1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

MASTER – DREPT SOCIAL EUROPEAN – SEMESTRUL II

COORDONATOR STIINTIFIC – Conf.univ.dr.FLORIN FAINIS

REGLEMENTAREA CONDITIILOR DE MUNCA IN DREPTUL

COMUNITAR : SECURITATEA SI SANATATEA LA LOCUL DE
MUNCA

MASTERAND,
SIMA DRAGOS
CNP.1760219384205

DATA DEPUNERII:
 2
ABREVIERI :

C.E.E. – COMUNITATEA ECONOMICA EUROPEANA

J.O.C.E. – JURNALUL OFICIAL AL COMUNITATII EUROPENE

C.E.C.A./C.E.C.O. – COMUNITATEA EUROPEANA A CARBUNELUI SI

OTELULUI

C.E.E.A./E.U.R.A.T.O.M. – COMUNITATEA EUROPEANA A ENERGIEI

ATOMICE

O.I.M. – ORGANIZATIA INTERNATIONALA A MUNCII

BIBLIOGRAFIE

1. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, partea a doua a

Constututiei Uniunii Europene ;

2. C. Calinoiu, V.Vedinas – Teoria functiei publice comunitare ;

3. Bianca Predescu – Drept constitutional comunitar ;

4. Joel Rideau – Droit institutionel de l-Union Europeenne ;

5. I.P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept institutional comunitar

european ;

6. Jean Boulouis - Droit institutionel de l-Union Europeenne ;

7. Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby – Institutions administratives.

Organisation generale. Fonction publiques. Contientieus administratif. ;

8. I. Alexandru – Administratia publica. Teorii, realitate, perspective ;

9. Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudamet – Traite de

droit administratif
 3

CUPRINS :

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

CAPITOLUL 2. REGLEMENTAREA CONDITIILOR DE MUNCA IN

DREPTUL COMUNITAR

2.1. Reglementari comunitare privind libera circulatie a

lucratorilor ;

2.2. Reglementari comunitare privind ocuparea fortei de

munca ;

2.3. Reglementari comunitare privind functia publica si

functionarul

CAPITOLUL 3. SECURITATEA SI SANATATEA LA LOCUL DE

MUNCA

3.1. Reglementari internationale

3.2. Reglementari comunitare

3.3.Dreptul.intern

CAPITOLUL.4.CONCLUZII
 4

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE

Uniunea Europeana se sprijină pe principiul statului de drept. Totodată

Uniunea situează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi
creând un spaţiu de libertate, de securitate şi de justiţie. Tot ea contribuie la păstrarea
şi dezvoltarea acestor valori comune respectând diversitatea culturilor şi tradiţiilor
popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a
organizaţiilor puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.
“Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură
libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi
libertatea de stabilire. În acest scop, este necesar ca evidenţiindu-le printr-o cartă să
fie întărită protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, al
progresului social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice.
Respectiva Cartă reafirmă, prin respectarea competenţelor şi îndatoririlor
Uniunii, precum şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă în special din
tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din
Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, din cartele sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei,
precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
În acest context, Carta va fi interpretată de către instanţele Uniunii şi ale
statelor membre luând în considerare în întregime explicaţiile stabilite sub
autoritatea preşedinţiei Convenţiei care a elaborat Carta. Faptul de a beneficia de
aceste drepturi implică responsabilităţi şi îndatoriri atât faţă de terţi, precum şi faţă
de comunitatea umană în general şi faţă de generaţiile viitoare.”
 5

CAPITOLUL 2. REGLEMENTAREA CONDITIILOR DE MUNCA IN

DREPTUL COMUNITAR

2.1. Reglementari comunitare privind libera circulatie a lucratorilor

Libertatea de circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe

naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte remunerarea,
angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare.
Libertatea de circulaţie a lucrătorilor implică, sub rezerva limitărilor pe
motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică, patru
coordonate, potrivit art. 39:
- acceptarea ofertelor de angajare într-adevăr facute;
- deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre pentru acest
scop;
- şederea într-un stat membru în scopul angajării potrivit prevederilor
de angajare a cetăţenilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament sau
acţiune administrativă;
- rămânerea pe teritoriul unui stat membru a persoanei după ce a fost
angajată în acest stat.
Pentru ca membrii de familie să aibă drept de şedere în alt stat, este
necesar ca unul dintre soţi să-şi fi exercitat dreptul său la libera circulaţie,
dreptul acestor membri nefiind un drept propriu, ci unul derivat. 1

2.2. Reglemantari comunitare privind ocuparea forţei de muncă

1
Conferinţa interguvernamentală pentru aderarea la Uniune Europeană, www.infoeurolider.ro;
 6

La Consiliul European de la Essen (1995) au fost identificate cinci

domenii prioritare de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă:
1. promovarea investiţiilor în învăţământul profesional,
2. reducerea costurilor indirecte ale forţei de muncă,
3. creşterea economică bazată pe ocuparea intensivă a forţei de
muncă,
4. creşterea eficienţei utilizării forţei de muncă,
5. întărirea măsurilor de ajutorare a grupurilor expuse riscului
excluderii de pe piaţa muncii.
Acestor priorităţi Comisia Europeana le-a răspuns prin comunicarea sa
privind „Dezvoltarea sistemelor de ocupare a forţei de muncă în Uniunea
Europeană progrese recente şi tendinţe” [COM (95) 465].
Ocuparea forţei de muncă a fost declarată ca obiectiv prioritar al Uniunii
prin modificările aduse tratatelor constitutive prin Tratatul de la Amsterdam. Ca
urmare, guvernele statelor membre au hotărât să sprijine dezvoltarea unei
strategii coordonate la nivel comunitar privind ocuparea forţei de muncă.
Dezvoltarea strategiei se bazează pe:
- luarea în considerare a ocupării forţei de muncă în formularea şi
implementarea politicilor şi activităţilor la nivelul Comunităţii;
- introducerea la nivelul Comunităţii a mecanismelor de coordonare,
cum ar fi:
 un raport anual comun al Consiliului şi al Comisiei privind
ocuparea forţei de muncă, pe baza căruia Consiliul European sa adopte
concluzii;
 adoptarea de către Consiliu, la propunerea Comisiei, a unor
linii directoare privind ocuparea forţei de muncă şi care să ia în
considerare politica economică;
 7

 un sistem de monitorizare privind implementarea liniilor

directoare, din care să poată fi făcute recomandări statelor membre
asupra politicilor privind ocuparea forţei de muncă;
 crearea unui Comitet pentru ocuparea forţei de muncă care
să promoveze coordonarea politicilor statelor membre privind ocuparea
forţei de muncă şi piaţa muncii, şi care să formuleze opinii pertinente
faţă de aceste subiecte;
 adoptarea de către Consiliu a unor masuri de încurajare, sub
forma unor proiecte pilot.

2.3.Reglementari comunitare privind functia publica si functionarul

comunitar

A. Funcţia publică la nivel comunitar

Sub aspect conceptual, funcţia publică la nivel comunitar reprezintă o
noţiune complexă care cuprinde: administrarea Comunităţilor europene, statutul
agenţilor comunitari şi aspecte privitoare la atribuţiile acestora.
Având în vedere caracteristicile Comunităţilor europene, care întrunesc
atât elemente specifice organizaţiilor internaţionale, cât şi elemente proprii
statelor membre ale Comunităţilor, funcţia publică comunitară are o structură
originală, reunind trăsăturile celor 2 entităţi. Astfel, din perspectiva naţională a
statelor membre, această funcţie se inspiră din realităţile franceze şi belgiene cu
privire la aspecte ce ţin de organizare şi funcţionare, dar se regăsesc şi trăsături
specifice altor sisteme naţionale de drept. Acestora li se adaugă unele trăsături
cu influenţă internaţională, date de organizaţiile internaţionale, cu precădere
cele regionale.
Funcţia publică la nivel comunitar este deseori criticată pe motive ce ţin
de birocraţie şi tehnocraţie, prin conceptul numit eurocraţie. Aceste aspecte
 8

pornesc de la faptul că funcţionarii comunitari deţin un rol important în cadrul

instituţiilor comunitare. În prezent, aceştia numără peste 36.500 - cifră ce este
considerată rezonabilă în comparaţie cu administraţiile marilor metropole ale
lumii. Din acest total, cea mai mare parte a funcţionarilor îşi desfăşoară
activitatea în cadrul Comisiei europene - peste 21.500, urmând în ordine
descrescătoare Parlamentul european, Consiliul de miniştri, Curtea de conturi,
Curtea de justiţie şi Tribunalul de primă instanţă.
B. Definirea conceptului de funcţionar public comunitar şi clasificarea
funcţionarilor comunitari

Definirea noţiunii de funcţionar al Comunităţii o regăsim în articolul l

din Statut, potrivit căruia „este funcţionar al Comunităţilor, în sensul
prezentului statut, orice persoană care a fost numită în condiţiile prevăzute de
acest statut, într-o funcţie permanentă dintr-una din instituţiile Comunităţii,
printr-un act scris al autorităţii învestite cu puterea de numire de această
instituţie" Prin această definiţie, se realizează distincţia dintre funcţionarii
comunitari, pe de o parte, şi alte categorii de agenţi, pe de altă parte, eventual
angajaţi în regim contractual.
Statutul funcţionarilor Comunităţilor europene (art. 5) înscrie norma de
principiu, potrivit căreia, funcţiile care sunt reglementate prin acest Statut sunt
clasificate, din punctul de vedere al naturii şi al nivelului funcţiilor cărora le
corespund, în patru categorii desemnate în ordine ierarhică descrescătoare, de la
literele A, B, C şi D.
Astfel, funcţionarii, la nivel comunitar, sunt cuprinşi în 4 trepte
(niveluri)2 profesionale:
- nivelul A cuprinde opt grade, care, la rândul lor, sunt grupate în
funcţii (funcţiile de direcţie, de concepţie şi de studiu) care, în
general, sunt desfăşurate pe două gradaţii.
2
C.Călinoiu, V.Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.Lumina Lex,1999, Bucureşti,
p.24.
 9

Persoanele care doresc să acceadă la aceste funcţii trebuie să aibă o

pregătire universitară şi/sau o experienţă profesională de nivel echivalent.
Funcţionarii din această categorie au ca misiune elaborarea politicilor,
pregătirea proiectelor actelor juridice şi a raporturilor, precum şi aplicarea
legislaţiei comunitare.
Din funcţiile de direcţie din această categorie fac parte: directorii
generali (Al), directorii (A2) şi şefii de divizie (A3).
- nivelul B cuprinde cinci grade, care sunt regrupate în funcţii
desfăşurate pe gradaţii. Acestea corespund funcţiilor de aplicare şi
încadrare care necesită cunoştinţe de nivel de învăţământ secundar sau
experienţă profesională de nivel echivalent'.
Persoanele din această categorie au ca atribuţii primirea şi analizarea
informaţiilor necesare fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a
supraveghea şi a face să fie respectată legislaţia comunitară.
- nivelul C cuprinde tot cinci grade, regrupate în funcţii care se
desfăşoară, la rândul lor, pe două gradaţii.
În această categorie se regăsesc funcţiile de execuţie pentru care sunt
necesare cunoştinţe de nivel mediu sau o experienţă profesională de nivel
echivalent.
Funcţionarii din această categorie sunt cei care îndeplinesc misiuni de
secretariat şi arhivă.
- nivelul D cuprinde numai patru grade, regrupate în funcţii
desfăşurate pe două gradaţii. Acestei categorii îi corespund funcţiile manuale
sau de serviciu pentru care sunt necesare cunoştinţe de nivel de învăţământ
primar, eventual completate cu cunoştinţe tehnice.

Funcţionarii sunt recrutaţi printr-un act unilateral al autorităţii

 10

competente şi se supun dreptului comunitar în exclusivitate 3. Competenţa de

numire a unui funcţionar internaţional nu poate rezulta decât dintr-un document
internaţional, care, prevăzând existenţa funcţionarului, stabileşte şi autoritatea
care va trebui să-1 numească sau, respectiv, aleagă.
Actul de numire va trebui să menţioneze, potrivit articolului 3 din
Statut, şi data de la care numirea produce efecte. Această dată nu poate fi, în
nici un caz anterioară celei a intrării în funcţie a persoanei numite.
Reglementarea situaţiei juridice a funcţionarilor printr-un statut determină
concluzia că ei sunt supuşi unei situaţii legale şi reglementare, ceea ce
înseamnă că sunt supuşi în mod integral dreptului comunitar cuprins în statut.
Printr-un regulament al Consiliului, s-a stabilit că situaţia lor juridică
poate fi modificată în mod unilateral. Autoritatea care va exercita „puterea de
numire" urmează să fie desemnată de către fiecare organism al Comunităţii. Ca
regulă, preşedintele fiecărei instituţii reprezintă, pentru instituţia respectivă
autoritatea învestită cu puterea de numire.
Articolul l din Statut aliniatul (2) asimilează şi Comitetul Economic şi
Social, Comitetul Regiunilor şi Mediatorul Uniunii, aplicându-le prevederile
Statutului, cu excepţia situaţiilor în care există dispoziţii contrare.
Aceste organisme urmează să-şi stabilească, prin regulamentul lor
interior, autoritatea care va fi investită cu „puterea de numire".
Statutul actual al funcţionarilor publici europeni a înlocuit statutul
funcţionarilor precum şi regimul aplicabil altor agenţi ai Comunităţii
Economice Europene şi ai Comunităţii Economice ai Energiei Atomice, edictat
de Consiliu în baza articolelor 212 C.E.E. şi 186 C.E.E.A. (J. O. C. E. din 14-6.
1962), care conţinea prevederi derogatorii faţă de Statutul personalului
C.E.C.A. din 28. 01. 1956.4
3
Bianca Predescu - Drept constituţional comunitar – Ed. Cardinal Craiova 1995, p. 119.
4
Referitor la statutul agenţilor CEE şi CECA a se vedea Regulamentul nr. 256/68 al Consiliului din
29 februarie 1968, JOCE din 4 martie 1968. Acest regulament a fost modificat de mai multe ori.De
asemenea un comunicat al Consiliului din 2 septembrie 1980 defineşte condiţiile de organizare ale
funcţionarilor publici – el a fost publicat în JOCE nr. O 225/2.09.1980..
 11

Faptul că cele trei Comunităţi nu s-au constituit în acelaşi timp 5 a

determinat astfel, într-o primă fază, o juxtapunere a trei corpuri de agenţi supuşi
unor regimuri juridice diferite.
Astfel, C.E.C.A. a cunoscut, până la data de l iulie 1956 când a fost
adoptat un statut al funcţionarilor publici din cadrul acestui organism, o
perioadă în care funcţionarii erau recrutaţi pe bază de contract de drept public 6.
Acelaşi sistem a fost folosit şi de C.E.E. şi EURATOM în perioada
statutară (1958-1962).7 Fuziunea Comunităţilor avea să antreneze însă şi
unificarea, în egală măsură, a statutului ca şi a regimului de privilegii şi
imunităţi.
Prin articolul 24 din Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965 a fost impusă
obligativitatea "stabilirii unui regulament al personalului unic şi comun tuturor
instituţiilor comunitare... ".8 Această unificare s-a realizat, prin Regulamentul
C.E.E., C.E.C.A., C.E.E.A, nr. 259 / 68 din 29 februarie 1968, publicat în
J.O.C.E. nr. L 56 din 4.03.1968 care a fost modificat de mai multe ori, până în
prezent.
Acest regulament supus mai multor modificări, împreună cu alte texte,
este reunit într-un document intern al Comunităţilor intitulat "STATUT", care
are ca subtitlu "Regulamente şi reglementări aplicabile funcţionarilor şi altor
agenţi ai Comunităţilor Europene".
Noţiunea de "statut" are semnificaţia că "indică natura însăşi a situaţiei
funcţionarului. Dar ea mai presupune, şi un sens restrâns, prin care se
desemnează textele în care sunt grupate principalele dispoziţii aplicabile la toţi
funcţionarii sau ansamblului funcţionarilor dintr-un sector sau compartiment." 9
Adoptarea unui statut a influenţat regimul general al funcţiei publice
5
V.Vedinaş, Statutul funcţionarului public , Ed. Nemira, Buc. 1998.
6
Joel Rideau, Droit institutionel de l'Union Europeenne, L.G.D.J. Paris, 1996, p. 389.
7
I.P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti,
1997, p.158.
8
Jean Boulouis, Droit institutionnel de l'Union Europeene- Montchrestien, 1997, p.191.
9
Jean Marie Auby, Jean Bernard Auby, Institutions administratives. Organisation generale.
Fonction publique. Contentieus administratif, Dalloz, Paris, 1996, p.380
 12

comunitare, deoarece, cum se susţine în mod întemeiat despre statutul

funcţionarilor naţionali, şi aserţiunea este valabilă şi în ceea ce-i priveşte pe cei
comunitari, "statutul general este un cadru global, în interiorul căruia se
integrează corpuri sau cadre de funcţionari". 10
Există însă, în afara acestui statut unic 11, şi unele reglementări speciale,
care privesc numai funcţionarii din compartimentele ştiinţifice şi tehnice.
Acest Statut este format din patru părţi:
- o primă parte este consacrată Statutului funcţionarilor comunitari şi
are un număr de unsprezece anexe.
- o a doua parte este consacrată regimului aplicabil altor categorii de
agenţi europeni ;
- a treia parte cuprinde alte reglementări aplicabile funcţionarilor şi
agenţilor Comunităţilor Europene;
- o ultimă parte care cuprinde reglementări luate de comun acord de
instituţiile Comunităţilor Europene şi aplicabile atât funcţionarilor cât şi altor
agenţi comunitari.
Acest sistem "este asemănător funcţiei publice franceze sau germane în
care veritabilii funcţionari sunt titulari ai posturilor lor şi au vocaţie la
carieră".12
În sistemul francez se susţine că pentru definirea funcţiei publice este
necesară relevarea a două elemente caracteristice: permanenţa funcţiei şi
integrarea ei într-o ierarhie administrativă13.
C. Locul si rolul funcţionarilor in viata comunităţii
În literatura occidentală contemporană, mai ales în cea comunitară, se
pun, în legătură cu funcţionarii publici europeni, două probleme: mai întâi, care

10
J.M.Auby, op. cit., p.383,
11
I.Alexandru, Administraţia publică. Teorii, realităţi, perspective, Ed.Lumina Lex, Buc. 1999, p.
442.
12
Guy Isac, op. cit. , p. 92.
13
Andre de Laubadere, Jean Claude Venezia, Yves Gaudemet, Traite de droit administratif, Paris,
L.G.D.J., 1995, p. 26 .
 13

este locul şi rolul lor în viaţa Comunităţii? În corelaţie cu primul aspect, în ce

mod se implică ei în realizarea politicii europene? Pentru că problemele puse în
discuţie se află într-o vădită dependenţă, două variante de răspuns se pot lua în
consideraţie.
O primă variantă de răspuns ar fi în a le recunoaşte funcţionarilor
comunitari doar un rol executiv, ei neavând decât calitatea de realizatori efectivi
ai deciziilor care au fost trasate de către autorităţile politice comunitare.
O a doua variantă de răspuns ar viza recunoaşterea unui rol efectiv în a
influenţa politica Uniunii. Din această perspectivă, funcţionarul european nu se
limitează doar să execute deciziile, el se implică efectiv şi în elaborarea
acestora.
Calea de urmat nu este deloc simplă. Dificultatea găsirii celei mai bune
soluţii rezultă, printre altele, din faptul că Uniunea Europeană este constituită
dintr-un conglomerat de state, fiecare cu tradiţii diferite în ceea ce priveşte
funcţia publică. Acest tradiţii influenţează în mod firesc diferite experienţe
comunitare, fără a determina însă transformarea funcţiei europene într-una de
tip francez, german sau englez, de exemplu.
Astfel "tradiţia europeană, reproduce tradiţia necesară pentru situaţia
internaţională, dar este frânată prin ezitările relative la metodele de urmat şi
duce la rezultate complexe".

CAPITOLUL 3. SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ

3.1. Reglementări internaţionale.
Convenţia OIM 121/1964 privitoare la despăgubirile acordate în caz de
accident de muncă sau îmbolnăvire profesională dispune ca legislaţia naţională
a fiecărui stat trebuie să protejeze toţi salariaţii în caz de accident de muncă sau
îmbolnavire profesională.
De asemenea, convenţia obligă statele membre să definească legal
accidentul de muncă, să stabilească în ce condiţii un accident poate fi considerat
 14

accident de muncă, să enumere legal bolile ce sunt considerate boli

profesionale.
Totodată, convenţia reglementează şi aspectul privind indemnizaţiile
cuvenite persoanelor care au devenit incapabile de a munci datorită unui
accident de muncă, despăgubirile cuvenite urmaşilor celui decedat într-un
accident de muncă.
Convenţia OIM 155/1981 privind securitatea şi sănătatea muncitorilor
stabileşte obligaţia statelor de a aplica şi de a verifica aplicarea unei politici
coerente în materie de sănătate şi securitate a lucrătorilor la locul de muncă,
care prevede ca angajatorii trebuie să ia măsuri astfel încât locurile de muncă,
instalaţiile şi procesele de muncă să fie ţinute sub control permanent de natură
să reducă riscurile ce ar aduce atingerea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. De
asemenea, se prevede că măsurile de securitate şi igienă în muncă nu pot sa
antreneze nici o obligaţie financiară pentru lucrători.

Convenţia OIM 161/1985 cu privire la serviciile de sănătate în munca stabileşte

obligaţia statelor de a institui servicii de medicină a muncii pentru toţi salariaţii
din economiile naţionale, care trebuie să fie gratuite. Personalul care asigură
serviciile de sănătate în muncă (in funcţie de natura angajatorului) trebuie să se
bucure de independenţa profesională.
Serviciile de medicină a muncii trebuie:
 să asigure identificarea şi evaluarea riscurilor de îmbolnăviri la locul de
muncă;
 să supravegheze sănătatea lucrătorilor în timpul procesului de muncă;
 să promoveze adaptarea muncii la lucrător şi invers;
 să organizeze puncte de prim ajutor;
 să participe la cercetarea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
 15

3.2. Reglementările comunitare.

La nivelul Uniunii Europene, statele membre au convenit că securitatea şi
sănătatea în muncă trebuie să constituie o preocupare permanentă, ţinând seama
de cel putin doi factori:
 factorul uman, a cărui apărare se traduce prin prevenirea accidentelor în
muncă;
 factorul economic, în sensul că angajatorul înregistrează pierderi prin
absenţele salariaţilor victime ale accidentelor, prin grevele de protest
privind nemulţumirile referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă.

În baza acestor principii au fost adoptate următoarele reglementări:

1. Carta comunitară a drepturilor sociale care stabileşte:
- dreptul oricărui muncitor de a-şi desfăşura activitatea în condiţii satisfăcătoare
de protejare a sănătăţii şi securităţii sale;
- dreptul muncitorilor la informare şi consultare privitor la măsurile care trebuie
luate pentru asigurarea condiţiilor de muncă în deplină securitate şi siguranţă.
2. Reglementarea cadrul în domeniul sănătăţii şi securităţii la locul de munca
este Directiva 89/391/CEE cu privire la promovarea ameliorării sănătăţii şi
securităţii în muncă a muncitorilor constituie cadrul juridic general în această
materie, stabilind, încă din preambul, că ameliorarea securităţii, a igienei şi
sănătăţii în muncă constituie un obiectiv ce nu poate fi subordonat
consideraţilor de factură pur economică.
Directiva stabileşte obligaţia angajatorului de a adopta munca la om, prin
diferite procedee, precum: alegerea metodelor de producţie în muncă,
organizarea ergonomică a locurilor de muncă, în scopul atenuării muncii
monotone sau repetitive, reducerea efectelor acestora asupra sănătăţii.
Având la baza prevederile Directivei generale 89/3191/CEE au fost adoptate
următoarele directive:
 16

Directiva nr. 89/655/CEE referitoare la prescripţiile minime de securitate şi

sănătate pentru utilizarea de către muncitori, în timpul desfăşurării activităţilor,
a echipamentelor de munca (modificată prin Directiva nr. 2001/45/CEE);
1. Directiva nr. 90/269/CEE privind prescripţiile minimale de securitate şi
sănătate relative la activităţile de manutanţă manuală de bunuri care
implică riscuri, în special dorso-lombare, pentru muncitori.
2. Directiva nr. 91/383/CEE privind măsurile de ameliorare a securităţii şi
sănătăţii în muncă a salariaţilor având un raport de muncă pe durata
determinată sau o relaţie de muncă interimară. Obiectivul acestei
directive este de a asigura salariatului vizat cel puţin acelaşi nivel de
protecţie ca cel de care beneficiază salariaţii aflaţi într-un raport de
muncă cu durată nedeterminată, fiind interzisă diferenţa de tratament din
punct de vedere al condiţiilor privind sănătatea şi securitatea în muncă;
3. Directiva nr. 92/85/CEE privind aplicarea măsurilor de îmbunătăţire a
securităţii şi sănătăţii în muncă a femeilor însărcinate, care au născut, sau
care alăptează;
4. Directiva nr. 93/104/CEE referitoare la timpul de muncă, modificată prin
Directiva nr. 2000/34/CEE , abordează problema reducerii diferenţelor
dintre statele membre ale Comunităţii europene în ce priveşte timpul de
muncă. Această directivă, aşa cum a fost modificată, se aplică tuturor
sectoarelor de activitate, cu excepţia transporturilor, activităţilor maritime
şi medicilor, în timpul perioadei de formare;
5. Directiva nr. 94/33/CEE se referă la protecţia tinerilor în muncă, potrivit
căreia:
6. angajatorii sunt obligaţi să garanteze tinerilor condiţii de muncă adapatate
vârstei lor;
7. tinerii trebuie să fie protejaţi contra oricărei exploatări economice şi a
oricărei activităţi susceptibile să aducă atingere securităţii lor, sănătăţii
sau dezvoltării fizice, psihice, morale.
 17

8. Directiva nr. 98/24/CEE cu privire la protecţia sănătăţii şi securităţii

muncitorilor contra riscurilor provenite din utilizarea agenţilor chimici în
procesul muncii.
Precizăm faptul că în timpul procesului de negociere al capitolului 13 –
Politica socială şi ocuparea forţei de muncă, România a afirmat că Dirctiva
89/391/CEE şi cele subsecvente au fost transpuse integral în legislaţia română.
În ceea ce priveşte Carta comunitară a drepturilor sociale, acest document are
un caracter de recomandare, iar statele membre UE au libertatea de a prelua sau
nu principiile cuprinse în ea.

DREPTUL INTERN

Legea fundamentală a ţării consfinţeşte dreptul salariaţilor la protecţia

socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc, printre altele, sănătatea şi
securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor precum şi
alte situaţii specifice.
Protecţia muncii este considerată o problemă de stat. Autoritatea statală
trebuie să coordoneze şi să controleze aplicarea măsurilor de protecţie a muncii
în toate domeniile de activitate care se desfăşoară pe teritoriul ţării.
Prin art. 38 din Constituţia României, dreptul la muncă este îngemănat
dreptului la protecţia muncii, ele fiind indestructibil legate.
Codul Muncii consacră un întreg titlu sănătăţii şi securităţii în muncă.
Conform prevederilor Codului muncii, obligarea la protecţia vieţii şi
sănătăţii salariaţilor revine, în exclusivitate, angajatorului, indiferent dacă
acestea sunt asigurate în mod independent sau prin intermediul unor servicii
exterioare. Răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
acestor obligaţii incumbă întotdeauna angajatorului.
 18

Totodată, angajatorul este obligat ca, pentru îndeplinirea acestor măsuri

de protecţie şi securitate în muncă să suporte singur cheltuielile financiare.
Dispoziţiile Codului muncii se completează cu dispoziţiile Legii 90/1996
privind protecţia muncii, republicată, care reprezintă legea specială în domeniu.
Această lege consacră regula potrivit căreia răspunderea pentru înfăptuirea
măsurilor de protecţie a muncii revine conducătorilor locurilor de muncă. În
acest scop:
- sunt enumerate obligaţiile, în această materie, ale conducerii persoanei
juridice/fizice;
- stabileşte ca în regulamentele privind organizarea şi funcţionarea persoanelor
juridice vor fi prevăzute obligaţii şi răspunderi în domeniul protecţiei muncii.

Cadrul legislativ în domeniul sănătăţii şi securităţii sociale este completat cu

următoarele acte normative:
 Ordinul ministrului muncii şi protecţiei sociale 388/1996 privind
aprobarea normelor metodologice în aplicarea prevederilor Legii
90/1996. Sunt avute în vedere : avizarea documentaţiilor cu caracter
tehnic de informare şi instruire în domeniul protecţiei muncii, finanţarea
cheltuielilor pentru realizarea măsurilor de protecţie a muncii, locul de
muncă cu pericol deosebit şi pericol iminent de accidentare etc.
 Ordinului ministrului muncii şi protecţiei sociale 187/1998 privind
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comitetului de
securitate şi sănătate în muncă
 Normele şi normativele de protecţie a muncii, care potrivit prevederilor
Codul muncii, pot stabili: măsuri generale de protecţie a muncii pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, aplicabile
tuturor angajatorilor, măsuri de protecţie pentru anumite profesii sau
activităţi, măsuri de protecţie aplicabile anumitor categorii de personal.
 19

 Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli

profesionale
A. Obligaţii ale angajatorului de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă,
conform prevederilor legislaţiei în vigoare:
 măsuri tehnico-organizatorice menite să asigure sănătatea şi securitatea în
muncă (ex: asigurarea şi controlul prin compartimente de specialitate sau
prin personal propriu a cunoaşterii şi aplicării de către participanţii la
activitatea de muncă a măsurilor tehnice, sanitare şi organizatorice
stabilite, precum şi a prevederilor legale în domeniul protecţiei muncii;
asigurarea informării fiecărei persoane, anterior angajării, asupra
riscurilor la care este expusă la locul de muncă, precum şi asupra
măsurilor de prevenire necesare; angajarea numai a persoanelor care în
urma controlului medical şi a verificărilor aptitudinilor psiho-profesionale
corespund sarcinii de muncă; organizarea economică a locurilor de
muncă);
 măsuri pentru asigurarea echipamentului individual de protecţie, a
echipamentului individual de lucru, a alimentaţiei de protecţie şi a
materialelor igienico-sanitare. Trebuie precizat că se acordă gratuit şi
obligatoriu: echipamentul de protecţie, alimentaţia de protecţie destinată
persoanelor care lucrează în locuri de muncă cu condiţii grele şi
vătămătoare; materialele igienico-sanitare, echipamentul individual de
lucru - care constă în mijloace acordate salariatului pentru protejarea
îmbrăcămintei şi încălţămintei proprii;
 măsuri de stabilire concretă a răspunderii privind condiţiile de muncă,
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. La adoptarea
acestor măsuri, angajatorul trebuie să ţină seama de următoarele principii
generale de prevenire: evitarea riscurilor; evaluarea riscurilor care nu pot
fi evitate; combaterea riscurilor la sursă; adaptarea muncii la om; luarea
 20

în considerare a evoluţiei tehnicii; înlocuirea a ceea ce este periculos cu

ceea ce nu este periculos sau este mai puţin periculos; adoptarea
măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie
individuală; aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor
corespunzătoare.
B. Obligaţii ale salariaţilor şi ale celorlalte persoane participante la procesul
muncii: să-si însuşească şi să respecte normele de protecţie a muncii şi măsurile
de aplicare ale acestora;
 să desfăşoare activitatea în aşa fel încât să nu se expună la pericol de
accidente sau îmbolnăviri profesionale atât persoana proprie cât şi
celelalte persoane participante la procesul de muncă;
 să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă orice defecţiune
tehnică sau altă situaţie care constituie un pericol de accidentare sau
îmbolnăvire profesională;
 să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă accidentele de
muncă suferite de persoana proprie - dacă este posibil şi de alte persoane
participante la activitatea de muncă;
 să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent;
 să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare;
 să dea relaţiile solicitate organelor de control şi de cercetare în domeniul
protecţiei muncii.
C. Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie la nivelul fiecărui
angajator care are încadraţi mai mult de 50 salariaţi. Acest comitet se constituie
cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor în elaborarea şi aplicarea deciziilor
în domeniul protecţiei muncii. În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele,
vătămătoare sau periculoase, inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor
comitete şi pentru angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50 salariaţi.
 21

Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este format din: conducătorul

persoanei juridice sau reprezentantul său; conducătorul compartimentului de
protecţie a muncii; medicul de medicină a muncii; reprezentanţii sindicatelor/
reprezentanţilor salariaţilor. În unităţile în care numărul salariaţilor este mai
mare de 50 iar femeile reprezintă cel puţin 20% din personal, este obligatoriu ca
din acesta să facă parte şi o femeie.
Dacă nu se impune constituirea Comitetului de securitate şi sănătate în
muncă, atribuţiile acestuia se îndeplinesc de responsabilul cu protecţia muncii.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă are următoarele atribuţii:
 aprobă programul anual de securitate şi sănătate;
 urmăreşte modul în care se aplică reglementările legislative privind
protecţia muncii;
 analizează factori de risc de accidente şi de îmbolnăvire profesională la
locurile de muncă;
 promovează iniţiative vizând prevenirea accidentelor de muncă, a
îmbolnăvirilor profesionale şi a îmbunătăţirii condiţiilor de muncă;
 efectuează cercetări proprii în cazul accidentelor de muncă sau a apariţiei
îmbolnăvirilor profesionale;
 efectuează inspecţii la locurile de muncă;
 sesizează inspectoratele de muncă, când constată încălcarea normelor
legale de protecţie a muncii sau când între conducătorul unităţii şi
membrii comitetului există divergenţe privind modul în care se asigură
protecţia sănătăţii şi securităţii în muncă;
 realizează cadrul de participare a salariaţilor la luarea hotărârilor care
vizează schimbări ale procesului de producţie cu implicaţii în domeniul
protecţiei muncii;
 avizează elementele programului de activitate pentru îmbunătăţirea
mediului de muncă elaborat de medicul de medicină a muncii.
 22

CAPITOLUL 4.CONCLUZII
Din ansamblul reglementărilor în materie existente atât în dreptul internaţional
cât şi în dreptul nostru intern, se desprind trăsăturile caracteristice asigurării
sănătăţii şi securităţii în muncă.
Astfel, sănătatea şi securitatea în muncă:
 constituie o expresie a implicării statului – în condiţiile economiei de
piaţă - în stabilirea măsurilor de protecţie a salariaţilor şi a celorlalţi
participanţi la procesul de muncă;
 se integrează în mod organic proceselor de muncă, fie că măsurile se iau
înaintea începerii activităţii de muncă, fie că se iau în faza dotării
tehnologice;
 ia în considerare toate ipotezele în care pot avea loc accidente de muncă
sau în care se pot produce boli profesionale;
 are în vedere o sferă extinsă a celor obligaţi să ia măsurile de protecţie a
muncii şi a subiecţilor ocrotiţi prin măsurile respective.
Normele juridice privind asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă sunt
integrate unui sistem, care începe cu cel naţional şi se concretizează până la
nivelul persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator. Astfel:
 Normele generale de protecţie a muncii cuprind reguli şi măsuri
aplicabile în întreaga economie naţională şi se emit de către Ministerul
Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei, pentru toate categoriile de unităţi.
Acestea au caracter exhaustiv. Drept urmare, în fiecare domeniu de
activitate trebuie sa fie coroborate dispoziţiile Codului muncii cu cele ale
Legii speciale 90/1996, precum şi cu ordinele ministrului de resort;
 Normele specifice de securitate şi sănătate în muncă se elaborează de
către Ministerul Muncii, Solidarităţii şi Familiei, cu consultarea
ministerelor, departamentelor sau altor organe centrale;
 23

 Instrucţiunile proprii persoanelor juridice şi fizice angajatoare care sunt

obligate să le elaboreze în funcţie de particularităţile specifice proceselor
de muncă;
 Contractele colective de muncă ce se încheie la nivelul unităţilor,
grupului de unităţi, ramurilor, precum şi la nivel naţional, trebuie să
cuprindă obligatoriu clauze referitoare la protecţia, sănătatea şi
securitatea în muncă.
 Regulamentul intern care trebuie să cuprindă reguli privind protecţia,
igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii.