CURS Dreptul Material Al UE (Libertati + Politici)

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPT MATERIAL AL UNIUNII EUROPENE
NOTE DE CURS
Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN
1
CUPRINS
Unitatea nr. 1: COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ.

EVOLUȚIE ISTORICĂ.
1. Definiție
2. Izvoarele dreptului material al Uniunii Europene
3. Particularitățile dreptului material al Uniunii Europene în raport cu sistemele
naționale de drept
4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la formarea şi apariţia Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene
5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a Uniunii Europene
6. Explicaţii privind termenii utilizați
7. Sarcină de lucru
8. Teste de autoevaluare
9. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare
10. Bibliografie minimală
Unitatea nr. 2: LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR.

1. Precizări prealabile
2. Conceptul de „marfă”
3. Clasificarea mărfurilor
4. Legislația relevantă privind libera circulație a mărfurilor
4.1. Surse primare
4.2. Legislația secundară
4.3. Jurisprudență selectivă
5. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tarfiul vamal comun.
6. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii
Europene
7. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii
Europene
8. Impozitul intern
9. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor
9.1. Excepțiile reglementate de art. 36. din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene
9.2. Excepțiile jurisprundențiale
9.3. Condițiile în care pot fi invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale
10. Regula rațiunii. Excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE
11. Clauze de salvgardare
12. Imputarea acțiunilor privaților
13. Monopolurile de stat cu caracter comercial
14. Explicații privind termenii uzitați
2
Unitatea nr. 3: LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR.
2. Reglementarea cetățeniei europene
3. Legislația relevantă pentru libera circulație a persoanelor
3.1. Legislația primară
4. Libera circulație a lucătorilor
4.1. Considerații generale
4.2. Conceptul de lucrători
4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora
4.3.1. Introducere
4.3.2. Dreptul de ieșire, intrare și ședere
4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei ani
4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și valabilitatea acestora
4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere
4.3.6. Dreptul de ședere permanent
4.4. Interzicerea discriminării
5. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor
5.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în
cadrul dreptului derivate
5.2. Excepțiile jurisprudențiale
6. Libertatea de stabilire
6.1. Reglementare
6.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă
6.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale
6.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice
7. Interzicerea discriminărilor
8. Excepții de la principiul dreptului de stabilire
Unitatea nr. 4: LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR.

1. Reglementare
2. Noțiunile de capitaluri și de plăți
3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților
Unitatea nr. 5: LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR.

1. Reglementare
2. Conceptul de „serviciu”
3
3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor
4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor
5. Libertatea de a beneficia de servicii
6. Libertatea de a presta servicii și derogările aferente acesteia, conform
reglementărilor Directivei 2006/123/CE
7. Interzicerea discriminării
8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor
Unitatea nr. 6: POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL MEDIULUI.

1. Evoluția reglementărilor comunitare în domeniul mediului
1.1. Programele de acțiune privind mediul
1.2. Tratatele Comunităților/Uniunii Europene
1.3. Cooperarea internațională
2. Conținutul politicii Uniunii Europene în domeniul mediului
2.1. Obiectivele și principiile politicii Uniunii Europene în domeniul mediului
2.2. Preocupări privind crearea unui cadru instituțional de protecție a mediului
2.3. Reglementări privind protecția unor factori de mediu
2.4. Reglementări privind sursele de poluare a mediului
2.5. Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene
Unitatea nr. 7: POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL AGRICULTURII ȘI

PESCUITULUI.
1. Politica în domeniul agriculturii
1.1. Temei juridic
1.2. Obiectivele generale ale politicii agricole
1.3. Reforma politicii agricole
1.3.1. Etapele politicii agricole comune
1.3.2. Obiectivele principale ale reformei politicii agricole comune
A. Organizarea comună a piețelor produselor agricole
B. Dezvoltarea rurală
C. Aspectele de mediu și silvicultură
D. Creșterea calității produselor agricole prin intensificarea
controalelor veterinare și fitosanitare
2. Politica în domeniul pescuitului
2.1. Temei juridic
2.2. Reforma politicii comune în domeniul pescuitului
A. Etapele reformei
B. Obiectivele reformei politicii comune a pescuitului
4
5
Unitatea nr. 1: COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ.
EVOLUȚIE ISTORICĂ.
1. Definiție
2. Izvoarele dreptului material al Uniunii Europene
3. Particularitățile dreptului material al Uniunii Europene în raport cu sistemele
naționale de drept
4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la formarea şi apariţia Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene
5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a Uniunii Europene
6. Explicaţii privind termenii utilizați
TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL: 3 ore.
OBIECTIVE SPECIFICE:
La finalizarea unității de învățare, studentul va putea să:
 Să cunoască, să înțeleagă și să își însușească problematica dreptului material

al Uniunii Europene
 Să își însușească noțiunile, conceptele și instituțiile juridice specifice dreptului
material al Uniunii Europene;
 Să delimiteze izvoarele dreptului material al Uniunii Europene;
 Să definească etapele care au condus la formarea și apariția Comunităților
Europene și a Uniunii Europene.
SEDIUL MATERIEI:
 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
6
1. Definiție.
Dreptul material al Uniunii Europene reprezintă un ansamblu de principii și norme

juridice, conținute în Tratate sau elaborate de instituțiile comunitare, prin care se
urmărește, în principal, dezvoltarea și buna funcționare a Pieței interne a Uniunii
Europene.
Fiind vorba despre un ansamblu vast și coerent de principii și norme, care își găsesc
corespondență în normale dreptului național al statelor membre, acestea din urmă sunt
influențate și chiar condiționate în evoluția lor, ținând cont de caracterul supranațional al
Comunităților și de faptul că, în acest caz, operează principiul „delegării de suveranitate” pentru
domeniile care cad sub incidența legislației comunitare.
2. Izvoarele dreptului material al Uniunii Europene.
În doctrină se disting următoarele categorii de izvoare:

a) izvoarele principale sau originare, care formează dreptul material primar;
b) izvoarele secundare, care formează dreptul material derivat;
c) izvoarele complementare.
a) Izvoarele principale sau originare:

Sunt tratatele de înfiinţare ale comunităţilor europene şi Uniunii Europene şi actele
modificatoare subsecvente:
tratatele constitutive ale Comunităților europene, cu protocoalele şi

convenţiile anexate lor;
tratatele şi acordurile de modificare a tratatelor institutive, cu anexele
acestora;
tratatele de aderare a noilor membri;
alte tratate (cum ar fi: Actul privind alegerile directe în Parlamentul European,
Actul de exceptare privind Groenlanda, etc.)
b) Izvoarele secundare:
Sunt actele normative emise de instituţiile comunitare în limitele competenţelor care le-
au fost atribuite, în vederea realizării obiectivelor comunitare. Acestea sunt enumerate expres şi
limitative în art. 288 din TFUE:
regulamentul:
- este principala sursă a dreptului derivat;
- este un act normativ cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate
elementele sale;
- are aplicabilitate directă (efect direct), se aplică direct în fiecare stat
membru;
- este destinat statelor şi particularilor.
7
directiva:
- este un act normativ obligatoriu pentru fiecare stat membru destinatar cu
privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele;
- nu are aplicabilitate generală, se adresează doar statelor concret indicate
sau tuturor statelor;
- necesită intervenţia puterii legislative naţionale cu privire la alegerea
mijloacelor şi formei necesare pentru atingerea obiectivului fixat;
- este indirect aplicabilă, deoarece statul destinatar are obligaţia să acţioneze
în vederea transpunerii directivei într-un anumit termen.
decizia:
- este un act normativ obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii
ei;
- este un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat
membru şi se referă la o anumită stare de fapt concretă;
- are efect direct;
- în cazul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce trebuie atins, cât şi
modalităţile de aplicare;
- decizia trebuie motivata clar şi pertinent;
- pentru intrarea în vigoare, decizia trebuie să fie notificata destinatarului,
lipsa notificării fiind sancţionată cu neintarea în vigoare.
recomandările şi avizele (sau opiniile):
- sunt acte instituţionale unilaterale lipsite de forţă juridică obligatorie;
- avizul este expresia, exprimarea unei păreri asupra unei probleme date;
- recomandarea reprezintă un instrument de acţiune indirectă urmărind
apropierea legislaţiilor.
c) Izvoarele complementare:
principiile generale de drept, printre care se pot enumera următoarele:
- principiul egalităţii persoanelor în faţa unei autorităţi administrative;
- principiul respectării drepturilor dobândite;
- principiul revocabilităţii actelor administrative ilegale;
- principiul securităţii juridice;
- principiul proporţionalităţii;
- principiul forţei majore;
- principiul dreptului la apărare;
- principiul legitimei apărări;
- principiul încrederii legitime;
- principiul neretroactivităţii;
- principiul controlului judiciar eficient.
acordurile internaţionale:
- acorduri încheiate de către statele membre;
- acorduri încheiate de către Comunităţi cu terţe state.
8
3. Particularitățile dreptului material al Uniunii Europene în raport de
sistemele naționale de drept.
Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în vedere particularităţile

dreptului comunitar în raport cu sistemele naţionale de drept date de:
 primordialitatea dreptului material al Uniunii Europene în raport cu sistemele

naţionale şi efectul direct al sistemului de drept comunitar.
Aplicarea directă a dreptului material al UE are în vedere efectul direct, pe verticală în
raport cu statele membre, ceea ce înseamnă că norma comunitară obligă autorităţile să i se
subordoneze, dar şi pe orizontală în raport cu particularii şi agenţii economici, adică norma
comunitară reglementează direct conduita subiectelor de drept avute în vedere.
 subsidiaritatea dreptului material al Uniunii Europene.
Principiul subsidiarităţii a fost precizat de Tratatul privind Uniunea Europeană care în art.
5 (fost articol 5 TCE) dispunea: „în domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Uniunea
intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot realizate în
mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar
datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură respectarea
principiului subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol”.
Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează competenţa de reglementare, care rămâne
concurentă cu cea a Uniunii, iar aceasta va interveni doar în măsura în care realizarea scopului
avut în vedere o impune.
Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi şi anume principiul atribuirii şi

principiul solidarităţii.
Conform art. 5 alin. (1) din TUE, delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Articolul 4 din TUE stabileşte faptul că, orice competenţă care nu este atribuită Uniunii
prin tratate aparţine statelor membre.
Iar, conform art. 222 din TFUE, Uniunea şi statele sale membre acţionează în
comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist,
ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om.
4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la formarea și apariția

Comunităților Europene și a Uniunii Europene.
Încă din secolul al XV-lea au apărut proiecte cu privire la unitatea europeană,

William Penn fiind un eminent quaker englez a propus în anul 1693 crearea
unui parlament european.
Cu toate acestea, ideea de Europă unită s-a concretizat abia după cel de-al doilea
război mondial, având la bază dorinţa de a menţine pacea pe continent.
Crearea Uniunii Europeane a fost un proces îndelungat şi dificil, care a parcurs mai
9
multe etape de-a lungul timpului.
Astfel, putem enumera pe scurt principalele evenimente care au avut loc:
1946, 19 septembrie, Winston Churchill, într-un discurs ţinut la Universitatea din Zürich,
lansează un apel pentru dezvoltarea mişcărilor europeniste şi crearea unei organizaţii
regionale europene, un “Consiliu al Europei” sau chiar „Statelor Unite ale Europei”;
1949, 4 aprilie, este semnat la Washington de către zece ţări europene plus SUA şi
Canada, Tratatul Atlanticului de Nord, creându-se o structură militară integrată (NATO);
1949, 5 mai, a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori zece state:
Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda,
Norvegia şi Suedia;
1950, 14 octombrie, primul ministru al Franţei, René Pléven propune constituirea unei
Comunităţi Europene de Apărare;
1952, 27 mai, se semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană de Apărare de

către Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice

Europene (CEE) şi a Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(CEEA) de către cele şase ţări: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
1961, se pun bazele libertăţii de circulaţie a forţei de muncă prin adoptarea primului
regulament din acest domeniu;
1964, prin decizia Curţii de Justiţie în procesul Costa/Enel se stabileşte că legislaţia

comunitară primează asupra legislaţiei naţionale (principiul fundamental al dreptului
comunitar: prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern al statelor membre);
1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic şi o

Comisie unică a Comunităţilor Europene şi a Protocolului asupra privilegiilor şi
imunităţilor;
1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles;
1970, 21-22 aprilie, Acord asupra adoptării unui sistem propriu de finanţare, a unui buget
propriu al Comunităţilor;
1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca semnează Tratatele de aderare

la Comunităţile Europene; este şi primul refuz al Norvegiei, cauzat de rezultatul negativ
al referendumului organizat după ce s-au organizat negocierile de aderare;
1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile Europene.
10
Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europne. Se crează
“Europa celor 9”);
1974, 9-10 decembrie, reuniunea de la Paris duce la crearea unei noi insituţii
comunitare: Consiliul European;
1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru alegerea reprezentanţilor

Parlamentului European prin vot universal direct;
1979, 13 martie, este creat Sistemul Monetar European (S.M.E), cu scopul de a asigura
stabilitate monedelor europene, unitatea sa monetară fiind ECU (European Currency
Unit);
1979, 28 mai, semnarea Tratatului şi a actului de aderare al Greciei la Comunităţile

Europene;
1979, 7-10 iunie, membrii Parlamentului European sunt aleşi pentru prima dată prin vot
universal direct;
1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunităţile Europene, devenind al zecelea stat

membru. Se crează “Europa celor 10”;
1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda semnează Acordul de la

Schengen asupra eliminării controlului la frontiere. Acordul va fi semnat în 1995 de către
Austria şi în 1996 de către Danemarca, Finlanda şi Suedia;
1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la Comunităţile Europene;
1986, 17 şi 28 februarie,este semnat la Luxemburg şi Haga Actul Unic European, care

adaugă cooperarea politică celei economice şi fixează data de 31 decembrie 1992
pentru înfiinţarea Pieţei Unice;
1987, 1 iulie, intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE). AUE stabilea ca dată
de referinţă 1 ianuarie 1993 pentru implementarea deplină a celor patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
1989, este înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, ca urmare a unei decizii a Consiliului de
Miniştri;
1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu-zise de aderare, a celor cinci landuri
din est din fosta RDG în Comunităţile Europene;
1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la Schengen şi Polonia hotărăsc

desfiinţarea vizelor;
11
1992, 7 februarie, la Maastricht se semnează Tratatul privind Uniunea Europeană.
Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană bazată pe trei piloni: pilonul I este
cel economic, reprezentat de cele trei Comunităţi deja existente, pilonul II este
reprezentat de cooperarea în domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC)
şi pilonul III este reprezentat de cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor Interne
(JAI);
1993, 1 ianuarie, Piaţa unică devine funcţională;
1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului european instituind o asociere între

România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de
altă parte;
1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Prin intrarea in vigoarea

Tratatului de la Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel, in loc de
"Comunitatea Europeană" se foloseşte tot mai frecvent termenul de "Uniunea
Europeană" (UE), însă nu trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană
continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii Europene. În acelaşi context, printr-o
decizie a din 8 noiembrie 1993, "Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar “Comisia CE” a
devenit "Comisia Europeană”;
1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spaţiului Economic European;
1995, 1 februarie, intrarea în vigoare a Acordului european de asociere a României;
1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de aderare la UE;
1997, 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam, prin care se consolidează cei
trei „piloni” ai Uniunii, creaţi prin Tratatul de la Maastricht: Comunităţile Europene (primul
pilon); politica externă şi de securitate comună (al doilea pilon) şi cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne (al treilea pilon);
1998, se înfiinţează Banca Centrală Europeană;
1999, 1 ianuarie, are loc lansarea monedei unice europene, Euro în 11 state care au
îndeplinit criteriile de convergenţă: Franţa, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg,
Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda, Irlanda;
2004, 1 mai, are loc cea mai amplă extindere a Uniunii Europene cu 10 state: Cipru,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
2007, 1 ianuarie, România şi Bulgaria devin state membre ale Uniunii Europene iar
Slovenia aderă la Zona Euro;
2007, 13 decembrie, semnarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului

privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (pe scurt
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă);
2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de modificare a Tratatului privind
12
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de la
Lisabona). Uniunea Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii Europene.
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) a fost redenumit Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Uniunea Europeană va avea capacitate juridică
şi procesuală pe plan internaţional. Pilonul al III-lea dispare, acesta unindu-se cu pilonul
I. Pentru întâia oară se prevedea la nivel de tratat posibilitatea creării unui Parchet
European, în scopul combaterii infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a căpătat forţă juridică primară, având aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor.
5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a

Uniunii Europene.
Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se pot enumera:

 creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă,
 dezvoltarea economică continuă, şi
 ridicarea constantă a nivelului de trai.
Pentru punerea în practică a acestor deziderate a fost necesară înfiinţarea unei pieţe
comune, proces care a parcurs paşi importanţi prin instituirea celor trei comunităţi şi anume:
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), instituită prin Tratatul
de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a fost prima
dintre cele trei comunităţi şi a apărut din iniţiativă franceză (C.E.C.O. – desfiinţată ca
urmare a încetării valabilităţii Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului),
2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), în prezent, Comunitatea Europeană
– CE, şi
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.),
instituite prin două tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi intrate în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia ministrului francez de externe

Robert Schuman, care la data de 9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct împreună cu
Jean Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după război. Planul Schuman a
devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de către 6 ţări europene (Belgia,
Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui si Oţelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Conform
art. 97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o perioadă de 50 de ani.
Tratatul s-a semnat la 18 aprilie la Paris şi a intrat în vigoare la 23 iunie 1952, Jean
Monnet devenind Preşedintele Înaltei Autorităţi, Konrad Adenauer al Consiliului Ministerial
Special, Paul Henri Spaak al Adunării Comune şi Massimo Pilotti a Curţii de Justiţie. Prin
crearea CECO apărea prima comunitate democratică supranaţională de sorginte federalistă în
Europa, iar aceasta se făcea incluzînd Germania şi ajutând-o să se democratizeze.
13
Comunitatea denumită şi “Europa celor 6” avea conducere franceză şi sediul
principal în Luxemburg. În urma incheierii acestui tratat, francezii cu preţul renunţării la o parte
din suveranitate controlau potenţialul german, iar nemţii deşi controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi
şi trataţi ca parteneri cu drepturi egale.
Pilonii de bază ai CECO erau:

 crearea unei pieţe comune sectoriale;
 existenţa unor obiective comune;
 construirea unor instituţii comune având puteri efective şi imediate.
Tratatul CECO a instituit următoarele institutii:

 Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din şase persoane numite de
comun acord de către guvernele celor şase state membre, deciziile acesteia beneficiind
de valabilitate şi aplicabilitate imediată în toate statele membre;
 Consiliul de Miniştri, ce reprezenta statele membre şi a căror misiune era aceea de a
coordona acţiunea statelor şi a CECO;
 o Adunarea Parlamentară formată din parlamentari desemnaţi de către parlamentele
naţionale, având competenţe limitate în ceea ce priveşte controlul politic specific unui
parlament, şi
 Curtea de Justitie care veghea asupra protecţiei juridice a membrilor CECO, a legalităţii
acţiunilor Înaltei Autorităţi şi a respectării separaţiei atribuţiilor dintre CECO şi statele
membre.
Anumite tratative s-au purtat şi în domeniul militar, dar acestea au eşuat în cea mai
mare parte. Astfel, ţările membre CECO au semnat la 27.05.1952 un tratat privind înfiinţarea
unei Comunităţi Europene de Apărare, pe baza planului întocmit de René Pléven, primul
ministru francez, care însă nefiind ratificat de Franţa în 1954, nu a intat în vigoare. O altă
încercare notabilă în domeniul militar a fost Tratatul de Bruxelles prin care a luat fiinţă Uniunea
de Vest (Western European Union) în 1948, ţări semnatare fiind Franţa, Anglia, Olanda, Belgia
şi Luxemburgul. Uniunea de Vest se transformă în 1955, după aderarea Germaniei şi Italiei în
Uniunea Europei Occidentale, care este o organizaţie de apărare paralelă cu NATO.
În 1951 Suedia, Danemarca şi Norvegia înfiinţează Consiliul Nordic, o organizaţie

economică.
Ca urmare a eşecului în domeniul apărării, ţările din Benelux au propus o piaţă comună
incluzând energia şi transporturile. Ca urmare au fost elaborate două proiecte de tratate, unul
privind piaţa comună generalizată şi altul privind o comunitate a energiei atomice.
Astfel, la 25 martie 1957 cele şase state semnează la Roma următoarele două tratate şi
anume:
- Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene (C.E.E.), şi
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau
E.U.R.A.T.O.M.).
Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 cu o durată nedeterminată.
14
Dacă Tratatul C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) a condus la
crearea unei pieţe comune a cărbunelui şi otelului, iar Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) la
stabilirea unei pieţe comune nucleare, Tratatul C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) a
instituit premisele unei integrări economice globale. Prin semnarea acestui ultim tratat s-a
instituit o piaţă comună.
Conform art. 2 din TCEE: “Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei pieţe
comune şi prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în
întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice, o creştere durabilă şi
echilibrată, o stabilitate crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai strânse
între statele pe care le reuneşte”.
Conceptul de „piaţă comună” a fost introdus de Raportul Spaak din 1956 şi preluat de
Tratatul de la Roma care nu a dat o definiţie acestui concept.
Conform dispoziţiile articolului 8 alin. (1) şi (2) din TCEE:
„(1) Piaţa comună se instituie treptat în decursul unei perioade de tranziţie de
doisprezece ani.
Perioada de tranziţie se împarte în trei etape, de patru ani fiecare, a căror durată poate fi
modificată în condiţiile prevăzute mai jos.
(2) Pentru fiecare etapă, se stabileşte un ansamblu de acţiuni care trebuie întreprinse şi
realizate simultan”.
Tratatul C.E.C.O. a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin interzicerea
taxelor de import şi export şi a măsurilor cu efect echivalent, precum şi a restricţiilor cantitative
asupra circulaţiei acestor produse, şi a interzis discriminarea între producători, între cumpărători
sau între consumatori. De asemenea, prin semnarea acestui tratat s-au interzis practicile
restrictive sau ajutorul de stat.
Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea condiţiilor necesare

dezvoltării industriei nucleare iar prin semnarea Tratatului C.E.E. s-a instituit o piaţă comună.
Piaţa comună a fost o etapă premergătoare pieţei interne. Piaţa comună reprezintă un
stadiu ulterior Uniunii Vamale, presupunând, pe lângă aceasta, cele patru libertăţi de circulaţie:
libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi capitalurilor.
Realizarea celor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însemna mai mult decât o Uniune
Vamală. CEEA nu era o simplă Uniune Vamală, deoarece nu asigura doar libera circulaţie a
bunurilor, ci şi protecţia acestora faţă de exterior prin taxe vamale externe comune. Spre
deosebire de CEE, o zonă de liber schimb precum Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS) se limita la asigurarea liberei circulaţii a bunurilor între parteneri, dar nu şi a protecţiei
externe specifice CEE.
Conform articolului 8 din TCEE, piaţa comună urma să fie instituită treptat, în decursul
unei perioade de tranziţie de doisprezece ani, împărţită în trei etape, de patru ani fiecare.
Fiecare etapă avea prevăzut un ansamblu de acţiuni care trebuiau întreprinse şi realizate
simultan.
Sistemele instituţionale ale acestor organizaţii erau independente, fiecare având
comisie, consiliu, adunare parlamentară precum şi propria curte de justiţie.
Cele trei comunităţi, C.E.C.O., C.E.E. şi E.U.R.O.A.T.O.M. au funcţionat separat din
15
1958 până în 1967, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la
Bruxelles la 8 aprilie 1965. Cunoscut şi sub denumirea de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi
o Comisie unică a Comunităţilor europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea
instituţiilor de structură a celor trei Comunităţi europene. Astfel, la nivel decizional a rezultat un
organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituţie, Comisia
Europeană.
Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o administraţie comunitară unică.
Unificarea s-a realizat doar la nivel instituţional, cele trei comunităţi europene şi-au
păstrat în continuare existenţa lor de sine stătătoare.
La finalizarea termenului de 50 de ani pentru care a fost creată, CECO a fost absorbită,
iar CEE şi-a schimbat denumirea în CE, începând cu TUE din 1992. Deşi, CECO şi Euratom şi-
au menţinut titulatura iniţială iar CEE se va transforma în CE, expresia de „Comunitatea
Europeană” va fi folosită pentru a le desemna pe toate cele trei laolaltă.
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut ca rezultat semnarea

Actului Unic European, semnat la Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv la 28
februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE realiza una dintre cele mai
importante reforme ale CE, nefiind nici prima şi nici ultima. Denumirea de AUE justifică faptul că
această reformă afecta atât tratatele de bază, cât şi tratatele ulterioare, dar şi pentru că s-a
obţinut un text convenţional unic.
Obiectivul principal declarat al Actului Unic European este instituirea pieţei interne,
obiectiv pentru care s-a stabilit şi un termen limită şi anume 31 decembrie 1992. Noţiunea de
piaţă internă a fost utilizată şi anterior Actului Unic European, în Carta Albă a Comisiei semnată
la Bruxelles la 14 iunie 1985, care avea ca scop adoptarea de măsuri în vederea finalizării pieţei
interne.
Programul de realizare a pieţei interne unice cuprindea un set de 282 de măsuri care
vizau creşterea şi dezvoltarea comerţului intracomunitar.
În scopul realizării pieţei interne s-au stabilit şi anumite obiective:
 eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative;
 instituirea unui tarif vamal comun printr-o uniune vamală;
 libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
 libera concurenţă, şi
 elaborarea unor politici comune.
Piaţa internă şi unică se redefinea, conform art. 8A al TCEE (art. 7 TCE) ca un spaţiu
fără frontiere interne în care este garantată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor.
Piaţa unică şi piaţa internă reprezintă etape ulterioare pieţei comune, caracterizate prin
existenţa unui spaţiu fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi, de reguli economice
comune şi de o politică economică comună pentru toate statele membre ale U.E.
Trecerea de la conceptul de „piaţă comună”, concept care apare în tratatele iniţiale la
conceptul de „piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul
Comunităţii.
Actul Unic European, care a încorporat conceptul de piaţă internă în Tratat, a constituit
16
tranziţia spre crearea Uniunii Europene.
Astfel, ca urmare a noilor iniţiative legislative a fost liberalizată circulaţia capitalului, au
fost eliminate controalele la frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor iar libertatea de
stabilire şi prestări a serviciilor a înregistrat anumite progrese.
La 1 ianuarie 1990 a fost înfiinţată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare (BERD) cu sediul la Londra iar la 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii
Economice şi Monetare, fază care a durat între anii 1990-1994.
În martie 1990 are loc şi o extindere a Comunităţii Europene, prin reunificarea

Germaniei. Tot în anul 1990 România a semnat un tratat de cooperare cu Comunitatea
Europeană.
La 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind înfiinţarea Uniunii
Europeane, de la Maastricht, tratat care a intrat în vigoare în 1993 iar la 2 mai 1992 semnarea
la Porto a Acordului privind crearea unui Spaţiu Economic European între CEE şi CEFTA.
Ratificarea Tratatului privind UE este însă împiedicată de rezultatul negativ al referendumului
organizat în Danemarca.
În 21.12.1992 se semnează la Cracovia Tratatul de înfiinţare a Asociaţiei Central
Europene de Liber Schimb (CEFTA) de către Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.
Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a comunităţilor, prin liberalizarea circulaţiei
mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor.
La 1 februarie 1993 România semnează cu Comunitatea Europeană o Convenţie
Europeană sau Convenţie de Asociere, precum şi o convenţie interimară privind relaţiile
comerciale.
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 noiembrie

1993, aduce o serie de modificări Tratatelor de la Roma şi constituie instrumentul pentru
stabilirea Uniunii Europene.
Urmare a acestui tratat au apărut anumite schimbări:
- Comunitatea Economică Europeană devine Comunitatea Europeană;
- scopurile Comunităţii au fost extinse cu privire la uniunea economică monetară;
- a apărut o nouă procedură legislativă;
- s-a introdus instituţia pentru investigarea în administrarea greşită de către Ombudsman;
- s-a introdus conceptul de cetăţenie europeană, şi
- s-a instituit Uniunea Europeană.
Prin Tratatul de la Maastricht s-a procedat la reformularea materiilor prevăzute în Tratat,
astfel că părţile a doua şi a treia din Tratat au fost regrupate într-o singură parte, intitulată
„Politicile Comunităţii”, în care au fost cuprinse şi toate dispoziţiile privind cele patru libertăţi
fundamentale.
Spaţiul Economic European a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994 şi reuneşte

teritoriile statelor comunitare şi a celor membre AELS (convenţia a fost ratificată de Norvegia,
Islanda şi Liechtenstein, cu excepţia Elveţiei)
Tot din 1994 funcţionează Institutul Monetar European, transformat în prezent în
17
Banca Centrală Europeană, ca bancă de emisie pentru moneda euro şi începe a doua etapă a
Uniunii Economice şi Monetare (1994-1998).
În anul 1995 a intrat în vigoare Tratatul de la Schengen, iar la 22 iunie 1995 România
depune oficial cerere de aderare la UE (Consiliul UE a decis ca dată de începere a negocierilor
cu România data de 15 februarie 2000).
În 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la Amsterdam, tratat care a adus la
rândul lui anumite modificări: articolele textelor tratatelor de bază s-au renumerotat, s-a instituit
funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în persoana secretarului Consiliului UE şi
s-a inclus Carta Socială în textul Tratatului CEE.
În anul 1998, la 1 iulie a fost înfiinţată Banca Centrală Europeană cu sediul la
Frankfurt.
În anul 1999 a fost introdusă moneda unică euro într-un număr de 11 state şi a început a
treia fază a Uniunii Economice şi Monetare. Tot din anul 1999 a intrat în vigoare şi Tratatul de la
Amsterdam.
În anul 2000 România a început negocierile de aderare cu Uniunea Europeană iar tot de
la acea dată au început negocierile între UE şi Letonia, Lituania, Slovacia, malta şi Bulgaria.
În anul 2001 la 26 februarie a fost semnat Tratatul de la Nisa, acesta fiind primul tratat
care face referiri la 27 de state membre, luând în calcul şi cererile de aderare ale statelor est
europene.
În anul 2002 are loc punerea în circulaţie a monedei euro în 12 state membre, cu
excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei iar la 28.02.2002 s-a încheiat şi a III-a etapă şi ultima a
Uniunii Economice şi Monetare.
În anul 2003, la 1 februarie a intrat în vigoare Tratatul de la Nisa iar în luna aprilie
UE a semnat tratatul de aderare cu 10 state din Europa Centrală si de Est iar la 1 mai 2005 a
intrat în vigoare tratatul de aderare cu cele 10 state: Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia, Letonia,
Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia şi Cipru.
În anul 2004 în 29 octombrie a fost semnat Tratatul privind Constituţia Uniunii
Europene iar în anul 2005 Parlamentul European a aprobat cererile de aderare ale României şi
Bulgariei, data preconizată a aderării fiind 1 ianuarie 2007. La 24 aprilie 2005, reprezentanţii
României şi ai celor 25 de state membre în UE au semnat la Luxemburg, Tratatul de aderare a
României la UE.
În 16 februarie 2006 Parlamentul European a adoptat directiva Bolkestein care prevede
liberalizarea serviciilor în cadrul Uniunii Europene.
În anul 2007, Slovenia a aderat la zona euro iar România şi Bulgaria au intrat în
UE.
În acelaşi an, 2007 s-a semnat la Strasbourg, Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene iar la 13 decembrie s-a semnat Tratatul de la Lisabona la mănăstrirea
Sfântul Jerom din Lisabona.
Tot în anul 2007 Cehia, Estonia, Polonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia şi
Slovenia devin membre ale Spaţiului Schengen iar din anul 2008 Cipru şi Malta aderă la zona
euro.
18
Tratatul de la Lisabona, publicat în cele 23 de limbi oficiale ale Uniunii Europene,
inclusiv limba română – cu titlu complet Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a fost
semnat la 13 decembrie 2007 de către şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre ale
Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona aduce modificări la Tratatul privind Uniunea
Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, fiind ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în M. Of. Nr.
107/12 februarie 2008.
Tratatul de la Lisabona a preluat în mare textul Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa. Spre deosebire de acest Tratat, Tratatul de la Lisabona nu uneşte cele trei
tratate: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice într-un singur document, ci
doar le aduce modificări.
De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii

Europene iar „Tratatul de instituire a Comunităţii Europene” (TCE) a fost redenumit „Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE).
Articolul 47 din TUE dispune că „Uniunea are personalitate juridică”. Conform noului
articol, Uniunea Europeană va avea capacitate juridică şi procesuală pe plan internaţional, în
ciuda faptului că până acum numai Comunitatea avea personalitate juridică.
Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea drept un spaţiu de libertate, securitate

şi justiţie, instituit în respectul drepturilor fundamentale şi a diferitelor sisteme şi tradiţii
juridice ale statelor membre. În acest sens, Uniunea dezvoltă politici comune în materie de
azil, imigraţie şi control al frontierelor exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea criminalităţii
de mare amploare şi pentru coordonarea între autorităţile poliţieneşti şi judiciare competente.
Una din cele mai importante modificări pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este cea
structurală – pilonul al III-lea dispare din TUE. Conform Tratatului de la Lisabona, pilonul III se
uneşte cu pilonul I. Pilonul II – politica externă şi de securitate comună rămâne în continuare
reglementat de TUE.
Problemele legate de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, din pilonul
III au fost alăturate prevederilor referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera
circulaţie a persoanelor din fostul pilon I.
6. Explicații privind termenii uzitați.
În continuare, vom defini principalii termeni uzitați în prezenta unitate de invățare:
Comunitatea Europeană – în anumite contexte este uzitată denumirea folosită pentru

toate cele trei Comunităţi. După amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993, denumirea Comunitatea Economică Europeană a devenit
Comunitatea Europeană;
19
Uniunea Europeană – a fost creată prin Tratatul de la Maastricht – Tratatul privind
Uniunea Europeană din 1992. UE este un parteneriat la nivel politic şi economic între
cele 27 de state membre, care s-au angajat să promoveze pacea şi prosperitatea
popoarelor lor (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Danemarca,
Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda, Suedia, Republica
Cehă, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria,
Bulgaria şi România). În baza acestui parteneriat, statele membre au pus bazele unor
instituţii comune iar pe anumite sectoare au transferat voluntar o parte din competenţele
lor acestor instituţii, astfel incât hotărârile privind aspectele specifice de interes comun
să poată fi luate în mod democratic la nivel european. Această alocare de autoritate mai
este denumită şi “integrare europeană”. Cele trei Tratate Constitutive ale Comunităţii
Europene CECO, CEE şi CEEA, inclusiv cele de modificare şi completare stabilesc
sectoarele în care se transferă Uniunii Europene exercitarea în comun a suveranităţii
fiecărui stat membru. Conform art. 47 din TUE, Uniunea are personalitate juridică.
Dispoziţiile art. 3 alin. (2) din TUE menţionează faptul că UE oferă cetăţenilor săi un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, în interiorul căreia
este asigurată libera circulaţie a persoanelor. Conform dispoziţiilor art. 3 alin. (3) UE
instituie o piaţă internă iar conform dispoziţiilor alin. (4), Uniunea instituie o uniune
economică şi monetară a cărei monedă este euro;
Piaţa unică şi piaţa internă – reprezintă etape ulterioare pieţei comune, caracterizate
prin existenţa unui spaţiu fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi
fundamentale, de reguli economice comune şi de o politică economică comună pentru
toate statele membre ale UE;
Uniunea Economică şi Monetară – conform art. 3 alin. (4) din TUE, Uniunea instituie
o uniune economică şi monetară a cărei monedă este euro. Zona euro a fost creată
în 1999 de unsprezece ţări. Dintre cele 27 de state membre care fac parte în prezent din
UE, 16 (Belgia, Germania, Irlanda, Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg,
Malta, Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi Finlanda) au adoptat
moneda euro, ceea ce înseamnă că acestea participă integral la cea de-a treia etapă a
UEM. Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul lor au introdus această
monedă, însă nu fac parte din Uniunea Economică şi Monetară. Acestea sunt statele
nemembre în care euro se află în circulaţie: Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican;
Parlamentul European – reprezintă una din instituţiile UE alături de Consiliul

European, Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca
Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. De-a lungul timpului au apărut mai multe
modificări, iar prin intermediul unor tratate şi in special, prin intermediul Tratatului de la
Maastricht din 1992 si a Tratatului de la Amsterdam din 1997, Parlamentul European s-a
transformat dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament legislativ, cu puteri
similare cu cele ale parlamentelor nationale. Conform art. 14 din TUE, Parlamentul
European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.
Parlamentul European alege preşedintele Comisiei. Este compus din reprezentanţii
20
cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus
preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător,
cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru nu i
se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri. Membrii Parlamentului European
sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci ani.
Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi. Parlamentul
European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în
public;
Consiliul – cunoscut şi sub denumirile de Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul

de Miniştri exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi
să exercite dreptul de vot;
Consiliul European – este compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
precum şi din preşedintele său şi preşedintele Comisiei;
Consiliul Europei – este o organizaţie internaţională, interguvernamentală şi

regională, cu sediul la Palatul Europei din Strasbourg. Consiliul Europei a luat naştere
la 5 mai 1949 şi reuneşte toate statele democratice ale Uniunii Europene precum şi alte
state din centrul şi estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, şi este
diferit de Consiliul sau de Consiliul European;
Comisia – promovează interesul general al Uniunii şi ia iniţiativele corespunzătoare

acestui scop. Comisia asigură aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de
instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub
controlul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Mandatul Comisiei este de cinci ani.
Începând cu 1 noimbrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de membri,
incluzând preşedintele şi Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe şi politica
de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp cât
Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleşi dintre resortisanţii statelor membre în conformitate cu un
sistem de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea
demografică şi geografică a tuturor statelor membre. Acest sistem se stabileşte de către
Consiliul European;
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – este instituţia jurisdicţională a Uniunii

Europene. Este compusă din trei instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele
specializate, toate având sediul la Luxemburg;
Curtea de Justiţie – este competentă să soluţioneze conflictele care pot apărea între
instituţiile comunitare sau între acestea şi statele membre ori chiar între acestea din
urmă. Este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru (27 de judecători)
21
şi opt avocaţi generali desemnaţi de guvernele statelor membre pentru un mandat de
şase ani, care poate fi reînoit;
Tribunalul – cuprinde cel puţin un judecător din fiecare stat membru. Judecătorii sunt
numiţi de comun acord de guvernele statelor membre. Tribunalul nu dispune de avocaţi
generali permanenţi;
Banca Centrală Europeană (BCE) – are sediul la Frankfurt pe Main, are ca principală
atribuţie menţinerea puterii de cumpărare a euro şi implicit asigurarea preţurilor în
zona euro. Statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile lor
centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul monetar.
Curtea de Conturi – a fost creată prin tratatul bugetar semnat la 22 iulie 1975, sediul
său fiind stabilit la Luxemburg. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii,
totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta
verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenţie
înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea
de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru. Membrii săi îşi
exercită funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al Uniunii. Membrii Curţii
de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac parte ori au făcut parte, în statul lor,
din instituţiile de control financiar extern sau care au o calificare deosebită pentru
această funcţie. Membrii Curţii de Conturi se numesc pentru o perioadă de şase ani;
Eurosistemul – cuprinde BCE şi băncile centrale naţionale ale statelor care au adoptat
moneda euro;
Zona Euro – cuprinde statele membre UE care au adoptat moneda euro;
Ţările asociate – sunt ţările terţe care au încheiat cu Uniunea Europeană acorduri de
asociere;
Ţările solicitante – sunt statele europene care, în temeiul articolului 49 din Tratatul
privind Uniunea Europeană, au depus cereri de aderare la Uniunea Europeană;
Statele candidate – sunt statele ale căror cereri de aderare la UE au fost acceptate.
Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după
consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi adaptările impuse de
aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele
membre şi statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele
contractante, în conformitate cu normele lor constituţionale;
Statele în curs de aderare – sunt statele cu care Uniunea Europeană a angajat

negocieri de aderare;
22
Statele aderente – sunt statele cu care s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea
Europeană, dar al căror tratat de aderare nu a intrat încă în vigoare;
Acquis-ul comunitar – reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce se aplică

tuturor statelor membre.
7. Sarcină de lucru.
Identificați care sunt categoriile de izvoare ale dreptului material al Uniunii

Europene și menționati pentru fiecare categorie în parte din ce se compune.
8. Teste de autoevaluare.
Fiecare întrebare are un singur răspuns corect.

Identificați răspunsul corect la următoarele întrebări:
1. Ce om politic a ținut un discurs la Universitatea din Zurich, discurs în care face

un apel pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”?
a) Robert Schuman
b) Winston Churchill
c) Iosif Vissarionovici Stalin
2. Consiliul Europei a fost creat în:

a) 27 mai 1952
b) 5 mai 1949
c) 1 ianuarie 1958
3. La 25 martie 1957 a fost semnat la Roma:

a) Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice Europene (CEE)
b) Actul Unic European
c) Tratatul de cooperare economică, socială şi culturală şi de apărare legitimă şi
colectivă
4. Consiliul European a fost întemeiat în anul:

a) 1974
b) 1976
c) 1978
5. Tratatul de la Maastricht a fost semnat în anul:

a) 1990
b) 1991
c) 1992
6. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în anul:

a) 1996
23
b) 1997
c) 1998
7. România devine stat membru al Uniunii Europene la:

a) 22 iunie 1995
b) 1 mai 2004
c) 1 ianuarie 2007
8. Identificați care dintre următoarele reprezintă un izvor secundar al dreptului

material al Uniunii Europene:
a) directiva
b) tratatele constitutive ale Comunităților europene
c) acordurile internaționale
9. Răspunsurile la întrebările din testele de autoevaluare.
1.b, 2.b, 3.a, 4.a, 5.c, 6.b, 7.c, 8.a
10. Bibliografie minimală.
Carmen Pălăcean, Drept comunitar (al Uniunii Europene) al afacerilor,

Editura Renaissance, București, 2010.
Anamaria Groza, Uniunea Europeană. Drept material, Editura C.H.
Beck, București, 2014.
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a 2-a,
Editura Hamangiu, București, 2018.
Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2006.
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:02016E/TXT-
20200301&from=RO
Evoluția istorică a integrării europene -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/section/185/evolutia-
istorica-a-integrarii-europene
24
Unitatea nr. 2: LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR.
2. Conceptul de „marfă”
3. Clasificarea mărfurilor
4. Legislația relevantă privind libera circulație a mărfurilor
4.1. Surse primare
5. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun.
6. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul Uniunii
Europene
7. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la nivelul Uniunii
Europene
8. Impozitul intern
9. Excepții de la principiul liberei circulații a mărfurilor
9.1. Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene
9.2. Excepțiile jurisprundențiale
9.3. Condițiile în care pot fi invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale
10. Regula rațiunii. Excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE
12. Imputarea acțiunilor privaților
13. Monopolurile de stat cu caracter comercial
25
 Să cunoască, să înțeleagă și să își însușească problematica liberei circulații a
mărfurilor;
 Să cunoască, să înțeleagă evoluția principiului liberei circulații a mărfurilor;
 Să cunoască și să înțeleagă conceptele specifice acestei libertăți, respectiv:
piaţa comună, piaţa internă, uniunea vamală, tariful vamal comun, taxele cu
efect echivalent, restricţiile cantitative la import şi la export şi măsurile cu efect
echivalent restricţiilor cantitative;
 Să înțeleagă și să interpreteze jurisprudența Uniunii Europene în ceea ce
privește libera circulație a mărfurilor.
SEDIUL MATERIEI:
 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene;

 Regulamentul (UE) nr. 952/2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii Europene;
 Regulamentul de punere în aplicare nr. 2159/2020 de modificare a anexei I la
Regulamentul CEE nr. 2658/87 al Consiliului privind Nomenclatura tarifară și
statistic și Tariful vamal comun.
1. Precizări prealabile.
Dintre cele patru libertăţi pe care se întemeiază piaţa internă, libera circulaţie a
mărfurilor este cea mai influentă, din punctul de vedere al impactului asupra vieţii
cetăţenilor din Uniunea Europeană.
Principiul libertăţii de circulaţie se aplică atât produselor care provin din statele membre,
cât şi produselor aflate pe teritoriul Uniunii dar care au fost importate în mod legal dintr-un stat
din afara Uniunii.
Conform art. 28 (fost Articol 23 TCE) din TFUE: „Uniunea este alcătuită dintr-o
uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri şi care
implică interzicerea, între statele membre, a taxelor vamale la import şi la export
şi a oricăror taxe cu efect echivalent, precum şi adoptarea unui tarif vamal comun
în relaţiilor cu ţări terţe”.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol „Dispoziţiile articolului 30 şi ale capitolului 3 din
prezentul titlu se aplică produselor originare din statele membre, precum şi produselor care
provin din ţări terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre”.
26
Conform art. 110 din TFUE: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect,
produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se
aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.
De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite
interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie”.
2. Conceptul de „marfă”.
Referitor la conceptul de marfă, acesta nu a fost definit în tratate, dar potrivit

teoriei de specialitate şi jurisprudenţei mărfurile sunt produse evaluabile în
bani şi susceptibile, ca atare să formeze obiectul tranzacţiilor comerciale.
Această definiţie înglobează nu numai produsele industriale, ci şi produsele agricole,
operele de artă, deşeurile refolosibile, energia solară (deşi nu este un bun corporal) sau
electricitatea.
Fiind una din primele definiţii oferite de Curtea de Justiţie, a atras numeroase critici, ceea
ce a determinat Curtea să aducă mai multe precizări:
1) imaterialitatea unui bun nu reprezintă un obstacol în calificarea sa drept marfă (cazul
operelor literare, filmelor şi suporturilor sonore);
2) curentul electric, gazul metan şi produsele petroliere reprezintă mărfuri în sensul
dreptului comunitar, deşi sistemele şi reţelele de distribuţie ale acestora constituie servicii;
3) deşeurile, indiferent că sunt sau nu reciclabile, reprezintă mărfuri.
4) tratatul admite că anumite mărfuri pot fi supuse unor dispoziţii naţionale mai restrictive
(armele şi materialele de război, monedele care pot constitui obiecte de artă sau mijloace de
schimb).
În privinţa originii unui produs, Curtea de Justiţie a precizat că "o marfă este originară
în ţara în care a suferit ultima sa prelucrare substanţială economic justificată, efectuată într-o
întreprindere echipată în acest sens, şi care prelucrare a dus la fabricarea unui nou produs sau
reprezentând un stadiu de fabricaţie important".
Caracterul imprecis al definiţiei a dus la numeroase litigii, Curtea fiind sesizată, în mai
multe rânduri, adesea la iniţiativa operatorilor (importatori sau întreprinderi care se ocupă cu
asamblarea mai multor piese spre formarea unui produs), care:
1) fie revendicau natura produselor ca apartinând Uniunii Europene;
2) fie încercau prin implementarea în ţări terţe (altele decât ţara lor de origine) să scape
de anumite reglementări ale UE sau să beneficieze de favorurile oferite de Uniune.
De aceea, Curtea a dezvoltat o importantă jurisprudenţă din care au rezultat mai multe
reguli:
1. originea unui produs trebuie căutată pornind de la ultima modificare substanţială, care a
afectat calităţile obiective ale produsului pentru a obţine un nou şi original produs, ceea
ce înseamnă că o simplă operaţie ce vizează doar prezentarea produsului nu este
suficientă;
2. nu este exclus ca o operaţie de asamblare să dea naştere unui produs nou, dar trebuie
ca această operaţie să constituie un stadiu de producţie determinant care să confere
27
mărfurilor calităţi specifice (rezultă că nu poate fi luată în considerare simpla operaţie de
asamblare a unor piese).
Conceptul de mărfuri a fost definit de către Curtea de Justiţie în Cauza nr.

7/68, „Arta italiană”.
Mai exact:
Prin Legea nr. 1089 din 1 iunie 1939 privind protecţia obiectelor de interes artistic sau
istoric, Republica Italiană a prevăzut mai multe condiţii în cazul exportului acestor bunuri,
printre care existenţa unei licenţe de export, dreptul de preemţiune al statului la dobândirea
acestora, interdicţia absolută de a le exporta, în anumite cazuri, precum şi perceperea de către
stat a unei taxe progresive la export, în funcţie de valoarea bunului respectiv.
Comisia a considerat taxa ca ilegală şi, începând cu luna ianuarie 1960 a solicitat
Republicii Italiene eliminarea acestei taxe în raporturile cu celelalte state membre până la
sfărşitul primei perioade de tranziţie, înainte de 1 ianuarie 1962. Comisia a introdus o acţiune în
faţă Curţii de Justiţie cu motivarea că taxa respectivă are aceleaşi efecte cu drepturile vamale
la export, interzise de Tratatul CEE şi că reprezintă o încălcare a liberei circulaţii a mărfurilor.
Comisia a mai considerat că bunurile cu caracter artistic, istoric, arheologic sau etnografic care
fac obiectul legii italiene intră sub incidenţa dispoziţiilor referitoare la uniunea vamală.
Italia s-a apărat susţinând că bunurile respective nu pot fi considerate drept mărfuri.
Statul italian a susţinut că taxa respectivă are rolul de a asigura protecţia patrimoniului artistic,
istoric şi arheologic existent pe teritoriul naţional şi nu are caracter fiscal, veniturile aduse de
aceasta la buget fiind nesemnificative.
Respingând argumentele Italiei, Curtea a arătat că, se consideră taxe cu efect
echivalent cu cel al drepturilor vamale orice taxe care, afectând preţul unei mărfi exportate, au
acelaşi efect restrictiv asupra liberei circulaţii ca cel al unui drept vamal.
Instanţa comunitară a apreciat că taxa în litigiu este interzisă de dispoziţiile Tratatului
CEE, deoarece sarcina pecuniară pe care o impune asupra preţului bunurilor de interes artistic
sau istoric constituie un obstacol în calea exportului acestora.
În consecință, Curtea de Justiţie în această cauză a definit „mărfurile” ca fiind produse

care pot fi valorificate în bani şi care pot forma obiectul unor tranzacţii comerciale; mai
mult a considerat că bunurile respective aveau valoare monetară, fiind subiectul unor tranzacţii
comerciale şi că Italia şi-a încălcat obligaţiile ce îi incumbă din dispoziţiile Tratatului CEE.
3. Clasificarea mărfurilor.
În funcţie de provenienţa lor, mărfurile se pot clasifica în:
A. Mărfuri care provin din statele membre.
Condiţia este ca cel puţin ultima prelucrare importantă din punct de vedere economic să
fi fost făcută în comunitate.
28
B. Mărfuri care provin din statele terţe.
Acestea sunt mărfurile care circulă liber în spaţiul Uniunii după ce s-au îndeplinit toate
formalităţile legale şi s-au plătit taxele vamale aferente.
Conform art. 29 din TFUE: „Se consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat
membru produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost îndeplinite formalităţile de
import şi pentru care au fost percepute în statul membru respectiv taxele vamale şi taxele cu
efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat de o restituire totală sau parţială a acestor taxe
şi impuneri”.
4. Legislația relevantă privind libera circulație a mărfurilor.
4.1. Surse primare:
 art. 28, art. 29 din Tratatul FUE (uniunea vamală şi domeniul de aplicare a regulilor
privind libera circulaţie a mărfurilor);
 art. 30 - 32 din Tratatul FUE (interzicerea taxelor vamale şi a tuturor taxelor cu efect
echivalent, rolul Comisiei);
 art. 33 Tratatul FUE (cooperarea vamală);
 art. 34-37 din Tratatul FUE (interzicerea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect
echivalent, adaptarea monopolurilor naţionale cu caracter comercial);
 art. 110-113 din Tratatul FUE (prevederi privind impozitele în cazul importurilor şi
exporturilor);
 art. 206 din Tratatul FUE (stabilirea uniunii vamale, politica comercială comună);
 art. 207 din Tratatul FUE (defineşte cadrul şi procedurile decizionale ce trebuie urmate
pentru adoptarea politicii comerciale comune).
4.2. Legislația secundară:
 Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23

aprilie 2008 de stabilire a Codului Vamal Comunitar (Codul Vamal Modernizat);
 Regulamentul Comisiei CE nr. 2454/93 din 2 iulie 1993, care prevede implementarea
Codului Vamal al Comunităţii;
 Regulamentul Consiliului CE nr. 2658/87 din 23 iulie 1987 referitor la nomenclatura
tarifară şi statistică şi la Tarifele Vamale;
 Directiva Consiliului 83/189/CE din 28 martie 1983, care stabileşte procedura de
furnizare a informaţiilor în domeniul standardelor şi reglementărilor tehnice;
 Directiva Comisiei 70/50/CEE din 22 decembrie 1969 privind eliminarea măsurilor cu efect
echivalent cu cel al restricţiilor cantitative la import care nu sunt acoperite de alte dispoziţii
adoptate în temeiul Tratatului CEE.
29
4.3. Jurisprudență selectivă:
 dos. 2 şi b/1962, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, în Rec., p. 813 („Turtă dulce”);

 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis;
 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn;
 7/1968, Comisia c. Italia, [1968], Rec. 617 („Arta italiană”);
 24/68, Comisia c. Italia, [1969], ECR 193 („Taxa statistică”);
 C 2 şi 3/69 Sociaal Fonds voor de Diamantarbeiders c. SA Ch. Brachfeld & Sons [1969],
ECR 211;
 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865;
 155/73, Giuseppe Sacchi;
 8/1974, Dassonville, [1974], ECR 837;
 59/75, Pubblico Ministero c. Flavia Manghera şi alţii;
 87/75, Bresciani c. Amministrazione delle Finanze, [1976], ECR 129;
 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord;
 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt;
 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg
(“Regimul fiscal al alcoolului”);
 7/78, Regina c. Ernest George Thompson, Brian Albert Johnson and Colin Alex Norman
Woodiwiss, [1978], ECR 2247;

120/78 Rewe-Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung fur Branntwein [1979], ECR
649 („Cassis de Dijon”);
 34/79 Henn şi Darby, [1979], ECR 3795;
 249/1981, Comisia c. Irlanda, Culegerea 1982, („Buy Irish”);
 40/82 Comisia c. Regatul Unit (1982) ECR 2793;
 72/83 Campus Oil Ltd. c. Ministerul pentru industrie şi energie [1984] ECR 2727;
 231/83 Cullet c. Centre Leclerc [1985] ECR 305;
 121/85 Conegate Ltd. c. Commissioners of Customs and Excise, [1986], ECR 1007;
 302/86, 20 septembrie 1988, Comisie/Danemarca, Rec. P. 4627;
 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p. 4369;
 18/87, Comisia c. Germania, [1988], ECR 5427;
 C-2/90, Comisia c. Belgia, Culegere 1992, p. T-4431;
 C-267-268/1991, Keck şi Mithouard, [1993], ECR I- 6097;
 265/1995, Comisie c. Franţa, [1997], ECR I-6959 („Căpşunile spaniole”);
 383/2001, De Danske Bilimportorer c. Skatteministeriet, Told – og Skattestyrelsen,
Culegerea 2003, („Taxa de înmatriculare daneză”).
5. Uniunea vamală și barierele fiscale. Tariful vamal comun.
Libera circulaţie a mărfurilor poate fi realizată prin înfiinţarea uniunii vamale şi

prin înlăturarea tuturor restricţiilor cantitative la import şi la export.
Uniunea vamală a fost formată la data la 1 iulie 1968 de către primele şase state
30
membre ale Comunităţii Europene. Între timp, numărul statelor membre a crescut la 27, iar
uniunea vamala a fost martora unei evoluţii constante, cu paşi importanţi precum adoptarea
Codului Vamal Comunitar şi a pieţei unice în anul 1993.
Uniunea vamală a fost realizată în cadrul perioadei de tranziţie prevăzut până la sfârşitul
anului 1992.
Potrivit articolul 30 din TFUE (fost articol 25 TCE şi fost articol 12 TCEE): „Între statele
membre sunt interzise taxele vamale la import şi la export sau taxele cu efect echivalent.
Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal”.
Observăm că din dispoziţiile Tratatului FUE rezultă că Uniunea vamală implică:
a) adoptarea unui tarif vamal în relaţiile cu ţări terţe;
b) interzicerea, în relaţiile dintre statele membre, a taxelor vamale la import şi la export
şi a oricăror taxe cu efect echivalent acestor taxe vamale.
Uniunea vamală implică şi adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe.
În materie vamală, Consiliul, la 12 octombrie 1992 a adoptat Regulamentul nr.

2913 care a instituit codul vamal comunitar, cod ce a fost completat de Comisie
prin Regulamentul de aplicare nr. 2554/93 din 2 iulie 1993.
Aceste regulamente au fost modificate în mod substanţial şi repetat, de la data intrării lor
în vigoare, iar Regulamentul 2913/32 a fost abrogat de către Regulamentul (CE) nr. 450/2008 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 23 aprilie 2008 de stabilire a Codului vamal
comunitar (Codul vamal modernizat).
Codul vamal comunitar stabileşte normele şi procedurile generale aplicabile mărfurilor
introduse sau scoase de pe teritoriul vamal al Comunităţii.
Regulamentul nr. 2658/87 privind Nomenclatura tarifară şi statistică şi Tariful vamal

comun defineşte sistemul general de funcţionare al tarifului vamal comun şi conţine o
nomenclatură combinată, pe care Comisia are sarcina să o revizuiască anual.
Conform Regulamentului nr. 450/2008, mărfurile Uniunii Europene cuprind mărfurile

care aparţin uneia din următoarele categorii:
a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al Uniunii;
b) mărfuri care intră pe teritoriul vamal al Uniunii provenind din ţări sau teritorii care nu
fac parte din acest teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie;
c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal al Uniunii, fie exclusiv din mărfurile
menţionate la litera b, fie din mărfuri menţionate la lit. a şi b.
6. Interzicerea taxelor vamale și a taxelor cu efect echivalent la nivelul

Uniunii Europene.
Taxele vamale sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau
intrarea în ţară a unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor
echivalente din producţia internă.
31
Datorită faptului că Tratatul de la Roma nu definea conceptul de taxe cu efect echivalent,
acest rol i-a revenit Curţii de Justiţie care a stabilit că orice taxă „oricum este denumită şi oricare ar fi
modalitatea de aplicare care, dacă se aplică în mod specific unui produs importat dintr-un stat
membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea preţului, are acelaşi efect asupra
liberei circulaţii a mărfurilor ca şi taxele vamale poate fi considerată taxă cu efect echivalent”.
Taxa cu efect echivalent este orice obligaţie pecuniară indiferent de mărimea,
destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al
cuvântului şi care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor pentru simplul motiv
că acestea traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor mărfuri faţă de
cele autohtone.
O primă definiţie a taxei cu efect echivalent este oferită de Curtea de Justiţie (în anul
1
1962) care stabileşte că aceasta reprezintă "un drept unilateral impus, fie în momentul
importului, fie ulterior şi care loveşte în mod specific produsul importat, prin excluderea
produsului naţional similar şi care prin rezultatul asupra liberei circulaţii a produselor realizează
aceeaşi incidenţă ca un drept vamal".
O definiţie, în care se observă o interpretare extensivă a noţiunii de taxă cu efect

echivalent a fost oferită de Curte într-un proces împotriva Italiei care impusese o taxă asupra
mărfurilor exportate către alte state membre cu scopul aparent de a colecta materiale statistice
folosite pentru a studia modurile în care au loc schimburile comunitare. Curtea precizează: “O
taxă pecuniară, oricât de mică, impusă unilateral, oricare ar fi denumirea sau modul său de
aplicare şi care vizează mărfurile naţionale sau străine pe motiv că traversează frontiera, în
cazul în care ea nu este o taxă vamală propriu-zisă, constituie o taxă cu efect echivalent în
sensul articolelor 9, 12, 13 şi 16 din Tratat, chiar dacă nu este percepută în folosul statului, nu
produce efecte discriminatorii sau protecţioniste, iar produsul impus nu se află în concurenţă cu
vreun produs naţional”. Articolele 9 şi 12 sunt - după - modificarea operată de Tratatul de la
Amsterdam – articolele 23 şi 25, iar articolele 13 şi 16 au fost abrogate.
Se poate concluziona că taxele percepute în cazul produselor autohtone pot avea

valoarea de taxe cu efect echivalent dacă din banii percepuţi statul sprijină producătorii sau
comercianţii autohtoni prin prime şi subvenţii2.
Nu toate taxele impuse în relaţiile de import-export dintre statele membre sunt

considerate taxe cu efect echivalent celor vamale. Curtea de Justiţie a intervenit cu anumite
clarificări în deciziile sale, considerând că există situaţii în care aplicarea acestor taxe este
permisă.
Astfel, nu vor fi considerate taxe având efect echivalent celor vamale următoarele
categorii de taxe:
 taxele care fac parte din sistemul general naţional de taxe ale unui stat stat membru în
condiţiile în care acestea sunt aplicate fără discriminare tuturor mărfurilor fie ele
indigene sau străine (TVA, cu condiţia să nu se plătească în două ţări diferite);
1
CJCE, Comisia c. Luxemburg şi Belgia, 14 decembrie 1962, dos. 2 şi b/1962 în Rec., p. 813, caz
cunoscut şi sub denumirea de „Turtă dulce”.
2
Cazul nr. 24/1968, Comisia/Italia, [1969], ECR 193, Culegerea 1969, p. 193.
32
 taxele ce constituie contravaloarea unor servicii efectuate atunci când valoarea taxei
este proporţională cu serviciul respectiv (trebuie să existe o contraprestaţie);
 taxele stabilite de actele normative comunitare pentru anumite servicii efectuate, dar
numai în anumite condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ:
 valoarea taxelor să nu depăşească valoarea serviciilor;
 măsurile de verificare şi taxare trebuie să fie uniforme şi obligatorii pe teritoriul
Uniunii;
 taxele să fie stabilite în interesul general al Uniunii;
 serviciul asigurat să fie de natură să stimuleze libera circulaţie a mărfurilor.
Taxele percepute pentru servicii care servesc interesului general sunt taxe cu
efect echivalent (de ex. taxele pentru analizele efectuate de poliţia sanitară).
Excepţia contraprestaţiei este o apărare frecventă care susţine că taxa impusă asupra
mărfurilor importate este justificată pentru că nu reprezintă decât plata unui serviciu pe care
statul l-a oferit importatorului şi, prin urmare, nu ar trebui considerată ca o taxă cu efect
echivalent.
7. Interzicerea restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent la

nivelul Uniunii Europene.
Pe lângă taxele vamale şi taxele cu efect echivalent, sunt interzise şi restricţiile

cantitative la import şi la export, inclusiv măsurile cu efect echivalent.
Conform art. 34 din TFUE (fostul art. 28 din TCE) „Între statele membre sunt interzise
restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent”.
Art. 35 (fostul art. din 29 TCE) din acelaşi Tratat cuprinde prevederi similare
referitoare la export, în timp ce art. 36 din TFUE (fostul art. 30 din TCE) prevede excepţiile de
la această regulă, situaţiile în care unui stat îi este permis să impună restricţii asupra liberei
circulaţii a mărfurilor.
Noţiunea de restricţii cantitative a fost definită de către Curtea de Justiţie în cauza

2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi3 ca desemnând „măsuri care duc la o
restrângere totală sau parţială a importurilor, exporturilor sau mărfurilor în tranzit, după
caz”.
Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative au fost mai dificil de definit.

Comisia şi Curtea de Justiţie au adoptat o accepţiune largă acestei noţiuni.
Punctul de vedere al Comisiei apare în Directiva 70/50/CEE din 22 decembrie 1969.

La articolul 2 alin. (3) din directivă sunt menţionate măsurile care pot constitui măsuri cu
efect echivalent restricţiilor cantitative.
3
Cauza 2/73 Geddo c. Ente Nazionale Risi [1973], ECR 865.
33
Menționăm cu titlu de exemplu o parte din acestea, și anume, măsurile care:
 impun prețuri mai puțin avantajoase pentru produsele importate decât pentru produsele
naționale;
 stabilesc marje de profit sau orice alte elemente de preț numai pentru produsele
importate sau le stabilesc în mod diferit pentru produsele naționale și produsele
importate, în detrimentul celor din urmă;
 depreciază un produs importat, în special provocând o diminuare a valorii sale intrinseci
sau o scumpire;
 condiționează accesul produselor importate pe piața națională de existența unui
responsabil sau reprezentant pe teritoriul statului membru importator;
 impun numai pentru produsele importate condiții de plată sau le impun acestora condiții
diferite și mai greu de îndeplinit decât cele impuse produselor naționale;
 condiționează numai importurile de depunerea unei garanții sau de plata unui avans;
 interzic sau limitează folosirea publicității numai pentru produsele importate sau rezervă,
total sau parțial, această folosire numai pentru produsele naționale;
 interzic, limitează sau impun depozitarea numai pentru produsele importate; rezervă,
total sau parțial, posibilitățile de depozitare numai pentru produsele naționale sau
subordonează depozitarea produselor importate unor condiții diferite sau mai greu de
satisfăcut decât cele cerute pentru produsele naționale.
Curtea de Justiţie a dat o definiţie destul de cuprinzătoare măsurilor cu efect echivalent

restricţiilor cantitative: „Orice reglementare comercială a statelor membre, susceptibilă de
împiedicarea directă sau indirectă, actuală sau potenţială a comerţului intracomunitar,
este considerată ca măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative”4.
Tot Curtea, pentru a defini măsurile cu efect echivalent în Cazul 8/74

(„Dassonville”) a stabilit că: „Sunt considerate măsuri cu efect echivalent
toate regulile comerciale implementate de statele membre ale Comunităţii
care au finalitatea de a împiedica direct sau indirect, actual sau potenţial
comerţul comunitar”.
În speţă, situaţia de fapt este următoarea:

Tribunalul de primă instanță din Bruxelles a adresat în temeiul art. 177 din Tratatul CEE,
două întrebări privind interpretarea art. 30, art. 31, art. 32, art. 33, art. 36 şi art. 85 din Tratatul
CEE.
Prin prima întrebare, se cerea să se răspundă dacă o dispoziţie naţională care interzice
importul unei mărfi cu denumire de origine, atunci când marfa nu este însoţită de un document
oficial eliberat de guvernul statului exportator, constituie o măsură cu efect echivalent restricţiilor
cantitative.
Întrebarea respectivă a fost formulată în cadrul unui litigiu penal, în Belgia, litigiu în care
Dassonville avea calitatea de inculpat. Dassonville importa un lot de Scotch whisky din Franţa
în Belgia, fără a poseda certificatul din partea autorităţilor britanice. Măsura respectivă luată de
autorităţile belgiene s-a considerat a fi de obstrucţionare a liberei circulaţii a mărfurilor,
4
Cauza 8/74 Procureur du Roi c. Dassonville [1974], Culegere, p. 837.
34
deoarece firma franceză nu era importator direct. Dassonville s-a apărat susţinând, că norma
belgiană este o măsură cu efect echivalent restricţiilor cantitative.
Dreptul belgian prevedea că mărfurile care purtau o denumire de origine puteau fi
importate numai dacă erau însoţite de un certificat din partea guvernului ţării de export, care să
ateste dreptul acestora de a purta denumirea respectivă.
În cauza de faţă, certificatul ar fi fost foarte dificil de obţinut pentru marfa care era deja în
liberă circulaţie în Franţa, Dassonville nefiind un importator direct din statul producător.
Curtea de Justiţie a hotărât că „Solicitarea de către un stat membru a unui certificat de
autenticitate care este mai dificil de obţinut de către importatorii unui produs autentic care a fost
pus în liberă circulaţie în mod legal într-un alt stat membru, decât de către importatorii aceluiaşi
produs de provenienţă directă din ţara de origine, constituie o măsură cu efect echivalent unei
restricţii cantitative, incompatibilă cu Tratatul”.
Prin decizia adoptată în cazul KECK5 Curtea de Justiţie a revenit asupra

propriei sale jurisprudenţe şi a restrâns câmpul de aplicare a dispoziţiilor
articolului 28 TCE (actualul art. 34 din TFUE).
Prin două hotărâri din 27 iunie 1991, primite la Curte la 16 octombrie 1991, Tribunalul de
Grande Instance din Strasbourg a adresat, în temeiul articolului 177 din Tratatul CEE, două întrebări
preliminare referitoare la interpretarea dispoziţiilor Tratatului CEE privind concurenţa şi libera
circulaţie în cadrul Comunităţii.
Aceste întrebări au fost adresate în cadrul unor acţiuni penale împotriva domnilor Keck
şi Mithouard, urmăriţi în justiţie pentru revânzarea unor produse neprelucrate ulterior la preţuri
inferioare preţului de achiziţie („revânzarea în pierdere”), încălcând astfel dispoziţiile articolului 1
din Legea franceză nr. 63-628 din 2 iulie 1963, astfel cum a fost modificată prin articolul 32 din
Ordonanţa nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986.
Domnii Keck şi Mithouard au susţinut în apărarea lor că o interdicţie generală a
revânzării în pierdere, astfel cum este prevăzută de dispoziţiile menţionate anterior, este
incompatibilă cu prevederile articolului 30 din tratat precum şi cu principiul liberei circulaţii a
persoanelor, serviciilor şi capitalurilor şi cu principiul liberei concurenţe în cadrul Comunităţii.
Considerând necesară interpretarea anumitor dispoziţii din dreptul comunitar, Tribunalul
de Grande Instance din Strasbourg a suspendat judecata, în fiecare dintre cele două acţiuni, şi
a adresat Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Interzicerea în Franţa a revânzării în pierdere, prevăzută la articolul 32 din Ordonanţa
nr. 86-1243 din 1 decembrie 1986, este compatibilă cu principiul liberei circulaţii a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor, cu principiul liberei concurenţe pe piaţa comună şi cu principiul
nediscriminării pe motiv de naţionalitate, prevăzute de Tratatul de instituire a CEE din 25 martie
1957, în special articolele 3 şi 7 din tratat, având în vedere că legislaţia franceză este într-
adevăr susceptibilă de a denatura concurenţa:
a) pe de o parte, deoarece nu incriminează decât revânzarea în pierdere şi exclude din
sfera de aplicare a interdicţiei producătorul, care este liber să vândă pe piaţă
produsul pe care îl fabrică, îl prelucrează sau îl îmbunătăţeşte, chiar şi într-o măsură
5
Decizia CJE din 24.11.1993., cazurile nr. 267, 268/1991 ,,Proces penal împotriva lui Bernard Keck şi
David Mithouard", Culegerea nr. 1993, p. 1-6097.
35
foarte redusă, la un preţ inferior preţului său de cost;
b) pe de altă parte, deoarece denaturează concurenţa, în special în zonele de frontieră,
între diferiţii agenţi economici, în funcţie de naţionalitate şi de locul de stabilire?”
Cu titlu preliminar, trebuie observat că dispoziţiile tratatului privind libera circulaţie a

persoanelor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul Comunităţii sunt lipsite de pertinenţă în cazul
unei interdicţii generale a revânzării în pierdere, care priveşte comercializarea mărfurilor, şi că,
prin urmare, aceste dispoziţii nu prezintă nicio relevanţă pentru obiectul acţiunii principale.
Apoi, în ceea ce priveşte principiul nediscriminării prevăzut la articolul 7 din tratat, din
hotărârile de trimitere reiese că instanţa naţională are îndoieli în ceea ce priveşte
compatibilitatea cu această dispoziţie a interdicţiei revânzării în pierdere, atâta timp cât această
interdicţie ar putea să dezavantajeze întreprinderile aflate sub incidenţa acestei dispoziţii faţă de
întreprinderile concurente din statele membre în care revânzarea în pierdere este permisă.
Cu toate acestea, faptul că întreprinderi care au activitate de vânzare în diferite state
membre sunt supuse unor legislaţii diferite, unele interzicând revânzarea în pierdere şi altele
permiţând-o, nu constituie o discriminare în sensul articolului 7 din Tratat. Legislaţia naţională
relevantă în acţiunea principală se aplică tuturor activităţilor de vânzare întreprinse pe teritoriul
naţional, indiferent de naţionalitatea persoanelor care exercită aceste activităţi6.
În cele din urmă, din întrebarea preliminară reiese că instanţa naţională doreşte lămuriri
în privinţa eventualelor efecte anticoncurenţiale ale reglementărilor în cauză, invocând
fundamentele Comunităţii, descrise la articolul 3 din tratat, fără însă a face trimitere în mod
expres la normele de aplicare ale tratatului în domeniul concurenţei.
Concluzia este că trebuie examinată interdicţia revânzării în pierdere din punctul de
vedere al liberei circulaţii a mărfurilor.
În temeiul articolului 30 din tratat, sunt interzise între statele membre restricţiile
cantitative la import, precum şi orice măsură cu efect echivalent.
În opinia constantă a Curţii, reprezintă măsură cu efect echivalent unei restricţii
cantitative orice măsură care ar putea împiedica, direct sau indirect, în prezent sau în
viitor, comerţul intracomunitar.
Ar trebui constatat faptul că o legislaţie naţională care interzice în mod general
revânzarea în pierdere nu are ca obiect reglementarea schimburilor de mărfuri între statele
membre. Este adevărat că o astfel de legislaţie ar putea să restrângă volumul vânzărilor şi, în
consecinţă, volumul vânzărilor de produse provenite din alte state membre, în măsura în care îi
lipseşte pe agenţii economici de o metodă de promovare a vânzărilor.
Cu toate acestea, ar trebui pusă întrebarea dacă această eventualitate este suficientă
pentru a califica legislaţia în cauză ca fiind o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative
la import. Dat fiind faptul că agenţii economici invocă din ce în ce mai mult dispoziţiile articolul
30 din tratat pentru a contesta orice fel de reglementare care are ca efect limitarea libertăţii lor
comerciale, chiar dacă aceasta nu vizează produsele provenite din alte state membre, Curtea
consideră că este necesar să-şi reexamineze şi clarifice jurisprudenţa în această materie.
6
A se vedea în acest sens: hotărârea din Cauza 308/86, Ministère Public c. Lambert [1988], Culegere, p.
4369.
36
În conformitate cu jurisprudenţa începând cu „Cassis de Dijon” (Coacăze negre
de Dijon)7 reprezintă măsuri cu efect echivalent, interzise prin articolul art. 30
(ulterior s-a transformat în art. 28 din TCE şi în prezent, în art. 34 din TFUE)
obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor care rezultă, în absenţa
armonizării legislaţiilor, din aplicarea la mărfurile provenite din alte state
membre, unde sunt produse şi comercializate în mod legal, a unor norme
privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste mărfuri (cum ar fi
condiţiile privind denumirea, forma, dimensiunea, greutatea, compoziţia,
prezentarea, etichetarea, ambalarea lor).
Acest lucru este valabil chiar dacă normele în cauză sunt aplicabile fără deosebire tuturor
produselor, atâta timp cât această aplicare nu poate fi justificată printr-un obiectiv de interes
general de natură să primeze în faţa cerinţelor legate de libera circulaţie a mărfurilor.
În schimb, se constată că, spre deosebire de ceea ce s-a judecat până în prezent,
aplicarea la produsele provenite din alte state membre a dispoziţiilor naţionale care limitează sau
interzic anumite modalităţi de comercializare nu poate să împiedice, direct sau indirect, în prezent
sau în viitor comerţul dintre statele membre, în sensul hotărârii „Dassonville”8, cu condiţia ca ele
să se aplice tuturor agenţilor economici în cauză care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
naţional şi să influenţeze în acelaşi fel, în fapt şi în drept, comercializarea produselor naţionale şi
a celor provenite din alte state membre.
Într-adevăr, în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, aplicarea reglementărilor de
acest tip la vânzarea produselor provenite dintr-un alt stat membru care corespund normelor
emise de statul respectiv nu poate să împiedice sau să restricţioneze accesul acestora pe piaţă,
mai mult decât îl restricţionează pe cel al produselor naţionale. Reglementările respective nu intră,
prin urmare, în domeniul de aplicare al articolului 30 din tratat.
Prin urmare, este necesar să se răspundă instanţei naţionale că articolul 30 din Tratatul
CEE (actualul art. 34 din TFUE) trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat
membru care interzice în general revânzarea în pierdere.
Curtea, pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au fost adresate de către
Tribunalul de Grande Instance din Strasbourg, prin două hotărâri din 27 iunie 1991, a hotărât
că: „Articolul 30 din Tratatul CEE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică legislaţiei unui stat
membru care interzice în general revânzarea în pierdere”.
CJE prin această soluţie a restrâns aplicarea ,,Formulei-Dassonville” stabilită in
jurisprudenţa sa precedentă.
8. Impozitul intern.
Nu constituie taxă cu efect echivalent impozitul intern, care se aplică în

conformitate cu art. 110 – 113 din TFUE.
Prevederile art. 110 alin. 1 (fostul art. 90 TCE) din TFUE interzic discriminarea fiscală
între produsele importate şi cele provenind de pe piaţa internă şi care sunt de natură
7
Cauza 120/78, Rewe-Zentral c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein [1979], Culegere, p. 649.
8
Cauza 8/74, „Dassonville”, [1974], Culegere, p. 837.
37
similară. Iar, prevederile alin. (2), interzic regimurile de protecţie împotriva produselor
concurente, ca parte constitutivă dintr-un sistem general de impozite percepute în cazul
produselor importate şi a celor care provin de pe piaţa internă.
Diferenţa dintre taxa cu efect echivalent unei taxe vamale şi impozitarea pe plan intern
este determinată de perceperea primei taxe ca urmare a faptului că produsul traversează
graniţa.
Taxa cu efect echivalent unei taxe vamale are un caracter ilicit, fiind un
obstacol în calea liberei circulaţii a mărfurilor, pe când o prevedere
referitoare la taxarea internă este ilicită în măsura în care este
discriminatorie şi protectivă.
În cazul în care un stat membru a impus sau a aprobat o taxă care nu este
compatibilă cu dispoziţiile comunitare, statul respectiv va fi obligat să restituie taxa
percepută în aceste condiţii.
Dispoziţiile art. 111 din TFUE (fost art. 91 din TCE) reglementează obligaţia de restituire
a taxelor contrare dreptului comunitar: „Produsele exportate pe teritoriul unuia dintre statele
membre nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne mai mare decât impozitele
aplicate direct sau indirect”.
Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele
percepute în mod nelegal.
Jurisprudenţa CJCE este extrem de bogată în ceea ce priveşte impozitul intern şi

dispoziţiile art. 110 din TFUE (fost art. 90 din TCE şi fost art. 95 din TCEE).
În cauza 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis9, Curtea
de Justiţie a stabilit că, articolul 95 primul paragraf produce efecte directe şi creează
pentru justiţiabili drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze.
Iar, în cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH c. Hauptzollamt

Paderborn10, Curtea a stabilit următoarele:
 articolul 95 primul paragraf produce efecte imediate şi creează pentru justiţiabili
drepturi individuale pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze;
 prin “impozite interne care se aplică direct sau indirect produselor naţionale
similare”, articolul 95 primul paragraf din tratat vizează toate impozitele care sunt
impuse efectiv şi în mod specific asupra produsului naţional, în toate etapele de
producţie şi de comercializare anterioare sau concomitente etapei de import al
produsului care provine din alte state membre.
9
Cazul 57/65, Firma Alfons Lütticke GmbH c. Hauptzollamt von Saarlouis, Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 147.
10
Cauza 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen/Lippe GmbH împotriva. Hauptzollamt Paderborn,
Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul I, Institutul European din
România, Bucureşti, 2008, p. 155.
38
Într-o altă cauză (Cauza 127/75 Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt
Aachen-Nord)11, Curtea de Justiţie a hotărât următoarele: aplicarea unui impozit de un
stat membru în cazul produsului importat dintr-un alt stat membru, conform unui mod de
calcul sau unor metode diferite, cum sunt suma forfetară într-un caz şi suma progresivă
în altul, de cele folosite pentru calculul impozitului pe produsul naţional similar, este
incompatibilă cu articolul 95 primul paragraf din Tratatul CEE, dacă acest produs, chiar
şi numai în anumite cazuri, s-ar supune unei impozitări mai mici decât cea pentru
produsul importat, ca urmare a unei impozitări progresive.
Prin decizia adoptată în cauza 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt
Freudenstadt12, motivarea instanţei comunitare a fost următoarea:
 articolul 95 alineatul (1) (în prezent art. 110 alin. (1) din TFUE ) prevede că nici
un stat membru nu poate să aplice direct sau indirect produselor altor state
membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect
produselor naţionale similare şi că articolul menţionat are ca obiect înlăturarea
restricţiilor ascunse privind libera circulaţie a mărfurilor care pot rezulta din
prevederile fiscale ale unui stat membru. Potrivit Curţii, noţiunea de impozit pe un
produs trebuie să fie interpretată într-un sens mai larg, iar astfel de restricţii pot
rezulta dintr-o taxă care, în realitate, compensează taxele care sunt percepute
pentru activitatea întreprinderii şi nu pentru produsele ca atare. Conform Curţii, o
asemenea problemă nu se ridică atunci cînd produsul naţional şi produsul
importat fac simultan obiectul aceleiaşi impuneri în funcţie de o anumită
activitate, de exemplu utilizarea căilor de transport naţionale;
 prin impunere „care se aplică indirect produselor”, în sensul articolului 95 din
Tratatul CEE trebuie înţeleasă, de asemenea, şi o taxă care este percepută
pentru transporturile rutiere internaţionale de mărfuri, în funcţie de distanţa
parcursă pe teritoriul naţional şi de greutatea mărfurilor în cauză.
Prin decizia adoptată în cazul 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c.
Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal al alcoolului”)13, motivarea Curţii de
Justiţie a fost următoarea:
 în lipsa unei unificări sau armonizări a dispoziţiilor relevante, dreptul comunitar
de la momentul judecării cauzei nu interzicea statelor membre să acorde
avantaje fiscale sub formă de exonerări sau de reduceri ale drepturilor pentru
anumite tipuri de băuturi alcoolice sau pentru anumite categorii de producători.
11
Cauza 127/75, Bobie Getränkevertrieb GmbH c. Hauptzollamt Aachen-Nord, Jurisprudenţa istorică a
instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti,
2009, p. 281-282.
12
Cazul 20/76, Schöttle & Söhne OHG c. Finanzamt Freudenstadt, Jurisprudenţa istorică a instanţelor
comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul European din România, Bucureşti, 2009, p. 293-
294.
13
Cauza 148/77, H. Hansen jun. & O. C. Balle GmbH & Co. c. Hauptzollamt de Flensburg (“Regimul fiscal
al alcoolului”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor comunitare, culegere de rezumate, volumul II, Institutul
European din România, Bucureşti, 2009, p. 380.
39
Facilităţile fiscale de acest gen puteau servi, în fapt, unor scopuri economice sau
sociale legitime, precum utilizarea de către distilerie a unor materii prime
determinate, menţinerea producţiei de băuturi alcoolice tipice de calitate ridicată
sau menţinerea unor anumite categorii de exploataţii, precum distileriile agricole.
Conform cerinţelor de la articolul 95, astfel de regimuri de favorizare trebuie,
totuşi, înţelese fără discriminare în ceea ce priveşte băuturile alcoolice care
provin din alte state membre. Articolul 95 nu permite să se stabilească, în
această privinţă, o distincţie în funcţie de motivele sociale sau de altă natură,
care se află la originea acestor regimuri speciale, şi nici în funcţie de importanţa
relativă a acestora în raport cu regimul normal de impunere. În plus, articolul 95
alineatul (2) interzice orice sistem de impunere internă care ar fi de natură să
protejeze indirect alte producţii;
 rezultă ca favorizările speciale prevăzute de o legislaţie naţională în avantajul
anumitor tipuri de băuturi alcoolice sau al anumitor categorii de producători ar
putea fi revendicate în favoarea băuturilor alcoolice comunitare importate în toate
cazurile în care ar fi îndeplinite criteriile pe care se întemeiază articolul 95
alineatele (1) şi (2).
9. Excepțiile de la principiul liberei circulații a mărfurilor.
Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor sunt excepţiile

jurisprudenţiale şi cele reglementate de prevederile art. 36 din TFUE (fost
art. 30 din TCE).
a) Excepțiile reglementate de art. 36 din Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene.
O primă sursă de derogări rezultă din prevederile art. 36 TFUE.
Potrivit art. 36 din TFUE (fost art. 30 din TCE şi fost art. 36 din TCEE), „Dispoziţiile
articolelor 34 şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit,
justificate pe motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a
sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor
bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a
proprietăţii industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu
trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul
dintre statele membre”.
În mod excepţional, statele membre pot adopta măsuri care sunt obstacole în calea
liberei circulaţii a mărfurilor.
Astfel de măsuri sunt luate:
 din motive de ordine şi siguranţă publică.
 din motive de moralitate publică, pentru a împiedica încălcarea regulilor morale.
 pentru protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor sau plantelor (interzicerea
40
introducerii într-un anumit teritoriu a unor rase de animale pentru a asigura acurateţea
raselor sau a soiurilor autohtone).
 pentru protecția patrimoniului național de valoare istorică, artistică sau arheologică (în
toate statele civilizate, este interzis exportul obiectelor de patrimoniu național și se instituie
drept de preempțiune la cumpărarea acestora în favoarea statului).
 pentru protecția proprietății industriale și comerciale.
b) Excepțiile jurisprudențiale.
O a doua sursă de derogări rezultă din jurisprudenţă.

În cauza Cassis de Dijon, Curtea de Justiţie a decis că dispoziţiile art. 28 TCE (în
prezent, art. 34 din TFUE) se pot aplica asupra normelor care nu au caracter
discriminatoriu şi că art. 28 TCE, nu are incidenţă asupra restricţiilor rezonabile ale
comerţului.
Astfel, legislaţia naţională putea în anumite circumstanţe să introducă cerinţe obligatorii
în relaţiile comerciale.
c) Condițiile în care pot să fie invocate excepțiile legale sau jurisprudențiale.
Aceste condiţii sunt următoarele:

 pentru a putea invoca o excepţie legală sau jurisprudenţială, este necesar ca în
domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor statelor membre,
care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată. Motivele enunţate la art.
36 din TFUE (fost 30 din TCE) au un caracter provizoriu, ele putând să fie oricând
înlăturate în procesul de armonizare legislativă.
 să nu se instituie o discriminare între bunurile importate sau exportate cât şi
bunurile indigene care sunt comercializate pe piaţa naţională a unui stat membru.
 măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit.
 măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.
 măsura nu trebuie să fie discriminatorie.
10. Regula rațiunii. Excepțiile prevăzute în art. 36 din TFUE.
Prin dispoziţiile art. 36 din TFUE, prin care s-a introdus regula raţiunii s-a
încercat moderarea efectului principiului de bază, conform căruia, măsurile
susceptibile să împiedice, direct sau indirect, real sau potenţial, comerţul
internaţional sunt considerare măsuri având un efect echivalent.
Regula ratiunii poate fi acceptată numai în lipsa unor reguli comune privind
producţia şi desfacerea mărfurilor, astfel că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria
de a reglementa toate problemele privind acea producţie şi acea desfacere a mărfurilor.
Excepţia prevăzută în articolul 36 din TFUE prevede posibilitatea existenţei unor

interdicţii sau restricţii la import, export sau de tranzit, justificate pe motive de morală publică, de
41
ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a
animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu
valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.
Interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară
şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre.
11. Clauze de salvgardare.
Clauzele de salvgardare permit, ca în anumite situaţii, să se deroge de la

prevederile Tratatului.
Potrivit art. 114 din Tratatul FUE (fostul art. 95 TCE şi fost art. 100a – introdus prin
Actul Unic European) alin. (4): „În cazul în care, după adoptarea unei măsuri de armonizare de
către Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru
consideră necesară menţinerea dispoziţiilor de drept intern justificate de cerinţele importante
prevăzute la articolul 36 sau referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de lucru,
acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menţinerii acestor dispoziţii”.
În acest articol s-au introdus, alături de restricţiile prevăzute în articolul 36 din TFUE şi
alte două motive. Astfel, dacă în urma unei măsuri luate de Consiliu un stat consideră că
este necesar să aplice legislaţia naţională pe motivele prevăzute în art. 36 va notifica
Comisia. Aceasta poate fi considerată o clauză generală de salvgardare, care poate fi
invocată în situaţii deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu.
Alin. (5) al art. 114 din TFUE stabileşte faptul că: „În cazul în care, după adoptarea unei
măsuri de armonizare de către Parlamentul European şi Consiliu, de către Consiliu sau
Comisie, un stat membru consideră necesară introducerea unor dispoziţii de drept intern
întemeiate pe dovezi ştiinţifice noi referitoare la protecţia mediului ambiant ori a mediului de
lucru, din cauza unei probleme specifice statului membru respectiv, apărute după adoptarea
măsurii de armonizare, aceasta adresează Comisiei o notificare privind măsurile avute în
vedere şi motivele adoptării acestora”.
Într-un termen de şase luni de la notificările menţionate, Comisia va aproba sau va
respinge dispoziţiile naţionale în cauză după ce va face verificările ce se impun şi anume
după ce va verifica dacă acestea reprezintă sau nu un mijloc de discriminare arbitrară ori o
restricţie deghizată în cadrul comerţului dintre statele membre. Comisia sau oricare alt stat
membru poate aduce cauza în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene dacă se consideră
că statul respectiv comite un abuz.
În absenţa unei decizii a Comisiei în termenul precizat, dispoziţiile naţionale respective
sunt considerate aprobate.
În cazul în care complexitatea problemei justifică prorogarea termenului şi în acelaşi
timp nu există pericol pentru sănătatea umană, Comisia poate notifica statul membru interesat
de prelungirea termenului de 6 luni cu încă o perioadă de 6 luni.
În situaţia în care un stat membru este autorizat să menţină sau să introducă dispoziţii
de drept intern care derogă de la o măsură de armonizare, Comisia va examina de îndată dacă
42
este oportun să propună o adaptare a acestei măsuri.
Conform alin. (8) al art. 114: „În cazul în care un stat membru invocă o problemă
deosebită de sănătate publică într-un domeniu care a făcut în prealabil obiectul măsurilor de
armonizare, acesta informează Comisia, care analizează de îndată dacă este necesar să
propună Consiliului măsuri adecvate”.
Măsurile de armonizare vizate implică, în împrejurările corespunzătoare, o clauză de
salvgardare care autorizează statele membre să adopte, pentru unul sau mai multe din motivele
fără caracter economic de la art. 36, măsuri provizorii supuse unei proceduri de control al
Uniunii [aliniatul (10) al articolului 114 din TFUE].
O clauză de salvgardare poate fi aplicabilă şi atunci când survine o criză

neaşteptată în balanţa de plăţi a unui stat membru. Conform art. 144 din TFUE (fostul art.
120 TCE): „În cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi dacă nu se adoptă de
îndată o decizie în înţelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei
derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri
trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi să nu depăşească limita
absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au apărut”.
Articolul 346 din TFUE (fost art. din 296 TCE) prevede posibilitatea altor două
clauze de salvgardare, motivate de interese de securitate naţională:
 niciun stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi
contrară intereselor esenţiale ale siguranţei sale;
 orice stat membru poate lua măsurile pe care le consideră necesare pentru protecţia
intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se referă la producţia sau comerţul cu
armament, muniţie şi material de război. Aceste măsuri nu trebuie să modifice condiţiile
de concurenţă pe piaţa internă în ce priveşte produsele ce nu sunt destinate unor
scopuri specific militare.
Conform art. 347 din TFUE (fost art. 297 din TCE), statele membre trebuie să se
consulte în vederea adoptării în comun a dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea
pieţei interne să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte, în
caz de probleme interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de
tensiune internaţională gravă care constituie o ameninţare de război, ori pentru a face faţă
angajamentelor contracate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
În cazul în care măsurile adoptate în cazurile prevăzute la articolele 346 şi 347 din TFUE
au ca efect denaturarea condiţiilor concurenţei pe piaţa internă, Comisia, în baza art. 348 din
TFUE, examinează împreună cu statul în cauză condiţiile în care aceste măsuri pot fi adaptate
normelor prevăzute de tratate.
Prin derogare de la procedura prevăzută la articolele 258 şi 259, Comisia sau orice
stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiţie în cazul în care consideră că un alt
stat membru abuzează de competenţele prevăzute la articolele 346 şi 347. Curtea de
Justiţie hotărăşte în camera de consiliu.
43
12. Imputarea acțiunilor privaților.
Asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor presupune şi obligaţia statelor

membre de a exercita anumite acţiuni de control asupra propriilor cetăţeni,
care prin acţiunile lor, ar putea împiedica exercitare dreptului la libera
circulaţie a mărfurilor.
Cauza 249/1981 („Buy Irish”), Comisia c. Irlanda este un exemplu în acest sens. Deşi
cauza priveşte aparent modalităţile de vânzare, totuşi soluţia Curtea de Justiţie s-a soldat cu
„condamnarea” unui stat membru.
În această speţă, guvernul irlandez a instituit un program de 3 ani în vederea promovării
produselor irlandeze, program care a fost lansat printr-un discurs al ministrului industriei,
comerţului şi energiei, obiectivul fiind acela de a obţine transferul a 3% din cheltuielile
consumatorilor dinspre importuri, către produsele naţionale. Motivul principal a fost încercarea
guvernului de a ameliora situaţia economică din ţară.
În concret, s-au adoptat o serie de măsuri şi au existat mai multe acţiuni de afişare, fiind
pus în funcţiune şi un birou de informaţii de la care consumatorii puteau să afle unde se găsesc
produsele irlandeze şi cum pot fi recunoscute (serviciul Shoplink). Mai mult, s-a încurajat folosirea
simbolului „Buy Irish” pentru produsele fabricate în Irlanda. Împotriva acestei atitudini, Comisia a
introdus o acţiune în constatarea încălcării tratatelor.
În apărarea sa, guvernul irlandez a invocat următoarele motive: campania a fost
desfăşurată de către Irish Goods Council, o grupare care permitea diferitelor societăţi irlandeze să
coopereze în interesul lor comun, şi deci, nu constituia o autoritate publică, iar ajutorul financiar
acordat de către guvern ar trebui apreciat de CJE în conformitate cu dispoziţiile din Tratat
referitoare la ajutorul de stat.
Trebuie însă precizat şi faptul că membrii consiliului director al acestui consiliu erau numiţi
de către ministrul industriei, comerţului şi energiei, acesta având şi funcţia de preşedinte al
comitetului director, iar în situaţia în care finanţarea ar fi constituit un ajutor de stat, acesta trebuia,
conform dispoziţiilor Tratatului, notificat Comisiei europene.
Curtea de Justiţie a reţinut faptul că guvernul irlandez era răspunzător conform
Tratatului pentru activităţile Consiliului, deşi campania era condusă de o întreprindere
privată. Mai mult în decizia pe care a emis-o a arătat că măsurile de restrângere ale circulaţiei
mărfurilor trebuie să provină de la purtătorul de suveranitate şi că nu este necesară dovedirea
unei împiedicări efective, reale a comerţului intercomunitar, fiind de ajuns să se constate faptul că
măsurile sunt apte să împiedice comerţul, pentru a fi considerate ca măsuri cu efect echivalent în
sensul art. 30 din TCEE (în prezent art. 34 din TFUE). Având în vedere că guvernul s-a implicat şi
financiar în activitatea organizaţiei care a condus campania publicitară ,,Irish Good Council”, CJE
a stabilit că şi acele acte guvernamentale ale unui stat membru care nu au caracter obligatoriu pot
influenţa comportamentul comercianţilor şi consumatorilor în statul respectiv şi astfel pot duce la
neutralizarea, compromiterea scopurilor precizate în tratat.
În concluzie, guvernul irlandez a încălcat obligaţiile ce îi reveneau în temeiul
Tratatului prin organizarea unei campanii de promovare a vânzării şi cumpărării
produselor irlandeze pe teritoriul său.
44
În cazul „Căpşunile spaniole” Curtea de Justiţie a hotărât că, „Prin neadoptarea
tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile particularilor să nu împiedice libera
circulaţie a fructelor şi legumelor, Republica Franceză nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg
din art. 30 din Tratatul CEE, coroborat cu art. 5 din acelaşi Tratat şi din organizările comune
ale pieţelor produselor agricole”14.
În această cauză, Curtea de Justiţie a arătat că art. 30 din TCEE (fost art. 28 din
TCE, în prezent art. 34 din TFUE) se aplică nu numai acţiunilor ci şi omisiunilor. Curtea a
mai susţinut că pot constitui piedici în calea liberei circulaţii a mărfurilor, nu numai acţiunile
întreprinse de statele membre ci şi inacţiunile statelor la activităţi perturbatoare ale
resortisanţilor.
În concret, prin cererea înregistrată la grefa Curţii la 4 august 1995, Comisia a introdus o
acţiune în constatarea încălcării tratatelor împotriva statului francez, arătând că timp de zece ani
Franţa nu a luat măsurile necesare pentru a împiedica distrugerea legumelor şi fructelor
importate din alte ţări de către ţăranii francezi şi nici pentru a împiedica acţiunile acestora de a
bloca pe autostrăzi şi la graniţe introducerea în Franţa a unor astfel de mărfuri.
Comisia a mai declarat că, de mai bine de un deceniu, este sesizată în mod regulat prin
plângeri, împotriva pasivităţii autorităţilor franceze faţă de actele de violenţă comise de
particulari şi de mişcările revendicative ale agricultorilor francezi, dirijate împotriva produselor
agricole provenind din alte state membre. Aceste acte constau în special în interceptarea
camioanelor care transportau astfel de produse pe teritoriul francez şi distrugerea încărcăturii
acestora, în acte de violenţă îndreptate împotriva conducătorilor de camioane, în ameninţări
împotriva marilor centre comerciale franceze care puneau în vânzare produse agricole originare
din alte state membre, precum şi în degradarea acestor mărfuri expuse în magazinele din
Franţa.
Comisia a mai constatat că, începând cu anul 1993, anumite mişcări ale agricultorilor
francezi au lansat o campanie de control sistematic al ofertei de produse agricole provenind din
alte state membre, caracterizată în special prin acţiuni de intimidare îndreptate împotriva
comercianţilor cu ridicata şi cu amănuntul, în scopul de a-i determina să se aprovizioneze
exclusiv cu produse de origine franceză, prin impunerea unui preţ minim de vânzare a
produselor în cauză, precum şi prin organizarea de controale destinate verificării respectării de
agenţii economici a instrucţiunilor date.
Astfel, din aprilie până în iulie 1993, ţinta acestor campanii au fost căpşunile provenite
din Spania, iar în lunile august şi septembrie ale aceluiaşi an, roşiile din Belgia. În anul 1994
acţiunile de vandalism au continuat şi au vizat în special căpşunile provenite din Spania.
Comisia a mai menţionat şi alte cazuri de vandalism care au împiedicat libera circulaţie a
mărfurilor în Franţa.
În data de 5 mai 1995, Comisia a emis un aviz motivat, arătând că Republica
Franceză prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru ca acţiunile
particularilor să nu împiedice libera circulaţie a fructelor şi legumelor, nu şi-a îndeplinit
obligaţiile ce decurg din organizarea comună a pieţelor produselor agricole şi din
dispoziţiile comunitare. Mai mult, a invitat Franţa ca în termen de o lună de la data emiterii
avizului să adopte măsurile necesare.
14
C-265/1995, Comisie c. Franţa, Decizia CJE din 09.12.1997, Culegerea 1997, p. I - 6959.
45
La 16 iunie 1995, guvernul francez a subliniat că a adoptat toate măsurile ce intră în
competenţa sa pentru a garanta libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său.
Acţiunile de distrugere a fructelor şi legumelor deşi au scăzut ca număr şi intensitate, totuşi
au continuat, astfel că a fost formulată o acţiune de către Comisie.
Curtea de Justiţie Europeană a stabilit următoarele:

 Republica Franceză, prin neadoptarea tuturor măsurilor necesare şi adecvate pentru
ca acţiunile particularilor să nu împiedice libera circulaţie a mărfurilor, nu şi-a
îndeplinit obligaţiile ce decurg din Tratat. Statului francez îi revenea obligaţia de a
adopta toate măsurile necesare pentru a garanta aplicarea şi eficacitatea dreptului
comunitar, cu scopul de a asigura aplicarea corectă a acestui drept în interesul
tuturor agenţilor economici;
 teama de dificultăţi interne nu poate justifica abţinerea unui stat membru de la
aplicarea corectă a dreptului comunitar;
 statul francez se putea prevala doar de faptul că acţiunile sale ar fi putut avea
consecinţe asupra ordinii publice şi că nu ar fi avut mijloacele necesare pentru a
restabili ordinea;
 în acest caz, guvernul pârât nu are nici o dovadă concretă cu privire la existenţa unui
pericol pentru ordinea publică căruia să nu îi poată face faţă;
 tot curtea a mai stabilit că, deşi nu este imposibil ca ameninţarea unor tulburări grave
ale ordinii publice să poată, dacă este cazul, justifica absenţa intervenţiei forţelor de
ordine, acest argument poate fi invocat numai cu privire la o situaţie particulară,
determinată, iar nu în general, cum ar fi cazul aici, pentru toate incidentele evocate
de Comisie;
 deşi statul francez şi-a asumat răspunderea pentru prejudiciile cauzate victimelor,
trebuie subliniat că acest argument nu poate fi invocat de către guvernul pârât pentru
ca acesta să fie scutit de obligaţiile sale în temeiul dreptului comunitar;
 chiar dacă o despăgubire poate repara, cel puţin parţial, prejudiciul suferit de agenţii
economici în cauză, aceasta nu înseamnă, în schimb, că neîndeplinirea obligaţiilor
de către statul membru în cauză este înlăturată;
 în ceea ce priveşte argumentele întemeiate pe contextul socio-economic foarte dificil
în care s-ar fi aflat piaţa franceză de fructe şi de legume, după aderarea Regatului
Spaniei, acestea nu mai pot fi reţinute;
 mai mult, motivele de natură economică nu pot servi în nici un caz drept justificare
pentru obstacolele interzise prin art. 30 din TCEE (fost art. 28 din TCE, în prezent
art. 34 din TFUE);
 în măsura în care guvernul pârât lasă să se înţeleagă, în sprijinul motivelor invocate
în apărarea sa, că destabilizarea pieţei franceze de fructe şi legume a fost provocată
de practici incorecte, cum ar fi încălcările dreptului comunitar de producătorii
spanioli, trebuie să se reamintească faptul că un stat membru nu poate adopta
unilateral măsuri de apărare sau un comportament menit să preîntâmpine o
încălcare eventuală, din partea unui alt stat membru, a regulilor dreptului comunitar.
Această situaţie intervine mai ales în domeniul politicii agricole comune, unde numai
Comunitatea poate adopta, dacă este cazul, măsurile necesare pentru a face faţă
46
dificultăţilor pe care le pot întâmpina anumiţi agenţi economici, în special ca urmare
a unei noi aderări;
 având în vedere toate considerentele precedente, se conchide că, în acest caz,
guvernul francez, în mod manifest şi constant, a omis să adopte măsuri suficiente şi
adecvate pentru a pune capăt actelor de vandalism care periclitează libera circulaţie
pe teritoriul său a anumitor produse agricole originare din alte state membre şi
pentru a împiedica repetarea unor astfel de acte. În aceast caz Republica Franceză
nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce decurg din art. 30 TCEE (fost art. 28 TCE, în prezent
art. 34 din TFUE) coroborat cu art. 5 din acelaşi Tratat şi din organizările comune ale
pieţelor produselor agricole.
În privinţa răspunderii juridice internaţionale, Curtea de Justiţie a dat o soluţie

solomonică. Astfel, de câte ori comercianţii de astfel de produse sufereau prejudicii din
cauza distrugerilor sau blocajelor de străzi, statul francez acorda despăgubiri pe baza
răspunderii internaţionale obiective. Curtea a arătat însă, că acordarea despăgubirilor nu
scuteşte statul francez de respectarea obligaţiilor sale.
13. Monopolurile de stat cu caracter comercial.
Restricţiile afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a

activităţilor monopolurilor de stat cu caracter comercial.
Potrivit art. 37 alin. (1) din TFUE (fostul art. 31 alin. (1) din TCE): „Statele membre
adaptează monopolurile naţionale cu caracter comercial, astfel încât să se asigure
excluderea oricărei discriminări între resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile
de aprovizionare şi comercializare”.
Dispoziţiile art. 37 din TFUE se aplică inclusiv monopolurilor de stat concesionate.
Pentru a exista calificarea de „monopol”, nu este necesar să se exercite controlul

total al pieţei pentru anumite mărfuri.
Monopolul apare în cazul în care un participant la piaţă este unicul ofertant
al unui produs anume.
Monopolul de stat ia naştere când unic ofertant este statul.
Desfiinţarea monopolului nu înseamnă că statul nu va mai avea dreptul de a avea

propriile întreprinderi, ci demolarea poziţiei de unic ofertant.
Interzicerea monopolului se aplică tuturor organismelor prin care un stat membru, de

iure sau de facto, direct sau indirect, controlează, conduce sau influenţează în mod semnificativ
importurile sau exporturile dintre statele membre.
Statele membre trebuie să se abţină să introducă orice nouă măsură care contravine
principiilor enunţate la alin. (1) sau care restrânge domeniul de aplicare a articolelor care se
referă la interzicerea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative între statele membre.
47
Conform art. 102 din TFUE este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura
în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una
sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o
parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta, în special, în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii de tranzacţionare inechitabile;
(b) limitarea producţiei, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul
consumatorilor;
(c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
În continuare, vom defini principalii termeni uzitați în prezenta unitate de învățare:
Libera circulaţie a mărfurilor – este una dintre cele patru libertăţi fundamentale pe
care se întemeiază Piaţa comună. Libera circulaţie a mărfurilor implică interzicerea între
statele membre a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent, adoptarea unui tarif
vamal comun pentru comerţul dintra statele membre şi statele terţe, interzicerea oricăror
restricţii cantitative sau măsuri cu efect echivalent şi reorganizarea monopolurilor
comerciale de stat.
Mărfurile – produse evaluabile în bani şi susceptibile, ca atare să formeze obiectul
tranzacţiilor comerciale;
Taxele vamale – sunt acele taxe care sunt percepute de stat la ieşirea sau intrarea în
ţară a unor mărfuri şi care nu sunt percepute în cazul produselor echivalente din
producţia internă;
Taxa cu efect echivalent – este orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea,
destinaţia şi modul de aplicare, care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvîntului şi
care este impusă în mod unilateral asupra mărfurilor autohtone sau străine pentru
simplul motiv că acestea traversează o frontieră şi care are ca efect scumpirea acestor
mărfuri faţă de cele autohtone;
Restricţii cantitative – ansamblul regulilor sau măsurilor administrative ce pot
restrânge, total sau parţial, în conformitate cu circumstanţele, importul, exportul sau
tranzitul mărfurilor15;
Măsuri cu efect echivalent resticţiilor cantitative – crearea pieţei comune impunea şi
obligaţia pentru statele membre de eliminare a restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu
efect echivalent restricţiilor cantitative. Articolul 36 din TFUE permite însă legitimarea
unor astfel de măsuri (interzicerea sau restricţionarea importurilor, a exporturilor sau a
bunurilor aflate în tranzit) dacă ele sunt justificate prin raţiuni de moralitate publică,
15
C-2/73, Riseria Luigi Geddo c. Ente Nazionale Risi (1993), REC p. 865.
48
ordine publică, siguranţă publică, de protecţie a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de
conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare
artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale,
cu condiţia ca aceste măsuri să nu constituie discriminări arbitrare sau restricţii
deghizate în comerţul dintre statele membre ale UE.
Precizaţi care sunt diferenţele dintre:

- taxele vamale şi taxele cu efect echivalent taxelor vamale;
- restricţiile cantitative la import şi la export şi măsurile cu efect
echivalent acestora.

1. Uniunea vamală a fost realizată încă din anul:

a) 1958
b) 1968
c) 1970
2. Conceptul de “marfă” a fost definit în cauza:

a) Dassonville
b) Cassis de Dijon
c) Arta italiană
3. Taxele cu efect echivalent:

a) sunt impuse unilateral în statele membre de autorităţile publice centrale sau locale
b) sunt importante din punctul de vedere al instituției care încasează banii
c) nu sunt cerute sub motiv că mărfurile trec frontier
4. Taxa cu efect echivalent este:

a) orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare,
care este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului
b) orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare,
care nu este o taxă vamală în sensul strict al cuvântului
c) orice obligaţie pecuniară, indiferent de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare,
care nu este impusă în mod unilateral
5. Restricţiile cantitative:
a) sunt interzise între statele membre ale UE
b) sunt admise între statele membre ale UE
49
c) sunt admise între statele membre ale UE în condiţiile în care duc la restrângerea
importurilor, a exporturilor sau a mărfurilor în tranzit
6. Termenul de ”marfă”, în accepțiunea CJE are următorul înțeles:

a) orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al unor tranzacţii comerciale
b) orice bun evaluabil în bani
c) orice bun evaluabil în bani susceptibil să formeze obiect al unor tranzacţii
7. Art. 36 din TFUE prevede excepțiile de la libera circulație a mărfurilor în sensul:

a) protecţiei tezaurelor naţionale cu valoare artistică istorică sau arheologică, motive ce
țin de morală publică, ordine publică, securitate publică, protecţia sănătăţii şi vieţii
persoanelor, a animalelor, de conservarea plantelor, protecţia proprietăţii industriale
şi comerciale
b) instituirii unor obstacole tarifare
c) caracterului economic al măsurilor vizate
8. Enumerarea excepțiilor din art. 36 TFUE:

a) are caracter exemplificativ
b) are caracter dinamic pentru că sunt în continuă dezvoltare
c) are caracter limitativ
1.b, 2.c, 3.a, 4.b, 5.a, 6.a, 7.a, 8.c

Libera circulație a mărfurilor -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/38/libera-circulatie-a-
marfurilor
20200301&from=RO
Curtea de Justiție a Uniunii Europene - https://europa.eu/european-
union/about-eu/institutions-bodies/court-justice_ro
Jurisprudența Uniunii Europene - https://eur-
lex.europa.eu/homepage.html?locale=ro
50
Unitatea nr. 3: LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR.
2. Reglementarea cetățeniei europene
3. Legislația relevantă pentru libera circulație a persoanelor
3.1. Legislația primară
4. Libera circulație a lucătorilor
4.1. Considerații generale
4.2. Conceptul de lucrători
4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora
4.3.1. Introducere
4.3.2. Dreptul de ieșire, intrare și ședere
4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei ani
4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și valabilitatea acestora
4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere
4.3.6. Dreptul de ședere permanent
4.4. Interzicerea discriminării
5. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor
5.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în
cadrul dreptului derivate
5.2. Excepțiile jurisprudențiale
6. Libertatea de stabilire
6.1. Reglementare
6.2. Dreptul de stabilire și activitatea sportivă
6.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale
6.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice
7. Interzicerea discriminărilor
8. Excepții de la principiul dreptului de stabilire
51
 Să cunoască, înțeleagă și să își însușească problematica liberei circulații a

persoanelor;
 Să cunoască și să înțeleagă evoluția principiului liberei circulații a
persoanelor;
 Să cunoască și să înțeleagă condițiile necesare pentru dobândirea calității
de „lucrător”;
 Să cunoască și să înțeleagă drepturile lucrătorilor și a excepțiilor permise;
 Să cunoască și să înțeleagă principiul libertății de stabilire.
SEDIUL MATERIEI:

 Rectificare la Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din
29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor
membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a
regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE,
68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,
90/365/CEE și 93/96/CEE;
 Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie
2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale, cu modificările ulterioare;
 Regulamentul CEE nr. 1612/68 cu privire la libera circulație a lucrătorilor din cadrul
Comunității, modificat de Regulamentul CEE nr. 312/76 din 9 februarie 1976,
modificat de Regulamentul CEE nr. 2434/92 din 27 iulie 1992, modidicat de
Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie
2004;
 Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educația copiilor
lucrătorilor migranți;
 Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 referitor la aplicarea
regimurilor de securitate socială salariaților, lucrătorilor independenți și membrilor
familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității, cu modificările
ulterioare;
 Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de
recunoaștere al diplomelor acordate pentru completarea educației profesionale și
pregătirea cu o durată de 3 ani, modificată de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18
iunie 1992.
52
1. Precizări prealabile.
Iniţial, datorită obiectivelor pur economice ale Comunităţii europene, Tratatul de

la Roma nu a stabilit libertatea de circulaţie a persoanelor ca un drept al acestora
de a se deplasa oriunde în comunitate, libertatea respectivă fiind legată de
exercitarea unei activităţi profesionale (salarizată sau independentă) şi de
conceptul de „lucrători”.
Semnarea Acordului de la Schengen, la 14 iunie 1985 de către Franţa, Belgia, Olanda,

Luxemburg şi R.F. Germania a constituit un pas important în vederea realizării libertăţii de
circulaţie a persoanelor.
Părţile contractante şi-au propus prin semnarea acordului să suprime controalele la
frontierele comune şi să le transfere la frontierele externe.
Cinci ani mai târziu, în anul 1990, aceleaşi state au semnat Convenţia de aplicare a
Acordului de la Schengen, iar, ulterior, convenţia a fost semnată de marea majoritate a statelor
membre ale UE de la acea dată, cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei. Prin semnarea acestei
convenţii, libertatea de circulaţie a persoanelor a căpătat noi dimensiuni.
Libera circulaţie a persoanelor a fost definită ca una din cele patru libertăţi fundamentate
ale pieţei interne în urma semnării Actului Unic European, act care a intrat în vigoare în anul
1987. Conform modificărilor operate în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, de
dispoziţiile Actului Unic European s-a stabilit că, „piaţa internă va reprezenta un spaţiu fără
graniţe interioare în care va fi garantată libera circulaţie a persoanelor”.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor a primit noi conotaţii prin semnarea
Acordului Spaţiului Economic European, acord ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Temeiul juridic al liberei circulaţii a persoanelor îl constituie, în principal, dispoziţiile

art. 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE), care dispune următoarele:
(1) „Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii”.
(2) „Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între
lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi
celelalte condiţii de muncă”.
(3) „Sub rezerva restricţiilor justificate pe motiv de ordine publică, siguranţă publică şi
sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
a) de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
b) de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
c) de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în
conformitate cu actele de putere şi actele administrative care reglementează
încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
d) de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în
acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente de aplicare
adoptate de Comisie”.
(4) „Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică”.
53
2. Reglementarea cetățeniei europene.
Dispoziţiile art. 20 din TFUE (fost art. 17 din TCE) stabilesc următoarele:
„Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru.
Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci se adaugă
acesteia”.
Conform art. 21 (fostul art. 18 din TCE) alin. (1): „Orice cetăţean al Uniunii are dreptul
de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi
condiţiilor prevăzute de prezentul tratat şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării sale”.
3. Legislația relevantă pentru libera circulație a persoanelor.
3.1. Legislația primară:
 Articolul 18 din TFUE (interzice discriminarea pe bază de cetăţenie sau naţionalitate);

 Articolul 20 - 24 din TFUE (cetăţenia europeană);
 Articolul 45 - 48 din TFUE (lucrătorii);
 Articolele 49 - 54 din TFUE (dreptul de stabilire);
 Articolele 67, art. 77 - 80 din TFUE (vize, azil, imigraţie şi alte politici în legătură cu libera
circulaţie a persoanelor);
 Articolele 151 - 161 din TFUE (politica socială).
3.2. Legislația secundară:
 Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind

dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii
şi membrii familiilor acestora, de modificare a regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,
75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE şi a Regulamentului
(CEE) 1251/70/CEE;
 Directiva 2005/36/CE a Pralamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005
privind recunoaşterea calificărilor profesionale;
 Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul
Comunităţii, modificat de Regulamentul Consiliului nr. 312/76 din 9 februarie 1976,
modificat de Regulamentul Consiliului nr. 2434/92/CEE din 27 iulie 1992;
 Directiva Consiliului 77/486/CE din 25 iulie 1977 privind educaţia copiilor lucrătorilor
migranţi;
 Directiva Consiliului nr. 94/80/CEE prin care se prevăd mecanisme detaliate referitoare
la exercitarea dreptului de vot şi de a participa la alegerile pentru circumscripţiile
municipale pentru cetăţenii Uniunii rezidenţi într-un stat membru ai cărui cetăţeni nu
sunt;
 Directiva Consiliului 73/183/CE din 28 iunie 1973 privind abolirea restricţiilor pentru
54
dreptul de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor în domeniul activităţii liber profesioniste
pentru instituţiile bancare şi financiare;
 Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 1408/71 din 14 iunie 1971 referitor la aplicarea
regimurilor de securitate socială salariaţilor, lucrătorilor independenţi şi membrilor
familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunităţii;
 Directiva 89/48/CE din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaştere al
diplomelor acordate pentru completarea educaţiei profesionale şi pregătirea cu o durată
de 3 ani, modificată de Directiva Consiliului 92/51/CE din 18 iunie 1992;
 Regulamentul Comisiei 539/2001/CE privind ţările terţe ale căror resortisanţi trebuie să
obţină vize de călătorie şi tranzit, modificat prin Regulamentele 453/2003 şi 1932/2006.
3.3. Jurisprudență selectivă:
 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631;

 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”);
 71/76, Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de Paris;
 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”);
 115/78, Knoars, (1979), Rec, 399;
 53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035;
 292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius.
Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745;
 306/89, Comisia c. Grecia, [1991] ECR I-5863;
 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071;
 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale;
 267/91 şi C – 268/91, Decizia Curţii din 24.11.1993, Acţiune penală împotriva domnilor
Bernard Keck şi Daniel Mithouard („Libera circulaţie a mărfurilor - Interzicerea revânzării
în pierdere”);
 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v.
Jean-Marc Bosman;
 134/95, USSL, [1997] ECR I-195;
 85/96, Martinez Sala c. Freistaat Bayern, Decizia Curţii din 12 mai 1998, Culegerea
1998, p. I – 2691;
 350/96 Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien (1998) ECR I –
2521;
 212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie
1999;
 260/97, Unibank A/S c. Flemming G. Christensen, [1999] ECR I-3717;
 337/97, CPM Meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I –
3289;
 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve,
Decizia CJE din 20.09.2001;
 268/99, Aldona Malgorzata Jany and Others and Staatssecretaris van Justitie, 20
noiembrie 2001, ECR I-8615;
 74/36, B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union Cycliste Internationale,
55
Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española Ciclismo;
 405/01, Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Espanola c. Administracion del
Estado (2003), ECR I – 10391;
 413/01, Franca Ninni-Orasche c. Bundesminister für Wissenschaft, Verkehr und Kunst,
ECR I-13187;
 71/02 Comisia c. Portugalia [2004] ECR I – 5645;
 50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.
4. Libera circulație a lucrătorilor.
4.1. Considerații generale.
Dreptul de liberă circulaţie a lucrătorilor este reglementat de prevederile Capitolului I,

intitulat „Lucrătorii” din Titlul IV, „Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor”,
Partea a III-a din TFUE, „Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”.
Prevederea de bază – din capitol – este cea cuprinsă în art. 45 din TFUE (fost art. 39
din TCE) care dispune:
 libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii;
 libera circulaţie implică eliminarea discriminărilor pe motiv de cetăţenie între lucrătorii
statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte
condiţii de muncă;
 sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi
sănătate publică, libera circulaţie implică dreptul:
- de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
- de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
- de şedere într-un stat membru, pentru a desfăşura o activitate salarizată în
conformitate cu legile, regulamentele şi normele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
- de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în
acest stat, în condiţiile care vor face obiectul unor regulamente adoptate de
Comisie.
 exceptarea exercitării dreptului privind posturile din administraţia publică (alin. (4) din art.
45 stabileşte că, dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia
publică).
Dispoziţiile articolului 45 reglementează, de asemenea şi dreptul la „tratament egal”, în

baza art. 12 din TCEE, care reglementează instituţia nediscrminării.
Mai mult, reglementările articolului 45 au efect direct, ele putând fi invocate în raport cu
autorităţile naţionale ale statelor membre cât şi cu angajatorul.
4.2. Conceptul de lucrători.
În baza principiului liberei circulaţii a lucrătorilor, fiecare cetăţean are dreptul de
56
a circula liber într-un alt stat membru, pentru a desfăşura o activitate
salarizată şi pentru a se stabili în statul respectiv.
Mai mult, are dreptul la protecţie împotriva discriminării în ceea ce priveşte încadrarea în
muncă, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă.
Fiecare resortisant al unui stat membru are dreptul de a desfăşura o activitate în
alt stat membru.
Curtea de Justiţie a definit conceptul de „lucrător”, noţiunea nefiind definită

nici de Tratat şi nici de legislaţiile statelor membre. Curtea de Justiţie a
considerat că definirea „lucrătorului” nu poate face obiectul unor definiţii naţionale
sau al unor interpretări restrictive, fiind o chestiune de drept comunitar şi nu de
drept naţional: „Această noţiune trebuie definită în conformitate cu criterii
obiective, care disting relaţia de muncă prin referire la drepturile şi îndatoririle
vizate. Trăsătura esenţială a unei relaţii de muncă, însă, este aceea că
pentru o anumită perioadă de timp, o persoană prestează o activitate
pentru şi sub conducerea unei alte persoane, în schimbul căreia primeşte o
remuneraţie”16.
Deci, pentru a defini conceptul de „lucrător”, Curtea de Justiţie a pornit de la existenţa
unui raport de muncă. În Cauza C – 337/97, Curtea a considerat că orice persoană care
îndeplineşte activităţi de serviciu care sunt reale şi efective, cu excluderea activităţilor atât de
mărunte încât ar putea fi considerate ca fiind pur marginale şi accesorii trebuie tratată ca
lucrător17. Activitatea respectivă trebuie să fie o activitate de subordonare şi nu una
independentă în sensul art. 49 din TFUE pentru a putea fi calificată ca loc de muncă. Se
consideră că este esenţial ca o persoana să presteze o activitate pentru sau sub conducerea
unei alte persoane, pentru o perioadă de timp, iar în schimbul muncii să primească o
remuneraţie. Activitatea pe care o desfăşoară lucrătorul, trebuie să fie o activitate „economică”
şi „remunerată”.
Criteriul cel mai important pentru a clarifica dacă o persoană este sau nu lucrător este
natura muncii în sine.
Astfel, putem defini muncitorul sau lucrătorul ca fiind orice persoană care efectuează
pentru altul şi sub îndrumarea acestuia, o muncă reală şi autentică, pentru care va fi plătit.
În cauza 292/89, Antonissen, Curtea de Justiţie a extins câmpul de aplicare a art. 45 din
TFUE şi a stabilit că dispoziţiile alin. (3) ale art. 45 se aplică şi celor care îşi caută de
lucru, deşi înainte de această hotărâre, se considera că libertatea de circulaţie a unui
lucrător permite deplasarea acestuia pe teritoriul altui stat membru ca răspuns la o ofertă
deja existentă.
Astfel, hotărârea Curţii extinde câmpul de aplicare al art. 45 şi la un „lucrător potenţial”,
care ajunge pe teritoriul statului membru cu scopul de a-şi căuta de lucru, fără ca în prealabil, să fi
16
Cauza C - 350/96, Clean Car Autoservice GmbH c. Landeshauptmann von Wien [1998] ECR I – 2521,
Cauza C – 3/90, Bernini c. Minister van Onderwijs en Wetenschappen [1992] ECR I – 1071.
17
Cauza C – 337/97, C.P.M.meeusen c. Hoofddirectie van de Informatie Beheer Groep [1999] ECR I –
3289.
57
avut o ofertă de muncă de la un angajator din acel stat18.
În cauza 53/81 („Levin”)19, Curtea de Justiţie a interpretat un alt aspect privind noţiunea de
„lucrător”, şi anume deplasarea pe teritoriul unui stat membru, fără intenţia de a lucra.
Astfel, Curtea a hotărât următoarele:
 dispoziţiile dreptului comunitar privitoare la libera circulaţie a lucrătorilor se referă şi la un
resortisant al unui stat membru care exercită pe teritoriul altui stat membru o activitate
salariată din care câştigă venituri mai mici decât venitul considerat în statul respectiv ca
fiind minimul de subzistenţă, indiferent dacă această persoană îşi completează veniturile
obţinute din activitatea salariată cu alte venituri, atingând valoarea minimă necesară sau
dacă aceasta se mulţumeşte cu mijloace de întreţinere inferioare acestui minim, cu
condiţia ca acesta să exercite o activitate salariată reală şi efectivă;
 motivele posibile care l-au putut determina pe lucrătorul unui stat membru să caute un
loc de muncă în alt stat membru nu au nici o importanţă în ceea ce priveşte dreptul său
de intrare sau de şedere pe teritoriul statului menţionat ultima dată, având în vedere că
acesta exercită sau doreşte să exercite o activitate reală şi efectivă pe teritoriul său.
4.3. Dreptul de ședere conferit lucrătorilor și familiilor acestora.
4.3.1. Introducere.
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, reglementează
următoarele aspecte:
 condiţiile exercitării dreptului de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor;
 dreptul de şedere permanentă pentru resortisanţii UE şi familiile lor după cinci ani de
şedere legală neîntreruptă într-un alt stat membru;
 limitele prevăzute pentru drepturile menţionate mai sus, pe motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică;
 protecţia împotriva expulzării, garanţii procedurale.
Astfel, sunt recunoscute următoarele drepturi:

1. Dreptul de ieşire (art. 4)
2. Dreptul de intrare (art. 5)
3. Dreptul de şedere:
a) pe o perioadă de maxim 3 luni (art. 6)
b) pe o perioadă mai mare de 3 luni (art. 7)
4. Drepturi conexe:
18
Cauza C-292/89, The Queen contra Immigration Appeal Tribunal, ex parte Gustaff Desiderius.
Antonissen, din 26 februarie 1991, ECR, 1991, p. I-745.
19
Cauza C-53/81, D. M. Levin c. Staatssecretaris van Justitie, din 3 martie 1982, ECR, p. 1035.
58
- dreptul de a se angaja sau de a desfăşura o activitate independentă (art. 23);
- dreptul la egalitate de tratament (art. 24).
Conform art. 3 din Directiva 2004/38/CE, aceasta se aplică:

1. tuturor cetăţenilor Uniunii care se mută sau îşi au reşedinţa într-un stat membru, altul
decât cel ai cărui resortisanţi sunt;
2. membrilor familiilor lor, care îi însoţesc sau care li se alătură;
3. oricăror alţi membri ai familiei, indiferent de naţionalitatea lor, care nu se încadrează
în definiţia de la art. 2 pct. (2) şi care, în ţara din care au venit, se află în întreţinerea
sau sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de
şedere cu titlul principal sau, dacă, din motive grave de sănătate este necesară în
mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către cetăţeanul Uniunii;
4. partenerului cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată corespunzător.
Directiva 2004/38/CE a fost transpusă în legislaţia internă prin O.U.G. nr. 102/2005 din
14 iulie 2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale
Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European.
Dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate al cetăţenilor români este garantat de

Constituţia României în prevederile art. 25 alin. (1) şi de Legea nr. 248/2005 privind regimul
liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 25 alin. (1) din Constituţia României: „Dreptul la liberă circulaţie, în ţară
şi străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept”.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate
prevede în art. 1: „Prezenta lege stabileşte condiţiile în care cetăţenii români îşi pot exercita
dreptul la liberă circulaţie în străinătate, precum şi limitele exercitării acestui drept”. Iar, art. 38
din lege stabileşte care sunt situaţiile în care libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi
restricţionată.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor

români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire
la următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie
încheiat între România şi acel stat;
b) cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o
desfăşoară sau ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României
sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Regulamentul nr. 1612/68, privitor la libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Uniunii,

stipulează la art. 10 că, membrii familiei lucrătorului salariat au dreptul să se instaleze pe
teritoriul ţării din Uniune unde lucrătorul respectiv îşi desfăşoară activitatea.
Membrii familiei se pot deplasa pe teritoriul ţării de primire, chiar dacă nu au cetăţenia unui
stat din Uniune, familia beneficiind de aceleaşi drepturi.
59
Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE prin „membru de familie” se
înţelege:
 soţul/soţia;
 partenerul/partenera cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în
temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei statului membru gazdă
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în
conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
 descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa,
precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului;
 ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului.
Prin „stat membru gazdă” se înţelege statul membru în care se deplasează un
cetăţean al Uniunii în scopul de a-şi exercita dreptul de liberă circulaţie şi şedere.
Dreptul membrilor familiei este un drept derivat, nu unul propriu. Membrii familiei se pot
stabili pe teritoriul ţării de primire inclusiv în situaţia în care nu locuiesc împreună cu lucrătorul
respectiv.
4.3.2. Dreptul de ședere, intrare și ședere.
Articolul 6 din Directiva 2004/38/CE recunoaşte un drept iniţial de intrare şi

de şedere pentru cel mult trei luni tuturor cetăţenilor UE şi familiilor
acestora, fără îndeplinirea altor condiţii în afară de prezentarea unei cărţi de
identitate sau a unui paşaport. Directiva mai recunoaşte în preambulul său şi
statutul provizoriu al persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă.
Conform art. 7 din directivă, toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul
altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni dacă:
- sunt salariaţi sau exercită o activitate independentă în statul membru gazdă, sau
- au suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu
devină o povara pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în
timpul perioadei de şedere şi posedă o asigurare medicala cuprinzătoare, valabilă în
statul membru gazdă, sau
- sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul
membru gazdă, pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal
de a urma studii, inclusiv de formare profesională, şi
- posedă o asigurare medicală cuprinzătoare în statul membru gazdă şi asigură
autoritatea naţională competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă
la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de
familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistenţă socială al
statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere, sau
- sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care
îndeplineşte condiţiile menţionate anterior.
60
4.3.3. Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni.
Articolul 8 din Directiva 2004/38/CE prevede că, pentru perioade de şedere ce

depăşesc trei luni, lucrătorilor şi familiilor lor li se poate solicita să se înregistreze la
autorităţile statului gazdă şi că pot primi, la prezentarea unui paşaport valabil sau a
unei cărţi de identitate şi a confirmării de angajare, un certificat de înregistrare ca
dovadă a dreptului lor de şedere.
Termenul de înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Nerespectarea
cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe aceasta pasibilă de sancţiuni
nediscriminatorii şi proporţionale.
4.3.4. Eliberarea permiselor de ședere și valabilitatea acestora.
Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii, care nu sunt

resortisanţi ai unui stat membru, se confirmă prin eliberarea documentului intitulat
„Permis de şedere pentru un membru de familie al unui cetăţean al Uniunii”, în
termen de cel mult 6 luni de la data la care aceştia prezintă cererea.
Pentru eliberarea permisului de şedere, statele membre solicită prezentarea

următoarelor documente:
 un paşaport valabil;
 un document care să ateste existenţa unei relaţii de familie sau a unui parteneriat
înregistrat;
 certificatul de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de înregistrare, orice altă dovadă
că cetăţeanul Uniunii pe care îl însoţesc sau căruia i se alătură îşi are reşedinţă în statul
membru gazdă;
 un document eliberat de autoritatea relevantă din ţara de origine sau ţara din care au
sosit, care să ateste că persoanele în cauză se află în întreţinerea ori sunt membrii ai
gospodăriei cetăţeanului Uniunii, ori o dovadă a existenţei unor probleme grave de
sănătate care să necesite îngrijirea personală a membrului familiei de către cetăţeanul
Uniunii. Permisul de şedere este valabil timp de cinci ani de la data eliberării sau pe
perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, dacă această perioadă este mai
mică de cinci ani.
Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de:

 absenţe temporare care nu depăşesc şase luni pe an;
 anumite absenţe mai mari ca durată datorate serviciului militar obligatoriu;
 o absenţă de maximum 12 luni consecutive, determinată de motive precum sarcina,
naşterea, boli grave, studiu sau formare profesională, etc.
Articolul 4 impune statelor membre să acorde cetăţenilor Uniunii, care au o carte de

identitate valabilă sau un paşaport valabil (cu o perioadă de valabilitate de cel puţin cinci ani) şi
membrilor familiilor lor, care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru şi care deţin un paşaport
valabil, dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a merge să muncească în alt
61
stat membru. Nu se poate impune acestor persoane nici o cerinţă privind viza de ieşire sau o
formalitate echivalentă.
Conform articolului 5 din aceeaşi directivă, statele membre acordă cetăţenilor
Uniunii permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au o carte de identitate valabilă sau un
paşaport valabil şi acordă membrilor familiilor acestora, care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, permisiunea să intre pe teritoriul lor dacă au paşaport valabil.
Nici o viză de intrare sau o formalitate echivalentă nu poate fi impusă cetăţenilor
Uniunii.
Singurii membri de familie ai unui cetăţean al UE, resortisanţi ai unei ţări terţe, care pot fi
supuşi unei cerinţe de viză sunt cei la care se referă Regulamentul (CE) 539/2001, care
enumeră ţările terţe ale căror resortisanţi trebuie să deţină vize la momentul traversării
frontierelor externe, precum şi – în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, care nu participă la politica
comună a UE privind vizele – cei prevăzuţi în dreptul naţional. Viza trebuie să fie eliberată în
mod gratuit şi cât mai urgent posibil, iar cei care deţin un permis de şedere valabil emis de un
stat membru în temeiul articolului 9 sunt exoneraţi de această cerinţă. Mai mult, articolul 5
alineatul (4) din Directivă prevede că, în cazul în care resortisantul UE sau membrul de familie
nu are documentele sau vizele solicitate, statul membru le va oferi toate mijloacele rezonabile
să obţină documentele, să li se aducă sau să dovedească prin alte mijloace că beneficiază de
dreptul de circulaţie şi şedere.
4.3.5. Păstrarea dreptului de ședere.
Articolul 7 aliniatul (3) din Directiva 2004/38 reglementează situaţia foştilor

lucrători care, deşi au încetat să lucreze, păstrează unele dintre drepturile
lucrătorilor, pentru ei şi familiile lor.
Articolul se referă la următoarea categorie de persoane:

- cetăţenii care se află în incapacitate temporară de muncă datorată unei boli sau a
unui accident;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au fost angajaţi timp de peste un
an şi s-au înscris la oficiul de plasare a forţei de muncă în calitate de persoane aflate
în căutarea unui loc de muncă;
- cetăţenii care se află în şomaj involuntar după ce au fost angajaţi cu un contract de
muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an sau după ce au devenit şomeri în
mod involuntar în timpul primelor 12 luni şi s-au înregistrat la oficiul de plasare a
forţelor de muncă ca persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. În acest caz
directiva prevede că statutul de lucrător poate fi păstrat pentru cel puţin şase luni;
- cetăţenii care au început un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în
care se află în şomaj involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca
pregătirea să aibă legătură cu activitatea profesională anterioară.
4.3.6. Dreptul de ședere permanentă.
Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE stabilesc următoarele:
62
„Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului
membru gazdă în cursul unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc
dreptul de şedere permanentă pe teritoriul acestuia”.
Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe
din statul membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.
Prin derogare de la dispoziţiile articolului 16, dreptul de şedere permanentă în statul

membru gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de
cinci ani în cazurile în care:
 lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă, în momentul în care
şi-a încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru
respectiv, în vederea pensionării pentru limită de vârstă, ori lucrătorul care a încetat
activitatea salariată ca urmare a pensionarii anticipate, a lucrat în statul membru
respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni precedente şi şi-a avut
reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioada neîntreruptă mai mare de trei ani. În cazul
în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru limită de
vârstă anumitor categorii de lucrători care desfăşoară activităţi independente, se
consideră că este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce beneficiarul a împlinit
vârsta de 60 de ani;
 lucratorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă care, avându-şi
reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani, încetează să-şi desfăşoare
activitatea din cauza unei incapacităţi permanente de muncă. În cazul în care această
incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli profesionale care
îndreptăţeşte persoana respectivă la o prestaţie plătită integral sau parţial de o instituţie
publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea nici unei condiţii privind
durata şederii;
 lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă care, după trei ani de
muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară o
activitate salariată sau independentă pe teritoriul unui alt stat membru dar îşi păstrează
reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă pe care se întoarce, de obicei, în fiecare zi
sau cel puţin o dată pe săptămână.
Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui lucrator care desfăşoară o activitate salariată
sau independentă şi care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au
dreptul de şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul care desfăşoară o
activitate salariată sau independenta a dobândit el însuşi dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul acestui stat membru.
Cu toate acestea, în cazul in care lucratorul care desfăşoară o activitate salariată
sau independentă decedează în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi
dreptul de şedere permanentă în statul membru gazdă, în temeiul alineatului (1) din art. 17,
membrii familiei sale care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru
gazdă dobândesc dreptul de şedere permanentă în statul respectiv cu condiţia ca:
 la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfăşurat o activitate salariată sau
63
independentă să îşi fi avut reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi
ani neîntrerupţi, sau
 decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale, sau
 soţul supravieţuitor să işi fi pierdut cetăţenia statului membru respectiv ca urmare a
căsătoriei cu lucrătorul care a desfăşurat o activitate salariată sau independentă.
Membrii familiei unui cetăţean al Uniunii menţionaţi la articolul 12 alineatul (2) şi la

articolul 13 alineatul (2), care îndeplinesc condiţiile prevăzute de directivă dobândesc dreptul de
şedere permanentă după ce şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe o perioadă
neîntreruptă de cinci ani.
Decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul
de şedere al membrilor săi de familie, care sunt resortisanţi ai unui stat membru.
Divorţul, anularea căsătoriei cetăţeanului Uniunii sau încetarea parteneriatului său
înregistrat, nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale, care sunt resortisanţi ai
unui stat membru. Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală în statul membru gazdă pe
o perioadă neîntreruptă de cinci ani au dreptul de şedere permanentă în statul respectiv.
Această regulă se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru şi care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru
gazdă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Dreptul de şedere şi dreptul de şedere permanentă privesc întregul teritoriu al

statului membru gazdă. Statele membre pot impune restricţii teritoriale privind dreptul de
şedere şi dreptul de şedere permanentă numai dacă restricţiile respective se aplică şi
resortisanţilor lor.
4.4. Interzicerea discriminării.
Conform legislaţiei Uniunii Europene, lucrătorii beneficiază de anumite

drepturi şi nu pot fi trataţi mai rău ca naţionalii.
Angajarea lucrătorilor condiţionată de cetăţenie sau de domiciliu, imposibilitatea

de a beneficia de anumite reglementări sociale, o impozitare mai severă sunt acţiuni care
au fost considerate de Curtea de Justiţie, ca acţiuni de discriminare.
Un exemplu în acest sens îl constituie şi hotărârea Curţii de Justiţie din 20.09.2001 în

cauza C – 184/1999 („ Grzelczyk”).
Domnul Grzelczyk, student, de cetăţenie franceză, a urmat timp de trei ani cursurile unei
universităţi belgiene, plătindu-şi studiile prin angajarea în diferite slujbe mărunte şi obţinerea de
credite. La începutul celui de-al patrulea an de studii, a solicitat un beneficiu belgian al
securităţii sociale, cunoscut ca alocaţia de minimă subzistenţă - ,,minimex”. Cererea i-a fost
refuzată.
Curtea a stabilit, că art. 12 şi 17 din TCE împiedică autorităţile belgiene să condiţioneze
acordarea minimex de încadrarea în condiţiile prevăzute de Regulamentul 1612/68/CEE.
64
Argumentul Curţii a fost acela că legislaţia belgiană relevantă declara eligibil solicitantul care nu
este belgian numai daca i se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE privind libertatea de
circulaţie a lucrătorilor în Comunitate. Regulamentul în cauză se aplică lucrătorilor, şi nu
studenţilor iar dacă ar fi fost cetăţean belgian, ar fi avut dreptul la alocaţie. Instanţa belgiană a
concluzionat că reclamantul nu este lucrător, dar avea dubii în ceea ce priveşte compatibilitatea
legislaţiei belgiene cu art. 12 şi 17 din TCE. Instanţa belgiană a solicitat o interpretare
preliminară Curţii de Justiţie.
Curtea a statuat că rezultă clar din legislaţia belgiană că un student belgian, ce s-ar afla
în aceeaşi situaţie cu domnul Grzelczyk, ar beneficia de minimex, ceea ce conduce la ideea că
ne aflăm în prezenţa unui caz de discriminare pe bază de cetăţenie, care, în principiu, este
interzis de art. 12 din TCE. Totuşi, art. 12 trebuie interpretat împreună cu prevederile tratatului
referitoare la cetăţenia Uniunii, art. 17 din TCE pentru a-i determina domeniul de aplicare.
Curtea a analizat apoi legislaţia secundară relevantă pentru studenţi şi anume Directiva
nr. 93/96/CEE privind dreptul de rezidenţă al studenţilor – subliniind că directiva nu conţine
prevederi pentru alocarea de beneficii sociale studenţilor rezidenţi în statul membru gazdă, dar
nici nu interzice acest lucru. De aceea, Curtea a hotărât că art. 12 şi 17 din TCE împiedică
autorităţile belgiene să condiţioneze acordarea minimex de încadrarea în condiţiile prevăzute de
Regulamentul nr. 1612/68/CEE20.
În concluzie, Curtea de Justiţie a stabilit că a avut loc o discriminare pe motiv de
naţionalitate.
5. Excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor.
Excepţiile de la principiul liberei circulaţii a persoanelor sunt, pe de-o parte, cele

reglementate de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi de dreptul
derivat, iar, pe de altă parte, excepţiile jurisprudenţiale.
5.1. Excepțiile prevăzute de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în cadrul

dreptului derivat.
În baza dispoziţiilor TFUE şi a actelor adoptate de instituţiile Uniunii, statele

membre pot institui, în anumite situaţii, restricţii de la principiul liberei
circulaţii a persoanelor.
Astfel, limitele aduse acestui principiu se pot clasifica în două categorii:
A. Măsuri care se întemeiază pe dispoziţiile art. 45 alin. (4) din TFUE şi care au fost
stabilite în funcţie de natura sau caracteristicile unor activităţi profesionale;
B. Măsuri care au fost instituite luându-se în considerare conduita resortisanţilor statelor
membre. În baza acestor măsuri, ţările din Uniune pot să refuze intrarea şi şederea
persoanelor de cetăţenie străină pe teritoriul lor. Refuzul poate fi să fie justificat prin
motive care ţin de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică.
20
Cauza C – 184/1999, Grzelczyk c. Centre Public d’aide sociale d’Ottignies-Louvain-la-Neuve, Decizia
CJE din 20.09.2001, Culegerea 2001, p. I – 6193.
65
A. Prima categorie de măsuri se întemeiază pe prevederile art. 45 alin. (4) din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene.
Excepţia prevăzută în alin. (4) al articolului 45 din TFUE (fost art. 39 din TCE) se referă
la încadrarea în administraţia publică. Astfel, aceste dispoziţii situează în afara domeniului de
aplicare al primelor trei aliniate din art. 45, o serie de locuri de muncă, ce implică participarea
directă sau indirectă la exercitarea puterii publice şi a funcţiilor care au ca obiect protejarea
intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităţi publice.
Curtea de Justiţie a considerat că scopul acestor prevederi ale Tratatului erau de a

permite statelor membre să rezerve propriilor cetăţeni posturile din administraţia publică,
deoarece, se consideră că, posturile respective implică o legătură specială de loialitate şi
reciprocitate a drepturilor şi îndatoririlor între stat şi angajat.
Cauza 4/91 (Annegret Blies c. Ministerul Educaţiei Naţionale) are ca obiect o acţiune
prelminară cu privire la interpretarea articolului 48 alin. (4) din TCEE (fost art. 39 alin. (4)
TCE, în prezent art. 45 alin. (4) din TFUE), formulată de către Tribunalul administrativ
din Paris, în cadrul litigiului între Ministerul Educaţiei Naţionale francez şi o resortisantă
de cetăţenie germană, care a solicitat înscrierea sa la concursul de obţinere a
certificatului de aptitudine, în calitate de cadru didactic în învăţământul german de gradul
doi.
Cererea acesteia a fost refuzată de către directorul de recrutare din Ministerul Educaţiei
Naţionale pe motiv de cetăţenie, iar solicitanta a atacat ierarhic decizia în cauză la Ministerul
Educaţiei Naţionale. Ca urmare a lipsei unui răspuns din partea ministrului, d-na Bleis a introdus
o acţiune în anulare la Tribunalul din Paris împotriva deciziei de respingere implicite, care
rezultă din această tăcere.
La rîndul său, Tribunalul din Paris a considerat că validitatea deciziei atacate depindea
de interpretarea art. 48 alin. (4) din TCEE şi a solicitat Curţii să se pronunţe cu titlul preliminar,
cu privire la întrebarea dacă postul de cadru didactic pe bază de certificat din învăţământul
secundar al instituţiilor de învăţământ public francez constituie un post în administraţia publică.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, prin posturi în administraţia publică
se înţelege, în sensul alineatului (4) al articolului 48 din TCEE, un ansamblu de posturi care
comportă o participare directă sau indirectă la exercitarea autorităţii publice şi a funcţiilor, care
au ca obiect apărarea intereselor generale ale statului şi a altor colectivităţi publice şi care, prin
acestea, presupun, din partea titularilor, existenţa unui raport special de solidaritate faţă de stat,
cât şi a reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor care reprezintă fundamentul legăturii de cetăţenie.
Posturile excluse sunt numai cele susceptibile să prezinte caracteristici ale activităţilor
specifice ale administraţiei, ţinând seama de atribuţiile şi responsabilităţile care le sunt inerente.
Curtea s-a pronunţat deja, în sensul că aceste condiţii foarte stricte nu sunt
îndeplinite în cazul cadrelor didactice stagiare şi a lectorilor de limbi străine21.
În cauza 152/73, Giovanni Maria Sotgiu c. Deutsche Bundespost („Egalitate de

tratament pentru lucrătorii resortisanţi din statele membre”), Curtea de Justiţie a hotărât
21
Cauza 4/91, Annegret Bleis c. Ministerul Educaţiei Naţionale, Daniel Ivan, Hotărâri recente şi
consacrate ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, Editura C.H. Beck, 2007, p. 79-81.
66
următoarele:
- Articolul 45 alin. (4) din TFUE se interpretează în sensul că excepţia prevăzută de
această dispoziţie priveşte exclusiv accesul la posturile din administraţia publică.
Dispoziţia respectivă nu poate justifica existenţa unor măsuri discriminatorii în
privinţa remunerării sau a altor condiţii de muncă împotriva lucrătorilor admişi
în serviciul administrativ. Natura raportului juridic dintre lucrător şi administraţie
este irelvantă în această privinţă;
- Articolul 7 alineatele (1) şi (4) din Regulamentul 1612/68/CEE se interpretează în
sensul că indemnizaţia de separare, în măsura în care compensează
inconvenientele suferite de lucrătorul separat de căminul său, reprezintă o
remuneraţie suplimentară şi se încadrează în noţiunea de „condiţii de muncă”, fără a
fi necesar să se clarifice dacă plata este efectuată în temeiul unei obligaţii legale sau
contractuale, ori ca o simplă opţiune a statului, în calitate de angajator.
B. A doua categorie de măsuri care justifică, potrivit Tratatului privind Funcţionarea

Uniunii Europene (art. 45 alin. 3), derogări de la principiul liberei circulaţii a persoanelor
sunt cele bazate pe motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică.
Statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi

a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă
publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate de către state, din motive de ordine publică sau siguranţă publică,
trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeiaze exclusiv pe conduita
persoanei în cauza. Condamnarile penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor
asemenea măsuri. Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală,
prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Ultimul aliniat al art. 27 stabileşte obligaţia statului membru care a eliberat paşaportul
sau cartea de identitate de a permite titularului documentului care a fost expulzat, din
motive de ordine publică, siguranţă publică sau sanatate publică, de pe teritoriul altui stat
membru, să reintre pe teritoriul său făra nici o formalitate, chiar daca documentul nu mai
este valabil sau dacă cetăţenia titularului este contestată.
Dispoziţiile art. 28 din directivă intitulat “Protecţia expulzării” stabilesc

următoarele:
 înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică
sau siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum
durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de
sănătate, situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în statul
membru gazdă şi legaturile sale cu ţara de origine;
 statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al
Uniunii sau a membrilor familiei sale, indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul de
67
şedere permanentă pe teritoriul său, cu excepţia cazurilor în care există motive
imperative de ordine publică sau sigurantă publică;
 nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetăţenilor Uniunii, indiferent de
cetăţenia acestora, cu excepţia cazului in care decizia se bazează pe motive imperative
de siguranţă publica definite de statele membre, daca aceştia:
o şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori, sau
o sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în
conformitate cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile
copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.
Dispoziţiile art. 29 din directivă intitulat “Sănătatea publică” stabilesc:

 singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu
potenţial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale
Organizaţiei Mondiale a Sanătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau parazitare
contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziţii de protecţie ce se aplică
resortisanţilor din statul membru gazdă - alin. (1);
 bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva
expulzarea de pe teritoriul respectiv - alin. (2);
 dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la
data sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de şedere unui examen
medical gratuit, care să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menţionate la primul
alineat. Aceste examene medicale nu pot fi impuse în mod sistematic - alin. (3).
Cu excepţia unor cazuri de urgenţă, motivate corespunzator, termenul acordat pentru

părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o luna de la data notificării.
Dispoziţiile art. 31 din directivă intitulat “Garanţii procedurale” stabilesc modalitatea

persoanele interesate de a se apăra şi de a apela la căile judiciare de atac, în statul membru
gazdă şi, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor
din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Dispoziţiile articolului 32 din directivă intitulat “Efectele în timp ale interdicţiei de

intrare pe teritoriu”, stabilesc următoarele:
 persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru motive
de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, pot prezenta o cerere pentru
ridicarea interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de împrejurări şi, în
orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării care a
fost pronunţată în mod valabil în conformitate cu dreptul comunitar, prezentând probe ce
atestă că s-a produs o schimbare efectivă a împrejurărilor care au justificat decizia de
interzicere a intrării pronunţată împotriva lor. Statul membru în cauza ia o decizie privind
această cerere în termen de şase luni de la prezentarea acesteia;
 persoanele mentionate la primul aliniat nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului
membru respectiv în perioada în care cererea lor este analizată.
68
Dispoziţiile articolului 33 din directivă referitoare la expulzare stabilesc
următoarele:
 expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca pedeapsă sau masură accesorie
a unei pedepse privative de libertate numai cu respectarea cerintelor prevăzute la
articolele 27, 28 si 29 din directivă;
 în cazul în care decizia de expulzare menţionată la alineatul (1) este pusă în executare
după mai mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana
respectivă continuă să constituie un pericol real şi actual la adresa ordinii publice sau a
siguranţei publice şi stabileşte dacă de la data emiterii deciziei de expulzare s-a produs
vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.
În cauza C – 50/06 (Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos) având ca obiect o acţiune în

constatarea neîndeplinirii obligaţiilor formulate în temeiul articolului 226 din Tratatul CE,
introdusă la 31 ianuarie 2006, Comisia Comunităţilor Europene a solicitat Curţii să constate
că, Regatul Ţărilor de Jos nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi revin, datorită faptului că nu aplică
cetăţenilor Directiva 64/221/CEE a Consiliului din 25 februarie 1964 privind coordonarea
măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea străinilor, justificate de motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică, ci le aplică acestora legislaţia generală privind
străinii, care permite stabilirea unei legături sistematice şi automate între o condamnare
penală şi o măsură de expulzare.
Curtea de Justiţie a stabilit că, Regatul Ţărilor de Jos, prin faptul că nu aplică
cetăţenilor Uniunii Directiva 64/221/CEE ci le aplică acestora o legislaţie generală privind
străinii, care permite stabilirea unei legături de expulzare, nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi
revin în temeiul acestei directive22.
În cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Curtea a
hotărât următoarele: un stat membru poate, din motive de ordine publică, să-i refuze
unui cetăţean al unui stat membru beneficiul principiului liberei circulaţii a lucrătorilor în
vederea desfăşurării unei activităţi salariate determinate, chiar şi atunci când acesta nu
impune nici o restricţie similară propriilor cetăţeni23.
În cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Curtea a hotărât

următoarele: în măsura în care poate justifica anumite restricţii pentru libera circulaţie a
persoanelor care intră sub incidenţa dreptului comunitar, recurgerea autorităţii naţionale
la noţiunea de ordine publică presupune, în orice caz, existenţa în afară de perturbarea
ordinii sociale pe care o implică orice încălcare a legii, a unei ameninţări reale şi suficient
de grave care afectează un interes fundamental al societăţii24.
22
Cauza C-50/06, Comisia c. Regatul Ţărilor de Jos.
23
Cauza 41/74, Yvonne van Duyn c. Home Office („Ordinea publică”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor
218.
24
Cauza 30/77, Regina c. Pierre Bouchereau („Ordine publică”), Jurisprudenţa istorică a instanţelor
356.
69
5.2. Excepțiile jurisprudențiale.
Curtea de Justiţie a hotărât într-o serie de cauze că, „motive imperative de

interes general”, pot să justifice instituirea unor restricţii în ceea ce
priveşte libertăţile fundamentale consacrate în tratate.
La fel ca în cazul liberei circulaţii a mărfurilor, şi în cazul liberei circulaţii a persoanelor

trebuiesc îndeplinite aceleaşi condiţii pentru a putea fi invocată o excepţie jurisprudenţială.
Aceste condiţii sunt următoarele:
- este necesar ca în domeniu, să nu existe o directivă de armonizare a legislaţiilor
statelor membre, care să aibă acelaşi scop cu măsura care a fost adoptată;
- măsura naţională instituită să se aplice în mod nediscriminator;
- măsura adoptată să fie necesară pentru îndeplinirea obiectivului urmărit;
- măsura luată să fie proporţională în raport cu obiectivul avut în vedere.
6. Libertatea de stabilire.
6.1. Reglementare.
Libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru este reglementată de dispoziţiile

art. 49 - 55 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din TFUE (fost art. 43 alin. (1) din TCE şi
fost art. 52 alin. (1) din TCEE) sunt interzise restricţiile privind libertatea de
stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru.
Această interdicţie se întinde şi asupra restricţiilor de creare de agenţii, sucursale
sau filiale, de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe teritoriul unui alt stat
membru.
Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (2), libertatea de stabilire presupune accesul la
activităţi independente şi la exercitarea acestora, precum şi la constituirea şi administrarea
întreprinderilor şi, în special, a societăţilor, în înţelesul articolului 54 al doilea paragraf, în
condiţiile stabilite pentru resortisanţii proprii de legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor
privind capitalurile.
Conform dispoziţiilor art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în ceea ce priveşte statul membru interesat,
activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu ocazional, exercitării autorităţii
publice. Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot excepta anumite activităţi de la aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol.
În cazul 2/74, Jean Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”)25, Curtea de Justiţie a

fost întrebată dacă profesia juridică de avocat era în întregime exceptată de la aplicarea
regulilor Tratatului, datorită faptului că aceasta cuprindea activităţi legate de exercitarea
unei astfel de autorităţi.
25
Cauza 2/74 Reyners c. Belgia („Dreptul de stabilire”), [1974], ECR 631.
70
În fapt, domnul Jean Reyners, care era de cetăţenie olandez dar, care s-a născut, a
crescut şi a promovat studiile juridice în Belgia, a dorit să profeseze ca avocat în această ţară.
Legea organizării judecătoreşti din Belgia impunea însă, condiţia cetăţeniei belgiene a
candidatului, ca o condiţie de angajare în profesia de avocat, singura excepţie fiind prevăzută
pentru cazul în care există o reciprocitate în acest sens cu statul din care provine solicitantul de
cetăţenie străină. Domnul Reyners a făcut mai multe demersuri la Consiliul General al Baroului
Naţional, cerând o derogare de la condiţia deţinerii cetăţeniei, însă acestea au fost fără rezultat.
În consecinţă, domnului Reyners i s-a refuzat eliberarea autorizaţiei de funcţionare,
motiv pentru care acesta a solicitat în instanţă anularea reglementărilor interne care contravin
prevederilor dreptului comunitar privind dreptul de stabilire. În cadrul acestui proces s-a formulat
o acţiune preliminară la CJE.
Curtea a statuat că activităţile profesionale ale unui avocat, implicând contactul
regulat şi oficial şi chiar cooperarea obligatorie cu instanţele, nu aveau legătura necesară
cu exercitarea autorităţii publice. S-a arătat că simpla acordare de consultanţă şi
asistenţă juridică şi de asigurarea apărării unei persoane în faţa instanţei, chiar şi în
cazurile în care acest lucru trebuie făcut din oficiu sau este rezervat doar avocaţilor nu
presupune participarea la exercitarea autorităţii de stat, deoarece aceste activităţi lasă
neatinsă activitatea judecătorească şi libertatea de decizie a organelor jurisdicţionale.
Articolul 53 din TFUE (fost art. 47 din TCE) prevede:

„(1)În vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora,
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri
oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor
administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la
exercitarea acestora.
(2) În ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice, eliminarea
treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor lor de exercitare a acestora în
diferitele state membre”.
Prin reglementările art. 54 (fost art. 48 din TCE) se realizează o calificare legală a
noţiunii de „societăţi” pentru a determina sfera de aplicare a dispoziţiilor tratatului privind
dreptul de stabilire.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (1), societăţile constituite în conformitate cu
legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul
principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice
resortisante ale statelor membre.
Iar, conform dispoziţiilor art. 54 alin. (2), prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte
persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Principiul libertăţii de stabilire şi toate drepturile conexe acestuia, constituie în esenţă

posibilitatea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, de a începe şi de a desfăşura o
activitate economică, pe teritoriul statelor membre fără deosebire de cetăţenie sau
71
naţionalitate26.
Stabilirea trebuie să încludă un element transfrontalier. Regulile dreptului de stabilire nu
se pot aplica activităţilor ce se desfăşoară numai într-un stat membru, adică în absenţa unui
element care să depăşească graniţele naţionale27.
Astfel, putem concluziona că dreptul sau libertatea de stabilire se referă la exercitarea într-
un alt stat membru şi pentru un timp nelimitat, a unor activităţi comerciale, cum ar fi:
 exercitarea de profesiuni liberale;
 înfiinţarea unor societăţi comerciale;
 înfiinţarea unor sucursale sau filiale ale societăţilor comerciale din alte state membre.
6.2. Dreptul de stabilire și activitate sportivă.
Dreptul de stabilire include şi sporturile, atât în calitate de profesionist, cât şi în

calitate de semiprofesionist.
Activitatea sportivă este guvernată de dreptul material al Uniunii Europene în

măsura în care ea poate fi considerată o activitate economică. Acesta este şi cazul
activităţii jucătorilor profesionişti sau semiprofesionişti de fotbal, din moment ce exercită o
activitate salarială sau efectuează prestări de servicii remunerate.
În cazul 415/93 („Bosman”), dl. Bosman, jucător profesionist de fotbal de naţionalitate

belgiană, liber de contract a fost împiedicat de RCL, club belgian de primă divizie, să se
transfere la echipa Dunkerque din Franţa, de regulamentul URBSFA şi UEFA.
Dl. Bosman a fost angajat începând cu anul 1988 de către RCL, în temeiul unui contract
a cărui dată de încetare era 30 iunie 1990. Clubul RCL îi asigura un salariu mediu lunar de
120.000 franci belgieni, inclusiv primele.
La data de 21 aprilie 1990, RCL îi propune dlui Bosman un nou contract, pe durata unui
sezon, reducându-i remuneraţia lunară la 30.000 franci belgieni, ceea ce reprezintă suma minimă
prevăzută de Regulamentul federal al URBSFA. Refuzând să semneze, dl. Bosman a fost înscris
pe lista de transferuri. Valoarea primei de pregătire în ceea ce-l priveşte a fost fixată la 11.743.000
franci elveţieni.
Dat fiind faptul că nici un club nu şi-a manifestat interesul pentru un transfer impus, dl.
Bosman a stabilit un contract cu un club francez din Dunkerque, din divizia a doua, ceea ce a
condus la angajarea sa pentru un salariu lunar de 100.000 franci belgieni şi o primă de instalare de
aproximativ 900.000 de franci belgieni.
La data de 27 iulie 1990 a fost încheiat un contract între RCL şi clubul Dunkerque,
prevăzând transferul temporar al dlui. Bosman pentru o perioadă de un an, condiţionat de plata
de către clubul din Dunkerque către RCL, a unei prime de 1.200.000 franci belgieni. Acest
contract acorda între altele clubului din Dunkerque un drept de opţiune irevocabil cu privire la
transferul definitiv al jucătorului pentru suma de 4.800.000 franci belgieni.
Cele două contracte, între clubul din Dunkerque şi RCL, pe de o parte, şi între clubul din
26
Cauza C-115/78, Knoars, (1979), Rec, 399, pct. 16.
27
Cauza C-134/95, USSL, [1997] ECR I-195, pct. 19.
72
Dunkerque şi dl. Bosman, pe de altă parte, erau totuşi supuse unei condiţii suspensive, conform
căreia certificatul de transfer trebuia transmis de către URBSFA către FFF (Federaţia franceză
de fotbal) înainte de primul meci al sezonului, care urma să aibă loc la data de 2 august 1990.
Îndoindu-se de solvabilitatea clubului din Dunkerque, RCL nu a solicitat URBSFA să
transmită certificatul menţionat către FFF. În consecinţă, nici unul dintre cele două contracte nu
şi-a produs efectele, împiedicându-l astfel să joace pe perioada întregului sezon.
La 8 august 1990, dl. Bosman a introdus la Tribunal de première instance din Liege o
acţiune împotriva RCL. În paralel cu acţiunea pe fond, el a solicitat, pe cale de ordonanţă
preşedinţială, în primul rând, obligarea RCL şi URBSFA la plata în avans a unei sume de
100.000 franci belgieni pe lună, până la găsirea unui nou angajator, în al doilea rând,
interzicerea pârâţilor de a împiedica angajarea sa, în special prin perceperea unei sume de bani
şi, în al treilea rând, ca o întrebare preliminară să fie adresată Curţii.
Prin ordonanţa din 9 noiembrie 1990, judecătorul care s-a pronunţat asupra cererii de
ordonanţă preşedinţială a obligat RCL şi URBSFA la plata lunară a unei sume de 30.000 franci
belgieni în contul dlui Bosman şi le-a pus în vedere acestora să nu obstrucţioneze angajarea
dlui Bosman.
Între timp, dl. Bosman a mai făcut două angajamente la cluburi franceze, contracte care
s-au reziliat. După alte căutări în Belgia şi în Franţa s-a angajat în cele din urmă la un club
belgian de divizia a treia.
Conform instanţei de trimitere, în ciuda faptului că dl. Bosman avea statutul de „jucător
liber”, acesta a făcut obiectul unui boicot din partea grupului de cluburi europene care ar fi putut
să-l angajeze.
Curtea de Apel din Liege a hotărât să suspende judecata şi a solicitat CJE să pronunţe o
hotărâre preliminară pe mai multe aspecte. URBSFA a formulat recurs care la rândul lui a fost
respins.
Potrivit regulamentului federal al URBSFA din 1983, în vigoare în perioada respectivă,
trebuiesc distinse trei raporturi: afilierea, care leagă jucătorul de asociaţia naţională, legitimarea,
care leagă jucătorul de un anumit club şi dreptul de joc, care este condiţia necesară pentru un
jucător să poată participa la competiţiile oficiale. Transferul este definit ca fiind operaţiunea prin
care jucătorul afiliat obţine un schimb de legitimare. În caz de transfer temporar, jucătorul
rămâne legitimat la clubul său, dar are drept de joc pentru un alt club.
În ceea ce priveşte regulamentele UEFA şi FIFA, acestea nu se aplică direct jucătorilor,
ci sunt cuprinse în regulamentele asociaţiilor naţionale, care sunt singurele care au competenţa
de a le aplica şi de a reglementa relaţiile dintre cluburi şi jucători.
În perioada în care au avut loc faptele, Regulamentul FIFA prevedea că un jucător
profesionist nu poate părăsi asociaţia naţională la care a fost afiliat, atâta timp cât este legat
prin contractul semnat şi prin regulamentele clubului său, precum şi cele ale asociaţiei
naţionale, oricât de severe ar fi acestea. Transferul internaţional era condiţionat de eliberarea,
de către vechea asociaţie naţională, a unui certificat de transfer prin care aceasta confirmă că
toate obligaţiile financiare, inclusiv suma eventualului transfer, au fost executate.
Potrivit regulamentelor URBSFA şi UEFA, un jucător devenea liber de contract doar
dacă 2 sezoane era în lipsă de activitate, datorită refuzării propunerilor făcute de clubul la care
evoluează. Totodată exista şi o clauză de naţionalitate 3+2 care permitea evoluarea în acelaşi
timp a 3 străini + 2 cu stabilitate mai mare de 5 ani într-un stat membru.
73
Faţă de toată această situaţie, Curtea a stabilit următoarele:
 Articolul 48 din Tratatul CEE (fost art. 39 din TCE, în prezent art. 45 din TFUE) nu
permite aplicarea regulilor stabilite de către asociaţiile sportive, potrivit cărora, un jucător
profesionist de fotbal resortisant al unui stat membru, la expirarea contractului cu un
anumit club nu poate fi angajat de către un club dintr-un alt stat membru decât dacă
acesta din urmă a plătit clubului iniţial o primă de transfer, de formare sau de promovare.
 Articolul 48 din Tratatul CEE nu permite punerea în aplicare a regulilor stabilite de către
asociaţiile sportive potrivit cărora, în cadrul meciurilor din competiţiile organizate,
cluburile de fotbal nu pot alinia în teren decât un număr limitat de jucători profesionişti
resortisanţi ai altor state membre.
 Efectul direct al art. 48 din Tratatul CEE nu poate fi invocat în cazul unor cereri având ca
obiect pretenţii privind o primă de transfer, de pregătire sau de promovare care, la data
pronunţării prezentei hotărâri, a fost deja plătită sau este încă în curs de a fi plătită în
vederea executării unei obligaţii născute înainte de această dată, cu excepţia
justiţiabililor care, înainte de această dată, au introdus o acţiune în justiţie sau au
formulat o cerere echivalentă, potrivit dreptului naţional incident28.
Curtea de Justiţie, în cazul Bosman a pronunţat o hotărâre relativă la libera circulaţie a
lucrătorilor, libertatea de asociere şi efectul direct al articolului 45 din TFUE.
Cazul Bosman este unul dintre cele mai importante cazuri din jurisprudenţa Curţii
de Justiţie şi a avut un efect profund asupra transferului de jucători de fotbal între statele
membre ale UE.
Astfel, în urma acestei hotărâri dată de Curtea de Justiţie, fotbaliştii proveniţi din state
terţe şi care sunt beneficiari ai regulilor de naturalizare reuşesc să obţină un pasaport dintr-o
ţară membră a UE, să se stabilească liber pe teritoriul UE şi să beneficieze de protecţia
legislaţiei UE privind statutul lucrătorilor.
Într-o altă cauză, 74/36 („B. N. O. Walrave şi L. J. N. Koch c. Association Union

Cycliste Internationale, Koninklijke Nederlandsche Wielren Unie şi Federación Española
Ciclismo”), Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
 practicarea sporturilor nu intră sub incidenţa dreptului comunitar, decât în măsura în
care aceasta constituie o activitate economică în sensul articolului 2 din TCEE;
 interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate, formulată la articolele 7, 48 şi 59 din
TCEE nu priveşte componenţa echipelor sportive, în special a echipelor naţionale,
întrucât formarea acestor echipe este o chestiune care priveşte exclusiv sportul în sine,
neavând ca atare legătură cu activitatea economică;
 interzicerea discriminării pe motiv de naţionalitate se aplică nu numai în cazul actelor
autorităţii publice, ci şi în cazul dispoziţiilor de altă natură care urmăresc să
reglementeze, în mod colectiv, munca salarizată şi prestările de servicii.
28
Cazul nr. C – 415/93, Union Royale Belge des Sociétés de Football Association ASBL & others v. Jean-
Marc Bosman, Georgiana Tudor, Dragoş Cătălin, Jurisprudenţa CJCE. Libertatea de a presta servicii.
Libera circulaţie a persoanelor şi dreptul de stabilire. Politica socială. Jurisdicţia comunitară, volumul II,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006, p. 192-228.
74
6.3. Dreptul de stabilire și calificările profesionale.
În baza dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din TFUE, Parlamentul European și

Consiliul adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor,
certificatelor şi a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind
coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale
statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la
exercitarea acestora.
Aliniatul (2) stabileşte că, în ceea ce priveşte profesiile medicale, paramedicale şi
farmaceutice, eliminarea treptată a restricţiilor este subordonată coordonării condiţiilor
lor de exercitare a acestora, în diferitele state membre.
Astfel, statele membre nu pot face abstracţie, în aplicarea dispoziţiilor lor naţionale, de
cunoştinţele şi de calificările deja obţinute de persoana în cauză, într-un alt stat membru.
Refuzul unui stat membru de a recunoaşte calificările din alt stat membru,
constituie un obstacol în calea dreptului de stabilire.
Cauza 71/76 („Jean Thieffry împotriva Conseil de l'ordre des avocats à la Cour de
Paris”) are ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare privind interpretarea
dispoziţiilor Tratatului CEE în materia dreptului de stabilire, în coroborare cu anumite condiţii
legale pentru admiterea în profesia de avocat, introdusă în faţa CJCE, în temeiul articolului 177
din acelaşi tratat, de Cour d'appel din Paris.
Domnul Jean Thieffry, de cetăţenie belgiană, a obţinut în iulie 1955 doctoratul în drept
belgian la Universitatea din Louvain. Între anii 1956 şi 1969 a exercitat profesia de avocat în
cadrul Baroului din Bruxelles. Ulterior, s-a stabilit la Paris, unde a colaborat cu un avocat înscris
în Baroul din Paris şi s-a dedicat activităţilor de natură didactică din domeniul juridic.
La 5 decembrie 1974, domnul Jean Thieffry a obţinut din partea Universităţii din Paris I,
Panthéon-Sorbonne recunoaşterea echivalenţei diplomei sale de doctorat în drept belgian cu
licenţa în dreptul francez, iar la 18 noiembrie 1975, a obţinut din partea Institut d'Études
judiciaires de l'université de Paris II certificatul de calificare pentru profesia de avocat. Acesta a
solicitat apoi să fie admis în vederea depunerii jurământului pentru a se putea înscrie la stagiu
la Baroul din Paris.
Cererea i-a fost respinsă pe motiv că nu deţinea o diplomă care să justifice o licenţă sau
un doctorat în dreptul francez.
La 19 martie 1976, domnul Jean Thieffry a introdus o reclamaţie împotriva hotărârii
Consiliului Baroului.
Ca urmare, în 13 iulie 1976, Consiliul Baroului a adresat Curţii de Justiţie o întrebare
preliminară privind interpretarea articolului 57 din TCEE referitoare la recunoaşterea reciprocă a
titlurilor de calificare profesională în vederea accesului la activităţi independente, în special în
scopul admiterii în profesia de avocat.
Conform motivării Curţii de Justiţie, în vederea facilitării accesului la activităţile
independente şi la exercitarea acestora, articolul 57 din TCEE (fost art. 47 din TCE, în prezent
art. 53 din TFUE) însărcinează Consiliul să adopte directive care au ca obiect, pe de o parte,
recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi, pe de altă parte, coordonarea actelor cu putere de lege
75
şi a actelor administrative privind accesul la activităţi independente şi la exercitarea acestora.
Atunci când libertatea de stabilire prevăzută la articolul 52 din TCEE (fost art. 43 TCE, în
prezent art. 49 din TFUE) poate fi asigurată într-un stat membru, în temeiul, fie al actelor cu
putere de lege şi al actelor administrative în vigoare, fie în temeiul practicilor administraţiei
publice sau ale unor organisme profesionale, beneficiul efectiv al acestei libertăţi nu poate fi
refuzat unei persoane care intră sub incidenţa dreptului comunitar, doar pe motiv că, pentru o
profesie dată, directivele prevăzute la articolul 57 din tratat nu au fost adoptate încă.
Autorităţile naţionale competente, luând în considerare cerinţele dreptului material al
Uniunii Europene, trebuie să facă aprecierile de facto care le permit să stabilească dacă o
recunoaştere pronunţată de o autoritate universitară poate să constituie, pe lângă efectul său
universitar, un titlu de calificare profesională. Faptul că o legislaţie naţională nu prevede o
recunoaştere a echivalenţei decât în scopuri universitare nu justifică refuzul de a recunoaşte o
astfel de echivalenţă drept titlu de calificare profesională.
Astfel, în cauză, soluţia instanţei comunitare a fost următoarea:
Faptul de a solicita unui resortisant al unui stat membru care doreşte să exercite o
activitate profesională într-un alt stat membru, precum profesia de avocat, diploma naţională
prevăzută de legislaţia ţării de stabilire, în timp ce diploma pe care partea interesată a obţinut-o
în ţara sa de origine a făcut obiectul unei recunoaşteri a echivalenţei de autoritatea competentă
în temeiul legislaţiei ţării de stabilire şi i-a permis acestuia să treacă cu succes probele speciale
ale examenului de calificare pentru profesia în cauză, constituie, chiar şi în absenţa directivelor
prevăzute la articolul 57, o restricţie incompatibilă cu libertatea de stabilire garantată la
articolul 52 din TCEE.
6.4. Dreptul de stabilire și persoanele juridice.
Libertatea de stabilire este recunoscută şi persoanelor juridice conform dispoziţiilor

Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene.
Conform dispoziţiilor art. 54 din TFUE, societăţile constituite în conformitate cu

legislaţia unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate, persoanelor fizice resortisante ale
statelor membre.
Prin „societăţi” se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei
civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public
sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.
Dispoziţiile art. 55 din TFUE (fost art. 294 din TCE) stabilesc faptul că, statele membre
acordă resortisanţilor celorlalte state membre acelaşi tratament ca şi propriilor resortisanţi în
ceea ce priveşte participarea la constituirea capitalului societăţilor în înţelesul articolului 54, fără
a aduce atingere celorlalte dispoziţii din prezentul tratat.
În cazul societăţilor comerciale, dreptul Uniunii recunoaşte doar un drept secundar de
stabilire, deoarece existenţa lor este recunoscută numai în temeiul legii naţionale ce le
guvernează crearea şi funcţionarea.
76
În cazul dreptului de stabilire cu titlu secundar şi a liberei prestări a serviciilor,
persoanele juridice trebuie să îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume ca activitatea
acestora să aibă o legătură efectivă şi continuă cu economia unui stat membru.
Persoanelor juridice cărora li se aplică prevederile legale ale Uniunii referitoare la dreptul
de stabilire şi la libera prestare a serviciilor trebuie să fie constituite în conformitate cu legea
unui stat membru.
O altă condiţie este ca persoana juridică să aibă sediul statutar, administraţia
centrală sau sediul principal în interiorul Uniunii.
Cerinţa ca persoana juridică să aibă scop lucrativ este şi ea înţeleasă în sens larg.
În ceea ce priveşte persoanelor juridice, putem concluziona următoarele:

 societatea trebuie să fie înfiinţată potrivit normelor juridice dintr-un stat membru şi să
aibă sediul în spaţiul comunitar;
 organizaţiile de caritate, non-profit nu intră în categoria societăţilor reglementate;
 aceleaşi reguli se aplică şi persoanelor juridice străine care şi-au înfiinţat un sediu pe
teritoriul unui stat membru după care doresc să înfiinţeze filiale sau sucursale pe
teritoriul altor state membre.
Din punctul de vedere al regimului legal, societăţile şi firmele înregistrate pe teritoriul

Uniunii vor fi tratate după aceleaşi principii ca persoanele fizice. Normele legale, emise
sub forma directivelor au ca scop, crearea unui numitor comun pentru sistemele de drept ale
statelor naţionale.
Începând din anul 1968, anul primei directive29, şi până în anul 1989, anul ultimei
directive30, efortul legislativ a fost unul deosebit.
Reglementarea de către instituţiile Uniunii a acestui domeniu prin directive, indică
intenţia de a lăsa statelor membre, o marjă de apreciere în transpunere. În acelaşi timp,
directivele pot fi invocate de către particulari (societăţi comerciale şi persoane fizice interesate)
împotriva statelor sau a autorităţilor publice.
Directivele care reglementează acest domeniu sunt următoarele:

 Prima Directivă a Consiliului 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării
garanţiilor care, pentru protecţia intereselor membrilor şi a altora, sunt cerute
companiilor de statele membre, în înţelesul art. 58, paragraful secund din Tratat, în
scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate (Directiva publicităţii
sau a transparenţei). Textul a fost modificat în principal prin Directiva 2003/58/CE dar şi
prin actele de aderare ale următoarelor state: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie,
Grecia, Spania şi Portugalia, Austria, Suedia şi Finlanda, grupul de state din 2004,
România şi Bulgaria;
 A doua Directiva a Consiliului 77/91/CEE privind coordonarea măsurilor care, pentru
protecţia intereselor membrilor şi a altor părţi, sunt impuse de Statele Membre
29
Directiva 68/151/CEE din 9 martie 1968 asupra coordonării garanţiilor care, pentru protecţia intereselor
membrilor şi a altora, sunt cerute companiilor de Statele membre în înţelesul art. 58, paragraful secund
din Tratat, în scopul realizării echivalenţei acestor garanţii în întreaga Comunitate.
30
Directiva 89/667/CEE, publicată în J.O. al UE nr. L 395 din 30.12.1989, p. 40.
77
companiilor privind constituirea societăţilor pe acţiuni, menţinerea şi modificarea
capitalului lor, în vederea uniformizării acestor măsuri. A fost modificată prin Directiva
92/101/CE, prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei, Austriei, Suediei şi
Finlandei, grupului de state din 2004, României şi Bulgariei şi prin Directiva 2006/68/CE
a Parlamentului European şi a Consiliului din 6 septembrie 2006;
 A treia Directivă a Consiliului 78/855/CEE privind fuziunea societăţilor comerciale pe
acţiuni. A fost amendată prin actele de aderare ale Greciei, Spaniei şi Portugaliei,
Austriei, Suediei şi Finlandei, grupului de state din 2004, României şi Bulgariei dar şi prin
Directiva 2007/63/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 noiembrie 2007,
de modificare a Directivelor 78/855/CEE și 82/891/CEE ale Consiliului, cu privire la
cerința întocmirii unui raport de expertiză independentă în cazul fuziunii sau al divizării
unor societăți comerciale pe acțiuni;
 A patra Directivă a Consiliului 78/660/CEE privind situaţiile financiare anuale ale
anumitor tipuri de societăţi. Textul directivei a suferit numeroase amendamente de-a
lungul timpului;
 A cincea Directivă a Consiliului a fost redactată în 1972, şi prevedea coordonarea
legislaţiei statelor membre în ceea ce priveşte structura societăţilor pe acţiuni, precum şi
drepturile şi obligaţiile organelor acestora, însă nu a fost adoptată;
 A şasea Directivă a Consiliului 82/891/CEE din 17 decembrie 1982, privind divizarea
societăţilor pe acţiuni. A fost modificată prin Directiva 2007/63/CE;
 A şaptea Directivă 83/349/CEE din 13 iunie 1983, privind conturile consolidate. Textul
directivei a suferit numeroase amendamente de-a lungul timpului;
 A opta Directivă a Consiliului 84/253/CEE din 10 aprilie 1984, privind autorizarea
persoanelor responsabile de controlul legal al documentelor contabile. A fost înlocuită de
Directiva 2006/43/CE a Parlamentului European şi a Consilului, privind auditul legal al
conturilor anuale şi al conturilor consolidate care la rândul ei a fost modificată prin
Directiva 2008/30/CE;
 A zecea Directivă 2005/56/CE a Parlamentului European şi a Consilului din 26
octombrie 2005 asupra fuziunilor transfrontaliere ale societăţilor de capital a fost edictată
în anul 2005;
 A unsprezecea Directivă a Consilului 89/666/CEE din 21 decembrie 1989, privind
cerinţele de publicitate impuse sucursalelor deschise într-un stat membru de anumite
tipuri de societăţi guvernate de legea altui stat;
 A douăsprezecea Directivă a Consilului 89/667/CEE din 21 decembrie 1989 în materie
de drept al societăţilor comerciale, privind societăţile cu răspundere limitată cu asociat
unic.
La nivelul Uniunii Europene au fost armonizate reguli disparate în materia societăţilor

comerciale, cele mai multe referindu-se la societăţile pe acţiuni; au fost avute totuşi în vedere şi
societăţile cu răspundere limitată – care, în aproape toate ţările membre – au un capital social
nesemnificativ şi, în consecinţă, sunt necesare reguli specifice de protejare a terţilor.
În România, modificările succesive suferite de Legea societăţilor nr. 31/1990 au avut în
vedere preluarea acquis-ului în această materie, considerându-se, în principiu că, legislaţia
românească este armonizată.
78
7. Interzicerea discriminărilor.
Prevederile comunitare şi implicit ale Tratatului privind Funcţionarea Uniunii

Europene interzic acţiunile discriminatorii ale statelor membre.
Astfel, sunt interzise discriminările:

- deschise, pe motiv de cetăţenie sau pe motiv de locul sediului principal al unei
societăţi;
- ascunse, cum ar, de exemplu, nerecunoaşterea diplomelor universitare.
În cazul unui litigiului între Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen31

(Direcţia generală pentru comerţ şi societăţi) a fost adresată o cerere Curţii, în
temeiul art. 177 din Tratatul CE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminarii privind
interpretarea art. 52, art. 56 şi 58 din acelaşi tratat.
Din dosarul acţiunii reiese că anumite persoane fizice de cetăţenie daneză au înfiinţat o
firmă în Regatul Unit după care au revenit în Danemarca cu o sucursală şi au vrut să înceapă
activitatea. Danemarca a refuzat deschiderea sucursalei arătând că în Regatul Unit nu au
activitate şi că, de fapt, scopul lor este de a evita reglementările naţionale mai severe la
înfiinţarea firmelor.
În cadrul acestei acţiuni, Centros susţine că îndeplineşte condiţiile pe care legea le
impune la înmatricularea unei sucursale de către o societate străină iar de vreme ce societatea
a fost legal înfiinţată în Regatul Unit este în drept să înfiinţeze o sucursală în Danemarca.
Conform Centros, faptul că nu a desfăşurat nici o activitate de la înfiinţarea sa în Regatul
Unit nu are nici un efect asupra dreptului său de liberă stabilire.
Curtea a stabilit că art. 52 şi art. 58 din Tratat nu permit unui stat membru să
refuze înmatricularea unei sucursale a unei societăţi constituite în conformitate cu
legislaţia unui alt stat membru, în care îşi are sediul, dar unde nu desfăşoară activităţi
comerciale, dacă sucursala are scopul de a permite societăţii în cauză să-şi desfăşoare
întreaga activitate în statul în care se va înfiinţa această sucursala, evitând astfel constituirea
unei societăţi în statul membru în cauză şi eludând aplicarea normelor privind constituirea
societăţilor din statul membru respectiv, mai stricte în materie de vărsare a unui capital social
minim.
O altă formă de discriminare, care se întâlneşte şi în dreptul care guvernează libera

circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, o reprezintă impunerea unei cerinţe prin care nu se
recunosc certificările şi calificările dobândite în statul de origine, impunându-se alte
calificări.
8. Excepții de la principiul dreptului de stabilire.
Conform art. 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE), sunt exceptate de la
aplicarea dispoziţiilor prezentului capitol, în ceea ce priveşte statul membru
Cazul nr. C-212/1997, Centros Ltd c. Erhvervs – og Selskabsstyrelsen, Decizia CJE din 9 martie 1999,
31
Culegerea 1999, p. I – 1459.
79
interesat, activităţile care sunt asociate în acest stat, chiar şi cu titlu
ocazional, exercitării autorităţii publice.
Curtea a decis în cauza C-306/89 („Comisia c. Grecia”) că profesia de avocat nu poate

fi rezervată cetăţenilor unui stat membru, din moment ce activităţile definitorii ale
acestei profesii nu pot fi considerate ca participare la exercitarea autorităţii de
stat. În această cauză, Curtea de Justiţie a stabilit că, activitatea de expert judiciar
nu presupune exerciţiul autorităţii de stat.
În cauza 405/01 („Colegio de Oficiales de la Marina Mercante Española”), Curtea de

Justiţie prevede, că dreptul spaniol, conferă căpitanilor şi secunzilor navelor comerciale
sub pavilion spaniol, pe de o parte, prerogative legate de menţinerea securităţii şi
exerciţiul atribuţiilor de poliţie, în special în cazul unui pericol la bord, şi, pe de altă parte,
atribuţii în materie notarială şi de stare civilă, care nu se explică exclusiv prin necesităţile
impuse de comanda navei. Astfel de funcţii constituie o participare la exerciţiul autorităţii
publice în scopul salvgardării intereselor generale ale statului pavilionului.
În cauza 260/97, („Unibank A/S c. Flemming G. Christensen”), Curtea de Justiţie a

stabilit următoarele: "Din momentul procedării la executarea actelor prevăzute la art. 50
din convenţia de la Bruxelles în condiţii identice executării hotărârilor judecătoreşti,
caracterul autentic al actelor trebuie să fie stabilit într-o manieră incontestabilă, astfel
încât jurisdicţia statului pârât este în măsură a se raporta la autenticitatea acestora”.
În aceeaşi cauză, avocatul general La Pergola preciza următoarele: „Ţinând cont de
consecinţele care decurg din calificarea unui act ca „act autentic”, trebuie definită cu
circumspecţie noţiunea examinată. În fapt, actul autentic este asimilat hotărârilor judecătoreşti.
Iar această asimilare este justificată doar în măsura în care actul autentic rezultă din activitatea
intelectuală şi de interpretare a unui ofiţer public, ceea ce înseamnă – chiar dacă de manieră
indirectă sau în scop de documentare – că el emană în virtutea autorităţii publice”. Curtea de
Justiţie a reţinut această concluzie.
Activitatea notarului de a emite acte autentice, cu forţă probantă superioară şi caracter
executoriu constituie întocmai prerogative de autoritate publică speciale de drept comun,
participând în acest fel în mod direct şi specific la exerciţiul autorităţii publice. Actele autentice
se impun în faţa judecătorului, iar controlul de legalitate efectuat de notar se impune părţilor.
În cauza 2/74 care a dat naştere hotărârii Reyners, avocatul general Mayras a evocat,
în special, prerogativele speciale de drept comun, atribuţiile de autoritate publică şi
atribuţiile de coerciţie. Curtea nu a reţinut această definiţie şi nici pe cea a Comisiei
Europene. De fapt, Curtea de Justiţie nu a definit până în prezent noţiunea de autoritate
publică.
Conform art. 52 (fost art. 46 din TCE), prevederile prezentului capitol şi măsurile
adoptate în temeiul acestuia nu aduc atingere aplicării actelor cu putere de lege şi actelor
administrative care prevăd un regim special pentru resortisanţii străini din motive de ordine
publică, siguranţă publică şi sănătate publică.
80
Clauzele de salvgardare de la art. 346 (fost 296 TCE) şi 347 (fost 297 TCE) din
TFUE pot să fie invocate şi în materia liberei circulaţii a persoanelor.
Articolul 346 TFUE prevede posibilitatea unor clauze de salvgardare, motivate de

interese de securitate naţională:
 nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi
contrară intereselor esnţiale ale siguranţei sale (art. 346 alin. (1) pct. a);
 orice stat membru poate lua măsuri pentru protejarea intereselor legate de producţia sau
comerţul cu arme, muniţii şi materiale de război (art. 346 alin. (1) pct. b).
Iar conform art. 347 (fost art. 297 TCE) din TFUE „Statele membre se consultă în
vederea adoptării în comun a dispoziţiilor necesare pentru a evita ca funcţionarea pieţei comune
să fie afectată de măsurile la care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de
probleme interne grave care aduc atingere ordinii publice, în caz de război sau de tensiune
internaţională gravă care constituie o ameninţare de război ori pentru a face faţă
angajamentelor contractate de acesta în vederea menţinerii păcii şi securităţii sociale”.
Articolele 346 şi 347 din TFUE permit derogări de la principiile care caracterizează piaţa
internă privitor la aspecte legate de securitatea şi apărarea naţională a statelor membre.
Libera circulaţie a persoanelor – are ca temei juridic articolul 21 din TFUE (fost art. 18
din TCE şi fost art. 8a din TCEE): “Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de liberă
circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de tratate şi de dispoziţiile adoptate în vederea aplicării acestora”.
Lucrătorul – orice persoană care efectuează pentru altul şi sub îndrumarea acestuia, o
muncă reală şi autentică, pentru care va fi plătit.
Dreptul de stabilire – are ca temei juridic art. 49 din TFUE (fost art. 43 din TCE şi fost
art. 52 din TCEE). Astfel, conform alin. (1), “În conformitate cu dispoziţiile care urmează,
sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru
pe teritoriul altui stat membru. Această interdicţie vizează şi restricţiile privind înfiinţarea
de agenţii, sucursale sau filiale de către resortisanţii unui stat membru stabiliţi pe
teritoriul altui stat membru.” Alin. (2) stabileşte următoarele: “Libertatea de stabilire
presupune accesul la activităţi independente şi exercitarea acestora, precum şi
constituirea şi administrarea întreprinderilor şi, în special, a societăţilor în înţelesul
articolului 54 al doilea paragraf, în condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de
legislaţia ţării de stabilire, sub rezerva dispoziţiilor capitolului privind capitalurile”.
81
Identificaţi şi comentaţi principalele deosebiri între dreptul de liberă circulaţie a

lucrătorilor şi libertatea de stabilire.

1. În accepțiunea Curţii de Justiţie, lucrătorul:

a) este o persoană care a semnat un contract de muncă
b) este o persoană care desfăşoară o activitate marginală şi auxiliară
c) este persoana care desfăşoară o activitate cu valoare economică certă în beneficiul şi
sub conducerea altei persoane în schimbul unei remuneraţii
2. Conform dispoziţiilor art. 2 din Directiva 2004/38/CE, prin “membru de familie” se

înţelege:
a) soțul, dar numai dacă este de sex diferit decât cel care deţine cetățenia Uniunii,
căsătoria dintre persoane de același sex nefiind recunoscută de legislația UE
b) descendenții care au depăşit vârsta de 21 de ani
c) partenerul cu care persoana ce are cetăţenia UE a contractat un parteneriat înregistrat,
în temeiul legislaţiei unui stat membru, dacă potrivit legislaţiei statului membru gazdă
parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei
3. Persoana ce are cetăţenia UE dobândeşte un drept de şedere permanent în statul de

primire:
a) după un an de ședere permanent
b) după cinci ani de ședere permanent
c) după zece ani de ședere întreruptă
4. În ceea ce-i priveşte pe lucrătorii independenţi sunt interzise discriminările:

a) deschise
b) ascunse
c) toate formele de discriminare.
5. Ordinea publică poate fi invocată în situaţia în care comportamentul unei persoane:

a) reprezintă o ameninţare reală
b) reprezintă o ameninţare actual
c) reprezintă o ameninţare reală, actuală, şi suficient de gravă la adresa intereselor
fundamentale ale societăţii
6. În vederea libertății de stabilire în virtutea art. 51 din TFUE:

a) fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul membru interesat, chiar cu titlu
82
ocazional, exercitării autorităţii publice
b) fac excepție activităţile care sunt asociate, în statul membru interesat, numai cu titlu
permanent, exercitării autorităţii publice
c) nu fac excepție funcţiile de notar sau de executor judecătoresc
7. Expulzările colective:
a) sunt posibile
b) pot fi justificate pe motiv de ordinea publică şi siguranţa public
c) sunt interzise
8. Persoana faţă de care a fost adoptată o măsură de interdicţie poate să solicite

readmisia pe teritoriul unui stat membru după o perioadă:
a) de cel puțin 3 ani de la aplicarea deciziei
b) de cel puțin 1 an din momentul notificării
c) de cel puțin 2 ani din momentul intrării în țara de origine a persoanei expulzate
1.c, 2.c, 3.b, 4.c, 5.c, 6.a, 7.c, 8.a.

Libera circulație a persoanelor -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/147/libera-circulatie-
a-persoanelor
20200301&from=RO
83
Unitatea nr. 4: LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR.
1. Reglementare
2. Noțiunile de „capitaluri” și de „plăți”
3. Excepții de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților

capitalurilor;
 Să cunoască și să înțeleagă evoluția principiului liberei circulații a capitalurilor;
 Să cunoască și să înțeleagă conceptele de „capitaluri” și „plăți”;
 Să cunoască excepțiile de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților;
 Să înțeleagă și să interpreteze jurisprudențe Uniunii Europene în ceea ce
privește libera circulație a capitalurilor și plăților.
SEDIUL MATERIEI:
 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
84
1. Reglementare.
Articolul 73b TUE a introdus interdicţia restricţiilor privind circulaţia în

termenii următori:
 (1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol32, toate restricţiile privind circulaţia
capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt
interzise;
 (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, toate restricţiile privind plăţile între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţări terţe sunt interzise.
Interdicţia prevăzută de articolul 73b nu este absolută, deoarece articolul 73c

dispune:
 (1) Articolul 73b nu aduce atingere aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor
existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului intern sau comunitar, în ceea ce
priveşte circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe,
în cazul în care acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare,
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pieţele de capitol.
Conform art. 73 d TUE:

 Articolul 73b nu aduce atingere dreptului pe care îl au statele membre:
o de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiei lor fiscale care stabilesc o
distincţie între contribuabilii ce nu se află în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte
reşedinţa lor sau locul în care le sunt investite capitalurile;
o de a lua toate măsurile indispensabile pentru a combate încălcarea legilor şi
reglementările proprii, în special în domeniul fiscal sau al controlului prudenţial
al instituţiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulaţiei
capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice sau de a lua măsuri
justificate de motive privind ordinea sau siguranţa publică
În cazul în care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din sau
având ca destinaţie ţări terţe provoacă sau ameninţă să provoace dificultăţi grave pentru
funcţionarea Uniunii economice sau monetare, Consiliul hotărând cu majoritate calificată la
propunerea Comisiei şi după consultarea BCE, poate adopta în raport cu ţări terţe măsuri de
salvgardare pentru o perioadă care nu poate depăşi 6 luni, în cazul în care aceste măsuri sunt
strict necesare.
În prezent, prevederile consacrate liberei circulaţii a capitalurilor sunt cuprinse în Capitolul

IV intitulat „Capitalurile şi plăţile” din TFUE, respectiv în articolele 63 – 66. Tratatul reglementează în
mod distinct „plăţile curente” şi „circulaţia capitalului”.
Conform art. 63 din TFUE (fost articol 56 TCE şi fost art. 73b din TCEE):
 (1) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi
ţările terţe;
32
Capitolul 4 “Capitalurile şi plăţile”, TUE.
85
 (2) În temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
plăţile între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.
2. Noțiunile de „capitaluri” și de „plăți”.
Cele două noţiuni de „capitaluri” şi „plăţi” nu au fost definite de prevederile

articolelor menţionate. Rolul de a defini aceste două noţiuni a căzut în sarcina
Curţii de Justiţie şi a doctrinei.
Astfel, în ce priveşte capitalurile doctrina consideră că prin această noţiune se

înţeleg „valorile scripturale, încoporate sau nu în titluri, ca şi monedele
metalice care au un curs legal în momentul operaţiei efectuate”.
Plăţile curente au fost definite de Curtea de Justiţie, în cauza Luisi et. C. Carbone33,
dar mai mult prin elementele care le diferenţiază de mişcările de capitaluri.
În cauză este vorba de doi rezidenţi italieni, G. Luisi şi C. Carbone care au fost amendaţi
de autoritatea italiană competentă pe motiv că au încălcat reglementările legale, schimbând în
valută străină între anii 1975 şi 1976 o sumă ce depăşea limita admisă pentru fiecare rezident
italian în cursul unui an.
Potrivit prevederilor legale italiene, un rezident italian nu putea să schimbe mai mult de
500.000 lire italiene în valută străină pe an pentru călătorii turistice, de afaceri, de studii sau
pentru a beneficia de îngrijiri medicale în alte ţări. Cei doi rezidenţi italieni au folosit valuta
străină în scop turistic şi pentru îngrijiri medicale în alte state membre. Ei au contestat
compatibilitatea dispoziţiilor legale italiene care au fost aplicate cu reglementările legale
comunitare consacrate liberei prestări a serviciilor şi liberei circulaţii a plăţilor pentru serviciile
furnizate, iar tribunalul competent din Genova a solicitat Curţii de Justiţie Europene să se
pronunţe referitor la modul de interpretare a prevederilor legale comunitare pertinente în cauză.
Ca răspuns, Curtea de Justiţie a precizat următoarele:
 transferurile corespunzătoare unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie în
domeniul schimburilor de mărfuri sau de servicii nu pot fi calificate ca mişcări de
capitaluri;
 plăţile corespunzătoare călătoriilor în interiorul Comunităţii, efectuate pentru afaceri,
studii şi turism, au caracter de plăţi curente corespunzătoare achiziţiei de bunuri sau
prestări de servicii;
 transferurile de capitaluri nu au ca obiect remunerarea unei prestări ci plasamentul şi
investiţiile, spre exemplu plata primei de asigurare de daune sau de responsabilitate
intră în categoria plăţilor curente, pe când plata primei de asigurare de viaţă sau care
are ca obiect constituirea unui capital este o operaţie de transfer de capitaluri.
În concluzie, rezultă că plăţile curente sunt transferuri de devize care constituie o

contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii subsecvente în timp ce circulaţia capitalurilor
este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod esenţial folosirea sau
Cauzele reunite C-286/1982 şi C-26/1983, G. Luisi et C. Carbone c. Ministerul de Finanţe, Hotărârea

33
Curţii de Justiţie din 31 ianuarie 1984.
86
investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu.
Transferurile de capitaluri privesc, pe de o parte investiţiile directe, foarte importante

pentru dezvoltarea economică şi pe de altă parte acumulările de capitaluri, care prevăd crearea
de fonduri pentru finanţarea investiţiilor.
Dacă plăţile curente au fost supuse unei liberalizări imediate, de acestea depinzând
liberalizarea efectivă a mărfurilor şi serviciilor, transferurile de capitaluri au fost liberalizate într-o
manieră progresivă.
Libera circulaţie a capitalurilor a fost asigurată în mod treptat prin apariţia a trei
directive.
1. Prima directivă este cea din 11 martie 1960 şi care a fost modificată, într-o mică măsură în
anul 1962. Această directivă clasifică mişcările de capitaluri într-o anexă, prevăzând patru
grade diferite de liberalizare. Astfel, liberalizarea era necondiţionată pentru investiţiile directe
legate de dreptul de stabilire.
2. A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie 1986 şi anume Directiva
86/566CEE, prin care au fost liberalizate creditele pe termen lung legate de operaţiunile
cu titluri care nu erau negociate la bursă. A doua directivă a modificat prima directivă din
11 martie 1960.
3. A treia directivă este Directiva Consiliului nr. 88/361/CEE din 24 iunie 1988 prin care
s-a înfăptuit liberalizarea completă a circulaţiei capitalului şi care liberaliza în mod
special mişcările pe termen scurt. Directiva 88/361 a înlocuit Directiva 72/156/CEE a
Consiliului din 21 martie 1972 privind reglementarea fluxurilor internaţionale de capital şi
neutralizarea efectelor lor nedorite asupra lichidităţii interne.
Tratatul de la Maastricht, fără a abroga Directiva 88/361, a accentuat liberalizarea

mişcărilor de capitaluri. Principiul stabilit de tratat era acela al liberalizării totale între statele
membre, dar şi faţă de statele terţe.
3. Excepțiile de la principiul liberei circulații a capitalurilor și plăților.
Conform dispoziţiilor art. 65 din TFUE (fost art. 58 din TCE) alin. (1), statele
membre sunt îndreptăţite:
 (a) să aplice dispoziţiile pertinente ale legislaţiei fiscale care stabilesc o distincţie
între contribuabili care nu se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa
lor sau locul în care capitalurile sunt investite;
 (b) să adopte toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea actelor lor cu
putere de lege şi a normelor lor administrative, îndeosebi în materie fiscală sau în
domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, să stabilească proceduri
de declarare a circulaţiei capitalurilor, în scop de informare administrativă ori
statistică sau să ia măsuri justificate prin motive legate de ordinea publică ori
siguranţă publică.
Articolul 65 alineatul (1) litera (a) se referă la impunere şi constituie una dintre
87
principalele excepţii de la articolul 63 din acelaşi tratat.
Prevederile cuprinse în capitolul referitor la capitaluri şi plăţi din TFUE nu înlătură
posibilitatea aplicării, în materia dreptului de stabilire, a restricţiilor care sunt compatibile cu
acest tratat.
Măsurile şi procedurile menţionate la alineatele (1) şi (2) nu trebuie să constituie un mijloc
de discriminare arbitrară şi nici o restrângere disimulată a liberei circulaţii a capitalurilor şi plăţilor,
astfel cum este aceasta definită la articolul 63.
În cadrul raporturilor dintre Uniunea Europeană şi ţările terţe pot să fie invocate
mai multe clauze de salvgardare.
Potrivit art. 64 din TFUE (fostul art. 57 TCE) alin. (1), statele membre sunt abilitate să
păstreze restricţiile existente la 31 decembrie 1993, în temeiul dreptului naţional sau al dreptului
material al Uniunii Europene, adoptate cu privire la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie
ţări terţe sau provenind din ţări terţe, dacă acestea implică investiţii directe, inclusiv investiţii
imobiliare, sedii, prestarea de servicii financiare ori admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri.
În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare în temeiul legislaţiilor naţionale în Bulgaria, în Estonia şi
în Ungaria, respectiva dată este 31 decembrie 1999.
Aliniatul (2) stabileşte următoarele: Parlamentul european şi Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la circulaţia
capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în cazul în care acestea
implică investiţii directe, inclusiv investiţii imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare
sau admiterea de valori mobiliare pe pieţele de capital.
Aliniatul (3) al aceluiaşi articol stabileşte o derogare de la prevederile aliniatului (2) şi
anume faptul că, numai Consiliul, în conformitate cu o procedură legislativă specială, în
unanimitate şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri care reprezintă
un regres în dreptul Uniunii în ceea ce priveşte liberalizarea circulaţiei capitalurilor având ca
destinaţie sau provenind din ţări terţe.
Potrivit art. 66 din TFUE (fost art. 59 din TCE) în situaţia în care, în circumstanţe
excepţionale, circulaţia capitalurilor provenind din ţări terţe sau destinate acestora provoacă sau
ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea uniunii economice şi monetare, Consiliul,
la propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, poate adopta, în raport
cu ţările terţe, măsurile de salvgardare pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în care
aceste măsuri sunt strict necesare.
O altă clauză de salvgardare este prevăzută la articolul 75 din TFUE (fost art. 60 din
TCE). Corespunzător acestui articol, în cazul în care este necesar, pentru realizarea
obiectivelor enunţate la articolul 67, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea terorismului şi
a activităţilor conexe, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, definesc cadrul măsurilor administrative privind
circulaţia capitalurilor şi plăţile, cum ar fi îngheţarea fondurilor, a activelor financiare sau a
88
beneficiilor economice care aparţin unor fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter
statal, sunt în proprietatea acestora sau sunt deţinute de acestea. Consiliul, la propunerea
Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a cadrului prevăzut la primul paragraf.
Actele menţionate la prezentul articol cuprind dispoziţiile necesare în materie de garanţii
juridice.
Alte clauze de salvgardare sunt cele prevăzute la art. 143 şi 144 din TFUE. Articolele
143 şi 144 din TFUE conţin o nuanţare a articolului 63 din TFUE.
Astfel, conform art. 143 (fost art. 119 din TCE), în caz de dificultăţi sau în cazul riscului
apariţiei unor dificultăţi grave pentru balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul unor
derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanţei, fie din natura devizelor de care
acesta dispune, şi care pot compromite în special funcţionarea pieţei comune sau realizarea
politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situaţia acelui stat, precum şi
acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate cu dispoziţiile
tratatelor, utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le
recomandă spre adoptare statului în cauză.
În cazul în care acţiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogări
şi măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau riscurile
apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic
şi Financiar, acordarea asistenţei reciproce şi normele corespunzătoare.
Consiliul acordă asistenţă reciprocă. Acesta adoptă directivele sau deciziile de stabilire a
condiţiilor şi normelor asistenţei.
Conform art. 144 (fost art. 120 din TCE), în cazul apariţiei unei crize în balanţa de plăţi şi
dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul articolului 143, alineatul (2), un stat membru
care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare
necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcţionarea pieţei comune şi
să nu depăşească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor neprevăzute care au
apărut.
Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de
salvgardare până la data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului
acordarea asistenţei reciproce în conformitate cu articolul 143.
La recomandarea Comisiei şi după consultarea Comitetului Economic şi Financiar,
Consiliul poate decide că statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să
elimine măsurile de salvgardare menţionate mai sus.
Conform art. 140 din TFUE (fost art. 121 din TCE), cel puţin la fiecare doi ani sau la
solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogări, Comisia şi Banca Centrală
Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de statele membre care
fac obiectul unei derogări în îndeplinirea obligaţiilor care le revin pentru realizarea uniunii
economice şi monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislaţia naţională a
fiecăruia dintre aceste state membre, inclusiv statul băncii centrale naţionale, este compatibişă
cu articolele 130 şi 131 şi cu Statutul SEBC şi al BCE. Rapoartele examinează, de asemenea,
89
dacă a fost realizat un grad înalt de convergenţă durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat
membru a îndeplinit următoarele criterii:
 realizarea unui grad înalt de stabilitate a preţurilor. Acesta rezultă dintr-o rată a inflaţiei
apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie
de stabilitate a preţurilor;
 caracterul solid al finanţelor publice. Acesta rezultă dintr-o situaţie bugetară care nu
cunoaşte deficit public excesiv în înţelesul articolului 126 alineatul (6);
 respectarea limitelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul cursului de schimb
din Sistemul Monetar European, timp de cel puţin doi ani, fără devalorizarea monedei în
raport cu cea a altui stat membru;
 caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru care face obiectul unei
derogări şi al participării sale la mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în
nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.
Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat şi perioadele relevante pe durata cărora
fiecare dintre acestea trebuie să fie respectate sunt precizate într-un protocol anexat la Tratatul
FUE. Rapoartele Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene iau de asemenea în considerare
rezultatele integrării pieţelor, situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente, precum şi o
examinare a evoluţiei costurilor salariale unitare şi a altor indici de preţuri.
Conform aliniatului (2), după consultarea Parlamentului European şi după discutarea în
cadrul Consiliul European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac
obiectul unei derogări îndeplinesc condiţiile necesare pe baza criteriilor stabilite la alineatul (1)
şi pune capăt derogărilor privind aceste state membre.
Consiliul hotărăşte după ce a primit recomandare din partea majorităţii calificate a
membrilor săi care reprezintă statele membre a căror monedă este euro. Aceşti membri
hotărăsc în termen de şase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei.
Conform art. 238 alineatul (3) litera (a) din TFUE majoritatea calificată este definită ca
fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului reprezentând statele membre participante,
care reunesc cel puţin 65% din populaţia acestor state.
Conform aliniatului (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care, în conformitate cu procedura
prevăzută la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu
unanimitatea statelor membre a căror monedă este euro şi a statului membru respectiv, la
propunerea Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene, stabileşte în mod irevocabil
cursul la care euro înlocuieşte moneda statului respectiv şi decide celelalte măsuri necesare
introducerii euro în calitate de monedă unică în statul membru respectiv.
Conform art. 141 din TFUE aliniatul (1), în cazul în care şi atât timp cât există state
membre care fac obiectul unei derogări şi fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1),
Consiliul general al Băncii Centrale Europene, menţionat la articolul 44 din Statutul SEBC şi al
BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.
Conform aliniatul (2), în cazul în care şi atât timp cât există state membre care fac
obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:
 consolidează cooperarea dintre băncile centrale naţionale;
 consolidează coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura
90
stabilitatea preţurilor;
 supervizează funcţionarea mecanismului cursului de schimb;
 desfăşoară consultări privind problemele care sunt de competenţa băncii centrale
naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
 exercită funcţiile pe care le îndeplinea Fondul European de Cooperare Monetară,
preluate ulterior de la Institutul Monetar European.
Conform art. 142 din TFUE, fiecare stat membru care face obiectul unei derogări
consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun. Statele membre ţin seama
astfel de experinţa acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de schimb.
Libera circulaţie a capitalurilor – are ca temei juridic articolul 67 TCEE: “(1) […] statele
membre elimină treptat în relaţiile dintre ele restricţiile impuse circulaţiei capitalurilor
aparţinând rezidenţilor statelor membre, precum şi tratamentul discriminatoriu în baza
cetăţeniei ori a naţionalităţii sau a reşedinţei ori a sediului social al părţilor sau a locului
plasamentului de capital”;
Circulaţia plăţilor – transferuri de devize care constituie o contraprestaţie în cadrul
unei tranzacţii subsecvente;
Circulaţia capitalurilor – este constituită din operaţiuni financiare care vizează, în mod
esenţial folosirea sau investirea fondurilor în cauză, nu remunerarea unui serviciu.
Identificaţi şi detaliați raporturile dintre libera circulație a capitalurilor şi

libertatea de stabilire.

1. Circulaţia capitalurilor înseamnă:

a) operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea sau investirea fondurilor
b) operaţiuni financiare ce vizează plasarea sau investirea fondurilor, dar nu ca
activitate principal
c) operaţiuni financiare ce vizează în esenţă plasarea sau investirea fondurilor într-un
stat membru UE
2. Libera circulație a capitalului a fost consacrată:

a) prin Tratatul de la Nisa
b) prin Tratatul de la Maastricht
91
c) prin Tratatul de la Roma
3. Art. 63 din TFUE:

a) conține doar o interdicție necondiționată
b) conține doar o interdicție neclară
c) conține o dispoziție care nu necesită implementare
4. Dispozițiile art. 65 din TFUE pot fi utilizate:

a) dacă este vorba despre raporturi între statele member
b) dacă este vorba despre raporturi între statele membre şi ţările terţe
c) dacă este vorba despre raporturi între statele membre sau între statele membre şi
ţările terţe
5. Printre excepţiile de la libera circulaţie a capitalurilor în cadrul UE şi cu ţările terţe:

a) se află impozitarea
b) nu se află spălarea de bani
c) nu se află sancţiunile financiare convenite în cadrul politicii externe şi de securitate
comună
6. O prezumție generală de evaziune fiscală din partea statului:

a) poate să atragă posibilitatea unor derogări de la libera circulație a capitalurilor
b) poate să existe în dreptul intern și poate fi contrară dispozițiilor TFUE
c) nu este proporțională conform jurisprudenței Curţii de Justiţie și este o încălcare a art.
63 din TFUE
7. Principiul liberei circulații a capitalului nu include:

a) un rol de monitorizare a mișcărilor de capital de către statele membre
b) transferuri bancare între filiale ale aceleiași companii dar de pe teritoriul unor
state diferite
c) plățile făcute de persoanele fizice dintr-un stat către un organism în alt stat
8. Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene:

a) conține o definiție a expresiei ”circulația capitalurilor” în art. 63
b) conține doar o definire a termenului de ”capital” în art. 65;
c) nu conține o definiție referitoarea la libera circulație a capitalurilor, dar Curtea de
Justiţie face trimitere la lista exemplificativă din Directiva 88/361/CEE
1.a, 2.b, 3.c, 4.c, 5.a, 6.c, 7.a, 8.c

92
Libera circulație a capitalurilor -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/39/libera-circulatie-a-
capitalurilor
20200301&from=RO
93
Unitatea nr. 5: LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR.
1. Reglementare
2. Conceptul de „serviciu”
3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor
4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație a serviciilor
5. Libertatea de a beneficia de servicii
reglementărilor Directivei 2006/123/CE
7. Interzicerea discriminării
8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor

serviciilor;
 Să cunoască și să înțeleagă evoluția principiului liberei circulații a serviciilor;
 Să cunoască și să înțeleagă raporturile dintre libertatea de stabilire a
persoanelor și libera circulație a serviciilor;
 Să cunoască excepțiile de la principiul liberei circulații a serviciilor.
SEDIUL MATERIEI:

 Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 decembrie
2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne.
94
1. Reglementare.
În prezent, libera circulaţie a serviciilor are la bază dispoziţiile art. 49 din

TFUE, care se referă la dreptul de stabilire în spaţiul Uniunii Europene, precum
şi dispoziţiile art. 56 – art. 62 din TFUE.
Aceste dispoziţii sunt completate cu norme de drept derivat adoptate de către instituţiile
Uniunii Europene.
Conform art. 56 din TFUE:

(1) „În conformitate cu dispoziţiile ce urmează, sunt interzise restricţiile privind libera
prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi
într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor”;
(2) „Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de servicii care sunt
resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi în cadrul Uniunii”.
În baza acestor dispoziţii, o persoană fizică sau juridică poate beneficia de dreptul de a
presta servicii dacă este stabilită în cadrul Uniunii, iar în cazul în care este vorba de o persoană
fizică aceasta trebuie să aibă cetăţenia unui stat membru. Persoanele fizice cu dublă cetăţenie,
dintre care doar una aparţine unui stat membru, vor beneficia de drepturile acordate de
legislaţia comunitară dacă invocă cetăţenia statului membru al Uniunii.
Articolul 57 din TFUE prevede următoarele:

(1) „În înţelesul tratatelor, sunt considerate servicii prestaţiile furnizate în mod
obişnuit în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile
privind libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor;
(2) „Serviciile cuprind în special:
 activităţi cu caracter industrial;
 activităţi cu caracter comercial;
 activităţi artizanale;
 activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale”;
(3) „Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind dreptul de stabilire, prestatorul
poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în ţara în care
prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi”.
În această situaţie, prestatorul nu trebuie să se stabilească pe teritoriul statului unde
prestează serviciul pentru că atunci ne-am afla în prezenţa libertăţii de stabilire.
Articolul 58 din TFUE exclude serviciile de transport din acest capitol şi prevede că
serviciile bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor vor fi reglementate concomitent
cu dispoziţiile tratatului privind circulaţia capitalurilor.
Astfel, conform alin. (1) „Libera circulaţie a serviciilor în domeniul transporturilor este
reglementată de dispoziţiile din titlul privind transporturile” iar conform alin. (2) „Liberalizarea
serviciilor bancare şi de asigurări asociate mişcărilor capitalurilor trebuie să se realizeze
concomitent cu liberalizarea circulaţiei capitalurilor”.
95
Reglementările art. 59 prevăd emiterea de directive de către Parlamentul European şi
Consiliu, în vederea liberalizării unor anumite servicii.
Dispoziţiile alin. (1) stabilesc că, „Pentru realizarea liberalizării unui anumit serviciu,
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
după consultarea Comitetului Economic şi Social, hotărăsc prin directive” iar dispoziţiile alin. (2)
faptul că, „Directivele menţionate la alineatul (1) vizează în general, cu prioritate, serviciile care
intervin direct asupra costurilor de producţie sau a căror liberalizare contribuie la facilitarea
schimburilor de mărfuri”.
2. Conceptul de „serviciu”.
Directiva 2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12

decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieţei interne defineşte la articolul 4
intitulat „Definiţii”, alin. ( 1) noţiunea de serviciu: ”orice activitate economică
independentă, prestată în mod obişnuit în schimbul unei remuneraţii,
menţionată la articolul 50 din tratat” (în prezent art. 57 din TFUE).
Astfel, în sensul Tratatului FUE şi al Directivei privind serviciile, pentru ca o activitate să

constituie un „serviciu”, trebuie să fie o activitate independentă, şi anume să fie oferită de către
un prestator (care poate să fie o persoană fizică sau juridică), în afara obligaţiei unui contract de
muncă.
În afară de aceasta, activitatea trebuie să fie în mod normal prestată în schimbul unei
remuneraţii; cu alte cuvinte trebuie să fie de natură economică. Acest lucru trebuie evaluat de la
caz la caz pentru fiecare activitate. Simplul fapt că o activitate este prestată de către stat, de
către un organism de stat sau de către o organizaţie fără scop lucrativ nu înseamnă că nu poate
fi considerată serviciu. Nu prezintă importanţă faptul că remuneraţia este oferită de către
beneficiarul serviciilor sau de către o parte terţă.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit mai multe criterii de identificare pentru

servicii:
 prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât
cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea unei
frontiere interioare a Uniunii;
 beneficiarul de servicii se poate afla într-un alt stat membru;
 prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei Unice Europene;
 serviciul poate avea ca destinatari beneficiari dintr-un alt stat membru;
 prestaţia să fie remunerată.
Serviciile cuprind o serie întreagă de activităţi, care sunt în continuă dezvoltare.

În acest sens, dispoziţiile art. 57 alin. (2) stabilesc o listă exemplificativă de activităţi care
pot constitui servicii.
Conform art. 2 alin. (1) din Directiva 2006/123/CE, aceasta se aplică serviciilor furnizate
de prestatori stabiliţi într-un stat membru.
96
Fără a constitui o enumerare exhaustivă, următoarele activităţi pot fi menţionate
ca exemple de servicii reglementate de directivă:
 activităţile majorităţii profesiilor reglementate (precum consilieri juridici şi financiari,
arhitecţi, ingineri, contabili, inspectori);
 artizani;
 servicii pentru întreprinderi (precum servicii de întreţinere a birourilor, consultanţă
managerială, organizare de evenimente, recuperare a datoriilor, publicitate şi recrutare);
 activităţi de distribuţie (inclusiv vânzarea en gros şi cu amănuntul de bunuri şi servicii);
 servicii în domeniul turismului (precum serviciile oferite de agenţiile de turism);
 servicii de agrement (precum serviciile oferite de centrele sportive sau de parcurile de
distracţii);
 servicii în domeniul construcţiilor;
 servicii în domeniul instalării şi întreţinerii de echipamente;
 servicii de informare (precum portaluri web, activităţi ale agenţiilor de ştiri, activităţi
editoriale, activităţi de programare pe calculator);
 servicii de cazare şi de restaurant (precum hotelurile, restaurantele, serviciile de
catering);
 servicii în domeniul formării şi educaţiei;
 servicii de închiriere (inclusiv închirierea de autoturisme) şi de leasing;
 servicii imobiliare;
 servicii de certificare şi de testare;
 servicii la domiciliu (cum ar fi serviciile de curăţenie, bonele private sau serviciile de
grădinărit), etc.
Directiva privind serviciile exclude în mod explicit un număr de servicii din domeniul său
de aplicare.
Conform art. 2 alin. (2) directiva nu se aplică pentru următoarele activităţi:
 servicii neeconomice de interes general;
 servicii financiare, cum ar fi serviciile bancare, de credit, asigurări şi reasigurări, pensii
ocupaţionale şi personale, valori mobiliare, fonduri de investiţii, plăţi şi consultanţă
pentru investiţii, inclusiv serviciile menţionate în anexa I la Directiva 2006/48/CE;
 serviciile şi reţelele de comunicaţii electronice, precum şi resursele şi serviciile asociate,
în ceea ce priveşte domeniile reglementate de Directivele 2002/19/CE, 2002/20/CE,
2002/21/CE, 2002/22/CE şi 2002/58//CE;
 serviciile în domeniul transportului, inclusiv serviciile portuare;
 serviciile agenţiilor de ocupare temporară a forţei de muncă;
 servicii de îngrijire a sănătăţii, fie că sunt sau nu asigurate în cadrul unor unităţi de
îngrijire a sănătăţii şi indiferent de modul în care sunt organizate şi finanţate la nivel
naţional sau dacă sunt de natură publică sau privată;
 serviciilor audiovizuale, inclusiv serviciile cinematografice, indiferent de modul lor de
producţie, distribuţie şi transmisie, precum şi serviciile de radiodifuziune;
 activităţile de jocuri de noroc care presupun pariuri cu o miză cu valoare pecuniară în
jocuri de noroc, inclusiv loterie, jocuri de casino şi tranzacţii referitoare la pariuri;
 activităţi care sunt asociate exercitării autorităţii publice astfel cum se stabileşte la
97
articolul 51 din TFUE (fost art. 45 din TCE);
 servicii sociale cu privire la locuinţele sociale, servicii privind îngrijirea copiilor şi ajutorul
acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau temporar, care
sunt prestate de către stat, de către prestatori mandataţi de stat sau de organizaţii de
caritate recunoscute de stat;
 servicii de securitate privată;
 servicii prestate de notari şi executori judecătoreşti numiţi de autorităţile publice.
Alin. (3) stabileşte faptul că, directiva nu se aplică în domeniul impozitării.
3. Efectul direct al prevederilor Tratatului FUE în materia serviciilor.
Cauza 33/7434 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van

de Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”) este edificatoare în ceea ce
priveşte efectul direct al prevederilor Tratatului cu privire la libertatea de circulaţie
a serviciilor.
În această cauză, Curtea de Justiţie pronunţându-se cu privire la întrebările care i-au
fost adresate de către Centrale Raad van Beroep, prin ordonanţa din 18 aprilie 1974, a hotărât
următoarele:
 articolul 59 primul paragraf (actualmente art. 56 din TFUE) şi articolul 60 al treilea
paragraf (actualmente art. 57 din TFUE) din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul
că legislaţia naţională a unui stat membru nu poate interzice, prin solicitarea unei
reşedinţe permanente pe teritoriu, prestarea de servicii de către persoane stabilite pe
teritoriul unui alt stat membru, dat fiind că prestarea de servicii nu este supusă niciunei
condiţii speciale de către legislaţia naţională aplicabilă;
 articolul 59 primul paragraf şi articolul 60 al treilea paragraf au un efect direct şi, prin
urmare, pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale, în orice caz în măsura în care
acestea vizează eliminarea oricărei discriminări împotriva prestatorului pe baza
cetăţeniei acestuia sau a faptului că are reşedinţa într-un stat membru altul decât cel în
care prestarea de servicii este realizată.
4. Raporturile dintre libertatea de stabilire a persoanelor și libera circulație

a serviciilor.
Atât în tratate, cât şi în legislaţia secundară şi în literatura de specialitate libera

circulaţie a forţei de muncă este tratată împreună cu cea a serviciilor, acestea
fiind strâns legate, prin însăşi natura lor.
Dispoziţiile şi jurisprudenţa privind libera circulaţie a serviciilor sunt foarte asemănătoare
celor care privesc stabilirea, cu excepţia faptului că activitatea în discuţie este desfăşurată în cadrul
statului membru cu titlu temporar, nu permanent.
Potrivit Tratatului FUE, furnizorii de servicii pot să-şi desfăşoare temporar activitatea într-
un alt stat membru, fără a prejudicia prevederile capitolului referitoare la dreptul de stabilire.
34
Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor
de Metaalnijverheid (1974) ECR 1299.
98
Aceştia se vor bucura de aceleaşi drepturi ca şi persoanele care se stabilesc într-un alt stat
membru, deci pot fi însoţiţi şi de familie.
Referitor la diferenţa dintre libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciilor, Directiva

2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului menţionează următoarele: în conformitate
cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, elementul cheie este acela de a şti dacă operatorul este
stabilit în statul membru în care prestează serviciul în cauză.
În cazul în care operatorul este stabilit în statul membru în care prestează serviciile,
acesta ar trebui să intre în sfera de aplicare a libertăţii de stabilire. În cazul în care, dimpotrivă,
operatorul nu este stabilit în statul membru în care se prestează serviciul, activităţile sale ar trebui
reglementate prin libera circulaţie a serviciilor. Curtea de Justiţie a afirmat în mod constant ca
natura temporară a activităţilor în cauza ar trebui apreciată nu numai în funcţie de durata prestării
serviciului, ci şi în funcţie de frecvenţa, periodicitatea şi continuitatea acestuia. Caracterul
temporar al activităţii nu ar trebui să însemne că prestatorul nu se poate dota cu o anumită
infrastructură în statul membru în care se prestează serviciul, cum ar fi un birou sau un cabinet, în
măsura în care această infrastructură este necesară în scopul prestării serviciului în cauză.
Mai mult decât atât, dacă furnizorii de servicii prestează servicii pe o perioadă temporară
într-un alt stat membru, statul gazdă trebuie să-i ofere aceleaşi condiţii pe care le oferă propriilor
cetăţeni dar poate să şi pretindă aceleaşi cerinţe.
5. Libertatea de a beneficia de servicii.
Prestatorul poate, în vederea executării prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar

activitatea în ţara în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de
această ţară propriilor resortisanţi.
În cauza Luisi şi Carbone35, Curtea de Justiţie a decis că, în temeiul Tratatului, restricţiile
privind libera prestare a serviciilor urmează a fi eliminate în ceea ce îi priveşte pe
cetăţenii statelor membre care sunt stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al
persoanei ce este destinatară a serviciilor. Pentru a permite prestarea serviciilor,
prestatorul se poate deplasa în statul membru unde este stabilit destinatarul serviciilor sau
acesta din urmă poate merge în statul în care este stabilit prestatorul serviciilor.
Libertatea de a beneficia de servicii include şi accesul la proceduri penale şi la prevederi
naţionale privind asistenţa financiară acordată victimelor infracţiunilor.
În cauza 186/87 („William Cowan c. Le Trésor public”)36 Curtea de Justiţie a statuat

că refuzul, conform sistemului francez privind compensarea victimelor infracţiunilor, de a
despăgubi un turist englez care fusese atacat în timp ce se afla la Paris, constituie o
restricţie în sensul articolului 59 TCEE (în prezent art. 56 TFUE), fără a preciza cu
claritate ce serviciu primise acesta.
Curtea a hotărât următoarele: principiul nediscriminării, enunţat în special la articolul 7
din Tratatul CEE, trebuie să fie interpretat în sensul că interzice unui stat membru, în ceea ce
35
Cauzele 286/82 şi 26/83, Graziana Luisi şi Giuseppe Carbone c. Ministero del Tesoro, [1984] ECR 377.
36
Cauza 186/87 William Cowan c. Le Trésor public [1989] ECR 195.
99
priveşte persoanele cărora dreptul comunitar le garantează libertatea de a intra pe teritoriul
statului respectiv, în special în calitate de destinatari ai unor servicii, să subordoneze acordarea
unei despăgubiri din partea statului, destinată reparării prejudiciului cauzat, în statul respectiv,
victimei unei agresiuni care a avut ca rezultat o vătămare corporală, condiţiei ca aceasta să fie
titularul unui permis de şedere sau să fie resortisant al unei ţări care a încheiat un acord de
reciprocitate cu acest stat membru.

reglementărilor Directivei 2006/123/CE.
Conform articolului 16 alin. (1) intitulat „Libertatea de a presta servicii” din Directiva
2006/123/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, statele membre nu pot condiţiona
accesul la o activitate de servicii sau exercitarea acesteia pe teritoriul lor de îndeplinirea
oricăror cerinţe care nu respectă următoarele principii:
 nediscriminare: cerinţele nu trebuie să fie, direct sau indirect, discriminatorii pe motiv de
cetăţenie sau, în ceea ce priveşte persoanele juridice, pe motivul privind statul membru
în care sunt stabilite;
 necesitate: cerinţele trebuie să fie justificate prin motive de ordine publică, de siguranţă
publică, de sănătate publică sau protecţia mediului;
 proporţionalitate: cerinţele trebuie să fie adecvate pentru a garanta îndeplinirea
obiectivului urmărit şi nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivului urmărit.
Conform dispoziţiilor art. 16 alin. (2), statele membre nu pot să restrângă libertatea
de a presta servicii în cazul unui prestator stabilit într-un alt stat membru impunând una
dintre cerinţele următoare:
 obligaţia prestatorului de a fi stabilit pe teritoriul lor;
 obligaţia prestatorului de a obţine o autorizaţie din partea autorităţilor competente,
inclusiv înscrierea într-un registru sau într-un ordin sau asociaţie profesională pe
teritoriul lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta directivă sau de alte
instrumente alu Uniunii;
 interdicţia pentru prestator de a se dota cu o anumita formă sau un tip de infrastructură
pe teritoriul lor, inclusiv un birou sau un cabinet de care are nevoie prestatorul pentru a
oferi serviciul în cauza;
 aplicarea unui regim contractual special între prestator şi beneficiar care împiedică sau
restricţionează prestarea de servicii în mod independent;
 obligaţia prestatorului de a avea un document de identitate emis de către autorităţile
competente, specific pentru exercitarea unei activităţi de servicii;
 cerinţele, cu excepţia celor necesare pentru sănătatea şi siguranţa muncii, care
afectează utilizarea echipamentului şi materialelor care fac parte integrantă din serviciul
prestat;
 restricţii asupra libertăţii de a presta servicii menţionate la articolul 19.
100
Libera furnizare de servicii nu se admite în domeniul public al statului (de exemplu:
inspectorate sanitare, dispensare medicale-vaccinări, instituţiile educative şi de învăţământ
obligatorii, poliţie).
Prezenta directivă nu se aplică pentru următoarele activităţi:

 serviciilor neeconomice de interes general;
 serviciilor financiare;
 serviciilor şi reţelelor de comunicaţii electronice;
 serviciilor în domeniul transporturilor;
 serviciilor agenţiilor de ocupare temporară a forţei de muncă;
 serviciilor de îngrijire a sănătăţii;
 serviciilor audiovizuale şi de radiodifuziune;
 activităţilor de jocuri de noroc;
 activităţilor care sunt asociate exercitării autorităţii publice;
 serviciilor sociale cu privire la locuinţele sociale, serviciilor privind îngrijirea copiilor şi
ajutorul acordat familiilor sau persoanelor aflate în nevoie în mod permanent sau
temporar;
 serviciilor de securitate privată;
 servicilor prestate de notari şi executori judecătoreşti numiţi de autorităţile publice.
7. Interzicerea discriminării.
În ceea ce priveşte acţiunile de discriminare putem exemplifica următoarele:
- perceperea de taxe pentru turiştii străini în condiţiile în care autohtonii nu achită

aceste taxe;
- condiţii impuse prestatorului legate de prezenţa sa în zonă;
- nedecontarea unor costuri medicale pentru asigurat pentru lucrări medicale efectuate
în străinătate;
- solicitarea unor autorizări în condiţiile care autohtonilor nu li se pretinde aşa ceva.
8. Excepții de la principiul liberei circulații a serviciilor.
Pe lângă excepţiile exprese de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate

publică stipulate în dispoziţiile art. 52 din Tratatul FUE care sunt aplicabile şi în
domeniul serviciilor, Curtea de Justiţie a dezvoltat condiţii legate de justificare,
aplicabile în egală măsură lucrătorilor, serviciilor şi stabilirii.
În domeniul serviciilor este des folosită noţiunea de „cerinţe imperative” sau noţiunea de
„justificare obiectivă”.
În cauza 33/74 („Johannes Henricus Maria van Binsbergen c. Bestuur van de

Bedrijfsvereniging voor de Metaalnijverheid”) Curtea de Justiţie a stabilit următoarele:
ţinând seama de natura specială a prestărilor de servicii, nu pot fi considerate totuşi
incompatibile cu tratatul solicitările specifice impuse prestatorului, care sunt motivate prin
101
aplicarea de norme profesionale justificate de interesul general – în special normele de
organizare, de calificare, deontologice, de control şi de răspundere – care îi revin oricărei
persoane stabilite pe teritoriul statului în care prestarea de servicii este realizată, în măsura
în care prestatorul se sustrage de la respectarea acestor norme datorită faptului că este
stabilit într-un alt stat membru; în conformitate cu aceste principii, nu poate fi considerată
incompatibilă cu dispoziţiile articolelor 59 şi 60 din TCEE cerinţa ca funcţionarii auxiliari din
justiţie să aibă sediul profesional în jurisdicţia unei anumite instanţe, în cazul în care această
solicitare este în mod obiectiv necesară în vederea respectării normelor profesionale legate,
în special, de funcţionarea justiţiei şi de respectarea deontologiei profesionale37.
Pentru ca o restricţie a libertăţii de a presta servicii să fie compatibilă cu

dispoziţiile art. 56 din TFUE (fost art. 49 din TCE) sunt necesare îndeplinirea mai multor
condiţii:
 restricţia trebuie să fie adoptată pentru realizarea unui interes public legitim care să nu
fie incompatibil cu obiectivele comunitare;
 restricţia trebuie să fie una aplicabilă în mod egal persoanelor stabilite pe teritoriul
statului şi să se aplice fără discriminare;
 restricţia impusă prestatorului de servicii trebuie să fie proporţională cu necesitatea
respectării normelor legitime în cauză;
 măsura restrictivă să respecte drepturile fundamentale.
Conform dispoziţiilor articolului 17 intitulat „Derogări suplimentare de la libertatea de a presta

servicii” din Directiva 2006/123/CE, prevederile art. 16 („Libertatea de a presta servicii”) din aceeaşi
directivă nu se aplică în următoarele situaţii:
1. serviciilor de interes economic general prestate într-un alt stat membru, printre care:
a) în sectorul poştal, serviciile reglementate prin Directiva 97/66/CE38;
b) în sectorul electricităţii, serviciile reglementate de Directiva 2003/54/CE39;
c) în sectorul gazelor, serviciile reglementate prin Directiva 2003/55/CE40;
d) serviciilor de distribuire şi alimentare cu apă şi serviciilor de tratare a apelor
uzate;
e) serviciilor de tratare a deşeurilor;
2. domeniilor reglementate prin Directiva 96/71/CE41;
4. domeniilor reglementate prin Directiva 77/249/CEE43;
5. activităţilor de recuperare judiciară a datoriilor;
6. domeniilor reglementate prin titlul II din Directiva 2005/36/CE44;
37
Cauza 33/74, Johannes Henricus Maria van Binsbergen contra Bestuur van de Bedrijfsvereniging voor
de Metaalnijverheid, [1974], ECR 1299.
38
Directiva 97/66/CE privind serviciile poştale.
39
Directiva 2003/54/CE privind normele comune pentru piaţa internă de energie electrică.
40
Directiva 2003/55/CE privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale.
41
Directiva 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul furnizării de servicii.
42
Directiva 95/46/CE privind protecţia persoanelor fizice.
43
Directiva 77/249/CEE privind exercitarea cu caracter permanent a profesiei de avocat.
44
Directiva 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.
102
7. domeniilor reglementate prin Regulamentul (CEE) nr. 1408/7145;
8. în ceea ce priveşte formalităţile administrative referitoare la libera circulaţie a
persoanelor şi reşedinţa acestora, domeniilor reglementate prin dispoziţiile Directivei
2004/38/CE46;
9. în ceea ce priveşte resortisanţii ţărilor terţe care se deplasează într-un alt stat membru în
contextul prestării unui serviciu, posibilitatea ca statele membre să solicite viza sau
permis de şedere pentru resortisanţi din ţări terţe care nu intră în sfera de aplicare a
regimului de recunoaştere reciprocă prevăzut la articolul 21 din Convenţia de punere în
aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a
controalelor la frontierele comune sau posibilitatea de a obliga resortisanţii din ţările terţe
de a se prezenta la autorităţile competente din statul membru în care este furnizat
serviciul la momentul intrării acestora pe teritoriul sau la o dată ulterioară;
10. în ceea ce priveşte transportul de deşeuri, domenii reglementate prin Regulamentul
(CEE) nr. 259/9347 al Consiliului din 1 februarie 1993 privind supravegherea şi controlul
transporturilor de deşeuri în interiorul, la intrarea şi ieşirea din Uniunea Europeană;
11. drepturilor de autor şi drepturilor conexe, drepturilor reglementate prin Directiva
87/54/CEE48 şi prin Directiva 96/9/CE49;
12. actelor care, prin lege, necesită intervenţia unui notar;
14. înmatriculării vehiculelor luate în leasing într-un alt stat membru;
15. dispoziţiilor privind obligaţiile contractuale şi extracontractuale, inclusiv forma
contractelor, determinată în conformitate cu normele dreptului privat internaţional.
Dispoziţiilor alin. (1) din articolul 18 intitulat „Derogări în cazuri individuale” din
aceeaşi directivă prevăd situaţiile în care statele membre pot să ia măsuri cu privire la siguranţa
serviciilor împotriva unor prestatori stabiliţi în alte state membre. Aceste măsuri se iau prin
derogare de la art. 16 din aceeaşi directivă şi doar în împrejurări excepţionale.
Conform alin. (2) măsurile pot fi adoptate doar cu condiţia îndeplinirii procedurii de
asistenţă reciprocă stabilită la articolul 35 şi în condiţiile următoare:
a) dispoziţiile naţionale în conformitate cu care se adoptă măsura nu au făcut obiectul
armonizării comunitare în domeniul siguranţei serviciilor;
b) măsurile prevăd un nivel mai înalt de protecţie a beneficiarului decât s-ar prevedea într-o
măsura adoptată de statul membru de stabilire în conformitate cu dispoziţiile sale
naţionale;
c) statul membru de stabilire nu a adoptat nici o măsură sau a adoptat măsuri insuficiente
în comparaţie cu cele menţionate la articolul 35 alineatul (2);
45
Regulamentul nr. 1408/71 privind regimurile de securitate socială aplicate lucrătorilor care se
deplasează în interiorul comunităţii.
46
Directiva 2004/38/CE privind dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru
cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
47
Regulamentul (CEE) nr. 259/93 privind supravegherea şi controlul transporturilor de deşeuri la intrarea
şi ieşirea din Comunitatea Europeană.
48
Directiva 87/54/CEE privind protecţia juridică a tipografiilor produselor din materiale semiconductoare.
49
Directiva 96/9/CE privind protecţia juridică a bezelor de date.
50
Directiva 2006/43/CE privind auditul legal a conturilor anuale.
103
d) măsurile sunt proporţionate.
Aceste prevederi nu aduc atingere dispoziţiilor stabilite în instrumentele comunitare care
garantează libertatea de a presta servicii sau care permit derogări de la aceasta.
Libera circulaţie a serviciilor – dreptul de a presta liber servicii oriunde în spaţiul

Uniunii Europene. Acest drept permite cetăţenilor Uniunii Europene să efectueze
prestaţii dincolo de frontierele propiei lor ţări, fără nici o restricţie fondată pe
naţionalitate, prin prestări de servicii întelegând orice prestaţie de acest gen furnizată
în cadrul unei activităţi profesionale independente;
Serviciu – orice activitate economică îndependentă, prestată în mod obişnuit în
schimbul unei remuneraţii, menţionată la articolul 57 din TFUE;
Prestator – orice persoană fizică resortisant al unui stat membru sau orice persoană
juridică, menţionată la articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat membru care oferă
sau prestează un serviciu;
Beneficiar – orice persoană fizică resortisant a unui stat membru sau care
beneficiază de drepturi care îi sunt conferite prin actele Uniunii, sau orice persoană
juridică menţionată la articolul 54 din TFUE, stabilită într-un stat membru, care, în
scopuri profesionale sau non – profesionale utilizează sau doreşte să utilizeze un
serviciu.
Identificaţi şi detaliați raporturile dintre libera circulație a serviciilor şi libertatea

de stabilire a persoanelor.

1. Serviciile cuprind în special:

b) activităţi cu caracter industrial, comercial, activităţi artizanale, activităţi prestate în
cadrul profesiunilor liberale
c) activităţi în domeniul transporturilor
d) activităţi asociate exercitării autorităţii publice
2. Conform Directivei 2006/123/CE, serviciu este:

a) orice activitate economică, independentă, prestată în mod obişnuit în schimbul unei
remuneraţii
b) orice activitate economică, independentă şi prestată în mod obişnuit în mod gratuit
104
c) orice activitate economică şi dependentă de un contract de muncă
3. În vederea executării prestaţiei, prestatorul:

a) poate să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru gazdă
b) poate să îşi desfăşoare activitatea doar în mod permanent
c) poate să îşi desfăşoare activitatea în condiţii diferite de cele impuse de stat propriilor
resortisanţi
4. Pentru a putea califica prestarea de servicii ca obiect al liberei circulații a

acestora:
a) persoanele care prestează serviciile și cele care primesc aceste servicii trebuie să fie
din țări membre diferite
b) prestatorul şi destinatarul pot fi stabiliţi în acelaşi stat membru dacă prestaţia are
caracter transfrontalier
c) persoana care prestează serviciul și angajatorul acesteia trebuie să fie din țări
diferite
5. Libera circulaţie în domeniul transporturilor este reglementată de:

a) dispoziţiile privind libera circulaţie a serviciilor
b) dispoziţiile privind transporturile
c) dispoziţiile privind libera circulaţie a persoanelor
6. Activităţile care sunt asociate exercitării autorităţii publice:

a) sunt exceptate de la aplicarea principiului liberei circulaţii a serviciilor
b) sunt admise de reglementările principiului liberei circulaţii a serviciilor
c) sunt admise de reglementările privind dreptul de stabilire
7. Pentru ca o activitate să constituie un serviciu trebuie să fie o activitate:

a) independentă
b) rezultată dintr-un contract de muncă
c) prestată în mod gratuit
8. Serviciile prestate agenţilor economici:

a) trebuie doar să fi fost prestate în fapt
b) trebuie doar să fi fost prestate de un agent al statului membru
c) trebuie să procure însă un avantaj real agentului economic în cauză
1.a, 2.a, 3.a, 4.b, 5.b, 6.a, 7.a, 8.c
105

Libera circulație a serviciilor -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/40/libertatea-de-
stabilire-si-libertatea-de-a-presta-servicii
20200301&from=RO
106
Unitatea nr. 6: POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL MEDIULUI.
1. Evoluția reglementărilor comunitare în domeniul mediului

1.1. Programele de acțiune privind mediul
1.2. Tratatele Comunităților/Uniunii Europene
1.3. Cooperarea internațională
2. Conținutul politicii Uniunii Europene în domeniul mediului
2.1. Obiectivele și principiile politicii Uniunii Europene în domeniul mediului
2.2. Preocupări privind crearea unui cadru instituțional de protecție a mediului
2.3. Reglementări privind protecția unor factori de mediu
2.4. Reglementări privind sursele de poluare a mediului
2.5. Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene
 Să cunoască și să înțeleagă evoluția reglementărilor comunitare în domeniul

mediului;
 Să cunoască și să înțeleagă conținutul politicii Uniunii Europene în domeniul
mediului, respectiv care sunt obiectivele și principiile în domeniul mediului;
 Să cunoască și să înțeleagă care sunt reglementările privind sursele de poluare
a mediului;
 Să cunoască care este strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene.
SEDIUL MATERIEI:
107
 Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat
pentru Europa.
 Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politică comunitară în
domeniul apei.
 Directiva 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și
private asupra mediului.
 Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură
cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului.
 Directiva 2008/98/CE privind deșeurile.
 Directiva 2002/49/CE pivind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental.
1. Evoluția reglementărilor comunitare în domeniul mediului.
Tratatele constitutive ale celor trei Comunități Europene nu au statuat o bază

clară în vederea aplicării unei politici comune în domeniul protecției mediului
înconjurător și, drept urmare, o lungă perioadă de timp acțiunea comunitară în
acest domeniu a fost limitată.
Cu toate acestea, având în vedere semnalele tot mai evidente de poluare a mediului din
anii `60, protecția și conservarea mediului au început să preocupe comunitatea internațională,
impunându-se ideea că numai cooperarea între state poate atenua și stopa efectele poluării. În
acest sens, au fost demarate o serie de acțiuni.
Astfel că, politica de mediu reprezintă o politică relativ nouă a Uniunii Europene, fiind
consacrată în Tratatul CE abia prin adoptarea Actului Unic European (AUE). Totuși, preocupări
comunitare privind protecția mediului s-au înregistrat încă din anii `60, desfășurate într-un cadru
neinstituționalizat.
1.1. Programele de acțiune privind mediul.
Politica mediului la nivel comunitar a constat inițial în adoptarea unor programe

generale de acțiune prin care au fost stabilite măsuri specifice în domeniu.
Adoptarea acestor programe generale a fost stabilită în cadrul reuniunii șefilor de
state și guverne de la Paris din 20 octombrie 1972.
Primele două programe în domeniul mediului au fost lansate în perioadele 1973-1977

(PAM 1) și 1978-1981 (PAM 2).
Obiectivele principalele ale acestor programe au constat în găsirea unor soluții pentru
problemele grave ridicate de poluare.
În cadrul acestor programe au fost enunțate 11 principii care stau la baza politicii
comunitare în domeniul mediului, aceste principii fiind preluate și de programele comunitare
108
de acțiune adoptate ulterior:
- principiul conform căruia este mai bine de prevenit, decât de reparat.
- luarea deciziilor privind mediul în stadiul cel mai precoce raportat la consecințe.
- evitarea oricărei forme de exploatare a resurselor și mediului natural care provoacă
pagubele echilibrului ecologic.
- ameliorarea nivelului cunoștințelor științifice pentru a permite o acțiune eficace în
domeniu.
- principiul poluatorul plătește.
- prevenirea degradării mediului dintr-un stat prin activitățile întreprinse în alt stat membru.
- politica de mediu comunitară trebuie să aibă în vedere interesele țărilor în curs de
dezvoltare.
- promovarea protecției mediului la nivel internațional și planetar prin cooperare cu
organizațiile internaționale.
- aplicarea principiului subsidiarității în politica mediului înconjurător, în sensul că măsurile
de protecție trebuie să fie corespunzătoare tipului de poluare și zonei geografice
protejate.
- coordonarea programului național de mediu pe baza unui concept comun și armonizarea
politicilor naționale.
Al treilea program comunitar – lansat în perioada 1982-1986 (PAM 3), a vizat adoptarea
unei strategii globale și preventive de salvare a mediului și a resurselor, protecția
mediului devenind mai cuprinzătoare, înglobând și problemele privind afectarea solului,
precum și integrarea intereselor mediului înconjurător în cadrul celorlalte politici
comunitare.
Al patrulea program – lansat în perioada 1987-1992 (PAM 4), a urmărit integrarea

problemelor privind protecția mediului în cadrul politicilor economice și sociale
comunitare. Pentru realizarea acestei noi abordări, au fost apreciate ca prioritate
patru tipuri de activități:
- aplicarea completă a legislației comunitare.
- controlul impactului produs asupra mediului de diferite substanțe și surse de poluare.
- îmbunătățirea difuzării informației în domeniu.
- crearea de noi locuri de muncă.
Al cincilea program comunitar – lansat în perioara 1993-2000 (PAM 5), a fost intitulat
sugestiv „Către o dezvoltare durabilă”.
Programul este fundamentat pe principiul dezvoltării durabile și presupune o
responsabilitate comună față de mediu a autorităților implicate, precum și a cetățenilor.
Programul face trecerea de la abordarea bazată pe comandă și control la introducerea
instrumentelor economice și fiscale și la consultarea părților interesate în procesul de decizie.
De asemenea, Planul de Acțiune pentru Mediu 5 a transformat dezvoltarea durabilă în
strategie a politicii de mediu. În anul 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii
Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu sunt în
mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.
109
La 21 ianuarie 2001 Comisia a prezentat o propunere pentru cel de-al șaselea program
general de acțiune a Uniunii Europene privind mediul pentru perioada 2001-2012 (PAM
6), intitulat „Mediul 2000: viitorul nostru, alegerea noastră”.
Acest program de acțiune propune:
- diminuarea efectelor schimbărilor climaterice asupra mediului.
- protejarea naturii și biodiversității.
- protejarea factorilor de mediu și a sănătății umane.
- folosirea rațională a resurselor naturale și adoptarea unui management corespunzător al
deșeurilor.
De asemenea, PAM 6 prevede și dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund
unor aspect importante ale protecției mediului, precum: protecția solului; protecția și
conservarea mediului marin; utilizarea pesticidelor în contextual dezvoltării durabile; poluarea
aerului; mediul urban; reciclarea deșeurilor; gestionarea și utilizarea resurselor în perspective
dezvoltării durabile.
Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima – de
descriere a stării de fapt și de identificare a problemelor; a doua – de prezentare a măsurilor
propuse pentru rezolvarea acestor probleme.
Pe baza obiectivelor programului au fost inițiate primele șase strategii, după cum
urmează:
a) Calitatea aerului – strategie inițiată prin programul „Aer curat pentru Europa”, lansată în
martie 2001 și care are în vedere dezvoltarea unui set de recomandări strategice și
integrate, în vederea combaterii efectelor negative ale poluării aerului asupra mediului și
sănătății umane.
b) Protecția solului – primul pas în această direcție a fost făcut în aprilie 2002, prin
publicarea, de către Comisia Europeană, a unei comunicări cu titlul „Către o strategie
tematică pentru protecția solului”; în cadrul căreia, problema protecției solului este
pentru prima dată tratată independent și sunt prezentate problemele existente, precum
și funcțiile și trăsăturile distinctive ale unei politici de mediu în această direcție.
c) Utilizarea pesticidelor în contextual dezvoltării durabile – strategie ce a demarat în iunie
2002, prin comunicarea Comisiei: „Către o strategie tematică pentru utilizarea
pesticidelor în contextual dezvoltării durabile” – comunicare prin care sunt stabilite
următoarele obiective:
- minimizarea riscurilor la adresa sănătății și mediului rezultate din utilizarea
pesticidelor.
- îmbuătățirea controlului asupra utilizării și distribuției pesticidelor.
- reducerea nivelului substanțelor dăunătoare active prin înlocuirea lor cu
alternative mai sigure.
- încurajarea obținerii de recolte fără utilizarea pesticidelor.
- stabilirea unui sistem transparent de raportare și monitorizare a progresului,
inclusive dezvoltarea de indicatori adecvați.
d) „Protecția și conservarea mediului marin”: această strategie a fost inițiată prin
comunicarea omonimă a Comisiei (octombrie 2002), cu scopul de a promova utilizarea
mărilor în contextual durabilității și conservarea ecosistemelor marine, inclusiv a
fundurilor oceanelor, estuarelor și zonelor de coastă, acordând o atenție special ariilor
110
cu un grad mare de biodiversitate.
e) Reciclarea și prevenirea deșeurilor – strategie lansată în luna mai 2002, prin care sunt
investigate modalitățile de promovare a reciclării produselor (atunci când este cazul) și
sunt analizate opțiunile cele mai potrivite sub aspectul raportului cost-eficacitate.
f) Mediul urban – această strategie are deja identificate patru teme prioritare în sensul
dezvoltării durabile, prin influența lor asupra evoluției mediului în spațiul urban:
transportul urban, gestionarea urbană durabilă, domeniul construcțiilor și
urbanismul/arhitectura urbană.
Al 7-lea program general de acțiune pentru mediu al UE până în 2020 (PAM 7) având ca
motto: „O viață bună, în limitele planetei noastre”, adoptat în luna noiembrie 2013,
atrage atenția asupra necesității continuării eforturilor de orientare a dezvoltării politicii
europene de mediu.
Obiectivele programului propus de Comisie sunt:
- protejarea, conservarea și ameliorarea capitalului natural al Uniunii.
- trecerea Uniunii la o economie verde și competitivă cu emisii reduse de dioxid de
carbon și eficientă din punct de vedere al utilizării produselor.
- protejarea cetățenilor Uniunii de presiunile legate de mediu și de riscurile la adresa
sănătății și a bunăstării.
- sporirea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului.
- îmbunătățirea bazei de cunoștințe pentru politica în domeniul mediului.
- asigurarea de investiții pentru politica în domeniul mediului și al climei și stabilirea
corectă a prețurilor.
- îmbunătățirea integrării problemelor de mediu și a coerenței politicilor.
- îmbunătățirea sustenabilității orașelor din Uniune.
- creșterea eficacității Uniunii în confruntarea cu provocările de mediu regionale și
mondiale
În afara acestor programe generale de acțiune, în cadrul Uniunii Europene au fost

elaborate și programe cu caracter special, cum ar fi:
- Programul de acțiune contra poluării prin cadmiu (1988).
- Programul de acțiune privind controlul reducerii poluării produse prin deversarea
hidrocarburilor în mare (1978).
- Programul de acțiune privind deșeurile (1990).
Chiar dacă forța juridică a acestora este redusă, prin aceste programe au fost stabilite
prioritățile din acest domeniu, influențând procesul de reglementare juridică.
Programele generale și speciale de acțiune elaborate la nivel comunitar au reprezentat

veritabile semnale de alarmă, atrăgând atenția comunității internaționale asupra problemelor
grave cu care se confruntă omenirea impunând necesitatea unui cadru juridic care să
reglementeze un echilibru adecvat între dezvoltare-mediu.
Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, adoptată în iunie 2006, are la
bază următoarele obiective majore:
- analiza schimbărilor climatice și surselor regenerabile de energie.
111
- transportul durabil.
- consumul și producția durabile.
- conservarea și managementul resurselor naturale.
- menținerea sănătății publice.
- incluziunea socială, demografia, reducerea migrațiunii și sărăciei la nivel mondial.
1.2. Tratatele Comunităților/Uniunii Europene.
a) Tratatele instituind Comunitățile Europene (Paris 1951, Roma 1957) nu au

inclus competențe comunitare în domeniul mediului. Pasul decisiv către
conturarea unei politici de mediu la nivel european a fost făcut abia prin Actul
Unic European.
b) Actul Unic European a modificat tratatele organice ale Comunităților Europene și a

stabilit competențele comunitare în domeniul mediului. Actul Unic European a constituit,
prin dispozițiile sale, un veritabil salt calitativ în domeniul codificării juridice comunitare în
general și în domeniul reglementărilor privind mediul, în special.
c) Tratatul de la Maastrich a introdus noi reglementări menite sp garanteze un nivel ridicat

de protecție a mediului înconjurător.
În Preambulul Tratatului (alin. 8) este afirmată hotărârea statelor membre să promoveze
progresul economic și social al popoarelor lor, în contextul realizării pieței interne, al întăririi
coeziunii și protecției mediului și să pună în aplicare politici capabile să asigure în paralel
progresul în domeniul integrării economice și în alte domenii.
d) Tratatul de la Amsterdam introduce art. 6 (fostul art. 3 C) în Tratatul CE care precizează

că exigențele protecției mediului trebuie să fie integrate în definirea și punerea în
aplicare a politicilor și acțiunilor Uniunii, în special în scopul promovării unei
dezvoltări durabile.
e) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește în art. 37 că un nivel ridicat

al protecției mediului și ameliorarea calității acestuia trebuie integrate în politicile Uniunii
și asigurate conform principiului dezvoltării durabile.
Amplificarea preocupărilor comunitare în domeniul reglementărilor problemelor privind
protecția mediului înconjurător a fost determinată de caracterul intensificat al dezvoltării și de
dezechilibrele create de această dezvoltare în detrimental mediului natural.
f) Tratatul de la Lisabona include politica de mediul în cadrul politicilor cu privire la care se

exercită o competență partajată între Uniune și statele membre, conduc la concluzia că
s-a optat pentru această calificare juridică datorită importanței pe care o prezintă
domeniul respectiv pentru Uniune și datorită convingerii că aspectele de mediu pot fi mai
bine rezolvate printr-o acțiune comună, decât la nivel național.
g) Dreptul derivat cuprinde reglementări detaliate privind: abordarea schimbărilor climatice;

dezvoltarea durabilă; protecția factorilor de mediu: apă, aer, sol; poluarea; cooperarea
112
cu țările-terțe.
1.3. Cooperarea internațională.
Problema protecției mediului a căpătat o dimensiune internațională impunând

realizarea unei cooperări internaționale cu organizațiile internaționale cu
competențe în domeniu.
Pe parcursul evoluției sale, Comunitatea Europeană a participat la adoptarea unor

convenții internaționale privind mediul, cum ar fi:
- Convenția de la Salzburg privind protecția Alpilor (7 noiembrie 1991).
- Convenția pentru protecția Mării Mediterane (1977).
- Convenția de la Helsinki privind protecția mediului din zona Mării Baltice (revizuită în
1992).
- Convenția de la Helsinki privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontalieră și
a locurilor internaționale (17 martie 1991).
- Convenția de la Sofia privind cooperarea pentru protecția și folosirea durabilă a Dunării
(19 iunie 1994).
- Convenția de la Paris privind protecția mediului marin în Atlanticul de Nord-Est (22
septembrie 1992).
2. Conținutul politicii Uniunii Europene în domeniul mediului.
2.1. Obiectivele și principiile politicii Uniunii Europene în domeniul

mediului.
Conform reglementărilor cuprinse în art. 4 TFUE (după modificările intervenite prin

Tratatul de la Lisabona), în domeniul mediului Uniunea Europeană exercită o competență
partajată cu statele membre.
Obiectivele politicii mediului înconjurător sunt stabilite prin dispozițiile art. 191 par. 1
TFUE, acestea fiind:
- conservarea, protejarea și ameliorarea calității mediului înconjurător.
- protecția sănătății persoanelor.
- utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale.
- promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să facă față
problemelor regionale sau planetare ale mediului.
Principiile politicii comunitare a mediului sunt enunțate în art. 191 par. 2 THUE,
acestea fiind:
- principiul precauției și acțiunii preventive.
- principiul remedierii – cu prioritate la sursă – a daunelor cauzate mediului.
- principiul „poluatorul plătește”.
La aceste principii se adaugă și principiul participării și informării populației cu privire la
113
situația mediului înconjurător, stabilit prin Directivele Consiliului nr. 85/337 din 27 iunie 1985 și
nr. 90/313 din 7 iunie 1990.
În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Comisia ia în considerare:
- datele științifice și tehnice disponibile.
- condițiile de mediu din diferitele regiuni ale Uniunii.
- avantajele și costurile care pot rezulta din acțiune sau din absența unei acțiuni.
- dezvoltarea economică și socială a Uniunii în ansamblul său și dezvoltarea echilibrată a
regiunilor sale.
Procedura de punere în aplicare a politicii comunitare a mediului a fost stabilită prin

dispozițiile art. 192 THUE.
Acțiunile Uniunii în vederea realizării obiectivelor politicii comunitare a mediului sunt
stabilite de Parlamentul European și Consiliu, care hotărăsc prin procedura legislativă ordinară,
după consultarea Comitetului economic și social și a Comitetului regiunilor.
Prin derogare de la această procedură, Consiliul, statuând în unanimitate asupra
propunerii Comisiei, după consultarea Parlamentului European, a Comitetului Economic și
Social și a Comitetului Regiunilor, adoptă:
- dispoziții în mod esențial de natură fiscală.
- măsuri privind amenajarea teritoriului, gestionarea cantitativă a resurselor de apă sau
care privesc direct sau indirect, dispunerea de aceste resurse, utilizarea terenurilor cu
excepția gestionării deșeurilor.
Situațiile care impun unanimitatea în Consiliu au fost reformulate prin Tratatul de la Nisa,
reținându-se următoarele aspecte:
- amenajarea teritoriului.
- gestiunea cantitativă a resurselor hidraulice sau măsuri care ating direct sau indirect
disponibilitatea acestor resurse.
- exploatarea solului, cu excepția gestiunii deșeurilor.
Finanțarea și implementarea politicii comunitare a mediului este asigurată de statele

membre.
Conform dispozițiilor art. 193 TFUE, măsurile de protecție adoptate prin procedurile
anterior prezentate nu împiedică niciun stat membru să mențină sau să introducă măsuri
de protecție mai severe, cu condiția ca acestea să fie compatibile cu tratatele și să fie
notificate Comisiei.
2.2. Preocupări privind crearea unui cadru instituțional de protecție a mediului.
Politica de mediu a Uniunii Europene este aplicată prin intermediul

structurilor instituționale cu atribuții în pregătirea, definirea și implementarea
acesteia, în strânsă colaborare cu guvernele statelor membre, respectiv:
a) Direcția Generală de Mediu a fost creată în 1981 și are atribuții privind elaborarea și
asigurarea implementării politicii de mediu. În acest sens, Direcția inițiază și acte
legislative în domeniu și urmărește ca măsurile adoptate să fie implementate de statele
114
membre.
b) Consiliul Miniștrilor Mediului, reprezintă una dintre formele specializate de prezentare a
Consiliului Uniunii Europene și se reunește în scopul coordonării politicilor de mediu ale
statelor membre.
c) Parlamentul European este implicat în elaborarea politicii de mediu a Uniunii alături de
consiliu, prin procedura legislativă ordinară. În anul 1973 Parlamentul a înființat un
Comitet de Mediu, format din specialiști și responsabili pentru inițiativele legislative
privind protecția mediului și protecția consumatorului.
d) Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social au rol consultativ și asigură
implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar.
e) Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei, care inițiază proiectele actelor
legislative și urmărește modul în care sunt respectate reglementările adoptate.
f) Prin Regulamentul (CE) nr. 401/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 23
aprilie 2009 au fost instituite Agenția Europeană de Mediu și Rețeaua europeană de
informare și observare a mediului.
Atribuțiile Agenției Europene de Mediu sunt, în principal, următoarele:

- furnizarea către Uniune și către statele membre a informațiilor obiective necesare pentru
formularea și punerea în aplicare a unor politici de mediu judicioase și eficiente
- supravegherea măsurilor de mediu prin acordarea unui sprijin adecvat pentru
respectarea obligațiilor în materie de informare, în conformitate cu programul său de
lucru multiannual și în scopul coordonării informării.
- concilierea statelor membre individuale asupra dezvoltării, creării și extinderii sistemelor
sale de supraveghere a măsurilor de mediu.
- înregistrarea, coroborarea și evaluarea datelor asupra stării mediului.
- întocmirea de rapoarte de specialitate asupra calității și sensibilității mediului, precum și
asupra presiunilor la care mediul este supus pe teritoriul Uniunii.
- furnizarea, pentru evaluarea datelor privind mediul, a unor criteria uniforme care trebuie
aplicate în toate statele membre.
- promovarea includerii informațiilor europene privind mediul în programele internaționale
de monitorizare a mediului, precum a celor instituite de Organizația Națiunilor Unite și de
agențiile specializate ale acesteia.
- stimularea elaborării și aplicării tehnicilor de prognoză în domeniul mediului, astfel încât
măsurile de prevenire adecvate să poată fi luate în timp util.
- stimularea schimbului de informații cu privire la cele mai bune tehnologii disponibile
pentru a preveni și reduce daunele cauzate mediului.
- sprijinirea Comisiei în procesul de schimb de informații asupra dezvoltării metodelor și
celor mai bune practici de evaluare a impactului asupra mediului.
- sprijinirea Comisiei în difuzarea informațiilor asupra rezultatelor cercetărilor de mediu
relevante, într-o formă care să contribuie în mod optim la dezvoltarea politicilor în acest
domeniu.
115
2.3. Reglementări privind protecția unor factori de mediu.
La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate de către Consiliu sau Comisie

numeroase acte normative. Unele reglementări au un pronunțat caracter tehnic,
altele se referă la acțiuni comunitare generale, iar altele vizează măsuri
sectoriale de ocrotire anumitor factori de mediu sau de reparare a urmărilor
poluării mediului.
a) În domeniul protecției aerului au fost adoptate acte normative care stabilesc limitele
maxime ale emisiilor în atmosferă privind anumite substanțe toxice, cum ar fi: emisiile de
anhidridă sulfuroasă; emisia de plumb; emisia de bioxid de azot; emisia de amoniac.
De asemenea, dreptul derivat cuprinde norme cu privire la:

- Plafoanele naționale de emisie pentru anumiți poluanți atmosferici.
- Emisiile provenite de la vehiculele grele (Euro VI).
- Reducerea poluării produse de autovehicule ușoare.
- Reducerea emisiilor de CO2 generate de autovehiculele noi.
- Emisiile provenite de la sistemele de climatizate.
- Reducerea emisiilor de dioxid de carbon generate de vehiculele utilitare ușoare.
- Limitele emisiilor și normelor pentru omologarea de tip pentru echipamentele mobile fără
destinație rutieră.
*Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru
Europa stabilește obiectivele privind calitatea aerului.
Uniunea Europeană a semnat și o serie de documente internaționale în materie și a

adoptat măsuri specifice de aplicare a acestora cum ar fi:
- Convenția de la Geneva privind poluarea atmosferică transfrontalieră la lungă distanță
(1979).
- Convenția de la Viena pentru protecția statului de ozon (1985).
- Protocolul de la Montreal relativ la substanțele care diminuează stratul de ozon (1987).
- Convenția de la Stockholm împotriva amenințărilor din partea substanțelor chimice
(2006).
- Acordul de la Paris privind schimbările climatice (2015).
b) În domeniul protecției apei au fost adoptate reglementări privind normele de calitate

ale acesteia și privind prevenirea poluării.
Astfel au fost adoptate reglementări privind:
- calitatea apei potabile.
- calitatea apelor pentru baie.
- calitatea apelor dulci având nevoie de a fi protejate ori ameliorate pentru a fi apte viețuirii
peștilor.
- poluarea cauzată de unele substanțe periculoase în mediul acvatic.
116
*În 2000 Consiliul a adoptat Directiva-cadru nr. 2000/60 privind politica comunitară în
domeniul apei. (Directiva UE privind apa).
În afara reglementărilor proprii, stabilite la nivel intern, Uniunea a semnat/aderat la o

serie de convenții internaționale privind protecția apei, cum ar fi:
- Convenția de la Barcelona privind poluarea Mării Mediterane (1976).
- Convenția de la Bonn privind protecția Rhinului împotriva poluării chimice (1977).
- Convenția de la Magdeburg privind instituirea și competențele Comisiei internaționale
pentru protecția Elbei (1990).
- Carta de la Viena privind protecția mediului în bazinul mediteranean, adoptată la
inițiativa Comisiei (1990).
- Convenția de la Helsinki privind prevenirea poluării cursurilor de apă și a lacurilor
internaționale (1995).
- Convenția privind protecția mediului marin din regiunea Mării Baltice (1974).
c) În domeniul protecției florei și faunei au fost adoptate numeroase acte normative

privind:
- protejarea balenelor, a delfinilor și a marsuinilor împotriva capturilor accidentale.
- protejarea ecosistemelor marine vulnerabile.
- practici de pescuit distructive în marea liberă și protecția ecosistemelor.
- rolul grădinilor zoologice în conservarea biodiversității.
- programul internațional pentru conservarea delfinilor.
- conservarea păsărilor sălbatice.
- comerțul cu produse derivate din focă.
- protejarea biodeversității Europei (Natura 2000).
- planul de acțiune al Uniunii Europene pentru păduri.
- combaterea defrișărilor.
- sistemul de licențe pentru importurile de lemn în UE.
- combaterea exploatării forestiere ilegale.
În dreptul Uniunii Europene au fost introduse dispozițiile unor convenții internaționale

adoptate în domeniu, cum ar fi:
- Convenția asupra comerțului internațional cu specii ale faunei și florei amenințate cu
dispariția, de la Washington (1973).
- Convenția europeană privind protecția animalelor în transport internațional (1968).
- Convenția de la Bonn privind conservarea speciilor migratoare (1974).
- Convenția de la Berna privind convervarea mediului natural în Europa (1979).
- Convenția de la Rio de Janeiro asupra biodiversității (1992).
- Convenția privind protecția Alpilor (Convenția Alpină – 1996).
d) În domeniul protecției solului la nivel comunitar au fost identificate trei categorii de

amenințări:
- contaminarea prin substanțe nocive.
- degradarea structurii fizice ori chimice.
117
- utilizarea abuzivă a terenurilor sau resurselor de apă.
2.4. Reglementări privind sursele de poluare a mediului.
În categoria surselor de deteriorare a mediului au fost incluse în mod

frecvent: substanțele periculoase; radiațiile; accidentele majore privind mediul;
deșeurile; zgomotul.
a) Cu privire la regimul substanțelor periculoase, au fost avute în vedere și

reglementate patru tipuri de activități, și anume: producerea, transportul, utilizarea și
eliminarea substanțelor periculoase.
Cu privire la aceste aspecte, au fost adoptate reglementări privind:

- valorile-limită ale unor substanțe periculoase în produse.
- reguli specifice pentru anumite produse, solvenți, vopsele, pesticide, produse
farmaceutice etc.
- interdicții privind valorificarea unor produse cu conținut de substanțe periculoase.
- reguli privind transportul substanțelor periculoase.
- reguli privind comerțul internațional cu astfel de produse.
- schimbul de informații între statele membre în caz de urgență radiologică.
*Decizia 2006/730/CE conține norme privind procedura de consimțământ prealabil în

cunoștință de cauză aplicabilă comerțului internațional cu anumite produse chimice și pesticide
periculoase.
b) Cu privire la regimul radiațiilor, acțiunea comunitară a avut la bază dispozițiile

Tratatului Euratom din 1957, în temeiul cărora au fost adoptate numeroase directive sau
regulamente.
Actele normative adoptate în domeniu au reglementat în special aspecte privind:

- protejarea publicului și muncitorilor împotriva efectelor negative ale radiațiilor.
- stabilirea unor norme de securitate pentru radiații.
- stabilirea unor reguli privind producerea, utilizarea, transportul, depozitarea substanțelor
radioactive.
- aprobarea prealabilă a proiectelor de instalații care utilizează substanțele radioactive.
c) Cu privire la riscurile de accidente majore.

*În urma accidentului produs în localitatea Seveso din 1976, Consiliul a adoptat
Directiva nr. 82/501 la data de 24 iunie 1982 privind riscurile de accidente majore în activitățile
industrial, denumită Directiva Seveso.
Reglementările directivei stabilesc obligația pentru proprietarii platformelor industriale
prezentând riscurile sporite de accidente majore, să adopte măsuri de prevenire adecvate.
De asemenea, este prevăzută obligația de informare a autorităților cu privire la riscurile
de accidente, precum și obligația autorităților competente de a exercita un control asupra
118
activităților industriale cu risc sporit la accidente. Directiva definește conceptul de accident, iar
în anexe prezintă activitățile industriale periculoase și substanțele a căror prezență poate crea o
prezumție de pericol.
*În decembrie 1996, Consiliul a adoptat Directiva Seveso II (Directiva 96/82/EC) privind
controlul asupra accidentelor industruale majore implicând substanțe periculoase.
*Ca urmare a adaptărilor continui a prevederilor referitoare la accidentele majore
datorate substanțelor chimice periculoase, în 2012 a fost adoptată Directiva Seveso III.
(Directiva 2012/18/EU)
*Prin Decizia 98/685/CE s-a dispus încheierea Convenției asupra efectelor
transfrontaliere ale accidentelor industriale.
d) Cu privire la regimul deșeurilor, Uniunea Europeană a adoptat reglementări adecvate

în domeniu, acestea fiind impuse de necesitatea găsirii unor soluții privind reducerea
volumului mare al deșeurilor și a impactului negative al acestora asupra mediului.
Reglementările adoptate au vizat, în special:

- gestionarea deșeurilor printr-un control riguros efectuat de autorități.
- măsurile de prevenire a creării de deșeuri.
- depozitarea sau tratarea deșeurilor prin instalații care au obținut autorizație specială în
acest sens.
- măsurile speciale de identificare, înregistrare, ambalare a deșeurilor.
- măsurile de valorificare a deșeurilor prin reciclarea acestora.
- măsurile de securitate în cazul transporturilor transfrontaliere a deșeurilor.
- condițiile de funcționare și valorile limită admise ale emisiunilor uzinelor care incinerează
deșeurile periculoase.
- incinerarea deșeurilor periculoase.
- combaterea poluării aerului în zona fabricilor industriale.
- crearea unui sistem armonizat privind colectarea, tratarea și depozitarea deșeurilor de
ulei.
- măsuri specifice privind transportul transfrontalier a deșeurilor periculoase.
*Directiva 2008/98/CE privind deșeurile instituie un cadru legislativ pentru tratarea

deșeurilor în Uniunea Europeană. Obiectivul acestuia este de a proteja mediul și sănătatea
umană accentuând importanța unei gestionări adecvate a deșeurilor și a utilizării unor tehnici
de valorificare și de reciclare pentru a reduce presiunile asupra resurselor și a îmbunătăți
utilizarea acestora.
e) Cu privire la poluarea sonoră, Uniunea Europeană definește o abordare menită să

evite, să prevină și să reducă, cu prioritate, efectele dăunătoare ale expunerii la
zgomotul ambiental.
Reglementările comunitare au în vedere sursele de producer a zgomotului și anume:

- zgomotul produs de autovehiculele cu motor.
- zgomotul produs de avioane.
119
- zgomotul produs de aparatele electrocasnice.
- zgomotul produs de echipamentele de construcții.
Adoptarea acestor reglementări în acest sector a fost impusă de faptul că poluarea
sonoră afectează sănătatea și starea de confort a oamenilor.
Directiva 2002/49/CE din 25 iunie 2002 privind evaluarea și gestiunea zgomotului
ambiental conține norme privind zgomotul la care sunt expuși oamenii în zonele cu construcții,
în parcurile publice sau în alte zone de liniște din aglomerații, în zonele liniștite din spațiile
deschise, în apropierea șscolilor, a spitalelor și a altor clădiri sau zone sensibile la zgomot.
Acte normative adoptate în domeniu conțin reglementări privind:

- nivelurile sonore limită privind zgomotul produs de vehiculele rutiere.
- emisiile sonore care provin de la avionele subsonice.
- determinarea emisiilor de zgomot provenite de la fabricile și echipamentele de
construcții.
- examinarea tip pentru fabricile de echipamente de construcții.
- emisiile de zgomot produse de aparatele electrocasnice.
Comisia Europeană a adoptat în noiembrie 1996 o Carte verde în domeniul prevenirii și
combaterii poluării sonice, intitulată „Strategia viitoare privind zgomotul”.
2.5. Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene.
Conceptul de „dezvoltare durabilă” a intrat în atenția comunității internaționale

după prima Conferință ONU asupra dezvoltării, ținută la Stokholm în 1972, unde
s-a vorbit despre eco-dezvoltare.
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv al Uniunii Europene din anul 1995, după
includerea conceptului în Tratatul de la Maastrich.
În anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat „Strategia de Dezvoltare
Durabilă a Uniunii Europene”, completată cu o dimensiune externă la Barcelona, în anul
2002.
Dezvoltarea durabilă este legată de conceptul de calitate a vieții și include
realizarea a trei deziderate, cum ar fi bunăstarea economică, stabilitatea socială și protecția
mediului.
Cele trei deziderate sunt definite astfel:
- Bunăstarea economică este cea care urmărește generarea unui flux maxim de venit prin
menținerea în timp a capitalului care a produs aceste beneficii.
- Stabilirea sistemelor sociale și culturale care asigură condiția capitalului uman necesare
oricărui tip de dezvoltare, inclusiv prin reducerea conflictelor distructive.
- În ceea ce privește protecția mediului, dezvoltarea durabilă urmărește să conserve
stabilitatea biologic și fizică a sistemelor naturale.
În anul 2005, Comisia Europeană a inițiat un process de revizuire a Strategiei, evaluând
critic progresele înregistrate după 2001. În iunie 2005, șefii de state și guverne ai țărilor Uniunii
Europene au adoptat o „Declarație privind liniile directoare ale dezvoltării durabile”, care include
Agenda de la Lisabona, revizuită.
Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, „Strategia reînnoită de Devoltare durabilă”,
120
pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategic unitară, având ca
obiectiv general îmbunătățirea calității vieții prin gestionarea și folosirea resurselor în mod
eficient.
Obiectivele-cheie ale Strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene sunt:

- limitarea schimbărilor climatice și a costurilor și efectelor sale negative pentru societate
și mediu.
- promovarea modelelor de producție și consum durabile.
- realizarea unui transport durabil în vederea satisfacerii nevoilor economice, sociale și de
mediu ale societății, reducând impactul nedorit asupra economiei, societății și mediului.
- conservarea și managementul resurselor naturale.
- promovarea unei sănătăți publice corespunzătoare și îmbunătățirea protecției împotriva
amenințărilor asupra sănătății.
- crearea unei societăți a incluziunii sociale prin luarea în considerare a solidarității între și
în cadrul generațiilor, pentru a asigura securitatea și a crește calitatea vieții cetățenilor
ca o condiție pentru păstrarea bunăstării individuale.
- promovarea activă a dezvoltării durabile pe scară largă, asigurarea că politicile interne și
externe ale UE sunt în acord cu dezvoltarea durabilă și cu angajamentele internaționale
ale acesteia.
Principiile Strategiei europene de dezvoltare durabilă sunt:

- promovarea și protecția drepturilor fundamentale ale omului.
- cultivarea unei societăți deschise și democratice.
- informarea și implicarea activă a cetățenilor în procesul decizional.
- implicarea mediului de afaceri și a partenerilor sociali.
- coerența politicilor la nivel local, regional, național și global.
- integrarea politicilor economice, sociale și de mediu prin evaluări de impact.
- aplicarea principiului precauțiunii.
- aplicarea principiului „poluatorul plătește”.
Dezvoltarea durabilă nu reprezintă o componentă a unei politici a Uniunii Europene, ci

reprezintă un ansamblu de obiective ce trebuie avute în vedere cu prioritate în cadrul tuturor
domeniilor de competență ale Uniunii Europene.
Astfel, dezvoltarea durabilă presupune coordonarea politicilor Uniunii Europene în
domeniul mediului, în domeniul trasporturilor, în domeniul energiei, politicii industriale,
agriculturii și pescuitului, coeziunii economice, sociale și teritoriale etc.
Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene stabilește o abordare integrată a
politicilor la toate nivelurile. În acest scop, toate instituțiile Uniunii Europene trebuie să se
asigure că deciziile politice majore au la bază propuneri care au fost supuse unei evaluări de
înaltă calitate a impactului, evaluând în mod echilibrat dimensiunile sociale, de mediu și
economice ale dezvoltării durabile și luând în calcul dimensiunea ei externă.
121
Menționați care sunt obiectivele și principiile politicii Uniunii Europene în

domeniul mediului, conform art. 191 din TFUE.

1. Al șaselea program comunitar (PAM 6) în domeniul mediului:

a) cuprinde 11 principii care stau la baza politicii comunitare în domeniul mediului
b) propune, în cadrul programului de acțiune, protejarea factorilor de mediu și a sănătății
umane, precum și folosirea rațională a resurselor natural și adoptarea unui management
corespunzător al deșeurilor
c) a urmărit integrarea problemelor privind protecția mediului în cadrul politicilor economice
și sociale comunitare
2. Strategia de dezvoltare durabilă a Uniunii Europene, adoptată în iunie 2006, are la

bază mai multe obiective majore, printre care și:
a) incluziunea socială, demografia, reducerea migrațiunii și sărăciei la nivel modial
b) sporirea la maximum a beneficiilor legislației Uniunii în domeniul mediului
c) asigurarea de investiții pentru politica în domeniul mediului și al climei și stabilirea
corectă a prețurilor
3. Identificați unul dintre principiile politicii comunitare a mediului, în conformitate

cu dispozițiile art. 191 par. 2 din TFUE:
a) principiul utilizării prudente și raționale a resurselor naturale
b) principiul protecției sănătății persoanelor
c) principiul „poluatorul plătește”
4. Unul dintre obiectivele politicii mediului înconjurător stabilite prin dispozițiile art.
191 par. 1 din TFUE, constă în:
a) transportul durabil
b) promovarea pe plan internațional a unor măsuri destinate să facă față problemelor
regionale sau planetare ale mediului
c) analiza schimbărilor climatice și a surselor regenerabile de energie
5. Identificați care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a) Consiliul Miniștrilor Mediului reprezintă o structură instituțională prin intermediul căreia
este aplicată politica de mediu a Uniunii Europene
b) politica de mediu a Uniunii Europene nu este aplicată prin intermediul Parlamentului
European
c) Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social are atribuții privind elaborarea și
122
asigurarea implementării politicii de mediu
6. În ceea ce privește domeniul protecției apei:

a) nu au fost adoptate reglementări și cu privire la poluarea cauzată de unele substanțe
periculoase în mediul acvatic
b) Uniunea Europeană nu a aderat la Convenția de la Helsinki privind prevenirea poluării
cursurilor de apă și a lacurilor internaționale (1995)
c) Uniunea Europeană a aderat la Convenția de la Bonn privind protecția Rhinului
împotriva poluării chimice (1977)
7. Unul dintre obiectivele-cheie ale Strategiei de dezvoltare durabilă a Uniunii

Europene constă în:
a) coerența politicilor la nivel local, regional, național și global
b) realizarea unui transport durabil în vederea satisfacerii nevoilor economice, sociale și de
mediu ale societății, reducând impactul nedorit asupra economiei, societății și mediului
c) gestionarea deșeurilor printr-un control riguros efectuat de autorități
8. „Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene” a fost adoptată:

a) în anul 2000, de Consiliul European de la Goteborg
b) în anul 2001, de Consiliul European de la Barcelona
c) în anul 2005, de Consiliul European de la Lisabona
1.b, 2.a, 3.c, 4.b, 5.a, 6.c, 7.b, 8.a.
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Politicile Uniunii Europene,

Editura Universul Juridic, București, 2017.
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
București, 2010.
Anca Ileana Dușcă, Dreptul Uniunii privind afacerile, Editura Universul
Juridic, București, 2010.
Politica de mediu -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/section/193/politica-de-
mediu
Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai
curat pentru Europa - https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32008L0050&from=ro
Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politică comunitară în
domeniul apei - https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:02000L0060-20141120&from=EN
Directiva 2011/92/UE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte
publice și private asupra mediului - https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32011L0092&from=RO
123
Directiva 2004/35/CE privind răspunderea pentru mediul înconjurător în
legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului - https://eur-
lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:02004L0035-
20130718&from=EN
Directiva 2008/98/CE privind deșeurile - https://eur-lex.europa.eu/legal-
Directiva 2002/49/CE pivind evaluarea și gestiunea zgomotului ambiental
- https://eur-lex.europa.eu/legal-
20200301&from=RO
124
Unitatea nr. 7: POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL AGRICULTURII ȘI
PESCUITULUI.
1. Politica în domeniul agriculturii

1.1. Temei juridic
1.2. Obiectivele generale ale politicii agricole
1.3. Reforma politicii agricole
1.3.1. Etapele politicii agricole comune
1.3.2. Obiectivele principale ale reformei politicii agricole comune
A. Organizarea comună a piețelor produselor agricole
B. Dezvoltarea rurală
C. Aspectele de mediu și silvicultură
D. Creșterea calității produselor agricole prin intensificarea
controalelor veterinare și fitosanitare
2. Politica în domeniul pescuitului
2.1. Temei juridic
2.2. Reforma politicii comune în domeniul pescuitului
A. Etapele reformei
B. Obiectivele reformei politicii comune a pescuitului
 Să cunoască și să înțeleagă politica în domeniul agriculturii, respectiv: temeiul

juridic, obiectivele generale și reforma politicii agricole;
 Să cunoască și să înțeleagă politica în domeniul pescuitului, respectiv: temeiul
juridic, reforma politicii comune în domeniul pescuitului.
125
SEDIUL MATERIEI:

 Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din
11 decembrie 2013 privind politica comună în domeniul pescuitului, de
modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1954/2003 și (CE) nr. 1224/2009 ale
Consiliului și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2371/2002 și (CE) nr.
639/2004 ale Consiliului și a Deciziei 2004/585/CE a Consiliului.
11 decembrie 2013 privind organizarea comună a piețelor în sectorul produselor
pescărești și de acvacultură, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1184/2006
și (CE) nr. 1224/2009 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentului (CE) nr.
104/2000 al Consiliului.
15 mai 2014 privind Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime și de
abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2328/2003, (CE) nr. 861/2006, (CE) nr.
1198/2006 și (CE) nr. 791/2007 ale Consiliului și a Regulamentului (UE) nr.
1255/2011 al Parlamentului European și al Consiliului.
 Regulamentul (CE) nr. 768/2005 al Consiliului din 26 aprilie 2005 de instituire a
Agenției Comunitare pentru Controlul Pescuitului și de modificare a
Regulamentului (CEE) nr. 2847/93 de instituire a unui sistem de control aplicabil
politicii comune în domeniul pescuitului.
1. Politica în domeniul agriculturii.
Politica agricolă este una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene,
beneficiind de un buget alocat de aproximativ 50% din bugetul total.
Importanța deosebită a politicii agricole comune rezultă, pe de o parte, din relațtiile de
interdependență cu piața unică și cu uniunea economic și monetară, iar pe de altă parte, din
faptul că afectează o mare parte a teritoriului Uniunii, precum și o mare parte a populației.
1.1. Temei juridic.
Temeiul juridic al politicii agricole îl reprezintă dispozițiile art. 38-44 TFUE.

Dispozițiile Tratatului sunt completate cu reglementări interne, cu caracter
derivat, care formează acquis-ul comunitar în domeniul agriculturii.
Prin dispozițiile cuprinse în Tratatul de la Lisabona, agricultura și pescuitul sunt calificate
126
ca făcând parte din domeniile de competență partajată între Uniune și statele membre. În acest
sens, competențele comune ale Uniunii și statelor membre se aplică în domeniul agriculturii și
pescuitului, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării. (care reprezintă un domeniu
de competență exclusivă a Uniunii)
Conform dispozițiilor art. 38 TFUE, Uniunea definește și pune în aplicare o politică
comună în domeniul agriculturii.
Piața internă cuprinde agricultura, pescuitul și comerțul cu produse agricole.
Prin produse agricole se înțeleg produsele solului, cele animaliere și pescărești,
precum și produsele care au suferit o primă transformare și se află în raport direct cu
aceste produse.
Referirile la politica agricolă comună sau la agricultură și utilizarea termenului „agricol”
se înțelege ca făcând referire și la pescuit, având în vedere caracteristicile speciale ale acestui
sector.
Funcționarea și dezvoltarea pieței interne pentru produsele agricole trebuie să fie
însoțite de instituirea unei politici agricole comune.
1.2. Obiectivele generale ale politicii agricole.
Conform dispozițiilor art. 39 par. 1 TFUE, politica agricolă comună are ca

obiective:
 creșterea productivității agriculturii prin dezvoltarea progresului tehnic, prin asigurarea

dezvoltării raționale a producției agricole ca și a utilizării optime a factorilor de producție,
și în special a forței de lucru.
 asigurarea unui nivel de viață echitabil pentru populația agricolă, în special prin mărirea
veniturilor individuale ale celor ce lucrează în agricultură.
 stabilizarea piețelor.
 garantarea siguranței aprovizionării.
 asigurarea unor prețuri rezonabile pentru livrările către consumatori.
În elaborarea politicii agricole comune și a metodelor speciale pe care ea le poate

implica, se va ține cont:
 de caracterul particular al activității agricole, decurgând din structura socială a agriculturii
și din disparitățile structurale dintre diferitele regiuni agricole.
 de necesitatea de a opera gradual ajustările opportune.
 de faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector legat în mod intim de
ansamblul economiei.
Pentru atingerea obiectivelor politicii agricole comune, Tratatul stabilește și

modalitățile de realizare a acestora prin dispozițiile art. 41 TFUE, acestea fiind:
 o coordonare eficientă a eforturilor întreprinse în domeniile formării profesionale al
cercetării și al răspândirii cunoștințelor în domeniul agronomiei, putând cuprinde proiecte
sau instituții finanțate în comun.
 acțiuni comune pentru dezvoltarea consumului anumitor produse.
127
Principiile de bază ale politicii agricole comune, definite în programele comunitare
elaborate de Comisie, sunt:
a) realizarea unei piețe agricole unice, care presupune libera circulație a produselor
agricole în cadrul statelor membre și utilizarea acelorași mijloace și mecanisme în întreg
spațiul comunitar.
b) preferința comunitară, care presupune că produsele agricole ale Uniunii Europene vor fi
preferate altor produse, iar prețul va fi mai avantajos decât cel al produselor importate;
de asemenea, produsele agricole de pe piața internă vor fi protejate față de produsele
cu prețuri mai mici importate din terțe țări.
c) solidaritatea financiară, care presupune că toate cheltuielile rezultate în urma aplicării
regulilor pieței agricole comune vor fi suportate din bugetul Uniunii.
Pentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune, Tratatul dispune în art. 40 TFUE
și necesitatea unei organizări comune a piețelor agricole.
În funcție de produse, această organizare ia una dintre formele următoare:
a) reguli comune în materie de concurență.
b) o coordonare obligatorie a diferitelor organizări naționale ale pieței.
c) o organizare europeană a pieței.
Organizarea comună sub una din formele anterior prezentate poate să cuprindă toate
măsurile necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite, în special reglementări ale prețurilor,
subvenții atât pentru producerea, cât și pentru comercializarea diferitelor produse, sisteme de
stocare și de report, mecanisme comune de stabilizare pentru import sau export.
Această organizare trebuie să se limiteze la urmărirea obiectivelor prevăzute pentru
realizarea pieței agricole comune și trebuie să excludă orice discriminare între producătorii sau
consumatorii Uniunii.
Pentru a realiza în practică organizarea comună a piețelor, la nivel comunitar a fost
stabilit cadrul juridic adecvat pentru crearea unuia sau mai multor fonduri de orientare și
garantare agricolă.
Prin Regulamentul nr. 25 din 4 aprilie 1962 s-a constituit Fondul European de
Orientare și de Garanție Agricolă (FEOGA).
În cadrul Fondului se disting două secțiuni administrative și funcționale cu scopuri precis
determinate și anume: secțiunea „Orientare” și secțiunea „Garantare”.
Secțiunea „Garantare” a avut ca finalitate finanțarea cheltuielilor privind organizarea
comună a piețelor, și anume:
- cumpărarea sau scoaterea surplusurilor și încurajarea exportului de produse agricole.
- Intervențiile privind stabilizarea piețelor agricole.
- măsurile de dezvoltare rurală.
- măsurile privind furnizarea de informații asupra politicii agricole comune.
- măsurile veterinare specifice, măsurile de inspecție în domeniul veterinar, măsurile
privind sănătatea plantelor și animalelor.
Secțiunea „Garantare” este considerată cea mai importantă, costurile efectuate pentru
funcționarea acesteia fiind calificate drept cheltuială obligatorie în bugetul Uniunii.
Secțiunea „Orientare” reprezintă un fond cu finalitate structural, fiind destinat să
128
contribuie la reformele structurale în agricultură și dezvoltarea zonelor rurale.
Secțiunea „Orientare” finanțează măsurile de dezvoltare rurală având drept scop:
- reorganizarea structurilor agricole.
- promovarea dezvoltării regionale.
- reducerea diferențelor dintre anumite zone comunitare.
În vederea realizării politicii agricole comune, tratatul a stabilit convocarea, la inițiativa

Comisiei, a unei Conferințe a statelor membre pentru a realiza compararea politicilor lor
agricole, stabilind în special bilanțul resurselor și necesităților lor.
Această Conferință s-a întrunit la Stresa (în Italia) în perioada 3-12 iulie 1958.
După întrunirea Conferinței, Comisia, după consultarea Comitetului Economic și Social,
a formulat propuneri adecvate pentru elaborarea și punerea în practică a politicii agricole
comune, vizând înlocuirea organizărilor naționale a piețelor cu una din formele de organizare
comună prevăzute în Tratat.
Organizarea comună poate înlocui organizările naționale ale pieței, în condițiile
prevăzute de Tratat, în cazul în care:
- organizarea comună oferă statelor membre opuse acestei măsuri și dispunând ele
însele de o organizare națională pentru producția în cauză, garanții echivalente pentru
angajarea și nivelul de viață ale producătorilor interesați, ținând cont de ritmul adaptărilor
posibile și al specializărilor necesare și
- această organizare asigură schimburilor din interiorul Uniunii condiții similar celor care
există pe o piață națională.
Organizațiile comune de piață au ca obiectiv determinarea de prețuri comune,
menținerea acestora stabilizată la un nivel comun prin adaptări reciproce, asigurând o relativă
stabilitate a pieței.
1.3. Reforma politicii agricole.
1.3.1. Etapele politicii agricole comune.
Deși politica agricolă comună și-a atins obiectivele principale propuse, în sensul
că a stabilizat piețele, a condus la creșterea productivității, totuși, în practică, s-
au înregistrat și unele aspect negative, cum ar fi supraproducția, creșterea
cheltuielilor pentru unele produse, ceea ce a impus adoptarea unor reforme la
nivel comunitar.
Conferința de la Stresa (Italia), desfășurată în 1958, la care au participat miniștrii

agriculturii din cele șase țări membre ale Comunității Economice Europene (CEE), a pus
bazele PAC (Politicii Agricole Comune).
Tratatul fondator de la Roma din 1957 a stabilit doar obiective generale, Conferința de
la Stresa stabilind principiile politicii agricole comune, respectiv: taxa pentru importurile
ieftine; subvenționarea plasării producției pe piața mondială; intervenții pentru reducerea ofertei
în anii cu producție adundentă; rolul fermei familiale.
129
O primă încercare de reformă a constat în publicarea de către Comisia Europeană, în
1968 a „Memorandumului pentru reforma politicii agricole comune” (planul Mansholt).
Planul avea în vedere reducerea numărului de persoane angajate în agricultură și
crearea unor suprafețe agricole mai întinse și mai eficiente.
În 1972, au fost luate la nivel comunitar o serie de măsuri structurale având drept scop
modernizarea agriculturii europene.
În 1985, Comisia a publicat „Cartea verde privind perspectivele politicii agricole

comune”. Acest document reprezenta o propunere de reformă fundamentală a politicii
agricole comune, constând în măsuri de echilibrare a cererii cu oferta, în scopul
reducerii dezechilibrului generat de surplusul de produse.
În 1988, Consiliul European a propus un ansamblu de măsuri de reformă, inclusiv

„Orientările privind cheltuielile în domeniul agriculturii”.
În 1992, s-a realizat o reformă majoră a politicii agricole comune (denumită reforma
„Mac Sharry”, după numele comisarului European Ray Mac Sharry pentru agricultură
care a avut un rol important în realizarea acesteia).
Elementele principale ale acestei reforme au vizat:
- reducerea prețurilor produselor agricole pentru a deveni mai competitive pe piața
internă și mondială.
- compensarea fermierilor pentru pierderile veniturilor alocate.
- măsuri privind mecanismele de piață și protecția mediului.
În 1999, Consiliul European de la Berlin a adoptat „Agenda 2000” conținând măsurile de

reformă a politicii agricole comune.
Obiectivele acestei reforme au fost:
- creșterea competitivității produselor agricole pe piața internă și modială.
- promovarea unui standard satisfăcător de viață pentru comunitățile rurale.
- crearea de locuri de muncă și de noi surse de venit pentru fermieri în alte
sectoare decât cel agricol.
- dezvolarea unei noi politici privind dezvoltarea rurală, care a devenit al doilea
sector ca importanță în cadrul politicii agricole comune.
- integrarea în cadrul politicii agricole comune a aspectelor privind mediul
înconjurător.
- asimilarea în cadrul politicii agricole comune a unor probleme economice.
- îmbunătățirea calității și siguranței produselor alimentare.
- simplificarea legislației în domeniul agriculturii și descentralizarea modului de
aplicare a acesteia.
„Reforma Fischler” din 2003 a avut ca obiectiv major realizarea unei agriculturi
ecologice.
Această reformă a vizat reglementarea modalității de acordare a stimulentelor financiare
130
fermierilor în vederea realizării unei agriculture ecologice.
Reforma politicii agricole comune a creat condițiile optime pentru dezvoltarea unei
agriculture multifuncționale, durabile și competitive.
1.3.2. Obiectivele principale ale reformei politicii agricole comune.
Principalele obiective ale reformei politicii agricole comune au vizat:

 Organizarea comună a piețelor produselor agricole.
 Dezvoltarea rurală.
 Aspectele de mediu și silvicultură.
 Creșterea calității produselor agricole prin intensificarea controalelor veterinare și
fitosanitare.
A. Organizarea comună a piețelor produselor agricole.
Această organizare comună a piețelor produselor agricole a constat în stabilirea

unor reguli privind nivelurile de producție, calitatea produselor, modul de
comercializare a acestora.
De asemenea, prin organizarea comună a piețelor a fost determinat și sprijinul financiar
acordat producătorilor din bugetul comunitar, în scopul compensării unor diferențe de prețuri pe
piață și evitării supraproducției.
În prezent, astfel de organizări comune ale pieței funcționează la nivelul Uniunii

Europene pentru majoritatea produselor agricole de origine vegetală sau animală, ca de
exemplu: legume și fructe, ulei, lapte și produse lactate, miere, produse din carne de bovine sau
ovine, tutun (nu există piețe organizate pentru cartofi și alcool).
Principalele responsabilități ale organizării comune a pieței unui produs constau în
fixarea unui preț unic pentru produsul respective aplicabil pe întreg spațiul pieței interne unice,
acordarea de ajutoare financiare producătorilor din sector, stabilirea unor mecanisme
pentru controlul producției și organizarea comerțului cu statele terțe.
Mecanismele organizării comune a pieței sunt:
a) Preturile.
La începutul fiecărui an, Consiliul fixează categoriile de prețuri aplicabile produselor
agricole:
- prețul indicativ (reprezintă prețul apreciat ca fiind posibil, la care s-ar putea realiza
tranzacția).
- prețul inițial (reprezintă prețul minim la care pot fi vândute produsele de import).
- prețul de intervenție (reprezintă prețul garantat la care autoritatea poate cumpăra și
stoca produsele).
Prețul inițial este mai mare decât prețul de intervenție și încurajează cumpărarea
produselor comunitare respectând principiul preferinței comunitare.
131
b) Ajutoarele financiare.
Ajutoarele financiare pot fi acordate pentru:
- încurajarea producției și a productivității muncii.
- compensarea pierderilor suportate de producători în raport cu prețurile practicate pe
piețele internaționale.
- creșterea competitivității produselor agricole.
- creșterea șeptelului.
- schimbarea destinației agricole a unor terenuri sau exploatări agricole.
Sunt prevăzute ajutoare pentru sectoarele următoare:

- zahărul (măsuri de restituire la producție).
- laptele și produsele lactate, uleiul de măsline și măslinele de masă, fructele și legumele,
precum și produsele apicole.
- programele în favoarea consumului de fructe sau de lapte la școală.
- sectorul vitivinicol și sectorului hameiului.
- creșterea viermilor de mătase.
c) Controlul producției.
În vederea funcționării optime a organizațiilor comune de piață, agricultorilor le este
permisă producerea unei cantități maxime dintr-un sortiment de produs, depășirea acestei
cote prestabilite fiind penalizată prin diminuarea prețului de intervenție pentru anul următor.
Efectuarea controlului poate să vizeze și diversificarea producției, acordându-se în acest
scop și compensații financiare pentru stimularea producției privind anumite sortimente de
produse.
d) Comerțul cu state terțe.

La nivelul Uniunii Europene este încurajat exportul produselor procesate. În acest scop,
pentru a descuraja importul de produse similare din state terțe, este necesară obținerea
prealabilă a unei licențe de import, precum și plata unei taxe de import.
Cele mai importante organizări comune ale piețelor se referă la:
- Culturile arabile; legume și fructe; lapte și produse lactate; tutun; carne de vită; miere.
B. Dezvoltarea rurală.
Prin adoptarea „Agendei 2000” s-a realizat asimilarea în cadrul politicii agricole
comune a aspectelor referitoare la mediu, la dezvoltarea rurală și a unor aspecte
economice.
Transformările produse la nivelul piețelor agricole influențează și economiile locale din
zonele rurale, motiv pentru care au fost luate măsuri comunitare pentru dezvoltarea echilibrată a
acestor zone.
Politica de dezvoltare rurală, devenită a doua componentă ca importanță în cadrul
politicii agricole comune, are ca scop stabilirea unui cadru durabil și consistent care să
garanteze dezvoltarea zonelor rurale și promovarea creării de noi locuri de muncă.
132
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală sunt:
- dezvoltarea multifuncțională a acestor zone, astfel încât în afara produselor tradiționale
să fie încurajată și dezvoltarea diversificată a produselor furnizate de fermieri.
- dezvoltarea multisectorială a economiei rurale prin diversificarea activităților, crearea de
noi surse de venit, crearea de noi locuri de muncă și protejarea patrimoniului rural.
- acordarea de ajutoare pentru dezvoltarea rurală, bazate pe principiile descentralizării și
subsidiarității, prin consultarea autorităților locale și prin crearea de parteneriate care să
promoveze interesele locale.
- administrarea simplificată a procedurilor de dezvoltare rurală, pe baza unei legislații
accesibile și adecvate.
În vederea dezvoltării echilibrate a zonelor rurale au fost luate măsuri variate, cum
ar fi:
- realizarea unor fonduri financiare pentru dezvoltarea zonelor defavorizate.
- protejarea fondului forestier.
- măsuri de modernizare a procesului de producție.
- diversificarea exploatațiilor agricole, în funcție de cerințele pieței.
- creșterea calității și a gradului de competitivitate a produselor.
C. Aspectele de mediu și silvicultură.
Realizarea unei agriculturi ecologice a reprezentat un obiectiv important al

reformei produse în politica agricolă comună după 1992.
În cadrul „Agendei 2000” au fost stabilite măsuri care privesc protecția mediului din
punct de vedere al agriculturii.
Măsurile de protecție a mediului au fost avute în vedere în toate programele de
dezvoltare rurală, orientând politica agricolă comună spre realizarea unei agriculturi „verzi”,
ecologice.
În vederea realizării agriculturii ecologice, măsurile propuse au vizat:
- folosirea îngrășămintelor organice, care să înlocuiască pesticidele.
- interzicerea folosirii de către fermieri a unor substanțe periculoase sau în cantități mai
mari decât cotele stabilite.
- reciclarea resurselor natural și valorificarea substanțelor nutrivite din deșeuri.
- creșterea animalelor într-un mediu natural, folosind substanțe nutritive naturale.
- acordarea de ajutoare financiare fermierilor pentru menținerea ecosistemelor naturale și
diminuarea poluării.
- interzicerea comercializării produselor modificate genetic.
O componentă majoră a politicii de dezvoltare rurală o reprezintă silvicultura.

Protecția și conservarea fondurilor forestiere au făcut obiectul politicilor comunitare, fiind
puse în practică prin strategia Uniunii Europene privind biodiversitatea, în cadrul programului
comunitar „Natura 2000”.
Importanța silviculturii pentru Uniunea Europeană a dus la adoptarea unei strategii
133
comune în domeniu, care vizează:
- protecția pădurilor împotriva incendiilor și poluării atmosferice.
- coordonarea și centralizarea informațiilor referitoare la dezvoltarea sectorului forestier.
D. Intensificarea controalelor veterinare și fitosanitare.
Controalele veterinare și fitosanitare vizează introducerea pe piața comună

a unor produse corespunzătoare sub aspect calitativ.
La nivel comunitar au fost adoptate reglementări prin care este prevăzut un amplu
program de control în vederea:
- asigurării sănătății animalelor.
- asigurării sănătății consumatorilor.
- protecției plantelor.
Controlul veterinar privind sănătatea animalelor este foarte strict, acest control având în
vedere comercializarea și plasarea pe piață a produselor. Măsurile de control și notificările
efectuate urmăresc să prevină răspândirea unor boli contagioase.
Eliminarea granițelor între statele membre a dus la eliminarea controlului veterinar
exercitat la aceste granțe, instituindu-se un ansamblu de reguli comune, aplicabile în toate
statele membre, privind verificarea produselor la punctual de expediere și de destinație a
acestora.
Controlul veterinar privind asigurarea sănătății consumatorilor are în vedere, în special,
verificarea condițiilor de comercializare a produselor proaspete.
În acest sens, au fost adoptate reglementări comunitare prin care sunt armonizate
legislațiile naționale în privința producerii și comercializării diferitelor categorii de produse ca de
exemplu: carne și produse din carne, ouă, pește, lapte și produse lactate etc.
De asemenea, la nivel comunitar, controlul plantelor este strict reglementat.

Controlul și certificarea plantelor destinate comerțului intrecomunitar se realizează la
locul de expediție a produselor, iar pentru produsele importate, controlul se efectuează la
trecerea frontierei externe a Uniunii Europene.
În vederea protecției plantelor, reglementările comunitare vizează următoarele
aspecte:
- condițiile de comercializare a plantelor.
- interzicerea comercializării produselor cu conținut de substanțe active.
- interzicerea introducerii în spațiul comunitar a unor organism dăunătoare plantelor.
- introducerea unui sistem de certificare a semințelor.
- luarea unor măsuri pentru protecția unor varietăți de plante.
- stabilirea unor niveluri maxime admise de pesticide în conținutul produselor de origine
animală și vegetală.
134
2. Politica în domeniul pescuitului.
2.1. Temei juridic.
Piața produselor piscicole este legată de piața produselor agricole, după cum rezultă și
din dispozițiile art. 38 par. 1 TFUE, conform cărora, prin produse agricole se înțeleg produsele
solului, ale creșterii de animale și ale pescuitului, ca și produsele de primă transformare care
sunt în raport direct cu aceste produse.
Dispozițiile art. 38-44 TFUE definesc atât pentru politica agricolă, cât și pentru cea a
pescuitului:
- obiectivele și principiile acestor politici.
- metodele de realizare a obiectivelor.
- organizațiile comune ale piețelor.
2.2. Reforma politicii comune în domeniul pescuitului.
A. Etapele reformei.
Reforma politicii comune privind pescuitul, distinct de politica agricolă comună a început
în 1983, odată cu adoptarea de către Consiliu a unui pachet legislativ destinat
restructurării, modernizării și dezvoltării pescuitului.
Noțiunea de „captură totală admisibilă”, determinată prin acte normative, presupune
determinarea anuală, de către fiecare stat riveran, pe baze științifice, a plafonului de pescuit
care să permit bancurilor de pești să se regenereze.
Reforma politică din domeniul pescuitului a continuat în 1992 prin stabilirea unui nou
regim comunitar al pescuitului și acvaculturii.
Obiectivele principale ale acestei reforme au vizat:
- stabilirea unui regim comunitar de acordare a permiselor de pescuit, gestionate de
statele membre, aplicabil atât în apele teritoriale ale Uniunii, cât și în ale statelor-terțe.
- emiterea și administrarea de către statele membre a permiselor de pescuit speciale,
aplicabile anumitor resurse.
- stabilirea programelor de orientare pentru flota de pescuit.
- stabilirea anuală a nivelului capturilor totale admisibile din diferite specii de pești și din
diferite zone de pescuit.
În scopul conservării și bunei administrări a resurselor de pescuit au fost adoptate
măsuri referitoare la următoarele aspecte: tehnicile de conservare; dimensiunea năvoadelor;
nivelul capturilor accesorii; dimensiunile autorizate pentru peștii ce pot fi pescuiți; restricțiile
privind capturile din anumite zone, din anumite perioade sau effectuate cu anumite tipuri de
ambarcațiuni.
În martie 2001, Comisia Europeană a publicat raportul privind situația sectorului piscicol
și al acvaculturii în Uniune, precum și „Cartea verde privind viitorul politicii comune a
pescuitului”.
135
În urma dezbaterilor care au avut loc la nivelul Comisiei, Consiliului și Parlamentului
European au fost inițiate proiecte de acte normative în vederea realizării reformei în domeniul
pescuitului.
Aceste proiecte se referă la aspecte cum ar fi:
- conservarea resurselor piscicole prin stabilirea cotelor anuale de pescuit și prin
adoptarea unor măsuri pentru protecția resurselor tinere (a puietului piscicol).
- utilizarea unor tehnici de pescuit care să nu afecteze mediul marin.
- administrarea eficientă a flotei de pescuit prin reducerea capacității acesteia și prin
reducerea sprijinului financiar acordat.
- creșterea eficienței decizionale prin descentralizarea unor responsabilități și plasarea
acestora la nivelul unor comitete regionale consultative.
- adoptarea unor coduri comune de conduit în vederea aplicării sancțiunilor pentru
nerespectarea regulilor comunitare.
- adoptarea unor măsuri de control mai eficiente, care să nu presupună costuri mari.
- sprijinirea acvaculturii în direcția eradicării unor boli care afectează culturile piscicole și
utilizării unor tratamente eficiente privind apele uzate.
- promovarea acordurilor regionale care au în vedere caracteristicile regionale ale
resurselor.
- adoptarea unor măsuri mai severe de combatere a pescuitului ilegal.
Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 de stabilire a normelor pentru funcționarea politicii

comune a UE în domeniul pescuitului conține dispozițiile de bază ale noii politici comune
a Uniunii Europene (UE) în domeniul pescuitului (PCP).
Regulamentul (UE) nr. 1379/2013 privind organizarea comună a piețelor în sectorul

produselor pescărești și de acvacultură revizuiește obiectivele și instrumentul organizării
comune a piețelor în sectorul produselor pescărești și de acvacultură.
B. Obiectivele reformei politicii comune a pescuitului.
a) Politica structurală în domeniul pescuitului.

Deși în domeniul mediului au fost întreprinse acțiuni structurale încă din 1970, în
jurul anului 1990 sectorul pescuitului s-a confruntat cu o criză structurală,
caracterizată prin: capacitate de pescuit supradimensionată, restrângerea
anumitor tehnici de pescuit în scopul protejării resurselor, costuri mari în
aplicarea standardelor comunitare, dezvoltarea în exclusivitate a activităților
piscicole în multe regiuni de coastă.
În acest context, în iulie 1993 a fost creat la nivel comunitar un fond pentru intervenția
structurală în domeniul pescuitului – Instrumentul Financiar pentru Orientarea
Pescuitului (IFOP).
Obiectivele fondului au vizat:
- asigurarea unui echilibru între resursele de pescuit și exploatarea acestora.
- îmbunătățirea aprovizionării pieței și prelucrarea corespunzătoare a produselor, la
136
anumite standarde de calitate.
- revitalizarea zonelor dependente de activitățile piscicole.
În scopul realizării acestor obiective au fost stabilite anumite măsuri privind:

- reînnoirea flotei și modernizarea navelor.
- crearea de societăți mixte de pescuit.
- protecția resurselor maritime în apele de coastă.
- dezvoltarea facilităților portuare.
- sprijinirea micului pescuit de coastă.
- acordarea de compensații în cazul încetărilor temporare sau permanente ale activităților
în acest sector.
- susținerea acvaculturii.
- finanțarea unor tehnologii noi de prelucrare și comercializare a produselor piscicole.
Fondul European pentru pescuit și afaceri maritime (reglementat prin dispozițiile

Regulamentului (UE) nr. 508/2014) este instrumental financiar de sprijinire a politicii
comune a pescuitului pentru perioada 2014-2020. Este unul dintre cele cinci fonduri
structurale și de investiții europene care se completează reciproc și urmăresc
promovarea unei redresări bazate pe creștere economică și crearea de locuri de muncă
în Europa.
b) Organizarea comună a pieței.

Funcționarea organizării comune a piețelor produselor piscicole are la bază un
ansamblu de reguli comune privind comercializarea acestor produse, urmărindu-se eliminarea
produselor nesatisfăcătoare și stimularea concurenței loiale.
Organizarea comună a pieței produselor piscicole presupune și stabilirea unui „preț de
orientare” înaintea fiecărui sezon de pescuit.
„Prețul de retragere” de pe piață a produselor ce nu sunt comercializate se
stabilește în funcție de calitatea produselor, situându-se între 90%-70% din prețul de
orientare. Aceste prețuri se stabilesc de către Consiliu.
Între limitele prețurilor stabilite de Consiliu, organizațiile producătorilor pot stabili ele
însele prețuri de retragere sub care nu pot vinde produsele.
Cantitățile excedentare ce nu pot fi vândute nici la prețurile de retragere, vor fi
retrase de pe piață, plătindu-se producătorilor o indemnizație din fondul de intervenție constituit
prin cotizațiile organizațiilor producătorilor.
Statele membre acordă o compensație financiară organizațiilor care efectuează
intervențiile conform mecanismului comunitar, vizând cantitățile de pește retrase de pe piață în
cazul în care acestea nu au putut fi comercializate la prețul de retragere. În acest caz,
produsele compensate trebuie utilizate în alte scopuri decât pentru consumul uman.
c) Aspecte instituționale.
Prin Regulamentul (CE) nr. 768/2005 al Consiliului a fost instituită Agenția Europeană
pentru Controlul Pescuitului, cu scopul de a organiza coordonarea operațională a activităților de
control și inspecție ale țărilor UE în domeniul pescuitului și de a ajuta țările la aplicarea normelor
137
politicii comune în domeniul pescuitului (PCP).
d) Sistemul de control.
Regulamentul (CE) nr. 1224/2009 privind sistemul UE de control al pescuitului – instituie
un sistem de control, inspecție și asigurare a respectării normelor politicii comune în domeniul
pescuitului (PCP), de care se ocupă autoritățile naționale.
Principalele obiective ale sistemului de control sunt:
- colectarea datelor necesare pentru gestionarea posibilităților de pescuit.
- de a asigura că sunt prinse numai cantitățile permise de pește.
- verificarea aplicării uniforme a activităților de pescuit în UE.
- verificarea aplicării uniforme a sancțiunilor pentru activitățile ilegale de pescuit.
- verificarea produselor pescărești de-a lungul întregului lanț de aprovizionare, de la
capturare până la consumator.
Menționați care sunt obiectivele generale ale politicii agricole.

Precizați care sunt mecanismele organizării comune a piețelor produselor
agricole.

1. Conform dispozițiilor Uniunii Europene, prin produse agricole:

a) se înțeleg produsele solului, cele animaliere și pescărești, precum și produsele care au
suferit o primă transformare și se află în raport direct cu aceste produse
b) se înțeleg doar produsele care au suferit o primă transformare și se află în raport direct
cu aceste produse
c) se înțeleg doar produsele solului și cele animaliere, cu excluderea celor pescărești
2. Identificați unul dintre obiectivele generale ale politicii agricole comune,

reglementate de dispozițiile art. 39 TFUE:
a) asigurarea unor prețuri derizorii pentru livrările către consumatori
b) asigurarea unui nivel de viață echitabil pentru populația agricolă, în special prin mărirea
veniturilor individuale ale celor ce lucrează în agricultură
c) reducerea diferențelor dintre anumite zone comunitare
3. În vederea realizării politicii agricole comune, a fost convocată o Conferință a

statelor membre pentru a realiza compararea politicilor lor agricole, care s-a
reunit:
a) la Roma, în anul 1958
b) la Berlin, în anul 1999
138
c) la Stresa, în Italia, în anul 1958
4. În anul 1999, Consiliul European de la Berlin a adoptat „Agenda 2000” conținând

măsurile de reformă a politicii agricole comune, iar unul dintre obiectivele acestei
reforme a constat în:
a) crearea de locuri de muncă doar pentru fermierii din sectorul agricol
b) creșterea competitivității produselor agricole pe piața internă și mondială
c) reorganizarea structurilor agricole
5. Îdentificați care dintre următoarele afirmații este adevărată:

a) la începutul fiecărui an Consiliul fixează categoriile de prețuri aplicabile produselor
agricole
b) „Reforma Fischler” din 2003 a avut ca obiectiv reducerea numărului de persoane
angajate în agricultură și crearea unor suprafețe agricole mai întinse și mai eficiente
c) reforma „Mac Sharry” din 1992 a avut ca obiectiv major realizarea unei agriculturi
ecologice
6. Unul dintre mecanismele organizării comune a piețelor produselor agricole constă

în:
a) reducerea prețurilor produselor agricole pentru a deveni mai competitive pe piața internă
și mondială
b) îmbunătățirea calității și siguranței produselor alimentare
c) controlul producției, în sensul că agricultorilor le este permisă producerea unei cantități
maxime dintr-un sortiment de produs
7. În ceea ce privește politica în domeniul pescuitului, „prețul de retragere” de pe

piață a produselor ce nu sunt comercializate se stabilește în funcție de calitatea
produselor:
a) situându-se între 90%-70% din prețul de orientare
b) situându-se între 90%-60% din prețul de orientare
c) situându-se între 90%-50% din prețul de orientare
8. Reforma politică din domeniul pescuitului din 1992 a stabilit un nou regim
comunitar al pescuitului și acvaculturii, unul dintre obiectele acesteia fiind:
a) utilizarea unor tehnici de pescuit care să nu afecteze mediul marin
b) stabilirea anuală a nivelului capturilor totale adminisibile din diferite specii de pești și din
diferite zone de pescuit
c) adoptarea unor coduri comune de conduită în vederea aplicării sancțiunilor pentru
nerespectarea regulilor comunitare
1.a, 2.b, 3.c, 4.b, 5.a, 6.c, 7.a, 8.b.
139
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Politicile Uniunii Europene,

Editura Universul Juridic, București, 2017.
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic,
București, 2010.
Anca Ileana Dușcă, Dreptul Uniunii privind afacerile, Editura Universul
Juridic, București, 2010.
Politica agricolă comună -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/section/196/politica-
agricola-comuna-pac-
Politica comună în domeniul pescuitului -
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/section/197/politica-
comuna-in-domeniul-pescuitului
Instrumentele politicii agricole comune și reformele acestora -
https://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_3.2.3.pdf
Programul comunitar „Natura 2000” -
https://ec.europa.eu/environment/nature/natura2000/faq_ro.htm
Cartea verde privind reforma politicii comune în domeniul pescuitului –
https://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:348E:0015:0036
:RO:PDF
Regulamentul (UE) nr. 1380/2013 al Parlamentului European și al
Consiliului din 11 decembrie 2013 privind politica comună în domeniul
pescuitului, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1954/2003 și (CE)
nr. 1224/2009 ale Consiliului și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr.
2371/2002 și (CE) nr. 639/2004 ale Consiliului și a Deciziei 2004/585/CE
a Consiliului - https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1380&from=EN
Consiliului din 11 decembrie 2013 privind organizarea comună a piețelor
în sectorul produselor pescărești și de acvacultură, de modificare a
Regulamentelor (CE) nr. 1184/2006 și (CE) nr. 1224/2009 ale Consiliului
și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 104/2000 al Consiliului -
https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32013R1379&from=LV
Consiliului din 15 mai 2014 privind Fondul european pentru pescuit și
afaceri maritime și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 2328/2003,
(CE) nr. 861/2006, (CE) nr. 1198/2006 și (CE) nr. 791/2007 ale
Consiliului și a Regulamentului (UE) nr. 1255/2011 al Parlamentului
European și al Consiliului - https://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32014R0508&from=RO
Regulamentul (CE) nr. 768/2005 al Consiliului din 26 aprilie 2005 de
instituire a Agenției Comunitare pentru Controlul Pescuitului și de
modificare a Regulamentului (CEE) nr. 2847/93 de instituire a unui sistem
140
de control aplicabil politicii comune în domeniul pescuitului - https://eur-
lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:32005R0768&from=RO
20200301&from=RO
141

CURS Dreptul Material Al UE (Libertati + Politici)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS Dreptul Material Al UE (Libertati + Politici)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

DREPT MATERIAL AL UNIUNII EUROPENE

Conf. univ. dr. CARMEN PĂLĂCEAN

Unitatea nr. 1: COMUNITĂȚILE EUROPENE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ.

Unitatea nr. 2: LIBERA CIRCULAȚIE A MĂRFURILOR.

Unitatea nr. 4: LIBERA CIRCULAȚIE A CAPITALURILOR.

Unitatea nr. 5: LIBERA CIRCULAȚIE A SERVICIILOR.

Unitatea nr. 6: POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL MEDIULUI.

Unitatea nr. 7: POLITICA UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL AGRICULTURII ȘI

TIMP MEDIU ESTIMAT PENTRU STUDIU INDIVIDUAL: 3 ore.

La finalizarea unității de învățare, studentul va putea să:

 Să cunoască, să înțeleagă și să își însușească problematica dreptului material

 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Dreptul material al Uniunii Europene reprezintă un ansamblu de principii și norme

2. Izvoarele dreptului material al Uniunii Europene.

În doctrină se disting următoarele categorii de izvoare:

a) Izvoarele principale sau originare:

tratatele constitutive ale Comunităților europene, cu protocoalele şi

Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în vedere particularităţile

 primordialitatea dreptului material al Uniunii Europene în raport cu sistemele

Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi şi anume principiul atribuirii şi

4. Etapizarea mișcărilor europene care au dus la formarea și apariția

Încă din secolul al XV-lea au apărut proiecte cu privire la unitatea europeană,

Astfel, putem enumera pe scurt principalele evenimente care au avut loc:

1952, 27 mai, se semnează Tratatul privind Comunitatea Europeană de Apărare de

1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice

1964, prin decizia Curţii de Justiţie în procesul Costa/Enel se stabileşte că legislaţia

1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles instituind un Consiliu unic şi o

1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la Bruxelles;

1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca semnează Tratatele de aderare

1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca aderă la Comunităţile Europene.

1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru alegerea reprezentanţilor

1979, 28 mai, semnarea Tratatului şi a actului de aderare al Greciei la Comunităţile

1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunităţile Europene, devenind al zecelea stat

1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda semnează Acordul de la

1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la Comunităţile Europene;

1986, 17 şi 28 februarie,este semnat la Luxemburg şi Haga Actul Unic European, care

1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la Schengen şi Polonia hotărăsc

1993, 1 ianuarie, Piaţa unică devine funcţională;

1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului european instituind o asociere între

1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în vigoare. Prin intrarea in vigoarea

1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spaţiului Economic European;

1995, 1 februarie, intrarea în vigoare a Acordului european de asociere a României;

1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de aderare la UE;

1998, se înfiinţează Banca Centrală Europeană;

2007, 13 decembrie, semnarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului

2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de modificare a Tratatului privind

5. Scurt istoric al înființării și funcționării Comunităților Europene și a

Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se pot enumera:

Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia ministrului francez de externe

Pilonii de bază ai CECO erau:

Tratatul CECO a instituit următoarele institutii:

În 1951 Suedia, Danemarca şi Norvegia înfiinţează Consiliul Nordic, o organizaţie

Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea condiţiilor necesare

Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a avut ca rezultat semnarea

La 1 ianuarie 1990 a fost înfiinţată Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

În martie 1990 are loc şi o extindere a Comunităţii Europene, prin reunificarea

Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 noiembrie

Spaţiul Economic European a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1994 şi reuneşte

De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s-a substituit şi a succedat Comunităţii

Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea drept un spaţiu de libertate, securitate

6. Explicații privind termenii uzitați.

În continuare, vom defini principalii termeni uzitați în prezenta unitate de invățare: