Politici comune ale UE

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală, de la un sector la altul.

Există astfel domenii unde Uniunea Europeană are prerogative extinse (politica
agricolă comună, politica comercială comună, politica transporturilor şi politica
monetară), după cum în alte sectoare competenţele comunitare sunt limitate: este
cazul politicii sociale, al politicii industriale, al cercetării şi dezvoltării tehnologice,
al reţelelor transeuropene.
În sfârşit, unele sectoare (ex. politica externă şi de securitate, justiţia şi afacerile
interne) funcţionează mai degrabă conform modelului interguvernamental decât
printr-o abordare comunitară propriu-zisă. Politicile comune constituie primul pilier
al Uniunii Europene. Politica externă şi de securitate comună reprezintă pilierul al
II-lea iar politica internă şi de justiţie constituie pilierul al III-lea al integrării. Cu
alte cuvinte, există politici puternic integrate, realizate prin transferul masiv de
competenţe la nivel comunitar (pilierul I sau politicile comune) şi politici realizate
încă preponderent la nivelul statelor membre, aşa cum este cazul politicilor care
compun pilierul II şi pilierul III.

De o manieră generală, politicile comune sunt repartizate în două categorii

distincte:

-politicile de solidaritate care au în vedere armonizarea condiţiilor şi factorilor de

producţie precum şi egalizarea condiţiilor circulaţiei; intră aici în primul rând
dezvoltarea regională şi politica socială;

-politicile de acţiune comună care se referă la sectoarele puternic integrate:

politica agricolă comună, politica energetică, politica transporturilor, cercetarea şi
dezvoltarea, politica europeană a mediului.

Politicile de solidaritate

Ele se numesc astfel pentru că susţin direct libera circulaţie a bunurilor, a

serviciilor şi a capitalurilor în interiorul Uniunii Europene. Aceste politici sunt
cosubstanţiale concurenţei şi pieţei comune. În ultimă instanţă, politicile de
solidaritate vizează egalitatea şanselor şi realizarea unor condiţii sociale şi
economice echitabile în spaţiul european comun.

Politicile de solidaritate se referă la următoarele politici sectoriale:

• politica dezvoltării regionale;
 • politica socială. Instrumentul principal de realizare a politicilor de solidaritate
(politica de dezvoltare regională şi politica socială) este pachetul celor şase
fonduri structurale:
-Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) furnizează ajutoare
pentru regiunile defavorizate; el susţine dezvoltarea infrastructurilor, a
telecomunicaţiilor, dezvoltarea energetică, a educaţiei şi serviciilor sanitare,
încurajarea investiţiilor, protecţia mediului;
-Fondul Social European (FSE) ajută la promovarea ocupării forţei de
muncă şi susţinerea egalităţii şanselor; Fondul European de Orientare şi Garantare
Agricolă (FEOGA) se referă la dezvoltarea rurală; Instrumentul Financiar de
Orientare a Pescuitului (IFOP) se referă la exploatarea piscicolă.
Problemele specifice rezolvate cu ajutorul fondurilor structurale pot fi grupate
în şase mari obiective:
Obiectivul 1. Dezvoltarea economică a regiunilor
- ajutoare în sprijinul iniţiativei private;
- dezvoltarea turismului;
- diversificarea şi modernizarea agriculturii;
- ameliorarea infrastructurilor în mediul rural;
- crearea de locuri de muncă
Obiectivul 2. Susţinerea zonelor aflate în declin industrial - susţinerea
reconversiei economice a acestor zone; - sprijinirea întreprinderilor mici şi
mijlocii; - relansarea cercetării şi dezvoltării tehnologice.
Obiectivul 3. Combaterea şomajului de lungă durată. Acest obiectiv a fost
revizuit şi extins în 1989 astfel încât în prezent se referă la trei mari categorii de
populaţie-ţintă: - şomerii de lungă durată; persoanele expuse la excludere socială
datorită sărăciei, şomajului prelungit, analfabetismului, handicapului fizic şi
mental, toxicomaniei, lipsei de acces la protecţia socială (emigranţii)

Obiectivul 4. Facilitarea adaptării la mutaţiile industriale şi la evoluţia sistemelor

de producţie prin:

- anticiparea evoluţiei pieţei muncii;

- asigurarea de calificări flexibile şi formare profesională continuă;

- - măsuri de acompaniere în situaţii de mutaţii industriale şi restructurări masiv

Obiectivul 5a. Modernizarea structurilor agricole şi piscicole prin

- modernizarea exploatărilor agricole;

- instalarea tinerilor agricultori;

- furnizarea de indemnizaţii compensatorii pentru zonele de relief improprii pentru

agricultură;

- promovarea industriei alimentare;

- comercializarea produselor silvice.
Obiectivul 5b. Facilitarea ajustării structurale a zonelor rurale prin

- încurajarea investiţiilor şi creării locurilor de muncă în zonele rurale defavorizate;

- susţinerea IMM-urilor din aceste regiuni;

-protecţia mediului;

- dezvoltarea formării profesionale adecvate nevoilor specifice ale acestor regiuni.

Obiectivul 6. Dezvoltarea regiunilor cu slabă densitate demografică şi climat
nefavorabil din ţările nordice Se referă în mod specific la zonele depopulate din nordul
Suediei şi Finlandei, locuite de populaţia Sami.
 COMISIA EUROPEANA

ISTORIC

Comisia exprimă interesul Comunităţilor independent de statele membre.

Comisia este denumirea comună pentru:
- „Înalta Autoritate” prevăzută de Tratatul CECO,
-Comisiile constituite în baza Tratatelor CEE şi CEEA, aşa cum a fost
stabilită prin Tratatul de fuziune din 1965, denumire care a fost menţinută
prin Tratatul de la Maastricht.
Regulile privitoare la organizarea şi funcţionarea Comisiei, inclusiv cele privind
compunerea şi statutul membrilor ei, sunt prevăzute de art. 9-19 din Tratatul de fuziune
şi de Regulamentul interior elaborat de această Instituţie. Acestor acte li se adaugă
dispoziţiile conţinute de Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam, Tratatul de la Nisa si Tratatul de la Lisabona.

Compunerea şi statutul membrilor

Comisia Europeană reprezintă organul executiv al Uniunii.

Membrii săi, deşi numiţi de guvernele naţionale, nu au nici o obligaţie faţă de
acestea, iar loialitatea lor este în întregime dedicată intereselor Comunităţilor.
Membrii Comisiei Europene, „comisarii europeni”, sunt numiţi pe o perioadă de
5 ani.
Preşedintele CE va fi ales de PE cu majoritate de voturi, pe baza propunerii
Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie
reluată prin prezentarea unui nou candidat.
Consiliul European va trebui să ia în considerare rezultatele alegerilor pentru PE
atunci cand va propune un anumit candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.
Noua Comisie este supusă aprobării, în ansamblu, de către Parlamentul European,
iar numirea oficială este făcută de Consiliu, prin vot în majoritate calificată.

Comisarii sunt aleşi dintre personalităţile politice ale Statelor Membre.

În prezent, Comisia Europeană are 28 de membri, câte unul din fiecare Stat
Membru, iar preşedinte este Jean-Claude Junker, din partea Luxemburgului.
Comisarul european din partea României, pentru acest mandat al Comisiei, este
Corina Cretu, comisar responsabil cu Politica regionala.
Criteriile principale în desemnarea membrilor Comisiei sunt competenţa lor
deosebită recunoscută şi garanţiile de independenţă care sunt neîndoielnice şi care
trebuie să fie furnizate în interesul comunitar, dat fiind că, deşi trebuie să fie
naţionali ai unor state, ei nu le reprezintă pe acestea. Ei nu trebuie să solicite, nici
să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau ale vreunui organism şi se vor abţine
de la orice acte incompatibile cu caracterul funcţiilor lor, fiecare stat membru
angajându-se să respecte acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii
Comisiei în exercitarea sarcinilor lor.

Comisarii se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi, înscrise în Protocolul cu

privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor Europene din 1965, care le asigură o
reală independenţă faţă de statele membre (ex. imunitate de jurisdicţie pentru actele
săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, scutirea de impozite pe salarii şi alte
drepturi băneşti acordate în îndeplinirea sarcinilor lor etc.).
Pe perioada exercitării funcţiei, comisarii nu pot exercita o altă activitate
profesională, remunerată sau nu. La instalarea lor, ei îşi vor lua un angajament solemn
de a respecta, pe durata funcţiilor şi după încetarea lor, obligaţiile decurgând din
însărcinarea avută, în special datoria de onestitate şi de prudenţă în ceea ce priveşte
acceptarea, după această încetare, de anumite funcţii şi avantaje, în caz contrar, la
sesizarea Consiliului, Curtea de Justiţie putând să pronunţe după caz, demisia din
oficiu sau decăderea din dreptul la pensie a celui în cauză sau din alte avantaje..

Tratatul de la Maastricht a prevăzut pentru Comisie procedura investirii în funcţie

de către Parlamentul European, procedură care acordă o mai mare legitimitate Comisiei
şi care justifică pe deplin răspunderea în faţa acestuia. Comisia este responsabilă politic
în faţa Parlamentului European, trebuind să participe la toate sesiunile acestuia şi să
răspundă, în scris sau oral, la întrebările acestuia. La investirea în funcţie, membrii
Comisiei depun un jurământ prin care se angajează solemn să respecte pe toată durata
mandatului statutul şi obligaţiile asumate.

Mandatul membrilor Comisiei a fost de patru ani, iar prin Tratatul de la

Maastricht a fost stabilit la cinci ani pentru a coincide cu cel al membrilor
Parlamentului. Mandatul poate fi reînnoit fără limită. Acest mandat poate fi scurtat fie
pentru întreaga Comisie, fie pentru un membru al său în următoarele situaţii:
-pentru întreaga Comisie dacă s-a adoptat o moţiune de cenzură de către
Parlament, situaţie în care Comisia este demisă în bloc;
-pentru unul din membrii Comisiei în caz de deces, în cazul unei demisii
voluntare sau din oficiu. Demisia din oficiu este pronunţată de Curtea de
Justiţie, la cererea Consiliului sau Comisiei, faţă de oricare dintre membrii
care nu şi-a respectat atribuţiile funcţiei sau a comis o greşeală gravă
.Comisia Santer a demisionat (pentru prima dată în istoria Uniunii
Europene) la 16 martie 1999.

Organizare
Organizată după principiul colegialităţii şi unităţii de administrare, Comisia se
compune din membri care în activitatea lor sunt ajutaţi de numeroase servicii şi organe
auxiliare.
Comisia se reuneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. De
asemenea, Comisarii participă la reuniunile Parlamentului European.
Personalul Comisiei este organizat în direcţii generale (DG) şi servicii. Fiecare
direcţie generală are în responsabilitatea sa un anumit domeniu şi este condusă de un
director general, responsabil în faţa unuia dintre comisari. Propunerile legislative sunt
elaborate în cadrul acestor direcţii generale, dar devin oficiale numai când sunt
adoptate, prin vot majoritar, în reuniunile săptămânale ale Comisiei.
Comisia este condusă de un preşedinte şi şase vicepreşedinţi, aleşi dintre membrii
săi pentru o perioadă de doi ani, mandat ce poate fi reînnoit.
Tratatele i-au conferit preşedintelui un rol mai mult protocolar şi administrativ,
practica fiind cea care i-a conturat un rol politic (relevanţi sunt cei zece ani de
preşedinţie – 1985-1994 - exercitaţi de Jacques Delors). Atribuţiile administrative au în
vedere convocarea şi conducerea reuniunilor, iar cele protocolare calitatea de a
reprezenta Comisia în raporturile externe.
În activitatea ce o desfăşoară, fiecare membru al Comisiei are în subordinea sa
unul sau mai multe organe auxiliare.Sub autoritatea preşedintelui se află Secretariatul
General care are ca misiune coordonarea întregii activităţi şi asigurarea relaţiilor
curente cu celelalte Instituţii.

Funcţionare

Reuniunile Comisiei au loc săptămânal, însă se pot organiza şedinţe ad-hoc ori de
câte ori este nevoie.
Pentru ca dezbaterile să poată avea loc şi să se pronunţe un vot valabil la lucrări
trebuie să fie prezenţi cel puţin 15 din membrii săi.
Şedinţele se desfăşoară cu uşile închise, discuţiile sunt confidenţiale, iar drept de
vot au doar membrii Comisiei.
Pentru a se evita o încărcare a reuniunilor s-au adoptat sistemul procedurii scrise,
al abilitării şi al delegării de semnătură.
Procedura scrisă se foloseşte în cazul problemelor asupra cărora nu sunt
divergenţe şi nu sunt de importanţă prea mare.
Asupra problemei respective s-a elaborat un dosar complet care a fost înaintat
spre studiu tuturor comisarilor, în limbile indicate de Comisie, cu un termen înăuntrul
căruia membrii trebuie să facă cunoscute orice rezerve sau amendamente pe care
doresc să le avanseze.
Conform Regulilor de Procedură ale Comisiei (art. 12), orice membru al Comisiei
poate să solicite ca propunerea să fie discutată, trimiţând preşedintelui o cerere
motivată în acest sens.
O propunere asupra căreia nici un membru al Comisiei nu a făcut vreo rezervă
sau nu a menţinut-o până la termenul stabilit pentru o procedură scrisă va fi socotită de
către Comisie ca fiind adoptată.
Potrivit procedurii abilitării (art. 13), Comisia poate împuternici pe unul sau mai
mulţi dintre membrii săi să ia, în numele ei şi în limitele şi condiţiile pe care ea le
fixează, măsuri de management sau administrative, inclusiv acte preliminare la o
decizie care urmează a fi luată de Comisie la un moment ulterior.
Comisia mai poate însărcina pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi, cu acordul
preşedintelui, să adopte textul definitiv al unui act sau al oricărei propuneri de
prezentat celorlalte instituţii al cărei conţinut a fost deja determinat în dezbateri.
Competenţele astfel atribuite pot face obiectul unei subdelegări către directorii
generali şi şefii de serviciu, afară dacă în decizia de abilitare este cuprinsă o interdicţie
expresă. Delegarea de semnătură (art. 14) - Comisia poate, cu respectarea principiului
colegialităţii, să împuternicească pe unul sau mai mulţi membri ai săi să ia măsurile
necesare pentru desfăşurarea normală a activităţii curente.
Curtea de Justiţie a precizat că acest sistem nu are efectul de a lipsi Comisia de
putere.
Deciziile adoptate în conformitate cu delegarea/abilitarea de competenţă sunt
luate în numele Comisiei, care este pe deplin răspunzătoare pentru ele, şi pot face
obiectul unei acţiuni în anulare ca şi cum ele ar fi opera întregii Comisii,
Comisia a stabilit mecanismul care face posibilă rezervarea pentru plenul său a
unor măsuri care ar putea fi adoptate prin delegare/abilitare.

Atribuţii
Este principalul iniţiator legislativ, la propunerea sau cu autorizarea ei,
Consiliul luând toate hotărârile.
Comisia are un rol decizional în domeniile care i-au fost conferite de tratate,
actele sale având direct putere executorie asupra subiectelor pe care le au în vedere.
 Comisia deţine dreptul de iniţiativă în elaborarea actelor comunitare. În
elaborarea propunerilor legislative, Comisia colaborează cu grupuri de interese, cu
organismele consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor) şi
solicită opinia guvernelor şi parlamentelor naţionale, precum şi a unor comitete şi
grupuri de experţi.
Comisia are şi un important rol de control care corespunde misiunii de a veghea
la respectarea tratatelor. Ea îşi exercită acest rol atât faţă de Consiliu, cât şi faţă de
statele membre. Comisia veghează la aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor
luate în cadrul acestora.

În cazul în care Comisia estimează că un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna

dintre obligaţiile care îi revin, în conformitate cu tratatele, Comisia poate emite un aviz
motivat, adresând o scrisoare oficială Guvernului respectiv, iar în cazul în care statul
respectiv nu ia măsuri de îndreptare a situaţiei, Comisia poate sesiza Curtea de Justiţie.
Comisia are şi competenţa de a autoriza derogări de la regulile comunitare atunci când
sunt în discuţie clauze de salvgardare prevăzute de Tratatul CE.

Tratatele de la Roma au conferit Comisiei largi competenţe în gestiunea

administrativă a politicilor comunitare, în gestiunea financiară a acestor politici şi în
gestiunea fondurilor speciale (Fondul social european, Fondul european de dezvoltare
regională, Fondul european pentru orientare şi garantare agricolă etc.).
Comisia Europeană supraveghează cheltuielile efectuate din bugetul UE de către
autorităţile naţionale şi locale, fiind la rândul ei supravegheată de Curtea de Conturi
Europeană.
Alături de Consiliu, Comisia reprezintă Uniunea Europeană în relaţiile cu terţii,
iar practica delegării puterii de reprezentare în favoarea Comisiei a făcut să crească
rolul acesteia în raporturile externe ale UE. In responsabilitatea Comisiei revine
negocierea acordurilor internaţionale, în numele UE.
Comisia este autorizată să deschidă şi să conducă, în numele Uniunii Europene,
negocieri cu state terţe sau cu organizaţii internaţionale.

Tratatul de la Lisabona - modificări

Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate va deveni
şi membru al Comisiei, cu rang de vicepreşedinte.
Începând cu 2014, Comisia va fi alcatuită dintr-un număr de membri
corespunzator cu 2/3 din statele membre, cu excepţia cazului în care Consiliul
European decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Preşedintele CE va fi ales de PE cu majoritate de voturi, pe baza propunerii
Consiliului European. În cazul respingerii acestei propuneri, procedura trebuie
reluată prin prezentarea unui nou candidat.Consiliul European va trebui să ia în
considerare rezultatele alegerilor pentru PE atunci cand va propune un anumit
candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei.
 Politica regională a UE elemente definitorii

Politica regională a Uniunii Europene cuprinde ansamblul instrumentelor şi

procedeelor aplicate în scopul creşterii gradului de coeziune economico-socială a
ansamblului comunitar.Coeziunea desemnează acel nivel de convergenţă reală între
economiile şi regiunile unui sistem aflat în proces de integrare care asigură
funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea unei dezvoltări armonioase în condiţii
de cost economic şi social minim.
Prin intermediul politicii regionale, UE îşi propune:
-să ajute fiecare regiune să îşi atingă potenţialul maxim
-să amelioreze competitivitatea şi rata de ocupare a forţei de muncă prin investiţii
în zonele cu potenţial ridicat de creştere, ceea ce ar reprezenta o valoare adăugată
pentru UE în ansamblul ei
-să aducă standardele de viaţă din noile ţări membre la nivelul mediu înregistrat
în UE, cât mai rapid posibil.
Instrumentul principal al politicii de coeziune al UE îl constituie sistemul
fondurilor structurale. Pana in 2006, sistemul a fost format din: Fondul European de
Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul European de
Orientare şi Garantare Agricolă - secţiunea Orientare (FEOGA-O) şi Instrumentul
Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP).
Perspectivele financiare 2007-2013 au antrenat si o reforma la nivelul politicii
regionale, sistemul central de intervenţie fiind format in prezent din: FEDER, FSE si
Fondul de Coeziune.
Unificarea fondurilor s-a realizat în 1988 în cadrul primei reforme a politicii
structurale comunitare, numită "Pachetul Delors I".
Sistemul are la bază ideea concentării asupra unui număr redus de obiective
prioritare şi coordonarea ansamblului instrumentelor financiare utilizate, în scopul
creşterii eficienţei în realizarea coeziunii.
Au fost definite patru concepte de bază în utilizarea fondurilor: concentrarea,
programarea, parteneriatul şi adiţionalitatea.
Primul concept se aplică prin concentrarea pe obiective şi pe regiuni eligibile
stabilite de Comisie.
Începând cu 2007, conform reformei din 2004, obiectivele devin:
Obiectivul 1: Convergenţă (regiuni cu PIB/loc < 75% media EU, efectul
statistic, ţări cu PIB/loc < 90% pentru FC)
Obiectivul 2: Competitivitate regională şi ocupare (programe regionale
pentru FEADR şi naţionale pentru FSE)
Obiectivul 3: Cooperare teritorială europeană (regiuni frontaliere şi regiuni )
Programarea se asigură prin fixarea unor programe de acţiune plurianuale, pentru o
mai bună gestionare a proiectelor , o mai bună coordonare şi facilitarea continuităţii în
finanţare.
Parteneriatul urmăreşte coordonarea eforturilor de coeziune între diversele
niveluri de decizie şi acţiune: comunitar, naţional, regional, local. In acest sens, statele
membre supun aprobării Comisiei planuri de dezvoltare elaborate în parteneriat cu
colectivităţile regionale, în care se include axele de dezvoltare, acţiunile şi fondurile de
intervenţie. Ulterior, prin negocieri la nivel comunitar, Comisia adoptă un Cadru
Comunitar de Sprijin stabilind orientările strategice în vederea coordonării ansamblului
intervenţiilor structurale. Cadrele comunitare se aplică prin programe operaţionale
aprobate de Comisie.
 Adoptarea principiului adiţionalităţii are drept scop evitarea substituirii de către
ajutorul comunitar a subvenţiei naţionale. Fondurile structurale nu acoperă decât o
parte din finanţarea acţiunilor, asigurându-se astfel o mai bună responsabilizare a
diverşilor actori implicaţi.
Fondul european de dezvoltare regională (FEDR) și Fondul social european
(FSE) sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale, deoarece sunt destinate să
investească în restructurarea economică și socială în UE, contribuind astfel la
reducerea diferențelor de dezvoltare dintre regiunile europene, de exemplu în ceea ce
privește infrastructura și ocuparea forței de muncă.
Alături de Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală
(FEADR) și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime (FEPAM), ele
reprezintă Fondurile structurale și de investiții europene.
Fondul de coeziune investește în rețele de transport și proiecte de mediu, FEADR
ajută zonele rurale să obțină un sector agricol mai ecologic, mai solid și mai inovator,
iar FEPAM promovează un pescuit și o acvacultură sustenabilă și competitivă în
întreaga UE.
Fondul de solidaritate al UE (FSUE), creat în vara anului 2002, ca urmare a
inundațiilor grave care au afectat țările din centrul Europei.
FSUE este acum un fond stabil, cu un buget anual de 500 de milioane de euro. El
reprezintă expresia solidarității europene față de regiunile afectate de catastrofe.
Astfel, UE poate răspunde în mod rapid, eficient și flexibil pentru a ajuta orice
țară membră (sau țări candidate la aderare) în cazul unor catastrofe naturale majore cu
repercusiuni grave asupra condițiilor de viață, asupra mediului sau asupra economiei.
FSUE vine în completarea eforturilor naționale depuse de serviciile publice
contribuind, de exemplu, la operațiunile de curățare și refacere a infrastructurii sau la
furnizarea de adăposturi temporare.
Politica regională a UE este implementată de către organisme naționale și
regionale, în parteneriat cu Comisia Europeană, în cadrul unui sistem cunoscut sub
numele de „gestiune partajată”.
Spre deosebire de bugetele naționale, care se stabilesc anual, bugetul pentru
politică regională este determinat pe o perioadă de șapte ani, devenind astfel o resursă
valoroasă și sigură pentru investiții private.
Procesul cuprinde trei etape principale:
Bugetul și normele privind utilizarea acestuia se stabilesc de către Parlamentul
European și Consiliul UE (care reunește miniștrii naționali la nivel european), pe baza
unei propuneri a Comisiei.
Comisia colaborează cu țările UE în elaborarea „acordurilor de parteneriat”, care
ilustrează prioritățile de investiții și nevoile lor de dezvoltare. De asemenea, țările UE
prezintă proiectele de programe operaționale (PO), defalcând obiectivele pe domenii
concrete de acțiune.
Acestea pot viza întreaga țară și/sau anumite regiuni și pot include programe de
cooperare între mai multe țări. Comisia negociază cu autoritățile naționale pe marginea
conținutului final al acestor planuri de investiții. Toate nivelurile de guvernanță,
inclusiv societatea civilă, ar trebui să fie consultate și implicate în programarea și
gestionarea programelor operaționale.
Programele sunt apoi implementate de țările UE și de regiunile acestora. Această
activitate este organizată de autoritățile de gestionare din fiecare țară și/sau regiune.
Gestionarea și implementarea programelor cad, în mare măsură, în sarcina
administrațiilor naționale și subnaționale (regionale și locale).
Țările UE trebuie să ofere Comisiei Europene garanția că fondurile sunt cheltuite
în mod eficient și în conformitate cu legislația UE. Pentru aceasta, trebuie să pună la
dispoziție sisteme corecte de gestionare, monitorizare și raportare financiară și să
identifice organismele responsabile și procedurile necesare pentru a garanta existența
unei piste de audit adecvate.
Politica regională beneficiază de cea mai mare parte din bugetul UE pentru
perioada 2014-2020 (351,8 miliarde de euro dintr-un total de 1 082 de miliarde de
euro) și este, prin urmare, principalul instrument de investiții al Uniunii.
Aceste resurse sunt utilizate pentru a finanța infrastructuri strategice de transport
și de comunicații, pentru a favoriza tranziția către o economie mai ecologică, pentru a
ajuta întreprinderile mici și mijlocii (IMM) să devină mai inovatoare și mai
competitive, pentru a crea oportunități de locuri de muncă noi și durabile, pentru a
consolida și moderniza sistemele de învățământ și pentru a construi o societate mai
favorabilă incluziunii.
Politica regională reprezintă, de asemenea, expresia solidarității dintre statele
membre ale UE, întrucât orientează cea mai mare parte a fondurilor disponibile către
regiunile mai puțin dezvoltate ale Uniunii.
Acestea își pot valorifica astfel întregul potențial economic, ceea ce va duce la
atenuarea disparităților regionale existente la nivel european și național.
De exemplu, cifrele din 2011 arată că în regiunile UE produsul intern brut (PIB)
varia între 29 % din media UE-27 (în regiunea bulgară Severozapaden și nord-estul
României) și 321 % (în centrul Londrei). Această constatare evidențiază necesitatea
unei politici de investiții bine orientate și strategice, care adaptează investițiile UE la
nevoile fiecărei regiuni în parte.
-Favorizarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă.
Ea trebuie să se înscrie pe drumul trasat de Agenda UE privind promovarea
creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă prin:
-trezirea interesului investitorilor faţă de statele membre şi regiunile
acestora, prin îmbunătăţirea accesibilităţii, furnizarea de servicii de calitate (cum
ar fi internetul de mare viteză) şi protejarea potenţialului de mediu
-promovarea inovării, a spiritului antreprenorial şi a economiei bazate pe
cunoaştere, încurajând regiunile să-şi valorifice punctele forte şi să utilizeze mai
eficient fondurile europene destinate iniţiativelor naţionale şi regionale, prin
elaborarea unor strategii inteligente specializate destinate să favorizeze creşterea
-crearea de noi locuri de muncă, mai numeroase şi de cea mai bună calitate,
prin atragerea unui număr mai mare de persoane pe piaţa muncii, prin
îmbunătăţirea capacităţii de adaptare a lucrătorilor şi prin creşterea investiţiilor în
capitalul uman.
Repartizarea cheltuielilor
Politica regională investeşte în toate regiunile UE, conform obiectivelor
Strategiei Europa 2020.
Se depun eforturi deosebite în statele membre din Europa Centrală şi de Est şi
în regiunile cu nevoi speciale de dezvoltare din alte state membre ale UE. Prin
intermediul acestei politici se urmăreşte contracararea efectelor crizei şi ameliorarea
accesului la finanţare.
În mod deosebit, se pune accent pe sprijinul pentru inovare şi cercetare,
dezvoltare durabilă şi crearea unui mediu favorabil pentru întreprinderile mici, care
reprezintă temelia economiei europene. O parte din fonduri sunt destinate proiectelor
de cooperare transfrontalieră şi interregională.
 POLITICA AGRICOLA COMUNA

Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici
comune încă din primele etape ale construcţiei europene.
Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatului de la Roma 25% din
populaţia activă.
Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului american
acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în
cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de război.
Agriculturile europene, chiar cele mai moderne (M. Britanie, Olanda,
Danemarca), erau încă puţin mecanizate, foloseau cantităţi reduse de îngrăşăminte, iar
rolul produselor fitosanitare era ignorat.
Exploataţii familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure
decât venituri de subzistenţă într-o agricultură de autoconsum, departe de a oferi
necesarul de produse alimentare şi de a face faţă concurenţei externe, venită îndeosebi
din partea SUA.
OBIECTIVE

-economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă a resurselor,

creşterea producţiei;

-sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri rezonabile pentru

consumatori,

-politice – garantarea securităţii alimentare.

Prin Politica Agricolă Comună, ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor
obiective:
1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând
dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie,
îndeosebi a muncii;
2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicarea
venitului individual al celor ce lucrează în agricultură;
3. stabilizarea pieţelor;
4. garantarea securităţii în aprovizionare;
5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.

Principiile PAC
Unicitatea pieţei
Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prin
eliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică
comercială cu efect similar.
Rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole în toată Comunitatea ca urmare
a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis însă că realizarea
obiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor preţuri unice
comunitare prin decizii politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol 1967-
1968, acestea sunt rezultatul dezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi
reprezintă punctul central al sistemului de preţuri folosit în politica agricolă comună.
Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele
membre au adoptat diverse măsuri de protecţie netarifară, de tipul măsurilor fito-
sanitare şi veterinare, al reglementărilor administrative, al sumelor monetare
compensatorii.
Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin
formarea pieţei unice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii
pieţei.

Preferinţa comunitară
Preferinţa comunitară a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a
dorinţei Comunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă.
Aplicarea ei s-a realizat printr-un sistem de prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile
principale au fost de garantare a veniturilor agricultorilor şi de menţinere a stabilităţii
pieţei interne.
Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului
intern şi acţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers.
Sistemul reuşeşte astfel să asigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie
absolută.
În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a
renunţat în numeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute, fie
din proprie iniţiativă, fie sub presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.
Aproximativ 85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au
realizat printr-o protecţie scăzută, sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC.
Prelevările agricole s-au aplicat unui număr redus de produse.

Solidaritatea financiară
Solidaritatea financiară a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi
suportarea în comun a cheltuielilor aferente.
Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic
– Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă - FEOGA. Conceput ca un
simplu capitol în bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structură administrativă
proprie şi acţionează la nivelul statelor membre indirect, prin intermediul unor
organisme naţionale. Gestiunea comună este asigurată prin intermediul Comisiei care,
însă, pentru acţiunile structurale are nevoie de avizul Comitetului pentru structurile
agricole şi dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare de avizul Comitetului
FEOGA, format din reprezentanţii statelor membre.
Fondul este structurat pe două secţiuni: Garantare – destinată acoperirii
cheltuielilor privind pieţele agricole şi politica preţurilor şi Orientare – pentru
susţinerea reformelor structurale, realizarea obiectivelor de politică socială şi sprijinul
dezvoltării zonelor rurale.
Ponderea în bugetul comunitar a scăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la
40-45% în prezent), ca urmare a eforturilor de reformare a politicii agricole.Cea mai
mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizată pentru acţiunile de garantare (peste
90%).
Fondul European de Orientare şi de Garanţie Agricolă (FEOGA)
Secţiunea „Garantare” a avut ca finalitate finanţarea cheltuielilor privind organizarea
comună a pieţelor, şi anume:
-cumpărarea sau stocarea surplusurilor şi încurajarea exportului de produse
agricole;
-intervenţiile privind stabilizarea pieţelor agricole;
-măsurile de dezvoltare rurală;
-măsurile privind furnizarea de informaţii asupra politicii agricole comune;
-măsurile veterinare specifice, măsurile de inspecţie în domeniul veterinar,
măsurile privind sănătatea plantelor şi animalelor. Secţiunea a fost organizată
prin regulamentul financiar nr.729/70 din 21 aprilie al Consiliului (modificat
ulterior prin Regulamentul nr.1101/95 din 22 mai 1995 al Consiliului

Secţiunea „Orientare” reprezintă un fond cu finalitate structurală, fiind destinat să

contribuie la reformele structurale în agricultură şi dezvoltarea zonelor rurale.
Secţiunea „Orientare” finanţează măsurile de dezvoltare rurală având drept scop:
- reorganizarea structurilor agricole;
- promovarea dezvoltării regionale;
- reducerea diferenţelor dintre anumite zone comunitare. Secţiunea a fost
organizată prin Regulamentul nr.4256/88 din 19 decembrie 1988 al Consiliului

Reforma politicii agricole

O primă încercare de reformă a constat în publicarea de către Comisia Europeană,
în 1968 a „Memorandumului pentru reforma politicii agricole comune” (planul
Mansholt).
Planul avea în vedere reducerea numărului de persoane angajate în agricultură şi
crearea unor suprafeţe agricole mai întinse şi mai eficiente.
În 1972 au fost luate la nivel comunitar o serie de măsuri structurale având drept
scop modernizarea agriculturii europene.
În 1985 Comisia a publicat „Cartea verde privind perspectivele politicii agricole
comune”. Acest document reprezenta o propunere de reformă fundamentală a politicii
agricole comune, constând în măsuri de echilibrare a cererii cu oferta, în scopul
reducerii dezechilibrului generat de surplusul de produse.
În 1988, Consiliul European a propus un ansamblu de măsuri de reformă,
inclusiv „Orientările privind cheltuielile în domeniul agriculturii”.

În 1992 s-a realizat o reformă majoră a politicii agricole comune (denumită

reforma „Mac Sharry”, după numele comisarului european Ray Mac Sharry pentru
agricultură care a avut un rol important în realizarea acesteia).
Elementele principale ale acestei reforme au vizat:
- reducerea preţurilor produselor agricole pentru a deveni mai competitive pe
piaţa internă şi mondială;
- compensarea fermierilor pentru pierderile veniturilor alocate ;
- măsuri privind mecanismele de piaţă şi protecţia mediului.
În 1999 Consiliul European de la Berlin a adoptat „Agenda 2000” conţinând
măsurile de reformă a politicii agricole comune. Obiectivele acestei reforme au fost:
- creşterea competitivităţii produselor agricole pe piaţa internă şi mondială;
- promovarea unui standard satisfăcător de viaţă pentru comunităţile rurale;
- crearea de locuri de muncă şi de noi surse de venit pentru fermieri în alte
sectoare decât cel agricol;
 - dezvoltarea unei noi politici privind dezvoltarea rurală, care a devenit al doilea
sector ca importanţă în cadrul politicii agricole comune;
- integrarea în cadrul politicii agricole comune a aspectelor privind mediul
înconjurător;
- asimilarea în cadrul politicii agricole comune a unor probleme economice;
- îmbunătăţirea calităţii şi siguranţei produselor alimentare;
- simplificarea legislaţiei din domeniul agriculturii şi descentralizarea modului de
aplicare a acesteia.
Reforma din 2003 reprezintă cel mai important moment privind acordarea de
stimulente financiare fermierilor în vederea realizării unei agriculturi ecologice.
Plăţile directe au fost condiţionate de respectarea standardelor de mediu, de
standardele privind calitatea alimentelor şi bunăstarea animalelor
Reforma politicii agricole comune a creat condiţiile oprime pentru dezvoltarea
unei agriculturi multifuncţionale, durabile şi competitive.
În februarie 2014, Comisia Europeană, prin DG Agriculture & Rural
Development, a publicat un Raport care sintetizează principalele direcţii de dezvoltare
ale acestei politici comune în perioada 2014 -2020, precum şi implicaţiile asupra
politicilor naţionale în domeniu, dar şi asupra producţiei agricole din statele membre.
P.A.C. reprezintă o punte între aşteptările cetăţenilor din UE privind
agricultura şi aşteptările fermierilor din ţările membre care se confruntă cu
provocări economice şi de mediu, fiind, totodată, o investiţie din bugetul
comunitar într-un sector strategic în termeni de securitate alimentară, mediu
înconjurător şi creştere economică în zonele rurale.
Pentru a răspunde acestor aşteptări în noul context de finanţare, fondurile alocate
în cadrul Politicii Agricole Comune şi al programelor de dezvoltare rurală ale statelor
membre vor fi direcţionate prioritar către următoarele obiective:
• Creşterea competitivităţii agriculturii europene la nivel global şi naţional;
• Conservarea diversităţii sistemelor de producţie agricolă din ţările UE;
• Adaptarea producţiei agricole astfel la noile provocări de mediu legate de
schimbările climatice şi protecţia resurselor naturale.

In iunie 2013, instituţiile comunitare au adoptat un cadrul de reglementare care

trasează noi direcţii de dezvoltare şi reformă pentru PAC.
Noua reformă a P.A.C. a fost modelată de o dezbatere publică integrală cu
cetăţenii comunitari şi instituţiile naţionale, având obiectivul de a permite adaptarea
P.A.C. la noile provocări în ceea ce priveşte dezvoltarea sectorului rural din UE pe
termen mediu şi lung.
Potrivit noilor direcţii de evoluţie şi reformă ale P.A.C. în perioada 2014 -2020,
aceasta se va concentra pe trei piloni fundamentali: ecologie şi eficienţa în
agricultură, asigurarea unei alimentaţii sănătoase la preţuri accesibile şi
revitalizarea zonelor şi comunităţilor rurale.
Direcţii de dezvoltare ale P.A.C. în perioada 2014-2020

Bugetul P.A.C. alocat perioadei 2014-2020 se ridică la 373 de miliarde de euro

pentru cele 28 de state membre, iar România are alocate fonduri de 17,5 miliarde de
euro, în creştere faţă de exerciţiul bugetar anterior 2007-2013 (13,8 miliarde
euro).
 Aceste fonduri suplimentate vor putea fi pe deplin valorificate dacă fermierii
români vor fructifica, în special prin sistemul plăţilor directe, oportunităţile oferite de
fiecare dintre cele trei direcţii de dezvoltare.

• De menţionat faptul că, deşi pe total fondurile au crescut pentru România, pentru
Pilonul II – Dezvoltare Rurală acestea au scăzut cu 13,5%.
TIPOLOGIA POLITICILOR AGRICOLE COMUNE
Politici de intervenţie pe pieţele produselor agricole;
Politici structurale, care urmăresc să faciliteze accesul exploataţiilor agricole la
factorii de producţie şi în particular la cei mai stabili dintre ei (pământ, echipamente
mecanice etc);
Politici permanente sau conjuncturale de susţinere a profilului
întreprinzătorului şi al familiilor lor (de regulă al celor mai puţin bogaţi dintre ei) ‐
în prezent, prin aceasta se urmăreşte, în mod esenţial, creşterea gradului de integrare a
primelor două tipuri de politici agricole

DEZVOLTAREA RURALA
Obiectivele politicii de dezvoltare rurală, definite în Regulamentul Consiliului nr.
1257/17 mai 1999 referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:
-Ameliorarea exploataţiilor agricole
-Garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole
-Asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor
-Protecţia mediului
-Dezvoltarea de activităţi comple‐ mentare şi alternative generatoare de
locuri de muncă, pentru a contracara procesul de depopulare a zonelor
agricole şi a întări substanţa economică şi socială a zonelor rurale
-Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă în zonele rurale şi promovarea
şanselor egale.
MĂSURI DE POLITICĂ DE DEZVOLTARE RURALĂ
Pensionarea anticipată. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii şi lucrătorii
agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu
caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare.
Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă
şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate primi până la
150000 Euro în tranşe anuale de cel mult 15 000 Euro până la vârsta de 75 de ani, iar
un lucrător agricol, până la 35 000 Euro, în tranşe anuale a câte 3500 Euro, pe
perioada rămasă până la vârsta pensionării.
Agricultura ecologică. Se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor
de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea
patrimoniului rural. Ajutorul se acordă fermierilor care timp de cel puţin 5 ani au
practicat metode agro ‐ ecologice, în limita a 600 Euro/ha pentru recoltele anuale, 900
Euro/ha pentru recolte perene, şi 450 Euro/ha pentru alte recolte..
Exploatarea zonelor defavorizate. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii
din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de
mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă
echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea mediului.
Plăţile variază între 25 şi 200 Euro/ha şi se acordă numai în condiţiile respectării stricte
a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producţie ecologice.
 Politica de mediu A UE

Impactul Conferinţei Naţiunilor Unite asupra Mediului Uman (Stockholm, 5-16

iunie 1972) a creat premisa conturării unei politici de mediu pentru spaţiul comunitar
iar reuniunea şefilor de stat şi de guvern ai comunităţii (Paris, 19-20 octombrie 1972)
este considerată punctul de plecare în crearea unei astfel de politici.
Politica de mediu este o politică relativ nouă a Uniunii Europene, consacrată în
Tratatul CE prin adoptarea Actului Unic European1.
În doctrină, s-a susţinut că politica de mediu:
- se înscrie în rândul aşa-ziselor politici de „acompaniament”, denumite astfel pentru a
evidenţia rolul secundar al acestora, faţă de cele aferente „pieţei unice”, cu referire la
mărimea alocaţiei din bugetul UE afectat, ca şi criteriu de diferenţiere;
- face parte din categoria politicilor de protecţie, dezvoltate prin afirmarea ideii că piaţa
interioară este şi un spaţiu de proteguire în care se aplică o legislaţie armonizată, care
urmăreşte să ofere cetăţenilor un minimum de garanţii contra principalelor riscuri
antrenate de societatea modernă.
Politica de mediu a Uniunii Europene s-a dezvoltat prin intermediul Programelor de
acţiune pentru mediu (PAM), care, deşi nu au forţă juridică, constituind declaraţii
politice ce prezintă obiective de atins potrivit unui calendar precis, au avut şi au un rol
în stimularea reglementărilor în materie şi precizarea semnificaţiilor acestora.2

Obiectivele, principiile şi instrumentele politicii de mediu

În procesul dezvoltării instituţionale a politicii de mediu, Uniunea a parcurs un
drum foarte lung, nu tocmai linear şi caracterizat deseori de indecizie. Rezultatul s-a
constituit însă nu atât într-o politică unde Comunitatea îşi asumă foarte multe
responsabilităţi, ci mai curând, într-o politică având impact major asupra definirii şi
aplicării strategiilor europene şi a politicilor comunitare şi naţionale. Evoluţia tratatelor
a dus, de asemenea, la fixarea obiectivelor şi principiilor PEM care s-au transpus în
diferitele planuri de acţiune pentru mediu.

Obiective şi principii
Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene au fost
stabilite prin contribuţia Actului Unic European şi a Tratatului de la Maastricht.
Conform articolului 174, sub rezerva implicării Comunităţii cu respectarea strictă a
principiului subsidiarităţii, obiectivele comunitare în domeniul mediului sunt:
- conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- protecţia sănătăţii umane;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
- promovarea de măsuri la nivel internaţional în vederea tratării problemelor
regionale
şi globale de mediu.
Stabilirea acestor obiective comune nu prejudiciază însă rolul statelor membre.
Mediul
ţine de domeniul competenţelor împărţite, iar statele membre îşi păstrează
competenţele în
materie de elaborare, aplicare şi finanţare a politicilor de mediu; acţiunile comunitare
sunt

1
Ştefania-Diana IONIŢĂ-BURDA, ASPECTE PRIVIND POLITICA DE MEDIU A UNIUNII
EUROPENE, Revista Universul Juridic  nr. 7, iulie 2018, pp. 70-78
2
Idem
complementare, cu rol, pe de o parte de asigurare a cadrului european de armonizare-
coordonare a politicilor naţionale şi, pe de altă parte, de susţinere a politicilor statelor
membre şi de potenţare a impactului acestora.
Principiile folosite în elaborarea şi aplicarea politicii europene de mediu s-au
conturat
treptat, în procesul dezvoltării instituţionale a PEM şi a aplicării diferitelor programe
comunitare de acţiune (a se vedea mai jos). Conform Cartei Albe privind
responsabilitatea la nivelul mediului (2000), principiile actuale în aplicarea PEM sunt:
- principiul responsabilităţii (numit şi „poluatorul plăteşte”) are în vedere suportarea
de către poluator a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de
autorităţile publice; principiul asigură internalizarea costurilor de mediu (de poluare) la
nivelul agenţilor
economici şi îşi are originea în teoria externalităţilor;
- principiul acţiunii preventive: se bazează pe regula generală că „este mai bine să
previi
decât să combaţi”; aplicarea principiului presupune ca orice decizie de producţie sau
legată de noi proiecte de investiţii să se raporteze la impactul de mediu anticipat;
- principiul precauţiei: presupune că, în absenţa unei certitudini cu privire la relaţia
cauză-efect între o acţiune şi impactul asupra mediului, dacă o evaluare ştiinţifică oferă
suficiente argumente privind un posibil impact negativ pentru mediu sau sănătate,
trebuiesc luate măsuri de siguranţă; în aplicarea acestui principiu şi a celui anterior, un
rol esenţial revine asumării responsabilităţii sociale de către agenţii economici publici
şi privaţi.
- principiul corecţiei, cu prioritate la sursă, constând în obligaţia poluatorilor de a lua
măsurile necesare pentru înlăturarea efectelor poluării;
- principiul proximităţii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarea
responsabilităţilor pentru deşeurile şi poluarea produsă; principiul are la bază ideea că
în protecţia mediului responsabilitatea primară revine nivelelor inferioare de decizie;
- principiul protecţiei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să
urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie (acţiunea Comunităţii trebuie să
asigure eficienţa politicilor de mediu în spaţiul european şi nu numai);
principiul integrării: presupune ca obiectivele de mediu să fie luate în considerare în
elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor europene care au un impact asupra
mediului13.
Complementar principiilor specifice politicii de mediu, pot fi menţionate şi o serie de
principii generale cu rol important în elaborarea şi aplicarea PEM:
- principiul eficienţei, conform căruia şi adoptarea unei legi de mediu trebuie
subordonată raportului cost – beneficiu, cu luarea în considerare a costului de
oportunitate;
- principiul subsidiarităţii, aşezat la baza funcţionării sistemului instituţional
comunitar.
În politica de mediu, responsabilitatea principală revine statelor membre, Comunitatea
intervenind
doar în măsura în care acţiunea la nivel comunitar este mai eficientă;
- principiul transparenţei presupune dezvoltarea unui sistem eficace de analiză şi
informare asupra consecinţelor acţiunii diverşilor actori economici şi asupra politicilor
adoptate la
nivel comunitar şi în statele membre;
- principiul informării, conform căruia cetăţenii au dreptul să obţină în orice moment
informaţii privind calitatea mediului şi să participe la procesul decizional;
- principiul coerenţei presupune dezvoltarea unor mecanisme de
coordonare/armonizare
între politicile europene, pe orizontală, între diversele politici sectorile şi pe verticală,
între
deciziile luate la nivel comunitar, naţional, regional, local, în aşa fel încât să se asigure
complementaritatea instrumentelor şi generarea de sinergii în realizarea obiectivelor de
mediu;
- principiul cooperării. În aplicarea competenţelor de mediu, Comunitatea şi statele
membre cooperează cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale. Principiul are la
bază ideea că protecţia mediului nu poate fi realizată doar în context intern (având în
vedere externalităţile de mediu care depăşesc graniţele Uniunii) şi că trebuiesc luate în
considerare interesele specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare. Uniunea joacă un rol
important în negocierea şi acţiunea în domeniul protecţiei mediului la nivel
internaţional, luând parte la toate dosarele majore. Conform Concluziilor Consiliului
European de la Barcelona din 2002, parteneriatul global în materie de protecţie a
mediului, cu un rol special acordat politicii de cooperare cu ţările în dezvoltare, trebuie
să urmărească următoarele obiective strategice: limitarea schimbărilor climaterice, în
special prin respectarea angajamentelor Protocolului de la Kyoto şi prin reducerea
emisiilor de gaze; limitarea impactului negativ de mediu asupra sănătăţii; gestionarea
responsabilă a resurselor, conservarea şi ameliorarea biodiversităţii, limitarea
impactului negativ al transporturilor asupra mediului; diminuarea decalajelor de
dezvoltare, combaterea sărăciei. Se poate observa şi în strategia externă aceeaşi
abordare integrată a problemelor de mediu, prin corelare cu obiectivele economice şi
sociale;
- principiul coeziunii. Coeziunea reprezintă în Uniunea Europeană, ca şi mediul, un
element de condiţionalitate în adoptarea şi aplicarea politicilor la toate nivelurile, fiind
o componentă obligatorie a strategiei europene de dezvoltare durabilă. Prin urmare,
PEM este şi ea subordonată obiectivului de coeziune. Articolul 174/3 al CE (versiunea
consolidată) stabileşte că în elaborarea politicii sale de mediu, Comunitatea ţine cont de
condiţiile specifice din diversele regiuni ale ţărilor membre, de avantajele şi costurile
ce rezultă din aplicarea sau din absenţa acţiunilor de mediu şi de necesitatea dezvoltării
economice şi sociale echilibrate a regiunilor şi a ansamblului Comunităţii. În acest
sens, Tratatul prevede posibilitatea unor derogări temporare pentru statele aflate în
dificultate de aplicare a legislaţiei comunitare, precum şi sprijin financiar prin Fondul
de coeziune.
Principale evoluţii la nivelul principiilor în aplicarea politicii de mediu la nivel
comunitar sunt:
- trecerea de la abordarea ex-post la abordarea ex-ante;
- orientarea către acordarea de prioritate principiilor de prevenţie şi precauţie,
principiului „poluator – plătitor” (la modă în primii ani de aplicare a PEM,)
revenindu-i mai curând rolul de responsabilizare decât cel de asigurare a protecţiei
mediului;
- trecerea de la o abordare sectorială la o abordare orizontală (protecţia mediului ca
principiu de integrare, cu subordonarea elaborării tuturor politicilor europene,
indiferent de
nivelul şi domeniul adoptării, considerentelor de mediu);
- includerea protecţiei mediului în categoria obiectivelor strategice (art. 2 al
Tratatului
Uniunii Europene);
- creşterea rolului indivizilor, atât în calitate de producători, cât şi în calitate de
consumatori, prin implicarea în actele decizionale, orientarea către modificarea
atitudinilor,
educaţie, responsabilizare socială;
- creşterea dimensiunii externe, ca urmare a conştientizării necesităţii acţiunii la nivel
global în rezolvarea problemelor de mediu.
1. Programe de acţiune pentru mediu3
La nivel comunitar, au fost elaborate şi puse în aplicare, în aproape jumătate de secol
(din anul 1973), 7 Programe de acţiune pentru mediu (PAM), care aşa cum precizam,
au contribuit la cristalizarea şi au ghidat dezvoltarea politicii de mediu a Uniunii
Europene.4
A. PAM 15 a fost lansat în anul 1973, pentru perioada 1973-1976. S-a apreciat9 că
acest program conţinea, într-o formă embrionară, multe dintre ideile care definesc
conceptul de „dezvoltare durabilă”.
Ca obiective ale politicii comunitare de mediu, au fost precizate10 următoarele:
- prevenirea, reducerea şi, pe cât posibil, eliminarea poluării şi a efectelor nocive ale
acesteia;
- menţinerea unui echilibru ecologic satisfăcător şi asigurarea protecţiei biosferei;
- asigurarea gestionării corecte şi evitarea oricărei exploatări a resurselor sau a naturii
care dăunează grav echilibrului ecologic;
- ghidarea dezvoltării în conformitate cu cerinţele de calitate, în special, prin
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a condiţiilor de viaţă;
- asigurarea că se ţine mai mult seama de aspectele de mediu în planificarea urbană şi
utilizarea terenurilor;
- căutarea de soluţii comune la problemele de mediu cu statele din afara Comunităţii, în
special în cadrul organizaţiilor internaţionale.
De asemenea, au fost aprobate principiile generale ale politicii comunitare de mediu
(astfel cum au fost elaborate de miniştrii mediului în cadrul reuniunii la Bonn din 31
octombrie 1972)11, respectiv:
- cea mai bună politică de mediu constă în prevenirea apariţiei poluării sau a
degradărilor la sursă, mai degrabă decât încercarea ulterioară de a contracara efectele
acestora;
- efectele asupra mediului trebuie luate în considerare, cât mai devreme posibil, în toate
procesele tehnice de planificare şi luare a deciziilor;
- orice exploatare a resurselor naturale de natură să cauzeze daune semnificative
echilibrului ecologic trebuie evitată;
- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnologice din cadrul Comunităţii ar trebui
îmbunătăţit în vederea adoptării unor acţiuni eficiente pentru conservarea şi
ameliorarea mediului şi combaterii poluării şi daunelor;
- costurile de prevenire şi eliminare a daunelor trebuie, în principiu, suportate de către
poluator;
- asigurarea că activităţile desfăşurate într-un stat nu cauzează degradarea mediului în
alt stat;
- să ţină seama de interesele ţărilor în curs de dezvoltare;

3
Ştefania-Diana IONIŢĂ-BURDA, ASPECTE PRIVIND POLITICA DE MEDIU A UNIUNII
EUROPENE, Revista Universul Juridic nr. 7, iulie 2018, pp. 70-78

4
Pascariu Gabriela Carmen, Politici Europene, suport curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Iaşi - Centrul de
Studii Europene, p. 56.
5
Council, Declaration of the Council of the European Communities and of the representatives of the Governments
of the Member States meeting in the Council of 22 November 1973 on the programme of action of the European
Communities on the environment, op. cit., p. 5.
- eficacitatea eforturilor de promovare a politicii globale de cercetare şi de mediu va fi
sporită printr-un concept clar definit pe termen lung a politicii europene de mediu;
- protecţia mediului este o problemă pentru toţi în cadrul Comunităţii şi ar trebui să
conştientizeze importanţa sa;
- este necesar să se stabilească nivelul de acţiune (local, regional, naţional, comunitar,
internaţional) care să se potrivească cu tipul de poluare şi zona geografică care trebuie
protejată;
- programele naţionale din domeniu ar trebui coordonate, pe baza unui concept comun
pe termen lung, şi ar trebui armonizate politicile naţionale în cadrul Comunităţii.
B. PAM 2 a fost lansat în anul 1977, pentru perioada 1977-19816.
Acesta a reafirmat obiectivele stabilite în PAM 1. Implementarea obiectivelor stabilite
a întimpinat dificultăţi, care au fost generate de perioadele de criză economică din anii
1975-1978, 1981-198314.
C. PAM 37 a fost lansat în anul 1982, pentru perioada 1982-1986.
În cadrul acestui program s-a recunoscut că obiectivului esenţial al politicii comunitare
de mediu, ce a constat, iniţial, în controlul poluării şi al degradărilor pe care aceasta le
cauzează, a asumat treptat, un caracter general, preventiv; această dezvoltare, s-a
afirmat, oferă avantajul dublu al măsurilor de protecţie a mediului ce sprijină şi
completează dezvoltarea economică.
Ca obiective finale ale politicii de mediu au fost precizate: protecţia sănătăţii umane,
disponibilitatea pe termen lung a tuturor resurselor care determină calitatea vieţii, de o
calitate adecvată şi în cantitate suficientă, şi anume, apă, aer, spaţiu, climă, materii
prime, mediul construit şi patrimoniul natural şi cultural, precum şi întreţinerea şi, dacă
este posibil, restaurarea mediului natural cu habitate adecvate pentru floră şi faună.8
Pentru gestionarea adecvată a acestor resurse, s-a subliniat necesitatea elaborării şi
punerii în practică a unei strategii globale.
Principiile considerate cruciale, în acest context, au fost următoarele:
- fiecare tip de acţiune trebuie aplicat la cel mai adecvat nivel;
- prevenirea, mai degrabă decât repararea, ar trebui să fie regula;
- ori de câte ori este posibil, trebuie încercată restaurarea.
D.PAM 7 a fost adoptat în anul 2013, pentru perioada 2013-202036.
Acest program are ca motto „O viaţă bună, în limitele planetei noastre”, fiind
programul general de acţiune pentru mediu al UE până în anul 2020, este construit pe
realizările semnificative ale celor 40 de ani de politică a UE în domeniul mediului şi se
bazează pe o serie de iniţiative strategice recente în domeniul mediului9.
Ca obiective prioritare, sunt considerate următoarele10:
- protejarea, conservarea şi ameliorarea capitalului natural al Uniunii;
- trecerea Uniunii la o economie verde şi competitivă, cu emisii reduse de dioxid de
carbon şi eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor;

6
Council, Resolution of the Council of the European Communities and of the Representatives of the Governments of
the Member States meeting within the Council of 17 May 1977 on the continuation and implementation of a
European Community policy and action programme on the environment, OJ C 139, vol. 20, 13 June 1977.
7
Council, Resolution of the Council of the European Communities and of the representatives of the Governments of
the Member States, meeting within the Council, of 7 February 1983 on the continuation and implementation of a
European Community policy and action programme on the environment (1982 to 1986), OJ C 46, vol. 26, 17
February 1983.
8
Ştefania-Diana IONIŢĂ-BURDA, ASPECTE PRIVIND POLITICA DE MEDIU A UNIUNII
EUROPENE, Revista Universul Juridic nr. 7, iulie 2018, pp. 70-78

9
European Commission, Proces leading to the 7th EAP, disponibil on-line la
http://ec.europa.eu/environment/action-programme/process.htm
10
European Parliament, Council of the European Union, Decision no 1386/2013/EU of the European Parliament
and of the Council of 20 November 2013 on a General Union Environment Action Programme to 2020 „Living well,
within the limit of our planet”, op. cit., p. 174
- protejarea cetăţenilor Uniunii de presiunile legate de mediu şi de riscurile la adresa
sănătăţii şi a bunăstării;
- sporirea la maximum a beneficiilor legislaţiei Uniunii în domeniul mediului prin
îmbunătăţirea punerii în aplicare a acesteia;
- dezvoltarea cunoştinţelor privind mediul şi lărgirea bazei de date pentru politică;
- asigurarea de investiţii pentru politica în domeniul mediului şi al climei şi justificarea
costurilor ecologice ale oricăror activităţi care ţin de societate;
- o mai bună integrare a considerentelor legate de mediu în alte domenii de politică şi
asigurarea coerenţei în momentul formulării unor politici noi;
- creşterea sustenabilităţii oraşelor Uniunii;
- sprijinirea Uniunii în vederea unei abordări mai eficace a provocărilor în materie de
mediu şi de climă la nivel internaţional.
 Politica comerciala a UE

Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic,

administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o ţară sau
o comunitate de ţări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale
externe, conform intereselor proprii. Politica comercială este unul din pilonii principali
ai relaţiilor Uniunii Europene cu ţările terţe.11
Realizarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul iniţial de
integrare economică europeană, astfel că politica comercială a UE(iniţial CEE) este
comună în linii mari în raport cu restul lumii încă din 1968, odată cu realizarea Uniunii
Vamale.
Încă prin Tratatul de la Roma, politica comercială comună a fost inclusă între
instrumentele principale de realizare a integrării pieţelor naţionale într-o piaţă regională
unică cu scopul accelerării creşterii economice, a ridicării eficienţei şi competitivităţii
economice şi a creării premiselor de adâncire a integrării interstatale. Pentru
Comunitatea Europeană, raţiunea unei politici comerciale comună rezidă din faptul că
libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor din cadrul Comunităţii nu se poate realiza cu
politici comerciale naţionale diferite.
În baza prevederilor Tratatelor constitutive şi a celorlalte norme(legislaţie
secundară, tratate multi- şi bilaterale încheiate de Comunitatea Europeană) care
reglementează relaţiile comerciale ale UE cu ţările terţe se poate afirma că Uniunea
Europeană are o politică comercială comună axată pe liberalizarea schimburilor în
domeniul industrial şi relativ protecţionistă în sectorul agricol.
Principalele instrumente de politică comercială pot fi:
- de natură tarifară(vamală);
- de natură netarifară;
- de natură promoţională şi de stimulare.
Protecţia tarifară se realizează prin intermediul taxelor vamale.
În cadrul barierelor netarifare utilizate în cadrul politicilor comerciale se includ
reglementările cantitative, măsurile antidumping, precum şi alte măsuri netarifare.
Măsurile de politică comercială promoţională şi de stimulare au drept scop să
impulsioneze exporturile globale ale ţării(sau comunităţii) respective.
La baza politicii comerciale comune se află Tratatul de la Roma, al cărui titlu I
din partea a II-a se numea „Libera circulaţie a mărfurilor”. În cadrul acestuia se făceau
referiri la următoarele aspecte:
- eliminarea taxelor vamale între statele membre;
- instituirea tarifului vamal comun;
- eliminarea restricţiilor cantitative între statele membre;
- practicile de dumping.
Comerțul cu bunuri și servicii aduce o contribuţie semnificativă la
intensificarea creșterii economice durabile și la crearea de locuri de muncă. Peste
30 de milioane de locuri de muncă din UE depind de exporturile în afara UE. Conform
previziunilor, în viitor, 90% din creșterea economică la nivel mondial va avea loc în
afara frontierelor Europei. Prin urmare, comerțul este un vector de creștere economică
și o prioritate esențială pentru UE.
Consiliul s-a angajat în favoarea unui sistem comercial multilateral puternic,
bazat pe norme. UE are o politică comercială responsabilă, cu un nivel ridicat de

11
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf
transparență și o comunicare eficace cu cetățenii cu privire la beneficiile și provocările
comerțului și ale piețelor deschise.
Politica comercială este o competență exclusivă a UE. Aceasta înseamnă că
cea care legiferează în materie comercială și încheie acorduri comerciale internaționale
este UE, și nu statele membre. În cazul în care acordul cuprinde aspecte de
responsabilitate comună, Consiliul îl poate încheia numai după ratificarea sa de către
toate statele membre.

Prin faptul că acționează colectiv și vorbește cu o singură voce pe scena

internațională și că nu urmează multiple strategii comerciale separate, UE ocupă o
poziție puternică în ceea ce privește comerțul la nivel mondial.

UE gestionează relațiile comerciale cu țări terțe prin intermediul acordurilor

comerciale. Acestea sunt concepute pentru a crea oportunități comerciale mai bune și a
înlătura barierele din calea comerțului.

UE dorește să se asigure că produsele importate sunt vândute la un preț corect

și echitabil în UE, indiferent de unde provin. Reglementările comerciale sub formă de
instrumente de apărare comercială sunt un mijloc de protejare a producătorilor UE
împotriva daunelor și de combatere a concurenței neloiale din partea societăților
străine, reprezentată de dumping și de subvenționare, de exemplu. 12
Cadrul legal actual al politicii comerciale comune a UE este cel stabilit prin
Tratatul de la Maastricht modificat prin Tratatul de la Amsterdam.
Astfel, articolele 131 şi 133 pun bazele politicii comerciale comune faţă de
ţările terţe.
În conformitate cu articolul 131, prin stabilirea uniunii vamale între ele, statele
membre urmăresc să contribuie, în interesul comun, la dezvoltarea armonioasă a
comerţului mondial, la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi
la reducerea barierelor tarifare. Acelaşi articol prevedea faptul că prin eliminarea
drepturilor între statele membre se urmăreşte o incidenţă favorabilă asupra creşterii
forţei concurenţiale a întreprinderilor din aceste state.
În virtutea acestor prevederi, se poate spune că obiectivele acestei politici sunt
13
:
- promovarea comerţului cu alte state şi a liberului schimb;
- creşterea forţei competitive a societăţilor comunitare.
Articolul 133 stabileşte că politica comercială comună se referă la comerţul cu
mărfuri, servicii şi aspecte legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală.
Totodată, sunt incluse şi prevederi
speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile
sociale şi de sănătate14.
Domeniile vizate de formularea politicii comerciale comune sunt15:
- modificările nivelului taxelor vamale;
- încheiarea acordurilor vamale şi comerciale;
- uniformizarea măsurilor de liberalizare;
- politica exportului, măsuri de protejare a comerţului(dumping sau subvenţii) şi măsuri
de întărire a cooperării vamale între statele membre.

12
https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/trade-policy/
13
Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici
europene, 2005, pag. 6.
14
P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141.
15
D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi, 2004, pag. 248.
 Principiul de bază care guvernează politica comercială comună a Uniunii
Europene reiese din articolul 3a al Tratatului privind Uniunea Europeană, care
stabileşte că dezideratul acestei politici este realizarea unei economii de piaţă deschise,
în care concurenţa este liberă. Interpretarea dată acestui principiu este aceea că pe
ansamblu gradul de protecţionism al pieţei interne unice ar trebui să se reducă în mod
continuu16.
O altă prevedere din cadrul Tratatului este aceea că politica comercială este construită
pe principii uniforme în domeniul tarifar, al acordurilor comerciale, al liberalizării
comerciale, ceea ce presupune că în materie de acorduri comerciale internaţionale sau
de măsuri comerciale faţă de terţi trebuie să se realizeze o centralizare a deciziilor la
nivel comunitar.
Cu toate acestea, având în vedere şi existenţa principiului subsidiarităţii, Curtea
Europeană de Justiţie a subliniat că între instituţiile comunitare şi statele naţionale
trebuie să colaboreze strâns în negocierea şi semnarea acordurilor comerciale
internaţionale şi, în plus, a stabilit că anumite servicii nu intră sub incidenţa politicii
comerciale comune, iar în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală
competenţele sunt partajate între cele două părţi.
Trebuie menţionat că politica comercială comună a Uniunii Europene are trei
dimensiuni17:
a) dimensiunea multilaterală, realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului(fostul GATT), care are drept scop promovarea regulilor privind
accesul la pieţe în contextul asigurării unei guvernanţe globale efective;
b) Dimensiunea bilaterală/regională, care este reflectată prin acordurile bilaterale
negociate şi încheiate de Uniunea Europeană în afara negocierilor multilaterale din
cadrul OMC şi prin adoptarea unor măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii
regionale;
c) dimensiunea unilaterală, care constă în adoptarea şi implementarea de către Uniunea
Europeană a unor măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică
comercială în scopul
asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale
Uniunii. Forma
cea mai des regăsită a acestor măsuri este cea a concesiilor comerciale acordate de
Uniunea European ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentru accelerarea
comerţului cu o anumită regiune şi creşterea avantajelor economice pentru ambele
părţi.
În ceea ce priveşte dimensiunea multilaterală, se poate sublinia rolul important
jucat de către
Comunitatea Europeană în cadrul GATT şi apoi al OMC(succesoarea GATT). Astfel,
ca urmare a celor opt runde de negocieri multilaterale desfăşurate sub egida GATT
regulile şi deciziile GATT au fost preluate în acquisul comunitar(astfel că ele au trebuit
să fie respectate şi aplicate de către ţările comunitare), s-a dezvoltat un sistem de drept
al comerţului internaţional şi s-a realizat o liberalizare destul de extinsă a comerţului
dintre membrii GATT.
Încurajarea schimburilor de către Uniunea Europeană nu se realizează doar în
contextul multilateral al OMC, ci şi prin intermediul unor acorduri bilaterale
preferenţiale cu diferite ţări sau grupuri de ţări sub forma acordurilor de liber schimb
sau a acordurilor vamale.

16
P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 141
17
Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria Micromonografii –
Politici europene,
2005, pag. 6.
 Principalele acorduri bilaterale/regionale de acest tip ale Uniunii Europene
includ:
- acordurile de comerţ liber cu Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Mexic, Africa
de Sud, Elveţia;
- uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino;
- Acordurile Europene încheiate la începutul anilor 90 cu ţările din Europa Centrală şi
de Est (8
dintre acestea fiind deja după 1 mai 2004 membre ale Uniunii Europene).
De asemenea, Uniunea Europeană a încheiat acorduri unilaterale cu o serie de ţări în
curs de dezvoltare prin care accesul acestora pe piaţa comunitară este preferenţial, fără
ca partenerii UE să
acorde un tratament preferenţial la exporturile comunitare.
În această categorie se includ două mari categorii de acorduri:
- Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe,
Pacific) – Acordul Cotonou. Acordul de Parteneriat Economic ACP semnat în
februarie 2000 continuă preferinţele comerciale nereciproce acordate în cadrul
Acordului Lome pentru încă 8 ani, timp în care Uniunea Europeană intenţionează să
negocieze zone de comerţ liber reciproce cu subgrupe de ţări din Africa, Pacific şi
Caraibe. Semnatarii acestor acorduri au drepturi pentru toate produsele industriale şi
cea mai mare parte a produselor agricole. În fapt, ţările din grupul ACP beneficiază de
regulile de origine cele mai liberale cu scopul de a avea cel mai bun profit din
reducerile tarifare;
- acordurile mediteraneene, în cadrul cărora se cuprind acordurile cu Algeria, Egipt,
Israel, Liban, Maroc, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Siria şi Tunisia.
Uniunea Europeană se asigură întotdeauna că acordurile sale bilaterale sunt
compatibile cu angajamentele asumate în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În cadrul dimensiunii unilaterale a politicii sale comerciale, Uniunea Europeană
se foloseşte de următoarele:
- Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP), care este instrumentul clasic de stimulare a
dezvoltării prin intermediul acordării de taxe vamale preferenţiale. SGP permite ţărilor
industrializate să acorde concesii comerciale(un acces de tip duty-free (fără taxe
vamale) sau o reducere a taxelor vamale, în funcţie de sensibilitatea produselor şi de
tipul de preferinţe acordat ţărilor în cauză) de o manieră autonomă. Din partea Uniunii
Europene cea mai mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare beneficiază de un regim
preferenţial. Astfel, în plus faţă de acordurile ACP şi cele mediteraneene, UE permite
ţărilor din Asia şi America Latină să exporte către
UE la taxe vamale mai mici decât cele normale produse manufacturiere şi produse
agricole prelucrate.
De asemenea, pentru ţările în curs de dezvoltare care se conformează
acordurilor internaţionale privitoare la protecţia mediului şi la interzicerea muncii
copiilor, precum şi a muncii forţate;
- Iniţiativa “Totul în afara armelor”, care reprezintă o schemă de preferinţe acordate
ţărilor cel mai puţin dezvoltate. Aranjamente speciale sunt asigurate pentru un număr
de 49 de ţări clasificate de
Organizaţia Naţiunilor Unite ca fiind cel mai puţin dezvoltate. Această iniţiativă acordă
acces fără taxe vamale importurilor tuturor produselor provenind din ţările cel mai
puţin dezvoltate, fără restricţii cantitative, cu excepţia importurilor de arme şi muniţii.
Aceste preferinţe sunt acordate de Uniunea Europeană pe o perioadă nedeterminată;
- acordarea de preferinţe asimetrice, în scopul de a asigura pacea, stabilitatea,
libertatea şi
prosperitatea economică în regiune conform conceptului “Europei extinse”.
 Instrumentele politicii comerciale comune a Uniunii Europene sunt în prezent
în cea mai mare
parte armonizate la nivelul UE.
Principalul pilon al politicii comerciale comune a UE este tariful extern comun
care a fost
realizat încă din anul 1968, concomitent cu eliminarea taxelor vamale între ţările
membre, şi a cărui
aplicare presupune că un bun sau serviciu dintr-o ţară terţă nu este taxat decât o singură
dată, când
pătrunde în una din ţările membre ale Uniunii.
Tariful extern comun se caracterizează prin7:
- taxe ad-valorem la produsele industriale;
- taxe specifice la produsele agricole;
- excepţii în ceea ce priveşte maximele tarifare aplicabile cu precădere unor produse
agricole
şi unor produse industriale sensibile;
- multitudinea poziţiilor tarifare la care nu se percep taxe vamale;
- existenţa escaladării tarifare (creşterea taxei vamale pe măsura ridicării gradului de
prelucrare a produsului) pentru anumite produse(textile, cauciuc, tutun, etc.).
Un alt instrument utilizat în cadrul politicii comerciale comune a UE îl
reprezintă cotele sau
restricţiile cantitative care, începând din 1994, sunt definite la nivelul UE şi nu la nivel
naţional.
Protecţia cantitativă în cazul UE are însă o importanţă în declin. Astfel, în anii
90 s-a limitat protecţia cantitativă extra UE şi s-a eliminat protecţia cantitativă intra
UE, iar contingentele naţionale şi toate restricţiile voluntare de export sunt eliminate(cu
excepţia textilelor şi îmbrăcăminţii, conform
Acordului multifibre).
De asemenea, începând cu anul 1990 au fost introduse măsurile antidumping,
măsuri prin
intermediul cărora organizaţiile profesionale sau grupurile de întreprinderi europene
pot cere măsuri de retorsiune contra concurenţilor străini apreciaţi drept neloiali.
Dosarele sunt instrumentate de către
Comisia Europeană, care propune şi taxele antidumping la produsele ce provin din
anumite ţări sau de la numite firme, taxe ce trebuie aprobate de Consiliu8.
De asemenea, deciziile cu privire la clauzele de salvgardare(restricţii impuse
temporar la
importurile anumitor produse care pun în pericol o industrie a unei ţări membre sau a
ansamblului UE) sunt luate de către Comisie şi pot fi controlate de către Consiliu.
Principalele produse care au fost vizate de măsuri de salvgardare au fost: textilele,
oţelul şi automobilele.
În privinţa obstacolelor netarifare pentru bunuri şi servicii, una dintre
concluziile Forumului
Global al OCDE din iunie 2003 de la Paris a fost aceea că UE(la fel ca şi SUA)
utilizează pe scară largă subvenţiile, iar multe alte bariere netarifare sunt folosite sub
pretextul securităţii naţionale, sănătăţii şi protecţiei mediului.
Instrumentele de politică comercială utilizate în prezent de Uniunea Europeană
pot fi împărţite
în două mari categorii:
- instrumente defensive;
- instrumente ofensive.
 Instrumentele defensive sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil
şi apără interesele societăţilor europene. Aceste instrumente au fost concepute în
conformitate cu prevederile
Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul membrilor organizaţiei de a
se apăra faţă de practici comerciale neloiale.
Principalele instrumente defensive sunt:
- măsurile anti-dumping, al căror rol este de a contracara practicile de dumping, cele
mai des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;
- măsurile anti-subvenţie şi compensatorii, cu scopul de a combate subvenţiile acordate
producătorilor de către autorităţile publice, subvenţii care distorsionează comerţul în
situaţia în care ajută la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a
preţurilor de export către Uniunea Europeană;
- măsuri de salvgardare, care presupun restricţionarea suplimentară temporară a
importurilor unui produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod
serios sau ameninţată de înregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a
importurilor. Acest tip de măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei Mondiale
a Comerţului.
Scopul instrumentelor ofensive este dat de deschiderea pieţelor şi eliminarea
obstacolelor din
calea comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.
Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de10:
- regulamentul privind obstacolele în calea comerţului, regulament care permite
societăţilor din
Uniunea Europeană să depună o plângere la Comisia Europeană în situaţia în care
întâlnesc bariere
comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Aceste reglementări
pot fi utilizate şi pentru evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor comerciale
internaţionale care determină efecte comerciale negative, iar în cazul în care rezultatul
evaluării este afirmativ se poate apela la mecanismul prevăzut de Organizaţia Mondială
a Comerţului pentru rezolvarea disputelor;
- baza de date privind accesul pe pieţe a firmelor din Uniunea Europeană care permite:
- obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre
ale
Uniunii Europene ;
- modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor
firmelor din
ţările membre privind barierele în calea comerţului din ţările nemembre;
- asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor
asumate prin acorduri internaţionale.
Având în vedere datele conţinute în această bază de date, Comisia Europeană a
putut să
acţioneze într-un mod mai eficace în cadrul OMC sau în cadrul acordurilor bilaterale,
identificând
obstacolele în calea comerţului. Baza de date este astfel un instrument de suport şi
fundamentare a
măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea Europeană le poate lua faţă de acei parteneri
comerciali care
crează dificultăţi de natură comercială firmelor comunitare.
Instituţiile comunitare cu responsabilităţi în elaborarea şi punerea în aplicare a
politicii
comerciale comune sunt:
- Consiliul Uniunii Europene;
- Comisia Europeană;
- Comitete consultative.
De asemenea, şi statele membre au anumite atribuţii limitate, în domeniul unor
servicii şi al
proprietăţii intelectuale.
Actele prin care este pusă în aplicare politica comercială a UE pot fi:
reglementări cu aplicare generală, obligatorii şi direct aplicabile în ţările membre,
directive care trebuie transpuse în legislaţia naţională şi în practica statelor membre,
decizii obligatorii pentru cei vizaţi, decizii cu aplicare generală, recomandări şi opinii
care nu au forţă obligatorie11.
Deciziile privind politica comercială comună au la bază propunerile Comisiei
Europene, care trebuie însoţite de avizul “Comitetului articolului 133”, comitet format
din responsabilii politicii statelor membre, şi a cărui activitate se concretizează în
special în examinarea propunerilor Comisiei sau a unor documente privind negocierile
comerciale internaţionale, a unor rapoarte referitoare la negocieri, diferende comerciale
şi a unor probleme comerciale deosebite cu care se confruntă statele membre ale UE.
Decizia finală se adoptă de Consiliu şi/sau de Parlamenul European şi poate
implica atât Curtea de Conturi, cât şi organele financiare şi consultative ale UE(în
funcţie de tipul actului şi problema la care se referă).
 Politica Externa si de Securitate Comuna

Securitatea şi apărarea Uniunii Europene reprezintă una dintre cele mai

dinamice dimensiuni ale proiectului european, modalitatea prin care Europa poate
contribui la asigurarea şi menţinerea securităţii proprii reprezentând o preocupare
continuă pentru factorii decizionali de la nivelul politic încă de la lansarea proiectului
unei comunităţii europene, la mijlocul secolului XX.

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare (European Security

and Defence Identity) a apărut şi s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a
anilor ’80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare”, în urma Declaraţiei
summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declaraţia de la Roma
confirma dorinţa celor şapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizaţiei prin
armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea
europeană. Având în vedere prerogativele NATO, statele membre au decis să orienteze
organizaţia într-o direcţie mai mult politică decât militară, care să conducă la
armonizarea punctelor lor de vedere în domenii precum apărarea comună, controlul
armamentelor şi dezarmarea, efectele dezvoltării relaţiilor Est-Vest asupra securităţii
europene, contribuţia Europei la întărirea Alianţei Nord-Atlantice şi implicaţiile
europene ale crizelor din alte regiuni ale lumii.
Revigorarea UEO a fost impulsionată şi de Actul Unic European din 1986. Într-
o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate şi Apărare apare
explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea şi aplicarea la sfera securităţii şi
apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul
asupra identităţii europene, dat publicităţii la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. Într-o
formă mai elaborată, conceptul figurează în „Platforma UEO asupra intereselor
europene de securitate”, adoptată la 27 octombrie 1987, la reuniunea Consiliului
Ministerial al UEO de la Haga. Platforma exprima hotărârea aliaţilor europeni, membri
ai UEO, de a institui un traiect european în sfera securităţii şi apărării şi a juca un rol
activ în negocierile privitoare la securitatea europeană, până atunci dominate de cele
două superputeri, SUA şi URSS. Preambulul documentului preciza convingerea
europenilor potrivit căreia „construcţia unei Europe integrate va rămâne neterminată
atâta timp cât ea nu va include securitatea şi apărarea”. Iar documentul propriu-zis,
împărţit în trei părţi, preciza condiţiile securităţii europene, ţelurile abordării europene
şi politicile necesare implementării acestei abordări. Dintre acestea din urmă se
remarcă, îndeosebi, afirmarea apăsată a intenţiei statelor membre ale UEO de a-şi
asuma deplin responsabilităţile ce le revin în sfera apărării comune, ceea ce face din
Platformă documentul cel mai important ce a pavat calea dezvoltării ulterioare a UEO
în „componenta de apărare” a UE – aşa cum a fost descrisă organizaţia în Tratatul de la
Maastricht (1992)18.

18
A European strategic concept-defence aspects, Working Paper submitted by Mr. Gubert, Rapporteur,
Assembly of Western European Union, The Interparliamentary European Security and Defence
Assembly, Defence Committee (Forty-ninth session), Paris, 6 October 2003, A/WEU/DEF (2003) 14, pp.
4-6.
 Conceptul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare s-a dezvoltat în strânsă
corespondenţă cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de
Politica Externă şi de Securitate Comună – PESC (Common Foreign and Security
Policy – CFSP), ce denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la
Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei piloni ai construcţiei europene. În al
doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate şi Apărare – PESA
(European Security and Defence Policy, ESDP) sau, respectiv, Politica Europeană de
Securitate şi Apărare Comună –PESAC (Common European Security and Defence
Policy, CESDP) concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanţă şi care
este parte componentă intrinsecă a PESC. Premisele dezvoltării PESC şi PESA au fost
statuate de Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), care stipulează la articolul J.4 a
Titlului V că „Politica externă şi de securitate comună înglobează toate problemele
referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei
politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună”19.
Conform TUE (art. J.1.), obiectivele PESC sunt următoarele: salvgardarea
valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii; consolidarea
securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele; menţinerea păcii şi întărirea
securităţii internaţionale, în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite, precum
şi cu principiile Actului final de la Helsinki şi obiectivele Cartei de la Paris;
promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a
statului de drept, precum şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.

Prevederile TUE în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997, prin Tratatul de

la Amsterdam. Cu această ocazie, pentru îmbunătăţirea eficacităţii, profilului şi
vizibilităţii acestei politici s-a instituit funcţia de Înalt Reprezentant al UE pentru PESC
(art. J.8). Sarcina Înaltului Reprezentant al UE pentru PESC este aceea de a contribui la
formularea, dezvoltarea şi implementarea deciziilor politice ale ţărilor membre şi a
reprezenta guvernele ţărilor membre ale UE în discuţii cu ţări terţe. Dimpreună cu
funcţiile de şef al Secretariatului General al Consiliului şi secretar general al UEO,
noua funcţie a fost asumată, prin decizia Consiliului European de la Köln (iunie 1999),
de către fostul secretar general al NATO, Javier Solana.

Într-o declaraţie anexată Tratatului de la Amsterdam, se stipula totodată

înfiinţarea, în cadrul Secretariatului General al Consiliului, a unei Unităţi de planificare
politică şi avertizare timpurie, sub autoritatea Înaltului Reprezentant, ca structură de
expertiză care să faciliteze luarea rapidă a deciziilor. De asemenea, PESC beneficia din
acel moment de noi instrumente juridice, strategiile comune, destinate punerii în
practică a acţiunilor şi poziţiilor comune. În plus, procedura de decizie întemeiată pe
principiul abţinerii constructive se aplica de acum înainte şi problemelor vizate de
PESC. Această prevedere permite luarea deciziilor în ciuda abţinerii unuia sau mai
multor state membre, atâta timp cât voturile lor ponderate nu depăşeau o treime din
totalul voturilor.

Conceptul de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) s-a cristalizat

la Consiliul European de la Köln (iunie 1999), în perioada imediat următoare
conflictului din Kosovo şi subsecvent înţelegerii franco-britanice de la St. Malo
(decembrie 1998). În esenţă, PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie
autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea

19
Politica Europeană de Securitate și Apărare, Institutul European, București, 2005, pp. 5-6; Ina Raluca
Tomescu, Politica europeană de securitate şi apărare, în volumul „Securitate şi apărare în Uniunea
Europeană”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare ”Carol I”, Bucureşti, 2008, pp. 781-787.
şi coordonarea unor operaţiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situaţii de
criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operaţiuni bazându-se pe
decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA
este un proces interguvernamental, controlul politic asupra PESA fiind exercitat de
şefii de stat şi de guverne ale statelor membre, iar cel financiar, de către parlamentele
naţionale.
Mai ales după atacurile de la 11 septembrie 2001, asupra celor două turnuri
gemene din New York, date fiind evoluţiile survenite în mediul internaţional după
adoptarea Obiectivului Global al PESA în 1999, apariţia ameninţărilor de natură
asimetrică, dar şi obiectivul UE de afirmare ca actor internaţional, s-a impus din ce în
ce mai mult lărgirea sferei de acţiune a UE şi, pentru aceasta, „conturarea unei
percepţii comune europene asupra riscurilor internaţionale, o voinţă politică comună
pentru utilizarea capacităţilor existente şi o decizie comună privind ameliorarea acestor
capabilităţi“20.
Toate aceste aspecte au concurat la adoptarea, la 12 decembrie 2003, în cadrul
reuniunii Consiliului European de la Bruxelles, a Strategiei de Securitate a Uniunii
Europene, A Secure Europe in a Better World8 (O Europă mai sigură într-o lume mai
bună), cunoscută ulterior şi sub denumirea de Strategia Solana, dat fiind faptul că a fost
elaborată sub coordonarea Înaltului Reprezentant pentru PESC, Javier Solana.

Documentul stabileşte liniile directoare ale strategiei de securitate internă şi

internaţională a UE21:

• promovarea unei politici eficiente de prevenire a conflictelor, prin utilizarea

întregului set de capabilităţi (militare şi civile) pe care UE le posedă;
• orientarea demersurilor Uniunii în vederea creării unui climat de securitate în
imediata vecinătate a Europei (Orientul Mijlociu, Balcani şi Caucaz);
• menţinerea ordinii internaţionale, prin promovarea multilateralismului efectiv,
prin respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, în deplin acord cu principiile
Cartei Naţiunilor Unite.

Obiectivul UE nu este folosirea forþei armate împotriva terorismului cu scop

preventiv, ci, mai degrabã, flexibilitatea, în speþã, întrebuinþarea unor grupuri tactice
de luptã în operaþii punctuale ºi eficiente. Totuºi, Strategia nu exclude recursul la forþã
în cazurile extreme, iar noþiunea de acþiune preventivã rãmâne ambiguã22.
Prin Tratatul de la Lisabona (2007), Politica de securitate şi apărare comună
(PESAC) înlocuieşte fosta politică europeană de securitate şi apărare (PESA). Tratatul
de la Lisabona modifică această denumire şi consacră acestei politici o nouă secţiune în
cadrul tratatelor fondatoare ale UE. Astfel, Tratatul de la Lisabona marchează
importanţa şi specificitatea PESAC, care, cu toate acestea, este încă parte integrantă
a politicii externe şi de securitate comune (PESC).

În plus faţă de această nouă recunoaştere, Tratatul de la Lisabona introduce

totodată noi dispoziţii al căror obiectiv este dezvoltarea PESAC. Scopul principalelor
inovaţii este instituirea progresivă a unei apărări europene comune. Statele
membre pot astfel să participe la misiuni militare sau umanitare şi, prin urmare, sunt

20
Irina Diaconu Tică, Cadrul strategic al dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii Europene, în vol.
Integrarea Europeană. Dimensiunea de securitate şi apărare a Uniunii Europene, Seminar ştiinţific,
2006, Bucureşti, p. 40.
21
Politica Europeană de Securitate și Apărare, Departamentul pentru integrare euroatlantică şi politica
de apărare, MApN, 2006, p. 5.
22
Sorin Vicol, Politica europeană de securitate și apărare, în Impact strategic, nr. 2/2008, p. 83.
legate printr-o clauză de solidaritate în materie de apărare europeană. De asemenea, ele
deţin mijloacele necesare pentru a coopera mai strâns în acest domeniu, în special în
cadrul Agenţiei Europene de Apărare sau prin crearea unei cooperări structurate
permanente.

În conformitate cu tratatele anterioare, PESAC rămâne o chestiune inerent

interguvernamentală. Consiliul Uniunii Europene adoptă decizii, în principal, în
unanimitate. Cu toate acestea, finanţarea şi mijloacele operaţionale ale misiunilor
întreprinse în cadrul PESAC sunt asigurate de statele membre.

PESAC oferă un cadru de cooperare graţie căruia UE poate realiza misiuni

operaţionale în ţările terţe. Obiectivul principal al acestor misiuni este menţinerea
păcii şi consolidarea securităţii internaţionale. Acestea se bazează pe mijloacele
civile şi militare puse la dispoziţie de statele membre. Până la intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona, misiunile care puteau fi derulate în cadrul PESAC erau:
• misiunile umanitare şi de evacuare;
• misiunile de prevenire a conflictelor şi de menţinere a păcii;
• misiunile forţelor de luptă pentru gestionarea crizelor.
Tratatul de la Lisabona adaugă la această listă trei noi misiuni:
• acţiunile comune în materie de dezarmare;
• misiunile de consiliere şi asistenţă în probleme militare;
• operaţiunile de stabilizare după încheierea conflictelor23.

Bibliografie
-A European strategic concept-defence aspects, Working Paper submitted by Mr.
Gubert, Rapporteur, Assembly of Western European Union, The Interparliamentary
European Security and Defence Assembly, Defence Committee (Forty-ninth session),
Paris, 6 October 2003, A/WEU/DEF (2003) 14, pp. 4-6.
-Council, Resolution of the Council of the European Communities and of the
Representatives of the Governments of the Member States meeting within the Council
of 17 May 1977 on the continuation and implementation of a European Community
policy and action programme on the environment, OJ C 139, vol. 20, 13 June 1977.
-Council, Resolution of the Council of the European Communities and of the
representatives of the Governments of the Member States, meeting within the Council,
of 7 February 1983 on the continuation and implementation of a European Community
policy and action programme on the environment (1982 to 1986), OJ C 46, vol. 26, 17
February 1983.
-Council, Declaration of the Council of the European Communities and of the
representatives of the Governments of the Member States meeting in the Council of 22
November 1973 on the programme of action of the European Communities on the
environment, op. cit., p. 5.
-D. Marin, C. Socol, M. Marinaş, Economie europeană, Editura Economică, Bucureşi,
2004, pag. 248.
-European Commission, Proces leading to the 7th EAP, disponibil on-line la
http://ec.europa.eu/environment/action-programme/process.html

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0026_ro.htm
23
-European Parliament, Council of the European Union, Decision no 1386/2013/EU of
the European Parliament and of the Council of 20 November 2013 on a General Union
Environment Action Programme to 2020 „Living well, within the limit of our planet”,
op. cit., p. 174
-Ina Raluca Tomescu, Politica europeană de securitate şi apărare, în volumul
„Securitate şi apărare în Uniunea Europeană”, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare ”Carol I”, Bucureşti, 2008, pp. 781-787.
-Irina Diaconu Tică, Cadrul strategic al dimensiunii de securitate şi apărare a Uniunii
Europene, în vol. Integrarea Europeană. Dimensiunea de securitate şi apărare a Uniunii
Europene, Seminar ştiinţific, 2006, Bucureşti, p. 40.
-P. Prisecaru, Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, Bucureşti,
2004, pag. 141.
-Pascariu Gabriela Carmen, Politici Europene, suport curs, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”Iaşi - Centrul de Studii Europene, p. 56.
-Politica Europeană de Securitate și Apărare, Departamentul pentru integrare
euroatlantică şi politica de apărare, MApN, 2006, p. 5.
-Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria
Micromonografii – Politici
-Politica privind comerţul şi dezvoltarea, Institutul European din România, seria
Micromonografii – Politici europene, 2005, pag. 6.
-Sorin Vicol, Politica europeană de securitate și apărare, în Impact strategic, nr.
2/2008, p. 83.
-Ştefania-Diana IONIŢĂ-BURDA, ASPECTE PRIVIND POLITICA DE MEDIU A
UNIUNII EUROPENE, Revista Universul Juridic nr. 7, iulie 2018, pp. 70-
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai002
6_ro.html
http://www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/17.pdf
https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/trade-policy/