Politica Agricolă Comună a UE

Politica agricolă comună (PAC) și tratatul

• După intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, politicile agricole ale

statelor membre au fost înlocuite cu mecanisme de intervenție la
nivel comunitar. Elementele fundamentale ale politicii agricole
comune au rămas neschimbate de la Tratatul de la Roma, cu excepția
normelor referitoare la procedura decizională. Tratatul de la Lisabona
a recunoscut codecizia ca fiind „procedura legislativă ordinară” a
politicii agricole comune (PAC), înlocuind procedura de consultare.
 Motivele existenței PAC
Motivul principal al apariției PAC constă în
necesitatea eliminării mecanismelor de intervenție
națională incompatibilă cu piața comună și
transpunerea la nivel comunitar.
 Obiectivele PAC

1. creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic și

asigurarea utilizării optime a factorilor de producție, în special a forței
de muncă;
2. asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă;
3. stabilizarea piețelor;
4. garantarea siguranței aprovizionărilor;
5. asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori.
 Finanțarea politicii agricole comune

Finanțarea politicii agricole comune a fost asigurată de-a lungul

timpului dintr-un singur fond, și anume Fondul european de orientare și
garantare agricolă (FEOGA), care a fost înlocuit la 1 ianuarie 2007 cu
Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) și Fondul european
agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR).
 Instrumentele PAC și reformele acestora

• Politica agricolă comună (PAC) a înregistrat, de-a lungul timpului, cinci

mari reforme, cele mai recente fiind cea din 2003 (evaluarea
intermediară), cea din 2009 („bilanțul de sănătate”) și cea din 2013
(pentru cadrul financiar 2014-2020). Primele discuții cu privire la PAC
după 2020 au început în 2016, iar propunerile legislative
corespunzătoare au fost prezentate în iunie 2018.
 Pilonii constituirii PAC a UE
Primul pilon al PAC: I — Organizarea comună
a piețelor (OCP) pentru produsele agricole.
• OCP-urile au fost create ca
mijloace de realizare a
obiectivelor PAC (articolul 40 din
TFUE), mai ales a obiectivelor de
stabilizare a piețelor, de
asigurare a unui nivel de trai
echitabil pentru agricultori și de
creștere a productivității în
agricultură.
Al doilea pilon al PAC: Politica de
dezvoltare rurală.
• Politica de dezvoltare rurală a
Uniunii Europene a fost
introdusă ca al doilea pilon al
PAC cu ocazia reformei aduse de
„Agenda 2000”. Această politică
este cofinanțată din Fondul
european agricol pentru
dezvoltare rurală (FEADR) și din
fonduri regionale sau naționale.
Primul pilon al PAC: I — Organizarea comună a piețelor (OCP)
pentru produsele agricole

• Organizarea comună a piețelor este cadrul creat pentru măsurile de

piață prevăzute în cadrul PAC. Reformele succesive au condus la
fuziunea, în 2007, a 21 de OCP-uri într-o OCP unică pentru toate
produsele agricole. În paralel, reformele PAC au orientat din ce în ce
mai mult PAC către piață și au redus rolul instrumentelor de
intervenție; în prezent, acestea sunt considerate „plase de siguranță”,
care pot fi utilizate numai în caz de criză.
Al doilea pilon al PAC: politica de dezvoltare rurală

• Fiind al doilea pilon al politicii agricole comune (PAC), politica de

dezvoltare rurală a Uniunii urmărește să sprijine zonele rurale ale UE
și să răspundă numeroaselor provocări economice, de mediu și
societale ale secolului al XXI-lea. Un grad mai mare de flexibilitate (în
comparație cu primul pilon) permite autorităților regionale, naționale
și locale să își elaboreze propriile programe multianuale de dezvoltare
rurală plecând de la un „meniu de măsuri” european. Spre deosebire
de primul pilon, care este în întregime finanțat de UE, programele din
cadrul celui de-al doilea pilon sunt cofinanțate din fonduri UE și
fonduri regionale sau naționale.
 Acordul OMC privind agricultura

• Sistemele de sprijin intern în agricultură sunt reglementate de Acordul

privind agricultura, care a fost negociat în cadrul ciclului Uruguay sau
„Rundei Uruguay” (1986-1994) și a intrat în vigoare în 1995.
Obiectivul pe termen lung al Acordului privind agricultura este
stabilirea unui sistem comercial agricol echitabil și orientat spre piață
și inițierea unui proces de reformă prin negocieri ale angajamentelor
în materie de sprijin și protecție și prin stabilirea disciplinei și a unor
norme consolidate și mai eficiente din punct de vedere operațional.
Prin urmare, agricultura are un statut special deoarece pentru acest
sector există un acord specific, ale cărui dispoziții prevalează.
 Runda de la Doha și agricultura

• Runda de la Doha este cea mai recentă rundă de negocieri comerciale

ale OMC. Lansată în 2001, aceasta a marcat începutul unor noi
negocieri în domeniul agriculturii: membrii OMC s-au angajat să
obțină îmbunătățiri substanțiale în ceea ce privește accesul pe piață și
să elimine treptat toate formele de subvenții la export în cadrul
sprijinului intern care denaturează schimburile comerciale, ținând
seama în mod corespunzător de necesitatea ca țărilor în curs de
dezvoltare să li se acorde un tratament special și diferențiat.
 Rolul Parlamentului European
•  Parlamentul European și-a arătat de mai multe ori
atașamentul față de un astfel de model agricol (și
alimentar) european, cu caracter multifuncțional,
răspândit pe întreg teritoriul Uniunii extinse și
compatibil cu deschiderea și globalizarea piețelor.
Către politica agricolă comună de după 2020

• Instituțiile europene s-au angajat să adopte o nouă reformă înainte de

decembrie 2020. Totuși acest calendar nu a putut fi respectat. Au fost
lansate negocieri (triloguri) în vederea ajungerii la un acord final
înainte de vara anului 2021.
 Uniunea Europeană și pădurile

• Dat fiind că tratatele nu menționează pădurile în mod expres, Uniunea nu

dispune de o politică forestieră comună. Prin urmare, politica forestieră
rămâne în primul rând o competență națională. Totuși, numeroase acțiuni
europene au un impact asupra pădurilor din Uniune și din țările terțe.
• Ce înseamnă o pădure? Nu există un răspuns comun pentru toate statele
membre la această întrebare, aparent simplă. Cu toate acestea, în vederea
colectării de statistici forestiere internaționale, Eurostat urmează o schemă de
clasificare instituită de Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și
Agricultură (FAO) și aplică următoarea definiție: „pădure” înseamnă teren
acoperit cu coroane de arbori (sau cu o densitate de acoperire echivalentă) în
proporție de peste 10 % și cu o suprafață de peste 0,5 hectare. Copacii ar
trebui să atingă o înălțime minimă de 5 metri la maturitate in situ.