel, sunt de efect direct şi
reglementările comunitare privind libera circulaţie a mărfurilor, în
măsura In care dispoziţiile normative pe care le conţin sunt suficient de
clare, precise şi necondiţionate.22
B.Principiul primordialităţii. Şi acest principiu a fost
consacrat iniţial pe cale jurisprudenţială dar ulterior a fost preluat, validat
şi teoretizat de doctrină. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene încă
în 1964 prin celebra decizie Costa pronunţată la data de 15 iulie 1964 a
20
M. Malaurie-Vignal, op. cit., p.9
21
Această dispoziţie normativă instituie patru condiţii în prezenţa cărora interdicţia prevăzută în paragraful 1 al
aceluiaşi text legal, nu primeşte aplicare. Nu prezintă caracter anticoncurenţial (nici cu titlu general, nici cu titlu
particular) acordurile sau categoriile de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi sau practicile concertate ori
categoriile de practici concertate, atunci când acestea: a) contribuie la ameliorarea producţiei şi distribuirii de
mărfuri ori la promovarea progresului tehnic şi economic; b) fac posibilă o corectă repartizare pentru
consumatori a avantajelor (beneficiilor) ce rezultă din aceste ameliorări sau promovări; c) nu impun în sarcina
întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile atingerii acestor obiective şi, d) nu dau posibilitatea
acestor întreprinderi să elimine concurenţa cu privire la o parte substanţială a produselor în cauză. Pentru alte
amănunte a se vedea O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, AII Educaţional, Bucureşti,
1997, p.58 şi mm, în acelaşi sens şi B. Goldman, A. Lyon-Caen, L.Vogel, Droit commercial européen, 5-e édition.
Précis Dalloz, Paris 1994, p.551 şi urm.
22
A se vedea CJCE decizia din 30 noi. 1977, afacerea Cayrol contra Rivoira & Figli, în Mémento pratique
Francis Lefebvre..., op.cit., p.316, nr. 1131 şi urm.
17
statuat că dreptul comunitar are prioritate în aplicare faţă de dreptul
naţional, cel dintâi impunându-se atât respectului statelor, cât şi
respectului instanţelor de judecată din ţările membre care sunt obligate
să-l aplice primordial faţă de dreptul naţional23.
În doctrină24 s-a învederat că statele au obligaţia să respecte
efectul util al dispoziţiilor Tratatului de la Roma. Evident această regulă
se extinde în întreaga ei valoare şi asupra normelor ce alcătuiesc dreptul
concurenţei.
În dezvoltarea principiului primordialităţii CJCE a statuat
printr-o altă decizie25 că este interzis ca un stat membru să legifereze
măsuri care să permită întreprinderilor private să evite constrângerile
impuse prin articolele 81 până la 90 din Tratat. Prin legile naţionale nu se
pot reglementa derogări de la prevederile art.81 şi 82 din Tratat de natură
să favorizeze formarea de antante şi nici să permită abuzul de poziţie
dominantă.
Primordialitatea dreptului comunitar exige ca aplicarea dreptului
naţional să fie condiţionată de cerinţa ca el să nu îngrădească autoritatea
sau efectul util al regulilor consacrate prin dreptul comunitar al
concurenţei.
În respectul primordialităţii dreptului comunitar, instanţele de
judecată din statele membre sunt obligate să refuze aplicarea unei legi
naţionale (chiar şi posterioară) contrară dispoziţiilor Tratatului de la
Roma.
De asemenea, primordialitatea dreptului comunitar exige şi că
dreptul naţional al concurenţei poate primi aplicare numai condiţionat de
împrejurarea ca prin aceasta să nu se aducă atingere nici autorităţii şi nici
efectului util al dreptului comunitar al concurenţei. în alţi termeni, acest
principiu al primordialităţii este de generală aplicare şi în dreptul
european al concurenţei vizând toate dispoziţiile normative din acest
domeniu, inclusiv cele ce reglementează responsabilitatea pentm
concurenţa neloială.
Cu referire la dualitatea drept naţional-drept comunitar s-ar
putea discuta cel puţin două aspecte, şi anume: dacă un comportament ce
afectează piaţa intracomunitară, dar şi piaţa naţională, primeşte incidenţa
dreptului comunitar în mod exclusiv (teoria “ghişeului mic”) sau
primeşte incidenţa concomitentă a acestuia şi a dreptului naţional; dacă
în ipoteza unui astfel de comportament suntem în prezenţa unei aplicări
concurente a celor două ansambluri normative (comunitar şi naţional)
implicând subordonarea dreptului naţional faţă de dreptul comunitar.
a) In prima situaţie CJCE a decis26 că aceeaşi antantă, în
principiu, poate face obiectul a doua proceduri paralele, una în faţa
autorităţilor comunitare, în aplicarea dreptului comunitar, iar alta în faţa
autorităţilor naţionale, în aplicarea dreptului naţional. Aşadar, două
sancţiuni pot să fie pronunţate una în baza dreptului comunitar, iar alta în
baza dreptului naţional. Curtea a precizat însă că într-o asemenea ipoteză
“...o exigenţă generală de echitate...impune să se ţină cont de orice
decizie sancţionatoare anterioară pentru determinarea unei eventuale
sancţiuni”. In alţi termeni, autorităţile, respectiv jurisdicţiile naţionale au
libertatea să modereze sancţiunea, în schimb autoritatea comunitară
poate refuza, în temeiul primordialităţii dreptului comunitar, să ţină
23
Această decizie a fost evocată de noi şi într-un alt context al lucrării, anume acela al analizei trăsăturilor
dreptului european al cocurenţei..
24
M. Malaurie-Vignal, op.cit., p.10.
25
Decizia din 16 noiembrie 1977 dată în afacerea Inno-Atab, în Recueil des arrêts de la CJCE 2115
26
Decizia CJCE, Walt Wilhelm din 13 Feb. 1969
18
seama de sancţiuni aplicate în alte state în cazul dat.
Regulamentul nr. 1/2003 adoptat în 16 decembrie 2002 (şi intrat
în vigoare la 1 mai 2004) nu consacră teoria “ghişeului mic”, ci menţine
coexistenţa dreptului comunitar şi a dreptului naţional cu finalitatea
ranforsării celui dintâi. Aşadar, aplicarea dreptului naţional de către
autorităţile şi jurisdicţiile naţionale comportamentelor ce afectează piaţa
comună trebuie să se facă în spiritul şi cu respectarea art. 81 şi 82 din
Tratatul de la Roma.
b) În cea de-a doua situaţie, prin aceeaşi decizie Walt Wilhelm,
CJCE s-a pronunţat în sensul că aplicarea concurentă a dreptului naţional
este posibilă, dar numai în măsura în care ea nu se face în detrimentul
aplicării uniforme a regulilor dreptului comunitar al concurenţei. Aşa
fiind, instanţele naţionale nu vor putea condamna în virtutea prevederilor
legilor naţionale antantele care au beneficiat de exceptare din partea
Comisiei. In aplicarea acestui principiu CJCE27 a decis că instanţa
germană trebuia să recunoască validitatea unui contract de distincţie
selectivă exceptat de la aplicarea normelor anticoncu- renţiale instituite
de dreptul comunitar, chiar dacă anumite clauze ale acelui contract erau
prohibite de normele dreptului german al concurenţei.
Totodată în virtutea primordialităţii dreptului comunitar al
concurenţei, jurisdicţiile sau autorităţile naţionale nu sunt îndreptăţite să
valideze o practică interzisă de către o autoritate comunitară chiar dacă
respectiva practică este compatibilă cu dreptul naţional. Este ceea ce
CJCE a statuat prin decizia pronunţată la 14 decembrie 2000 în speţa
Masterfoods28.
Prin ricoşeu, atunci când cauza este pendente în faţa Comisei,
autorităţile şi jurisdicţiile naţionale au obligaţia să suspende procedura de
soluţionare până la pronunţarea Comisiei. Şi e firesc să fie aşa deoarece
judecătoml naţional în respectul principiului primordialităţii dreptului
comunitar al concurenţei nu va putea pronunţa o soluţie contrară unei
decizii dată de Comisa CE.
C. Principiul unităţii de interpretare. In vederea aplicării
unitare a normelor dreptului european al concurenţei, prin art.234 din
Tratat a fost dată în competenţa Curţii de Justiţie a C.E. Stabilirea
modului de interpretare a tratatului şi a actelor derivate. Instanţele
naţionale au facultatea să solicite, atunci când este cazul o astfel de
interpretare. Mai mult, în caz de obscuritate sau de ambiguitate a textului
comunitar, instanţa naţională care urmează să pronunţe o hotărâre
irevocabilă are chiar obligaţia să solicite Comisiei interpretarea
respectivelor dispoziţii comunitare.
Hotărârea dată de Curtea de Justiţie Europeană privind corecta
interpretare a unei dispoziţii normative de drept comunitar are
opozabilitate ergo omnes. Toate instanţele naţionale au obligaţia să se
conformeze acestei interpretări. Cu toate acestea, în cazul în care instanţa
naţională va aprecia că interpretarea dată de Curte este discutabilă va
putea adresă o nouă solicitare Curţii pentru a reanaliza soluţia dată iniţial
privind acele norme.
27
CJCE, Decizia din 13 ian 1994 pronunţată în afacerea METRO I, citată de M. Maularie-Vignal în op.cit., p.12.
28
Publicată în Contrats, concurrence, consommation, 2001, nr.48 cu observaţie de S.Poillot-Pouzetto. În
considerentele acestei decizii se reţine textual: atunci când instanţa naţională este chemată să se pronunţe asupra
unei practici care a făcut deja obiectul unei decizii a Comisiei, ea nu va putea decide în sens contrar soluţiei dată
de Comisie, chiar dacă aceasta din urmă ar fi contrară unei decizii pronunţate de jurisdicţia naţională de primă
instanţă. Regula astfel stabilită pe cale jurispmdenţială a fost consacrată prin art.16 alin.1, din Regulamentul
nr.1/2003 din 16 decembrie 2002
19
1.3.2.2. Aplicarea dreptului european al concurenței de către
statele membre. Doctrina29 face distincţie, cât priveşte aplicarea
dreptului european al concurenţei în statele membre între următoarele
situaţii:
- ipoteza în care competenţa este rezervată exclusiv instituţiilor
comunitare;
- ipoteza in care competenţa este partajată între instituţiile
comunitare şi cele naţionale şi
- ipoteza în care competenţa revine exclusiv jurisdicţiilor
naţionale
a) Cât priveşte prima ipoteză, există domenii în care competenţa
de a controla anumite comportamente aparţine în exclusivitate
autorităţilor comunitare. Astfel elaborarea reglementărilor de exceptare
categorială, precum şi pronunţarea asupra operaţiunilor de concentrare de
dimensiuni comunitare revine în exclusivitate Comisiei CE. Totuşi în
unele situaţii din chiar domeniile respective, competenţa Comisiei nu
este atât de riguroasă. De exemplu, art.9 din Regulamentul nr.4064/89
privind controlul asupra concentrărilor de întreprinderi autorizează
retrimiterea de către Comisie unei autorităţi naţionale pronunţarea cu
privire la o operaţiune de concentrare de dimensiuni comunitare.
b) Referitor la ipoteza competenţei partajate între autorităţile
comunitare şi cele naţionale este de subliniat că în domeniul antantelor a
avut loc o asemenea partajare în legătură cu aplicarea art.81 paragraful l
din Tratatul CE (respectiv, art.101 paragraful 1 TFUE). Iniţial, Comisia a
avut competenţă exclusivă pentru aplicarea art.81 paragraful 3 TCE
(respectiv, art.101 paragraful 3 TFUE), iar în ce priveşte art.81
paragraful l TCE (respectiv, artr.101 paragraful 1 TFUE) competenţa era
partajată. Prin efectul Regulamentului nr. 1/2003 competenţa s-a
modificat. în prezent, aplicarea art.81 alin.3 a fost dată în competenţa
autorităţilor şi, respectiv jurisdicţiilor naţionale de concurenţă cărora li se
recunoaşte abilitarea de a retrage beneficiul unui regulament de
exceptare categorială atunci când, într-un caz dat, antanta generează
efecte incompatibile cu art.81 alin.3 pe teritoriul unui stat membm sau pe
de o parte a acestuia care prezintă caracteristicile unei pieţe geografice
distincte.
Interpretând art.ll alin. 6 din Regulamentul nr. 1/2003 (din 16
decembrie 2002), doctrina30 subliniază că deschiderea unei proceduri
comunitare de către Comisia desesizează automat autorităţile naţionale în
cazul în care acestea aplică dreptul comunitar. în cazul în care acestea
aplică dreptul comunitar. în cazul în care sesizarea autorităţii naţionale s-
a făcut invocându-se dispoziţiile normative din dreptul naţional, acestea
sunt obligate să suspende procedura de soluţionare a respectivei sesizări
pentru a evita pronunţarea unei soluţii contrare cu rezolvarea care va fi
dată de Comisia CE.
c) În fine, ipoteza competenţei exclusive a jurisdicţiilor
naţionale vizează obiectul de reglementare de art.81 paragraf 2 din
Tratatul CE (art.101 paragraf 2 TFUE). Potrivit acestui text legal, sunt
nule de plin drept acordurile şi deciziile interzise prin art.81 paragraf l
TCE (art.101 paragraf 1 TFUE). Modul de punere in aplicare a acestei
dispoziţii normative este de competenţa exclusivă a instanţelor naţionale,
acestea fiind singurele competenţe să se pronunţe asupra consecinţelor
civile decurgând din anularea unei practici anticoncurenţiale.
1.3.3. Delimitarea dreptului concurenţei şi raporturile lui cu alte
29
M.Malaurie-Vignal, op.cit., p.13
30
Idem, p. 14
20
segmente conexe din dreptul privat.
1.3.3.1. Preliminarii. Considerat din perspectiva trasaturilor

care îl caracterizează, dreptul concurenţei comerciale (fie el european sau
naţional) constituie un instrument juridic pentru disciplinarea şi
teoretizarea unor fenomene social-economice marcate de dezordine în
condiţiile libertăţii necesare iniţiativelor private, egoiste şi antagonice31.
Este motivul pentru care soluţiile pe care le consacră au o natură
relativistă.
Prin specificul său, dreptul concurenţei, este un segment al
dreptului privat şi nu numai, ţinând seama de natura heterogenă a
normelor juridice care formează ansamblul normativ prin care el se
defineşte. Intr-adevăr, în alcătuirea acestui ansamblu coexistă pe lângă
normele dreptului privat şi anumite noime de drept administrativ ce
sancţionează contravenţiile săvârşite de operatorii de comerţ prin
încălcarea unor norme ce reglementează concurenţa, precum şi unele
norme de drept penal ce incriminează faptele antisociale săvârşite prin
încălcarea gravă a regulilor concurenţei cauzate prin lege. Totodată, acest
ansamblu normativ mai cuprinde şi norme de procedură instituite în
legătură cu aplicarea sancţiunilor contravenţionale şi a pedepselor penale
prevăzute de legile concurenţei. Datorită acestei împrejurări, cel puţin
parţial, dreptul concurenţei penetrează şi domeniul de incidenţă al
dreptului public, motiv pentru care el se situează la limita de contact între
dreptul privat şi dreptul public.
Cât priveşte apartenenţa sa la dreptul privat, comportă
necesitatea unor delimitări a dreptului concurenţei de alte segmente ale
dreptului privat, precum dreptul comercial şi dreptul consumatorului.
In doctrină32 s-a învederat că interferenţele dintre diversele
segmente ale sistemului de drept este dăunătoare din punct de vedere
ştiinţific şi de aceea face necesară stabilirea liniilor de delimitare ale
acestora.
Dreptul concurenţei comerciale are caracter pluridisciplinar şi s-
a autonomizat ca segment distinct al sistemului de drept mult mai târziu
decât s-au autonomizat alte segmente precum dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul comerţului internaţional, dreptul fiscal etc.
Autonomizarea lui nu a marcat însă şi anularea interferenţelor pe care le
are cu unele segmente ale dreptului privat, anume cu dreptul comercial,
cu dreptul consumatorului şi cu dreptul distribuţiei comerciale.
Tocmai existenţa acestor interferenţe impune stabilirea unor
repere pentru delimitarea domeniilor dreptului concurenţei de
componentele dreptului privat cu care se înrudeşte.
1.3.3.2. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul

comercial. Dreptul comercial constituie sursa din care s-au format şi s-
au autonomizat mai multe segmente ale dreptului privat, precum: dreptul
bancar, dreptul cambial, dreptul societar, dreptul transporturilor, dreptul
maritim, dreptul falimentului, dreptul consumatorului, dreptul distribuţiei
comerciale şi nu în ultimul rând, dreptul concurenţei comerciale.
Reperele ce trebuie avute în vedere la delimitarea dreptului
concurenţei sunt:
a) Diferenţa de obiect. Dreptul comercial reglementează faptele
de comerţ şi raporturile dintre operatorii de comerţ, pe când dreptul
31
O.Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ediţia a 2- a, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.33.
32
Ibidem
21
concurenţei fie el european sau naţional are ca obiect practicile
concertate, abuzul de poziţie dominantă pe piaţă, subvenţiile de stat,
trucarea licitaţiilor publice, confuziile provocate deliberat de un operator
de comerţ prin utilizarea unei mărci similare cu marca notorie a altui
comerciant, denigrarea unui alt comerciant ce practică acelaşi tip de
comerţ, pe aceeaşi piaţă, dumpingul etc.
b)Finalitatea diferită a normelor de drept comercial faţă de
normele dreptului concurenţei. Normele dreptului comercial
reglementează statutul profesiei de comerciant şi aspectele generale
privind exercitarea comerţului, raporturile dintre operatorii de comerţ,
faptele de comerţ, fondul de comerţ etc. Normele dreptului concurenţei
au un pronunţat caracter teleologic, urmărind ca finalitate disciplinarea
comportamentelor participanţilor la comerţ în raporturile dintre ei.
promovând o deontologie profesională. După cum s-a exprimat
profesorul Octavian Căpăţână33 „dreptul concurenţei stabileşte ceea ce ar
trebui să fie în economia de piaţă, pe când dreptul comercial se ocupă de
ceea ce există efectiv. Primul ţinteşte să amelioreze climatul relaţiilor de
piaţă; celălalt se aplică, abstract şi depersonalizat, situaţiilor din realitatea
imediată. Pe când în dreptul concurenţei comerciale primează soluţiile
optative, dreptul comercial este dominat de strictă pozitivitate”.
1.3.3.3. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul

consumatorului. Dreptul consumatorului, sau în exprimarea unor
autori34 dreptul consumaţiei este un ansamblu normativ ambiguu şi
eclectic ce prezintă caracteristicile dreptului privat dacă este privit din
perspectiva calităţii subiecţilor şi a conexiunii sale cu actul juridic35. El
este „un drept excepţional faţă de dreptul civil sau comercial”36. S-a mai
învederat că37 raportat la dreptul privat, dreptul consumaţiei are
specificul să reglementeze nu atât raporturi sociale (transformându-le în
relaţii juridice), ci raporturi juridice stabilite contractual între subiecţii
săi. Şi aceasta deoarece el se aplică unor contracte concrete, prin care se
realizează faptul de consum”38. De aici decurge atât funcţia sa normativă,
cât şi funcţia lui interpretativă. Cea dintâi dă expresie îndatoririlor şi
posibilităţilor legale ale comercianţilor şi consumatorilor, iar cea de-a
doua constă în exprimarea conţinutului actului juridic concret încheiat
între subiecţii raportului juridic de consumaţie raportat la aceste drepturi
şi obligaţii.
Nu trebuie însă negat, sau în orice caz, subestimat nici rolul
Statului şi autorităţilor statale abilitate în promovarea şi protecţia
intereselor economice ale consumatorilor, caracterul exclusiv etatic şi
imperativ al normelor care formează acest sistem de drept (art.6
C.consum) deoarece din perspectiva acestei realităţi legislative şi
totodată administrative, raporturile de consumaţie garantate prin
sancţiuni administrative se analizează ca fiind de ordine publică.
Aşa fiind, dreptul consumatorului prezintă o dublă valenţă: pe
de o parte el se analizează ca fiind un segment al dreptului privat, iar pe
de altă parte, el se învederează ca fiind un segment al dreptului public.
33
O.Căpăţână, op.cit., p.38
34
P.Vasilescu, Un chip al postmodernismului recent: dreptul consumatorului, în P.Vasilescu ş.a, Consumerismul
contractual: repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Sfera Juridică, Colecţia Universitaria, Cluj-
Napoca 2006, p.46. Pentru detalii privind argumentarea sintagmei dreptul consumatorului a se vedea E.-M. Minea,
Încheierea şi interpretarea contractelor de asigurare, C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.75
35
P.Vasilescu, op.cit, p.46.
36
Ibidem.
37
Ibidem.
38
Ibidem.
22
Această bivalenţă este caracterizantă şi pentru dreptul european al
concurenţei, ca şi pentru dreptul concurenţei în general şi, datorită ei, atât
dreptul consumatorului, cât şi dreptul concurenţei (naţional sau
european) pot fi calificate ca fiind fiecare dintre ele un drept de protecţie
având un alt obiect faţă de celălalt. Astfel, în cazul dreptului
consumatorilor, protecţia este acordată consumatorilor, iar în cazul
dreptului concurenţei, protecţia este acordată operatorilor de comerţ în
general fiind de interes general ca libera concurenţă să se poată manifesta
plenar. In ambele situaţii, folosind exprimarea sugestivă a unori autori
suntem în prezenţa unei ordini publice de protecţie39.
Vom constata deci, în armonie cu cele ce preced că dreptul
concurenţei şi dreptul consumatorului prezintă multiple similitudini,
dintre care cele mai relevante sunt următoarele:
-fiecare dintre ele este bivalent în sensul că aparţine în egală
măsură dreptului privat şi dreptului public, motiv pentru care se situează
la limita de contact între dreptul public şi dreptul privat;
-fiecare dintre ele are caracter heterogen constituind un ansambl
normativ format din norme juridice de natură diversă (comercial, civil,
administrativ, penal etc.) ceea ce le conferă ambelor caracter
pluridisciplinar;
-fiecare dintre ele consacra o ordine publică de protecţie;
-fiecare dintre ele constituie un instrument juridic menit să
asigure şi să garanteze funcţionarea normală a circuitului comercial.
Ceea ce face delimitarea între dreptul concurenţei şi dreptul
consumatorului sunt finalitatea concretă urmărită; domeniul specific de
reglementare; mijloacele specifice prin care asigură şi garantează
protecţia subiecţilor de drept vizaţi.
Cât priveşte finalitatea urmărită, pentru dreptul consumatorului,
aceasta este protecţia consumatorilor şi disciplinarea comportamentelor
comercianţilor astfel încât exercitarea comerţului de către ei să nu-i
prejudicieze pe consumatori, iar pentru dreptul concurenţei, aceasta este
protejarea operatorilor de comerţ împotriva exercitării comerţului de
către unii dintre ei cu încălcarea liberei concurenţe.
Domeniul specific de reglementare a dreptului consumatorului
sunt raporturile dintre comerciant şi consumator, iar în cazul dreptului
concurenţei, raporturile dintre operatorii de comerţ care acţionează pe
aceeaşi piaţă şi exercită comerţ de acelaşi gen.
In fine, mijloacele specifice prin care dreptul consumatorului
asigura protecţia consumatorilor sunt sancţiunile administrative şi penale,
aplicate comercianţilor în culpă pentm prejudicierea consumatorilor, iar
în cazul dreptului concurenţei sunt sancţiunile civile, comerciale,
administrative şi penale aplicate operatorilor de comerţ care săvârşesc
fapte anticoncurenţiale.
1.3.3.4. Delimitarea dreptului european al concurenței de

dreptul distribuției comerciale. Dreptul distribuţiei este ansamblul
normativ heterogen şi complex ce reglementează circulaţia produselor de
la producătorul direct la consumatorul nemijlocit. In alţi termeni, dreptul
distribuţiei are ca obiect ansamblul relaţiilor, în ponderea lor
covârşitoare, contractuale care se stabilesc între intermediarii din
comerţ40.
39
J Ghestin, Traité de droit civil, La formation du contrat, LGDJ, Paris 1993, p.120. În acelaşi sens şi
P.Vasilescu, op.cit, p.46.
40
J.Beauchard, Droit de la distrihution et de la consomation, PUF, Paris 1996, p.22-23
23
Cu un alt prilej41 am arătat că privită în esenţa sa şi raportată la
finalitatea ei, distribuţia este, în principal un fenomen economic, care
dobândeşte însă, valenţe juridice prin modul de înfăptuire. Explicaţia
acestui fenomen economic a fost relevată pentm întâia oară de Jean-
Baptiste Say care consideră distribuţia de mărfuri ca fiind unul dintre
cele trei stadii ale activităţii economice, alături de producţie şi de
consumaţie. Potrivit acestei optici, producţia corespunde actului creator
de bunuri şi, prin extensiune, celui al prestărilor de servicii, consumaţia
presupune utilizarea finală a bunurilor (inclusiv distrugerea lor, atunci
când este cazul) sau, respectiv, însuşirea beneficiului serviciilor prestate
de alţii, iar distribuţia se analizează ca fiind articularea celor două stadii
menţionate (producţie şi consumaţie)42.
Prin specificul ei, distribuţia comercială este în realitate o
activitate de intermediere, menită să faciliteze circulaţia mărfurilor şi
respectiv, serviciilor de la producător la consumatorul nemijlocit.
In doctrină43 s-a subliniat că dreptul distribuţiei este un drept
special, de natură în principal, contractuală un segment al dreptului
afacerilor. Este un drept esenţialmente profesional (în sensul că se
adresează profesioniştilor), necodificat, în constantă şi rapidă evoluţie.
Izvoarele legislative care reglementează dreptul distribuţiei nu
sunt foarte bogate. La bază găsim dreptul comun al obligaţiilor şi
normele ce reglementează libertatea contractuală pe care s-au format
noile contracte de distribuţie (contractele de distribuţie selectivă,
exclusivă, franciza, contractul de agent etc.). Majoritatea acestor
contracte nu sunt reglementate. Ele sunt creaţia participanţilor la
raporturile economice diverse. Prin utilizarea lor repetată aceste
contracte au suferit numeroase transformări care, însă, s-au dovedit a fi
benefice pentru perfecţionarea şi modernizarea comerţului în general,
ducând finalmente la crearea unor uzanţe specifice, care au fost validate
de jurisprudenţă, astfel încât în prezent aceste uzanţe reprezintă un izvor
esenţial al dreptului distribuţiei comerciale.
In cele din urmă, dreptul concurenţei constituie esenţialul
legislaţiei aplicabile sectorului distribuţiei prin numeroasele limitări pe
care le pune practicilor contractuale, anume: prohibirea antantelor; a
abuzului de poziţie dominantă; interzicerea contractelor condiţionate
etc.44
Aşadar, domeniul de incidenţă al dreptului concurenţei cuprinde
şi domeniul de aplicare al dreptului distribuţiei deşi, între cele două
segmente ale sistemului de drept există deosebiri esenţiale. Astfel, în
timp ce dreptul distribuţiei este prin natura sa un drept contractual,
dreptul concurenţei este prin natura sa un drept prohibitiv şi, totodată
sancţionator.
Pe de altă parte dreptul distribuţiei este totodată şi un instrument
de organizare a participării la comerţ a anumitor actori ce exercită
comerţul, în timp ce dreptul concurenţei reglementează regulile cu
respectarea cărora trebuie să se desfăşoare competiţia între actorii pieţei.
Prin aceasta el reglementează însăşi funcţionarea pieţei stabilind
sancţiuni severe pentru cei care nu respectă regulile de funcţionare
instituite.
41
Călin M. Costin, Distribuţia comercială de reţea, Rosetti, Bucureţti 2004, p.10.
42
Ibidem
43
J.Beauchard, op.cit.p.28
44
F. Dreiffus-Netter, Droit de la concurrence et droit commun des obligations, în Revue trimestrielle de droit civil,
1990, p.369. în acelaşi sens, J.Beauchard, op.cit, p.29
24
Concepte şi termeni de reţinut
 dreptul concurenței, dreptul european al concurenței;

 principiul efectului direct al dreptului european al concurenței;
 principiul primordialității dreptului european al concurenței;
 principiul unității de interpretare al dreptului european al concurenței.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce este dreptul concurenței și care este obiectul său de reglementare?

2. Care este specificul dreptului european al concurenței?
3. Explicați ce este principiul efectului direct al dreptului european al concurenței.
4. În ce constă principiul primordialității dreptului european al concurenței?
5. Ce înseamnă principiul unității de interpretare a dreptului european al concurenței?
Bibliografie obligatorie

25
INSTITUȚIILE DREPTULUI CONCURENȚEI
Cuprins:
2.1. Introducere
2.3.1. Concurența
2.3.1.1. Concept.Moduri de abordare
2.3.1.2. Funcțiile concurenței
2.3.2.1. Piața produsului
2.3.2.2. Piața geografică
2.3.3. Întreprinderea.
2.1. Introducere
Normele care alcătuiesc dreptul concurenţei, caracterizate printr-

o largă diversitate, reglementează o complexitate de raporturi juridice
care sub aspectul specificului lor şi a obiectului lor pot fi cercetate din
trei perspective diferite, anume: aceea a concurenţei, aceea a pieţei şi
aceea a întreprinderii. în alţi termeni, concurenţa, piaţa şi
întreprinderea sunt cele trei instrumente esenţiale prin care acţionează
dreptul concurenţei urmărind ca finalitate asigurarea desfăşurării normale
a circuitului commercial prin disciplinarea comportamentelor
operatorilor de comerţ aflaţi într-o permanentă competiţie unii cu alţii în
dorinţa lor de a-şi valorifica produsele şi serviciile oferite
consumatorilor.
In realitate, cele trei instrumente esenţiale la care ne referim
sunt veritabile instituţii ale dreptului concurenţei deoarece fiecare dintre
ele realizează şi o grupare distinctă de norme juridice care reglementează
o categorie specifică de raporturi juridice, anume raporturile de
concurenţă, raporturile pe care le generează operaţiunile de piaţă şi
raporturile care se stabilesc în legătură cu organizarea şi funcţionarea
întreprinderii. Este motivul pentm care, în cele ce urmează le vom
analiza în mod distinct.
- Însuşirea noțiunii de concurență comercială, a modurilor

teoretice și practice de abordare a conceptului, precum și a
funcțiilor concurenței;
- Însuşirea noțiunii de piață relevantă, piața produsului, piață
geografică;
- Însușirea noțiunii de întreprindere în dreptul european al
concurenței.
26
– Studenţii vor cunoaşte ce este concurența comercială și care sunt
funcțiile acesteia;
– Studenţii își vor însuşi modurile de abordare a concurenței în
doctrină și în jurisprudență;
– Studenţii vor cunoaşte ce este piața relevantă, piața produsului și
modurile de precizare a pieței produsului, dar și ce este piața
geografică și cum se delimitează aceasta în dreptul concurenței;
– Studenţii vor cunoaşte modul în care este utilizată noțiunea de
întreprindere în doctrina și jurisprudența dreptului concurenței.
2.3.1. Concurența
2.3.1.1. Concept. Moduri de abordare. În accepţiunea sa

generală, concurenţa se analizează ca fiind o confruntare generală între
tendinţe adverse care converg spre acelaşi scop.
Considerată din perspective economică, concurenţa reprezintă un
factor decisiv, care asigură, în mod spontan diviziunea muncii între
agenţii economici, precum şi condiţiile normale ale producţiei, ale
schimburilor şi ale consumului de bunuri45. Concurenţa realizează
adaptarea cererii şi ofertei sub impulsul exclusiv al interesului individual,
disciplinând, prin ea însăşi, în mod natural, întreaga activitate
economică46.
In prezent, concurenţa defineşte un anumit tip de comportament
al operatorilor de comerţ şi totodată, un mod specific de organizare a
activităţii de piaţă.
Fiecare operator de comerţ are pe piaţa pe care activează un
comportament individualist, egoist, urmărindu-şi exclusiv propriul
interes. Acest comportament are ca finalitate atragerea, menţinerea şi nu
în ultimul rând, amplificarea clientelei, căci numai pe această cale devine
posibilă obţinerea unui profit cât mai bun. După cum s-a remarcat în
doctrină47, mijloacele şi metodele folosite într-un atare scop sunt de
natură diversă precum, scăderea preţului de vânzare; reducerea costurilor
de producţie, ridicarea calităţii bunurilor şi serviciilor; asocierea la
bunurile corporale a unui set mai cuprinzător de servicii; lansarea unor
noi produse pe piaţă, îmbunătăţirea organizării activităţii comerciale
astfel încât aceasta să devină mai eficientă, etc.
Primele reglementări legale în material concurenţei comerciale
au fost elaborate în dreptul American, precum: Sherman Act (1890);
Clayton Act(1914) şi Federal Trade Comission Act(1914). Ulterior au
fost adoptate reglementări legale similare şi în sistemele de drept naţional
din ţările europene. Prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 în baza
căruia a fost constituită Comunitatea Europeană a Oţelului şi Cărbunelui
(CECO)48 dar mai ales prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 în
45
O Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale, partea generală, Ediţia a 2-a, Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.268
46
Ibidem şi autorii acolo citaţi.
47
Idem, p.269.
48
Acest tratat a fost încheiat între Franţa, Germania de Vest (pe atunci), Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda,
având ca scop protejarea resurselor de oţel şi cărbune ale statelor semnatare în vederea prevenirii unui nou
27
baza căruia ţările semnatare au decis să constituie Comunitatea
Economică Europeană (CEE) cunoscută de asemenea şi ca Piaţa Comună
au fost adoptate reglementări uniforme cu vocaţie de aplicare
internaţională vizând toate statele member ale acestei organizaţii49.
Deşi există o legislaţie destul de abundenţă în domeniul
concurenţei comerciale, totuşi nici o dispoziţie normativă de drept
naţional sau aparţinând ordinii juridice internaţionale nu defineşte acest
concept, împrejurarea a creat premise formulării unei multitudini de
definiţii în doctrină. Toţi autorii sunt însă de accord că prin termenul
“concurenţă” se desemnează un principiu de organizare economică,
ceea ce de altfel este corect.
În abordarea acestui principiu se pot distinge pe plan general
două mari concepţii, anume concepţia americană şi concepţia europeană.
Conform concepţiei americane, libera concurenţă este o noţiune
cvasiideologică; o condiţie a progresului şi bunei funcţionări a
economiei. După cum s-a arătat50, spre deosebire de europeni, americanii
dau valoare politică principiului liberei concurenţe şi normelor care-1
protejează.
Privită din această perspectivă, legea antitrust a fost concepută
în SUA ca un reflex al constituţiei care nu viza de fapt asigurarea
eficacităţii puterii politice ci mai degrabă dorea să organizeze un
ansamblu instituţional menit să împiedice orice tendinţe dictatoriale. In
acelaşi mod, legea antitrust nu a urmărit ca finalitate creşterea eficacităţii
economice a operatorilor de comerţ, ci împiedicarea oricăror tendinţe de
monopolizare a puterii economice. Iar atingerea acestei finalităţi este
garantată prin sancţionarea deosebit de severă a oricăror persoane fizice
sau juridce care ar încălca normele legale respective. Astfel, se apreciază
că cine încalcă legea antitrust contestă de fapt o dogmă esenţială a
democraţiei americane. Chiar şi terminologia utilizată de legiuitorul
American este deosebit de semnificativă. Astfel, se utilizează noţiunea
de“conspiracy” pentru ceea ce noi, europenii numim “antantă”, iar
“conspiratorul” trebuie să fie pedepsit fără a se proceda la o analiză
microeconomică şi circumstanţială bazată pe aspecte ce ţin de
oportunitate, conjunctură etc.
Aşadar, în optica americană ideea forţă este concurenţa-
condiție.
Concepţia europeană promovează ideea concurenţei-mijloc.
Instaurarea concurenţei nu reprezintă un scop înşine, ci un mijloc pentru
promovarea progresului economic. Ea este un stimulent deosebit de
important pentru creşterea productivităţii, promovarea calităţii şi în
general, a inovaţiei şi progresului. Aşa fiind, concurenţa-mijloc are o
conotaţie empirică mult mai pregantă decât concurenţa condiţie.
În concepţia europeană primatul concurenţei nu are valoare
european. El a reprezentat cadrul structural pentru aplicarea unui plan conceput şi dezvoltat de economistul
francez Jean Monnet (care de altfel a şi fost primul preşedinte al înaltei Autorităţi a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului în perioada 1952-1955). Acest plan a fost promovat la nivel european de ministrul francez
de externe de atunci Robert Schuman şi s-a bucurat de o largă susţinere şi încurajare din partea SUA. CECO a
devenit premisa fundamentală pentru înfiinţarea Comunităţii Economice Europene (CEE) la 25 martie 1957 prin
Tratatul de la Roma. In anul 2002 clauzele Tratatului CECO au fost asimilate în Tratatul CEE (devenit ulterior
Tratatul CE) întrucât perioada de 50 pentru care a fost constituită CECO a expirat în 23 iulie 2002.
49
Tratatul de la Roma a fost perfectat între Franţa, germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg. Iniţial,
numele complet al tratatului a fost Tratat de instituire a Comunităţii Economice Europene. El a fost amendat prin
Tratatul de la Maastricht semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 (prin care au fost puse bazele Uniunii
Europene). Cu acest prilej a fost eliminat din denumirea organizaţiei cuvântul „Economic” precum şi din
denumirea tratatului. De atunci în mod frecv ent Tratatul de la Roma este denumit Tratat de instituire a
Comunităţii Europene dar s-a încetăţenit denumirea uzuală de Tratat CE.
50
D.Brault, Droit de la concurrence comparé, Economica, Paris 1995, p. 11 şi urni.
28
absolută. Într-adevăr, concurenţa rămâne într-un plan secundar ori de
câte ori într-un caz concret alte mijloace pentru promovarea porgresului
economic s-ar dovedi mai eficiente. Dreptul european al concurenţei este
mai receptiv la realităţile pieţei şi mai adaptabil la conjuncturi mereu
schimbătoare a acestor realităţi, putând da satisfacţie nevoilor sectoriale
şi, totodată să fie în permanenţă concordant cu evoluţia acestor nevoi.
Analiza comparativă a celor două concepţii, americană şi
europeană, asupra concurenţei permite constatarea că diferenţa dintre ele
nu este chiar atât de semnificativă cum lasă impresia la prima vedere. Şi
una, şi cealaltă se fondează pe premisa necesităţii ordonării concurenţei
în interesul consumatorilor51.
2.3.1.2. Funcțiile concurenței. Doctrina juridică52 admite că

concurenţa îndeplineşte următoarele funcţii:
a) Funcţia de ajustare a cererii si ofertei. Această funcţie se
manifestă în toate domeniile activităţii economice, iar realizarea ei se
face automat dar, în raport cu specificul fiecărei pieţe, tinde Ia realizarea
unui scop adecvat acelei pieţe. Astfel, pe o piaţă dominată de ofertă,
strategia competiţională face ca întreprinderile să se particularizeze în
raport cu ceilalţă competitori. În schimb, pe o piaţă dominată de cerere
concurenţa tinde să determine specializarea întreprinderilor în raporturile
lor cu consumatorii.
b) Functia de prevenire si de obstaculare a realizării
profitului de monopol. In condiţii de competiţie corectă pe piaţă iar o
asemenea competiţie poate fi asigurată şi garantată numai prin libera
concurenţă, ceea ce presupune utilizarea de mijloace oneste de către toţi
competitorii nici unul dintre aceştia nu va putea realize un profit de
monopol. Şi e firesc să fie aşa deoarece libera concurenţă împiedică
abuzul de poziţie dominantă, iar pe de altă parte normele dreptului
european al concurenţei sancţionează sever antantele şi alte practici
anticoncurenţiale.
c) Funcţia de stimulare a progresului economic. Libera
concurenţă stimulează activitatea de cercetare în cadml întreprinderilor
productive pentru realizarea de produse noi performante din punct de
vedere calitativ, perfecţionarea tehnologiei de producţie, îmbunătăţirea
aspectului mărfurilor, diversificarea serviciilor, a metodelor de vânzare şi
a formelor de organizare a distribuţiei comerciale.
d) Funcţia de alocare naţională a resurselor. în concordantă
cu realităţile pieţei. În absenţa libertăţii concurenţei, alocarea resurselor
ar avea caracter haotic şi puţin probabil, că s-ar face în concordanţă cu
realităţile pieţei.
e) Funcţia de repartizare a beneficiilor proporțional cu
contribuţia efectivă a competitorilor la producţia și distribuţia
mărfurilor. În condiţiile competiţiei corecte competitorii care au produs
mai mult, mai calitativ şi mai ieftin vor participa în aceeaşi măsură şi la
distribuirea profitului general realizat pe aceeaşi piaţă.

Piaţa este reperul fundamental, punctul de plecare şi de referinţă
al abordării problematicii concurenţei. Conceptul de piaţă primeşte aici o
altă semnificaţie decât aceea pe care acelaşi concept o are în limbajul
cotidian. Raportat la concurenţă piaţa desemnează, după cum corect s-a
remarcat în doctrină53 “locul teoretic unde se confruntă oferta şi cererea
51
Idem, p.13.
52
O.Căpăţână, op.cit, p.270
53
E, Mihai, Dreptul concurenţei, All Beck, Bucureşti 2004, p.27.
29
de produse sau servicii considerate de producători sau de utilizatori ca
fiind substituibile între ele, dar nesubstituibile cu alte bunuri sau servicii
oferite”.
Din punctul de vedere al dreptului concurenţei, prezintă interes
piaţa relevantă care în armonie cu Instrucţiunile din 26 martie 2004 ale
Consiliului Concurenţei54 se analizează ca fiind piaţa pe care se
desfăşoară concurenţa cuprinzând un produs sau un grup de produse şi
aria geografică pe care acestea se produc şi /sau se comercializează.
In alţi termeni, piaţa relevantă este piaţa unui anumit produs
sau, în terminologia Consiliului Concurenţei, piaţa produsului suprapusă
peste piaţa geografică.
Este motivul pentru care cercetarea şi explicarea noţiunii de
piaţă a produsului şi a celei de de piaţă geografică sunt necesare
pentru corecta determinare şi înţelegere a conceptului de piaţă
relevantă.
2.3.2.1. Piața produsului55. Regulamentele Consiliului

Comunităţilor Europene56 nr.17/62 din 6 februarie 1962 şi nr.4064/89 din
21 decembrie 1989 au definit piaţa produsului ca fiind acea piaţă
“...care cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care consumatorul
le consideră interschimbabile sau substiuibile în raţiunea
caracteristicilor, preţului şi folosinţei căreia ele îi sunt destinate”.
Această definiţie este în egală măsură valabilă şi pentru piaţa
internă a produsului şi pentru piaţa comunitară a produsului, normele
dreptului comunitar în materie având, pentru ţările membre, incidenţă de
aplicare în ambele situaţii.
După cum s-a remarcat în doctrină57, ceea ce este substituibil
este a fortiori interschimbabil. Şi în cazul pieţei interne a produsului, şi
în cazul pieţei europene a produsului, elementul esenţial este
substituibilitatea.
S-a subliniat58 că identificarea pieţei relevante din perspective
pieţei produsului înseamnă de fapt determinarea disponibilităţii de
produse alternative apte să satisfacă aceeaşi cerere.
Teoria şi practica dreptului European al concurenţei admit că
principalele metode pentru precizarea pieţei produsului sunt cea a
substituibilităţii în consum (sau substituibilitatea în raport cu cererea)
şi cea a substituibilităţii în producţie (sau substituibilitatea în raport cu
oferta).
Vom analiza în cele ce urmează, ambele aceste metode.
A. Substituibilitatea în raport cu cererea.

Din această perspectivă, două produse sunt substitubile în
situaţia în care consumatorul le percepe ca fiind similare. Prin
consecinţă, atunci când substituibilitatea se raporteză la cerere are
caracter subiectiv. În alţi termini, două produse nu sunt substituibile în
cazul în care consumatorul nu acceptă că ele pot fi înlocuite unul cu
celălalt, chiar dacă prin caracteristicile lor fizice ele sunt apte să
primească aceeaşi utilizare.
Importanţa acestei percepţii subiective diferă în funcţie de
54
Cu privire la definirea pieţei relevante, în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă (Publicate în M.Of.
nr.288/1 aprilie 2004)
55
Termenul produs este folosit aici pentru a desemna, la fel ca în dreptul distribuţiei comerciale, atât bunurile
materiale cât şi serviciile.
56
Denumire concordantă cu structura organizatorică a Uniunii Europene de la data aprobării şi punerii în aplicare
a acestor regulamente.
57
A.Decocq, G.Decocq, Droit de la concurrence interne et communautaire, LGDJ, Paris 2002 p.93.
58
E.Mihai, op.cit.,p.28.
30
natura produsului. Ea este mult mai mare când vizează produsele de lux
sau de înaltă tehnicitate, decât atunci când priveşte produse de consum
curent59. Desigur, limitele concepţiei subiective nu trebuie să fie împinse
dincolo de zona raţionalului. Nu este îngăduit să fie declarate
substituibile două produse care, în mod obiectiv, nu pot primi aceeaşi
utilizare.
Jurispmdenţa europeană din acest domeniu a statuat la unison că
problema substitubilităţii produselor trebuie apreciată pe baza unui dublu
criteriu, adică, atât prin referinţă la date subiective, cât şi prin referinţă la
date obiective.
a) Aprecierea în funcţie de date subiective.
După cum s-a subliniat în doctrină60, autoritatea competentă,
adesea invocă punctul de vedere al consumatorilor obţinut pe baza unei
constatări empirice, desprinse dintr-un studiu de piaţă atunci când
stabileşte dacă un produs este substituibil altuia. Aceste anchete de piaţă
vizează în principal natura produsului în cauză.
Punctul de vedere al consumatorului este, în opinia noastră,
elementul decisiv în determinarea substituibilităţii produselor. Este ceea
ce s-a confirmat şi de către CJCE prin decizia din 14 februarie 1978 dată
în speţa devenită celebră United Brands/Comisa CE61. În această speţă
s-a pus, printre altele problema dacă bananele au o piaţă proprie sau
dimpotrivă, ele aparţin pieţei fructelor proaspete, în general. In
rezolvarea acestei probleme Curtea a considerat că este necesar să se
lămurească în prealabil chestiunea dacă în aprecierea consumatorilor
bananele şi celelalte fructe proaspete prezintă aceleaşi caracetristici şi
deci sunt substituibile. Analizând acest aspect, instanţa europeană a
statuat că marea masă a consumatorilor care resimt o nevoie constantă de
banane nu este deturnată de o manieră relevantă de la consumarea acestui
produs prin apariţia pe piaţă a altor fructe proaspete, fie ele chiar
sezoniere, ci este afectată doar moderat în timp şi foarte limitat raportat
la substituibilitatea lor. Prin consecinţă, piaţa bananelor este suficient de
distinctă faţă de piaţa altor fructe proaspete.
Tot astfel, printr-o decizie62 a Comisiei europene pronunţată în
materie de abuz de poziţie dominantă s-a precizat că zaharurile speciale,
zahărul lichid şi siropurile care au o altă utilizare decât zahărul cristalizat
nu dau satisfacţie aceloraşi nevoi şi deci, nu aparţin aceluiaşi sector al
pieţei. Ca urmare, ele nu sunt substituibile din punctul de vedere al
consumatorului. De asemenea, s-a mai statuat prin aceeaşi decizie că
substitutele de zahăr produse industrial (îndulcitorii sintetici) precum
zaharina sau fructoza având o utilizare restrânsă numai la produsele
dietetice care sunt în număr limitat, nu aparţin aceleiaşi pieţe ca şi
zahărul granulat.
Doctrina63 a mai subliniat că “mecanismul cel mai des utilizat
pentru a afla dacă produsul de referinţă are sau nu înlocuitori în consum
este cel al elasticităţii încrucişate a cererii”.
Acest mecanism se întemeiază pe criteriul variaţiei în procente a
cantităţii de înlocuitor ca urmare a creşterii preţului produsului de
referinţă. în cazul în care reacţia la o astfel de modificare a preţului este
pozitivă şi suficient de semnificativă cele două produse sunt substituibile,
59
A.Decocq, G.Decocq, op. cit., p.94.
60
Idem, p.95
61
Comentată de A.Decocq, G.Decocq, în op.cit., p.95
62
Este vorba despre decizia din 18 iulie 1988 dată în speţa Napier Brown/British Sugar, publicată în Journal
Officiele des Communautees europene nr. L.284 din 19 octombrie 1988
63
E. Mihai, op.cit., p.28.
31
iar piaţa relevantă trebuie să includă şi pe înlocuitorul respectiv.
b) Aprecierea în funcţie de date obiective.
Uneori, subiectivismul aprecierii consumatorilor se poate
manifesta numai în anumite limite ca urmare a prezenţei unor elemente
de ordin obiectiv ce ţin de caracteristicile tehnice ale produsului şi de
costurile pe care le implică atingerea scopului avut în vedere folosind
produse având aceeaşi funcţionalitate.
Tribunalul de primă instanţă CE a statuat printr-o decizie64 că în
cazul cuielor care se fixează prin împuşcare cu pistolete speciale utilizate
adeseori pe şantierele de construcţii au o piaţă proprie, distinctă de aceea
a pistoletelor şi încărcătoarelor acestora. Existenţa unei astfel de pieţe
constituie o realitate chiar dacă respectivele cuie împreună cu pistoletele
şi încărcătoarele lor sunt părţi componente ale aceluiaşi sistem de fixare
cu încărcătură propulsivă.
Într-adevăr, în timp ce cuiele sunt substituibile cu altele
similare, având aceeaşi utilizare, sistemul de fixare cu încărcătură
poipulsivă nu este substituibil în ansamblul său cu un altul, deoarece nu
există o alternativă comparabilă.
B. Substituibilitatea în raport cu oferta.
Această metodă asigură verificarea posibilităţii unor
întreprinderi de a penetra pe piaţa produsului unde activează alte
întreprinderi. Se are în vedere cazul în care furnizorii reorientează
producţia lor în direcţia fabricării produselor în cauză şi le
comercializează pe piaţa respectivă în termen scurt reacţionând la
variaţiile de preţuri care se produc permanent pe acea piaţă, fără a avea
impact semnificativ asupra costurilor producţiei şi fără a comporta riscuri
suplimentare. Aşa se întâmplă bunăoară, în domeniul producţiei de hârtie
unde fabricanţii au posibilitatea să se adapteze rapid cu costuri minime
de producţie pentru a putea oferi diverse calităţi de hârtie consumatorilor
de acest produs.
Tot astfel, în considerentele unei hotărâri a Tribunalului de
Primă Instanţă a CE se reţine o altă ipoteză de substituibilitate în raport
cu oferta vizând producţia de sticlă65. Instanţa apreciază că producţia de
sticlă de 4 mm comportă din punct de vedere tehnic condiţii identice care
sunt necesare şi pentru fabricarea sticlei de alte grosimi. Este motivul
pentru care, fabricanţii de sticlă îşi pot converti cu uşurinţă şi fără costuri
excesive producţia pe oricare dintre grosimile de sticlă solicitate de piaţă.
Prin această statuare se confirmă că substituibilitatea în raport cu
oferta se constată pe baza unui criteriu obiectiv, anume: costul
investiţiilor necesare pentru reorientarea producţiei.
In concluzie, atunci când există operatori de comerţ (competitori
pe aceeaşi piaţă) care pot să-şi adapteze producţia într-un timp scurt
astfel încât, cu cheltuieli rezonabile, să poată realiza bunul de referinţă
sau altul de înlocuire, producţia lor potenţială se include în mod necesar
în piaţa relevantă.
2.3.2.2.Piața geografică. Piaţa relevantă este întotdeauna
localizată geografic. În alţi termeni, ea se suprapune peste o piaţă
geografică. Aceasta din urmă cuprinde teritoriul pe care întreprinderile
avute în vedere sunt angajate în oferta de bunuri şi de servicii în cauză şi,
cu privire la care, condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene,
teritoriu ce poate fi distins de zonele geografice vecine pentru că, prin
specificul lor, condiţiile de concurenţă de aici diferă de o manieră
64
Decizia din 12 decembrie 1991, Hilti/Comisie confirmată prin decizia din 2 martie 1994 a CJCE.
65
Decizia din 30 martie 2000 pronunţată în afacerea Kish Glass/Comisia CE.
32
evidentă raportat la altă piaţă geografică.
Altfel spus, piaţa geografică reprezintă zona în care sunt situaţi
operatorii de comerţ implicaţi în livrarea bunurilor incluse în piaţa
produsului, zonă în care condiţiile de concurenţă sunt suficient de
omogene şi care poate fi diferenţiată de arii geografice vecine datorită
condiţiilor de concurenţă substanţial diferite66.
Aşa fiind, urmează să conchidem că elementul esenţial pentru
delimitarea pieţei geografice este omogenitatea condiţiilor de concurenţă
pe teritoriul considerat, ceea ce înseamnă că condiţiile obiective de
concurenţă cât priveşte produsul de referinţă trebuie să fie similare
pentru toţi operatorii economici implicaţi în competiţie.
Factorii ce definesc omogenitatea pot fi de fapt sau juridici67.
Cei mai semnificativi factori de fapt sunt: numărul şi
repartizarea geografică a furnizorilor şi a consumatorilor; preferinţele
consumatorilor; condiţiile mai mult sau mai puţin dificile de transport a
mărfurilor; raportul între costul transportului şi preţul mărfurilor şi/sau
serviciilor avute în vedere; diferenţele privitoare la forţa economică
manifestată pe piaţă de către operatorii de comerţ aflaţi în competiţie,
etc.
Cât priveşte factorii juridici, cei mai importanţi sunt:
necesitatea obţinerii unor avize sau autorizaţii pentru desfăşurarea
comerţului cu un anumit produs; existenţa taxelor vamale pentru
produsele de import; instituirea unor taxe pentru producătorii externi etc.
De subliniat că, determinarea ariei geografice a pieţei relevante
se face după aceleaşi criterii care sunt uzitate pentru identificarea pieţei
sectoriale68. În acest sens, s-a remarcat69 că ori de câte ori când se
produce o majorare semnificativă a preţurilor pentru bunurile vândute
într-o anumită zonă geografică, spre altă zonă unde se comercializează
produse similare la preţuri mai mici, cele două zone trebuie considerate
ca făcând parte din aceeaşi piaţă geografică.
2.3.3. Întreprinderea.
După cum s-a subliniat în doctrină70, întreprinderea este

principalul actor al vieţii economice. Termenul a primit în prezent o largă
utilizare, desemnând deopotrivă societăţi comerciale, comercianţi
perosane fizice, liberi profesionişti, artizani etc71.
În sensul dreptului concurenţei, noţiunea de întreprindere este
înţeleasă ca incluzând orice persoană care exercită o activitate
economică72. Ea nu vizează doar persoanele juridice şi persoanele fizice
ci chiar şi entităţile lipsite de personalitate juridcă73. Ceea ce
caracterizează întreprinderea este activitatea, care constă în a oferi
bunuri sau servicii pe o piaţă dată.
Altfel spus, dreptul concurenţei rămâne indiferent atât în ceea ce
priveşte structura şi modul de organizare, cât şi absenţa scopului lucrativ
al oricărei entităţi juridice care participă la raporturi comerciale pe o
66
E.Mihai, op.cit. p.29.
67
A.Decocq, G.Decocq, op.cit., p.106 §i urm.
68
E.Mihai, op.cit., p.29.
69
Ibidem.
70
J.Paillusseau, Le droit des activités économiques à l'aube du XXI siècle, în Recueil Dalloz-Dalloz Affaires, Paris
2003, p.260.
71
D. Legeais, Droit commercial et des affaires, 15e édition, Dalloz, Paris 2003, p.4
72
L.Vogel, Droit europeene de la concurrence, Tome 1, JurisBasesLawLex, Paris 2006, p. 129-130.
73
Ibidem.
33
anumită piaţă. Iar practica instanţelor Uniunii Europene confirmă acest
fapt. Astfel s-a statuat74 că un inventator persoană fizică, constituie o
întreprindere în sensul regulilor comunitare ale concurenţei de vreme ce
concedând o licenţă de brevet el, practic, şi-a comercializat invenţia. Tot
astfel, un artist constituie o întreprindere în sensul regulilor comunitare
de concurenţă deoarece îşi exploatează comercial prestaţiile sale
artistice75.
Prin Decizia C.309-99 din 19 februarie 200276 CJCE a statuat că
în armonie cu regulile dreptului european al concurenţei şi avocaţii
constituie o întreprindere. În argumentarea acestei statuări, Curtea reţine
că criteriul de aplicare a regulilor de concurenţă este exerciţiul unei
activităţi economice, ceea ce presupune oferirea de bunuri sau servicii pe
o piaţă dată. Or, avocaţii oferă contra remuneraţiei servicii de asistenţă
juridcă. Transpunând în acest domeniu rezolvarea dată în domeniul altor
profesii liberale, Curtea conchide că natura complexă şi tehnică a
serviciilor furnizate de avocaţi şi caracterul reglementat al profesiei de
avocat constituie elemente insuficiente pentru ca, în considerarea lor
avocaţii să fie excluşi din aria de cuprindere a conceptului de
întreprindere.
Aceeaşi instanţă europeană a decis într-o altă speţă77 că o
instituţie bancară intră sub incidenţa regulilor concurenţei atunci când se
stabileşte că ea nu generează un serviciu de interes economic general în
virtutea unui act de putere publică. Aşadar, băncile sunt, în principiu,
subiecţi ai dreptului concurenţei în măsura în care beneficază de
derogarea instituită prin art 86 paragraful 2 din Tratatul CE (art.106
paragraful 2 TFUE) care dispune: ”întreprinderile care au sarcina de a
gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter
de monopol fiscal se supun normelor prezentului tratat şi în special,
normelor privind concurenţa, în măsura în care aplicarea acestor norme
nu împiedică în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a
fost încredinţată”.
Analiza acestui text a permis constatarea că78 în absenţa unui act
de investire cu o misiune de interes economic general, o bancă în
calitatea sa de operator economic poate intra sub incidenţa de aplicare a
dispoziţiilor art.81 din Tratatul CE (art.101 TFUE).
CJCE a mai decis că79 organizaţiile sanitare desemnate de
autoritatea publică pentm a asigura serviciul de transport medical de
urgenţă constituie întreprinderi în sensul regulilor concurenţei de vreme
ce acestea activează pe piaţă în schimbul unei remuneraţii. In motivarea
acestei decizii se reţine că, în contextul dreptului concurenţei noţiunea de
întreprinderea vizează orice entitate care exercită o activitate economică
independent de statul juridic al acesteia şi indiferent de modul ei de
74
Decizia Comisiei CE nr.76-29 din 2 decembrie 1975 dată în afcerea AOIP c. Beyard.
75
Decizia Comisiei C.E. nr. 78-516 din 26 mai 1978 dată în afacerea radiotelevizione italiana C.Unitel Film und
Femseh-Produktiongesellschaft în bh&Co.
76
Această decizie a fost pronunţată în speţa Wouters & Savelbergh, Price Waterhouse Belasting Adviseurs (BV)
c.Algemende Raad Van de Balies Van de Europese Gemeenschap. De precizat în context că potrivit
reglementărilor olandeze a profesiei de avocat, ordinul avocaţilor olandezi nu autorizează pe membrii săi să facă
parte dintr-o asociaţie profesională decât cu condiţia că porfesiunea fiecăruiea dintre participanţi să aibă ca
obiect exerciţiul practicii dreptului. Prin această măsură se impiedică crearea de asociaţii profesionale
multidisciplinare reunind avocaţi şi experţi-contabili.
77
CJCE, deczia nr. 172-80 din 14 iulie 1981 pronunţată în speţa Ziichner c.Bayerische Vereinsbank A.G.
78
L.Vogel, op.cit, p.138.
79
Decizia nr.C-475-99 din 25 octombrie 2001 pronunţată în cauza Firma Ambulanz Glöckner c/Landkreis
Südwestpfalz; Arbeiter-Samariter-Bund Landesverband Rheinland-Pfalz eV; Deutsches Rotes Kreuz
Landesverband Rheinland-Pfalz eV; Vertreter des Öffentlichen Interesses; Mainz.
34
finanţare. Pe de altă parte, se mai reţine că este activitate economică
orice activitate prin care se oferă bunuri şi servicii medicale şi de
transport al bolnavilor în schimbul unei remuneraţii plătite de solcitant.
Furnizarea unor astfel de servicii contracost constituie o activitate
economică şi de aceea intră în domeniul de incidenţă al normelor
dreptului concurenţei.
In alte cauze CJCE a statuat că exerciţiul prerogativelor de
putere publică este exclus din câmpul de aplicare a normelor dreptului
concurenţei, chiar dacă se are în vedere o activitate desfăşurată de o
entitate de drept privat care percepe o redevenţă în schimbul serviciilor
pe care le prestează.
Menţionăm cu titlu de exemplu, decizia nr.343-95 din 18 martie
199780 prin care se reţine că o activitate de servicii preventive antipoluare
este exclusă din câmpul de aplicare a regulilor concurenţei din moment
ce ea este ataşată exerciţiului prerogativelor de putere publică” sau
decizia nr.364-92 din 19 ianuarie 199481 care dispune că o organizaţie
internaţională exercitând prerogative de putere publică nu constituie o
întreprindere în sensul regulilor comunitare de concurenţă. „Considerate
în ansamblul lor activităţile Eurocontrol (se precizează Curtea-n.n.) prin
natura lor, prin obiectul lor şi prin regulile la care sunt supuse, se
ataşează exerciţiului prerogativelor relative la controlul şi la poliţia
spaţiului aerian, care sunt tipice prerogativelor de putere publică. Aceste
activităţi nu prezintă un caracter economic care să justifice aplicarea
regulilor concurenţei din Tratat. Aşadar, o organizaţie internaţională cum
este Eurocontrol nu constituie o întreprindere supusă dispoziţiilor art.86
şi 90 din Tratat”.
Jurisprudenţa invocată relevă pe de o parte optica instanţelor
europene asupra conceptului de întreprindere, iar pe de altă parte
evidenţiază contribuţia acestei jurisprudenţe la determinarea domeniului
de incidenţă a normelor dreptului european al concurenţei cu referire la
activităţile desfăşurate de aceste întreprinderi.

 Concurența comercială;
 Piața relevantă, piata produsului, piața geografică;
 Substituibilitatea produsului în raport cu cererea;
 Substituibilitatea produsului în raport cu oferta;
 Întreprinderea.
1. Ce este concurența comercială și care sunt funcțiile acesteia?

2. Ce este piața relevantă?
3. Ce este piața produsului și cum se poate determina aceasta?
4. Ce este piața geografică în dreptul concurenței?
5. Definiți și caracterizați întreprinderea ca instituție fundamentală a dreptului concurenței.
80
Pronunţată în cauza Diego Caii & Figli srl; servizi Ecologici porto di Genova SpA c/Comisia CE.
81
Pronunţată în cauza Sat Fluggesellschaft Gmbh c/Eurocontrol
35

36
ANTANTELE ANTICONCURENȚIALE
Cuprins:
3.1. Introducere
3.3.2.1. Acordul între întreprinderi
3.3.2.2. Decizia asociației de întreprinderi
3.3.2.3. Practicile concertate
3.3.3. Antantele orizontale și antantele verticale
3.3.4.1. Împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței
3.3.4.2. Afectarea comerțului între statele membre
3.1. Introducere
Art.81 din Tratatul CE (care are corespondent în art.101 din TFUE)

dispune că sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri
între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi precum şi
orice practici concertate care pot aduce atingere comerţului dintre statele
membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau
denaturarea concurenţei în cadrul pieţei comune. Textul legal evocat
conţine şi o enumerare enunţiativă de antante în sensul larg al
termenului, şi anume cele care:
a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare
sau orice alte condiţii de tranzacţionare;
b)limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea
tehnică sau investiţiile;
c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la
prestaţii echivalente, creind astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către
parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în
conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor
contracte.
Paragraful 2 al aceluiaşi art.81 din Tratatul CE (paragraful 2 al
art.101 TFUE) declara nule de drept acordurile sau deciziile interzise. În
fine, paragraful 3 al art.81 din Tratatul CE (paragraful 3 al art.101
TFUE) consacră câteva excepţii de la interdicţia instituită prin paragraful
1 al textului menţionat. Astfel, sunt exceptate acordurile sau categoriile
de acorduri între întreprinderi; deciziile sau categoriile de decizii ale
asocierilor de întreprinderi; practicile concertate sau categoriile de
practici concertate atunci când ele contribuie la îmbunătăţirea producţiei
sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau
economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut şi care:
- nu impun întreprinderilor în cauză restricţii ce nu sunt
indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
- nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de
pe o parte semnificativă a pieţei produselor în cauză.
37
Analiza acestei dispoziţii normative permite următoarele constatări:
- art.81 din Tratatul CE (respectiv 101 din TFUE) instituie o regulă
prohibitivă a cărei nerespectare este sancţionată cu nulitate absolută;
- această regulă nu are însă, o valoare absolută de vreme ce
paragraful 3 al aceluiaşi text instituie un set de excepţii de la regula
menţionată;
- expresia folosită în partea iniţială a art.81 paragraful l din Tratatul
CE (respectiv paragraful 1 al art.101 TFUE)82 „care are ca obiect ori ca
efect al lor...” nu trebuie interpretată ca instituind o condiţie cumulativă,
ci una alternativă. In alţi termeni, interdicţia vizează practic două situaţii
diferite, şi anume: aceea a acordurilor sau deciziilor ce au obiect
anticoncurenţial şi aceea a acordurilor care au efect anticoncurenţial.
- Însuşirea conceptului de antantă în dreptul european al

concurenței;
- Cunoaşterea formelor sub care antantele pot fi create;
- Cunoaşterea problematicii aferente antantelor orizontale și a
celor verticale;
- Cunoaşterea efectelor pe care antantele anticoncurențiale le
produc pe piața unde se formează.
– studenţii își vor însuși noţiunile teoretice privind formarea

antantelor între întreprinderi;
– studenţii vor cunoaște formele sub care antantele
anticoncurențiale se pot realiza;
– studenţii vor cunoaște efectele negative pe care le produc
antantele anticoncurențiale pe piață.
Termenul antantă este utilizat cu un conţinut generic. Doctrina83

subliniază că acest termen exige un concurs de voinţe formal sau
informal. Ceea ce constituie antanta este adeziunea voluntară la o acţiune
colectivă, comună care nu rezultă dintr-o intervenţie statală. Ea
presupune existenţa a cel puţin două întreprinderi, sau în alţi termeni
două entităţi economice autonome.
Mai completă ni se pare a fi însă definiţia dată de alţi autori84
82
O.Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, AII Educational, Bucureşti 1997, p.6
83
A.Tercinet, Droit européan de la concurrence, Montchrestien, Paris 2000, p.50
84
E.Mihai, Dreptul concurenţei, All Beck, Bucureşti 2004, p.53. Pentru alte detalii privind noţiunea de antantă, a
se vedea şi F. Dekeuwer-Défossez, E Blaiy-Clément, Droit commercial (activités commerciales, comerçants, fond
38
care consideră antanta ca fiind „orice înţelegere intervenită între doi sau
mai mulţi agenţi economici (întreprinderi), exprimată sau nu în scris -
indiferent de forma, titlul ori natura actului sau a clauzei ce o conţine -
sau tacită, explicită sau implicită, publică sau ocultă, în scopul
coordonării comportamentului concurenţial”.
Totuşi, nici această definiţie nu rămâne în afara oricăror critici.
Astfel, redactarea ei este greoaie ceea ce face dificil de urmărit logica
ideilor, chiar dacă această logică este corectă.
În opinia noastră, antanta este un acord de voinţe formal sau
informai perfectat între două sau mai multe întreprinderi care activează
pe aceeaşi piaţă în scopul coordonării comportamentului lor
concurenţial.
O antantă se poate înfăţişa în trei forme distincte, şi anume:

- acordul între două sau mai multe întreprinderi;
- decizia asociaţiei de întreprinderi şi
- practicile concertate.
3.3.2.1. Acordul între întreprinderi. Acordul dintre

întreprinderi, în sensul normelor dreptului comunitar al concurenţei este
înţelegerea convenită între două sau mai multe întreprinderi prin care
acestea îşi organizează comportamentul economic pe piaţă. O astfel de
înţelegere poate fi perfectată oral sau poate fi constatată printr-un înscris.
In acest din urmă caz, ea poate îmbrăca forma unui contract, a unui act
adiţional la un contract preexistent între părţi sau inclusă explicit sau
implicit în condiţiile generale de vânzare adoptate de întreprinderile în
cauză. De asemenea, un astfel de acord poate rezulta şi dintr-o clauză
contractuală stipulată bunăoară într-un contract de distribuţie comercială,
precum şi din orice alt înscris semnat de operatorii de comerţ interesaţi.
Este, de exemplu, cazul instrucţiunilor date de furnizor tuturor
distribuitorilor integraţi în reţeaua lui printr-o circulară privind
comportamentul pe care aceştia trebuie să-l adopte faţă de ceilalţi
competitori care activează pe aceeaşi piaţă, instrucţiuni pe care
distribuitorii cărora le sunt adresate, le pun în aplicare.
Acordul dintre întreprinderi este ca natura juridcă, prioritar un
angajament moral sau, ceea ce în dreptul anglo-saxon se numeşte
„gentleman agreement”. De aceea, practic el nu produce efecte juridice
între părţi, iar respectarea lui nu este şi nici nu poate fi garantată printr-o
sancţiune juridică stabilită de acestea. Şi e firesc să fie aşa deoarece, fiind
fondat pe o cauză ilicită şi perfectat cu încălcarea interdicţiei instituită
prin art.81&l din Tratatul CE (respectiv art 101 &l din TFUE) este din
start lovit de nulitate absolută dacă nu se încadrează în situaţiile expres
exceptate prevăzute limitativ în paragraful 3 al aceluiaşi art.81 TCE
(respectiv, paragraful 3 al art.101 TFUE) prin consecinţă, respectarea de
către părţi a angajamentelor asumate printr-un astfel de acord rămâne o
problemă pur morală pentru fiecare dintre ele lipsită de orice
constrângere juridică.
3.3.2.2. Decizia asociației de întreprinderi. Asocierea de

întreprinderi, prin natura sa nu are nimic ilicit cât priveşte formarea sau
funcţionarea ei. In Uniunea Europeană există o multitudine de astfel de
asocieri care desfăşoară activităţi economice de mare amploare în
condiţii de perfectă compatibilitate cu normele dreptului european al
de commerce, concurrence, consommation), 9e édition, Montchrestien, Paris, 2007, p.454 şi urm.
39
concurenţei.
Dispoziţiile art.81 din Tratatul CE (respectiv art.101 din TFUE)
vizează numai situaţiile în care asociaţia de întreprinderi adoptă acte cu
caracter intern prin care este impus întreprinderilor asociate un
comportament ce distorsionează libera concurenţă pe piaţă. De subliniat
că alături de aceste acte denumite generic decizii intră în domeniul de
incidenţă al dispoziţiei normative evocată şi actele care fără a impune un
astfel de comportament întreprinderilor asociate, recomandă acestora
comportamentul respectiv. In alţi termeni, deciziile asociaţiei de
întreprinderi au caracter ilicit raportat la normele dreptului european al
concurenţei atât în cazul în care instituie obligaţii privind un anumit
comportament pe piaţă, cât şi atunci când conţin doar recomandări
privind comportamentul pe piaţă al întreprinderilor asociate dacă
obligaţiile instituie sau, respectiv, recomandările făcute vizează o
finalitate anticoncurenţială.
Dispoziţiile art.81 din Tartatul CE (ar.101 TFUE) se aplică în
egală măsură atât deciziilor cu caracter intern ale unei asociaţii de
întreprinderi, cât şi deciziilor adoptate în comun de două sau mai multe
asociaţii de întreprinderi85. In acest din urmă caz însă, se pune problema
de a distinge între decizia luată în comun de două sau mai multe asociaţii
de întreprinderi şi acordul dintre întreprinderi ca acte anticoncurenţiale
prohibite de normele dreptului european al concurenţei.
In opinia noastră, deşi cel puţin aparent, decizia are conotaţia
juridică de înţelegere sau de acord, totuşi nu poate fi asimilată acordului
propriu-zis dintre întreprinderi pentru mai multe motive.
Astfel, în cazul acordului dintre întreprinderi participanţii la
înţelegere sunt întreprinderi care nu sunt legate printre ele printr-un acord
de asociere, ci, fiecare acţionează independent, autonom în raport cu
celelalte, îşi asumă obligaţii în nume propriu şi le aduce la îndeplinire tot
aşa. În schimb, în cazul deciziei luate de două sau mai multe asociaţii de
întreprinderi aceasta aparţine respectivelor asociaţii care acţionează în
numele şi pe seama întreprinderilor asociate.
Câtă vreme, art.81 din Tratatul CE (art.101 TFUE) distinge
între asociaţii de întreprinderi şi întreprinderi, interpretul este obligat să
ţină seama de această distincţie. Legiuitorul european când se raportează
la întreprinderi utilizează termenul acorduri, iar atunci când se
raportează la asociaţii de întreprinderi utilizează termenul decizii. Pe de
altă parte, el nu vorbeşte despre acorduri dintre întreprinderi sau dintre
asociaţii de întreprinderi, ci numai de acorduri dintre întreprinderi. De
aici consecinţa că prin expresia decizii ale asociaţiilor de întreprinderi se
desemnează în înţelesul art.81 din Tratatul CE (art.101 TFUE) atât
deciziile interne ale unei astfel de asociaţii, cât şi deciziile adoptate cu
aceeaşi finalitate de către două sau mai multe asociaţii de întreprinderi.
Termenul decizii primeşte aici o accepţiune largă vizând şi deciziile luate
în comun de către mai multe asociaţii de întreprinderi care, cel puţin
atunci când respectivele asociaţii nu fac parte dintr-o structură
supraasociativă, au în limbajul juridic uzual semnificaţia de acorduri.
In doctrină86 s-a arătat că decizia poate fi luată în chiar
momentul constituirii asociaţiei de întreprinderi, caz în care ea
concretizează în stipulaţii cuprinse în actul de înfiinţare. De asemenea, ea
poate rezulta din regulamentul intern de funcţionare al asociaţiei de
întreprinderi sau se poate materializa printr-o hotărâre adoptată de
organul decizional al asociaţiei privind aplicarea prevederilor
85
A. Tercinet, Droit européen de la concurrence oportunités et menaces, Montchrestien, Paris 2000, p.51
86
Ibidem.
40
regulamentului de funcţionare al acesteia. În fine, decizia poate îmbrăca
şi forma unor recomandări adresate de organul de conducere al
asociaţiei, membrilor acesteia cu condiţia ca respectivii membri (adică
întreprinderile asociate) să-şi însuşească acele recomandări şi să le
urmeze.
Această opinie este confirmată de jurisprudenţa instanţelor
europene. Astfel, s-a decis că87 statutul unei asociaţii de întreprinderi
constituie un acord în timp ce regulamentul său interior constituie o
decizie a asociaţiei respective.
Pe de altă parte Comisia CE a statuat că88 recomandarea unei
asociaţii de întreprinderi chiar dacă prin natura ei este lipsită de efecte
obligatorii, fiecare dintre întreprinderile asociate având libertatea să i se
conformeze sau nu, dobândeşte caracterul de decizie în sensul art.81&l
din Tratatul CE (art.101 &l TFUE) în cazul în care este larg acceptată şi
aplicată de către membrii săi.
3.3.2.3. Practicile concertate. Sintagma practici concertate

desemnează acea formă de coordonare între întreprinderi care nu se
întemeiază pe un acord convenit între acestea şi nici pe o decizie a unei
asociaţii de întreprinderi, ci se realizează ca o stare de fapt ce rezultă din
comportamentul participanţilor pe piaţă orientat deliberat în direcţia
evitării riscurilor concurenţei prin cooperarea lor.
In exprimarea altor autori89 suntem în prezenţa unor practici
concertate „ori de câte ori, nefîind probată încheierea formală a unui
acord, se constată dispariţia sau diminuarea incertitudinilor concuren-
ţiale care domină firesc o piaţă, în situaţiile când agenţii economici îşi
stabilesc în mod independent comportamentul”.
Practicile concertate nu sunt consecinţa unui acord, ci a unei
simple coordonări de fapt între întreprinderi pentru ocolirea riscurilor
concurenţei. După cum s-a remarcat în doctrină90 aceste practici nu
întrunesc toate elementele unui acord ci sunt rezultatul unei coordonări
care se exteriorează prin comportamentul participanţilor ce adoptă o
conduită comercială comună.
Noţiunea de practici concertate se originează în dreptul nord-
american unde prin dispoziţiile cuprinse în secţiunea 1 a Sherman Act a
fost numită conspiracy. Ulterior, această denumire a fost generalizată
într-o formă schimbată, anume concerted actions. De aici, ea a fost
importată în dreptul european fiind consacrată în art.81 din Tratatul CE
(art.101 TFUE) sub denumirea actuală de practici concertate.
Introducerea ei în terminologia dreptului european al concurenţei s-a
făcut din necesitatea creării unui instrument care să permită pe de o
parte, probarea existenţei unei antante de fapt atunci când probaţiunea
existenţei unor acorduri dintre întreprinderi este imposibil de realizat, iar
pe de altă parte, să legitimeze sancţionarea comportamentelor
anticoncurenţiale de acest gen.
Este motivul pentru care, ne raliem opiniei91 potrivit căreia
87
Decizia nr.2000-117 din 26 octombrie 1999 dată de Comisia CE în cauza City Electrical Factors (BV); City
Electrical Factors Holdings /Ltd) c/Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op
Elektrotechnisch Gebied Nederlandse Vereniging von Alleen Vertregenwoordigers op Elektrotechnisch Gebied;
Unie von de Elektrotechnische Ondenemers.
88
Decizia nr.92-568 din 2 noiembrie 1992 dată pentru Union Internationale des Chemins de Fer. În acelaşi sens
s-a pronunţat şi TPICE la 6 iunie 1995 în afacerea Union Internationale des Chemins de Fer c/Comisia CE.
89
E. Mihai, op.cit, p.73.
90
M.Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence, 2e édition, Dalloz, Paris 2003, p. 155.
91
E.Mihai, op.cit., p.72.
41
practica concertată oferă o veritabilă dispensă de probă92 deoarece este
suficient să se constate producerea efectelor pe piaţă ale unei asemenea
coordonări pentru ca aplicarea sancţiunilor specifice să devină
inevitabilă.
Pe plan jurisprudenţial, sintagma practici concertate a fost
fundamentată de CJCE prin decizia pronunţată la data de 14 iulie 1972 în
speţa devenită celebră sub denumirea de afacerea materiilor colorante93.
În considerentele acestei decizii, Curtea reţine că „dacă art.81 (în
numerotarea actuală, art.101 TFUE - n.n.) din Tratatul de la Roma
distinge noţiunea de practică concertată (s.n.) de cea de acord între
întreprinderi sau de asociaţii de întreprinderi, este din dorinţa de a aduce
sub incidenţa acestui articol o formă de coordonare între întreprinderi
care, fără să fi fost dusă până la realizarea unei convenţii propriu-zise,
substituie deliberat o cooperare practică între ele, riscurilor concurenţei;
prin însăşi natura sa practica concertată nu întruneşte toate elementele
unui acord, dar ea rezultă, în special, dintr-o coordonare care se
exteriorizează prin comportamentul participanţilor”. De subliniat că, în
speţă întreprinderile producătoare de materii colorante94 au modificat
preţurile de vânzare ale produselor lor, simultan timp de 10 ani
consecutivi.
Statuările din această decizie au fost reluate de Curte şi în
motivarea deciziei pronunţată în nu mai puţin celebra afacere a Industriei
Europene a Zahărului95. De această dată Curtea explicitează suplimentar
teza de principiu consacrată prin decizia ICI precizând că cooperarea
dintre întreprinderi prin care se concretizează practica concertată „...este
îndeplinită în condiţii ce nu corespund condiţiilor normale de piaţă,
ţinând seama de natura produselor, de importanţa şi de numărul
întreprinderilor, cât şi de volumul tranzacţiilor realizate pe acea piaţă dar
şi de caracterul acesteia”.
Tot astfel, prin deciziile evocate Curtea a mai statuat că simplul
paralelism de comportament al unor întreprinderi ce acţionează pe
aceeaşi piaţă nu este prin el însuşi o practică concertată. El reprezintă
doar un indiciu ce trebuie coroborat şi cu alte elemente de fapt. Şi e
firesc să fie aşa deoarece, paralelismul de comportament poate fi şi
rezultatul hazardului.
S-a subliniat96 în context că majorarea paralelă a preţurilor la un
anumit produs de către întreprinderile de pe aceeaşi piaţă nu este prin ea
însăşi sancţionabilă. Ea poate să fie rezultatul unei coincidenţe sau a unei
situaţii particulare existente la un moment dat pe o anumită piaţă. Aşa
bunăoară, creşterea semnificativă a preţurilor lor materiile prime sau la
energie determinată de instituirea unui embargo va atrage inevitabil şi
creşterea preţului produsului finit indiferent de întreprinderea care îl
fabrică sau îl comercializează.
In concluzie, atunci când comportamentele paralele nu sunt
consecinţa unei sincronizări deliberate între concurenţi ea nu va putea fi
calificată ca fiind practică concertată.
De subliniat că jurisprudenţa instanţelor europene a creat o
prezumţie de culpă în sarcina întreprinderilor concurente pentru cazul în
92
Ibidem.
93
Această decizie a soluţionat diferendul dintre Imperial Chemical Industries Ltd. (ICI) c/Comisia CE conform
A. Tercinet, op.cit, p.51.
94
Profilul de activitate al acestor întreprinderi a determinat ca această speţă să primească, aşa cum au învederat
deja, denumirea de afacerea materiilor colorante.
95
Pronunţată la data de 16 decembrie 1975, Suiker Unie c/Comisia CE.
96
A. Tercinet, op.cit., p.52
42
care comportamentele acestora ar prezenta indiciile unei practici
concertate, inversând astfel sarcina probei. Altfel spus, ori de câte ori se
constată pe piaţă comportamente paralele ale întreprinderilor concurente
care, cel puţin aparent nu pot primi o explicaţie pe cauze obiective,
respectivele întreprinderi sunt suspectate de practici concertate şi lor le
revine sarcina de a face proba contrară.
3.3.3. Antantele orizontale și antantele verticale
Doctrina distinge între antante orizontale şi antante verticale.

Art.81 &1 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE) primeşte aplicare în
privinţa ambelor varietăţi de antante.
a) Antanta orizontală este varietatea de antantă care se
formează prin efectul unor înţelegeri între concurenţii de pe aceeaşi
piaţă. Constituirea sa are loc între întreprinderi care intervin în acelaşi
stadiu al procesului economic. Este orizontală, de exemplu, o antantă
formată între întreprinderi din industria alimentara care produc şi
comercializează anumit sortimente de mezeluri, în legătură cu preţul de
desfacere al acestora. Tot astfel are caracter orizontal şi o antantă formată
între furnizorii de televiziune prin cablu în virtutea căreia aceştia îşi
partajează piaţa pe care oferă serviciile şi îşi coordonează politica de
preţuri.
b) Antanta verticală este o antantă între nonconcurenţi
formându-se între întreprinderi care intervin în etape diferite ale
procesului economic, dar sunt legate direct unele de altele.
Cele mai frecvent întâlnite antante de acest gen sunt cele
formate între producători şi distribuitorii lor, care pot fi comercianţi
angrosişti, sau detailişti.
În practica de comerţ, antantele verticale sunt adeseori denumite
„restricţii verticale”, denumire specifică dreptului distribuţiei şi care
exprimă de fapt efectele pe care ele le produc.
Doctrina a remarcat97 că această varietate de antante deţine o
pondere importantă în ansamblul antantelor în legătura cu care s-au făcut
sesizări la autorităţile din domeniul concurenţei.
3.3.4.1.Împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea

concurenței. Aplicarea interdicţiei instituită prin art.81 & 1 din Tratatul
CE (art.101 &l TFUE) este subordonată îndeplinirii a cel puţin unei din
următoarele condiţii: acordurile dintre întreprinderi, deciziile asociaţiilor
de întreprinderi şi practicile anticoncurenţiale să aibă ca obiect sau efect
al lor împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea (deturnarea)
concurenţei în cadrul pieţei comune; aceste acorduri, decizii sau practici
să tindă să aibă un efect dăunător asupra comerţului dintre statele
membre.
Nu este necesar ca aceste condiţii să fie cumulative, fiind
suficient ca în starea de fapt a cazului dat să se regăsească măcar una
dintre ele. Este ceea ce rezultă clar din jurisprudenţa CJCE care a decis
de exemplu, într-o speţă98 că în scopul aplicării art. 81&1 TCE (art.101
&l TFUE) nu este nevoie să se ţină seama de efectele concrete ale unui
acord când el are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea
97
Idem, p.52-53
98
Decizia din 13 iulie 1966 pronunţată în cauza Établissements Consten SARL and Grundig-Verkaufs GmbH
c/Comisa CE
43
concurenţei. Este suficient ca acordul să existe, iar examinarea lui în
contextul său economic făcută în lumina situaţiei de pe piaţa relevantă să
permită concluzia că acel acord era susceptibil de a produce efecte
anticoncurenţiale.
De asemenea, Curtea a mai statuat că99 dacă societăţile implicate
sunt corporaţii internaţionale care îşi dezvoltă afacerile la scară
mondială, trebuie să se analizeze şi să fie avute în vedere raporturile
stabilite de ele în exteriorul spaţiului comunitar şi să se stabilească dacă
acordul încriminat face parte integrantă sau nu dintr-o politică de
cooperare globală între ele.
Aşa fiind, constatarea faptului că o antantă (indiferent de modul
în care aceasta se concretizează: acord, decizie sau practici concertate)
are ca obiect sau ca efect restrângerea sau distorsionarea concurenţei este
suficient pentru a se conchide asupra caracterului restrictiv de concurenţă
al acesteia. Din această perspectivă, pentru aplicarea art.81&l din TCE
(art.101 &l TFUE) , prezintă mai puţină importanţă efectele concrete ale
unei antante de vreme ce este evident că respectiva antantă urmăreşte ca
finalitate împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea concurenţei în
spaţiul comunitar.
In acest sens, CJCE100 a statuat că participarea unei întreprinderi
la întruniri cu alte întreprinderi unde s-a luat o decizie privind preţurile
ce urmează a fi practicate pe piaţă constituie prin ea însăşi un fapt
anticoncurenţial sancţionabil, chiar dacă respectiva întreprindere nu va
respecta acea decizie.
Unii autori101 fac distincţie între următoarele tipuri de acorduri
între întreprinderi:
-acorduri care au ca obiect împiedicarea, restrângerea ori
distorsionarea concurenţei, fără ca ele să fi produs aceste rezultate;
-acorduri care au atît ca obiect, cât şi ca efect aceleaşi trei
elemente; în această situaţie contează doar existenţa intenţiei evidente a
părţilor de afectare a concurenţei şi faptul că această intenţie s-a
manifestat sau că există posibilitatea rezonabilă a producerii efectului;
-acorduri care au doar efectul de împiedicare, restrângere ori
distorsionare a concurenţei, fără ca părţile la acord să-şi fi manifestat
intenţia de a se produce acest efect deşi el era previzibil.
Instanţele europene au statuat că nu orice acord ce are efect
negativ asupra concurenţei pe piaţă intră sub incidenţa interdicţiei
instituite prin art.81&l din TCE (art.101 &l TFUE). Sunt interzise numai
acordurile care au un impact apreciabil asupra condiţiilor pieţei
modificând considerabil poziţia pe piaţă a întreprinderilor terţe precum şi
a beneficiarilor. Nu intră sub incidenţa interdicţiei la care ne referim
acordurile ce produc numai efecte neglijabile asupra concurenţei sau cu
privire la comerţul dintre statele membre ale U E.
Vom conchide alături de alţi autori102 că acordurile, deciziile
sau practicile concertate împiedică, restrâng sau distorsionează
concurenţa în spaţiul comunitar dacă sunt susceptibile să influenţeze
comportamentul liber pe piaţă al unei sau mai multor întreprinderi
participante sau dacă produc un impact apreciabil asupra condiţiilor
pieţei de natură să modifice situaţia întreprinderilor terţe sau a
beneficiarilor.
Jurisprudenţa CJCE este constantă în sensul de a admite că o
99
Decizia din 17 noiembrie 1987 în cauza British American Tobacco Ltd and R.J.Reynolds Industries Inc.
100
Decizia din 6 aprilie 1995 pronunţată în cauza Trefilunion S. A. c/Comisia CE.
101
O Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, AII Educaţional, Bucureşti, 1997, p.18
102
O.Manolache, Drept comunitar, ediţia a 4-a, AII Beck, Bucureşti 2004, p.308
44
reglementare statală prin ea însăşi nu poate fi considerată ca şi contrară
prevederilor art.81 din TCE (art.101 &l TFUE) chiar dacă instituie
restricţii de concurenţă.
In virtutea atribuţiilor sale de suveranitate, statul poate lua,
atunci când interesul general o cere, pe cale legislativă unele măsuri
restrictive de concurenţă similare celor interzise de art.81 din Tratat, fără
ca acele măsuri să reprezinte o încălcare a prevederilor acestui text legal.
Şi e firesc să fie aşa deoarece chiar în condiţiile economiei de piaţă,
statului nu i se poate nega dreptul de a interveni prin măsuri legislative
de natura să estompeze sau măcar să atenueze evoluţii negative ale unor
fenomene economice care ar putea avea impact malefic asupra
economiei naţionale în ansamblul ei.
3.3.4.2. Afectarea comerțului între statele membre.

Interdicţia instituită de art.81 &1 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE)
este subordonată condiţiei generale ca acordurile, deciziile sau practicile
concertate să afecteze la modul negativ desfăşurarea comerţului între
statele membre ale Uniunii Europene. Altfel spus, această interdicţie
devine operantă numai atunci când aceste manifestări anticonvenţionale
periclitează normala desfăşurare a circuitului comercial între statele
membre. Finalitatea urmărită de redactorii Tratatului a fost dublă, şi
anume: pe de o parte, aceştia au dorit să creeze o premisă certă pentru
formarea şi funcţionarea în condiţii normale a unei pieţe comune
intracomunitare, iar pe de altă parte, ei au dorit să prevină împărţirea
pieţelor naţionale ca efect al comportamentului operatorilor de comerţ.
Exemplul devenit clasic prin care se confirmă această dublă finalitate
este cel al companiei germane BAYER producătoare de medicamente şi
se referă la preţul de vânzare în diferite ţări europene a unui medicament
comercializat sub marca ADALAT. Pe piaţa din Marea Britanie acest
medicament a fost vândut la im preţ mult mai mare decât cel practicat în
Franţa şi în Spania. Împrejurarea a fost speculată de către angrosiştii
francezi şi spanioli care au exportat o parte din cantităţile comandate de
ei, pe piaţa britanică. Pentru a estompa aceste exporturi paralele
compania Bayer a creat un sistem de detectare a acestei practici şi a decis
reducerea cantităţilor livrate de către angrosiştii care reexportau
medicamentul respectiv. Astfel, când un agrosist francez sau spaniol era
constatat că reexportă ADALAT era imediat sancţionat prin reducerea
cantităţii comandată de el din acest medicament103. Această interdicţie de
reexportare impusă angrosiştilor francezi şi spanioli respectată în cele din
urmă de către întreprinderile vizate, constituia un acord având ca obiect
şi ca efect împărţirea pieţelor.
Pentru a determina dacă împărţirea pieţelor şi prin aceasta,
comerţul dintre statele membre este afectat, este necesar ca în prealabil
să se stabilească la modul concret despre ce anume produse sau servicii
este vorba, precum şi aria geografică pe care întreprinderile implicate
sunt prezente. Aceasta presupune totodată şi delimitarea competenţelor
de reglementare a legislaţiilor naţionale şi a legislaţiei comunitare.
S-a pus problema dacă104o antantă constituită între întreprinderi
din aceeaşi ţară poate influenţa negativ exercitarea comerţului intraco-
munitar. Rezolvarea dată acestei probleme este în sensul că o antantă
care se extinde la întregul teritoriu al unui stat membru prin însăşi natura
ei, produce ca efect obstacularea interpenetrării economice preconizate
de Tratat asigurând totodată o protecţie nepermisă a producţiei naţionale.
103
JOCE.L.201 din 9 august 1996 p.l
104
A. Tercinet op. cit. p.55
45
Se realizează astfel implicit o consolidare a împărţirii pieţei pe criteriul
naţional.
Comisia CE prin decizia dată în afacerea MOET et
CHANDON105 a sancţionat o situaţie privind partajarea pieţei
intracomunitare. In starea de fapt a speţei s-a reţinut că un distribuitor
britanic al mărcii a contestat o clauză conţinută în condiţiile generale de
livrare a filialei Moet et Chandon din Londra potrivit căreia preţurile
menţionate (în acele condiţii generale de vânzare) nu erau valabile decât
pentru produsele destinate consumului în interiorul Regatului Unit sau
celor destinate vânzării prin canale diplomatice ori la bordul avioanelor
sau vapoarelor, iar toate celelalte comenzi de produse ce urmau să fie
destinate consumului din afara Teritoriului Regatului Unit rămâneau în
competenţa exclusivă de onorare şi facturare a societăţii mame din
Franţa. Respectivul distribuitor era pus astfel în situaţia de a refuza
vânzarea către clienţi din alte state membre UE ca efect al acestei clauze.
Este motivul pentru care el s-a adresat Comisiei solicitând ca aceasta să
constate nulitatea clauzei prohibitive invocând art.81&l din Tratatul CE
(în prezent art.101 paragraful 1 din TFUE) care interzice orice acord,
decizie sau practici concertate având ca efect împărţirea pieţelor şi
reducerea surselor de aprovizionare. Cererea sa a fost admisă de
Comisie.
Doctrina106 a dat o interpretare flexibilă art.81&l din Tratatul CE
(art.101 &l TFUE), text legal care la rândul lui este redactat de o maniera
care să se preteze la o atare interpretare.
Intr-adevăr, dispoziţia normativă evocată prevede că „sunt
incompatibile cu piaţa comună....orice acorduri între întreprinderi, orice
decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot
aduce atingere comerţului dintre statele membre...”.
Aşadar, interdicţia antantelor nu este condiţionată de aducerea
efectivă a unei atingeri comerţului dintre statele mebre, fiind suficient ca
ele să fie susceptibile de a produce o atare consecinţă.
In alţi termeni, atingerea nu trebuie să fie efectivă, ci numai
potenţială pentru ca antanta să fie prohibitivă. Comisia CE poate califica
o antantă ca fiind interzisă dacă şi-a format convingerea din probele
administrate că există un grad de posibilitatea suficient de plauzibilă ca
aceasta să producă efectele negative avute în vedere de legiuitorul
comunitar.
 antantă;
 acord între întreprinderi;
 decizie a asociației de întreprinderi;
 practici concertate;
 antante orizontale;
 antante verticale.
105
Decizia din 27 noiembrie 1981 publicată şi comentată în JOCE.L 94 din 4 august 1982, p.4
106
A.Tercinet, op.cit, p.56
46
1. Definiţi, antantele anticoncurențiale.

2. Care sunt formele sub care se poate prezenta o antantă anticoncurențială?
3. Prezentaţi particularităţile antantelor formate prin încheierea unor acorduri între întreprinderi.
4. Prezentaţi particularităţile antantelor formate prin decizia asociației de întreprinderi.
5. Prezentați elementele specifice ale antantelor formate prin practici concertate.
6. Care sunt principalele efecte ale antantelor anticoncurențiale?

47
ANTANTELE COMPATIBILE CU NORMELE DREPTULUI EUROPEAN AL
CONCURENȚEI
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1. Condițiile necesare pentru exceptarea unei antante de la incidența interdicției
instituită prin art.81 paragraful 1 TCE (art.101 &l TFUE)
4.3.2. Analiza condițiilor necesare pentru exceptarea unei antante de la incidența art.81
paragraful 1 TCE (art.101 &l TFUE)
4.3.2.1. Antanta trebuie să contribuie la progresul economic
4.3.2.2. Antanta trebuie să realizeze o partajare echitabilă a profitului cu utilizatorii
4.3.2.3. Antanta să nu impună restricții concurențiale neindispensabile pentru realizarea
scopului pentru care a fost constituită
4.3.2.4. Antanta să nu elimine concurența pentru o parte substanțială a produselor în
cauză
4.3.3.2. Mecanismul exceptării de grup (sau pe categorie)
4.1. Introducere
Analiza de ansamblu a dispoziţiilor normative consacrate prin
art.81 din Tratatul CE (art.101 TFUE)permite constatarea că legiuitorul
european urmăreşte trei finalităţi distincte prin cele trei paragrafe ale
acestui text legal.
Astfel, prin paragraful 1 se instituie interdicţia acordurilor dintre
întreprinderi, deciziilor asociaţiilor de întreprinderi şi a practicilor
concertate, sau în alţi termeni a antantelor anticoncurenţiale. Evident prin
această interdicţie se urmăreşte ca finalitate afirmarea plenara a
principiului liberei concurenţe şi desfăşurarea comerţului în Uniunea
Europeană cu respectarea riguroasă a acestui principiu.
Paragraful 2 al art.81 TCE (art.101 & 2 TFUE) instituie sancţiunea
nulităţii pentru antantele anticoncurenţiale constituite în dispreţul acestei
interdicţii. Finalitatea urmărită prin declararea ca nule de drept a
antantelor anticoncurenţiale vizează asigurarea eficienţei practice a
interdicţiei menţionate.
În fine, paragraful 3 din acelaşi text legal dispune:
„Cu toate acestea, pot fi declarate ca exceptate de la aplicarea
paragrafului 1:
-orice acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
-orice decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de
întreprinderi;
-orice practici concertate sau categorii de practici concertate care
contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la
promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată
consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care:
a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt
indispensabile pentru atingerea acestor obiective;
b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de
pe o parte semnificativă a pieţei produselor în cauză”.
48
Finalitatea urmărită de legiuitorul european prin dispoziţia
normativă citată vizează determinarea limitelor de aplicare a prohibiţiei
instituită prin paragraful 1 şi a sancţiunii nulităţii de drept stabilită prin
paragraful 2.
In alţi termeni, paragraful 1 consacră regula, iar paragraful 3
precizând limitativ excepţiile de la această regulă permite constatarea că
valoarea regulii la care ne referim nu este absolută, ci numai relativă.
După cum s-a subliniat în doctrină107, legiuitorul european are în
vedere un bilanţ global derulat în două faze, şi anume:
-intr-o primă fază se evaluează impactul anticoncurenţial al
antantei stabilindu-se dacă aceasta este sau nu restrictivă de concurenţă;
este ceea ce prevede paragraful 1 al art.81TCE (art.101 &l TFUE);
-în cea de-a doua fază antantele restrictive de concurenţă,
neprohibitive ipso facto sunt evaluate printr-un bilanţ economic conform
criteriilor consacrate prin paragraful 3 al aceluiaşi art.81 TCE (art.101
&3 TFUE).
In cazul în care se va constata, în final că avantajele economico-
sociale de ansamblu depăşesc inconvenientele aduse concurenţei antanta
va fi considerată validă şi va fi exceptată de la interdicţia instituită prin
paragraful l108.

- Cunoaşterea condițiilor cumulative în care o antantă între
întreprinderi poate să ia ființă fără să fie sancționată;
- Cunoașterea condițiilor în care se pot acorda exceptări de grup
(sau pe categorie);
- Cunoaşterea mecanismului de acordare a exceptărilor de grup.

– Studenţii vor cunoaşte și vor înțelege condițiile în care o antantă
între întreprinderi poate să ia ființă fără să fie sancționată;
– Studenţii vor afla ce sunt exceptările de grup (sau pe categorie);
– Studenţii își vor însuși mecanismul exceptărilor de grup sau pe
categorie).
4.3.1. Condițiile necesare pentru exceptarea unei antante de la

incidența interdicției instituită prin art.81, paragraful 1 TCE
(art.101 &l TFUE).
Pentru a fi salvate de la desfiinţare antantele trebuie să
îndeplinească patru condiţii cumulative după cum urmează:
- să contribuie la progresul economic;
- să împartă cu utilizatorii o parte echitabilă din profit;
- să nu impună restricţii concurenţiale neindispensabile pentru
realizarea primelor două condiţii;
107
E.Mihai, Dreptul concurenţei, AII Beck, Bucureşti 2004, p.87.
108
Ibidem.
49
- să nu elimine concurenţa pentru o parte substanţială a
produselor în cauză.
După cum rezultă din formularea acestor condiţii, primele două
dintre ele sunt condiţii pozitive, iar ultimele două sunt condiţii negative.
De subliniat că la cele patru condiţii menţionate, care prin
specificul lor sunt toate de fond, se mai adaugă o a cincea condiţie, care
este de procedura şi are caracter esenţial. Este notificarea prealabilă.
Examinarea de către Comisie a îndeplinirii celor patru condiţii care
vizează fondul devine posibilă numai ca urmare a notificării prealabile a
acesteia. Controlul efectuat de Comisie care a fost sesizată cu verificarea
îndeplinirii condiţiilor ce vizează fondul are caracter aprioric şi este
necesar în toate cazurile pentru acordarea exceptărilor individuale.
Efectuarea lui are loc ca etapă a procedurii de formare a antantei, iar
finalitatea urmărită prin exercitarea lui este una preventivă avându-se în
vedere că antanta despre care Comisia va constata că nu îndeplineşte cele
pariu condiţii cumulative nu va fi exceptată de la interdicţia prevăzută de
paragraful 1 al art.81 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE), iar formarea sa
va fi estompată.
Doctrina109 s-a pronunţat în sensul că din această perspectivă, nici
o antantă formată prin practici concertate nu poate fi exceptată deoarece,
prin specificul ei o atare antantă implică în mod necesar o cooperare
secretă între întreprinderile participante şi, tocmai datorită acestei
circumstanţe ea nu poate fi notificată. Ca urmare, condiţia procedurală a
notificării prealabile în această ipoteză nu poate fi îndeplinită, niciuna
dintre întreprinderile în cauză nefiind interesată să deconspire existenţa
antantei. Şi e firesc să fie aşa de vreme ce practicile concertate sunt ilicite
prin natura lor.
4.3.2. Analiza condițiilor necesare pentru exceptarea unei

antante de la incidența art.81 paragraful 1 TCE (art.101 &l TFUE)
Fiecare din cele pariu condiţii pe care o antantă trebuie să le

îndeplinească pentm a nu intra sub incidenţa interdicţiei instituite de
paragraful 1 al art.81 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE), prezintă
anumite aspecte specifice pe care le vom analiza în cele ce urmează.
4.3.2.1.Antanta trebuie să contribuie la progresul economic.

Sintagma progres economic este utilizată aici intr-o accepţiune largă. In
sfera ei se cuprinde prioritar progresul tehnic, dar cu toate acestea, el nu
reprezintă singura componentă a conţinutului progresului economic în
accepţiunea dată de legiuitorul european şi de jurisprudenţa instanţelor
comunitare. Progresul tehnic este şi rămâne principalul reper ce dă
substanţă şi amploare progresului economic. Raportat la progresul tehnic,
progresul economic vizează:
-ameliorarea producţiei din punct de vedere calitativ sau
cantitativ; sub acest aspect din punct de vedere juridic prezintă
importanţă majoră contractele specifice acestui domeniu, precum cele
privind transferul de tehnologie sau cele de specializare etc.
-ameliorarea distribuţiei comerciale, care presupune printre altele:
asigurarea unei aprovizionări ritmice a distribuitorilor cu sortimentele
cerute pe piaţă, reducerea timpilor de livrare, perfecţionarea sistemului
de garanţie şi de service pentru produsele vândute etc; instrumentele
juridice de profil utilizate în domeniu sunt contractele de distribuţie,
109
A.Tercinet, Droit européen de la concurrence, Opportunités et menaces, Montchrestien, Paris 2000, p.62
50
contractele de garanţie etc.
Creşterea capacităţii concurenţiale; aceasta este un aspect al
progresului strict economic, o consecinţă firească a progresului tehnic.
De subliniat în context că normele dreptului european al
concurenţei au în vedere prioritar protejarea întreprinderilor mici şi
mijlocii, prioritate justificată prin aceea că aceşti operatori de comerţ au
o pondere de 99,8% din totalul întreprinderilor comunitare profilate pe
activităţi industriale şi de servicii.
La rândul său, progresul economic poate fi luat în considerare ca
şi criteriu pentru exceptarea unei antante de la interdicţia instituită de
paragraful 1 al art.81 TCE (art.101 &l TFUE) numai dacă este: obiectiv,
major de portanţă comunitară şi actual.
Poate fi considerat obiectiv numai progresul de care beneficiază
atât participanţii la antantă, cât şi terţii, adică ceilalţi competitori pe piaţă
şi nu în ultimul rând, consumatorii.
Progresul este considerat major numai atunci când are caracter
substanţial şi complex. Jurisprudenţa instanţelor europene a statuat110 în
acest sens că trebuiesc luate în considerare m evaluarea progresului nu
numai obiectivele tehnice şi comerciale, ci şi cele sociale. A fost
considerat ca progres economic cu valenţe sociale, păstrarea locurilor de
muncă intr-un sector economic determinat, precum şi restructurarea
personalului salariat în condiţii sociale acceptabile facilitându-se
recalificarea personalului pentru a se evita disponibilizarea lui. Pe acest
considerent, antanta în cauză a fost exceptată de la prohibiţia instituită
prin art.81 paragraful 1 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE).
4.3.2.2. Antanta trebuie să realizeze o partajare echitabilă a

profitului cu utilizatorii. Conceptul de utilizatori este folosit aici pentru
a desemna pe producătorii, prestatorii de servicii şi consumatorii.
Considerată din această perspectivă, condiţia pe care o analizăm
pare subînţeleasă în prima condiţie, anume aceea a progresului
economic, analizată anterior. Şi e firesc să fie aşa, deoarece progresul
economic generează consecinţe pozitive nu numai pentru unii dintre
participanţii la circuitul comercial ci, el trebuie să profite tuturor celor
care direct sau indirect sunt implicaţi în circulaţia valorilor, serviciilor şi
cunoştinţelor.
S-a apreciat că111 utilizatorii beneficiază de o parte din profit
bunăoară, atunci când culeg avantajele unei aprovizionări regulate, adică
ritmice şi continue care facilitează desfăşurarea normală a activităţilor de
producţie şi de comercializare.
Îndeplinirea condiţiei ca de profitul realizat să beneficieze nu
numai întreprinderile participante la antantă, ci şi utilizatorii sau, în final,
consumatorii presupune implicit o ameliorare a distribuţiei.
Într-adevăr, faptul că utilizatorii au asigurate condiţii mai bune
pentru procurarea anumitor produse sau servicii dispunând totodată, şi de
o mai largă posibilitate de alegere reprezintă o îmbunătăţire a distribuţiei,
precum şi un avantaj pentru utilizatori.
Aşadar, similitudinea dintre cele două condiţii pozitive analizate
creează, pe de o parte un pericol de confuzie între ele, iar pe de altă parte
pune în discuţie necesitatea şi utilitatea evaluării lor distincte. Mai mult,
se pune problema dacă aceasta, a doua condiţie nu este artificial creată în
raport cu prima condiţie şi deci, dacă ea prezintă vreo utilitate şi
110
Decizia din 29 aprilie 1994 a Comisiei CE dată în afacerea Strichting Baksteen în JOCE.L. 131 din 26 mai
1994.
111
A.Tercinet, op.cit., p.63
51
semnificaţie proprie care să legitimeze atât în plan teoretic, cât şi în plan
practic analiza ei separată.
În ce ne priveşte considerăm că nu există o identitate între cele
două condiţii. Ele nu se confundă una cu alta, ci se completează una pe
cealaltă. Aşa fiind, între condiţiile analizate există doar un raport de
complementaieitate în sensul că cea de-a doua o completează pe cea
dintâi, iar nu un raport de identitate şi de aceea cercetarea fiecăreia dintre
acestea separat de cercetarea celeilalte este legitimă atât din punct de
vdere teoretic, cât şi din punct de vedere practic.
Este posibil ca prin efectul unui acord de specializare în
producţie între două sau mai multe întreprinderi să se obţină o
productivitate mărită care să fie expresia unei ameliorări tehnice sau
economice. Prin aceasta prima condiţie este îndeplinită, deoarece antanta
sub acest aspect a contribuit la realizarea unui progres economic.
Productivitatea mărită are însă repercursiuni favorabile asupra
preţului de producţie determinând o scădere a acestuia. în mod normal,
scăderea preţului de producţie determină o scădere a preţului de vânzare
pe piaţă a produsului respectiv.
Este însă la fel de posibil ca întreprinderile producătoare să nu
ţină seama de reducerea costurilor de producţie la stabilirea preţului de
vânzare a produselor fabricate. Aşa fiind, utilizatorii nu vor profita şi ei
de reducerea costurilor de producţie, astfel încât cea de-a doua condiţie
nu este îndeplinită.
Această ipoteză este practic posibilă. Ea demonstrează cu
puterea evidenţei necesitatea analizării distincte a celor două condiţii
care, aparent coincid dar în realitate îşi păstrează individualitatea proprie,
fiecare.
În doctrină112s-a relevat că, potrivit orientării de principiu a
Comisiei, „profitul” rezervat utilizatorilor poate să constea într-o scădere
a preţului porducătorului, dar de asemena se poate prezenta şi într-o
formă nemonetară. în acest din urmă caz, se are în vedere ameliorarea
calităţii unui produs sau serviciu, ceea ce conduce la situaţia în care, cu
bani mai puţini sau cu aceiaşi bani se poate procura un produs mai
performant din punct de vedere al calităţilor sale tehnice sau un serviciu
suplimentar ataşat produsului respectiv. De asemenea, utilizatorului i se
poate crea o certitudine mai mare privind aprovizionarea în condţii de
penurie de materie primă. Prin urmare, profitul susceptibil de a fi
dobândit de utilizator se poate înfăţişă într-un veritabil evantai de forme,
precum: preţ mai scăzut, ofertă de produse mai ridicată şi mai calitativă,
stabilitate mărită a calităţilor şi a preţurilor, o mai bună şi mai corectă
informare a consumatorilor, servicii după vânzare mai eficiente, mai
prompte şi mai calitative, termene de livrare mai scurte etc.113
Această diversitate de forme sub care se poate prezenta profitul
pentru utilizatori are ca explicaţie accepţiunea largă dată de jurispru-
denţa europeană conceptului de utilizator. Potrivit acestei accepţiuni
utilizator poate fi orice persoană ce poate interveni în stadiul producţiei
sau al distribuţiei, intermediari (angrosişti sau detailişti) ori chiar
consumatorul final. S-a admis114 însă că nu este necesar ca toţi utilizatorii
succesivi să beneficieze de avantaje de pe urma antantei. Rămâne o
chestiune lăsată la aprecierea Comisiei dacă, şi în ce măsură, fiecare
dintre categoriile de utilizatori trebuie să beneficieze de anumit avantaje
de pe urma antantei, precum şi dacă este echitabil sau nu ca unii dintre
112
B.Goldman, A. Lyon-Caen, L.Vogel, Droit commercial européen, 5e édition, Dalloz, Paris 1994, p.395
113
Ibidem
114
Ibidem
52
aceştia să fie excluşi de la împărţirea avantajelor respective. Problema
dacă antanta este susceptibilă să creeze avantaje numai pentru
întreprinderile implicate sau dimpotrivă, şi pentru utilizatori este extrem
de delicată sub aspectul deciziei pe care trebuie să o adopte Comisia.
Aceasta deoarece în unele situaţii la data notificării Comisiei antanta încă
nu este funcţională (este situaţia regulă) iar în alte situaţii, la acel
moment antanta are un timp prea scurt de când funcţionează pentru a
putea oferi certitudini Comisiei. Este motivul pentru care evaluarea
făcută de Comisie se poate fundamenta numai pe datele conţinute în
notificarea adresată acesteia. în astfel de circumstanţe evaluarea
respectivă nu poate fi decât aproximativă, iar argumentarea ei e prioritar
construită pe prezumţii cu valoare relativă.
Şi totuşi, nu trebuie acreditată ideea că decizia luată de Comisie
constituie un arbitrar. Comisia are la îndemână suficiente mijloace pentru
ca decizia ei sa nu se circumscrie ideii de arbitrar. Cele mai semnficative
dintre ele sunt următoarele:
- decizia este dată pe timp limitat având valabilitate iniţial
numai pentm o perioadă relativ scurtă de timp, care va fi totuşi suficientă
pentru ca să se verifice comportamentul antantei şi dacă acest
comportament generează efecte anticoncurenţiale acceptabile sau nu;
- decizia poate fi revocată dacă în perioada imediat următoare
pronunţării ei se va constata că respectiva antantă nu îndeplineşte
condiţiile pentm a fi exceptată de la interdicţia instituită de paragraful 1
al art.81;
- Comisia va putea refuza reînnoirea deciziei la expirarea
duratei valabilităţii sale, pentm o nouă perioadă de timp ori de câte ori va
constata că există incertitudini cât priveşte evoluţia pe viitor a
comportamentului antantei pe piaţă şi a efectelor acestui comportament.
Orientarea de principiu a Comisiei în ceea ce priveşte evaluarea
eventualelor avantaje ce ar putea rezulta pentm utilizatori din activitatea
şi comportamentul pe piaţă al antantei, este direcţionată în sensul
nuanţării modului de evaluare în funcţie de categoria de utilizatori
concret avută în vedere. Mai multe decizii date de Comisie în timp
confirmă această orientare115.
4.3.2.3. Antanta să nu impună restricții concurențiale

neindispensabile pentru realizarea scopului pentru care a fost
constituită. După cum rezultă din formularea ei, aceasta este o condiţie
negativă prin instituirea căreia s-a urmărit de către legiuitorul european
crearea unei premise certe şi necesare pentm îndeplinirea primelor două
condiţii analizate în paragrafele anterioare.
Din redactarea paragrafului 1 al art.81 din Tratatul CE (art.101
&l TFUE) rezultă că interdicţia instituită prin această dispoziţie
normativă are valoare de principiu, sau mai exact spus, de regulă. De
aceea, derogările de la acest principiu au valoare de excepţie şi pot fi date
strict în raţiunea anticipării sau constatării efectelor favorabile pe care le
pot produce pe piaţă anumite antante. Altă raţiune nu poate legitima nici
o derogare de la regula consacrată prin textul legal evocat.
In alţi termeni, după cum s-a remarcat în doctrină116 este necesar
să existe o dublă legătură, anume de cauzalitate şi totodată de
115
Exemplificăm prin decizia din 23 decembrie 1971 dată în afacerea Henkel- Colgale; decizia din 17 ianuarie
1972 dată în afacarea Man-Saviem; decizia din 17 ianuarie 1979 dată în afacerea Beecham-Parke Davis; decizia
din 12 ianuarie 1990 dată în afacerea Alcatel-Espace; decizia din 24 ianuarie 1999 dată în afacerea Conseil
européen de la construction d’appareils domestiques etc.
116
B.Goldman, A. Lyuo-Caen, L.Vogel, op.cit, p.396.
53
proporţionalitate între activitatea antantei, pe de o parte şi consecinţele
acestei activităţi pe piaţă, care la rândul lor învederează o dublă natură:
-pe de o parte, sunt consecinţele negative generate prin
atingerea adusă de antantă concurenţei pe piaţă iar,
-pe de altă parte, sunt consecinţele pozitive ce decurg din aceeaşi
activitate a antantei şi care pot consta, după cum am arătat deja în
ameliorarea progresului economic şi obţinerea pe această bază a unui
profit care, pe de altă parte, trebuie partajat între antantă şi utilizatori.
Evident, activitatea antantei constituie fenomenul-cauză, iar
consecinţele produse de aceasta, fie ele negative sau pozitive, reprezintă
fenomenul-efect.
Acesta este raportul de cauzalitate sau liantul cauzal. Altfel
spus, activitatea antantei pe piaţă este în egală măsură cauza
consecinţelor negative şi a consecinţelor pozitive determinate de aceasta
pe piaţă, iar ambele categorii de consecinţe sunt efectul necesar al acestei
cauze.
Raportul de proporţionalitate, vizează corelaţia dintre cele două
categorii de consecinţe. Este îndeplinită condiţia pe care o analizăm
pentru exceptarea antantei de la interdicţia prevăzută de paragraful 1 al
art.81 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE) numai dacă se va constata în
cazul dat, că ponderea consecinţelor pozitive raportat la ponderea
consecinţelor negative asupra pieţei este superioară acestora din urmă.
Simpla constatare a bilanţului pozitiv a raportului dintre
consecinţele pozitive şi cele negative nu este suficientă prin ea însăşi
pentru a obliga Comisia să excepteze de la interdicţie antanta în cauză.
Constatând acest bilanţ, Comisia va examina dacă în cazul dat
restricţiile de concurenţă au caracter indispensabil sau nu. în acest scop
ea va trebui să constate dacă ameliorarea produsă prin activitatea antantei
este suficient de evidentă şi, totodată de relevantă pentru a putea fi
recunoscută ca atare. In alţi termeni, pentru a putea fi raportată la
restricţiile de concurenţă determinate de antantă, ameliorare produsă de
aceeaşi antantă trebuie în prealabil să fie recunoscută în fine117. Numai
după ce Comisia va constata că respectiva ameliorare îndeplineşte
cerinţele pentru a fi recunoscută ca atare, va putea proceda la evaluarea
restricţiilor anticoncurenţiale la care această ameliorare trebuie raportată.
Este motivul pentru care verificarea îndeplinirii acestei condiţii
nu se pretează la aplicaţii susceptibile de generalizare. Ea comportă în
fiecare caz concret note particulare specifice cazului dat care fee cu
neputinţă sintetizarea lor si pe această bază, elaborarea unei metode de
generală aplicare. Şi e firesc să fie aşa, deoarece dacă este posibil să se
recunoască din start, cu titlu general, fără o analiză cazuală efecte
favorabile acordurilor de specializare, apoi, nu este posibil să fie
generalizată pentru diverse acorduri de acest gen evaluarea clauzelor
restrictive de concurenţă stipulate în acele acorduri deoarece, respectiva
evaluare trebuie făcută la modul concret, pentru fiecare acord avut în
vedere datorită faptului că formularea acelor clauze nu este standardizată
pentru toate acordurile, iar efectele pe care sunt susceptibile să le
producă diferă de la caz, la caz.
Comisia va putea decide eliminarea clauzelor care aduc atingere
concurenţei prin instituirea unor restricţii superflue118, recurgând la
următoarele soluţii:
a) Să sugereze părţilor că este necesară eliminarea clauzelor de
acest gen din acordul convenit de ele. Părţile, în virtutea principiului
117
Idem, p.397
118
Idem, p.398.
54
libertăţii contractuale îşi pot însuşi această recomandare şi să procedeze
la eliminarea voluntară a respectivelor clauze din conţinutul acordului
lor. Intr-o atare situaţie, finalitatea urmărită de Comisie este atinsă, iar
exceptarea de la interdicţie poate fi acordată de către aceasta.
b) Comisia poate cere în mod explicit părţilor să elimine din
cuprinsul acordului clauzele restrictive de concurenţă superflue,
condiţionând acordarea exceptării de la incidenţa interdicţiei prevăzută
de paragraful 1 al art.81 din Tratatul CE (art.101 &l TFUE).
c) Comisia poate acorda exceptarea solicitată declarând
inaplicabile prevederile art.81 &1 TCE (art.101 &l TFUE) în cazul dat
cu condiţia ca într-un anumit termen părţile să procedeze ele însele la
eliminarea clauzelor respective sub sancţiunea revocării exceptării
acordate.
4.3.2.4. Antanta să nu elimine concurența pentru o parte

substanțială a produselor în cauză. Din analiza art. 81&1 TCE (art.101
&l TFUE) rezulta că nu este permis ca antanta să suprime în totalitate
concurenţa şi nici măcar pentru o parte substanţială a produselor concret
avute în vedere. De aici consecinţa că prin efectul acordului dintre
întreprinderile care formează antanta nu se poate estompa oferta pe
aceeaşi piaţă a produselor similare celor vizate de acord de către
întreprinderile care nu fac parte din antantă. Altfel spus, antanta nu
trebuie să aibă ca efect împiedicarea comercializării în spaţiul comunitar
în general şi nici pe piaţa produsului în cauză a produselor similare
ofertate de întreprinderile concurente celor care fac parte din antantă.
Instituirea acestei condiţii urmăreşte ca finalitate excluderea
oricărei posibilităţi de constituire a unui monopol pe piaţa de referinţă
prin formarea unei antante anticoncurenţiale.
Aplicarea acestei condiţii este dificil de realizat în practică
datorită dificultăţii de determinare a produselor concurente.
Doctrina s-a pronunţat în sensul că119 sintagma produse
concurente primeşte aici o accepţiune largă potrivit căreia prin ea sunt
vizate nu numai produsele de aceeaşi natură cu cele care formează
obiectul acordului anticoncurential, ci şi produsele substituibile. Acestea
din urmă au aceeaşi funcţionalitate, prezintă aceeaşi utilitate, răspund
aceleiaşi nevoi şi sunt comparabile ca preţ cu cele vizate prin acordul
anticoncurential120. S-a apreciat că121 pot fi considerate produse
substituibile: aparatele de bărbierit mecanice, raportat la aparatele de
bărbierit electrice; articolele de toaletă emailate raportate la articolele de
toaletă din mase plastice, etc.
Pentru a putea stabili dacă această condiţie este îndeplinită,
Comisia trebuie să evalueze intensitatea concurenţei păstrate pe piaţă în
urma încheierii acordului anticoncurential sens în care, ea va trebui să
ţină seama de caracteristicile pieţei avută în vedere, de partea de piaţă
deţinută de întreprinderile participante la antantă, dar şi de caracteristicile
şi natura produselor vizate prin acord.
Condiţia analizată va putea fi considerată îndeplinită numai
atunci când Comisia va constata că:
-produsele contractuale sunt în concurenţă directă cu produse
similare puse în vânzare pe teritoriul la care se referă acordul122 sau
119
Idem, p.399.
120
Pentru alte detalii privind substituibilitatea produselor v. dezvoltările noastre de sub pct.2.3.2.1.
121
B.Goldman, A Lyon Caen, L.Vogel, op.cit., p.399
122
V de exemplu, decizia din 20 decembrie 1974 a Comisiei CE în afacerea Rank/Sopelem, în Mémento Pratique
Francis Lefebvre, Droit des affaires, Concurrence,Consommation 2007-2008, p.428 nr.1452.
55
-că în interiorul sau în exteriorul pieţei vizate de antantă există
numeroase întreprinderi care ar putea intra în concurenţă cu
întreprinderile participante la antantă.
Dacă impactul anticoncurenţial al antantei se raportează la
concurenţa mondială, atunci se va constata că partea din această piaţă
vizată de antantă este prea modestă pentru ca să poată conchide că
aceasta din urmă este în măsură să elimine sau să restrângă concurenţa cu
ipivire la produsele vizate.Dacă dimpotrivă, raportat la concurenţa
mondială se va constata că poziţia pe această piaţă a întreprinderilor care
urmează să formeze antanta este deja considerabil de importantă, prin
reunirea lor într-o antantă această poziţie va deveni şi mai importantă
astfel incât Comisia va fi obligată să refuze exceptarea acelei antante de
la interdicţia instituită prin paragraful 1 al art.81 TCE (art.101 &l TFUE).
4.3.3.1. Explicație preliminară. Din economia paragrafului 3

al art.81 din Tratatul CE (în prezent paragraful 3 al art.101 din TFUE)
rezultă că interdicţie consacrată prin paragraful 1 al aceluiaşi articol
poate fi restrânsă în aplicarea ei nu numai cu privire la anumite antante
considerate ca entităţi individuale, ci şi cu privire la unele categorii de
acorduri, decizii ale asocierilor de întreprinderi sau practici concertate.
Aşadar, exceptările de grup au ca fundament legal prevederile
paragrafului 3 al art.81 din Tratatul CE (art.101 &3 TFUE). De precizat
că pentru acordarea unor astfel de exceptări sunt necesare aceleaşi
condiţii de fond cumulative pe care legiuitorul european le cere a fi
îndeplinite pentru acordarea exceptărilor individuale. Mai trebuie
adăugat şi faptul că exceptările de grup sau pe categorie sunt temporare
la fel ca exceptările individuale.
Exceptarea categorială se întemeiază pe raţiunea potrivit căreia
este mai profitabil ca anumite categorii de antante care conţin unele
clauze restrictive de concurenţă să fie menţinute în cadrul concurenţial
decât să fie interzise ţinând sema de benficiile pe care acestea le aduc
progresului tehnic şi economic sau după caz consumatorilor.
De subliniat că în cazul exceptărilor de gmp nu este necesară
formalitatea procedurală a notificării prealabile adresată Comisiei care se
cere să fie îndeplinită în cazul exceptărilor individuale. Exceptările pe
categorie se fundamentează pe regulamente ale Consilului CE şi
Comisiei CE prin care sunt instituite de plen astfel de exceptări pentru
situaţiile când sunt îndeplinite cele patru condiţii cumulative şi
obligatorii cerute pentru exceptările individuale.
Existenţa unor astfel de regulamente oferă o şansă
întreprinderilor interesate să constituie antante pe un anumit profil de
comerţ, să se conformeze exigenţelor aprioric stabilite prin acele
regulamente pentru a putea beneficia de exceptarea de grup permisă de
paragraful 3 al art.81 TCE (art.101 &3 TFUE).
Acordarea exceptărilor de gmp prin regulamentele la care neam
referit simplifică semnificativ procedura în faţa Comisiei. După cum s-a
remarcat în doctrină123 exceptările de gmp sunt un mijloc foarte eficient
de aplicare a art.81 &3 TCE (art.101 &3 TFUE)şi totodată de degrevare
a Comisiei de îndeplinirea a numeroase proceduri individuale pentru
acordarea de exceptări individuale. Aşa fiind, dacă părţile care formează
123
O.Manolache, Regimul juridc al concurenţei în dreptul comunitar, AII Educaţional, Bucureşti 1997, p.86.
56
o antantă îşi vor forma convingerea fermă că acea antantă beneficiază de
exceptarea de gmp, ele nu vor fi obligate să îndeplinească formalităţile
procedurale în vederea obţinerii unei exceptări individuale, ci se vor afla
în deplină legalitate ca urmare a exceptării de gmp acordată aprioric prin
regulament. Totodată Comisia nu va putea aplica sancţiuni împotriva
unei antante despre care va constata că se încadrează în exceptarea de
grup.
Exceptarea de gmp poate prezenta următoarele dezavantaje124:
a) din punct de vedere contractual, exceptarea presupune o
limitare a libertăţii contractuale întrucât părţile acordului pentru a
beneficia de exceptare sunt obligate să dea acestuia un conţinut care nu
exprimă fidel voinţa lor reală, ci o voinţă convertită sub presiunea
respectării cerinţelor impuse de regulament;
b) exceptarea obţinută nu conferă certitudine în timp decât în
cazul în care întreprinderile care au convenit acordul nu-i vor modifica
stipulaţiile; modificarea clauzelor acordului, dacă nu respectă condiţiile
de exceptare va avea ca efect revocarea exceptării pentru antanta
respectivă şi deci, excluderea din categoria pentru care a fost acordată cu
titlu general acea exceptare;
c) exceptările de gmp sunt limitate în timp astfel încât în cazul
acordurilor de lungă durată, acestea vor trebui revizuite pentru cazul
înlocuirii regulamentului pe baza căruia a fost dată respectiva exceptare
cu un alt regulament care va conţine cerinţe modificate faţă de cel pe
care l-a înlocuit.
4.3.3.2. Mecanismul exceptării de grup (sau pe categorie).

Regulamentul nr. 19-65-CEE125 cere ca reglementările de exceptare pe
categorie elaborate de Comisie să prevadă:
- liste cu condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a beneficia de
exceptare;
- tipurile de acorduri ce intră în aria de cuprindere a exceptării
categoriale şi
- lista clauzelor restrictive de concurenţă ce pot fi acceptate,
precum şi cele care, fiind excluse de la acceptare, nu pot fi incluse în
acordurile respective.
Orice regulament de exceptare trebuie, în mod obligatoriu să
conţină trei liste de clauze, şi anume:
a) lista albă în care sunt înscrise clauzele exceptate de la
interdicţia instituită de paragraful 1 al art.81 TCE (art.101 &l TFUE);
aceste clauze sunt compatibile cu libera concurenţă şi deci, pot fi înscrise
în acordul convenit de întreprinderile participante la antantă fără a cere
acordul Comisiei;
b) lista gri, care cuprinde clauzele ce trebuiesc notificate
Comisiei pentru a fi studiate în contextul întregului acord; Comisia va
aprecia dacă în raport cu celelalte clauze din conţinutul acordului şi cu
finalitatea urmărită de întreprinderile participante la acord, precum şi
raportat la specifiul pieţei de referinţă aceste clauze sunt restrictive de
concurenţă într-un mod nepermis sau nu;
c) lista neagră, care conţine clauzele neîndeplinind cele patru
condiţii cerute pentru acordarea exceptării prevăzute de art.81 paragraful
124
Idem, p.87.
125
Acest regulament a fost aprobat de Consiliul CE la data de 2 martie 1965 şi vizează aplicarea art.81 & 3 din
Tratatul CE la anumite categorii de acorduri şi practici concertate (publicat în JOCE 36 din 6 martie 1965, p.533)
a suferit ulterior mai multe modificări dintre care ultima a fost operată prin Regulamentul 1215-1999-CE
(publicat în JOCE.L 148 din 15 iunie 1999 p.l).
57
3 TCE (art.101 &3 TFUE).
Întreprinderile participante la antantă au obligaţia să verifice ele
însele dacă raportat la condiţiile instituite prin regulament şi la cele trei
liste care fee parte din regulament sunt sau nu sunt întrunite în cazul dat
condiţiile de exceptare a antantei pe care au format-o de la interdicţia
consacrată prin paragraful 1 al art.81 TCE (art.101 &l TFUE).
Rezultatul verificării va putea să legitimeze una din următoarele
constatări:
1) Clauzele acordului fac parte în totalitatea lor din categoria
celor exceptate, respectiv a celor înscrise pe lista albă. In această ipoteză,
respectivul acord va fi exceptat de la interdicţia menţionată pe întreaga
durată de valabilitate a regulamentului respectiv.
În doctrină126 s-a învederat că orice acord care îndeplineşte
condiţiile instituite printr-un regulament de exceptare categorială
beneficiază de acelaşi statut juridic şi de aceleaşi avantaje ca şi cum ar
beneficia de o exceptare individuală.
2) Unele clauze ale acordului fac parte din categoria celor
exceptate, iar alte clauze fac parte din categoria celor interzise prin
regulament în aplicarea art.81 TCE (art.101 TFUE). În această ipoteză,
întreprinderile implicate în antantă au libertatea unei opţiuni, şi anume:
- să revizuiască acordul convenit de ele astfel încât să elimine
clauzele interzise sau sa le reformuleze dându-le un nou conţinut care să
fie compatibil cu condiţiile de exceptare;
- să notifice Comisia şi să-i supună spre examinare acordul în
redactarea lui iniţială;
- să renunţe la acord şi deci, la formarea antantei.
De precizat că este suficient ca în conţinutul contractului să
existe o singură clauză interzisă pentru ca întregul contract (acord) să fie
lovit de nulitate, iar Comisia să nu-şi dea avizul pentru exceptare.
Evident, pentru întreprinderile participante, prima rezolvare
(adică aceea a revizurii acordului de către ele însele) este preferabilă.
3) Anumite clauze stipulate în conţinutul acordului nu au fost
prevăzute în listele integrate în regulamentul de exceptare categorială sub
incidenţa căruia se află acordul respectiv.
In cazul în care analiza făcută de întreprinderile participante la
antantă va conduce la concluzia existenţei unui dubiu cu privire la
clauzele care nu figurează în listele regulamentului, notificarea Comisiei
va fi obligatorie de către întreprinderile respective.
In unele situaţii, cum este bunăoară cazul acordurilor de
franciză127, regulamentele de exceptare consacră procedura de non-
opoziţie pentm restricţiile neexplicit exceptate, dar care nu figurează în
lista neagră a regulamentului aplicabil. Conform acestei proceduri,
întreprinderile implicate în antantă notifică Comisiei acordul lor
conţinând clauzele a căror situaţie este incertă şi dacă, timp de şase luni
de zile128 aceasta (adică Comisia) nu face opoziţie se prezumă că acel
acord a fost exceptat.
Exceptarea de gmp (sau pe categorie) prezintă avantaje în egală
măsură pentru întreprinderile implicate în antantă, ca şi pentm Comisie.
Astfel, cât priveşte întreprinderile la care ne referim, avantajele
126
A.Tercinet, op.cit., p.61.
127
În privinţa acestora este aplicabil Regulamentul nr.4087/88 din 30 noiembrie 1988. Pentm detalii asupra
acestei situaţii a se vedea Călin M. Costin, Distribuţia comercială în reţea, Rosetti, Bucureşti 2004, p.197 şi urm.;
M.N.Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol.l, Lumina Lex, Bucureşti 1997, p.306 şi urm.; Călin
M.Costin, Contractul de franchising, RRDC nr. 11/1998, p.132; P.Engel, A.Thevenaz, Le contrat de franchise în Les
contrats de distribution, Quelques aspects jurisdiques, CEDIDAC, Lausanne 1998, p.75.
128
Acest termen se calculează începând cu data la care s-a făcut Comisiei notificarea completă.
58
constau în faptul că acestea cunosc la momentul constituirii antantei
exigenţele Comisiei exprimate prin regulamentul de exceptare pe
categorie în vigoare la acel moment, ceea ce le permite să ţină seama de
acele exigenţe în elaborarea acordului lor şi să pună de acord, din start
conţinutul lui cu cerinţele Comisiei. Pe de altă parte, nu este necesara
notificarea Comisiei cu privire la acordul perfectat afară numai dacă, în
cazul dat, nu se regăsesc elementele de fapt ale uneia din situaţiile
exceptate de la această regulă.
Avantajele pentru Comisie se concretizează în aceea că aceasta
este degrevată de o muncă în plus fiind investită cu mai puţine notificări
decât în cazul în care n-ar fi existat regulamentele de exceptare care să
stabilească aprioric, ceea ceeste permis şi ceea ce este interzis să fie
stipulat în conţinutul unui acord de constituire a unei antante.
După cum s-a remarcat în doctrină129, exceptarea pe categorie
constituie pentm Comisie doar o prezumţie simplă de validitate a
acordului. In opinia noastră, această prezumţie nu împiedică Comisia, ca
la cerere sau din oficiu să examineze totuşi validitatea acelui acord şi să
adopte măsurile corespunzătoare de sancţionare a întreprinderilor
semnatare pentm cazul în care după verificarea făcută va constata că el
are caracter anticoncurenţial.
Atunci când Comisia stabileşte că anumit efecte ale acordului
sunt incompatibile cu prevederile art. 81 & 3 TCE (art.101 &3 TFUE),
este îndreptăţită să revoce beneficiul exceptării acordate. Revocarea se
face pe cale de decizie.
Jurisdicţia naţională trebuie să ţină sema dc exceptarea pe
categorie acordată de Comisie întrucât această exceptare valorează o
prezumţie de legalitate a acordului respectiv. Competenţa ce revine
jurisdicţiei naţionale se limitează la dreptul acesteia de a verifica dacă
acordul respectiv se încadrează sau nu în exceptarea pe categorie.
 antante exceptate de la aplicarea art.81 paragraful 1din TCE (art.101 &l TFUE);
 condiții de exceptare;
 exceptări de grup (sau pe categorie);
 mecanismul exceptării de grup (sau pe categorie).
1. Ce antante pot fi exceptate de la prohibiția instituită prin Tratatul CE (respectiv TFUE)?

2. Analizați condiția potrivit căreia antanta trebuie să contribuie la progresul economic.
3. Analizați condiția potrivit căreia antanta trebuie să realizeze o partajare echitabilă a profitului cu
utilizatorii.
4. Analizați condiția potrivit căreia antanta nu trebuie să impună restricții concurențiale neindispensabile
pentru realizarea scopului pentru care a fost constituită.
5. Analizați condiția potrivit căreia antanta nu trebuie să elimine concurența pentru o parte substanțială a
produselor în cauză.
6. Care este mecanismul exceptării de grup (sau pe categorie)?
129
A.Tercinet, op.cit., p.61 şi urm.
59

60
ABUZUL DE POZIȚIE DOMINANTĂ
Cuprins:
5.1. Introducere
5.3.1.1. Poziția dominantă individuală
5.3.1.2. Criterii pentru determinarea poziției dominante individuale
5.3.1.3. Poziția dominantă colectivă
5.3.2. Noțiunea, tipologia și formele abuzului de poziție dominantă
5.3.2.2. Noțiune
5.3.2.3. Tipologia abuzului de poziție dominantă
5.3.2.4. Formele abuzului de poziție dominantă
5.1. Introducere
Noţiunea de poziţie dominantă este definită în termeni similari de

către diverşi autori care au cercetat abuzul de poziţie dominantă. Astfel,
într-o opinie130 poziţia dominantă este „...acea situaţie de forţă economică
deţinută de o întreprindere, care îî conferă posibilitatea unor
comportamente independente faţă de concurenţii săi (inclusiv cei
potenţiali), faţă de clienţi şi faţă de consumatori, implicit, putinţa de a
denatura concurenţa efectivă pe piaţa în cauză.”. Această formulare este
inspirată de jurisprudenţa comunitară care, de altfel, a şi creat conceptul
de poziţie dominantă.
Intr-o altă formulare131, inspirată din aceeaşi jurisprudenţă
comunitară, poziţia dominantă este „puterea de a obstacula concurenţa
efectivă pe piaţa în cauză şi de a crea posibilitatea unor comportamente
independente într-o măsură apreciabilă vis-à-vis de concurenţi, de clienţi
şi, finalmente, de consumatori”.
Evident, în ambele definiţii reproduse autorii se referă la
întreprinderea care poate exercita o astfel de putere şi cu astfel de
consecinţe.
Pe de altă parte, în ambele formulări, poziţia dominantă nu este
privită static ci, ca o putere economică prin exercitarea căreia se produc
consecinţe economice pe piaţa în cauză.
Poziţia dominantă poate să fie individuală sau colectivă.
130
E.Mihai, Dreptul concurenţei, AllBeck, Bucureţti 2004, p.140
131
M Malaurie-Vignal, L ’abus de position dominante, LGDJ, Paris 2002, p.65. în acelaşi sens Decizia nr.311-84
din 3 octombrie 1985 a CJCE dată în cauza CBEM S.A. c/CLT S.A.; IPB S.A. conform, L.VogeL Droit européen
de la concurrence, Tome 2-Abus de position dominante, propriété intellectuelle et concurrence, procédure de
concurrence, SAS LawLex, Paris 2006, p.932.
61
- Însușirea noțiunii de poziție dominantă;

- Însușirea noțiunii de poziție dominantă individuală și colectivă;
- Cunoașterea noțiunii și tipologiei abuzului de poziție dominantă;
- Cunoaşterea formelor sub care se poate manifesta abuzul de
poziție dominantă.
– Studenţii vor cunoaşte ce înseamnă poziția dominantă a unei

întreprinderi sau a unui grup de întreprinderi pe piața pe care ele
activează;
– Studenţii vor cunoaşte care sunt criteriile pentru determinarea
poziției dominante individuale sau colective;
– Studenţii vor putea înţelege ce este abuzul de poziție dominantă
și care este tipologia abuzului de poziție dominantă;
– Studenţii vor cunoaşte care sunt formele de manifestare a
abuzului de poziție dominantă.

Poziţia dominantă poate să fie individuală sau colectivă.
5.3.1.1. Poziția dominantă individuală. Poziţia dominantă

individuală desemneată situaţia în care o singură întreprindere, sau în
termeni mai generali de către un singur agent economic. întreprinderea
deţinătoare a poziţiei dominante se află, de regulă în situaţia de monopol
care poate fi administrativ, legal sau natural.
Cel puţin două aspecte se cer lămurite în legătură cu
problematica poziţiei dominante individuale, şi anume: dacă o autoritate
publică poate fi asimilată din acest punct de vedere cu o întreprindere
propriu-zisă şi deci, dacă poate fi deţinătoarea unui monopol de vânzare
sau de cumpărare şi dacă, atunci când deţinătoarea unei poziţii
dominante este o întreprindere împreună cu filialele sale suntem în
prezenţa unei poziţii dominante individuale sau dimpotrivă a unei poziţii
dominante colective.
A.Problema asimilării unei entităţi publice cu o
întreprindere. În doctrină132 s-a învederat că este discutabilă asimilarea
unei entităţi publice cu o întreprindere. Alţi autori133 din interpretarea
textelor Tratatului CE incidente în cauză (art.82, art.86, art.295
coroborate, repectiv, art.102, art.106 și art. 345 din TFUE - s.n.) au
desprins concluzia că statul poate să confere la întreprinderi publice sau
private un drept special sau exclusiv. Monopolurile legale sunt, în esenţa
132
B.Goldman, A.Lyon-Caen, L.Vogel, Droit commercial européen, 5 eédition, Dalloz, Paris 1995, p.408
133
M Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence, 2eédition, dalloz, Paris 2003, p.36 şi urm.
62
lor, licite.
Potrivit art.86 TCE (art.106 TFUE) în ceea ce priveşte
întreprinderile aflate în proprietate publică şi întreprinderile cărora le
acordă drepturi speciale sau exclusive, ”statele membre nu adoptă şi nu
menţin nici o măsură contrară normelor prezentului tratat şi, în special,
celor prevăzute la art.12 (art.25 TFUE) şi la art.81-89 (art.101 - 109
TFUE”.
Problema în discuţie este lămurită de paragraful 2 al art. 86 TCE
(respectiv art.106 paragraful 2 TFUE), care dispune: „întreprinderile care
au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care
prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor prezentului tratat
şi, în special, normelor privind concurenţa, în măsura în care aplicarea
acestor noime nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii
speciale, care le-a fost încredinţată. Dezvoltarea schimburilor comerciale
nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor
Comunităţii”.
Aşadar, pentru autorităţile publice care deţin un monopol legal,
prioritară este îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredinţată,
iar normele dreptului european al concurenţei primesc incidenţă în ce le
priveşte numai în măsura în care, prin respectarea lor nu se afectează
aducerea la îndeplinire a acestei misiuni.
În doctrină s-a arătat134, invocându-se o celebră jurispmdenţă a
CJCE că obligaţia pentru titularul unei misiuni de interes general de a
135
o îndeplini în condiţii de echilibru economic presupune posibilitatea unei

compensări între sectoare de activitate rentabile şi sectoare de activitate
mai puţin rentabile şi de a justifica astfel o limitare a concurenţei din
partea antreprenorilor particulari, la nivelul sectoarelor rentabile.
Noţiunea de interes economic general decurge din noţiunea de serviciu
public universal. Ea este deci fondată pe obligaţia de a deservi ansamblul
utilizatorilor în orice moment pe întreg teritoriul, în condiţii similare de
calitate, şi la tarife uniforme depinzând de criterii obiective136.
Aplicarea pragrafului 2 al art.86 TCE (respectiv art.106
paragraful 2 TFUE) nu este condiţionată de faptul că viabilitatea
întreprinderii să fie periclitată, ci este suficient ca menţinerea drepturilor
exclusive să fie necesară pentru îndeplinirea misiunii acordate în condiţii
economice acceptabile137.
Vom conchide că o întreprindere căreia i s-a încredinţat
îndeplinirea uni misiuni de interes general poate dezvolta o activitate
supusă jocului concurenţial. Considerată din această perspectivă,
respectiva întreprindere este supusă exigenţelor pieţei şi nu este
îndreptăţită să beneficieze de avantaje discriminatorii.
Aplicarea art.86 paragraful 2 din Tratatul CE (respectiv art.106
paragraful 2 TFUE) este supusă unei duble condiţii, şi anume:
-se cere ca întreprinderea în cauză să fi fost investită de către o
autoritate publică să gestioneze un serviciu de interes general şi -interesul
Comunitar să nu fie afectat.
De subliniat şi faptul că excluderea regulilor concurenţei trebuie
să fie strict limitată la ceea ce este indisepnsabil necesar pentru
îndeplinirea misiunii de interes general.
In opinia noastră, organele administraţiei publice nu pot fi
asimilate nici chiar raportat la normele dreptului concurenţei cu o
134
Idem, p.41.
135
Decizia CJCE din 19 mai 1993 dată în afacerea... Ibidem.
137
Decizia CJCE din 21 septembrie 1999 în afacerea Fondului de pensie olandez.
63
întreprindere susceptibilă să deţină o poziţie dominantă.
B.Problema calificării poziţiei dominante deţinută de o

întreprindere împreună cu filialele sale. S-a discutat138 dacă o
întreprindere care împreună cu filialele sale deţine o poziţie dominantă se
află în situaţia unei poziţii dominante individuale sau în situaţia unei
poziţii dominante colective.
În rezolvarea acestei probleme considerăm că trebuie să se
folosească ca punct de plecare şi de referinţă autonomia filialelor faţă de
întreprinderea-mamă, autonomie care este atât de ordin patrimonail, cât
şi de ordin juridic. Într-adevăr, filialele şi întreprinderea mamă au
patrimonii proprii, au personalitate juridcă proprie, sunt deci entităţi
economice şi juridice distincte. Din această perspectivă, în cazul în care
filialele şi întreprinderea mamă deţin împreună o poziţie dominantă, acea
poziţie nu poate fi decât una colectivă.
Totuşi, Comisia şi CJCE s-au pronunţat ce-i drept fiecare dintre
ele având o altă raţiune în sens contrar. Astfel, în speţa cunoscută sub
denumirea „afacerea Zoja"139, Comisia a statuat că societatea americană
CSC şi filiala sa italiană ICI (aceasta fiind autoarea unui refuz de vânzare
către societatea Zoja) trebuiesc considerate, în aplicarea art.86 din
Tratatul CE (respectiv art.106 TFUE), ca fiind o singură întreprindere
deţinătoare a poziţiei dominante datorită, în special, lipsei autonomiei în
formarea voinţei sociale a filialei ICI. Soluţia a fost menţinută în recurs
de către CJCE, ceea ce conta în calificarea societăţii-mamă şi a filialei
sale din Italia ca fiind o singură întreprindere, era unitatea lor de acţiune
pe piaţă.
Vom reţine deci, că regula este în cazul filialelor şi întreprinderii
mamă că acestea formează o singură întreprindere deţinătoare de poziţie
dominantă atât în cazul lipsei de autonomie a filialei în formarea voinţei
sale sociale, cât şi în cazul existenţei unei unităţi de acţiune pe piaţă a
acestora.
Ori de câte ori nici una dintre aceste ipoteze nu se va regăsi în
starea de fapt a cazului dat, vor fi întrunite cerinţele unei poziţii
dominante colective.
5.3.1.2. Criterii pentru determinarea poziţiei dominante

individuale. Evaluarea situaţiei unei întreprinderi pe piaţă care permite
constatarea dacă acea întreprindere se află într-o poziţie dominantă
necesită luarea în considerare a unui set de repere care constituie tot
atâtea criterii de apreciere.
Dintre acestea cel mai important pare a fi partea din piaţă de
care respectiva întreprindere dispune.
A. Partea de piaţă. Jurisprudenţa instanţelor comunitare a

statuat că deţinerea de către o întreprindere a unei părţi importante de
piaţă constituie un indiciu, sau, un reper clar că pe acea piaţă respectiva
întreprindere are o poziţie dominantă.
Astfel, Tribunalul de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene a
statuat într-o speţă140 că deţinerea unei părţi de piaţă de 70 până la 80%
138
B.Goldman, A.Lyon-Caen, L.Vogel, op.cit, p.408
139
Decizia Comisiei din 14 decembrie 1972 şi decizia CJCE (dată în recurs) din 6 martie 1974 cf. B.Goldman,
A.Lyon-Caen, L.Vogel, op.cit., p.408-409.
140
Decizia T-30-89 din 12 decembrie 1991 pronunţată în cauza Hilti Aktiengesellschaft c/Comisia CE, menţinută
de CJCE prin decizia din 2 martie 1991, în L.Vogel, Droit européen de la concurrence, vol.2..., op.cit, p.943-
944.
64
constituie prin ea însăşi un indice suficient de existenţă a unei poziţii
dominante.
La rândul ei, Comisia CE a apreciat141 că o întreprindere care
controlează 75% din piaţa avută în vedere ocupă o poziţie dominantă.
Consecventă acestei concepţii, Comisia a statuat într-o altă
speţă142 că deţinerea de către întreprindere a unei părţi de piaţă de 75%
alături de alţi indici relevanţi este o confirmare certă a poziţiei dominante
a întreprinderii respective pe acea piaţă.
În fine, mai arătăm că Comisia, TPICE şi CJCE a statuat că
titularul unei părţi de 70% din piaţă care îndeplineşte şi alte criterii
relevante în acest sens este în poziţie dominantă pe acea piaţă143 .
Doctrina144, în armonie cu această orientare de principiu a
jurisprudenţei comunitare, a subliniat la rândul ei că partea de piaţă este
un important criteriu dar nu exclusiv. Existenţa unei poziţii dominante
poate să rezulte din interacţiunea mai multor factori care, luaţi izolat,
fiecare dintre ei, nu ar putea fi suficient pentru stabilirea cu valoare
absolută a poziţiei dominante. Deţinerea unei părţi de piaţă de cel puţin
60%, cu excepţia unor circumstanţe deosebite face proba poziţiei
dominante. Dacă partea de piaţă deţinută de o întreprindere este de 70%
sau mai mare, existenţa poziţiei dominante rămâne în afara oricărei
îndoieli.
Alţi autori145 exprimă un punct dc vedere mai tranşant opinând
în sensul că partea de piaţă deţinută de o întreprindere constiuie un factor
de dominare. în raport cu importanţa acestei părţi poziţia dominantă este
prezumată sau trebuie să fie coroborată cu alţi indici ce ţin de
comportamentul întreprinderii, de structura pieţei şi care pemiit
evaluarea barierelor la intrare. De regulă, o parte de piaţă superioară
procentului de 50% este suficientă pentm a permite prezumţia de
existenţă a unei poziţii dominante care în raport de ceilalţi factori ce
trebuie luaţi în considerare alături de partea de piaţă poate fi confirmată
sau infirmată. Atât în concepţia Comisiei, cât şi în opinia autorului la
care ne referim, chiar dacă partea de piaţă deţinută de o întreprindere
reprezintă 90% existenţa poziţiei dominante nu poate constitui o
certitudine dacă ea nu este confirmată şi de ceilalţi feciori ce trebuie
avuţi în vedere în acest sens.
Ne raliem şi noi acestui punct de vedere deoarece, despre poziţia
dominantă credem că nu se poate vorbi atunci când partea de piaţă
deţinută de o întreprindere este sub 50% din piaţa în cauză, iar pe de altă
parte, ori de câte ori procentul de piaţă este superior celui de 50%, cota
de piaţă nu este suficientă prin ea însăşi să ofere o certitudine a existenţei
141
Decizia 92-213 din 26 februarie 1992 dată în cauza British Midland Airways(Ltd) c/aeer Lingus(Plc) în
L.Vogel, op.cit., p.945.
142
Decizia 98-531 din 11 martie 1998 dată în cauza Van den Beigh Foods (Ltd), în L.Vogel, op.cit., p.947
143
Decizia Comisiei CE 2003-6 din 13 decembrie 2000 dată în speţa Carbonate de Soude-Solvay; Decizia TPICE
din 29 iunie 1995 şi decizia CJCE din 6 aprilie 2000 date în aceeaşi afacere. Instanţele comunitare şi-au motivat
hotărârile date în această speţă prin faptul că Solvay, prin propria documentare recunoştea că deţine o poziţie
dominantă în Europa de vest. S-a mai reţinut că partea de piaţă de aproximativ 70% pe care această întreprindere
o deţine pe întreaga perioadă considerată este în sine revelatoare a unui grad semnificativ de putere pe piaţă.
Chiar dacă este importantă, cota de piaţă nu este însă decât unul dintre indicatorii pe baza cărora poate fi dedusă
poziţia dominantă a unei întreprinderi pe acea piaţă. Semnificaţia sa poate să varieze după caz, în funcţie de
caracteristicile pieţei în cauză.
144
M Malaurie Vignal, L ’abus de position dominante, LGDJ, Paris 2002, p.67.
145
L Vogel, op.cit., p,944. în acelaşi sens şi Comisia CE a stabilit că faptul unei întreprinderi de a controla mai
mult de 90% din piaţa în cauză în timp ce principalul său concurent deţine între 5 şi 10% din aceeaşi piaţă
asociat cu existenţa barierelor tehnologice la intrare foarte ridicate, conferă acesteia o poziţie dominantă (Decizia
92-163 din 24 iulie 1991 dată în afacerea Tetra Pak fi)
65
poziţiei dominante şi deci să facă superfluă luarea în considerare şi a
celorlalţi factori relevanţi sub acest aspect. Poziţia dominantă nu este
prin natura sa ilicită. Numai abuzul de poziţie dominantă are un astfel de
caracter, reprezintă un fapt anticoncurenţial.
In optica instanţelor europene valoarea prag sub care nu se poate
lua în discuţie existenţa unei poziţii dominante este de 10%, ceea ce nouă
ni se pare un procent aproape simbolic.
Unele instanţe naţionale146 au statuat că prezumţia de poziţie
dominantă este inoperantă pentru un procent inferior celui de 50% pe
care o întreprindere l-ar deţine pe o anumită piaţă. Dar aceleaşi instanţe
au admis că chiar în absenţa prezumţiei de poziţie dominantă, existenţa
acesteia ar putea fi confirmată prin coroborarea criteriului părţii de piaţă
cu celelalte criterii de importanţă mai redusă ce trebuie luate în
considerare în toate cazurile, indiferent de mărimea părţii de piaţă pe care
o deţine întreprinderea în cauză.
B. Poziţia întreprinderii. In evaluarea poziţiei întreprinderii se
au în vedere cel puţin două elemente esenţiale şi anume: cifra de afaceri
şi importanţa economică pe piaţă.
În cazul în care întreprinderea concret avută în vedere este un
stabiliment public care a beneficiat de subvenţii de la stat într-o măsură
mai mare decât aceea în care au beneficiat alte întreprinderi cu caracter
privat desfăşurând acelaşi gen de activităţi economice fără ca acordarea
respectivelor subvenţii să fie condiţionată de îndeplinirea unor prestaţii
specifice, suntem în prezenţa unui indiciu că respectiva întreprindere
deţine o poziţie dominantă pe piaţă.
Întreprinderea care dispune de mijloace comerciale, cum ar fi o
reţea performantă şi extinsă de distribuţie sau de drepturi proprii de
proprietate intelectuală, net superioare concurenţilor săi pe piaţa în cauză
poate fi considerată ca aflându-se într-o poziţie dominantă raportat la
ceilalţi concurenţi ai săi.
Jurispmdenţa instanţelor europene şi a instanţelor naţionale din
unele ţări membre ale Uniunii Europene a statuat că notorietatea unei
întreprinderi este de natură să pună întreprinderea respectivă într-o
poziţie dominantă pe piaţa unde activează147. De asemenea, s-a mai
statuat că o întreprindere naţională care beneficiază de preferinţa
resortisanţilor statului membru avut în vedere ocupă o poziţie
dominantă148.
Tot astfel, s-a decis că149 faptul de a oferi pe piaţă numai
produse a căror calitate şi prestigiu sunt indiscutabile constituie un
indiciu al poziţiei dominante a întreprinderii ofertante.
În fine, întreprinderea care dispune de o putere economică şi
financiară disporporţionat de mare comparativ cu forţa economică şi
financiară a celorlalte întreprinderi care acţionează pe aceeaşi piaţă, se
află indiscutabil într-o poziţie dominantă150.
146
C.A.Paris, decizia din 17 oct. 1999 publicată în JCPE ed. E 1990,120494. în acelaşi sens s-a pronunţat şi
CJCE prin decizia 26-76 din 25 octombrie 1977 în afacerea Metro SB-Grossmarkete GmbH &Co(KG)c/Comisia
CE prin care se reţine că în afara unor circumstanţe particulare deţinerea unei părţi de piaţă cuprinsă între 5 şi
10% exclude existenţa unei poziţii dominante pe piaţă de produse de înaltă tehnicitate dar substituibile în ochii
marii mase de cumpărători, cf. L.Vogel, op. cit., p.954.
147
Decizia 76-353 din 17 decembrie 1975 dată în afacerea The tropical fruit Co; Jack Dolan Ltd; Banarea
Importers of ireland Ltd c/United Brands Company înL.Vogel, op.cit., p.983
148
Comisia CE, Decizia 92-213 din 26 februarie 1992 dată în afacerea british Midland Airways Ltd c/Aer Lingus
Pic, în L.Vogel, op.cit., p.983-984.
149
Comisia CE, Decizia 2002-405 din 20 iunie 2001 dată în afacerea Michelin, în L.Vogel, op.cit, p.987-988.
150
Curtea de Apel Paris, deciziile 92-21091, 92-21361, 92-20943 din 19 mai 1993 afacerea Labinal S.A. c/Mors
66
Doctrina, în armonie cu orientarea jurisprudenţială de principiu,
a relevat că puterea financiară a unei întreprinderi este un factor care
alături de alţii permite autorităţilor de control comunitare sau naţionale să
constate existenţa unei poziţii dominante pe piaţa în cauză.
C.Natura ofertei. Oferta care emană de la întreprinderea
dominantă poate prezenta astfel de calităţi încât competitorii de pe piaţă
să fie obligaţi să intre în parteneriat cu acea întreprindere. Este ceea ce a
relevat comisia CE cu ocazia soluţionării speţei privind celebra afacere
Hoffmann-La Roche151. In considerentele deciziei prin care a fost
soluţionată această speţă Comisia reţine că grupul La Roche fabrică o
gamă de vitamine mult prea întinsă comparativ cu aceea fabricată de
concurenţii săi. In aceste condiţii, ţinând seama de nevoile a numeroşi
utilizatori privind mai multe grupuri de vitamine, La Roche poate
dezvolta o strategie de vânzare şi, în special de preţuri, cu mult mai puţin
dependentă de condiţiile de concurenţă pe fiecare piaţă pe care activează
decât ceilalţi producători. Pe de altă parte Comisia a reţinut şi că Roche
este cel mai mare producător mondial de vitamine şi că cifra ei de afaceri
o depăşeşte pe cea a ansamblului celorlalţi producători. Totodată Roche
are faţă de concurenţi importante avantaje tehnologice şi comerciale şi în
plus faţă de aceasta nu se poate estima că în perspectiva unui acces
eventual al unor noi concurenţi pe piaţa vitaminelor s-ar putea modifica
apreciabil poziţia de lider al companiei La Roche, datorită faptului că un
acces rentabil pe piaţă necesită investiţii importante şi specializări,
precum şi capacităţi de producţie afectate pe perioade lungi de timp.
In legătură cu afacerea Hoffmann-La Roche, la rândul ei
CJCE152 a statuat că, în cazul în care o marcă are o notorietate cu totul
deosebită sau când oferta prezintă calităţi ţinând în special de
regularitatea sa, de importanţa ei sau de diversificarea mai amplă în
raport cu oferta concurenţilor, întreprinderea ofertantă se află în poziţie
dominantă pe piaţa de referinţă.
D.Situaţia concurenţială. Poziţia pe piaţă a unei întreprinderi
trebuie raportată nu numai la partea din piaţa deţinută şi controlată de ea,
ci şi la situaţia celorlalţi concurenţi. Prezintă importanţă în această ordine
de idei şi partea de piaţă ce revine celorlalţi concurenţi, precum şi cât
revine din această parte principalului concurent dintre ei. Din această
perspectivă, o întreprindere urmează să fie considerată ca deţinătoare a
poziţiei dominante dacă forţa sa economică este suficient de puternică
pentm a obstacula jocul unei concurenţe eficace sau practicabile. În acest
context partea de piaţă controlată de întreprindere constituie un criteriu
imperfect153. O întreprindere poate deţine poziţie dominantă pe piaţă,
indiferent de partea din piaţă pe care o deţine şi o controlează dacă forţa
sa economică este suficient de mare pentm a putea împiedica penetrarea
pe respectiva piaţă a unor noi concurenţi.
E. Existenţa unor bariere la intrare sau de concurenţă

potenţială. Gradul de deschidere al unei pieţe poate influenţa pozitiv sau
negativ concurenţa potenţială. In cazul în care barierele la intrarea pe
piaţa în cauză a unor noi competitori sunt mai reduse sau mai puţin
eficiente, concurenţa potenţială pe acea piaţă va deveni o realitate de
(Ste); Westland Aerospace (Ltd), în L. Vogel, op.cit., p.991-992.

151
Decizia nr.46-643 din 9 iunie 1976 în L. Vogel, op.cit, p.959.
152
Decizia din 13 februarie 1999 în M.Malaurie-Vignal, L 'abus de position dominante, LGDJ, Paris 2002, p.69.
153
L.Vogel, op.cit., p.966
67
necontestat. Dacă, dimpotrivă, barierele la intrare vor fi mai eficiente şi
mai greu de depăşit, penetrarea noilor competitori va fi obstaculată, iar
concurenţa potenţială va fi mai redusă. în acest din urmă caz,
întreprinderea dominantă îşi va putea păstra neatinsă poziţia pe piaţă.
Atunci când barierele la intrare sunt instituite sau fortificate de
către o întreprindere care activează pe piaţă suntem în prezenţa unui
indiciu că acea întreprindere deţine poziţie dominantă.
5.3.1.3.Poziţia dominantă colectivă.Poziţia dominantă

colectivă presupune ca două sau mai multe întreprinderi să adopte
împreună raportat la clienţii şi concurenţii lor o atitudine comună,
întrutotul similară atitudinii care ar fi adoptată de o întreprindere unică
aflată în poziţie dominantă.
Această noţiune reprezintă creaţie a jurisprudenţei instanţelor
comunitare, ea fiind pentm prima oară utilizată de Comisia CE în
motivarea deciziei pronunţată în afacerea „verre plat”154.
Comisia reţine că atunci când mai multe întreprinderi se prezintă
ca o singură entitate şi se probează interdependenţa lor în adoptarea
deciziilor privitoare la preţuri şi la condiţiile de vânzare, la raporturile cu
clientela şi la strategia comercială suntem în prezenţa unei poziţii
dominante colective. In această situaţie, întreprinderile respective se
prezintă pe piaţă ca o singura entitate şi nu fiecare în individualitatea ei.
Mai mult, ele îşi adiţionează părţile de piaţă pe care le deţin, ceea ce le
permite să se manifeste în raporturile cu ceilalţi competitori (faţă de care
formează un front unit), cât şi faţă de clientelă (în raport cu care adoptă
strategii comerciale interdependente) ca un operator de comerţ unic.
In deciziile sale relativ recente Tribunalul de Primă Instanţă a
CE şi Curtea de Justiţie a CE relevă că pentru calificarea poziţiei
dominante colective, au caracter primordial existenţa factorilor de
corelare sau a legăturilor dintre întreprinderile implicate. Este ceea ce a
fost pus în evidenţă155prin decizia pronunţată în afacerea Irish Sugar Pic
c/Comisia CE.
In considerentele acestei hotărâri judecătorul comunitar reţine că
poziţia dominantă colectivă presupune capacitatea mai multor
întreprinderi rezultată din interacţiunea factorilor de corelare existenţi în
raporturile dintre ele de a adopta o orientare comună pe piaţă. Din starea
de fapt a speţei rezulta că întreprinderea recurentă deţinea 51% din
capitalul unei societăţi holding, era reprezentată în consiliul de
administraţie al societăţii holding şi al filialei şi avea legături economice
directe cu fiecare dintre ele. Ca urmare, respectivă întreprindere a fost
considerată că deţine împreună cu filiala şi societatea holding o poziţiei
dominantă colectivă pe piaţă.
Tradiţional, jurisprudenţa instanţelor comunitare admite că
existenţa unor legături structurale între două sau mai multe întreprinderi
este susceptibilă să genereze şi să fundamenteze o poziţie dominantă
colectivă pe piaţă.
In doctrină156, s-a remarcat că noţiunea de legături între
întreprinderi ca şi condiţie a existenţei poziţiei dominante colective are o
accepţiune flexibilă, în sensul că ea cuprinde în arealul său orice legături
comerciale sau de natură economică, de la cele mai extinse, până la cele
de importanţă mai rcdusă care ar putea fi identificate ca sursă a strategiei
154
Decizia 89-93 din 7 decembrie 1988, în JOCE L.33 din 4 februarie 1989.
155
TPICE, decizia T-228-97 din 7 octombrie 1999 în L.Vogel, op.cit., p.1042.
156
L.Vogel, comentariu la speţa precedentă (supra nota 167) în op.cit., p.1043
68
comerciale comune adoptată de întreprinderile vizate. S-a conchis că, în
prezent, opoziţia dominantă colectivă îşi poate avea sursa într-un acord
între întreprinderi care nu este prohibit, într-o participare la capitalul
social al uneia sau unora dintre ele, fie într-o legătură economică stabilită
într-o situaţie de interes comun pentru ele, astfel încât, datorită acestor
legături, ele acţionează pe piaţa în cauză ca o entitate unică. In acest din
urmă caz, unitatea de comportament trebuie necesarmente să fie cauzată
prin efectul unui act juridc (cum ar fi, un drept de proprietate intelectuală
ce conferă unui grup de întreprinderi beneficiul unui progres tehnologic;
o reglementare legală care să inducă o identitate de comportament pentru
întreprinderile de acelaşi profil, etc.)
În fine, mai trebuie subliniat că pentru a exista poziţie
dominantă colectivă se cere imperativ ca:
-întreprinderile vizate să opereze pe aceeaşi piaţă, excepţie fac
întreprinderile legate prin relaţii verticale (cum este cazul reţelelor de
distribuţie când distribuitorii din aceeaşi reţea pot acţiona pe pieţe
diferite, fiecare dintre ei având o legătură verticală cu liderul reţelei care
este producătorul sau furnizorul de produse) şi
-întreprinderile implicate să nu se afle în concurenţă între ele;
absenţa concurenţei trebuie să rezulte din legăturile existente între acele
întreprinderi.
5.3.2. Noțiunea, tipologia și formele abuzului de poziție
dominantă
5.3.2.1. Explicație preliminară. Poziţia dominantă, după cum
am subliniat deja, nu este prin ea însăşi ilicită, fiind compatibilă cu libera
concurenţă. Şi e firesc să fie aşa, deoarece dobândirea unei poziţii
dominante se face, de regulă prin mijloace licite fiind consecinţa unei
mai bune organizări a activităţii economice a întreprinderilor, a
implementării în activitatea productivă a unor tehnologii noi, a extinderii
capacităţilor de producţie existente şi a creării unor noi capacităţi de
producţie, a promovării cercetării ştiinţifice şi de marketing ete. In alţi
termeni, dominarea poate fi rezultatul eforturilor depuse de întreprindere,
pentru succesul ei. Dominaţia unei pieţe nu conduce în mod necesar la
practici nocive, chiar dacă ea ar permite numai o concurenţă reziduală157.
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante are caracter ilicit,
anticoncurenţial. Este motivul pentru care abuzul de poziţie dominantă
este sancţionat atât de normele dreptului european al concurenţei, cât şi
de legile naţionale incidente în acest domeniu.
După cum corect s-a remarcat158 „sancţionarea comportamen-
telor abuzive constituie una din cheile de reglare atât a mecanismelor
economice ale pieţei, cât şi a acţiunii universle a principiilor echităţii şi
bunei-credinţe. Aceasta, deoarece obiectivului de ordin concurenţial,
vizând protecţia pieţei libere, se adaugă încă unul: controlul echilibrului
comercial, prin protecţia părţii mai slabe, chiar dacă, astfel ar fi pusă în
discuţie securitatea juridică civilă bazată pe respectul datorat
contractului”.
5.3.2.2. Noțiune. Potrivit art.82 din Tratatul CE (respectiv

art.102 TFUE), „este incompatibilă cu piaţa comună şi interzisă, în
măsura în care ar putea aduce atingere comerţului dintre statele membre,
folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei
poziţii dominante deţinute pe piaţa comună sau pe o parte semnificativă a
157
E.Mihai, Dreptul concurenţei, AII Beck, Bucureşti 2004, p. 139.
158
Ibidem.
69
acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de
cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare;
b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării
tehnologice în dezavantajul consumatorilor;
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor
condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către
parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în
conformitate cu uzanţele comerciale, nu a legătura cu obiectul acestor
contracte.
Modul de redactare al acestei dispoziţii normative nu lasă nici o
urmă de îndoială asupra fermităţii legiuitorului comunitar privind
sancţionarea comportamentelor care se subsumează ideii de abuz de
poziţie dominantă, nefiind admisă nici o exceptare de la incidenţa
regimului sancţionator.
5.3.2.3. Tipologia abuzului de poziție dominantă. De regulă

abuzul săvârşit de întreprinderea dominantă are loc pe piaţa pe care
aceasta activează şi pe care ea se află în poziţie dominantă.
Practic există şi alte două situaţii particulare şi anume:
-abuzul săvârşit pe piaţa dominată produce efecte pe o piaţă
conexă şi
-abuzul este săvârşit pe o altă piaţă conexă pieţei dominate.
A. Ipoteza în care abuzul este săvârşit pe piaţa dominată,

dar produce efecte pe piaţa conexă. Această ipoteză este practic
posibilă în cazul in care anumite produse sau servicii localizate pe o
anumită piaţă fac dependente de ele unele activităţi pe pieţele conexe.
Astfel, abuzul comis pe piaţa materiilor prime, aproape inevitabil va
produce efecte pe pieţele conexe, a produselor fabricate cu materiile
prime respective.
Tot aşa, un abuz constatat pe piaţa instalaţiilor aeroportuare,
care prin ipoteză este piaţa dominantă, va determina consecinţe negative
pe pieţele de escală care sunt pieţe conexe acesteia.
B. Ipoteza în care abuzul este săvârșit pe o altă piață conexă

pieței dominate. O întreprindere aflată în poziţie dominantă poate fi
condamnată pentru abuz numai dacă există raport de cauzalitate între
dominare şi comportamentul abuziv.
S-a apreciat159 că nu există legătură de cauzalitate între poziţia
dominantă deţinută de o întreprindere pe o anumită piaţă şi
comportamentul acelei întreprinderi pe o altă piaţă în cazul în care
efectele respectivului comportament se produc pe piaţa non-dominantă.
Jurisprudenţa instanţelor comunitare a statuat că această ipoteză
rămâne în exteriorul domeniului de incidenţă al art.82 din Tratatul CE
(respectiv art.102 TFUE)160.
Atunci când, comportamentul abuziv este săvârşit pe o piaţă
conexă celei pe care întreprinderea făptuitoare se află în poziţie
dominantă poate legitima condamnarea acelei întreprinderi dacă se
159
M Malurie-Vignal, op.cit., p.77
160
A se vedea decizia CJCE din data de 14 noiembrie 1996 pronunţată în afacerea Tetra Pack, publicată în
Contrats, concurrence consommation, din 1996, nr.203
70
dovedeşte că prin efectele acelui comportament ea şi-a consolidat poziţia
dominantă şi pe acea piaţă conexă.
Exemplul clasic pentru ipoteza în discuţie este situaţia în care o
întreprindere care se află în poziţie dominantă pe o anumită piaţă îşi
rezervă fără a exista o justificare printr-o necesitate obiectivă,
desfăşurarea unei activităţi suplimentare auxiliare sau derivată pe o altă
piaţă vecină dar distinctă de piaţa dominată. Deşi, pe piaţa auxiliară
întreprinderea respectivă nu deţine o poziţie dominantă, totuşi, prin forţa
ei economică riscă să elimine orice concurenţă pe acea piaţă.
In situaţii de acest gen, jurisprudenţa comunitară verifică
întotdeauna existenţa unei legături de conexitate între piaţa dominată şi
piaţa pe care sunt constatate practicile. Proba legăturii de conexitate se
face, de regulă prin prezumţii simple deduse din circumstanţele stării de
fapt în cazul dat161.
5.3.2.4. Formele abuzului de poziție dominantă. Formele

abuzului de poziţie dominantă sunt enumerate în art.82 paragraful 2 TCE
(respectiv art.102 paragraful 2 TFUE). Enumerarea lor nu este însă
limitativă, ci doar enunţiativă astfel încât, jurisprudenţa instanţelor
europene şi doctrina au avut ocazia şi, totodată libertatea să adauge la
enumerarea legală şi alte forme sub care se poate manifesta abuzul de
poziţie dominantă. Este motivul pentru care, în cele ce urmează vom
prezenta aceste forme atât raportat la conţinutul dispoziţiei normative
evocate, cât şi la contribuţia instanţelor comunitare şi a doctrinei la
lămurirea acestei probleme.
A. Impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare
sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de tranzacţionare.
Această formă de manifestare a abuzului de poziţie dominantă
este expres prevăzută în ait.82 paragraful 2 din Tratatul C.E (respectiv
art.102 paragraful 2 TFUE).
Legiuitorul comunitar, are înainte de toate în vedere impunerea
de preţuri de vânzare sau de cumpărare precum şi a unor condiţii
inechitabile de tranzacţionare. Cât priveşte preţurile inechitabile, doctrina
şi jurisprudenţa au statuat că acestea se pot prezenta după cum urmează:
a) Prețuri prea ridicate. Stabilirea preţurilor este dominată de
principiul libertăţii acestora. Dar preţul este unul dintre elementele
esenţiale ale concurenţei. Întreprinderea deţinătoare a poziţiei dominante
îşi poate permite să ignore constrângerile pieţei, să promoveze o politică
de preţuri în avantajul ei, dictând preţurile şi impunând partenerilor de
afaceri sau consumatorilor condiţii drastice.
S-a subliniat însă162 că o întreprindere dominantă întotdeauna
este supusă la constrângeri juridice şi economice care o împiedică să
fixeze abuziv preţurile şi condiţiile de vânzare. Pe această cale ea este
obligată să se comporte ca o întreprindere obişnuită şi să se conformeze
preţului pieţei. Totuşi, dincolo de aceste constrângeri, îi rămâne o marjă
de libertate în stabilirea propriului preţ de vânzare. De precizat că, nu
este nimic ilicit ca acest preţ să conţină alături de preţul de cost şi un
anumit beneficiu. în alte condiţii, comerţul ar deveni nerentabil pentru
orice întreprindere. Ceea ce trebuie respectat este ca beneficiul adăugat
preţului de cost să fie rezonabil. Aceasta înseamnă că întreprinderea
161
M. Malaurie-Vignal, op.cit., p.78
162
P.Charléty, Peut-ou concevoir abus de position dominante dans le système boursière?, în Petites affiches din 21 iulie
1999, p.40 şi urm. în acelaşi sens, şi B.Goldman, A.Lyon-Caen, L.Vogel, op.cit., p.427; D.Schwarz, L’imposition
de prix non équitables par des entreprises en position dominante, în La réglementation du comportement des monopoles de
entreprises dominantes en droit communautaire séminaire de Bruges 1977, p.381; M.Malaurie-Vignal, op.cit., p.93.
71
aflată în poziţie dominantă nu va putea profita de situaţia ei pe piaţă şi să
stabilească un adaus excesiv la preţul de cost, căci fixarea unor preţuri
prea mari constituie o formă de manifestare a abuzului pentru
întreprinderea aflată în poziţie dominantă.
Jurisprudenţa instanţelor europene s-a pronunţat în sensul că
potrivit normelor dreptului european al concurenţei, preţul abuziv se
defineşte prin disproporţia manifestă între acest preţ şi valoarea bunului
sau serviciului concret avut în vedere163. Această metodă de comensurare
a preţului are la bază o analiză intrinsecă a modului în care preţul a fost
stabilit.
In practică se mai utilizează şi metoda comparativă care
presupune raportarea preţului suspectat ca fiind abuziv stabilit, la preţul
practicat de alţi competitori.
În cazul în care disproporţia constatată între preţul stabilit de
întreprinderea dominantă şi valoarea reală a produsului sau serviciului
oferit spre vânzare este justificată, acel preţ nu va fi considerat abuziv164.
b) Prețuri excesiv de scăzute. În cazul în care preţul stabilit
este excesiv de scăzut se numeşte preţ predator165.
Preţul predator a fost considerat ca fiind acela care are ca
obiect sau ca efect excluderea de pe piaţă a unui operator, iar nu pur şi
simplu doar eliminarea unui produs sau a unei categorii de produse166.
Un astfel de preţ este calificat ca abuziv atât de normele dreptului
european al concurenţei, cât şi de legislaţiile naţionale din statele
membre.
Jurisprudenţa instanţelor europene a prohibit preţul predator.
Tehnica uzitată pentru stabilirea preţului de vânzare de către
orice întreprindere aflată în concurenţă presupune luarea în considerare
ca element de bază preţul de cost. Preţul de vânzare se va stabili în aşa
fel încât să fie superior sau cel puţin egal cu preţul de cost. Un preţ de
vânzare inferior preţului de cost exprimă o strategie ce urmăreşte ca
finalitate fie creşterea cifrei de afaceri, fie majorarea părţii de piaţă
deţinută de întreprinderea în cauză. Un astfel de preţ este predator.
CJCE a considerat, pentru prima dată, prin decizia pronunţată în
celebra afacere AKZO167 că o practică de preţuri predator poate să fie
constitutivă de abuz de poziţie dominantă în sensul art.82 paragraful 1 şi
2 din Tratatul CE (respectiv art.102 paragraful 1 și 2 TFUE). In
considerentele acestei decizii, Curtea reţine că din starea de fapt a speţei
rezultă că AKZO Chemie BV prin practicarea de- alungul unei perioade
prelungite de timp a unor masive reduceri de preţuri a încercat eliminarea
de pe piaţă a principalului său concurent ECS.
Pronunţând decizia menţionată Curtea a relevat că este dificil să
163
CJCE decizia din 14 februarie 1978 în afacerea United Brands precitată.
164
În acest sens s-a pronunţat CJCE prin decizia dată la data de 8 iunie 1971 în afacerea Deutsche Grammophon
în Recueille....op.cit.,p.487.
165
Sintagma preţ predator am preluat-o din terminologia franceză (predateur), care la rândul ei a preluat-o din
terminologia engleză (predatory).În terminologia română nu poate fi tradusă identic întrucât în limbajul dreptului
european al concurenţei are o conotaţie specială. Totuşi unii autori (E.Mihai, op.cit., p.144 şi urm.) folosesc ca
echivalent sintagma „preţ de minare”, probabil pentru a sugera efectul de eliminare de pe piaţă a unor concurenţi
de către întreprinderea dominantă. Ni se pare că această formulă a fost rău aleasă deoarece pe de o parte
eliminarea unui concurent de pe o anumită piaţă nu înseamnă neapărat ruinarea lui ca întreprindere, iar pe de altă
parte expresia „preţ de minare” poate crea confuzie câtă vreme ea nu sugerează nici explicit, nici implicit cine
suportă efectul ruinător întreprinderea care practică preţuri exagerat de scăzute dar care se află în poziţie
dominantă sau concurenţii acesteia. Totodată, aceste preţuri nu sunt practicate faţă de concurenţi, ci faţă de
consumatori care n-au decât de câştigat dintr-o ofertă mai avantajoasă.
166
M.Malurie-Vignal, op.cit., p.95.
167
Decizia C-62-86 din 3 iulie 1991 pronunţată în afacerea Akzo Chemie (BV) c/Comisia CE
72
se conchidă asupra existenţei unui preţ predator câtă vreme reducerile de
preţuri fee parte din jocul concurenţei şi nu pot fi interzise ca metodă
concurenţială nici chiar pe o piaţă dominată. Numai practicarea constantă
şi pe o perioadă de timp îndelungată a unor astfel de preţuri inferioare
costului marginal (adică a preţului de producţie) dobândeşte valenţele
unui preţ predator şi este calificabilă ca abuz de poziţie dominantă în
armonie cu prevederile art.82 paragraful 2 din Tratatul CE (respectiv
art.102 paragraful 2 TFUE). Şi este firesc să fie aşa deoarece, într-o atare
ipoteză întreprinderea în cauză urmează a fi prezumată că lucrează în
pierdere, iar acumularea de pierderi nu se justifică decât în ideea că este
practicată temporar până la elminarea concurenţei, moment după care,
aceeaşi întreprindere va proceda la ridicarea preţurilor pentru recuperarea
pierderilor acumulate şi maximizarea excesivă a profitului pe care îl va
obţine rămânând singură pentru a satisface cererea consumatorilor.
În doctrină168 s-a contestat valabilitatea celor stabilite de CJCE
prin decizia pronunţată în afacerea AKZO cât priveşte pe operatorii
publici sau privaţi care asigură o misiune de interes public. S-a
învederat169 pe bună dreptate că aceşti operatori îşi asumă pierderi ţinând
seama de faptul că nu sunt supuşi aceloraşi constrângeri de rentabilitate
ca şi operatorii privaţi. De asemenea, pentm ei, acumularea de pierderi
nu are în mod necesar o finalitate anticoncurenţială.
În altă ordine de idei, trebuie relevat şi faptul că atunci când
concurenţii de pe piaţa dominată de operatorul public sau care
îndeplineşte o misiune publică vor obţine profit din activitatea concurată
nu se va putea prezuma că pierderile acumulate de deţinătorul poziţiei
dominante sunt rezultatul unui abuz săvârşit prin practicarea de preţuri
predator.
c) Prețuri anormal de scăzute (dar non-predator). În anumite
condiţii preţuri situate deasupra costurilor de producţie pot fi totuşi
considerate ca abuzive dacă sunt anormal de scăzute, iar nivelul lor este
astfel stabilit încât concurenţii sunt în imposibilitate de a le face faţă, şi
practicarea lor la acel nivel se face în scopul excluderii acestora de pe
piaţă.
In doctrină170 s-a arătat că dreptul european al concurenţei, ca şi
legile naţionale ale statelor membre sancţionează preţurile abuziv scăzute
dacă nu au legătură cu costurile reale ale serviciului sau produsului,
precum şi dacă sunt discriminatorii.
S-a apreciat în context că171, de exemplu un preţ este abuziv
scăzut în cazul în care serviciul oferit este subvenţionat din profitul
realizat de întreprinderea ofertantă prin vânzarea altor produse sau
servicii.
Jurispmdenţa instanţelor europene a decis că172 practicarea de
către o întreprindere dominantă de tarife pentru zboruri regulate în baza
unor convenţii bilaterale sau multilaterale poate fi constitutivă de abuz
atunci când această practică obligă pe concurenţi să aplice şi ei tarife
excesiv de reduse.
Într-un comentariu pe marginea acestei decizii173 s-a învederat
168
M.Malurie Vignal, op.cit., p.97
169
Ibidem
170
171
Ibidem
172
CJCE decizia 66-86 din 11 aprilie 1989 dată în cauza Ahmed Saeed Flugreisen; Silver Line Reisebüro GMBH
c/Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs eV în L.Vogel, op.cit, p.1076
173
73
că chiar comportamentele legitime în sine (adică din care nu rezultă
exploatarea de către o întreprindere a puterii sale de dominare), care nu
prejudiciază în nici un fel pe partenerii (clienţi sau furnizori)
întreprinderii dominante pot să fie constitutive ale unui abuz de structură.
Din această perspectivă toate tipurile de clauze contractuale pot fi
considerate ca abuzive de vreme ce au ca obiect sau ca efect descurajarea
intrării pe piaţă a unui nou concurent.
d) Prețuri preferențiale și acordarea de prime și avantaje
discriminatorii. Instanţele comunitare au decis că174 faptul unei
întreprinderi care deţine o parte de piaţă egală sau superioară valorii de
50% de a oferi de o manieră selectivă preţuri mai puţin ridicate clienţilor
unui mic concurent în timp ce continuă să menţină preţuri sensibil mai
ridicate pentru proprii săi clienţi existenţi deja constituie abuz de poziţie
dominantă.
Existenţa discriminării poate fi stabilită când se constată că
diferenţa de preţuri practicate selectiv nu este justificată printr-o
diferenţă de costuri sau de situaţie concurenţială. Tot astfel, este abuz de
poziţie dominantă şi instituirea unei bariere la intrarea pe piaţă de către
întreprinderea aflată în poziţie dominantă prin ofertarea unui tarif inferior
pentru acelaşi serviciu pe care îl poate oferi aceloraşi consumatori dar la
un preţ mai ridicat un alt concurent care doreşte să penetreze pe acea
piaţă.
Jurispmdenţa instanţelor europene incriminează în mod constant
ca fiind abuz acordarea de prime de fidelitate de către întreprinderea
aflată în poziţie dominantă, clienţilor săi. Menţionăm cu titlu de exemplu
câteva din hotărârile pronunţate în acest sens.
Astfel Comisia CE printr-o decizie pronunţaztă în afacerea
Michelin175 a statuat că practicarea unui rabat de fidelizare pentru revân-
zători constituie abuz de poziţie dominantă. Comisia condamnă în mod
constant această practică motivând că în felul acesta revânzătorii sunt
puşi în situaţia de dependenţă totală faţă de întreprinderea dominantă şi
totodată se barează intrarea pe piaţă a altor furnizori concurenţi.
În aceeaşi afacere, în acelaşi sens s-a pronunţat şi TPICE176.
De asemenea, într-o altă situaţie TPICE a decis că177 furnizorul
care acordă rabat de fidelitate comercianţilor care acceptă să se
aprovizioneze exclusiv cu produse fabricate de el, dar în acelaşi timp
suprimă rabatul respectiv pentru cei care au intenţia de a practica şi
importuri ale aceloraşi produse (pe lângă produsele cumpărate de la acest
furnizor) comite un abuz de poziţie dominantă.
Pe cale jurisprudenţială au fost condamnate ca abuz de poziţie
dominantă acordarea de prime sau rabaturi sub orice formă atunci când
această practică a fost uzitată de întreprinderi aflate în poziţie dominantă
pe piaţă.
Exemplificăm prin decizia TPICE dată în cauza Manufactura
franţaise des pneumatiques Michelin contra Comisia CE178.
In considerentele acestei decizii se reţine că un sistem de
rabaturi cantitative poate în anumite condiţii să fie abuziv.
174
TPICE, decizia din 7 octombrie 1999 dată în afacerea Irish Sugar precitată.
175
Pronunţată la data de 20 iunie 2001
176
Decizia din data de 30 septembrie 2003 în L.Vogel, op.cit., p.l 104
177
Decizia T.65-89 din 1 aprilie 1993 dată în cauza BPB Industries & British Gypsum c/Comisia CE, în L.Vogel,
op.cit., p.l 101
178
Decizia T-203-01 din 30 septembrie 2003
74
In această speţă s-a pronunţat în primă instanţă, în acelaşi sens şi
Comisia CE179.
Analiza jurispmdenţei şi doctrinei referitoare la această formă
de abuz de poziţie dominantă (prin impunerea direct sau indirect, a
preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile de
tranzacţionare) permite constatarea că impunerea preţurilor constituie
prin ea însăşi o condiţie comercială defavorabilă la care mai trebuie
adăugat că prin stipulaţii contractuale de cele mai diferite conţinuturi se
pot institui şi alte condiţii comerciale defavorabile, cu impact direct sau
indirect asupra concurenţei.
B. Limitarea producției, comercializării sau dezvoltării
tehnologice în dezavantajul consumatorilor.
Această formă a abuzului de poziţie dominantă nu vizează şi
limitarea investiţiilor. în armonie cu prevederile paragrafului 2 al art.82
din Tratatul CE (respectiv art.102 paragraful 2 TFUE) constituie abuz
numai limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnologice în
dezavantajul consumatorilor. Suntem în prezenţa unei practici directe a
abuzului de poziţie dominantă.
Interpretând această dispoziţie normativă doctrina180 a subliniat
că limitarea comercializării făcută de către întreprinderea dominantă în
scopul eliminării de pe piaţă a unor concurenţi constituie o practică
abuzivă. Au un atare caracter orice refuz direct sau indirect de vânzare ce
poate rezulta chiar şi din refuzul de reînnoire a contractului sau
denunţarea unui contract care antrenează un refuz de aprovizionare.
Asemenea comportamente exclud accesul competitorilor pe piaţă. în
cazul în care un astfel de comportament emană de la întreprinderea
dominantă este calificat abuz.
CJCE a statuat181 că este abuz, de poziţie dominantă în sensul
art.82 paragraful 2, pct.b din Tratatul CE (respectiv art.102 paragraful 2,
pct.b TFUE) limitarea de către întreprinderea dominantă a partenerilor
agreaţi la simplul rol de aprovizionatori ai pieţei locale, interzicându-le
revânzarea produsului către alţi angrosişti şi permiţându-le contacte doar
cu detailiştii de pe respectiva piaţă. Concret, în speţă, clauza de
interdicţie a ievânzării de fructe în stare verde înscrisă în condiţiile
generale de vânzare de către United Brands Company îi viza pe
angrosiştii care cumpărau banane pentru a le revinde după ce procesau
coacerea lor în instalaţiile speciale existente în depozitele lor. Curtea a
apreciat ca fiind abuzivă această clauză deoarece limita producţia,
comerţul şi dezvoltarea tehnică în detrimentul consumatorilor. Într-
adevăr, prin efectul acestei clauze se restrângea dreptul angrosiştilor de
profil de a revânde bananele cumpărate de la United Brands Company la
alţi angrosişti şi îi obliga totodată ca revânzarea să o facă numai către
detailişti.
Într-o altă speţă182 aceeaşi Curte a decis că strategia comercială a
întreprinderii dominante de a încheia contracte pe baza unor instrucţiuni
179
Decizia din 20 iunie 2001 în L.Vogel, op.cit., p.1107 şi urm.
180
M. Malurie-Vignal, op.cit., p. 117
181
Decizia 27-76 din 14 februarie 1978 dată în afacerea United Brands Company; United Brands Continentaal
BV c/Comisia CE, în L.Vogel, op.cit., p. 1185-1186
182
Decizia din 16 decembrie 1975 dată în cauza Cooperatieve Vereniging „Suiker Unie”SA; Société générale
sucrière SA; NV Contrele Suiker Maatschappij; Raffineries et Sucrières Say SA; Zuccherificio Del Volano SP
A; Societa Agricola Industriale Emiliona; Raffinerie tirlemontoise SA; Sucres et Deurées SA; Societa Sadam
SpA; Sueddeutsche Zuckeraktiengesellschaft; Suedzucker-Verkauf GmbH; Firma Pfeifer & Langen; Cavarzere
Produzioni Industriali SpA; Societa Italiana Per U Industria degli Zuccheri SpA; Eridania Zuccherifici Nazionali
SpA c/Comisia CE în L.Vogel, op.cit., p.l 187.
75
date iar nu ca urmare a negocierilor purtate cu partenerii de afaceri în
condiţii de egalitate constituie abuz de poziţie dominantă şi aceasta cu
atât mai mult cu cât prin respectivele instrucţiuni se urmărea obligarea
respectivilor parteneri să-şi canalizeze exporturile spre destinatari sau
destinaţii determinate. S-a apreciat că punerea în operă a acestei strategii
are ca efect limitarea comerţului în detrimentul consumatorilor.
C. Aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor

condiții inegale la condiții echivalente creînd astfel acestora un
dezavantaj concurențial
Această formă a abuzului de poziţie dominantă se concretizează
în discriminarea practicată de întreprinderea aflată în poziţie dominantă
prin care sunt avantajaţi anumiţi cumpărători sau furnizori în detrimentul
altor cumpărători sau furnizori. O astfel de discriminare se poate înfăţişa
sub multiple forme, precum:
- refuzul de vânzare sau de prestări de servicii către anumiţi
competitori183;
- acordarea de rabaturi sau alte facilităţi comerciale unora dintre
parteneri184.
Aplicarea faţă de partenerii comerciali a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente are ca efect inevitabil dezavantajarea acestora în
concurenţă.
Comisia CE, prin decizia185 dată în afacerea GEMA a
conceptului de prestaţii echivalente raportat la prevederile art.82,
paragraful 2, lit.c din Tratatul CE (respectiv art.102 paragraful 2 lit.c
TFUE)învederând că această sintagmă (prestaţii echivalente) nu
desemnează o identitate a prestaţiilor şi că echivalenţa trebuie apreciată
prin raportare la obiectivele dispoziţiei normative evocate.
În opinia noastră, prin prestaţii echivalente se desemnează
obligaţii de aceeaşi utilitate, asumate de competitori diferiţi în vederea
atingerii aceleiaşi finalităţi.
Normele dreptului european al concurenţei sancţionează nu
orice fel de discriminare, ci numai discriminarea care se înfăţişează ca
fomiă de manifestare a abuzului de poziţie dominantă.
Doctrina186 a subliniat că discriminarea abuzivă se poate realiza
în cele mai diferite modalităţi, „de la cele mai brutale, care urmăresc în
mod explicit restrângerea concurenţei, până la cele mai voalate şi aparent
justificate ca, de pildă, acordarea de avantaje numai clienţilor vechi sau
numai acelora care acceptă unele constrângeri speciale, cum ar fi
rabaturile de fidelitate sau recompensele acordate distribuitorilor pentru
realizarea unor obiective cantitative în rcvânzarea produselor”.
Abuzul prin discriminare, care intra sub interdicţia instituită de
art.82 paragraful 2, lit.c (respectiv art.102 paragraful 2 lit.c TFUE)
vizează în egală măsură pe toţi concurenţii, inclusiv pe aceia care sunt
parteneri actuali sau potenţiali ai întreprinderii dominante, fie ei
cumpărători sau furnizori.
Comisia CE s-a pronunţat într-o speţă187 în sensul că o
183
Comisia CE, decizia din 10 decembrie 1982 în JOCE L nr.360 din 21 decembrie 1982 dată în afacerea British
Telecommunications şi CJCE decizia din 20 martie 1985 dată în aceeaşi afacere în Recueil des arrêts de la Cour
de Justice et du Tribunal de Première Instance de Communautés Européenes 1985/1105
184
Comisia CE, decizia din 22 decembrie 1987 dată în afacerea Hilti cit.de B.Goldman, A Lyon-Caen, L. Vogel,
op.cit., p.429
185
Comisia CE, decizia din 2 iunie 1971 dată în afacerea GEMĂ, cîtde B.Goldman, A.Lyon-Caen, op.cit., p.428.
186
187
Decizia 81-969 din 7 decembrie 1981 dată în cauza Brandengroothandel Frieschebrug BV c/Nederlandsche
Banden-Industrie Michelin, în L. Vogel, op.cit., p.1116.
76
întreprindere aflată în poziţie dominantă care acordă revânzătorilor
avantaje financiare definite de o manieră non-obiectivă sub aparenţa unor
rabaturi de fidelitate şi care, în schimb le impune acestora condiţii
inegale pentru prestaţii echivalente comite un abuz.
D. Condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de
către parteneri a unor prestații suplimentare care, nici prin natura
lor și nici în conformitate cu uzanțele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte
Abuzul de poziţie dominantă se poate concretiza şi prin
condiţionarea de către întreprinderea dominantă a încheierii contractelor
de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin
natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale188, nu au legătură
cu obiectul acestor contracte. Este forma de abuz incriminată prin art.82,
paragraful 2, lit.d din Tratatul C.E. (respectiv art.102 paragraful 2 lit.d
TFUE) şi analizată în doctrină ca ipoteză de interzicere a „contractelor
cuplate”.
Normele dreptului european al concurenţei nu interzic vânzările
cuplate per se, deoarece în optica legiuitorului comunitar asocierea mai
multor produse sau servicii, ca şi asocierea unui produs cu unul sau mai
multe servicii ca obiect al vânzării nu constituie în principiu, un fapt
anticoncurenţial. Oferta globală este în sine licită şi adeseori uzitată. Aşa
se întâmplă în cazul ofertelor „în pachet” practicate de exemplu de
firmele de televiziune prin cablu. Tot aşa este şi „oferta globală” adresată
consumatorilor prin care vânzătorul propune acestora vânzarea unui
produs însoţit de un set de servicii (privind instalarea, exploatarea,
întreţinerea, inclusiv asigurarea pieselor de schimb şi a consumabilelor).
O asemenea vânzare este în general agreată de către
consumatori întrucât le oferă acestora un anumit confort şi o anumită
certitudine în folosinţa bunului cumpărat. Raportată la normele pieţei
vânzarea de acest gen este deci compatibilă atât cu exigenţele clienţilor,
cât şi cu constrângerile pieţei. Atunci când ea emană de la o întreprindere
dominantă, poate avea caracter abuziv, în anumite circumstanţe.
Situaţiile în care o vânzare cuplată practicată de o întreprindere
dominantă poate fi calificată abuz de poziţie dominantă sunt diverse, la
fel ca procedeele ce pot fi uzitate într-un atare scop.
Generalizând, Comisia CE a statuat prin decizia pronunţată în
celebra afacere Tetra Pak II189 că impunerea de către o întreprindere
aflată în poziţie dominantă utilizatorilor produselor sale, în toate statele
membre ale Uniunii Europene a numeroase clauze contractuale al căror
obiect este de a condiţiona ilegitim vânzarea produselor acelei
întreprinderi de cumpărarea şi a unor maşini destinate adaptării acelor
produse la nevoile consumatorilor şi de a îndepărta în acest fel artificial
jocul potenţial al concurenţei este abuzivă.
Elementele stării de fapt ale acestei speţe sunt relevante pentru
caracterul abuziv al practicii respective.
Astfel Tetra Pak impunea partenerilor săi să accepte vânzarea
legată de produse complementare. în acest sens a stipulat în respectivele
contracte o clauză prin care lega vânzarea de cartoane de vânzarea de
188
Uzanţele comerciale au fost definite în doctrină ca fiind reguli consacrate prin aplicarea lor repetată,
voluntară, de participanții la raporturile de comerț internațional referitoare la: perfectarea contractelor, tehnici
de comercializare, comerțul cu anumite produse, etc.(Mircea N.Costin, Călin M.Costin, Dicționar de dreptul
afacerilor, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București 2012, p.935 și urm.
189
Este vorba de decizia 92-163 din 24 iulie 1991 în L.Vogel, op.cit, p.1124
77
maşini. In alţi termeni, cumpărătorul care intenţiona să achiziţioneze
cartoane pentru ambalaj de la această companie era obligat să
achiziţioneze şi maşinile care confecţionau ambalajele dorite. Pe această
cale, întreprinderea menţionată excludea din start orice concurenţă inter-
mărci la nivelul maşinilor respective. Este motivul pentru care Comisia a
condamnat această practică având caracter anticoncurenţial şi a aplicat
companiei Tetra Pak aflată în poziţie dominantă pe piaţă cât priveşte
comerţul cu cartoane şi ambalaje din carton o amendă deosebit de severă
de 75 milioane Euro.
Decizia pronunţată în această speţă prezintă interes major
deoarece ea pune în evidenţă tendinţa autorităţilor comunitare de a
interpreta comportamentele punctuale ale unei întreprinderi (care de cele
mai multe ori sunt licite) privindu-le în contextul unei strategii de
ansamblu a acelei întreprinderi construită pe ideea eliminării oricărei
concurenţe.
Doctrina a remarcat190 însă corect că în cadrul aprecierii globale
Comisia distinge între politicile comerciale legitime ale unei întreprinderi
dar care tind totuşi să ranforseze strategiile de excludere de cele care sunt
prin ele însele abuzive şi care singure trebuie să facă obiectul unei
sancţiuni.
Formulăm rezerve faţă de această interpretare deoarece, în
opinia noastră nu poate fi considerat licit în sine un comportament care
urmăreşte ca finalitate ranforsarea poziţiei dominante a unei întreprinderi
care manifestă şi comportamente ilicite în sine în scopul eliminării
concurenţei. In alţi termeni, aprecierea autorului citat duce în cele din
urmă la un cerc vicios, anume: comportamentul licit duce la consolidarea
poziţiei dominante a unei întreprinderi care, folosindu-se tocmai de
această împrejurare îşi permite să dezvolte şi comportamente ilicite
subsumate unei strategii globale de eliminare totală a concurenţei.
Decizia analizată a fost confirmată de TPICE191, precum şi de
către CJCE192.
Consecvente aceleiaşi orientări, instanţele europene s-au
pronunţat în acelaşi sens şi prin alte hotărâri.
Astfel, printr-o decizie pronunţată în afacerea Michelin193,
Comisia CE a statuat că acordarea unei prime în caz de recurgere
sistematică la fabricantul unui produs principal pentru executarea unei
prestări de servicii accesorii produce un efect abuziv de vânzare legată.
Din starea de fapt a speţei rezultă că compania Michelin deţinea
poziţia dominantă pe piaţa comerţului cu pneuri noi pentru
autovehiculele grele. Ea şi-a folosit această poziţie ca „levier” pentru
conservarea şi consolidarea poziţiei sale şi pe piaţa „vecină” a reşapajului
şi recondiţionării anvelopelor uzate. In acest scop, Michelin a inclus în
contractele încheiate cu partenerii săi o clauză prin care se obliga să le
acorde acestora prime şi rabaturi comerciale diverse pentru cazul în care
aceştia reuşeau să-i determine pe proprii lor clienţi să recurgă la
serviciile de reşapare şi recondiţionare oferite de ea.
Respectiva clauză a fost interpretată şi calificată de instanţele
comunitare ca premisă certă a unor vânzări cuplate a unui produs şi a
unui serviciu fără legătură între ele practicate abuziv de către
întreprinderea aflată în poziţie dominantă pe piaţa de referinţă făcute cu
190
L.Vogel comentariu la decizia precitată, în op.cit., p. 1125.
191
Decizia 83-91 din 6 octombrie 1994 în L.Vogel, op.cit., p. 1125
192
Decizia 333-94 din 14 noiembrie 1996 în L.Vogel, op.cit., p.1125
193
Comisia CE decizia 2002-405 din 20 iunie 2001; TPICE, decizia din 30 septembrie 2003, ambele în L.Vogel,
op.cit, p.1128 şi urm.
78
finalitatea ca aceeaşi întreprindere să-şi consolideze poziţia şi pe piaţa
„învecinată” prin eliminarea concurenţei şi totodată bazarea accesului
unor noi concurenţi.

 poziție dominantă a unei întreprinderi;
 poziție dominantă individuală;
 poziție dominantă colectivă;
 abuz de poziție dominantă;
 formele abuzului de poziție dominantă;
 preț predator;
 preț anormal de scăzut (dar non predator);
 preț preferențial.
1. Ce este poziția dominantă?

2. Ce este abuzul de poziție dominantă?
3. Care este tipologia abuzului de poziție dominantă?
4. Care sunt formele abuzului de poziție dominantă?

79
AJUTOARELE DE STAT ȘI CONTROLUL LOR
Cuprins:
6.1. Introducere
6.3.1. Ajutoarele de stat. Concept
6.3.2. Ajutoarele de stat incompatibile cu normele dreptului european al concurenței
6.3.2.1. Existența unui ajutor
6.3.2.2. Absența contrapartidei
6.3.2.3. Proveniența ajutorului de stat
6.3.2.4. Atingerea adusă concurenței
6.3.3. Ajutoarele de stat compatibile cu normele dreptului european al concurenței
6.3.3.1. Limitele compatibilității
6.3.3.2. Ajutoarele compatibile de plin drept
6.3.4. Ajutoarele de stat în privința cărora compatibilitatea este numai posibilă
6.3.5.2. Desfășurarea procedurii de control
6.3.5.3. Sancțiunile aplicabile în caz de vărsământ al unui ajutor incompatibil ori al
unui ajutor ilegal sau de aplicare abuzivă
6.1. Introducere
Potrivit art.87 paragraful 1 din Tratatul CE (respectiv 107

paragraful 1 TFUE), „cu excepţia derogărilor prevăzute de prezentul
tratat, sunt incompatibile cu piaţa comună ajutoarele acordate de state
sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează
sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor
întreprinderi sau sectoare de producţie, în măsura în care acestea
afectează schimburile comerciale dintre statele membre5’.
Din analiza acestei dispoziţii normative rezultă - cum de altfel
s-a remarcat în doctrină194- că ajutoarele de stat constituie un mijloc
important de intervenţie a autorităţilor publice în sprijinul întreprinderilor
private sau publice.

- Cunoaşterea noțiunii de ajutor de stat;
- Cunoaşterea categoriilor de ajutoare de stat;
- Cunoaşterea procedurii de control a ajutoarelor de stat;
- Cunoașterea modului de sancționare a ajutoarelor de stat
incompatibile cu dreptul european al concurenței.

– Studenţii vor cunoaşte noțiunea de ajutor de stat;
– Studenţii vor cunoaşte formele sub care se pot acorda ajutoarele
de stat;
194
M.Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence, 2e édition, Dalloz-Armand Colin, 2003, p.215
80
– Studenţii îşi vor însuşi procedura de control a ajutoarelor de stat;
– Studenții vor cunoaște cum sunt sacționate ajutoarele de stat
incompatibile cu normele dreptului european al concurenței.
6.3.1. Ajutoarele de stat. Concept.
Intr-o formulare 195 care este în opinia noastră completă şi

riguroasă, ajutoarele de stat sunt definite ca fiind „acel mijloc
intervenţionist prin care statul sprijină întreprinderi, regiuni sau sectoare
economice, în scopul realizării unor obiective de politică economică”.
Din conţinutul acestei definiţii se desprinde constatarea că
ajutoarele de stat au ca şi consecinţă modificarea artificială a raportului
de forţe între diverşi competitori pe piaţă afectându-se, pe această cale,
evoluţia firească a structurilor pieţei motiv pentru care această formă de
intervenţie a statului în raporturile de piaţă reprezintă un factor
perturbator, al derulării fireşti a acestor raporturi. De aceea ajutoarele de
stat sunt în principiu interzise prin normele dreptului european al
concurenţei, ca fiind fapte anticoncurenţiale.
Sintagma ajutor de stat dobândeşte aici o accepţiune largă
vizând orice formă de sprijin acordat de către stat sau de către autorităţile
administraţiei locale ori de către alte structuri oiganizatorice cărora le-a
fost dat în competenţă să administreze surse ale statului sau ale
colectivităţilor locale indiferent de modul în care se concretizează acel
sprijin având ca efect distorsionarea concurenţei sau care constituie o
ameninţare potenţială pentru restrângerea liberei concurenţe.
In armonie cu art.87 din Tratatul CE (respectiv art.107 TFUE),
se pot distinge două categorii de ajutoare de stat, şi anume:
-ajutoarele incompatibile cu normele dreptului european al
concurenţei şi deci cu piaţa comună şi
-ajutoarele compatibile cu normele dreptului european al
concurenţei şi deci cu piaţa comunitară.
6.3.2. Ajutoarele de stat incompatibile cu normele dreptului

european al concurenței
Această varietate de ajutoare de stat formează obiectul

interdicţiei instituită de paragraful 1 al art.87 din Tratatul CE (respectiv
art.107 paragraful 1 TFUE) din redactarea căruia rezultă şi elementele
prin raportare la care ele pot fi calificate ca atare. Este vorba de: existenţa
unui ajutor de stat sau prin intermediul resurselor de stat; acel ajutor să
afecteze concurenţa.
6.3.2.1. Existența unui ajutor. In doctrină196 s-a arătat că

suntem în prezenţa unui ajutor atunci când există o îmbogăţire obţinută
fără contrapartidă.
Îmbogăţirea se concretizează într-o anumită favoare acordată
195
E.Mihai, Dreptul concurenţei, Ail Beck, Bucureşti 2004, p.204
196
M Malaurie-Vignal, op.cit., p.215
81
unei întreprinderi individual determinată.
Favoarea acordată unei întreprinderi poate consta fie într-o sumă
de bani fie în preluarea de către stat a unor cheltuieli care, în mod normal
sunt în sarcina întreprinderii, cum ar fi bunăoară: exonerarea de plată a
unor obligaţii sociale sau fiscale; asumarea unui risc ce în mod normal ar
trebui să fie suportat de întreprindere, prin garantarea cu titlu gratuit a
unui împrumut contractat de întreprindere sau prin acoperirea pierderilor
cauzate prin exploatare197. Efectul acestei îmbogăţiri se poate concretiza
fie într-o creştere a activului patrimonial fie într-o diminuare a
pasivului patrimonial a întreprinderii beneficiare a ajutorului.
A.Îmbogățirea concretizată prin creșterea activului

patrimonial. Îmbogăţirea beneficiarului ajutorului de stat poate consta
intr-o creştere patrimonială realizată în mod direct sau indirect.
Mărirea activului patrimonial se înfăptuieşte pe cale directă, de
exemplu prin acordarea de către stat a unei subvenţii pure şi simple unei
anumite întreprinderi. De asemenea, situaţia este aceeaşi şi atunci când se
acordă un avans pentru dezvoltarea unei afaceri, rambursabil numai când
întreprinderea beneficiară va începe să realizeze profit şi numai dacă ea
va reuşi să obţină profit din afacerea respectivă. Mai trebuie adăugat că
de regulă sumele acordate cu titlul de avans nu sunt purtătoare de
dobânzi, ceea ce are semnificaţia unui ajutor de stat semnificativ pentru
respectiva întreprindere.
Creşterea activului patrimonial poate avea loc şi pe cale
indirectă. O astfel de situaţie este aceea în care ajutorul de stat se acordă
în beneficiul unei întreprinderi cu condiţia ca acea întreprindere să se
aprovizioneze numai de la anumiţi producători determinaţi.
B.Îmbogățirea concretizată în diminuarea pasivului
patrimonial. În principal, acest mod de îmbogăţire decurge din
acordarea de către stat a unor înlesniri fiscale constând în scutirea de
impozite şi alte taxe sau în reducerea semnificativă a obligaţiilor fiscale
ce revin întreprinderii beneficiare.
Jurisprudenţa instanţelor comunitare este abundentă relativ la
această facilitate fiscală acordată de stat. Astfel CJCE a decis într-o speţă
că o măsură prin care autorităţile publice acordă în favoarea unor
întreprinderi o exonerare fiscală, chiar dacă acea măsură nu comportă un
transfer de resurse de către stat întreprinderilor beneficiare, plasându-le
într-o situaţie financiară mai favorabilă ca a altor contribuabili constituie
un ajutor de stat în sensul art.87 paragraful 1 din Tratatul CE (respectiv
art.107 paragraful 1 TFUE)198. În alţi termeni, o atare facilitate fiscală
reprezintă un ajutor de stat prohibit prin dispoziţia normativă evocată.
Prin Comunicarea asupra aplicării regulilor relative la ajutoarele
de stat constând în măsuri vizând fiscalitatea directă a întreprinderilor199,
Comisia CE precizează că este necesar să se distingă între ajutoarele de
stat şi măsurile generale din materia fiscală. Prin aplicarea criteriului de
selectivitate sau specificitate ea învederează că pot rezulta practici
administrative discreţionare prin care se pot acorda derogări în armonie
cu natura sistemului fiscal.
Îmbogăţirea prin reducerea pasivului are loc şi atunci când statul
acordă pentm o anumită întreprindere, sau pentru anumite întreprinderi
197
Ibidem.
198
Decizia din data de 15 martie 1994 pronunţată în afacerea Banco exterior de Espania c/Comisie în acelaşă sens
şi Decizia din 19 septembrie 2000 pronunţată în afacerea Allemagne c/Comisie, în A.Decocq, G.Decocq, Droit de
la concurrence interne et communautaire, LGDJ, Paris 2002, p.466-467.
199
Publicată în JOCE nr.C 384 din 10 decembrie 1988, p.3.
82
scutirea de sarcini sociale la care acestea ar fi trebuit să fie obligat (cum
sunt cotizaţiile pentm alocaţii familiale) sau micşorarea acelor taxe.
CJCE a statuat relativ la problema în discuţie că „conform
jurisprudenţei constante, noţiunea de ajutor cuprinde avantajele
consimţite de autorităţile publice care, sub diverse forme micşorează
sarcinile care în mod normal grevează bugetul unei întreprinderi”. Pe
aceeaşi logică, Curtea a mai precizat că o degrevare parţială de sarcini
sociale incumbând întreprinderilor dintr-un anumit sector industrial
constituie un ajutor în sensul art.87, paragraful 1 din Tratatul CE
(respectiv art.107 paragraful 1 TFUE) dacă această măsură este destinată
să excepteze parţial acele întreprinderi de sarcinile pecuniare decurgând
din aplicarea normală a unui sistem general de protecţie socială, fără ca
această exceptare să se justifice prin natura sau economia acelui
sistem200. Totodată Curtea a mai statuat că finalitatea socială a
intervenţiilor statale nu este suficientă pentm ca această intervenţie să
rămână în afara incidenţei de aplicare a interdicţiei ajutoarelor de stat201.
Constituie ajutor de stat în optica CJCE202 nu numai exonerarea
totală sau parţială de îndeplinirea obligaţiilor fiscale (impozite sau
cotizaţii sociale) a unei întreprinderi, ci şi abţinerea autorităţii statale de a
exercita în timp util căile legale pentm recuperarea datoriilor rezultate
din neîndeplinirea acestor obligaţii.
*
**
In ambele ipoteze beneficiarul ajutorului este o întreprindere
individual determinată sau o categorie de întreprinderi. In toate
cazurile se cere ca prin acordarea ajutorului, şi ca o consecinţă a acestei
măsuri să fie discriminate alte întreprinderi.
De specificul ajutoarelor de stat prohibite este caracterul
selectiv al acordării lor. Este motivul pentru care se impune ca acordării
lor. Este motivul pentru care se impune ca necesară distincţia între
ajutoarele generale (ilicite prin finalitatea lor) şi ajutoarele generale
(licite prin natura lor) pe care statul le acordă neindividualizat.
Ori de câte ori ajutorul de stat vizează o întreprindere sau o
categorie de înreprinderi discriminând pe ceilalţi competitori de pe piaţă
primeşte.
De subliniat că interdicţia instituită prin dispoziţia normativă
evocată nu se referă la ajutoarele de sat care profită tuturor operatorilor
economici situaţi la acelaşi nivel. Asemenea ajutoare nu sunt deci,
interzise, ele au caracter general şi licit şi se încadrează în categoria
mecanismelor economice favorizând consumul, investițiile și,
dezvoltarea în general203.
6.3.2.2. Absența contrapartidei. Acordarea de către stat a

subvenţiei cu titlu gratuit, exclude prin ea însăşi existenţa contrapartidei.
In alţi termeni, întreprinderea beneficiară a unui astfel de ajutor de stat
este exonerată de orice contraprestaţie corelativă acelui ajutor.
CJCE a decis204 într-o speţă că o „măsură a autorităţii publice,
care favorizează anumite întreprinderi sau anumite produse îşi păstrează
200
Decizia CJCE din 5 octombrie 1999, dată în afacerea Franţa c/Comisie.
201
Idem.
202
Decizia CJCE din 12 cotombrie 2000 dată în afacerea Spania c/Comisie.
203
M.Malaurie-Vignal, op.cit., p.216.
204
Decizia din 22 martie 1977 pronunţată în afacerea Steinike & Weinlig c/Republica Federală Germania, în
L.Vogel, Droit européen de la concurrence, Tome 3, Concentrations, Aides d’État 2006-2007, SAS LawLex, Paris
2006, p.2697-2698.
83
caracterul de avantaj gratuit chiar şi atunci când respectiva măsură ar fi
parţial sau total finanţată din contribuţiile impuse de autoritatea publică
şi prelevate inclusiv de la întreprinderile respective”. Cu alte cuvinte, o
măsură statală este calificată ca ajutor de stat chiar şi atunci când
întreprinderea beneficiară participă într-o oarecare măsură la finanţarea
sa. în concepţia Curţii, sintagma avantaj gratuit primeşte o accepţiune
largă apreciindu-se că o măsură parţial sau total finanţată prin contribuţii
impuse de autoritatea publică şi prelevate inclusiv de la întreprinderile
beneficiare constituie un ajutor de stat prohibit. În doctrină s-a învederat
că205avantajul este nejustificat nu numai atunci când contrapartida este
total inexistentă, ci şi în cazul în care el este disproporţionat de mare în
raport cu contrapartida.
Într-o altă speţă206 CJCE cosecventă acestei orientări a statuat că
acordarea unei asistenţe logistice şi comerciale de către o întreprindere
publică filialelor sale de drept privat care exercită o activitate deschisă
liberei concurenţe este susceptibilă de a constitui ajutor de stat dacă
remuneraţia percepută în contrapartida serviciilor furnizate este
inferioară celei care ar fi trebuit să fie reclamată în condiţii normale de
piaţă.
6.3.2.3. Proveniența ajutorului de stat. Ajutoarele de stat pot

emana de la orice autoritate publică de nivel control sau teritorial sau pot
fi acordate prin intermediul resurselor de stat.
A. Ajutoarele emanate de la stat sau de la autoritățile

publice din teritoriu. Ajutorul de stat poate fi acordat de orice autoritate
publică centrală sau locală, precum şi de o colectivitate locală, ori o
întreprindere publică ce furnizează fonduri filialelor sale care sunt
persoane de drept privat.
S-a arătat că207 participarea unei filiale aflată sub controlul total
al statului la restructurarea unei întreprinderi cu capital privat este un
ajutor de stat.
Controlul statului asupra unei întreprinderi nu constituie un
sriteriu abstract în baza căruia s-ar pnezuma un control in abstmcto, ci
trebuie să reprezinte o realitate concretă care să fie stabilită in concreto.
B. Ajutoarele acordate prin intermediul resurselor de stat.

Această categorie de ajutoare le vizează pe acelea care sunt acordate prin
intermediul organismelor private sau publice desemnate de stat.
Ipoteza analizată priveşte toate mijloacele pecuniare pe care
autoritatea publică dintr-un anumit sector de activitate le poate efectiv
utiliza pentru susţinerea întreprinderilor din acel sector, fiind lipsit de
relevanţă dacă respectivele mijloace aparţin cu titlu permanent
patrimoniului sectorului public.
Au carcaterul de resurse publice fondurile organismelor de
protecţie socială deoarece aceste fonduri sunt alimentate prin prelevări
obligatorii de la contribuabili şi sunt repartizate conform legislaţiei în
vigoare. Au acelaşi caracter şi fondurile provenind din vărsăminte
voluntare cu referire la care sectorul public poate exercita acte de
dispoziţie chiar şi temporar.
CJCE a decis într-o speţă că obligaţia instituită pentru
205
L.Vogel comentariu la speţa precitată, în op.cit., p.2698
206
Decizia din 11 iulie 1996 dată în afacerea Syndicat français de l’Express international e.a.c./L Poste e.a., în
L.Vogel, op.cit., p.2690
207
84
întreprinderile private de a cumpăra la preţuri minimale electricitate
neantrenând nici un transfer direct sau indirect de resurse de stat nu poate
fi calificat ajutor de stat în sensul art.87 din Tratatul CE (respectiv
art.107 TFUE), chiar dacă suntem în prezenţa unei obligaţii impuse prin
lege208.
Jurisprudenţa CJCE accentuează în special aspectul economic al
ajutoarelor de stat calificând ca transfer de resurse de stat şi transferul
resurselor care nu figurează cu titlu permanent în patrimoniul statului dar
rămân totuşi la dispoziţia sa şi sub controlul său efectiv.
6.3.2.4. Atingerea adusă concurenței. În doctrină s-a

subliniat209 că ajutorul nu este ilicit decât dacă afectează piaţa prin
favorizarea unui operator economic în detrimentul concurenţilor săi. Un
astfel de ajutor ranforsează forţa economică a unei întreprinderi
producând efecte anticoncurenţiale raportat la alte întreprinderi
concurente. Mai mult, se cere ca prin acordarea ajutorului de stat unei
sau unor întreprinderi să fie afectat comerţul intracomunitar. Urmează
deci, să conchidem că, din perspectiva normelor dreptului european al
concurenţei ajutoarele acordate de un stat membm unor operatori
economici existenţi pe teritoriul său au caracter anticoncu- renţial doar
atunci când afectează comerţul intracomunitar. In celelalte cazuri, sau
mai exact, atunci când efectele lor anticoncurenţiale se limitează la piaţa
naţională a acelui stat, combaterea unor astfel de comportamente rămâne
o problemă de competenţa legislaţiei naţionale a acelui stat.
S-a afirmat că210 efectul anticoncurenţial intracomunitar al unui
ajutor dat de un stat membru unei întreprinderi de pe teritoriul său
naţional se produce mai ales atunci, când întreprinderea beneficiară este
exportatoare, dar această ipoteză nu este unică pentru situaţia analizată.
S-a apreciat de asemenea că211 şi un ajutor de stat acordat unei
întreprinderi care nu exportă produse sau servicii poate avea efect
anticoncurenţial pe piaţa intracomunitară atunci când el ramforsează o
întreprindere de pe teritoriul naţional al statului membru şi prin aceasta
periclitează sau împiedică întreprinderi din alte state membre să realizeze
implantări pe teritoriul acelui stat. Aşa fiind, se poate spune că efectul
anticoncurenţial al ajutorului de stat se produce ori de câte ori datorită
acelui ajutor este afectată inteiprenetrarea comunitară deaorece
împiedicarea sau restrângerea acesteia distorsionează funcţionarea
normală a pieţei intracomunitare.
Paragraful 1 al art.87 din Tratatul CE (respectiv art.107
paragraful 1 TFUE) nu primeşte aplicare în privinţa unui ajutor de stat
acordat unei întreprinderi care face export într-o ţară extracomunitară
decât în cazul în care produsele exportate în ţara terţă ar fi reimportate în
U.E.
In fine, subliniem că potrivit normelor dreptului european al
concurenţei ajutoarele de stat de importanţă minoră nu sunt susceptibile
să producă efecte anticoncurenţiale la nivelul pieţei comune.
Regulamentul CE nr.70/2001 privind aplicarea art.87 şi 88 din
Tratatul CE (respectiv art.107 și art.108 TFUE) referitor la ajutoarele de
stat pentru întreprinderile mici şi mijlocii stabileşte o valoare prag de 100
mii euro pentru 3 ani în limitele căreia ajutoarele de stat sunt considerate
208
Decizia din 13 martie 2001 dată în afacerea Preussen Elektra AG c/Schleswag AG; Windpark Reussenkoge
III GmbH; Land Schleswig- Holstein în L.Vogel, op.cit., p.2679
209
210
Ibidem
211
Ibidem
85
ca fiind compatibile cu normele dreptului european al concurenţei.
Fireşte, legislaţiile naţionale instituie şi ele valori-prag, care de
regulă sunt mai reduse decât valorile-prag comunitare, în limita cărora se
considera că ajutoarele de stat nu sunt susceptibile să producă efecte
anticoncurenţiale pe pieţele naţionale.
6.3.3. Ajutoarele de stat compatibile cu normele dreptului
european al concurenței
6.3.3.1. Limitele compatibilității. Potrivit art.87 paragraful 2

din Tratatul CE (respectiv art.107 paragraful 2 TFUE) „sunt compatibile
cu piaţa comună:
a) ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor
individuali, cu condiţia ca acestea să fie acordate fără discriminare în
funcţie de originea produselor;
b) ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de
calamităţi naturale sau de alte evenimete extraordinare;
c) ajutoarele acordate anumitor regiuni ale Republicii Federale
Germania afectate de divizarea Germaniei în măsura în care acestea simt
necesare pentru compensarea dezavantajelor economice cauzale de
această divizare”.
Ipotezele reglementate prin această dispoziţie normativă, se
înscriu în ceea ce doctrina numeşte a fi compatibilitatea de plin drept212.
paragraful 3 TFUE) reglementează ipotezele în care compatibilitatea este
numai posibilă. În acest sens, textul legal evocat dispune:
„Pot fi considerate compatibile cu piaţa comună:
a) ajutoarele destinate să favorizeze dezvoltarea economică a
regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există
un grad de ocupare a forţei de muncă extrem de scăzut;
b) ajutoarele destinate să promoveze realizarea unui proiect
important de interes european comun sau să remedieze perturbări grave
ale economiei unui stat membru;
c) ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor
activităţi sau a anumitor regiuni economice, în cazul în care acestea nu
aduc modificări condiţiilor schimburilor comerciale într-o măsură care
contravine interesului comun;
d) ajutoarele destinate să promoveze cultura şi conservarea
patrimoniului, în cazul în care acestea nu aduc modificări condiţiilor
schimburilor comerciale şi ale concurenţei în Comunitate într-o măsură
care contravine interesului comun;
e) alte categorii de ajutoare stabilite prin decizie a Consiliului,
care hotăreşte cu majoritate calificată la propunerea Comisiei”.
6.3.3.2. Ajutoarele compatibile de plin drept. Ajutoarele de

stat compatibile de plin drept dau expresie unui imperativ moral de
solidaritate socială213. Ele sunt expres prevăzute de lege.
paragraful 2 TFUE) consacră cele trei ipoteze de acest gen pe care le-am
reprodus supra, sub nr.6.3.3.1. De aceea nu mai revenim asupra lor.
Subliniem în context că enumerarea din această dispoziţie normativă este
212
M.Malaurie-Vignal, op.cit, p.221
213
86
limitativă şi restrictivă.
Analiza ipotezelor prevăzute de textul legal evocat permite
constatarea că ajutoarele de stat ce intră sub incidenţa sa de aplicare au
fără excepţie caracter social având ca beneficiari pe consumatorii
individuali. Acordarea lor este subordonată condiţiei de a nu avea
caracter discriminatoriu cât priveşte originea produselor.
Finalitatea socială a ajutoarelor de stat compatibile de plin drept
se regăseşte şi în ipoteza când scopul în vederea căruia sunt acordate este
repararea pagubelor pricinuite prin evenimente extraordinare deoarece şi
într-o atare ipoteză beneficiarii unor astfel de ajutoare sunt membrii
colectivităţilor afectaţi de asemenea evenimente. In opinia noastră,
ipoteza de sub lit.c a paragrafului 2 al art.87 din Tratatul CE (respectiv
lit.c paragraful 2 al art.107 TFUE) care vizează ajutoarele de stat
acordate unor regiuni din Republica Federală Germania este ieşită din
actualitate deoarece, pe de o parte divizarea Germaniei constituie un fapt
ce aparţine trecutului, iar pe de altă parte, regiunile care au avut de
suferit de pe urma divizării Germaniei au atins în prezent nivelul de
dezvoltare al celorlalte regiuni prospere.
6.3.4. Ajutoarele de stat în privința cărora compatibilitatea

este numai posibilă.
Paragraful 3 al art.87 din Tratatul CE (respectiv paragraful 3 al
art.107 TFUE) enumeră câteva ipoteze în care există posibilitatea ca în
anumite circumstanţe, ajutoarele de stat să fie compatibile cu regulile
concurenţei în Uniunea Europeană.
Analiza acestui text legal, permite următoarele constatări:
-enumerarea pe care el o cuprinde are doar caracter enunţiativ şi
deci, nu este restrictivă;
-caracterul enunţiativ al acestei enumerări rezultă din formularea
ipotezei de sub lit.e care vizează „alte categorii de ajuoare stabilite prin
decizie a Consiliului, care hotăreşte cu majoritate calificată la propunerea
Comisiei”;
-modul de redactare al acestei formule sugerează, pe de o parte
că ipotezele de compatibilitate posibilă nu sunt expres prevăzute de lege,
iar pe de altă parte că legiuitorul european lasă o marjă de libertate în
aprecierea şi statuarea pentru situaţii concrete Consiliului Europei şi
Comisiei Europene dacă un anumit ajutor de stat concret analizat este de
natură să producă efecte anticoncurenţiale pe piaţa comunitară, sau nu.
În limitele acestei marje de libertate Comisia va face un bilanţ
raportând scopul ajutorului de stat acordat în cazul analizat la
inconvenientele pe care acel caz este susceptibil să le producă pe piaţa
comunitară şi, după ce se va asigura că respectivul ajutor de stat este
indispensabil şi proporţionat va propune Consiliului să constate
compatibilitatea lui cu art.87 din Tratatul CE (respectiv art.107 TFUE),
iar acesta (Consiliul) va decide.
Pentru a exista compatibilitatea la care ne referim ajutorul
trebuie să confere o justificare compensatorie şi va fi validat dacă se va
constata conformitatea lui cu o strategie comunitară privind prezervarea
unei industrii strategice.
Doctrina214 s-a pronunţat în sensul că stabilirea compatibilităţii
în fiecare caz concret comportă îndeplinirea a trei condiţii cumulative, şi
anume:
- transparenţa condiţiilor de încredinţare a ajutorului;
214
M.Malaurie-Vignal, op.cit, p.221
87
- caracterul temporar al acestuia şi
- absenţa atingerii concurenţei pe piaţa comunitara.
Sunt tolerate numai ajutoarele care contribuie la restabilirea
pieţei. Nu îndeplineşte această cerinţă bunăoară, un ajutor de stat acordat
pentru o investiţie, care măreşte capacităţile de producţie ale unei
întreprinderi care activează într-un sector ce, în momentul acordării
respectivului ajutor era deja larg excedentar215.
Caracterul licit al ajutoarelor de stat acordate unei întreprinderi
în dificultate, pentru reabilitarea economică a acesteia este discutabil.
Totuşi, s-a admis că în cazul întreprinderilor care îşi încetează activitatea
sunt admise ajutoare de stat pentru reorientaiea profesională şi
reconversia forţei de muncă disponibilizate.
Jurispmdenţa instanţelor comunitare este rezervată în ceea ce
priveşte statuarea asupra compatibilităţii ajutoarelor de stat în ipotezele
ce intră sub incidenţa paragrafului 3 al art.87 din Tratatul CE (respectiv
paragrafului 3 al art.107 TFUE).
Astfel, TPICE a decis216 că pentru a fi compatibil cu Piaţa
Comună în sensul art.87 paragraful 3 din Tratatul CE (respectiv art.107
paragraful3 TFUE), un ajutor de stat trebuie nu numai să fie conform cu
unul din obiectivele vizate prin acest text, dar de asemenea, trebuie să fie
necesar pentru atingerea acestor obiective. Pentru a decide în acest mod
instanţa comunitara a avut ca punct de plecare şi de referinţă premisa că
ajutoarele de stat ce intră sub incidenţa dispoziţiei legale în discuţie
nefiind compatibile de plin drept sunt supuse unui control de
proporţionalitate destinat să verifice dacă atingerea adusă concurenţei
este concomitent justificată şi proporţionată raportat la diferitele
obiective vizate prin paragraful 3 al art.87 din Tratatul CE (respectiv
paragraful 3 al art.107 TFUE).
Orientarea Comisiei CE este şi mai fermă în acelaşi sens. Astfel
ea (Comisia) a decis că217 un ajutor public este compatibil cu exigenţele
art.87 paragraf 3 lit.c din Tratatul CE (respectiv art.107 paragraf 3 lit.c
TFUE), numai dacă se înscrie într-un proiect de dezvoltare coerent şi
durabil a activităţii în cauză, este indispensabil pentru această dezvoltare,
prezintă im caracter incitativ dar limitat în timp şi are ca finalitate
asigurarea viabilităţii acelei activităţi, rămânând porporţionat cu costurile
punerii în operă a respectivei activităţi, transparent şi non-
discriminatoriu.
De asemenea, Comisia a mai decis că218 derogările de la
principiul interdicţiei ajutoarelor de stat prevăzute la art.87 paragraful 3
din Tratatul CE (respectiv art.107 paragraful 3 TFUE) sunt de strictă
interpretare şi de aceea ele vizează numai ajutoarele indispensabile
realizării unuia din obiectivele vizate prin această dispiziţie normativă.
215
În acest sens s-a pronunţat CJCE prin decizia din 24 februarie 1987 în afacerea Denfd citată de M.Malaurie-
Vignal, în op.cit., p.221.
216
Decizia din 7 iunie 2001 pronunţată în afacerea Agrana Zucker und Stärke Ag.c/Comisia CE, în L.Vogel,
op.cit., p.2852 şi urm., cu comentariul acestui autor.
217
Decizia din 20 octombrie 2004 pronunţată în dosarul Ajutor acordat de regatul Spaniei în favoarea companiei
aeriene Intermediaciön Aerea SL, în L.Vogel, op.cit., p.2853 şi urm.
218
Decizia din 27 iulie 1979, pronunţată în dosarul „Ajutor pe care Guvernul olandez l-a proiectat să-l acorde
pentru creşterea capacităţilor de producţie în favoarea unui producător de ţigări, în L. Vogel, op.cit., p.2857 şi
umi.
88
6.3.5.1. Explicație preliminară. Potrivit art.88 paragraful 1 din

Tratatul CE (respectiv art.108 paragraful 1 TFUE) „Comisia împreună cu
statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în
aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de
dezvoltarea treptată sau de funcţionarea pieţei comune”.
Aşadar, legiuitorul comunitar conferă Comisiei o competenţă
exclusivă cu privire la aprecierea caracterului licit sau ilicit al ajutoarelor
de stat. De aici decurge consecinţa că rolul jurisdicţiilor naţionale în
interpretarea art.87 TCE (respectiv art.107 TFUE) este practic nul. Într-
adevăr, de vreme ce Comisia nu a adoptat o decizie nici o jurisdicţie
naţională nu poate da propria sa interpretare acestui text legal, iar atunci
când Comisia a luat o decizie, toate jurisdicţiile naţionale ale statelor
membra sunt legate prin respectiva decizie.
Mai mult, după cum s-a observat în doctrină219, art.87 TCE
(respectiv art.107 TFUE) nu are un efect direct. Altfel spus, persoanele
interesate nu pot contesta compatibilitatea unui ajutor de stat cu normele
dreptului european al concurenţei în faţa unei jurisdicţii naţionale.
Situaţia este însă alta în cazul dispoziţiei normative cuprinsă în
paragraful 3 al art.88 care este de efect direct. Este ceea ce rezultă fără
echivoc din teza finală a acestui text legal care precizează: „înainte de
pronunţarea unei decizii finale (de către Comisie asupra unui ajutor de
stat - n.n.), statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile
preconizate”.
6.3.5.2. Desfășurarea procedurii de control. Iniţierea

procedurii de control se face prin notificarea ajutorului aparent
incompatibil cu piaţa comună adresată Comisiei de către statul membru
în cauză.
De subliniat că şi terţii pot formula plângeri adresate Comisiei.
Cuvântul terţi desemnează aici persoanele interesate. Fac parte din
această categorie, în conformitate cu art. 1 din Regulamentul C.E. nr.659
din 22 martie 1999, intrat în vigoare la 16 aprilie 1999, „orice stat
membru şi orice persoană, întreprindere sau asociaţie de întreprinderi ale
căror interese pot fi afectate de acordarea unui ajutor, în
special....întreprinderile concurente şi asociaţiile profesionale”.
Indiferent de modul în care se face sesizarea Comisiei (adică
prin notificarea trimisă de către statul membru în cauză sau prin
plângerea formulată de un terţ), aceasta va instrumenta dosarul şi va
adopta o decizie de compatibilitate sau, după caz, de incompatibilitate.
In faza preliminară, Comisia verifică dacă în cazul dat există sau
nu un ajutor în sensul art. 87, paragraful 1 din Tratatul CE (respectiv
art.107 paragraful 1 TFUE). Trei soluţii sunt posibile în această fază, şi
anume :
- să constate că nu sunt îndeplinite condiţiile de calificare ale
ajutorului interzis; altfel spus, nu există un ajutor;
- să costate că există ajutor de stat dar acesta este compatibil cu
normele europene de concurenţă;
- să decidă deschiderea unei proceduri formale de investigare în
219
89
baza art. 88 paragraful 2 din Tratatul CE (respectiv art.108
paragraful 2 TFUE).220
Atunci când, în timp de două luni de la notificare sau, după caz,
de la plângere, Comisia nu a luat niciuna din deciziile posibile, ajutoml
este prezumat ca fiind autorizat.
Decizia privind deschiderea procedurii formale de investigare
sintetizează elementele relevante, de fapt şi de drept, include o evaluare
preliminară a Comisiei cu privire la caracterul de ajutor de stat al măsurii
propuse şi indică îndoielile privind compatibilitatea aceseia cu piaţa
comună. Prin decizie se solicită statului membru în cauză şi celorlalte
persoane interesate să-şi prezinte observaţiile într-un termen stabilit, care
în mod normal nu depăşeşte o lună. Acest termen poate fi prelungit de
Comisie pentru motive întemeiate.
Observaţiile primite sunt transmise statului membru în cauză. în
cazul în care o parte interesată o cere, invocând un potenţial prejudiciu,
identitatea acesteia nu este dezvăluită statului membm în cauză.
Statul membru în cauză poate răspunde observaţiilor transmise
într-un termen stabilit care, în mod normal, nu depăşeşte o lună dar care,
pentru motive întemeiate, poate fi totuşi prelungit de către Comisie.
Decizia de deschidere a procedurii de investigare poate fi
atacată cu recurs în anulare, în baza art. 230 din Tratatul CE (respectiv
art.263 TFUE). Dacă această cale de atac nu este exercitată sau dacă
recursul în anulare este respins, Comisia va continua procedura de
investigare care a fost deschisă prin decizia respectivă (şi pe care, în linii
generale, am prezentat-o în cele ce preced).
In cazul în care statul în cauză nu se conformează deciziei în
termenul stabilit, Comisia sau orice alt stat în cauză poate sesiza direct
Curtea de Justiţie, prin derogare de la art. 226 şi 227 din Tratatul CE
(respectiv art.258 și 259 TFUE).
La cererea unui stat membm, Consiliul, hotărând în unanimitate,
poate decide că un ajutor acordat sau care urmează să fie acordat de acest
stat trebuie să fie considerat compatibil cu piaţa comună, prin derogare
de la dispoziţiile art. 87 din Tratatul CE (respectiv art.107 TFUE) sau de
la regulamentele prevăzute la art. 89 din Tratatul CE (respectiv art.109
TFUE) în cazul în care o astfel de decizie este justificată de împrejurări
excepţionale. În cazul în care, în legătură cu acest ajutor, Comisia a
iniţiat procedura prevăzută la primul paragraf din prezentul aliniat,
cererea adresată Consiliului de către statul în cauză va avea ca efect
suspendarea procedurii menţionate, până când Consiliul se pronunţă
asupra acesteia.
Cu toate acestea, în cazul în care Consiliul nu se pronunţă în
termen de 3 luni de la formularea cererii, Comisia este cea care
hotărăşte.”
Procedura formală de investigare este contradictorie şi se
desfăşoară pe durata a 18 luni. In armonie cu paragraful 3 al art. 88 din
Tratatul CE (respectiv art.108 paragraful 3 TFUE), această procedură are
caracter suspensiv, statul membru în cauză neputând pune proiectul
investigat în executare mai înainte de pronunţarea deciziei finale a
Comisiei. In cazul în care statul în cauză ignoră suspendarea punerii în
aplicare a proiectului aflat în procedură de investigare şi trece la
aplicarea lui, persoanele interesate pot sesiza instanţele naţionale pentru a
obliga statele să respecte decizia de suspendare. Pe baza investigaţiilor
făcute, Comisia va adopta o decizie prin care, după caz, va stabili că
220
Paragraful 2 al art.88 din Tratat dispune: “în cazul în care, după ce părţilor în cauză li s-a solicitat să-şi
prezinte observaţiile, Comisia constată că ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul resurselor de stat nu
este compatibil cu piaţa comună, în conformitate cu articolul 87, sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv,
aceasta hotărăşte suspendarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie“.
90
măsura luată de statul în cauză (după modificările operate de acesta la
indicaţia Comisiei) nu costituie un ajutor sau că ea reprezintă un ajutor
autorizat sub condiţie, ori, în fine, că întruneşte condiţiile unui ajutor
incompatibil cu piaţa comună.
Decizia, oricare ar fi ea, este susceptibilă de recurs în faţa
TPICE apoi la CJCE.
6.3.5.3. Sancțiunile aplicabile în caz de vărsământ al unui

ajutor incompatibil ori a unui ajutor ilegal sau de aplicare abuzivă.
Este necesar să se distingă între ajutoarele existente şi ajutoarele noi.
Ajutorul existent este orice ajutor acordat anterior intrării în
vigoare a Tratatului CE, care continuă să se aplice şi după intrarea în
vigoare a acestui Tratat, sau care se poate proba că la momentul punerii
lui în aplicare (adică a ajutorului) nu reprezenta un ajutor, dar care
ulterior s-a convertit într-un ajutor datorită evoluţiei pieţei comune fără
să fi fost modificat de statul membm care l-a acordat.
Ajutorul nou este definit ca fiind orice ajutor, respectiv orice
schemă de ajutor şi orice ajutor individual care nu este ajutor existent,
inclusiv modificările ajutoarelor existente.
A. Sancționarea ajutorului ilegal sau abuziv acordat.
Ajutorul ilegal este un ajutor nou care nu a fost notificat

Comisiei sau care a fost pus în executare cu încălcarea obligaţiei
decurgând din suspendarea în baza deciziei de deschidere a procedurii
formale de investigare.
Ajutorul abuziv aplicat este acel ajutor care nu corespunde
descrierii pe care statul în cauză a făcut-o prin notificarea adresată
Comisiei. Este de asemenea abuziv aplicat şi ajutorul care nu este
conform cu exigenţele impuse de Comisie cu ocazia exercitării
contractului.
Comisia poate dispune suspendarea ajutorului ilegal sau abuziv
aplicat sau restituirea lui cu titlu de măsură provizorie.
După examenul de fond, Comisia poate dispune recuperarea,
impunând statului în cauză să ia toate măsurile, conform legislaţiei lui
naţionale, pentru a ordona restituirea ajutorului către donator.
B.Sancționarea ajutorului declarat incompatibil.
În cazul în care ajutorul este declarat incompatibil se dispune

interzicerea lui.
Datorită faptului că legislaţia europeană nu fixează un termen
limită pentru notificare, există posibilitatea ca, la momentul adresării
notificării, ajutorul acordat să se afle în derulare. Într-o atare situaţie,
comisia va dispune restituirea către donator a tot ceea ce s-a primit de
către beneficiar din ajutorul declarat ulterior incompatibil.
Obligaţia de restituire este una de rezultat, iar restituirea este
datorată chiar atunci când ilegalitatea ajutorului rezidă numai în motive
de ordin procedural.
Statul obligat la restituire se poate apăra numai invocând
imposibilitatea absolută de a executa corect decizia prin care s-a ordonat
restituirea.
În cazul în care întreprinderea beneficiară a ajutorului se află în
procedură de insolvenţă, obligaţia de restituire subzistă.
Regulamentul CE nr.659/1999 a stabilit un termen de prescripţie
91
de 10 ani cu privire la executarea obligaţiei de restituire.
Atunci când statul refuză executarea obligaţiei de restituire în
sensul de a solicita de la întreprinderea beneficiară rambursarea
ajutorului de care a beneficiat, ori după caz, continuă să acorde acestuia
facilităţile aferente ajutomlui respectiv, împotriva lui va putea fi
promovată o acţiune în justiţie.
Regula este că restituirea se face în numerar şi, numai în situaţii
de excepţie, prin echivalent.
 Ajutor de stat;
 Ajutor de stat incompatibil cu normele dreptului european al concurenței;
 Ajutor de stat compatibil cu normele dreptului european al concurenței;
 Procedura de control a ajutoarelor de stat.
1. Ce este ajutorul de stat în sensul normelor dreptului european al concurenței?

2. Care sunt formele sub care se poate prezenta ajutorul de stat?
3. Ce este ajutorul de stat incompatibil cu normele dreptului european al concurenței?
4. Care sunt tipurile de ajutor de stat permise de normele dreptului european al concurenței?
5. Cum se desfășoară procedura de control a ajutoarelor de stat acordate întreprinderilor?
92

93
CONCENTRĂRILE ECONOMICE DE ÎNTREPRINDERI ȘI CONTROLUL LOR
Cuprins:
7.1 Introducere
7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Concentrările economice de întreprinderi. Concept
7.3.4.1. Fuziunea întreprinderilor
7.3.4.2. Preluarea controlului altor întreprinderi
7.3.4.3. Întreprinderea comună
7.3.5.1. Explicație preliminară. Natura controlului
7.3.5.2. Excepții de la caracterul suspensiv al controlului
7.3.5.3. Criterii de evaluare a concentrărilor economice
7.3.5.4. Deciziile Comisiei privind concentrările de întreprinderi
7.1. Introducere
Concentrările economice de întreprinderi constituie un fenomen

de largă răspândire, în ţările cu economie de piaţă, la scară planetară. La
nivel european fenomenul a luat amplaoie în circumstanţele formării
pieţei comune dând expresie necesităţii constituirii şi dezvoltării unor
întreprinderi de mare anvergură capabile să contracareze expansiunea în
plină desfăşurare a marilor operatori economici nord-americani, dar şi
japonezi.
Extinderea şi amplificarea concentrărilor de întreprinderi a creat
per se necesitatea instituirii unui control asupra evoluţiei fenomenului
pentru a se preveni şi estompa consecinţele negative pe care acesta le-ar
putea avea asupra concurenţei. Şi era firesc să fie aşa, deoarece atât
legiuitorul nord-american, cât şi legiuitorul european sunt preocupaţi să
asigure menţinerea unui sistem concurenţial eficient pe piaţă221.
Controlul concentrărilor constituie un reper şi, totodată un
obiectiv semnificativ al politicii în domeniul concurenţei la nivel
comunitar a cărui importanţă este în continuă creştere. Exercitarea lui are
caracter apnonc şi se realizează de către autorităţile naţionale, dar şi de
către cele europene în fiecare caz concret pentru verificarea dacă sunt
îndeplinite sau nu condiţiile de autorizare a operaţiunilor de concentrare,
dând posibilitatea acestor autorităţi să interzică astfel de operaţiuni atunci
când nu sunt îndeplinite cerinţele minimale pentru înfăptuirea lor.
Instituirea şi exercitarea controlului asupra concentrărilor se
înscrie în logica politicii de concurenţă europeană.
221
Jens Fejo, Monopoly law and market, Kluver law and Taxation Publishers, Deventer, Boston 1990 p.12 şi
urm. De subliniat în context că primele reglementări legale a concentrărilor au fost făcute în dreptul american
prin pachetul de legi antitrust completat cu Hart, Scott, Rodino Act în anul 1976. Legislaţia americană în
domeniu a exercitat o influenţă majoră asupra evoluţiei dreptului european în acest domeniu.
94
- Cunoaşterea conceptului de concentrare economică;

- Cunoaşterea tipurilor de concentrări economice care se pot
forma pe piața concurențială;
- Cunoașterea modurilor în care se pot realiza concentrările
economice de întreprinderi;
- Cunoaşterea modului în care se face controlul concentrărilor
economice și a naturii juridice a acestuia, precum și a criteriilor
de evaluare a concentrărilor și a deciziilor susceptibile de a fi
luate de Comisie privind respectivele concentrări.
– Studenţii vor cunoaşte conceptul de concentrare economică de

întreprinderi;
– Studenţii vor cunoaşte tipurile de concentrări economice care se
pot forma pe piața concurențială;
– Studenţii vor cunoaște modurile în care se pot realiza
concentrările economice de întreprinderi;
– Studenţii vor putea lua cunoștință despre modul în care se
exercită controlul concentrărilor economice și a naturii juridice a
acestuia, precum și criteriile de evaluare a concentrărilor și a
deciziilor susceptibile de a fi luate de Comisie privind
respectivele concentrări.
7.3.1. Concentrările economice de întreprinderi. Concept.
Potrivit art.3 din regulamentul CE nr. 139/2004 al Consiliului

privind controlul concentrărilor economice de întreprinderi222, se
consideră că se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de
durată a controlului rezultă în urma:
- fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente
anterior sau părţi ale unor întreprinderi sau
- preluării, de către una sau mai multe persoane care controlează
deja cel puţin o întreprindere sau de către una sau mai multe
întreprinderi, fie prin contract sau prin orice alte mijloace, a controlului
direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi sau părţi ale
acestora.
Controlul decurge din drepturi, contracte sau orice mijloace care
fie,separat sau combinate şi având în vedere considerentele de drept sau
de fapt relevante, conferă posibilitatea exercitării unei influenţe decisive
asupra unei întreprinderi, în special prin:
- dreptul de proprietate sau dreptul de folosinţă integrală sau
222
Publicat în JOCE L024 din 29 ianuarie 2004. Prin acest Regulament a fost practic abrogat Regulamentul
4064/89 al Consiliului CE din 21 decembrie 1989
95
parţială asupra activelor unei întreprinderi;
- drepturi sau contracte care conferă o influenţă decisivă asupra
structurii, voturilor sau deciziilor organelor unei întreprinderi.
Controlul este dobândit de persoane sau întreprinderi care:
-sunt titulare ale drepturilor sau beneficiare ale drepturilor în
baza contractelor în cauză sau
-deşi nu sunt titularele acestor drepturi sau beneficiare ale
drepturilor în baza acestor contracte, au puterea de a exercita drepturile
care decurg din acestea.
Art.3 alin.4 din acelaşi regulament oferă elemente pentru o
definiţie cu aplicabilitate generală a concentrărilor de întreprinderi
stabilind că: „crearea unei societăţi în comun care îndeplineşte în mod
durabil toate funcţiile unei entităţi economice autonome, constituie o
concentrare în sensul alin. 1 lit.b (din acelaşi articol -n.n.)”.
Luând în considerare şi cele precizate la pct.20 din preambulul
aceluiaşi regulament, vom putea propune o definiţie mai completă a
noţiunii analizate.
Dar iată ce se arată la pct.20 din preambul:
Definiţia noţiunii de concentrare trebuie să cuprindă
„operaţiunile care au ca rezultat modificări de durată asupra controlului
întreprinderilor implicate şi, prin urmare, asupra pieţei”.
In armonie cu aceste precizări ale legiuitorului european,
concentrarea economică de întreprinderi este operaţiunea economico-
juridică prin care se creează o entitate economică de tipul unei structuri
societare autonome aptă să îndeplinească toate funcţiile unui operator de
comerţ cu identitate proprie şi forţă economică apreciabil crescută şi să
dea expresie operaţiunilor ce au ca rezultat modificarea de durată a
controlului întreprinderilor implicate şi, prin ricoşeu, asupra structurii
pieţei.
Aşadar, în aria de cuprindere a acestui concept sunt incluse toate
societăţile în comun care îndeplinesc în mod durabil toate funcţiile unei
entităţi economice autonome. In plus, operaţiunile care sunt strâns legate
între ele printr-o legătura condiţională sau care iau forma unei serii de
tranzacţii cu valori mobiliare desfăşurate pe parcursul unei perioade de
timp rezonabil de scurte sunt tratate ca fiind o singură concentrare.
Din economia Regulamentului rezultă fără echivoc existenţa
unei evidente similarităţi între operaţiunile de concentrare economică şi
modificarea durabilă a controlului.
Rămân deci, în exteriorul sferei concentrărilor de întreprinderi
toate operaţiunile care nu presupun o modificare semnificativă în
structura întreprinderilor implicate precum şi toate operaţiunile care au
numai influenţe efemere asupra structurii pieţei.
Cât priveşte conceptul de „control”, aici el dobândeşte o
semnificaţie aparte, anume aceea de instrument de exercitare a unei
influenţe determinante asupra altei întreprinderi. Din perspectivă
concurenţială modalitatea prin care se dobândeşte posibilitatea exercitării
unei astfel de influenţe rămâne într-un plan secundar.
Controlul este relevant atunci când cel sau cei care au puterea
de a-1 exercita deţin o influenţă determinantă, actuală sau potenţială,
asupra strategiei comerciale a unei întreprinderi sau părţi de
întreprindere.
Din perspectivă economică concentrarea se analizează ca fiind
acţiunea de revenire având un centru unic a unor elemente disparate, în
vederea acumulării mai multor puteri la centru cu consecinţa creşterii
puterii la acel centru.
De subliniat în context că prin efectul concentrărilor se produce
96
o creştere de influenţă la nivel central, avantajoasă din punct de vedere
strategic, ca urmare a extinderii geografice în direcţia altor spaţii de
consum şi a specializării pe un anumit produs ori pe un anumit stadiu al
procesului de fabricaţie223.
În principal, conceptul de întreprindere are conotaţie
economică, dar această conotaţie este dublată de una juridică. Este
motivul pentru care acest concept trebuie abordat şi tratat dintr-o
perspectivă pluridisciplinară. Din punct de vedere juridic, prezintă interes
unitatea de drepturi şi de bunuri care conferă influenţă determinantă
asupra unei întreprinderi sau părţi dintr-o întreprindere.
Modificarea durabilă şi autentică a controlului (care este
operantă numai între întreprinderi anterior independente) ţine de esenţa
concentrărilor. Prin ricoşeu, operaţiunea care are loc între întreprinderi
lipsite de independenţă nu poate fi calificată concentrare economică224.
Ne referim la operaţiunile din acelaşi grup, respectiv la acelea care au loc
între întreprinderi controlate de aceeaşi societate mamă225. De subliniat în
context că nu reprezintă concentrare economică cooperarea dintre
întreprinderi independente, fără a se înregistra o preluare a controlului şi
fără instituirea unei întreprinderi comune (autonome)226.
În funcţie de natura activităţii întreprinderilor implicate în

operaţiunea de concentrare, se disting trei tipuri de concentrări, şi anume:
- concentrarea orizontală;
- concentrarea verticală şi
- concentrarea conglomerată.
a) Concentrarea orizontală
Acest tip de concentrare se realizează între parteneri care au fie
un obiect de activitate identic, fie un obiect de activitate similar. Marea
majoritate a concentrărilor sunt de tip orizontal. Operaţiunea are ca efect
dispariţia automată a unui concurent de pe piaţă, cu excepţia cazului în
care întreprinderile implicate creează o întreprindere nouă comună.
Autorităţile naţionale, la fel ca şi cele comunitare au manifestat
iniţial o atitudine tolerantă faţă de concentrările de întreprinderi,
abordându-le ca o formă de eficientizare competiţională, de progres
economic şi social.
Evoluţia concentrărilor în timp a demonstrat însă că o asemenea
abordare nu corespunde exigenţelor concurenţei, concentrările orizontale
reprezentând în majoritatea situaţiilor o formă de oligopolizare sau chiar
de monopolizare a pieţelor. Într-adevăr, existenţa monopolului exclude
concurenţa, sau mai exact, o anihilează, pe când oligopolul implică o
subzistenţă a concurenţei227. Totuşi, şi în acest din urmă caz, existenţa
unei concurenţe perfecte este utopică. în cazul în care monopolul are
caracter efemer există posibilitatea unei compatibilităţi temporale a
acestuia cu concurenţă potenţială.
În cazul monopolului legal, piaţa este închisă artificial, iar un
astfel de monopol nu poate fi contracarat decât prin modificarea
dispoziţiilor legale care l-au instituit. Intr-o atare ipoteză (adică a
223
G. Ferecal, Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi 2001, p.158.
224
M.Boroşteanu, Implicaţiile concentrării de întreprinderi asupra concurenţei în dreptul comunitar, Teză de doctorat
(nepublicată). Universitatea Babeş-Bolyai. Cluj-Napoca 2008, p. 11
225
Ibidem
226
Ibidem
227
Idem, p.12
97
monopolului legal) este exclusă în egală măsură atât concurenţa actuală,
cât şi cea potenţială.
b) Concentrarea verticală
De specificul concentrării verticale este faptul că aceasta
reuneşte parteneri din domenii diferite de activitate care acţionează pe
pieţe diferite aflate în aval sau amonte unele faţă de altele. In cazul
concentrărilor verticale, monopolizarea pieţei este o probabilitate foarte
redusă.
Totodată, partea de piaţă ce dă expresie poziţiei dominante a
întreprinderilor implicate în operaţiune, este apreciată cu mai multă
indulgenţă de către Comisie, în sensul că această parte poate fi mai mare
decât în cazul întreprinderilor care participă la o concentrare orizontală.
Mai trebuie subliniat că integrarea verticală nu este condiţionată
în mod necesar de achiziţionarea întreprinderii furnizoare pentru a se
putea exercita un control asupra ei. Şi e firesc să fie aşa, deoarece prin
concentrarea verticală se realizează un control al ciclului de producţie fie
în ce-i priveşte pe furnizori (ceea ce se întâmplă în cazul concentrării în
amonte), fie în ce-i priveşte pe distribuitori (caz în care suntem în
prezenţa unei concentrări în aval).
c) Concentrarea conglomerată
Acest tip de concentrare se distinge prin aceea că se realizează
prin combinarea unor parteneri cu profile de activitate din cele mai
diferite, acţionând pe pieţe diferite.
Concentrarea conglomerată este apreciată ca fiind benefică
pentm concurenţă deoarece întreprinderile implicate îşi reunesc resursele
de care dispun în scopul fabricării unui produs sau prestării
unui serviciu ce are în stmctura sa componente sinergetice228.
*
**
De subliniat că în concepţia Comisiei nu se impune o
diferenţiere netă în aprecierea concentrărilor economice în raport de
natura lor. Criteriile de evaluare a diferitelor tipuri de concentrări sunt
aceleaşi. Dacă se poate reţine vreo diferenţiere, apoi aceasta priveşte
părţile de piaţă care sunt prezumate că nu conferă o poziţie dominantă.
Este însă de observat că în lumina noilor reglementări accentul se pune
pe afectarea semnificativă a concurenţei, şi mai puţin pe poziţia
dominantă care constituie doar o modalitate de distorsionare a
concurenţei, nemaifiind o condiţie sine qua non a afectării semnificative
a situaţiei concurenţiale de pe piaţă229.
Participanţii la operaţiunile de concentrare sunt întreprinderile

implicate. In terminologia devenită clasică se face disntincţie între
întreprinderea achizitorie şi întreprinderea achiziţionată230.
Atunci când prin operaţiunea de concentrare se preia doar o
parte sau doar unele părţi dintr-o întreprindere nu se va lua în calcul cifra
de afaceri a întreprinderii cedente, ci doar valoarea cifrei de afaceri a
părţii cesionate prin operaţiune.
228
Idem, p. 13.
229
Idem, p.14
230
Comisia CE, prin Comunicarea jurisdicţională consolidată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 139/2004 al
Consiliului privind controlul concentrărilor economice de întreprinderi, publicat în J.O. al U.E. din 16 aprilie
2008 oferă detalii în legătură cu aceşti participanţi privind concentrările realizate prin diverse moduri.
98
În cazul în care întreprinderea comună este creată ca
întreprindere nouă, distinctă de oricare dintre întreprinderile implicate în
operaţiunea de concentrare toţi participanţii sunt întreprinderi-mamă.
Dacă însă, întreprinderile-mamă dobândesc capitalul unei societăţi deja
existente pe piaţă suntem în prezenţa a două tipuri de participanţi:
întreprinderile achizitorii (care sunt întreprinderile-mamă) şi
întreprinderea achiziţionată (care este întreprinderea încorporată total
sau, după caz, parţial).
Operaţiunea de concentrare este de regulă iniţiată de
întreprinderi puternice din punct de vedere economic care prin
activităţile desfăşurate realizează cifre de afaceri care ating sau depăşesc
valorile prag prevăzute de regulament.
Tranzacţiile care au loc între aceiaşi operatori de comerţ de pe
piaţă într-un interval de doi ani, concretizate în obţinerea unei influenţe
determinante, se consideră a fi, în realitate o singură preluare a
controlului asupra întreprinderii respective. Această interpretare
corespunde la ceea ce Regulamentul numeşte modificare durabilă pe
piaţă.
Potrivit art.3 din Regulament şi art.8 din Comunicarea Comisiei

(practicată) concentrările economice de întreprinderi se pot realiza în trei
moduri distincte, şi anume:
-prin fuziunea mai multor întreprinderi independente anterior
-prin preluarea controlului altor întreprinderi de către una sau
mai multe întreprinderi, şi
-prin constituirea unei întreprinderi comune concentrative.
7.3.4.1. Fuziunea întreprinderilor.

A. Concept. În sensul pct.9 al Comunicării din 16.4.2008
privind Regulamentul CE nr.139/2004 „o fuziune ...are loc atunci când
două sau mai multe întreprinderi independente fuzionează într-o
întreprindere nouă şi încetează să existe în calitate de persoane juridice
separate. O fuziune poate avea de asemenea loc în cazul în care o
întreprindere este preluată de o alta, ultima păstrându-şi identitatea
juridică, în timp ce prima încetează să existe în calitate de persoană
juridică”.
Din analiza acestor precizări rezultă că fuziunea este
operaţiunea juridică şi totodată economică de reunire a patrimoniilor a
două sau mai multe întreprinderi independente care, astfel, îşi încetează
existenţa pentru a crea o întreprindere nouă distinctă de întreprinderile
implicate, sau care se realizează prin încorporarea patrimoniilor a unor
întreprinderi ce astfel îşi încetează existenţa în patrimoniul altei
întreprinderi care îşi consolidează existenţa şi-şi amplifică forţa
economică.
In această din urmă ipoteză, fuziunea se poate realiza şi prin
încorporarea în patrimoniul unei întreprinderi a uneia sau a unor părţi din
patrimoniul altei sau altor întreprinderi. Într-o atare ipoteză, fuziunea este
dublată de o divizare parţială, care însă este lipsită de relevanţă (o
operaţiune juridică) din punctul de vedere al normelor dreptului european
al concurenţei.
Nu orice fuziune produce impact pe piaţă, ci doar aceea care
modifică structural piaţa. Este susceptibilă să producă o asemenea
modificare numai fuziunea care se realizează între întreprinderi
independente din punct de vedere juridic şi economic. Fuziunea care se
99
produce între întreprinderi aparţinând aceluiaşi grup nu modifică
structural piaţa deoarece ca urmare a realizării ei raporturile dintre
entitatea economică implicată în operaţiune şi ceilalţi operatori
economici rămân neschimbate. Ceea ce se întâmplă în această situaţie are
semnificaţia juridică a unei simple restructurări interne lipsită de impact
structural la nivelul pieţei.
Regulamentul CE nr.139/2004 aduce un element de noutate în
ceea ce priveşte realizarea fuziunii. El reglementează posibilitatea
fuzionării între mai multe părţi de întreprinderi, care au totuşi o relativă
independenţă şi autonomie. Este motivul pentru care respectivele părţi de
întreprinderi pot fi calificate ca micro-intreprinderi fiind în măsură să
aibă o cifra de afaceri distinctă care să prezinte relevanţă suficientă din
perspectiva dimensiunii comunitare.
Una dintre principalele cauze care fac necesară sau cel puţin
utilă fuziunea rezidă în creşterea puterii de piaţă prin accesul rapid la noi
domenii de activitate şi reţele de distribuţie.
După cum s-a remarcat în doctrină231 prin acest tip de
concentrare a resurselor se realizează o reorganizare a activităţilor într-o
singură entitate, în scopul reducerii costurilor administrative, de
producţie sau distribuţie.
Fuziunea poate fi şi o consecinţă a reorientării strategice a unei
întreprinderi aflată în dificultate economică232.
B.Caracterele juridice ale fuziunii. Din perspectiva normelor
dreptului european al concurenţei, şi în special a celor cu aplicabilitate în
domeniul concentrărilor economice de întreprinderi, fuziunea se distinge
prin următoarele caractere specifice:
a) Caracterul concentrativ. Fuziunea se analizează ca fiind
cea mai complexă operaţiune concentrativă. Ea are ca principal efect în
plan juridic transmisiunea universală a patrimoniilor întreprinderilor
implicate în formarea întreprinderii noi rezultată din reunirea
patrimoniilor acestora (în cazul în care fuziunea se realizează prin
contopire) şi, respectiv, transmisiunea universală a patrimoniilor
societăţilor absorbite, în beneficiul societăţii absorbante (atunci când
fuziunea se realizează prin absorbţie). In alţi termeni, şi într-un caz, şi în
celălalt, fuziunea presupune punerea în comun a ansamblului de mijloace
ale întreprinderilor implicate şi comportă o modificare structurală
durabilă a pieţei.
b) Caracterul ireversibil. Indiferent de modul în care se
realizează (prin contopire sau prin absorbţie) fuziunea implică inevitabil
dispariţia a cel puţin unui subiect de drept, în cazul absorbţiei şi a cel
puţin doi subiecţi de drept, în cazul contopirii. Tocmai datorită acestei
împrejurări că are loc dispariţia unor subiecţi de drept (în plan juridic),
respectiv a unor agenţi economici (în plan economic) fuziunea are în
toate cazurile caracter ireversibil.
c) Caracterul voluntar. In toate cazurile fuziunea se realizează
în baza unui proiect care este aprobat de adunările generale ale
societăţilor comerciale implicate. De aici consecinţa că întotdeauna
fuziunea este realizată prin voinţă proprie a întreprinderilor implicate
exprimată prin hotărârea adunării generale care aprobă proiectul de
fuziune. Conform Directivei CE 78/855233 proiectul de fuziune trebuie să
cuprindă în mod obligatoriu următoarele menţiuni: forma, denumirea şi
231
T.Bolckerye, Acquisitions et fusions, Bruylant, Bmxelles 2004, p. 163
232
O.Meier, G.Schier, Fusions-Acquisitions: Stratégie, Finance, Management, Dalloz, Paris 2003, p.26 çi urm.
233
Directiva CE din 9 octombrie 1978, publicată în JOCE L 295 din 20 octombrie 1978
100
sediul social al societăţilor care fuzionează; raportul de schimb al
acţiunilor şi, dacă este cazul, cuantumul sultei; modalităţile de remitere a
acţiunilor societăţii absorbante; data de la care acţiunile conferă dreptul
de a participa la beneficii; data de la care operaţiunile societăţii absorbite
sunt considerate, din punct de vedere contabil ca fiind îndeplinite de
societatea absorbantă; drepturile asigurate de societatea absorbantă
obligaturilor şi orice alte avantaje sociale.
C. Tipuri de fuziune. Legiuitorul european, preluând din

legislaţiile naţionale ale ţărilor membre concepţia privind tipurile de
fuziune consacră şi la nivelul dreptului comunitar aceleaşi două
modalităţi de realizare, şi anume: fuziunea prin absorbţie şi fuziunea
prin contopire.
a)Fuziunea prin absorbţie. Se realizează prin încorporarea
patrimoniilor unor întreprinderi, de regulă mai mici şi cu o mai redusă
forţă economică, în patrimoniul altei întreprinderi, mai mare şi mai
puternică din punct de vedere economic. Prin efectul acestei încorporări,
întreprinderile (societăţile) absorbite îşi încetează existenţa atât ca
subiecţi de drept, cât şi ca agenţi economici, iar întreprinderea
(societatea) absorbantă îşi consolidează forţa economică.
b)Fuziunea prin contopire. Presupune reunirea patrimoniilor a
două sau mai multe întreprinderi (societăţi comerciale) care astfel îşi
încetează atât existenţa ca subiecţi de drept, cât şi existenţa ca agenţi
economici, şi totodată, formarea unei noi întreprinderi (societăţi
comerciale) diferită faţă de cele din care ea a rezultat.
*
**
Analiza comparativă a celor două tipuri de fuziune permite
constatarea că practic în ambele situaţii are loc o reunire de patrimonii,
dar această împrejurare nu este suficientă prin ea însăşi să legitimeze
concluzia că distincţia dintre fuziunea prin contopire şi fuziunea prin
absorbţie este inutilă, nejustificată.
Intr-adevăr, dincolo de această consecinţă comună la care mai
trebuie adăugată şi transmisiunea universală de patrimonii care operează
în ambele situaţii, există şi alte consecinţe care sunt particulare pentru
fiecare din tipurile de fuziune analizate.
Astfel, în cazul fuziunii prin absorbţie îşi încetează existenţa
juridică şi economică numai întreprinderile absorbite, pe când în cazul
fuziunii prin contopire îşi încetează existenţa toate întreprinderile
implicate.
Pe de altă parte, în acest din urmă caz are loc formarea unei noi
întreprinderi, adică a unui nou subiect de drept şi, respectiv, a unui nou
agent economic, pe când în cazul absorbţiei această consecinţă nu se
produce; aici întreprinderea absorbantă îşi păstrează existenţa atât în plan
juridic, cât şi în plan juridic, cât şi în plan economic, dar îşi ranforsează
puterea economică ceea ce îi permite să dobândească, sau după caz, să-şi
consolideze poziţia dominantă pe piaţă.
7.3.4.2. Preluarea controlului altor întreprinderi.
A.Concept.
In armonie cu normele dreptului european al concurenţei,
elementul definitoriu al controlului este influenţa determinantă pe care
o exercită sau o poate exercita o întreprindere asupra altei întreprinderi
101
ori asupra unei părţi din aceasta.
Controlul poate fi preluat de o întreprindere independentă sau de
mai multe întreprinderi care acţionează în comun. De asemenea,
controlul poate fi preluat de o persoană atunci când acea persoană
controlează deja (independent sau în comun) cel puţin încă o
întreprindere sau, alternativ, de mai multe persoane (care controlează o
altă întreprindere) şi întreprinderi.
Comisia CE precizează prin pct.12 din Comunicarea dată la 16
aprilie 2008 (nr.C.95) că în acest context, termenul „persoană” are o
accepţiune largă extinzându-şi aria de cuprindere atât asupra
organismelor publice (inclusiv statul) şi oiganismelor de drept privat, cât
şi asupra persoanelor fizice. Se mai precizează că preluarea controlului
de către persoane fizice generează o modificare de durată în structura
întreprinderilor implicate numai în cazul în care persoanele fizice
efectuează activităţi economice ulterioare pe cont propriu sau în cazul în
care controlează cel puţin încă o întreprindere.
Regula este că preluarea controlului se face de către persoane
sau întreprinderi care sunt titulare sau beneficiare ale drepturilor care le
conferă controlul. Este totuşi posibil ca titularul legal al pachetului de
control să fie altul decât persoana fizică sau întreprinderea care deţine de
fapt puterea reală de a exercita drepturile conferite de acel pachet.
Aşa se întâmplă, bunăoară, în cazul unei întreprinderi care se
foloseşte de o altă persoană sau de o altă întreprindere pentru preluarea
pachetului de control, având facultatea să-şi exercite drepturile prin
respectiva persoană sau întreprindere. Intr-o atare ipoteză, aceasta din
urmă este formal titulara drepturilor, dar acţionează numai în calitate de
agent. Practic, în acest caz controlul este preluat de întreprindere care se
află în realitate în spatele operaţiunii şi deţine puterea de a controla
întreprinderea ţintă.
In concepţia Comisiei CE sintagma influenţă determinantă,
raportat la care se defineşte controlul se concretizează în puterea de a
bloca deciziile care determină strategia comercială a unei întreprinderi,
fără ca exerciţiul efectiv al acestei puteri să fie cerut, fiind suficient doar
ca această influenţă să fie posibilă234.
Au fost considerate235 ca elemente caracterizante ale influenţei
determinante:
-dreptul de veto născut dintr-o minoritate de blocaj, dintr-un
pact al acţionarilor sau din orice alt act;
-drepturile de preempţiune sau de preferinţă, opţiunile de
cumpărare sau de vânzare;
-posibilitatea de a beneficia de drepturi de vot multiple;
-posibilitatea de a numi anumiţi responsabili în organele
deliberative sau în societate;
-posibilitatea de a obţine o informaţie detaliată asupra
activităţilor societăţii (de exemplu asupra clienţilor), informaţii care, în
general, sunt rezervate managementului sau societăţii-mamă;
-faptul de a avea relaţii privilegiate cu societatea (de exemplu,
contracte comerciale exclusive, drepturi de folosinţă a mărcii, reţele de
distribuţie sau unităţi de producţie) sau de a fi principalul partener
economic al acesteia; etc.
Accentul se pune pe finalitatea controlului, iar nu pe modul în
care acesta a fost dobândit. Tehnicile juridice de dobândire a controlului
234
Comunicarea C.E. din 2 martie 1998, conform Mémento Pratique Francis Lefebvre-Droit des affaires,
Concurrence, consommation 2007-2008, p.90, nr.601
235
Ibidem.
102
sunt mai puţin importante în aprecierea operaţiunilor de concentrare
economică.
B. Formele de exercitare a controlului.
Controlul dobândit asupra unei întreprinderi sau asupra unei
părţi dintr-o întreprindere se poate prezenta într-o varietate de forme.
Astfel raportat la originea controlului, acesta poate fi control de
fapt sau control de drept.
In funcţie de subiectele care exercită controlul, acesta poate fi:
control unic sau control în comun.
După criteriul ce are în vedere modalitatea de exercitare a
controlului există control direct şi control indirect.
Corespunzător obiectului controlului, se face distincţie între
controlul total şi controlul parţial.
În fine, raportat la natura controlului există control strategic şi
control operaţional.
În cele ce urmează vom prezenta în esenţă aspectele
caracteristice ale fiecăreia dintre formele de control menţionate.
a) Controlul de fapt și controlul de drept.
Controlul de fapt (de facto) se concretizează în posibilitatea

acţionarului ce deţine un procentaj mai mare din capitalul social al unei
întreprinderi cu număr mare de acţionari de a exercita o influenţă
determinantă asupra întreprinderii respective. Prin ipoteză, în această
situaţie, datorită numărului mare de acţionari există o disparitate a
capitalului social, ceea ce face ca marea masă a acţionarilor să fie
formată din deţinători de procente mici în capitalul social. Prin
consecinţă, acţionarul care deţine un procent mai ridicat de acţiuni are
posibilitatea să controleze activitatea întreprinderii, deşi în alte
circumstanţe procentul respectiv i-ar fi fost insuficient pentru a exercita
controlul.
Controlul de fapt este deci exercitat de acţionarul minoritar în
împrejurări carc-i permit să aibă o influenţă determinantă asupra
întreprinderii. De aceea, el trebuie analizat în fiecare caz în parte raportat
la circumstanţele specifice, sub aspectul elementelor de fapt ale cazului
dat.
Controlul de drept (de iure) are ca premisă un act juridic,
indiferent de forma şi natura acestuia. Un astfel de act este, de regulă,
actul constitutiv al societăţii comerciale, dar poate fi şi un pact al
acţionarilor prin care se conferă unui acţionar minoritar drepturi speciale
ca de exemplu, acţiuni preferenţiale în virtutea cărora el dobândeşte un
drept la vot majoritar în adunarea generală a acţionarilor sau i se
recunoaşte un drept de veto ori prerogativa de a numi mai mult de
jumătate din numărul membrilor organelor de conducere sau de a stabili
strategia comercială a întreprinderii respective pe piaţă.
b) Controlul unic și controlul în comun.
Controlul unic (exclusiv) este acel control care se întemeiază
pe premisa că titular al influenţei determinante asupra unei întreprinderi
sau asupra unei părţi dintr-o întreprindere este o singura persoană (fizică
sau juridică). Această formă de control se distinge prin aceea că permite
ca o anumită persoană să determine ea singură strategia unei
întreprinderi. Respectiva persoană poate fi acţionar minoritar sau
acţionar majoritar la întreprinderea respectivă.
Nici o dispoziţie normativă din dreptul european al concurenţei
103
nu stabileşte un prag minimal care să constituie premisa exercitării unei
influenţe determinante asupra unei întreprinderi de către persoana care
prin poziţia sa în acea întreprindere atinge acel prag.
Astfel, Comisia CE a statuat236 de exemplu, că deţinerea unui
procent de 36,8% din capitalul Nissan Motor şi 22,5% din capitalul
Nissan Diesel conferă firmei Renault controlul exclusiv ţinând cont,
totodată, de reprezentarea în adunarea generală şi în organele de
conducere ale întreprinderii.
De regulă, însă controlul unic este exercitat de persoana care
deţine o participare majoritară la capitalul social. S-a remarcat corect
că237 participarea majoritară joacă un rol mai important în cazul
concentrărilor care exced graniţele unei ţări decât în cazul concentrărilor
naţionale, având în vedere faptul că prin acest procedeu se obţine
penetrarea pe o piaţă străină cu posibilitatea convertirii întreprinderii
achizitorii în operator de talie internaţională.
In măsura în care lipsesc elemente care să infirme existenţa
controlului, achiziţia unei participări majoritare la capitalul social al unei
întreprinderi dobândeşte caracter decisiv pentru stabilirea naturii
concentrative a operaţiunii.
Cu toate acestea, rămân în exteriorul ariei de cuprindere a
concentrărilor economice achiziţiile de participări majoritare la o
societate care face parte din acelaşi grup de întreprinderi întrucât, în acest
caz nu operează o modificare autentică a controlului238.
Comisia CE asociază uneori criteriul participării majoritare la
capitalul social cu alte elemente ale stării de fapt ale cazului dat care
ranforsează această participare ca fundament al exercitării controlului de
către titluarul ei. Astfel, în afacerea ERIDANIA c/ISI, s-a apreciat că
achiziţia făcută de ERIDANIA constând în 65% din capitalul ISI este de
natură să-i confere control unic asupra acestei din urmă societăţi, având
în vedere şi faptul că ERIDANIA dispune şi de dreptul de a desemna pe
şapte din cei opt membri ai consiliului de administraţie239. Deci, la
criteriul participării majoritare s-a adăugat aici şi un alt element, anume
dreptul societăţii achizitoare de a desemna un număr semnificativ dintre
membrii consiliului de administraţie al societăţii de la care s-a făcut
achiziţia. Aşa fiind, participarea majoritară asociată cu dreptul de a numi
pe majoritatea membrilor consiliului de administraţie consolidează
puterea de a exercita controlul a titularului acestei participări.
Controlul în comun (conjunct) presupune ca minimum doi
asociaţi să se afle în situaţia de a exercita împreună o influenţă
determinantă asupra unei întreprinderi. Prin ipoteză, într-o atare situaţie
titularii controlului conjunct trebuie să ia de comun acord deciziile
importante referitoare la strategia întreprinderii controlate.
Există controlul comun şi în cazul în care un cumpărător ce
reprezintă pe mai multe persoane achiziţionează o participare importantă
la capitalul social al unei întreprinderi.
Controlul conjunct poate rezulta şi dintr-un pact de acţionariat
prin efectul căruia puterile participării majoritare sunt anihilate. Astfel,
Comisia CE a statuat că există un control în comun şi atunci când
persoana care a achiziţionat o participare minoritară de 49% din capitalul
unei societăţi dobândeşte prin efectul unui pact de acţionariat cu
236
Conform J.M.Cot, J.-P. De la Laurancie, Le contrôle français des concentrations, L.G.D.J., Paris 2003, p.46
237
M.Boroşteanu, op.cit., p.97
238
Idem, p.98.
239
Decizia din 30 iulie 1991, conform J.M.Cot, J.P. de la Laurencie, op.cit., p.45.
104
deţinătorul participării majoritare de 51% un drept de veto asupra
deciziilor strategice240.
Controlul comun conferă persoanelor care îl exercită
prerogativa de a bloca deciziile care determină comportamentul strategic
al operatorului economic. De esenţa lui este tocmai această posibilitate
precum şi faptul că el poate opera chiar şi în contextul unei participări
minoritare la capitalul social.
Necesitatea controlului comun poate fi determinată de o
pluralitate de elemente de fapt care se constituie în tot atâtea surse ale
acestui tip de control.
Astfel, egalitatea în drepturile de vot constituie situaţia cea mai
frecventă care face necesar controlul comun. Suntem în prezenţa unui
control bipartit care îşi are geneza în faptul că societatea comercială este
formată numai din doi asociaţi care au participare egală a câte 50%
fiecare dintre ei la capitalul social. Într-o atare ipoteză, prin forţa
împrejurărilor adoptarea deciziilor este condiţionată de voinţa comună a
celor doi asociaţi, deoarece în lipsă de consens fiecare dintre ei poate
bloca procesul decizional al societăţii respective.
Pot exista însă circumstanţe speciale, de drept sau de fapt în
prezenţa cărora controlul partajat al asociaţilor să nu constituie o
necesitate. In baza autonomiei de voinţă părţile au libertatea de a stipula
prin actul constitutiv un alt mod de calculare şi de stabilire a dreptului de
vot decât cel care se raportează exclusiv la cota de participare la
formarea capitalului social. Prin consecinţă, deţinerea unor participări
egale la capitalul social nu presupune în mod necesar, în toate situaţiile
repartizarea egală a drepturilor de vot. În armonie cu principiul libertăţii
contractuale, părţile pot stabili şi un alt algoritm de participare la
procesul decizional. Important este ca respectiva clauză contractuală să
nu aibă caracter abuziv.
O altă împrejurare care impune controlul comun este dreptul de
a numi un număr egal de membri în componenţa organelor de
conducere. Prin ipoteză, şi în acest caz asociaţii deţin participări egale la
capitalul social al întreprinderii vizate.
Există posibilitatea ca prin acordul părţilor exprimat în actul
constitutiv sau în convenţii ulterioare acestuia să se reglementeze acest
drept independent de cota de participare a fiecărui asociat la capitalul
social al întreprinderii astfel încât, cel puţin sub acest aspect, asociatul
minoritar să fie pus în acelaşi plan cu asociatul majoritar.
In fine, drepturile suplimentare de veto sunt şi ele un criteriu de
calificare a controlului comun. Aceste drepturi sunt recunoscute în unele
cazuri acţionarilor sau, respectiv asociaţilor minoritari şi, în virtutea lor,
aceştia se pot opune deciziilor care vizează comportamentul strategic al
întreprinderii.
Fac parte din categoria deciziilor strategice: alegerea organelor
de conducere ale unei întreprinderi, adoptarea bugetului de venituri şi
cheltuieli, stabilirea planului de afaceri, investiţiile, precum şi orice alte
decizii importante, care au sau pot avea impact într-o anumită
perspectivă asupra comportamentului întreprinderii pe piaţă.
Pot beneficia de dreptul de veto numai acţionarii sau, respectiv
asociaţii care reunesc în persoana lor o dublă calitate şi anume: aceea de
titular al controlului într-o societate comercială şi aceea de asociat
minoritar faţă de operatorul economic căruia îi poate totuşi impune
controlul prin exercitarea suplimentară a drepturilor de veto.
Drepturile de veto pot fi conferite atât prin statut cât şi prin alte
240
L.Vogel, Droit européen de la concurrence, Tome 3, Concentrations, Aides d’Etat, SAS Law Lex, Paris 2006, p.1989.
105
convenţii perfectate ulterior între acţionari sau, respectiv între asociaţi.
De asemenea, ele pot fi şi numai de facto, caz în care controlul se
materializează într-un cvorum special cerut pentru valabila adoptare a
deciziilor de către adunarea generală sau de către alte organe de
conducere ale întreprinderii în măsura în care acţionarii sau, respectiv
asociaţii sunt reprezentaţi în componenţa acestor organe241.
S-a apreciat că242 acest control este semilegal ţinând seama de
faptul că influenţa determinantă exercitată prin intermediul dreptului de
veto este consecinţa unui cvorum stabilit printr-un act juridic.
Considerăm discutabil acest punct de vedere întrucât pare a
sugera că un cvorum stabilit printr-un act juridic ar fi parţial comparabil
cu cvorumul stabilit prin lege. Suntem de părere că, de vreme ce legea
permite stabilirea, cel puţin în anumite situaţii, a cvorumului prin acordul
de voinţă al acţionarilor, respectiv al asociaţilor materializat printr-un act
juridic, potrivit principiului forţei obligatorii a contractului, dacă acel act
juridic este legal perfectat el are forţa juridică a legii în raporturile dintre
semnatarii lui. Aşa fiind, nu se poate contrapune legii actul de voinţă al
părţilor atunci când acel act respectă condiţiile legii.
c) Controlul direct și controlul indirect.
Controlul direct se distinge prin aceea că titularii reali ai
influenţei determinante exercitate asupra unei întreprinderi sau asupra
unei părţi de întreprindere sunt chiar persoanele fizice sau juridice care
au obţinut în mod oficial controlul. Altfel spus, exercitarea controlului
aparţine şi se înfăptuieşte în mod nemijlocit chiar de către persoanele
fizice sau juridice care l-au dobândit.
Controlul indirect este acela care se exercită prin persoane
interpuse fără a se face distincţie dacă acele persoane sunt fizice sau
juridice. Controlul indirect poate fi evidenţiat prin diferite elemenete
precum: existenţa unor relaţii de rudenie, căsătorie, concubinaj, în cazul
în care sunt implicate în exercitarea lui persoane fizice.
Titularul juridic al influenţei determinante dispune doar aparent
de pârghiile controlului, influenţa determinantă fiind deţinută de o altă
persoană, fizică sau juridică, aflată în spatele operaţiunii de concentrare
economică243.
Controlul indirect se exercită în baza unui mandat fără
reprezentare. Şi e firesc să fie aşa de vreme ce între titularul real al
controlului şi întreprinderea achiziţionată nu există un raport juridic.
Întreprinderea achiziţionată nu cunoaşte acordul secret dintre
titularul juridic al controlului şi persoanele interpuse care exercită
controlul. Dacă această întreprindere ar avea cunoştinţă despre acel acord
am fi în prezenţa unei operaţiuni juridice triunghiulare, iar tranzacţia s-ar
înfăţişa ca un act de simulaţie prin persoane interpuse244.
d) Controlul total și controlul parțial.
Controlul total. Elementul definitoriu al acestei forme de
control este achiziţionarea integrală a unei întreprinderi independente. In
această ipoteză, ca şi atunci când sunt achiziţionate două sau mai multe
241
O.Căpăţână, Regimul juridic al operaţiunilor de concentrare economică în dreptul concurenţei, în Revista de
drept comercial nr.6/1999, p. 11-12
242
M.Boroşteanu, op.cit, p. 104.
243
E.Mihai, Concurenţă economică, libertate şi constrângere juridică, Lumina lex, Bucureşti 2004, p.257.
244
M.Boroşteanu, op.cit, p.107. Pentru amănunte privind simulaţia prin interpunere de persoane şi mandatul fără
reprezentare, a se vedea L.Pop, Drept civil. Obligaţiile, Argonaut, Cluj-Napoca 2002, p.66.
106
întreprinderi, obiect al controlului îl formează întreprinderea sau, după
caz, întreprinderile achiziţionate în totalitatea lor.
In opinia noastră nu este neapărat necesar să fie o achiziţie
propriu-zisă a întregului patrimoniu al întreprinderii sau întreprinderilor
vizate. Pentru exercitarea controlului total este suficientă chiar numai
achiziţionarea pasivului. Spre exemplu, preluarea de către o bancă sau de
către orice altă întreprindere a întregului pasiv al unei entităţi economice
în scopul redresării ei economice sau a revânzării sale ulterioare
constituie o situaţie în care banca sau, respectiv întreprinderea care a
preluat datoriile entităţii respective dobândeşte prin faptul în sine al
preluării pasivului controlul total asupra debitoarei. Situaţia este similară
şi în cazul acordării unui credit având ca obiect o mare sumă de bani
rambursabilă într-o perioadă lungă de timp, ca şi în cazul perfectării unui
contract de furnizare de produse sau de materii prime cu valabilitate
pentru o perioadă îndelungată. în ambele situaţii creditorul/ furnizorul
dobândesc controlul total asupra întreprinderii debitoare pe întreaga
durată de timp a valabilităţii contractelor convenite cu aceasta.
Controlul parțial. De specificul controlului parţial este
achiziţionarea unei părţi (subdiviziuni) dintr-o întreprindere, sau a unor
elemente importante din activul acesteia care prin detaşarea din
patrimoniul acelei întreprinderi li se acordă cifra de afaceri proprie. În
alţi termeni, această formă de control presupune exercitarea unei
influenţe determinante asupra, unei entităţi legale separate, cum este
bunăoară, filiala; asupra unei subdiviziuni interne precum o secţie, ori o
subunitate; ori asupra unor elemente importante ale fondului de comerţ
ca de pildă, mărci, licenţe, etc., cărora li se poate atribui în mod clar o
cifră de afaceri proprie245.
e) Controlul strategic și controlul operațional
Controlul strategic (sau relevant) presupune ca influenţa

determinantă să se exercite asupra strategiei economice a întreprinderii
vizate (de exemplu, prin impunerea unor anumiţi membri în organele de
conducere, stabilirea planului de afaceri, adoptarea bugetului de venituri
şi cheltuieli etc.).
Controlul operațional (sau nerelevant) vizează deciziile
zilnice, problemele curente ale întreprinderii. Deţinătorul controlului
operaţional nu are posibilitatea să influenţeze determinant strategia pe
piaţă a unui operator economic. El poate doar să ia toate măsurile
necesare pentru traducerea în fapte a hotărârilor adoptate de cel sau de
cei care deţin controlul strategic.
Distincţia între controlul strategic şi controlul operaţional se
poate realiza în practică în funcţie de gradul de centralizare sau
descentralizare a procesului decizional care este o problemă strâns legată
de cea a autonomiei întreprinderii. După cum s-a remarcat în doctrină246,
cele două tipuri de control nu se exclud. Ele coexistă, se întrepătrund şi
tocmai de aceea este foarte dificil să se realizeze o demarcaţie netă între
ele.
7.3.4.3. Întreprinderea comună.
A. Concept. Întreprinderea comună este o formă asociativă care

se situează la limita de contact dintre asocierile structurale şi cele de
245
E. Mihai, Dreptul concurenţei, AII Beck, Bucureşti 2004, p. 167
246
M.Boroşteanu, op.cit., p. 119
107
cooperare sau contractuale.
In armonie cu regulile concurenţei comunitare întreprinderea
comună este întreprinderea controlată în comun de cel puţin alte două
întreprinderi distincte247.
Din punct de vedere terminologic, în doctrină se utilizează
pentru conceptul de întreprindere comună o varietate de expresii sau
termeni, precum: joint-venture248 , coîntreprindere249 , societate mixtă250
sau filială comună251.
B. Elementele caracterizante ale întreprinderii comune.
Potrivit Regulamentului concentrărilor întreprinderea comună, prezintă
două elemente caracterizante două elemente caracterizante şi anume:
controlul comun şi autonomia.
a) Controlul comun. Pentru a fi relevantă raportat la
prevederile Regulamentului concentrărilor întreprinderea comună trebuie
să se afle în situaţia în care două sau mai multe întreprinderi fondatoare
să preia şi să exercite controlul în comun. După cum au învederat deja,
controlul dă expresie posibilităţii de a exercita o influenţă determinantă
asupra unei alte întreprinderi.
Controlul comun nu trebuie confudat cu controlul exclusiv.
Controlul comun este cel mai bine evidenţiat în cazul filialei
comune constituită din două întreprinderi, atunci când fiecare dintre
acestea deţine o participare de 50%.
Autonomia societăţilor mamă nu este afectată de
interdependenţa dintre societăţile fondatoare. Societăţile mamă rămân
independente din punct de vedere juridic chiar dacă exercită împreună
gestiunea filialei comune. De asemenea, gestiunea comună nu produce
impact asupra pertenerilor în exteriorul perimetrului comun deoarece
aceştia rămân aici deplin suverani cât priveşte deciziile pe care le
adoptă252.
Intre parteneri are loc o competiţie în cadrul căreia capacitatea
de absorbţie a fiecăruia dintre ei generează, pe de o parte o dimensiune
cooperativă, iar pe de altă parte, o dimensiune competitivă253.
Dimensiunea cooperativă îşi găseşte reflectare în gestiunea comună, iar
dimensiunea competitivă se oglindeşte în interesul propriu.
Atunci când există mai multe întreprinderi fondatoare ce deţin
cote egale din capitalul întreprinderii comune nu ne aflăm neapărat
obligatoriu în prezenţa unui control comun. Pe lângă această
247
Este accepţiunea dată întreprinderii comune prin Comunicarea Comisiei din 2 martie 1998 privind noţiunea de
întreprindere comună de plin exerciţiu în cadrul Regulamentului 4064/89 (publicat în JOCE 98/C 66/01). Deşi
acest Regulament a fost înlocuit prin regulamentul nr. 139/2004, cit.supra., definiţia la care ne referim rămâne
valabilă şi în prezent
248
Termenul specific dreptului nord-american unde se face distincţie între corporate joint-venture (care este un
grup de întreprinderi având un statut comun şi presupune constituirea unei societăţi) şi contractual joint-venture
(care este de natură exclusiv contractuală, fără a îmbrăca vreo formă societară). Pentru alte detalii, v.
C.H.Chenut, Le contrat de consortium, LGDJ, Paris 2003, p.7.
249
Aceasta este o entitate organizatorică formată din mai mulţi participanţi, având personalitate juridică distinctă
de cea a membrilor ei şi aflându-se sub controlul partajat al acestora. Pentru detalii, v. D.Jolly, Alliances
interentreprises - Entre concurrence et coopérations, Vuibert, Paris 2001. p.27
250
Deşi terminologia este sugestivă totuşi, ni se pare mai puţin adecvată pentru a fi utilizată în acest context,
deoarece, în accepţiunea sa uzuală societatea mixtă nu dobândeşte semnificaţia de întreprindere comună în
sensul dreptului concurenţei.
251
Această sintagmă desemnează o societate creată şi deţinută de firme independente unele de altele care
transferă o parte din resursele lor în vederea unei acţiuni comune. V.C.H.Chenut, op.cit., p.29-30.
252
D.Jolly, op.cit., p.25
253
Idem, p.64
108
circumstanţă este necesar să se ia în considerare alte două circumstanţe,
la fel de importante: posibilitatea existenţei unui pact al acţionarilor
privitor la exercitarea controlului şi, atunci când este cazul, controlul de
fapt concret exercitat, care însă, este mult mai greu de constatat în
practică.
b) Autonomia întreprinderii comune. Din conţinutul art.3
pct.4 al Regulamentului nr. 139/2004 rezultă clar că întreprinderea
comună trebuie să îndeplinească trăsăturile caracteristice ale unei entități
economice autonome. Aşadar, autonomia este esenţială pentru
întreprinderea comună.
Conform aceluiaşi Regulament, concentrative sunt toate
întreprinderile de plin exercițiu254, adică acelea care îndeplinesc toate
funcţiile unei întreprinderi similare de pe piaţă.
Poate fi considerată autonomă numai acea întreprindere care
dispune de toate resursele (umane, financiare, tehnice) necesare punerii
sale în funcţiune, precum şi a funcţionării ei ulterior acestui moment.
Sub aspect structural, autonomia implică în mod necesar
existenţa unei entităţi juridice distincte de societăţile fondatoare.
Patrimoniul propriu constituie un element esenţial al autonomiei
întreprinderii şi, totodată un instrument principal care susţine autonomia.
Se cere ca întreprinderea comună să aibă capacitatea de a-şi stabili
strategia comercială şi să-şi poată asuma propria răspundere juridică.
În armonie cu normele dreptului european al concurenţei,
personalitatea juridică a întreprinderii nu constituie un element de
importanţă majoră al acesteia, deoarece primează autonomia ei.
Modificarea structurii capitalului nu produce necesarmente un
impact major asupra autonomiei întreprinderii comune, ci poate influenţa
relaţiile deosebit de strânse care, în mod firesc se stabilesc cu societăţile-
mamă.
Problema autonomiei apare în prim-plan mai cu seamă atunci
când întreprinderea comună este formată prin aporturile întreprinderilor
fondatoare. În toate cazurile însă, durata existenţei filialei comune
creează cel puţin aparenţa autonomiei acesteia.
Din punctul de vedere al calificării întreprinderilor comune ca şi
concentrări, este lipsită de relevanţă coordonarea comportamentului
concurenţial.
În aprecierea compatibilităţii operaţiunii de concentrare cu piaţa
comună, Comisia va trebui să ţină seama de posibilitatea de a înlătura
concurenţa pe o parte substanţială a pieţei produselor şj serviciilor în
cauză.
În cazul în care faţă de piaţa întreprinderii comune, societăţile-
mamă sunt prezente pe pieţe situate în amante sau în aval prezintă o
importanţă majoră raporturile dintre acestea şi, totodată este necesar să se
ia în considerare ponderea fiecăreia dintre ele în activitatea de ansamblu
a întreprinderii. Atunci când întreprinderea comună are calitatea de
principal furnizor sau distribuitor devine operantă prezumţia unui
comportament coordonat al întreprinderilor fondatoare raportat la
societatea comună.
Prezintă o anumită relevanţă şi pieţele vecine în măsura în care
sunt strâns legate de piaţa pe care activează întreprinderea comună255. Ar
254
Spre deosebire de acestea, întreprinderile care au numai un rol auxiliar pentru activităţile economice ale
fondatoarelor lor (precum cercetare- dezvoltare ori producţia iară acces pe piaţă) se consideră a fî întreprinderi
de exercițiu parțial.
255
E.Mihai, Concurenţa economică. Libertate şi constrângere juridică, Lumina Lex, bucureşti 2004, p.262.
109
putea constitui un indiciu al coordonării comportamentului concurenţial
al întreprinderilor în cauză tehnologia similară utilizată, acelaşi tip de
clienţi sau de concurenţi256.
7.3.5.1. Explicație preliminară. Natura controlului.

Regulamentul C.E. nr. 139/2004 consacră controlul preventiv. Printr-un
astfel de control devine posibilă prevenirea şi, totodată evitarea unor
grave inconveniente care apar inevitabil atunci când se constată şi se
sancţionează o operaţiune deja realizată. Dintre aceste incoveniente, cele
mai importante sunt: aplicarea măsurilor de deconcentrare şi stabilirea
răspunderii întreprinderii implicate în operaţiune.
De asemenea, controlul preventiv mai prezintă avantajul că face
posibilă neutralizarea dificultăţilor de restabilire a situaţiei anterioare
(status que ante) conferind totodată securitatea juridică necesară
operaţiunilor economico-juridice derulate pe piaţă.
Cu ocazia efectuării controlului, Comisia va putea revoca
decizia de autorizare a concentrării dacă va constata că nu au fost
respectate condiţiile prevăzute în această decizie sau că emiterea ei s-a
fundamentat pe informaţii eronate. Revocarea nu are însă semnificaţia
statuării unei incompatibilităţi cu rigorile pieţei comune în totalitatea ei
sau numai cu o parte substanţială a acesteia.
Controlul aprioric (sau preventiv) suspendă operaţiunea de
concentrare economică pe întreaga perioadă anterioară notificării precum
şi pe cea ulterioară acesteia până la momentul declarării operaţiunii ca
fiind compatibilă cu cerinţele pieţei comune257.
Tranzacţiile făcute de concentrarea economică în perioada
suspendării vor fi considerate valabile sau nu în funcţie de decizia pe
care Comisia o va adopta la finalizarea controlului. De precizat în
context că efectele acelor tranzacţii sunt supuse dreptului naţional.
7.3.5.2. Excepții de la caracterul suspensiv al controlului.

Fiind o consecinţă a controlului aprioric înfapturii operaţiunii de
concentrare, suspendarea operaţiunii de concentrare operează de plin
drept (ipso iure).
Regulamentul admite însă anumite derogări (sau excepţii) de la
caracterul suspensiv al controlului. Exceptarea operaţiunii de concentrare
de la regula suspendării acesteia pe durata controlului se acordă la
cererea motivată a întreprinderilor implicate în respectiva operaţiune.
Pot fi luate în considerare ca motive justificate ale cererii de
exceptare de la suspendare, printre altele, caracterul grav al efectelor
generate de suspendare cu privire la unele dintre întreprinderile implicate
în operaţiunea de concentrare, sau cu privire la o întreprindere terţă faţă
de această operaţiune, precum şi impactul negativ pe care suspendarea ar
fi susceptibilă să-l producă asupra concurenţei.
Întreprinderea terţă care ar avea de suferit de pe urma
suspendării poate formula ea însăşi cerere de exceptare de la suspendare
învederând consecinţele grave la care este expusă prin efectul
suspendării.
Examinând cererile de derogare de la suspendare şi constatând
caracterul întemeiat al acestora, Comisia le va putea încuviinţa dacă va
constata că efectele negative pe care le produce suspendarea operaţiunii
256
Ibidem
257
C.L.de Leyssac, G.Parleani, Droit du marché, PUF, Paris 2002, p.722
110
de concentrare pentru întreprinderile implicate sau pentru întreprinderi
terţe prevalează comparativ cu efectele generate de realizarea operaţiunii
de concentrare. în alţi termeni, derogarea va fi acordată ori de câte ori
Comisia va constata că răul produs de suspendarea temporară a
operaţiunii este mai mare decât râul pe care l-ar putea produce
concentrarea în sine în aceeaşi perioadă de timp.
De regulă, derogarea acordată de Comisie este condiţionată de
respectarea de către cei implicaţi în concentrarea respectivă a unui set de
cerinţe imperative şi de obligaţii instituie în acest sens care sunt destinate
să asigure cadrul unei concurenţe efective.
7.3.5.3. Criterii de evaluare a concentrărilor economice.

Art.2 din Regulamentul CE nr.139/2004 consacră regula potrivit căreia
operaţiunea de concentrare trebuie să se dovedească a fi necesarmente
compatibilă cu exigenţele pieţei comune, precum şi cu nevoia asigurării
conservării şi dezvoltării unei concurenţe efective pe această piaţă.
Subliniem în context că este necesar să se raporteze concurenţa atât la
elementele actuale de pe piaţă, cât şi la cele în perspectivă. Vor fi luate în
considerare elemente ca:
-poziţia pe piaţă a întreprinderilor implicate în operaţiune;
-puterea economică şi financiară a lor;
-posibilitatea pe care ele o au de a alege furnizorii și
distribuitorii;
-existenţa de facto sau de iure a barierelor la intrarea pe piaţă;
-evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă la produsele şi la
serviciile respective;
-interesele consumatorilor finali şi intermediari;
-evoluţia progresului tehnic şi economic care conferă avantaje
consumatorilor.
Stabilirea compatibilităţii sau, respectiv a incompatibilităţii
operaţiunii de concentrare cu piaţa comună este subordonată însă, Ia trei
criterii esenţiale, şi anume:
-afectarea semnficativă a concurenţei pe piaţa comună;
-poziţia dominantă ca factor de afectare a concurenţei şi
-raportul de cauzalitate dintre operaţiunea de concentrare şi
deteriorarea situaţiei concurenţiale pe piaţa comună sau pe o parte
substanţială a acesteia.
Întrucât analiza aspectelor privind afectarea semnificativă a
concurenţei au fost deja analizate258, la fel ca şi problematica poziţiei
dominante259, în cele ce urmează vom releva câteva aspecte mai
importante privind raportul de cauzalitate dintre operaţiunea de
concentrare pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia.
*
* *
Afectarea concurenţei pe piaţa comună sau pe o parte

semnificativă a acesteia este necesar să fie rezultatul direct şi imediat al
operaţiunii de concentrare economică.
Atunci când nu se va putea stabili un raport de cauzalitate între
realizarea operaţiunii de concentrare economică şi afectarea de o manieră
semnificativă a concurenţei pe piaţă sau pe o parte substanţială a acesteia
Comisia va trebui să autorizeze respectiva operaţiune.
258
A se vedea în acest sens dezvoltările de sub pct.3.4.1.
259
A se vedea analizele făcute sub pct.5
111
Existenţa incompatibilităţii între operaţiunea de realizare a
concentrării economice şi suma regulilor ce guvernează activitatea pe
piaţă şi protejează totodată libera concurenţă se stabileşte pe baza mai
multor criterii, nefiind posibil şi nici admisibil ca să se aibă în vedere
numai un singur criteriu chiar dacă acesta este de natură structurală.
În armonie cu reglementările Regulamentului nr.139/2004
poziţia dominantă reprezintă cea mai importantă modalitate, dar nu
singura modalitate, de natură să afecteze semnificativ, concurenţa de pe
piaţă.
Va exista raport de cauzalitate atunci când întreprinderea aflată
în poziţie dominantă achiziţionează un operator economic important de
pe piaţă sau, mai cu seamă, achiziţionează pe unicul său concurent
deoarece o atare achiziţie constituie prin ea însăşi un fapt disturbant al
concurenţei pe piaţă. Printr-un astfel de comportament întreprinderea
achizitoare îşi încalcă obligaţia particulară ce-i revine de a se abţine de la
orice act de conduită susceptibil să afecteze situaţia concurenţială, pe
piaţa în cauză.
În schimb, raportul de cauzalitate este exclus atunci când
întreprinderea achiziţionată se afla într-o situaţie în care dispariţia sa de
pe piaţă, datorită altor cauze era certă într-o perspectivă previzibilă.
Această ipoteză are corespondent în situaţia pe care dreptul nord-
american al concurenţei o numeşte „failing company defence”260.
Această teză nu are totuşi valoare absolută. Jurisprudenţa instanţelor
europene a condiţionat inexistenţa raportului de cauzalitate în ipoteza la
care ne referim de îndeplinirea a trei cerinţe, şi anume261:
-dispariţia previzibilă pe termen scurt a întreprinderii
achiziţionate în absenţa implicării ei în operaţiunea de concentrare;
-preluarea de către întreprinderea achizitoare a părţii de piaţă
aparţinând întreprinderii achiziţionate, la dispariţia acesteia din urmă
(chiar dacă operaţiunea de concentrare nu ar fi avut loc);
-absenţa unei alternative de cumpărare mai puţin prejudiciabile
pentru concurenţă a întreprinderii aflată în dificultate.
7.3.5.4. Deciziile Comisiei privind concentrările de

întreprinderi. Controlul concentrărilor de întreprinderi urmăreşte ca
finalitate stabilirea compatibilităţii sau, după caz a incompatibilităţii
operaţiunii de concentrare cu rigorile pieţei comune. In urma controlului
efectuat Comisia emite o decizie prin care se concretizează această
finalitate.
Pe parcursul derulării procedurii de control, Comisia mai poate
emite şi alte tipuri de decizii precum decizia de neintervenţie prin care se
declară necompetentă să soluţioneze notificare cu care a fost sesizată
constatând că nu este relevantă controlului concentrarea economică
vizată sau că operaţiunea respectivă de concentrare raportat la
circumstanţele pieţei nu reprezintă o concentrare economică în sensul
prevederilor Regulamentului nr.139/2004.
De asemenea, Comisia mai poate emite decizii conţinând măsuri
provizorii în vederea restabilirii sau conservării concurenţei efective
atunci când concentrarea a fost realizată cu ignorarea obligativităţii
suspendării operaţiunii; a fost realizată fără a se emite o decizie de
autorizare sau cu ignorarea unei decizii de incompatibilitate cu piaţa
260
M.Boroşteanu, op.cit, p.154. In terminologia franceză se utilizează cu aceeaşi semnificaţie juridică expresia
„défense de la société défaillante ”.
261
A se vedea decizia Comisiei CE din 14 decembrie 1993, pronunţată în afacerea Kali+Salz/Md c/ Treuhand
precum şi comentariul relativ la această decizie făcut de L.Vogel, op.cit., p.2511.
112
comună.
Totodată, Comisia poate adopta decizii conţinând măsuri
provizorii şi atunci când au fost nesocotite condiţiile instituite printr-o
decizie adoptată anterior262.
In fine, prin decizii adoptate pe parcursul procedurii de control,
Comisia poate aplica sancțiuni participanţilor la concentrarea de
întreprinderi care au neglijat sau nesocotit obligaţia privind notificarea,
sau caracterul suspensiv al controlului privind operaţiunea de
concentrare.
Deciziile Comisiei se comunică părţilor vizate şi se publică în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene sub rezerva repsectării
confidenţialităţii afacerilor întreprinderilor implicate. Fac excepţie de la
regula publicităţii în Jurnal, deciziile provizorii instituind măsuri pentru
preîntâmpinarea unui prejudiciu grav sau care sunt date în scopul
redresării imediate a unei situaţii ce nu suferă amânare.
Conform Regulamentului CE nr.139/2004, controlul
jurisdicţional al deciziilor date de Comisie în materia concentrărilor
economice de întreprinderi revine instanţelor comunitare care sunt CJCE
şi TPI, acestuia din urmă revenindu-i competenţa de a soluţiona în primă
instanţă recursul în anularea deciziilor Comisiei.
Art.230 din Tratatul CE (în prezent art.263 din TFUE) prevede
că exercitarea recursului aparţine oricărei persoane fizice sau juridice
care este vizată prin decizia atacată. De asemenea, are dreptul să exercite
această cale de atac orice persoană fizică sau juridică împotriva unei
decizii adresată altei persoane, dar care o priveşte în mod direct şi
individual.

 concentrări economice de întreprinderi;
 concentrare orizontală, concentrare verticală;
 întreprindere achizitorie, întreprindere achiziționată;
 fuziunea întreprinderilor;
 preluarea controlului altor întreprinderi;
 control de fapt, control de drept, control unic, control în comun,control direct, control
indirect, control total, control parțial, control strategic, control operațional;
 întreprindere comună;
 controlul concentrărilor economice.
1. Definiţi concentrările economice de întreprinderi.

2. Ce este concentrarea orizontală și concentrarea verticală de întreprinderi?
3. Care sunt participanții la operațiunea de concentrare economică?
4. Explicați concentrarea economică realizată prin fuziunea întreprinderilor.
5. Explicați concentrarea economică realizată prin preluarea controlului altor întreprinderi.
6. Ce este controlul de fapt, controlul de drept, controlul unic, controlul în comun,controlul direct,
controlul indirect, controlul total, controlul parțial, controlul strategic, controlul operațional?
262
Astfel, prin art.6 paragraful 2 din Regulament se prevede că: „Comisia poate include în decizia adoptată...
condiţii şi obligaţii destinate să asigure repsectarea de către întreprinderile implicate a angajamentelor pe care şi
le- au asumat faţă de Comisie în vederea realizării compatibilităţii concentrării cu piaţa comună.”
113
7. Care sunt elementele caracterizante ale întreprinderii comune?
8. Care este natura controlului concentrărilor economice și care sunt criteriile de evaluare?

114

Dec PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dec PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT DIN CLUJ-NAPOCA

DREPTUL EUROPEAN AL CONCURENȚEI

Aşadar, piaţa intracomunitară este supusă, pe de o parte normelor dreptului european al

Abordând această problematică în lumina normelor dreptului european al concurenţei şi a

C3. Cunoașterea şi utilizarea legislaţiei românești, legislaţiei europene şi a celorlalte

- Identificarea normelor juridice din sistemul de drept românesc şi european şi a principalelor

C4. Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridice din dreptul naţional,

- Definirea conceptelor şi analiza acestora, precum şi a metodelor şi teoriilor utilizate în interpretarea

Resurse şi mijloace de lucru

Teme de control (TC)

1. Călin M.Costin, Dreptul european al concurenţei, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008

Potrivit opiniei majoritare1 din doctrină, dreptul pozitiv al

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească conceptul de drept al

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Dreptul concurenței.Concept.Obiect.Specific

1.3.1.1. Concept. În doctrină3 s-a propus următoarea definiţie

1.3.1.2. Obiect. Normele juridice care în ansamblul lor

1.3.1.3. Specific. In doctrină13 au fost analizate trăsăturile

1.3.2. Principiile generale ale dreptului european al

1.3.2.1. Impactul dreptului comunitar asupra dreptului

Doctrina juridică de autoritate18 apreciază că pot fi reţinute trei

A. Principiul efectului direct. Acest principiu a fost conturat

Prin consecinţă, aceştia pot invoca direct în faţa jurisdicţiilor

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat prin

Efectul direct vertical se produce, după cum deja am subliniat,

Efectul direct orizontal nu se produce decât atunci când direcţia

1.3.3.1. Preliminarii. Considerat din perspectiva trasaturilor

1.3.3.2. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul

1.3.3.3. Delimitarea dreptului concurenței de dreptul

1.3.3.4. Delimitarea dreptului european al concurenței de

Concepte şi termeni de reţinut

 dreptul concurenței, dreptul european al concurenței;

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este dreptul concurenței și care este obiectul său de reglementare?

1. Călin M.Costin, Dreptul european al concurenţei, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008

Normele care alcătuiesc dreptul concurenţei, caracterizate printr-

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea noțiunii de concurență comercială, a modurilor

Timpul alocat unităţii de învăţare: 4 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1.1. Concept. Moduri de abordare. În accepţiunea sa

2.3.1.2. Funcțiile concurenței. Doctrina juridică52 admite că

2.3.2. Piața relevantă

2.3.2.1. Piața produsului55. Regulamentele Consiliului

A. Substituibilitatea în raport cu cererea.

După cum s-a subliniat în doctrină70, întreprinderea este

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce este concurența comercială și care sunt funcțiile acesteia?

1. Călin M.Costin, Dreptul european al concurenţei, Argonaut, Cluj-Napoca, 2008

Art.81 din Tratatul CE (care are corespondent în art.101 din TFUE)

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Însuşirea conceptului de antantă în dreptul european al

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii își vor însuși noţiunile teoretice privind formarea