Curs SSM - 80 Ore

Curs SSM Lector: ing.ec.
Fleşaru Ion
1. LEGISLAŢIA UNIUNII EUROPENE PRIVIND

SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ
1.1. GENERALITĂŢI
Uniunea Europeana (UE) reprezintă rezultatul eforturilor depuse de către promotorii

Europei comunitare începand din 1950. UE constitutie organizaţia cea mai activă de
integrare multisectorială având vocaţia de a acţiona în domeniile: economic, social, politic,
al drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe ale celor 27 state membre (în urma aderării
României şi Bulgariei).
Uniunea Europeană (U.E.) nu este o federaţie ca Statele Unite ale Americii. Nici nu
este o simplă organizaţie pentru cooperare între guverne precum Organizaţia Naţiunilor
Unite.
Este de fapt un lucru unic. Ţările care alcătuiesc U.E. (statele membre) şi-au strâns
în acelaşi bazin suveranităţile pentru a caştiga o creştere a influenţei la nivel mondial, pe
care altfel nici una dintre ele, nu ar fi putut-o avea pe cont propriu.
Unirea suveranităţilor înseamnă în practică, că ţările membre delegă o parte din
puterea lor de decizie, pentru a o transmite instituţiilor pe care le-au creat, astfel încât
decizia în probleme specifice de interes comun, să poată fi luată în mod democratic la
nivelul Uniunii Europene.
Cu toată diversitatea cadrului istoric, cultural şi legislativ care se manifestă în ţările

U.E. şi care a determinat unele diferenţe esenţiale în abordarea problematicii securităţii
muncii, există un model comun în sistemele legislative, prin care se instituie maxim trei
niveluri de control:
 naţional ( stuctură centrală, la nivelul guvernului sau unui minister );
 regional ( autorităţi teritoriale subordonate structurii centrale );
 de ramură ( organisme neguvernamentale constituite la nivelul principalelor ramuri
industriale de activitate ).
Instrumentele folosite de organismele statale de control sunt :
1
Curs SSM Lector: ing.ec. Fleşaru Ion
- cadrul de bază legislativ, prin care se stabilesc principiile fundamentale şi

unele cerinţe speciale, considerat că formează legislaţia primară;
- legislaţia secundară, compusă din dispoziţii legale, regulamente, măsuri,
ordine etc. , prin care se definesc în detaliu cerinţele esenţiale stabilite în baza principiilor
enunţate de legislaţia primară;
- coduri de orientare profesională şi practică.
Paralel cu organismele statale, un rol deosebit în îndrumarea, controlul şi realizarea

SSM, revine asigurărilor sociale de boală sau accident, indiferent că sunt organizaţii de
stat sau private .
Toate legislaţiile definesc răspunderea patronală pentru realizarea SSM şi stabilesc,

în limite variate, drepturi şi obligaţii ale lucrătorilor (muncitorilor).
În funcţie de mărimea firmelor şi de riscurile proprii activităţii prestate, în
majoritatea statelor este prevăzută obligativitatea includerii în structura organizatorică a
intreprinderilor şi a unor funcţii specifice pentru SSM: director general cu securitatea,
inginer şef cu securitatea, lucrător desemnat cu securitatea etc.
Toate legislaţiile naţionale, deşi prevăd expres atât obligaţiile patronilor, cât şi ale
executanţilor, pe linie de SSM lasă un grad destul de mare de libertate privind măsurile
care trebuie adoptate, precum şi modul concret de realizare al acestor activităţi.
Tratatul de la Paris din 1951 de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului (ECSC/CECA) a deschis piaţa comună a cărbunelui şi a oţelului între cele 6 state
fondatoare (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos).
Tratatul de la Paris a constituit astfel punctul de pomire al unui proces de integrare,
considerat în general că trebuie să fie global. Pentru prima oară în istoria modernă, state
suverane acceptă să-şi pună în comun resursele lor de cărbune şi oţel şi să le încredinţeze
unei înalte Autorităţi prezentând un caracter puternic supranaţional, având sarcina de a
degaja şi de a face să prevaleze interesul comunităţilor. Statele acceptă, de asemenea, ca
o Curte de Justiţie independentă să le asigure respectarea dreptului în funcţionarea
comunităţii şi ca o Adunare Parlamentară să fie consultată asupra problemelor comunitare.
Dar, elementele supranaţionale sunt contrabalansate în diferite moduri: Înalta
Autoritate este desemnată de guvernele celor 6 state membre, Adunarea Parlamentară nu
2
este decât consultativă şi, mai ales, s-a prevăzut o instituţie care să reprezinte direct
interesele statelor membre - Consiliul de Miniştri.
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 a constituit primul pas pe calea integrării
europene şi un model de integrare juridic, instituţiile CECA pregătind instituţiile celorlalte
două comunităţi ce se vor crea peste câţiva ani.
În 1957, după ce proiectul constituirii unei armate europene s-a izbit, în 1954, de
refuzul de ratificare al Adunării Naţionale Franceze, cele 6 state membre au decis prin
Tratatul de la Roma constituirea Comunităţii Economice Europene (CEE), bazată pe libera
circulaţie a mărfurilor, serviciilor şi forţei de muncă (Piaţa comună) şi a Comunităţii
Europene de Energie Atomică (EUROATOM).
Două articole din acest tratat se referă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de
muncă şi a protecţiei contra accidentelor şi bolilor profesionale. Cu toate acestea, baza
juridică a acestor articole rămâne limitată. Astfel, dacă articolul 117 subliniază necesitatea
promovării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi muncă (statele membre subordonează
acestea funcţionării pieţei comune, care trebuie să favorizeze armonizarea sistemelor
sociale), articolul 118 limitează acţiunea comunitară în domeniul social la o colaborare
strânsă între Comisie şi statele membre, rezumându-se în final la studii, avize şi
consultaţii.
Primele acţiuni comunitare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă au fost
începute în 1957, când au fost lansate acţiuni ,,pilot,, pentru promovarea cercetărilor
referitoare la securitatea şi sănătatea în munca a muncitorilor din sectoarele cărbunelui şi
oţelului.
În 1974, prin decizie a Consiliului, a fost creat Comitetul Consultativ pentru
securitate, igienă şi protecţia sănătăţii la locul de muncă ( denumit pe scurt Comitetul
consultativ).
Aceste acţini au fost urmate de lansarea în 1978 şi 1984 a primului şi celui de al
doilea program de acţiune în domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă şi de adoptarea de
măsuri legislative.
În 1987 prin Actul Unic European se face o importantă revizuire a Tratatului de la
Roma, prin introducerea articolului 118 A creându-se baza juridică specifică asigurării
3
securităţii şi sănătăţii muncitorilor. Prin articolul 118 A se stipulează angajamentul statelor

membre de a promova îmbunătăţirea condiţiilor de muncă în scopul protejării securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor şi se fixează ca obiectiv armonizarea progresivă a condiţiilor existente
în acest domeniu.
Pe această bază, în 1988 Comisia a adoptat cel de al III lea program de acţiune în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, fiind recunoscut de către Consiliu ca un cadru
adecvat al începerii aplicării art. 118 A la nivelul Comunităţii.
El constă într-o serie de propuneri de texte legislative în domeniile în care există
probleme majore de securitate şi sănătate.
În contextul pieţei interne şi a liberei circulaţii a muncitorilor, obiectivul legislativ
comunitar este de a furniza o bază de cerinţe minimale care să garanteze un nivel suficient
de protecţie împotriva accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale şi de a facilita
libera circulaţie a muncitorilor.
Astfel, anul 1989 marchează o serie de acţiuni importante în domeniul social:
- adoptarea Directivei – cadru 89/391/CEE
- carta socială şi
- programul de acţiune referitor la punerea în aplicare a cartei
comunitare a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor.
Decizia Comisiei de a declara în 1992 Anul european pentru securitate, igienă şi
sănătate la locul de muncă a fost luată pentru a se forma un punct de vedere asupra celui
de al III - lea program de acţiune şi, în plus, pentru sensibilizarea unui număr cât mai mare
de persoane cu privire la problemele de securitate şi sănătate în muncă.
În februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht de înfiinţare a Uniunii

Europene, şi care va intra în funcţiune la 1 noiembrie 1993.
Printre punctele importante cuprinse în Tratatul de la Maastricht este şi cel care se
referă la extinderea Europei sociale prin punerea în practică a cartei comunitare a
drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor, adoptată în 1989. Această cartă conţine
un capitol referitor la realizarea sănătăţii şi securităţii la locul de muncă.
La nivelul Comunităţii este important să se asigure transparenţa şi vizibilitatea
acţiunilor Comisiei. Aceasta se asigură în primul rând prin informare, afirmând astfel
4
preocuparea comună a Comunităţii statelor membre, partenerilor sociali şi a ansamblului

de muncitori în ceea ce priveşte îmbunătăţirea securităţii şi sănătăţii în muncă.
În acest scop Consiliul European a decis la reuniunea de la Bruxelles, din 29
octombrie 1993, crearea Agenţiei europene pentru securitate şi sănătate în muncă. Aceasta
are sarcina de a strânge şi difuza informaţii. În plus, ea promovează schimbul şi difuzarea
rezultatelor cercetărilor şi oferă asistenţă tehnică şi ştiinţifică în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă instituţiilor comunitare, precum şi statelor membre. De asemenea, are
strânse legături cu serviciile competente ale Comisiei şi cooperează cu organele UE.
În 1994 a fost stabilit Cadrul general pentru acţiunea Comisiei Comunităţii
Europene în domeniul securităţii, igienei şi sănătăţii în muncă (1994-2000).
Obiectivele acţiunilor pe care Comisia îşi propune să le realizeze sunt:
- să vegheze la transpunerea corectă a directivelor comunitare de
către statele membre şi să ia măsurile necesare pentru aplicarea lor
adecvată în dreptul naţional derivat;
- să promoveze lucrările Comunităţii în acest domeniu în ţările terţe;
- să continue îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii în muncă în cadrul
Comunităţii.
Baza juridică a acţiunilor în acest domeniu este constituită în principal de articolele
100 şi 118 A ale Tratatului de la Roma, ţinând seama de măsurile luate în baza articolului
100 A, care vizează stabilirea unui nivel de protecţie ridicat în domeniul sănătăţii şi
securităţii. Articolul 118 B va surveni, de asemenea, ca bază pentru promovarea dialogului
cu partenerii sociali în acest domeniu.
Pentru realizarea obiectivelor mai înainte menţionate se prevede întreprinderea
următoarelor acţiuni:
a) Punerea în aplicare, consolidarea, raţionalizarea şi extinderea legislaţiei
comunitare din domeniu, de fiecare dată când este necesar;
b) Promovarea lucrărilor Comunităţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă în
afara Comunităţii şi cooperarea internaţională;
c) Informarea, formarea şi educaţia, cu atenţie specială pentru întreprinderile mici
şi mijlocii;
5
d) Dezvoltarea iniţiativelor nelegislative însoţitoare, vizând, în special, completarea

şi fundamentarea obiectivelor legislative.
1.2. DOCUMENTE LEGISLATIVE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
Uniunea Europeană (UE) generează ea însăşi o legislaţie care se aplică direct

cetăţenilor europeni şi creează drepturi specifice în profitul acestora.
Legislaţia primară a UE are aplicabilitate generală, este în întregime obligatorie şi se
aplică în mod direct tuturor statelor membre. Din legislaţia primară fac parte:
- TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI
(ECSC/CECA), 1951;
- TRATATUL DE LA ROMA, 1957, de constituire a Comunităţii Economice
Europene (CEE) cu modificările din 1987 aduse prin Actul Unic European – care
stabileşte regulile de bază pentru Piaţa internă unică;
- TRATATUL COMUNITĂŢII EUROPENE PENTRU ENERGIE ATOMICĂ
(EUROATOM), 1957;
- TRATATUL DE LA MAASTRICHT (Uniunea Europeană) 1992 şi alte 18 acte.
Legislaţia secundară
Întrucât la punerea în practică a acţiunilor comunitare, statele membre trebuie să-şi
păstreze libertatea de decizie, legea comunitară ia forma unei directive. Aceasta este un
document obligatoriu în ceea ce privesc rezultatele care trebuie atinse, lăsându-se la
latitudinea statelor membre alegerea formei şi a metodelor de transpunere şi
implementarea în legislaţia naţională.
În afara directivelor, din legislaţia secundară mai fac parte deciziile, recomandările
şi opiniile.
Decizia este un document obligatoriu în întregime pentru persoanele juridice cărora
li se adresează.
Recomandările şi opiniile nu au forţă de obligativitate.
6
1.3. TRATATUL DE LA ROMA ŞI ART. 118 A
La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma se fondează Comunitatea Economică

Europeană (CEE) şi se decide crearea unei ,,pieţe comune,, care garantează libera
circulaţie a muncitorilor, mărfurilor şi capitalurilor. Două articole ale acestui tratat se
referă la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă şi la protecţia contra accidentelor şi
îmbolnăvirilor profesionale. Suportul juridic al acestor două articole rămâne însă limitat.
Astfel, dacă art. 117 subliniază necesitatea promovării îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi
de muncă, statele membre subordonează aceasta funcţionării pieţei comune, care trebuie să
favorizeze armonizarea sistemelor sociale. Din contră, art. 118 limitează acţiunea
comunitară în domeniul social la o colaborare strânsă între Comisie şi statele membre,
ajungând în final doar la studii, opinii şi consultaţii.
Tratatul de la Roma conţine puţine dispoziţii sociale eficiente şi nu permite
legiferarea în domeniul securităţii şi igienei muncii fără a recurge la art. 100, baza juridică
de apropiere a legislaţiilor din diversele state membre, a căror diferenţe constituie o
piedică pentru piaţa comună.
O altă clauză a tratatului, având de-a dreptul un efect paralizant, este cea care cere
unanimitate, ceea ce obligă statele să caute un compromis între ele pentru a parveni la un
acord unanim; aceasta are drept consecinţă prelungirea duratei de elaborare a textului
directivei.
La 30 de ani după Tratatul de la Roma, în 1987, începe a doua etapă de edificare
europeană, ca urmare a deciziei celor 12 de a crea în 1993 o mare piaţă fără frontiere.
Paralel se impunea necesitatea de a da consistenţă Europei sociale, în acelaşi timp cu
Europa economică. De o parte patronii erau conştienţi de faptul că trebuie favorizată o
armonizare a reglementărilor la nivel european, de altă parte, organizaţiile sindicale ale
muncitorilor au realizat că datorită unui defect de armonizare, înfăptuirea marii pieţe
interne poate conduce la o stagnare, la o erodare a cuceririlor sociale în ţările cele mai
avansate. Această evoluţie a spiritelor se concretizează în 1986 prin adoptarea de către cei
12, a ACTULUI UNIC EUROPEAN.
7
Articolele 100 A si 118 A, adăugate Tratatului de la Roma prin Actul unic,

constituie fundamentul juridic care permite Comunităţii integrarea condiţiilor de muncă în
proiectul său de realizare a marii pieţe europene.
Intrarea în vigoare în 1987 a Actului Unic European a dat un nou avânt măsurilor
luate de Comunitate în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Pentru prima oară
securitatea şi sănătatea în muncă sunt incluse direct în tratatul CEE.
Articolul 100 A prevede că produsele care circulă liber în Comunitate trebuie să
respecte ,,un nivel de securitate şi sănătate ridicat”; art. 118 A stipulează că ,, Statele
membre se angajează să promoveze în special îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru a
proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor, şi să aibă ca obiectiv armonizarea progresivă a
condiţiilor existente în acest domeniu”. Pentru a evita orice diminuare a nivelului de
securitate din ţările puternic dezvoltate, art. 118 A acordă libertate ţărilor care doresc să
impună reguli mai severe decăt cele legiferate de dreptul comunitar. Acest sistem
legislativ este denumit ,,sistem de prescripţii minimale”.
Altfel spus, art. 100 A permite realizarea armonizării tehnice prin apropierea
legislaţiilor; art. 118 A deschide posibilitatea adoptării unei ,,temelii sociale,, comunitare
în domeniul securităţii şi sănătăţii muncitorilor.
Dacă art. 100 A impune o armonizare totală imediată, art. 118 A prevede o
armonizare progresivă pornind de la dispoziţii minimale. Elemente ale aceluiaşi tratat, ele
împart aceeaşi concepţie a pieţei unice: un spaţiu economic şi social progresând pe calea
integrării şi nu a creerii unei simple zone a liberului schimb.
Articolul 118 A, a permis umplerea vidului juridic al articolelor 117 şi 118,
autorizând adoptarea pe calea directivelor şi, diferenţă esenţială, cu majoritate calificată
(ceea ce permite evoluţia rapidă a textelor) a prescripţiilor minimale de securitate care vor
fi obligatoriu respectate de către fiecare stat (acestea fiind, repetăm, libere să menţină
dispoziţiile naţionale mai restrictive). Majoritatea acestor directive sunt ,,orizontale,, şi
vizează acoperirea unui număr mare de muncitori expuşi riscurilor.
Articolul 100 A este destinat să favorizeze libera circulaţie a produselor şi
echipamentelor, prin armonizarea reglementărilor tehnice naţionale ale căror discordanţe
ar putea constitui obstacole în calea schimburilor.
8
În scopul evitării ,,unui nivel scăzut” se stipulează în acest articol că directivele care
decurg trebuie să se situeze ,,la cel mai înalt nivel de protecţie în materie de securitate –
sănătate”. Aceste directive sunt numite ,,totale” deoarece fiecare stat membru trebuie să le
transcrie integral în dreptul său naţional, fără a elimina sau adăuga ceva.
1.4. AL III – lea PROGRAM DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL

SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII LA LOCUL DE MUNCĂ
Succesiv adoptării Actului Unic, în 1988 s-a adoptat cel de al III – lea program de
acţiune în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, pe care Consiliul l-a recunoscut ca un
cadru util pentru începerea aplicării art. 118 A la nivel comunitar, marcând a II-a etapă
legislativă în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. Acest program pune accent pe
dimensiunea socială a realizării pieţei interne şi, datorită acestui fapt, se bazează pe
aplicarea cartei sociale.
Programul este dezvoltat în jurul a cinci teme:
- securitatea şi ergonomia la locul de muncă;
- sănătate şi igiena în muncă;
- informarea şi formarea muncitorilor;
- întreprinderile mici şi mijlocii;
- dialogul social.
La formularea cerinţelor minimale comune tuturor statelor membre, pe baza art. 118
A, Comisia a avut în mod constant grija respectării următoarelor principii:
- specificitatea intervenţiei comunitare în completarea rolului statelor membre fără
a prejudicia cerinţele mai severe existente în unele state membre;
- diversitatea sistemelor şi practicilor naţionale;
- evaluarea impactului eventual al directivelor asupra întreprinderilor mici şi
mijlocii;
- contribuţia la reducerea diferenţelor privind nivelurile de protecţie între statele
membre printr-un ansamblu de cerinţe minimale pentru întreaga comunitate.
Al III-lea program de acţiune se bazează pe trei idei fundamentale:
9
 îmbunătăţirea continuă a protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în

domenii multiple;
 obligaţia de a asigura o protecţie adecvată a lucrătorilor împotriva riscurilor de
accidente şi îmbolnăviri profesionale;
 contribuţia, prin realizarea pieţei unice, la o mai bună protecţie a securităţii şi
sănătăţii în muncă.
În această triplă perspectivă s-a adoptat următoarea strategie legislativă în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă:
a) a acoperi maximum de riscuri cu minimum de directive în scopul evitării
fragmentării legislaţiei;
b) a acoperi cerinţele specifice anumitor activităţi sau anumitor sectoare cu
riscuri ridicate, precum şi a anumitor categorii de muncitori vulnerabili în mod
deosebit;
c) a asigura coerenţa între dispoziţiile comunitare adoptate în vederea
realizării pieţei interne (art. 100 A) care definesc cerinţele esenţiale de securitate
şi sănătate ce trebuie respectate în stadiul de concepţie, fabricare şi punere pe piaţă a
produselor, şi dispoziţiilor directivelor adoptate pe baza art. 118 A, care se referă la
utilizarea produselor la locul de muncă.
1.5. INSTITUŢIILE ŞI ORGANISMELE UNIUNII

EUROPENE ŞI ROLUL ACESTORA
Procesul general de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene şi în particular

procedura de luare a co-deciziilor implică trei instituţii principale:
• Parlamentul European, care reprezintă interesele cetăţenilor Uniunii
Europene şi care este ales în mod direct de aceştia.
• Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă pe fiecare din statele membre.
• Comisia Europeană, care caută să susţină interesele Uniunii Europene ca un
întreg.
Acest „triunghi instituţional” produce politicile şi legile (directive, regulamente şi
decizii) aplicabile la nivelul întregii Uniuni Europene.
10
În principiu, Comisia Europeană este cea care propune noile legi ale Uniunii
Europene, dar Parlamentul European şi Consiliul European le adoptă.
Două alte instituţii au un rol vital în Uniunea Europeană:
• Curtea de Justiţie Europeană, care susţine supremaţia legilor europene;
• Curtea de Auditori, care verifică activităţile financiare ale U.E.
Aceste instituţii care au fost înfiinţate conform Tratatelor, sunt cele care
fundamentează tot ceea ce face Uniunea Europeană. Tratatele sunt aprobate de presedinţii
şi prim-miniştrii statelor membre şi sunt ratificate de parlamentele acestor state. Ele
stabilesc regulile şi procedurile pe care instituţiile Uniunii Europene trebuie să le urmeze.
În completarea instituţiilor sale, Uniunea Europeană are un număr de alte organisme
care joacă un rol special:
OMBUDSMAN-UL EUROPEAN
• Ombudsman-ul European, apără cetăţenii Uniunii Europene şi afacerile lor
împotriva proastei administrări.
ORGANISME FINANCIARE
• Banca Centrală Europeană, este responsabilă de politica monetară
europeană;
• Banca de Investiţii Europeană, finanţează proiectele de investiţii ale Uniunii
Europene;
• Fondul de Investiţii European, acordă garanţii şi împrumuturi pentru a ajuta
întreprinderile mici şi mijlocii (SMEs).
ORGANISME DE CONSULTANŢĂ
• Comitetul Economic şi Social European, reprezintă societatea civilă şi cele
două părţi ale industriei (angajaţi şi angajatori);
• Comitetul Regiunilor, reprezintă autorităţile regionale şi locale.
ORGANIZAŢII INTER – INSTITUŢIONALE

• Biroul Publicaţiilor Oficiale ale Uniunii Europene, publică, tipăreşte şi
distribuie informaţii despre Uniunea Europeană şi activitatea sa;
• Biroul de Selectare Personal al Comunităţilor Europene, recrutează
personalul pentru instituţiile Uniunii Europene şi al altor organisme.
11
AGENŢII DESCENTRALIZATE
• 15 Agenţii Comunitare, agenţii specializate care manevrează tehnici specifice
şi sarcini de management sau ştiinţifice, în interiorul „Domeniului
comunitar” al Uniunii Europene ( „primul pilon” al Uniunii Europene );
• Institutul European pentru Studii de Securitate şi Centrul Satelit al Uniunii
Europene, care manevrează sarcini specifice „Afacerilor Interne şi Politica de
Securitate” ( „al doilea pilon” al Uniunii Europene );
• Europol şi Eurojust, ajută coordonarea poliţiei şi justiţiei în cooperarea lor în
materie de criminalitate ( „al treilea pilon” al Uniunii Europene ).
Agenţiile Uniunii Europene (U.E.) sunt organisme guvernate de legile publice

europene; ele sunt o formă distinctă de instituţii ale UE alături de Consiliu, Parlament,
Comisie, etc. şi au propria lor personalitate juridică.
S-au născut din acte juridice ale legislaţiei secundare pentru a acoperi cerinţele
tehnice foarte specifice, ştiinţifice sau manageriale care sunt stipulate în actele relevante
ale UE.
În mod curent sunt 15 organizaţii care răspund la definiţia de agenţie comunitară,
fiecare având diferite denumiri (Centre, Fundaţii, Agenţii, Birou, Observator), ceea ce
crează anumite confuzii, deoarece în particular aceşti termeni sunt utilizaţi să definească
alte organizaţii care nu răspund la cerinţele unei agenţii comunitare.
La momentul actual cele 15 agenţii ale UE sunt:
Nr DENUMIRE DENUMIRE COMPLETĂ

crt PRESCURTATĂ
.
1. CEDEFOP Centrul European pentru Dezvoltare şi Instruire Vocaţională
2. EUROFOUND Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Vieţii şi Condiţiilor
de Muncă
3. EEA Agenţia Europeană pentru Mediul Înconjurător
4. ETF Fundaţia Europeană pentru Instruire
5. EMCDDA Centrul European de Monitorizare pentru Medicamente şi Precursori
6. EMEA Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor

7. OHIM Oficiul pentru Armonizarea Pieţii Interne (Mărci Înregistrate şi Design)
8. EU-OSHA Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă
12
9. CPVO Oficiul pentru Diferitele Întreprinderi Comunitare

10. CDT Centrul de Traduceri pentru Organizaţiile Uniunii Europene
11. EUMC Centrul European de Monitorizare a Rasismului si
Xenofobiei
12. EAR Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie
13. EFSA Autoritatea Europeană pentru Securitatea Alimentară
14. EMSA Agenţia Europeană pentru Securitatea Maritimă
15. EASA Agenţia Europeană pentru Securitatea Aeronautică
1.6. DIRECTIVELE EUROPENE ÎN DOMENIUL

SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Directiva-cadru 80/1107/CEE defineşte responsabilităţile şi drepturile tuturor

părţilor la care se face referire la nivelul întreprinderilor, precum şi obligaţiile statelor
membre. Aceasta este completată de urmatoarele directive specifice, derivate din art. 8 al
directivei:
- Directiva 81/605/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor
legate de expunerea la plumb metalic şi compuşii săi ionici (prima directivă
specifică conform art. 8);
- Directiva 83/477/CEE referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor
legate de expunerea la azbest (a doua directivă specifică conform art.8);
- Directiva 86/188/C.E.E referitoare la protecţia lucratorilor împotriva riscurilor
datorate expunerii la zgomot.
1.6.1. Directivele specifice (europene) în domeniul S.S.M
Directiva-cadru 89/391/C.E.E adoptata la 12.06.1989 este prima şi cea mai

importantă dintre directivele referitoare la prescripţii minimale cu privire la S.S.M. Din
aceasta decurg urmatoarele directive specifice:
- 89/654/C.E.E : locul de muncă;
- 89/655/C.E.E : utilizarea echipamentului tehnic;
- 89/656/C.E.E : utilizarea echipamentelor individuale (E.I.P);
- 90/269/C.E.E : manipularea manuală a maselor;
- 90/270/C.E.E : activităţi video-terminale;
- 90/394/C.E.E : agenţi cancerigeni;
- 90/679/C.E.E şi 93/88/C.E.E : agenţi biologici;
13
- 92/57/C.E.E : şantiere temporare sau mobile;

- 92/58/C.E.E : semnalizare de securitate;
- 92/85/C.E.E : lucrătoare gravide;
- 92/98/C.E.E : industria extractivă prin foraj;
- 91/104/C.E.E : industria extractivă de suprafaţă şi subterană;
- 93/103/C.E.E : nave de pescuit;
- 88/364/C.E.E : protecţia lucrătorilor prin interzicerea folosirii agenţilor specifici.
2. DIRECTIVA - CADRU 89/391/CEE

privind introducerea de măsuri pentru stimularea îmbunătăţirilor în
domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă
2.1. GENERALITĂŢI
A fost adoptată la 12 iunie 1989 şi este reglementarea de bază în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă. Ea are ca element generator Tratatul de instituire a CEE
(legea de bază de funcţionare a Uniunii), în care se stipulează cerinţele minime în domeniu
(art. 118 A), pentru a garanta un nivel crescut de protecţie a muncitorilor.
Pentru organizarea şi alinierea legislaţiei şi activităţii practice de securitate şi
sănătate în muncă (SSM), la nivelul statelor membre CEE s-a adoptat Directiva nr. 89/391
privind introducerea de măsuri pentru îmbunătăţirea rezultatelor în domeniul sănătăţii şi
securităţii lucrătorilor, considerată drept DIRECTIVA CADRU.
Directiva conţine principii generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale,
protecţia sub aspectul securităţii muncii, informarea, consultarea, precum şi liniile
generale de îndrumare pentru implementarea principiilor afirmate.
Ea este completată prin directive proprii, ţinându-se seama de principiul
armonizării tehnice, standardizării şi de progresul tehnic în cadrul statelor membre ale UE.
Directiva cadru acoperă toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private.
Singurele categorii de muncitori excluse sunt liber profesioniştii şi cei angajaţi în serviciile
casnice. Cu toate acestea, în Irlanda şi Anglia, liber profesioniştii, iar în Grecia cei angajaţi
pentru servicii casnice, sunt incluşi în prevederile legislative vizând securitatea muncii.
14
Se recunoaşte astfel mai deplin legătura între accidentele de muncă şi/sau bolile
profesionale şi procesul de muncă, înţeles ca activitate socială, ca element fundamental al
procesului de producţie, rezultat al constituirii şi funcţionării unui sistem de muncă.
Dintre schimbările fundamentale pe care le solicită Directiva cadru în legătură cu
obligaţiile patronului, poate că cea mai importantă este formularea cerinţei de a adapta
munca la om. Este vorba de proiectarea ergonomică a locurilor de muncă, alegerea
echipamentului de lucru, a metodelor de muncă şi de protecţie, mai ales pentru uşurarea
muncii monotone şi a celei cu ritmuri predeterminate.
Grija sporită pentru ″OM″ este reliefată şi de alte cerinţe. De exemplu, directiva
prevede expres că „muncitorii care, în cazuri de pericol iminent, serios şi inevitabil,
părăsesc locul de muncă şi/sau aria periculoasă, nu pot fi obligaţi la nici o daună din cauza
acţiunii lor şi, prin urmare, trebuie să fie protejaţi împotriva consecinţelor periculoase şi
nedrepte“.
De asemenea, patronul trebuie să se asigure că toţi muncitorii sunt apţi, în cazul
unui pericol serios şi iminent, să-şi asigure protecţia proprie şi/sau a altor persoane şi, dacă
nu poate fi contactat conducătorul ierarhic superior, să acţioneze corespunzător, în funcţie
de mijloacele tehnice disponibile şi nivelul cunoştinţelor, pentru a evita consecinţele unei
astfel de situaţii.
Directiva cadru, recunoscând rolul erorii umane în producerea accidentelor de
muncă şi/sau a îmbolnăvirilor profesionale, prevede un număr considerabil de cerinţe
privind instruirea şi informarea.
În primul rând, extinde domeniul circumstanţelor în care patronul este solicitat să
se asigure că muncitorii sunt instruiţi şi informaţi în conformitate cu sarcina specifică de
muncă. Cele două acte educaţionale trebuie realizate în momentul angajării, transferului,
schimbării locului de muncă sau la introducerea unui nou echipament de lucru şi/sau de
noi tehnologii.
Patronul va trebui să se asigure că subcontractanţii şi muncitorii aparţinând altor
intreprinderi, angajaţi temporar în unitatea sa, primesc instrucţiuni cu privire la riscurile de
accidentare şi îmbolnăvire profesională la care pot fi expuşi.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi creşterea rolului muncitorilor în elaborarea şi
aplicarea politicilor de prevenire.
15
Deşi nu fixează modalitatea de realizare, Directiva cadru prevede obligaţia

patronului de a consulta muncitorii şi/sau reprezentanţii lor şi de a le permite să participe
la toate discuţiile privind problemele legate de securitatea muncii.
De asemenea, extinde dreptul muncitorilor şi/sau al reprezentanţilor acestora de a
face propuneri în domeniu şi de a fi consultaţi în avans asupra măsurilor care vor fi luate şi
care pot afecta substanţial siguranţa şi sănătatea lor, precum şi de a fi informaţi asupra
evaluării riscurilor. În completare se cere ca reprezentanţilor muncitorilor, cu
responsabilităţi vizând securitatea muncii, să li se acorde un timp adecvat, în cursul
programului de muncă, fără pierderi de salariu, pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice,
precum şi accesul la autorităţile de control competente din afara intreprinderii.
2.2. PREZENTAREA DIRECTIVEI - CADRU 89/391/CEE
Directiva cadru 89/391/CEE cuprinde prevederi a căror aplicare asigură o

protecţie mai bună şi identică pentru toţi lucrătorii din statele membre UE.
Cea mai consistentă secţiune a Directivei cadru 89/391/CEE, este partea a II-a care
se referă la "obligaţiile patronilor"' şi este împărţită în 8 capitole.
În cap. 5 - "Prevederi generale" este stabilit cadrul general al îndatoririlor

patronului şi anume:
 asigurarea securităţii şi sănătăţii muncitorilor în toate aspectele referitoare la muncă;

 răspunderea patronului nu va fi diminuată/anulată în cazurile în care acesta
angajează servicii sau persoane competente din exterior;
 principiul responsabilităţii patronului nu va fi afectat de obligaţiile muncitorilor în
domeniul sănătăţii şi securităţii în muncii;
 statele membre pot exclude sau limita responsabilitatea patronilor acolo unde
evenimentele sunt cauzate de condiţii neobişnuite şi neprevăzute, dincolo de
posibilul control al patronilor sau care nu ar fi putut fi evitate în ciuda protecţiei
planificate (această opţiune nu este însă obligatorie).
Pentru implementarea prevederilor generale, în continuare, în cap.6 - " Obligaţiile

generale ale patronilor", se enumeră următoarele principii generale de prevenire:
■ evitarea riscurilor;
16
■ evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate;

■ combaterea riscurilor la sursă;
■ adaptarea muncii la om, cu referire la proiectarea locurilor de muncă, alegerea
echipamentului de lucru şi alegerea metodelor de producţie şi de muncă;
■ adaptarea la progresul tehnic;
■ înlocuirea pericolelor prin non - pericole sau cu pericole mai mici;
■ dezvoltarea unei politici de prevenire cuprinzătoare şi coerente care să cuprindă
tehnologiile, organizarea muncii şi a condiţiilor de muncă, relaţiile sociale şi
influenţa factorilor de mediu;
■ prioritatea măsurilor de protecţie colective faţă de cele individuale;
■ prevederea de instrucţiuni corespunzătoare pentru muncitori.
În particular, ţinând cont de natura activităţilor din unitate, patronul este obligat,
în baza celor de mai sus, să ia următoarele măsuri:
■ evaluarea riscurilor pentru sănătatea şi securitatea muncitorilor, între altele,
în alegerea echipamentului tehnic, a substanţelor chimice sau a preparatelor
utilizate, în aprovizionarea locurilor de muncă.
Se menţionează că activităţile preventive vor trebui să fie integrate la toate
nivelurile ierarhice şi în toate procesele de lucru, iar după luarea tuturor
măsurilor preventive trebuie să se constate o îmbunătăţire a nivelului de
protecţie;
■ luarea în considerare a capacităţii muncitorului oriunde şi oricând i se
încredinţează sarcini de muncă;
■ să se asigure că problemele planificării şi introducerii de noi tehnologii sunt
subiecte de consultare cu muncitorii şi/sau reprezentanţii acestora, în ceea ce
priveşte consecinţele pentru sănătatea şi securitatea lor;
■ să ia măsuri corespunzătoare astfel încât la locurile de muncă cu pericol
specific şi deosebit să aibă acces numai muncitori cu instruire adecvată.
Tot în acest capitol se abordează problema întreprinderilor care deţin (exploatează)

în comun un loc de muncă.
17
În acest caz patronii vor coopera, se vor informa şi îşi vor coordona reciproc
acţiunile de protecţie şi prevenire a riscurilor profesionale specifice locului de muncă
respectiv.
Referitor la muncitori, se subliniază că aceştia nu pot fi implicaţi, în nici o situaţie,
la costul financiar al măsurilor de securitate şi sănătate în muncă.
Cap.7 - "Servicii de protecţie şi prevenire'' se referă la obligaţiile patronilor în

organizarea serviciilor specifice de protecţie a muncii.
Astfel, patronul are printre îndatoriri desemnarea unuia sau a mai multor
muncitori pentru a realiza activităţi legate de protecţia şi prevenirea riscurilor profesionale.
Aceşti muncitori trebuie să beneficieze, pentru a-şi îndeplini aceste obligaţii, de
timp adecvat, de mijloace necesare şi trebuie să posede capacitatea profesională şi
aptitudinile adecvate. Ei nu pot fi puşi în nici o situaţie defavorabilă din cauza desfăşurării
activităţii lor specifice.
De asemenea, se prevede ca, pentru cazurile în care unele măsuri preventive nu se
pot rezolva datorită lipsei de competenţă a personalului din unitate, să se angajeze
persoane sau servicii specializate din afara organizaţiei. Patronul este obligat să asigure
informarea acestora cu privire la factorii de risc cunoscuţi în organizaţia pe care o
conduce.
În toate cazurile, personalul trebuie să fie în număr suficient pentru a se ocupa de
organizarea măsurilor de protecţie şi prevenire (se ţine cont de mărimea unităţii, de
riscurile la care sunt supuşi muncitorii şi distribuţia acestora în cadrul întreprinderii).
Se lasă la latitudinea statelor membre eventuala definire a categoriilor de
întreprinderi în care patronul poate să delege autoritatea unor servicii de securitate şi
medicină a muncii, aceasta neabsolvindu-l de responsabilitate.
La punctul 8 al capitolului se cere statelor membre să definească aptitudinile şi
capacităţile necesare personalului cu atribuţii specifice în domeniul SSM.
În continuare, în cap. 8 - "Primul ajutor, combaterea incendiilor şi evacuarea

muncitorilor în cazul unui pericol iminent şi deosebit" sunt specificate îndatoririle
patronului şi în aceste situaţii.
18
Conform prevederilor, patronul trebuie să ia toate măsurile necesare în astfel de

cazuri, adaptate naturii activităţilor şi mărimii unităţii şi, de asemenea, să asigure orice
contacte necesare cu serviciile exterioare în ceea ce priveşte primul ajutor, serviciul
medical de urgenţă, salvarea şi pompierii.
El va desemna muncitori cu responsabilitate pentru implementarea acestor măsuri.
Numărul acestora, instruirea şi echipamentul pus la dispoziţia lor (în mod gratuit) va fi
adecvat, ţinând cont de mărimea întreprinderii şi riscurile specifice.
Tot în responsabilitatea patronului intră şi:
■ informarea, cât mai repede posibil, a muncitorilor care sunt sau pot fi expuşi
unui pericol iminent şi deosebit;
■ să acţioneze sau să dea instrucţiuni muncitorilor să oprească lucrul şi/sau să
părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în condiţiile
unui pericol iminent, deosebit şi inevitabil;
■ să se abţină să ceară muncitorilor reluarea lucrului într-o situaţie unde există
încă un pericol deosebit şi iminent (cu excepţia situaţiilor argumentate
corespunzător).
În cazul unor evenimente cu pericol iminent, deosebit şi inevitabil, muncitorii care

părăsesc locul de muncă şi/sau zona periculoasă nu pot fi obligaţi la nici o daună şi trebuie
să fie protejaţi împotriva oricăror consecinţe periculoase şi nejustificate.
Se prevede de asemenea, obligaţia patronului de a se asigura că toţi muncitorii
sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi
mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui pericol deosebit şi
iminent.
Muncitorii nu vor putea fi obligaţi la nici o daună din cauza acţiunii lor, în afară de
cele lipsite de răspundere sau neglijenţă.
În cap. 9 se prevăd "Diferite obligaţii ale patronilor", din care reţinem:
■ patronul trebuie să fie în posesia unei evaluări a riscurilor de securitate şi

sănătate în muncă, inclusiv pentru acele grupuri de muncitori care sunt expuşi la
riscuri speciale (particulare);
19
■ patronul va decide asupra măsurilor de protecţie ce urmează a fi adoptate şi

asupra echipamentului de protecţie ce urmează a fi utilizat;
■ patronul va ţine evidenţa accidentelor profesionale ce au ca efect incapacitatea
temporară de muncă de peste trei zile;
■ patronul va pune la dispoziţie autorităţilor responsabile, în conformitate cu legile
menţionate şi/sau cu practicile naţionale, rapoarte privind accidentele
profesionale suferite de muncitorii săi. Statele membre vor defini obligaţiile care
revin diferitelor categorii de întreprinderi cu privire la documentele menţionate
mai sus.
Obligaţiile patronului în legătură cu transparenţa informaţiilor sunt stipulate în

cap.10 - "Informarea muncitorilor".
Sunt prevăzute îndatoriri pentru informarea:
 a muncitorilor sau reprezentanţilor acestora de la locurile de muncă şi/sau de

la nivelul întreprinderii;
 a şefilor muncitorilor din orice întreprindere exterioară angajaţi pentru a
presta
lucrări în întreprindere;
 a lucrătorilor cu funcţii specifice de realizare a măsurilor de securitate şi
sănătate în muncă;
 a muncitorilor sau a reprezentanţilor acestora care au răspunderi specifice
pentru securitatea şi sănătatea colegilor.
Astfel, patronul va lua măsuri astfel încât muncitorii sau reprezentanţii lor să
primească toate informaţiile necesare cu privire la riscurile privind sănătatea şi securitatea
în muncă, precum şi acţiunile de prevenire (atât la nivelul fiecărui loc de muncă, cât şi al
fiecărui post, indiferent de poziţia ocupată în organigramă), precum şi informaţii despre
măsurile luate pentru: acordarea primului ajutor, prevenirea şi stingerea incendiilor şi
evacuarea muncitorilor în cazul unui pericol iminent şi deosebit.
Patronul este obligat să difuzeze aceleaşi informaţii, ca pentru muncitorii proprii şi

şefilor muncitorilor din orice întreprindere exterioară, angajaţi să lucreze în unitatea lui.
20
Pentru lucrătorii cu funcţii specifice în domeniul SSM se prevede liberul acces la:
■ evaluarea riscurilor şi măsurilor de protecţie adoptate;

■ lista accidentelor profesionale care au avut ca efect incapacitatea temporară de
muncă de peste 3 zile şi rapoartele privind cecetarea accidentelor profesionale;
■ informarea în legatură cu măsurile de protecţie şi prevenire adoptate sau avute în
atenţie;
■ agenţiile/departamentele/instituţiile/organizaţiile de inspecţie care au în
responsabilitate securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor.
Directiva-cadru 89/ 391/CEE continuă cu cap.11 care se referă la: "Consultarea şi

participarea muncitorilor".
În acest capitol se subliniază obligaţia patronului de a permite muncitorilor şi/sau

reprezentanţilor lor să participe la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea
şi sănătatea în muncă, prin:
- consultarea muncitorilor;
- dreptul muncitorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
- participare echilibrată, în conformitate cu legile şi practicile naţionale.
Pentru personalul cu responsabilităţi specifice pentru securitatea şi sănătatea

muncitorilor se prevede, de asemenea, că patronul trebuie să asigure dreptul de participare
la consultări cu privire la:
■ orice măsură care ar afecta substanţial securitatea şi sănătatea;

■ desemnarea muncitorilor cu responsabilităţi legate de protecţia şi prevenirea
riscurilor profesionale, primul ajutor, lupta împotriva incendiilor şi evacuarea
muncitorilor în caz de pericol;
■ angajarea, când este cazul, a persoanelor sau serviciilor competente din afara
întreprinderii;
■ organizarea şi planificarea instruirii muncitorilor.
În acest capitol, pentru a se statua şi mai clar, se reiau drepturile lucrătorilor şi/sau
al reprezentanţilor lor de a apela la autorităţile responsabile pentru problemele privind
21
securitatea şi sănătatea în muncă, dacă apreciază că patronul nu a luat măsurile adecvate în

scopului prevenirii accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor profesionale.
Secţiunea rezervată obligaţiilor patronilor se încheie cu cap.12 intitulat "Instruirea

muncitorilor".
Conform prevederilor capitolului, patronul trebuie să se asigure că fiecare
muncitor primeşte o instruire adecvată pe probleme de securitate şi sănătate în muncă, în
special informaţii şi instrucţiuni specifice privind cerinţele postului şi ale locului de muncă,
în anumite momente, după cum urmează:
- la angajare;
- la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
- cu ocazia introducerii unui nou echipament tehnic sau al unei schimbări (modi-
ficări) în echipamentele existente;
- cu ocazia introducerii unei noi tehnologii.
Se specifică faptul că instruirea va fi adaptată fazei şi momentului apariţiei de noi

riscuri sau repetată, dacă este necesar.
Obligativitatea informării prin instrucţiuni adecvate, cu privire la riscurile privind
securitatea şi sănătatea în muncă, cuprinde şi muncitorii din exterior, consideraţi angajaţi
temporar în întreprinderea respectivă.
De asemenea, se prevede că reprezentanţii muncitorilor cu rol specific de SSM au
dreptul la o instruire corespunzătoare. Această instruire nu poate fi făcută pe cheltuiala
muncitorilor şi/sau a reprezentanţilor lor şi ea trebuie să se desfăşoare în timpul
programului de lucru.
Partea a III-a a Directivei-cadru statuează "Obligaţiile muncitorilor''.

Ca linie generală, pentru responsabilitatea muncitorului se prevede că el trebuie să
aibă grijă, pe cât posibil, de propria securitate şi sănătate, precum şi de aceea a altor
persoane care pot fi afectate prin acţiunile lui, prin autorizaţiile sale de lucru, în
conformitate cu instruirea sa şi cu instrucţiunile primite de la patron.
Muncitorii sunt obligaţi:
22
 să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele periculoase, să

transporte corect echipamentul şi alte mijloace de producţie;
 să utilizeze corect echipamentul de protecţie individuală furnizat şi, după
utilizare, să-l înapoieze;
 să se abţină de la deconectarea, schimbarea sau mutarea arbitrară a
dispozitivelor de securitate corespunzătoare maşinilor, aparaturii,
uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor şi să utilizeze corect aceste
dispozitive de protecţie;
 să comunice imediat patronului şi/sau altor persoane cu responsabilităţi
specifice pentru securitatea şi sănătatea muncitorilor, orice situaţie de
muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol serios
pentru viaţa şi sănătatea lor şi orice defecţiuni ale sistemelor şi
dispozitivelor de protecţie;
 să coopereze cu patronul şi/sau muncitorii cu responsabilităţi specifice în
asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, în conformitate cu practica
naţională, atâta timp cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea
oricăror sarcini sau cerinţe impuse de autoritatea competentă pentru
protecţia securităţii şi sănătăţii tuturor lucrătorilor;
 să coopereze, în conformitate cu practica naţională şi atâta timp cât este
necesar, cu patronul şi/sau muncitorii cu responsabilităţi specifice privind
sănătatea şi securitatea muncitorilor, pentru a da posibilitatea patronului
să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile de muncă sunt sau nu
neprimejdioase.
Directiva-cadru se încheie cu partea a IV-a "Prevederi diverse".
În cap. 14 - "Supravegherea sănătăţii'' se cere statelor membre să asigure

supravegherea corespunzătoare a riscurilor pe care muncitorii şi le asumă la postul de
lucru şi care le pot afecta starea de sănătate.
Se lasă la latitudinea fiecarui stat organizarea în acest domeniu (integrată sau nu în
sistemul naţional de sănătate). Totuşi, se prevede ca fiecare muncitor să poată fi controlat
medical la intervale regulate dacă doreşte.
23
În cap. 15 - ″Grupuri de risc″ se prevede că grupurile supuse riscurilor speciale

trebuie protejate împotriva pericolelor care le afectează în mod specific starea de securitate
şi sănătate.
În cap. 16 - ″Directive individuale. Amendamente″ se fac precizări privind adoptarea

Directivelor individuale, în număr de 13, care decurg din Directiva-cadru 89/391/CEE, în
baza articolului 118 al Tratatului de constituire al Comunităţii Economice Europene,
actuala Uniune Europeană.
Se fac referiri şi la eventualele amendamente la aceste directive.
Se mai subliniază că prevederile Directivei cadru vor fi aplicate complet în toate
ariile acoperite de directivele individuale, fără a prejudicia însă prevederile mai stringente
şi/sau specifice conţinute de acestea din urmă.
Ultimele 3 capitole cuprind prevederi tehnice cu privire la funcţionarea
organismelor europene care au elaborat Directiva cadru, precum şi modul în care statele
membre vor fi controlate în vederea implementării prevederilor statuate în documentul
analizat.
2.3. PREZENTAREA DIRECTIVELOR SPECIFICE

(INDIVIDUALE, PARTICULARE, CONEXE)
Strategia Comisiei în ceea ce priveste directivele din domeniul securităţii şi sănătăţii

în muncă se bazează pe adoptarea unor directive specifice, referitoare la domenii specifice,
care completează Directiva-cadru 89/391/CEE.
Majoritatea directivelor specifice sunt generate de Directiva-cadru 89/391 a CEE,
prin art. 16 (1) al acesteia, care prevede:
″Consiliul, acţionând la o propunere a Comisiei bazată pe art.118. A al Tratatului, va

adopta Directive particulare (specifice)″.
Domeniile la care se face referire în art.16 (1) sunt:
- locurile de muncă;
- echipamentul tehnic;
24
- echipamentul individual de protecţie;

- lucrul cu videoterminale;
- manipularea de sarcini grele care implică riscul
îmbolnăvirilor dorsolombare;
- locuri de muncă temporare sau mobile;
- pescuit şi agricultură.
O grupă separată în cadrul Directivelor specifice este constituită de Directivele

generate de Directiva 80/1107/CEE, referitoare la protecţia lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de expunerea în timpul lucrului la agenţi chimici, fizici şi biologici, emise
în temeiul art. 8 al acesteia.
Obiective
Directivele specifice au ca obiect aplicarea Directivei cadru prin particularizarea

prevederilor acesteia şi adoptarea cerinţelor minimale de securitate şi sănătate, în scopul
asigurării unei protecţii mai bune şi identice a tuturor lucrătorilor din statele membre.
Domeniu de aplicare
Aplicarea directivelor specifice, prin armonizarea legislaţiilor naţionale cu cea
comunitară, este obligatorie pentru toate statele membre.
Ele vizează toţi lucrătorii din sectorul public sau privat, cu excepţia lucrătorilor
independenţi şi a personalului domestic.
Principii generale care stau la baza elaborării Directivelor specifice
Directivele specifice reprezintă instrumente juridice de aplicare a principiilor

generale cuprinse în Directiva-cadru, cuprinzând prescripţii minimale de securitate şi
sănătate în muncă.
Aceste Directive au la bază principiile generale de prevenire, care au fost prezentate
anterior.
Structura Directivelor specifice
În general Directivele specifice sunt structurate într-un număr de 3 secţiuni, astfel:
25
 Secţiunea I - prevederi generale, care cuprinde obiectul, domeniile de

aplicare, definiţii;
 Secţiunea II - obligaţiile patronului, în care se regăsesc principiile generale

transpuse sub forma prevederilor specifice;
 Secţiunea III - prevederi diverse, care cuprind: funcţia de directivă,

clasificări, supraveghere medicală, stabilirea anexelor etc., precum şi
dispoziţiile finale cu privire la aplicarea Directivei .
Anexele, care pot fi foarte diferite, cuprind:
• detalierea prevederilor specifice sub forma cerinţelor minimale de securitate şi

sănătate;
• diverse liste privind clasificări, activităţi cu risc deosebit etc.;
• metode de măsurare;
• elemente de referinţă pentru evaluarea riscului;
• recomandări cu privire la supravegherea medicală etc.
Directivele specifice prin care se formulează cerinţe de securitate şi sănătate în

muncă pot fi grupate în funcţie de obiectivele particulare urmărite, astfel:
Utilizarea echipamentelor de muncă
În această grupă s-au reunit Directivele care au ca obiectiv îmbunătăţirea securităţii

şi sănătăţii în muncă prin stabilirea cerinţelor minimale de securitate şi sănătate referitoare
la utilizarea echipamentelor în procesul de muncă.
Locul de muncă
Grupa aceasta reuneşte directivele specifice care stabilesc cerinţe minimale de

securitate şi sănătate pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din diverse sectoare de
activitate, în special cele susceptibile de a prezenta un nivel ridicat de riscuri.
Informaţii
26
Existenţa unei semnalizări de securitate şi/sau sănătate apare ca necesară în cazul în

care riscurile nu pot fi evitate, sau nu pot fi suficient limitate prin mijloace tehnice de
protecţie colectivă.
Semnalizarea de securitate şi/sau sănătate face obiectivul Directivei-cadru 89/391 a
Comunităţii Economice Europene, constituind o grupă distinctă.
Expunerea în timpul lucrului la agenţi chimici, fizici şi biologici
Prezenţa substanţelor şi preparatelor periculoase în mediul de muncă a constituit o

preocupare importantă a Comunităţii Europene.
Adoptarea în 1978 a primei Directive în acest domeniu, pentru un loc de muncă cu
un nivel ridicat de risc a fost urmată de multe alte directive.
Apariţia primei Directive - 78/610/CEE, referitoare la expunerea lucrătorilor la
monomerul clorurii de vinil, a fost consecinţa anchetelor şi studiilor efectuate ca urmare a
apariţiei unei forme rare de cancer al ficatului, diagnosticat după începerea fabricării
materialelor plastice utilizând ca materie primă substanţa de mai sus.
În anul 1980 a fost elaborată Directiva 80/1107/CEE referitoare la agenţii periculoşi
care reprezintă, de asemenea, o Directivă-cadru pentru protecţia sănătăţii şi securităţii la
locul de muncă, act normativ modificat apoi prin Directiva 88/ 642/CEE.
Directiva este completată de directivele particulare derivate din art. 8 al acesteia.
Grupuri particulare de lucrători
Lucrătoarele gravide, cele care au născut de curând sau care alăptează, constituie un
grup cu riscuri particulare.
Din grupa de Directive care tratează astfel de probleme, face parte şi Directiva
92/85/CEE referitoare la lucratoarele gravide.
Prevederile tuturor acestor directive au fost preluate în legislaţia naţională a fiecărei
ţări membre UE, legislaţie în baza căreia este asigurată securitatea şi sănătatea în muncă a
lucrătorilor, prin organizări specifice, atât la nivel naţional cât şi la nivelul întreprinderilor.
Modul de organizare este diferit de la un stat la altul, dar principiile de bază rămân
aceleaşi.
27
Directivele specifice care decurg din Directiva-cadru 89/391/CEE, conform art.16

(1), şi care conţin cerinţe minime de securitate şi sănătate în muncă sunt urmatoarele:
Nr.
crt. Directiva Domeniu de aplicare
Directiva – cadru 89/391/CEE privind Stabilirea principiilor generale de prevenire

1 introducerea de măsuri pentru care trebuie respectate pentru protejarea
1 încurajarea îmbunătăţirilor în domeniul lucrătorilor; trasarea direcţiilor principale
sănătăţii şi securităţii muncitorilor pentru directivele particulare
1.1
89/654/CEE - Locuri de muncă Reglementarea situaţiilor de lucru
1.2 89/655/CEE - Echipamente tehnice Utilizarea echipamentului
1.3 89/656/CEE - Echipamente individuale de protecţie Utilizarea echipamentului
1.4 90/269/CEE - Manipularea manuală a maselor Utilizarea echipamentului
1.5 90/270/CEE – Videoterminale Utilizarea echipamentului
1.6 90/394/CEE – Agenţi cancerigeni Expunerea la agenţi cancerigeni
1.7 90/679/CEE, 93/88/CEE – Agenţi biologici Expunerea la agenţi biologici

1.8
92/57/CEE – Şantiere temporare sau mobile Reglementarea situaţiilor de lucru
1.9
92/58/CEE - Semnalizare Informaţii
1.10
92/85/CEE – Femei gravide Expunerea la agenţi
1.11 92/91/CEE - Industria extractiva prin foraj Reglementarea situaţiilor de lucru
92/104/CEE - Industria extractivă de suprafaţă

1.12 sau subteran Reglementarea situaţiilor de lucru
1.13 93/103/CEE - Nave de pescuit Reglementarea situaţiilor de lucru
88/642/CEE - Referitoare la expunerea la agenţi

fizici, chimici şi biologici
88/364/CEE - Interzicerea anumitor agenţi specifici Reactualizarea Directivei 80/1107/CEE şi

2 şi / sau anumitor activităţi unifomizarea directivelor particulare emise în
baza ei său care urmează să fie adoptate
91/322/ CEE – Stabilirea valorilor limită cu
caracter orientativ
91/382/ CEE – Expunerea la azbest
28
Stabilirea dispozitiilor minimale de

92/99/CEE - Asistenta medicala la bordul securitate şi sănătate în muncă pentru
3 navelor prornovarea unei mai bune asistente
medicale la bordul navelor
Stabilirea dispoziţiilor minimale pentru

93/104/CEE - Organizarea timpului de lucru
4 lucrul în ture, munca de noapte
91/383/CEE - Lucrători temporari său interimari Grupe speciale de lucratori

5
94/33/CE - Protecţia tinerilor în timpul lucrului Grupe speciale de lucratori

6
3. SISTEMUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL SECURITĂŢII

ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ ÎN ROMÂNIA
3.1. CARACTERISTICILE ETAPEI ACTUALE
Legislaţia de securitate şi sănătate în muncă (SSM) este componentă a sistemului de

reglementări prin care se urmăreşte asigurarea protecţiei cetăţenilor, respectiv pentru un
segment specific de populaţie activă, împotriva riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire
profesională generate de prestarea oricărui proces de muncă.
Ca instituţie de drept, securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă un ansamblu de
norme juridice imperative, având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale complexe care
o formează, în legătură cu organizarea multilaterală, desfăşurarea şi controlul procesului
de muncă, în scopul asigurării condiţiilor optime, la nivelul ştiinţei moderne, pentru
apărarea vieţii şi sănătăţii tuturor participanţilor la acest proces.
Etapa actuală în care se află România are o serie de caracteristici, care impun
anumite cerinţe legislaţiei de SSM, după cum urmează:
1. Finalizarea descentralizării economiei şi reducerea sistemului de stat, care

implică reglementarea unitară a sectorului de stat şi a celui privat.
2. Garantarea şi generalizarea proprietăţii private, care presupune reflectarea
29
noilor relaţii de muncă ( patron - salariat , patron - sindicate etc.) în actele legislative.
3. Reabilitarea şi implementarea relaţiilor şi mecanismelor pieţei libere, care
presupune corelarea legislaţiei de SSM cu celelalte subsisteme ale sistemului legislativ
naţional (asigurări sociale , sănătate etc.).
4. Aderarea la Uniunea Europeană.
Legea pentru ratificarea Acordului European de Asociere precizează necesitatea

armonizării legislaţiei prezente ori viitoare a României cu cea a Comunităţii Europene.
Rezultă deci necesitatea armonizării legislaţiei naţionale de SSM cu legislaţia
comunitară.
Cerinţele prioritare în materie de reglementare periodică, sunt:
- evaluarea nivelului de risc/securitate;
- integrarea securităţii muncii din faza de concepţie şi proiectare a echipamentelor
tehnice;
- certificarea echipamentelor de muncă şi a celor de protecţie individuală;
- formarea personalului de specialitate.
3.2. PRINCIPIILE JURIDICE ALE SISTEMULUI
Principiile care stau la baza sistemului legislativ din domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă (SSM) din România sunt:
a) SSM reprezintă un drept fundamental al tuturor participanţilor la procesul de muncă;
Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la

măsurile de securitate şi igienă a muncii (art. 38 alin.2).
Mai concret, Legea nr. 319/2006, a SSM la art. 1 stabileşte principiile generale
referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi securitatea
lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc de accidentare, informarea, consultarea,
participarea echilibrată, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile
generale pentru implementarea acestor principii.
Pentru realizarea acestui drept, legea-cadru impune obligaţii în sarcina angajatorilor
şi a angajaţilor lor şi stabileşte organele specializate ale administraţiei de stat care să
30
urmărească modul în care unităţile şi salariaţii aplică şi respectă normele de securitate şi

sănătate în muncă.
Aşadar, activitatea de securitate şi sănătate în muncă nu este lăsată numai la
latitudinea agenţilor economici, ci, fiind implementată în toate domeniile vieţii
economico-sociale, statul asigură şi controlul îndeplinirii ei.
b) Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă şi SSM;
România fiind un stat de drept, democratic şi social (art. 1 alin. 3 din Constituţie),
dreptul la muncă nu numai că este consacrat ca un drept fundamental cetăţenesc, dar el se
află în strânsă corelaţie cu dreptul la protecţie socială al angajaţilor, care include şi
securitatea şi sănătatea în muncă şi este garantat. În acest sens, organele administraţiei de
stat desemnate prin lege au obligaţia de a organiza, coordona şi controla activitatea în
domeniu. Pentru asigurarea integrală a dreptului la muncă este necesară garantarea unor
asemenea condiţii de desfăşurare a procesului de muncă încât viaţa, sănătatea şi
integritatea corporală a celor care îşi exercită acest drept fundamental să fie apărate. În caz
contrar, însuşi dreptul la muncă nu s-ar putea realiza deplin, ar avea caracter formal.
c) Integrarea SSM în procesul de muncă;
Acesta este un principiu clar exprimat în Legea nr. 319/2006 a SSM, care prevede
atât obligaţiile angajatorului, cât şi ale lucrătorilor pentru realizarea unui mediu sigur şi
sănătos de muncă.
d) Caracterul preventiv al SSM;
Prin esenţa sa, securitatea şi sănătatea muncii are un caracter preventiv, menirea ei
fiind preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă şi/sau a îmbolnăvirilor
profesionale. Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite încât să apere viaţa,
sănătatea şi integritatea corporală ale celor care participă la procesul de muncă.
Teoretic, dacă normele de securitate şi sănătate a muncii sunt realizate şi respectate
întocmai, accidentele şi îmbolnăvirile profesionale pot fi prevenite.
În acelaşi timp, diferitele forme ale răspunderii juridice pentru încălcarea normelor
de securitate şi sănătate a muncii sunt menite să contribuie efectiv la realizarea
caracterului preventiv al acesteia. A se vedea astfel impactul reglementărilor referitoare la
31
repararea pagubelor aduse celor vătămaţi prin accidente de muncă său îmbolnăviri
profesionale, care sunt de natură să stimuleze realizarea în practică a reglementărilor SSM.
e) Abordarea prevenirii accidentelor de muncă şi a

îmbolnăvirilor profesionale ca problemă unică.
Ţinând seama că, din punctul de vedere al cauzelor determinante, al spaţiului de

manifestare, al subiecţilor susceptibili să le suporte, ca şi al măsurilor şi mijloacelor de
combatere, fenomenele de accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt identice (mai mult,
în numeroase cazuri acelaşi factor de risc - cauză - poate conduce, în funcţie de condiţiile
concrete, fie la accident de muncă, fie la boală profesională), legiuitorul a urmărit tratarea
lor ca o problemă unică.
Din acest motiv nu au fost constituite două sisteme de acte juridice, unul care să
reglementeze prevenirea accidentelor de muncă, iar altul, prevenirea îmbolnăvirilor
profesionale.
Dimpotrivă, prin legea de bază se stabileşte că scopul acesteia este de a institui
măsuri privind “promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor”,
în timp ce pentru realizarea acestei finalităţi sunt instituite măsuri care să conducă atât la
eliminarea accidentelor, cât şi a îmbolnăvirilor profesionale.
3.3. STRUCTURA SISTEMULUI
Sistemul legislativ de SSM din România, în funcţie de subiectul reglementării,

respectiv de natura problemei legiferate, este structurat în două categorii:
a) Legislaţia de bază - cuprinde acte care legiferează strict numai activităţi în
legătură directă cu măsurile de SSM;
b) Legislaţia conexă - conţine acte care cuprind numai în subsidiar norme

juridice SSM sau norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit, specific
altor activităţi, contribuie prin aplicarea lor la apărarea vieţii şi sănătăţii executanţilor,
ca de exemplu:
■ dispoziţii privind durata timpului de muncă, a celui de odihnă, intensitatea

muncii, munca de noapte, orele suplimentare etc;
32
■ prevederi privind disciplina în muncă;

■ dispoziţii referitoare la regimul produselor şi al substanţelor chimice
periculoase , al materialelor explozive etc.;
■ regimul drogurilor şi al precursorilor etc.;
■ dispoziţii care reglementează drepturile angajaţilor, ale sindicatelor etc.
3.1. Structura legislaţiei de bază poate fi evidenţiată după mai multe criterii:
a) Nivelul de emitere
În funcţie de organul abilitat să emită acte juridice, se disting:

 acte emise de organul legislativ suprem - Parlamentul;
 acte emise de Guvern şi/sau structuri componente/subordonate;
b) Aria de obligativitate
În concordanţă cu acest criteriu se pot deosebi:

- acte obligatorii pentru toate sectoarele de activitate economico-socială,
respectiv, pentru toate unităţile care-şi desfăşoară activitatea cu personal
încadrat în muncă;
- acte obligatorii numai pentru un anumit sector, activitate, categorii de
persoane.
c) Problema reglementată
Principalele tipuri de reglementări, în sensul celor menţionate anterior, sunt:

■ reglementări privind persoanele care beneficiază de protecţie pe timpul
desfăşurării activităţii;
■ reglementări privind persoanele care răspund pentru realizarea măsurilor
de SSM;
■ acte referitoare la obligaţiile angajatorilor, ale conducerilor acestora, ale
serviciilor interne/externe de SSM, ale lucrătorilor desemnaţi, precum şi
ale persoanelor încadrate în muncă, beneficiare ale măsurilor de SSM;
■ reglementări privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale;
■ dispoziţii privind răspunderea juridică (disciplinară, contravenţională,
patrimonială, materială şi penală, după caz) pentru încălcarea
33
reglementărilor legale referitoare la protecţia muncii.
Dacă se au în vedere nivelul de emitere, aria de obligativitate şi natura

reglementării, atunci legislaţia de bază poate fi structurată pe trei nivele şi anume:
NIVELUL I . LEGISLAŢIA PRIMARĂ

Legislaţia primară stabileşte principiile de bază privind organizarea activităţii de
SSM în România.
Din aceasta categorie fac parte:
 CONSTITUŢIA ROMÂNIEI, care statuează şi garantează dreptul la viaţă,

integritate fizică şi psihică, precum şi dreptul la protecţie socială al tuturor cetăţenilor.
Constituţia dispune măsuri de protecţie care privesc securitatea şi igiena muncii,
instituirea salariului minim garantat în plată, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii speciale şi deosebite, precum şi protecţia femeilor, a
tinerilor şi a unor persoane dezavantajate.
Acest lucru este prevăzut în următoarele articole:
Art. 22(1) - „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale
persoanelor sunt garantate.”
Art. 41(1) - „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei

sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.”
Art. 41(2) - „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc

securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor,
instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum
şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.”
Art. 41(3) - „Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.”
Art. 41(4) - „La muncă egală, femeile au salariu egal cu barbaţii.”
Art. 41(5) - „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul

obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.”
34
 CODUL MUNCII, care trasează cadrul general pentru toate reglementările

juridice vizând relaţiile de muncă, a fost aprobat de Parlamentul României ca Legea nr.
53/2003 , act normativ prin care s-a abrogat Legea nr. 10/1972.
Pentru implementarea principiilor economiei de piaţă, Codul Muncii a fost
modificat prin OUG nr. 65 din 05 iulie 2005, aprobată prin Legea nr. 371/2005, respectiv
prin OUG nr. 55/2006.
Necesitatea îndeplinirii angajamentelor asumate de România, în cadrul negocierilor
privind capitolul 13 "Ocupare şi politici sociale", de armonizare a legislaţiei naţionale cu
acquis-ul comunitar a impus o nouă modificare a actului normativ.
Modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi
completările ulterioare, vizează remedierea aspectelor sensibile evidenţiate în Raportul de
monitorizare al Comisiei Europene, care a fost publicat în data de 16 mai 2006.
De asemenea, modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu
modificările şi completările ulterioare, se numără printre măsurile cuprinse în Programul
legislativ prioritar pentru integrarea în Uniunea Europeană, program care stabileşte
adoptarea actului normativ pentru modificarea Codului muncii până la începutul lunii
septembrie 2006.
Noul Cod al Muncii este structurat pe XIII TITLURI , după cum urmează:
TITLUL I - Dispoziţii generale
Codul Muncii reglementează totalitatea raporturilor de muncă, atât cele individuale

cât şi cele colective, precum şi modul în care se efectuează controlul aplicării
reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă şi jurisdicţia muncii.
Codul are un spectru larg de aplicabilitate, inclusiv faţă de raporturile de muncă care
sunt guvernate de legi speciale, dar numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii
specifice derogatorii.
Unul dintre cele mai importante roluri ale Codului Muncii constă în consacrarea
principiilor care să guverneze raporturile de muncă, conform prevederilor constituţionale,
dar şi exigenţelor impuse de economia de piaţă.
35
Astfel, Codul Muncii abordează într-un capitol distinct problematica principiilor

fundamentale aplicabile în perimetrul relaţiei dintre cele două componente ale raportului
individual de muncă: angajatorul şi salariatul.
Aceste principii sunt:

- libertatea muncii (art. 3);
- interzicerea muncii forţate (art. 4);
- egalitatea de tratament (art. 5);
- asigurarea de condiţii de muncă adecvate activităţii desfăşurate,
de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă, precum şi de respectarea demnităţii
şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare (art. 6);
- recunoaşterea dreptului la negocieri colective, dreptul la
protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva
concedierilor nelegale ( art. 6.2);
- interzicerea oricărei discriminări bazată pe criteriul de sex cu
privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare, pentru muncă egală sau de valoare
egală (art. 6.3);
- dreptul la libera asociere ( art.7).
TITLUL II – Contractul individual de muncă
Contractul individual de muncă (c.i.m.) este definit sub forma contractului în

temeiul căruia o persoană fizică (salariat), se obligă să presteze munca pentru şi sub
autoritatea unei persoane fizice sau juridice (angajator), în schimbul unei remuneraţii
(salariu).
Din punct de vedere al duratei, contractul individual de muncă se încheie, ca
regulă, pe durată nedeterminată, iar în situaţii de excepţie (art. 81) pe durata determinată
(cu precizarea expresă a duratei pentru care se încheie), durată care nu poate depăşi 24 luni
(art.82). În mod excepţional, acesta poate fi prelungit de cel mult două ori consecutiv.
Ca element de noutate apare “informarea salariatului“ cu privire la clauzele
generale pe care angajatorul intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice
(art.17, 18). Ulterior, elementele de informare trebuie să se regăsească şi în conţinutul
c.i.m. . Orice modificare impune, ca regulă, încheierea unui act adiţional la contract, într-
36
un termen de 15 zile de la data încunoştiinţării în scris a salariatului, în caz contrar acesta

având dreptul să sesizeze instanţa judecatorească şi să solicite despăgubiri (art.19).
În afara clauzelor minime, între părţi pot fi negociate şi cuprinse în c.i.m. şi alte
clauze specifice (art.20), fără ca enumerarea lor să fie limitativă:
- clauza privind formarea profesională (art. 188);

- clauza de neconcurenţă (art. 21);
- clauza de mobilitate (art. 25);
- clauza de confidenţialitate (art. 26).
Etapele angajării stabilite de Cod sunt:
1) Verificarea aptitudinilor profesionale şi personale (art. 29); modalităţile în

care urmează să se realizeze verificarea se pot stabili în contractul colectiv de
muncă, statutul profesional şi/sau regulamentul intern.
2) Încheierea c.i.m. în formă scrisă (art. 16), în limba română.
Angajatorul trebuie să solicite salariatului certificat medical prin care se constată

faptul că cel în cauză este apt pentru prestarea acelei munci.
Lipsa certificatului atrage nulitatea c.i.m., care poate fi remediată ulterior, dacă
după momentul încheierii c.i.m., salariatul prezintă certificatul din care rezultă că este apt
de muncă.
Nerespectarea condiţiilor legale necesare încheierii valabile a c.i.m. atrage nulitatea
acestuia, nulitatea producând efecte numai pentru viitor.
Nulitatea c.i.m. poate fi acoperită prin îndeplinirea ulterioară a condiţiilor impuse
de lege. Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract nul are dreptul la
remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu (art.
57).
Pentru a-i verifica aptitudinile salariatului angajatorul are la dispoziţie perioada de
probă, în care salariatul se bucură de toate drepturile şi are toate obligaţiile prevăzute de
legislaţia muncii, regulamentul intern şi contractul colectiv şi individual de muncă.
Perioada de probă constituie vechime în muncă şi se poate stabili, ca regulă, o singură
37
dată. Angajarea succesivă a mai mult de 3 persoane pe perioada de probă pentru acelaşi
post este interzisă.
Perioadele de probă sunt diferenţiate în funcţie de durata c.i.m., astfel:
a) în situaţia c.i.m. pe durată nedeterminată:

- pentru funcţiile de execuţie ⎬ maxim 30 de zile calendaristice;
- pentru funcţiile de conducere ⎬ maxim 90 de zile calendaristice;
- pentru persoanele cu handicap ⎬ maxim 30 de zile calendaristice;
- pentru muncitorii necalificaţi ⎬ maxim 5 zile ( are caracter de excepţie);
- pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ, la debutul
lor în profesie ⎬ cel mult 6 luni.
b) în situaţia c.i.m. pe durata determinată:
- pentru durată mai mică de 3 luni ⎬ maxim 5 zile lucrătoare;

- pentru durată între 3-6 luni ⎬ maxim 15 zile lucrătoare;
- pentru durată de minim 6 luni ⎬ maxim 30 de zile lucrătoare;
- pentru durată de minim 6 luni
(în cazul funcţiilor de conducere) ⎬ maxim 45 de zile lucrătoare.
Contractele individuale de muncă se înregistrează în prealabil la autoritatea

publică competentă potrivit legii în a carei rază teritorială se află sediul angajatorului şi
ulterior, într-un registru general de evidenţă a salariaţilor, pe care fiecare angajator are
obligaţia să-l înfiinţeze. Acest registru se păstrează la sediul angajatorului, urmând să fie
pus la dispoziţie inspectorului de muncă sau oricărei alte autorităţi care îl solicită în
condiţiile legii.
Codul Muncii oferă dreptul oricărui salariat de a cumula mai multe funcţii, în baza
unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare
dintre acestea.
Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă se stabilesc prin negociere, în
cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă, pornind de
la minimul acestora stabilite de Cod în art. 39 - 40.
Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege
sau limitarea acestora este lovită de nulitate.
38
C.i.m. poate fi modificat, ca regulă, numai prin acordul părţilor.

Modificarea elementelor raportului de muncă vizează urmatoarele elemente: durata
contractului, locul muncii, felul muncii, condiţiile de muncă, salariul, timpul de muncă şi
timpul de odihnă.
Locul muncii poate fi modificat unilateral de catre angajator prin delegare sau
detaşare. Pe durata delegării, respectiv detaşării, salariatul îşi păstrează funcţia şi toate
celelalte drepturi prevazute în c.i.m.
Delegarea poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 60 de zile şi se poate
prelungi cu acordul salariatului cu cel mult 60 de zile.
Detaşarea poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 1 an, putând fi prelungită, cu
acordul ambelor părţi, din 6 in 6 luni. Drepturile salariatului detaşat se acordă de
angajatorul la care s-a dispus detaşarea.
Angajatorul are posibilitatea să modifice temporar locul şi felul muncii, fără a fi
necesar consimţământul salariatului în cazuri de forţă majoră, cu titlu de sancţiune
disciplinară sau ca măsură de protecţie a salariatului.
Suspendarea c.i.m. poate interveni în 3 situaţii: de drept (art. 50), prin acordul
părţilor (art. 54) sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi (art. 51, art. 52) toate
situaţiile fiind expres prevăzute de Codul Muncii.
Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor (cu
excepţia salariului), daca prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă, contractul
individual de muncă sau regulamentul individual nu se prevede altfel. Un astfel de
exemplu îl reprezintă indemnizaţia de minim 75% din salariul de bază corespunzător
locului de muncă ocupat, ce se acordă salariaţilor în situaţiile de întrerupere temporară a
activităţii angajatorului (art.53).
Contractul individual de muncă încetează:
- de drept (art. 55 şi art. 56);
- ca urmare a voinţei părţilor, la data convenită de către acestea (art. 55 , lit b );
- ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile
limitative prevăzute de lege (demisia - art. 79, concedierea individuală - art. 61 şi 65,
respectiv cea colectivă - art. 68).
39
Etapele care trebuie respectate la încetarea c.i.m. sunt foarte clar precizate şi
delimitate de Cod, nerespectarea multora dintre acestea conducând la anularea încetării
activităţii (în special în cazul concedierilor).
Referitor la condiţiile de angajare şi de muncă, salariaţii cu contract individual de
muncă pe durată determinată nu vor fi trataţi mai puţin favorabil decât salariaţii
permanenţi comparabili, numai pe motivul duratei contractului individual de muncă, cu
excepţia cazurilor în care tratamentul diferit este justificat de motive obiective ( art. 86.1).
Salariatul permanent comparabil reprezintă salariatul al cărui contract individual
de muncă este încheiat pe durată nedeterminată şi care desfăşoară aceeaşi activitate sau
una similară, în aceeaşi unitate, avându-se în vedere calificarea/aptitudinile profesionale
(art. 86.2).
Atunci când nu există un salariat permanent comparabil în aceeaşi unitate se au în
vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil. În cazul în care nu există un
contract colectiv de muncă aplicabil se au în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare sau
contractul colectiv de muncă la nivel naţional (art.86.3).
Un alt element de noutate al Codului Muncii îl reprezintă ”munca prin agent de
muncă temporară” care este munca prestată de un salariat temporar care, din dispoziţia
agentului de muncă temporară, prestează munca în favoarea unui utilizator.
Salariatul temporar este persoana încadrată la un angajator agent de muncă
temporară, pus la dispoziţia unui utilizator pe durata necesară în vederea îndeplinirii unor
anumite sarcini precise şi cu caracter temporar.
Condiţiile de înfiinţare şi funcţionare, precum şi procedura de autorizare a
agentului de muncă temporară se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. În afara modelului
clasic de c.i.m., angajatorul poate încadra salariaţi.
Conform prevederilor art. 101, salariatul cu fracţiune de normă este salariatul al
cărui număr de ore normale de lucru, calculate săptămânal sau ca medie lunară, este
inferior numărului de ore normale de lucru al unui salariat cu normă întreagă comparabil.
Angajatorul poate încadra salariaţi cu fracţiune de normă prin contracte individuale
de muncă pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, denumite contracte
individuale de muncă cu timp parţial.
40
Contractul individual de muncă cu timp parţial se încheie numai în forma scrisă

(art. 1011.1), iar salariatul comparabil este salariatul cu norma întreaga din aceeaşi unitate,
care are acelaşi tip de contract individual de muncă, prestează aceeaşi activitate sau una
similară cu cea a salariatului angajat cu contract individual de muncă cu timp parţial,
avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în muncă şi
calificarea/profesia (art.1011. 2).
Atunci când nu există un salariat comparabil în aceeaşi unitate, se au în vedere
dispoziţiile din contractul colectiv de muncă aplicabil. În cazul în care nu există un
contract colectiv de muncă aplicabil, se au în vedere dispoziţiile legislaţiei în vigoare sau
contractul colectiv de muncă la nivel naţional ( art.1011. 3).
Munca la domiciliu - noţiune absolut nouă în legislaţia muncii presupune

desfăşurarea atribuţiilor specifice funcţiei pe care o îndeplineşte salariatul, la propriul
domiciliu, stabilindu-şi singur programul de lucru. Salariatul care desfăşoară un astfel de
tip de muncă, se bucură de toate drepturile recunoscute de lege şi prin contractele colective
de muncă aplicabile salariaţilor al căror loc de muncă este la sediul angajatorului (art. 105-
107).
TITLUL III – Timpul de muncă şi timpul de odihnă

Timpul de muncă , care reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează
muncă, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale,
conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă
aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare, este de regulă 8 ore/zi, timp de 5 zile (40 de
ore/săptămână) cu doua zile repaus (art. 108 şi art. 109).
Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăşi 48 de ore/săptămână,
inclusiv orele suplimentare. Prin excepţie, durata timpului de muncă va putea fi prelungită
peste 48 de ore pe săptămână, care includ şi orele suplimentare, cu condiţia ca media
orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referinţă de o lună calendaristică, să nu
depăşeasca 48 de ore pe săptămână. Pentru anumite sectoare de activitate, prin contractul
colectiv de muncă la nivel naţional sau de ramură se pot negocia perioade de referinţă mai
mari de o lună, dar care să nu depăşească 12 luni (art. 111).
De asemenea, apar noţiunile de:
41
- program de lucru inegal, care se poate practica numai daca este specificat
expres în c.i.m. . Acest program de muncă trebuie negociat prin contractul colectiv de
muncă la nivelul angajatorului sau prevăzut în regulamentul intern;
- program individualizat de muncă, care presupune un mod de organizare flexibil
al timpului de muncă, compus dintr-o perioadă fixă şi o perioadă variabilă (art. 115).
Munca prestată în afara duratei normale a timpului de lucru este considerată muncă
suplimentară care se poate efectua cu respectarea prevederilor art. 111 (ca regulă, până la
limita maximă de 48 de ore/săptămână).
Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de
zile după efectuarea acesteia, iar în cazul în care această situaţie nu este posibilă, salariatul
va beneficia de un spor la salariu care nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază,
acordat proporţional cu durata muncii suplimentare prestate (art. 120).
Munca prestată între orele 22,00 - 06,00 este considerată muncă de noapte (art.
122).
Salariatul de noapte reprezintă, după caz (art. 122 1):

a) salariatul care efectuează munca de noapte cel puţin 3 ore din timpul său zilnic de
lucru;
b) salariatul care efectuează munca de noapte în proporţie de cel puţin 30% din
timpul său lunar de lucru.
Durata normală a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depăşi o

medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referinţă de maximum 3 luni
calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.
Durata normală a timpului de lucru, pentru salariaţii de noapte a căror activitate se
desfăşoară în condiţii speciale sau deosebite de muncă, stabilite potrivit dispoziţiilor
legale, nu va depăşi 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore, în care prestează
muncă de noapte (art. 122.2 1).
Angajatorul care utilizează în mod frecvent munca de noapte, este obligat să
informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de muncă (art. 122.3).
Salariaţii de noapte beneficiază (art. 123):

a) fie de program de lucru redus cu o oră faţă de durata normală a zilei de muncă, pentru
42
zilele în care efectuează cel puţin 3 ore de muncă de noapte, fără ca aceasta să ducă la
scăderea salariului de bază;
b) fie de un spor la salariu de minimum 15% din salariul de bază pentru fiecare oră de
muncă de noapte prestată.
Salariaţii care urmează să desfăşoare munca de noapte în condiţii speciale sau

deosebite de muncă sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea
activităţii şi după aceea, periodic (art.124.1).
Tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncă de noapte, iar
femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze muncă de
noapte.
Norma de muncă cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperi impuse în

desfăşurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale în programul de muncă.
Ea se aplică tuturor categoriilor de salariaţi, materializandu-se sub forma normei de
timp, de productie, de personal şi aşa mai departe, în funcţie de varianta aleasă prin
negociere de către angajator cu acordul sindicatului sau, dupa caz, al reprezentanţilor
salariaţilor (art. 126-129).
Perioada de repaus reprezintă orice perioadă care nu este timp de muncă.

Dacă timpul de muncă depăşeşte 6 ore/zi, salariaţii au dreptul la pauză de masă şi
la alte pauze, care nu se includ, ca regulă, în durata zilnică normală a timpului de muncă
(art.130).
Salariaţii au dreptul între două zile de muncă la un repaus care nu poate fi mai mic
de 12 ore consecutive (art. 131.1), cu excepţia muncii în schimburi când nu poate fi mai
mic de 8 ore între schimburi (art. 131.2).
Munca în schimburi reprezintă orice mod de organizare a programului de lucru,
potrivit căruia salariaţii se succed unul pe altul la acelaşi post de muncă, potrivit unui
anumit program, inclusiv program rotativ, şi care poate fi de tip continuu sau discontinuu,
implicând pentru salariat necesitatea realizării unei activităţi în intervale orare diferite în
raport cu o perioadă zilnică sau săptămânală, stabilită prin contractul individual de muncă
(art. 131.11).
43
Salariatul în schimburi reprezintă orice salariat al cărui program de lucru se înscrie

în cadrul programului de muncă în schimburi.
Repausul săptămânal se acordă în doua zile consecutive, de regulă sâmbăta şi

duminica (art. 132.1).
În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o
perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea
inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al
reprezentanţilor salariaţilor (art. 132.4).
Sărbătorile legale sunt expres precizate în Codul Muncii (art. 134) ca fiind zilele în
care nu se lucrează, excepţie făcând locurile în care activitatea nu poate fi întreruptă
datorită caracterului procesului de producţie sau specificului activităţii. În această situaţie,
salariaţilor li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile
sau un spor la salariul de bază de minim 100% din acesta.
Concediul de odihnă este un drept garantat tuturor salariaţilor, care nu poate face
obiectul vreunei renunţări, cesiuni sau limitări. Durata minimă a concediului de odihnă
este de 20 de zile lucrătoare, şi se acordă proporţional cu timpul efectiv lucrat într-un an
calendaristic. Compensarea în bani a concediului neefectuat este permisă numai în cazul
încetării contractului individual de muncă.
Pentru rezolvarea unor situaţii personale salariaţii au dreptul la concedii fără plată,
pe o durată stabilită în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern.
Salariaţii au dreptul să beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare
profesională (art. 149), acordate cu sau fără plată. Durata concediului pentru formare
profesională nu poate fi dedusă din durata concediului de odihnă anual şi este asimilată
unei perioade de muncă efectivă în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului, altele
decât salariul.
TITLUL IV - Salarizarea
Salariul – element determinant al raportului individual de muncă – reprezintă

contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă,
plătindu-se înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorului. Acesta cuprinde
salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
44
Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, corespunzător programului

normal de muncă, se stabileşte de Guvern, după consultarea sindicatelor şi a patronatelor,
el trebuind respectat, chiar dacă angajatorul le asigură salariaţilor hrană, cazare sau alte
facilităţi peste suma în bani cuvenită pentru munca prestată (art. 159, art. 160).
Întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina
obligarea angajatorului la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului produs
salariatului. Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului, nu se pot efectua decât în
situaţia în care datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca
atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Salariaţii beneficiază de protecţia drepturilor lor în situaţia în care se produce un
transfer al întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acesteia către un alt angajator,
drepturile şi obligaţiile cedentului ce decurg dintr-un contract sau dintr-un raport de muncă
existent în momentul transferului putând fi transferate integral cesionarului.
TITLUL V - Sănătatea şi securitatea în muncă
Din punct de vedere al sănătăţii şi securităţii în muncă, Codul Muncii stabileşte o

serie de obligaţii în sarcina angajatorului, după cum urmează:
■ să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor;
■ să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă;
■ să achite toate obligatţiile financiare care decurg din măsurile privind
sănătatea şi securitatea în muncă;
■ de a nu fi exonerat de răspundere, indiferent dacă apelează la persoane sau
servicii exterioare;
■ să asigure toţi salariaţii pentru riscul de accidente de muncă şi boli
profesionale;
■ să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul sănătăţii şi securităţii în
muncă;
■ să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi substanţelor
folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii
salariaţilor;
■ să răspundă pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de
45
accidente de muncă şi/sau îmbolnăviri profesionale;

■ să ia toate masurile pentru constituirea comitetului de securitate şi sănătate în
muncă, dacă are cel puţin 50 de salariaţi;
■ să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicină a muncii.
Principiile generale de prevenire cuprinse în Legea nr. 319/2006 privind

securitatea şi sănătatea în muncă (transpunerea Directivei cadru 89/391/C.E.E.)
sunt preluate în totalitate de art. 173, alin. (2):
• evitarea riscurilor;
• evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
• combaterea riscurilor la sursă;
• adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de
muncă şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în
vederea atenuării, cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive,
precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sănătăţii;
• luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
• înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce
este mai puţin periculos;
• planificarea prevenirii;
• adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de
protecţie individuală;
• furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul se consultă

cu sindicatul (sau reprezentanţii salariaţilor ), precum şi cu comitetul de securitate şi
sănătate în muncă, acestea urmând a fi prevazute în contractul colectiv de muncă aplicabil
sau/şi în regulamentul intern.
Un rol deosebit de important este cel al inspectorului de muncă, el având
posibilitatea, cu avizul medicului de medicină a muncii, să impună ca angajatorul să
solicite organismelor competente, contra cost, analize şi expertize asupra unor substanţe
sau preparate considerate periculoase.
46
Conform prevederilor art. 181 din acest act normativ, la nivelul fiecărui angajator
cu mai mult de 50 de angajaţi se constituie un comitet de securitate şi sănătate în muncă,
cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în
domeniul SSM.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în cadrul persoanelor
juridice din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară
activităţi pe teritoriul României.
În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase,
inspectorul de muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la care
sunt încadraţi mai puţin de 50 de salariaţi.
În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot
înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se
stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate şi
sănătate în muncă şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, cu o durată mai
mare de 3 luni.
În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în
muncă, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de lucrătorul desemnat/serviciul
intern/extern de prevenire şi protecţie numit/contractat de angajator.
Componenţa, atribuţiile specifice şi funcţionarea comitetului de securitate şi
sănătate în muncă sunt reglementate prin Hotărâre de Guvern, ca Normă Metodologică de
aplicare a Legii SSM nr. 319/2006.
În ceea ce priveşte medicul de medicină a muncii, acesta este un salariat atestat în
profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncă încheiat cu un angajator sau cu o
asociaţie patronală (art. 184), care este independent în exercitarea profesiei sale.
De asemenea, actul normativ stabileşte sarcinile principale ale medicului de
medicină a muncii care constau în:
• prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă;
• asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncă, cât şi pe
durata executării contractului individual de muncă.
47
Elementele programului de activitate pentru îmbunătăţirea mediului de muncă din

punct de vedere al sănătăţii în muncă, pe care îl stabileşte medicul de medicină a muncii
sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse avizării comitetului de securitate şi
sănătate în muncă, acolo unde este cazul.
TITLUL VI – Formarea profesională
Angajatorul are obligaţia de a asigura salariaţilor acces periodic la formarea

profesională, elaborând în acest sens planuri, cu consultarea sindicatului sau a
reprezentanţilor salariaţilor, planuri ce vor face parte integrantă din contractul colectiv de
muncă.
Modalitatea concretă de punere în practică, sau orice alte aspecte legate de
formarea profesională fac obiectul unor acte adiţionale la contractul individual de muncă.
Dacă formarea profesională este iniţiată de angajator, toate cheltuielile sunt suportate de
către acesta (art. 194 alin 2). În situaţia în care salariatul este cel care are iniţiativa
participării la o formă de pregatire profesională cu scoatere din program, angajatorul va
decide cu privire la condiţiile în care va permite salariatului participarea la forma de
pregatire profesională, inclusiv dacă va suporta în totalitate sau în parte costul ocazionat
de aceasta.
Salariaţii care au încheiat un act adiţional la contractul individual de muncă cu
privire la formarea profesională, au posibilitatea să primească în afara salariului
corespunzător locului de muncă şi alte avantaje în natură pentru formarea profesională.
Un alt element de noutate al Codului Muncii îl reprezintă contractele speciale de

formare profesională, acestea fiind:
 contractul de calificare profesională – este documentul în baza căruia salariatul se
obligă să urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobândirea unei
calificări profesionale; pot încheia astfel de contracte tinerii de minimum 16 ani care nu au
nici o calificare sau a căror calificare este insuficientă pentru a-şi menţine locul de muncă;
durata acestuia este între 6 luni şi 2 ani; angajatorii care încheie astfel de contracte trebuie
să fie autorizaţi în acest sens de MMFES şi de MEC (art. 199, art. 200);
 contractul de adaptare la locul de muncă : este documentul care presupune adaptarea
48
salariaţilor debutanţi la o funcţie nouă, un loc de muncă nou, un colectiv nou, fiind
încheiat odata cu c.i.m., pe o durată de maxim 1 an (art. 201, art.202).
 contractul de ucenicie la locul de muncă se încheie de către angajatorul autorizat de
MMFES pe o durată determinată de maxim 3 ani, ucenic fiind orice tânăr care nu deţine o
calificare profesională şi care, la debutul perioadei de ucenicie are cel puţin 16 ani, dar nu
a împlinit vârsta de 25 de ani.
Monitorizarea şi reglementarea activităţii de ucenicie la locul de muncă s-a realizat
prin Legea nr. 279 din 05.10.2005.
TITLUL VII – Dialogul social
Întregul Cod al Muncii este guvernat de principiul informării reciproce şi al

consultării. Astfel, prin lege sunt reglementate modalităţi concrete de consultări şi dialog
permanent între partenerii sociali. Instituţia al cărei scop este realizarea dialogului social la
nivel national, îl reprezintă Consiliul Economic şi Social.
Un rol deosebit de important îl au sindicatele, care participă prin reprezentanţii
proprii, la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă, la tratative sau
acorduri cu autorităţile publice şi cu patronatele, precum şi cu structurile specifice
dialogului social (art. 218).
La angajatorii la care sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi, în situaţia în care
nici unul nu este membru de sindicat, interesele acestora pot fi promovate şi apărate de
reprezentanţii lor, aleşi şi mandataţi special în acest scop (art. 224).
Patronatele reprezintă, apără şi susţin interesele membrilor lor în relaţiile cu
autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane juridice şi fizice în raport cu obiectul
şi scopul lor de activitate, potrivit propriilor statute şi în acord cu prevederile legii.
TITLUL VIII – Contractele colective de muncă
Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între

angajator (organizaţia patronală), pe de o parte şi salariaţi (sindicate/reprezentanţii
salariaţilor), pe de altă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.
49
Prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii,

indiferent de data angajării sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală (art. 239).
În situaţia în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură nu există
contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel
superior.
TITLUL IX – Conflictele de muncă
Orice dezacord intervenit între partenerii sociali în raporturile de muncă reprezintă

conflict de muncă, acesta fiind reglementat prin lege specială.
Conflictele de muncă se împart în conflicte de interese şi conflicte de drepturi, în
funcţie de natura dezacordului, respectiv dacă neînţelegerea vizează stabilirea condiţiilor
de muncă sau vizează exercitarea unor drepturi sau obligaţii.
Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi
sociale (reglementată prin lege specială), ceea ce înseamnă încetarea voluntară şi colectivă
a lucrului de către salariaţi.
TITLUL X – Inspecţia Muncii
Inspecţia muncii este organism specializat al administraţiei publice centrale, cu

personalitate juridică, aflată în subordinea MMFES, având ca scop controlul modului de
aplicare a reglementărilor generale şi speciale în domeniul relaţiilor de muncă, securităţii
şi sănătăţii în muncă, având în subordine inspectorate teritoriale de muncă existente în
fiecare judeţ, organizarea acestora fiind reglementată prin lege specială.
TITLUL XI – Răspunderea juridică
Regulamentul intern – act generator de drepturi şi obligaţii din cadrul raportului de

muncă – se întocmeşte de către angajator cu consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor
salariaţilor şi produce efecte din momentul încunoştiinţării acestora.
Elementele minime pe care trebuie să le cuprindă regulamentul se regăsesc în Cod
la art. 258, iar controlul legalităţii dispoziţiilor cuprinse în acest document este de
competenţa instanţelor judecătoreşti.
Codul Muncii stabileşte patru tipuri de răspunderi:
50
 Raspunderea disciplinară - în cadrul căreia procedura de cercetare a abaterii

disciplinare prevazute de art. 267 joacă un rol deosebit de important, nerespectarea
acesteia atrăgând anularea sancţiunilor aplicate de către angajator sau a concedierilor
efectuate şi, respectiv, obligarea respectării acestora;
 Răspunderea patrimonială - este guvernată de principiile răspunderii
civile contractuale;
 Răspunderea contravenţională - caracteristică angajatorilor; constatarea şi
sancţionarea se efectuează de către inspectorii de muncă;
 Răspunderea penală - caracteristică tot a angajatorilor; împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală.
Cu titlu de noutate, încadrarea în muncă a minorilor , cu nerespectarea condiţiilor
legale de vârstă sau folosirea acestora pentru activităţi ilegale , constituie infracţiune şi
se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 3 ani.
TITLUL XII - Jurisdicţia muncii
Jurisdicţia muncii - are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă, precum şi

cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului
cod. Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform
Codului de procedură civilă. Cauzele sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de timbru
judiciar, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se judecă în regim de
urgenţă.
Ca element de noutate, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului,
acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la termenul de judecată.
Hotărârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.
TITLUL XIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii
Potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi

armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu convenţiile şi recomandările
Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu normele dreptului internaţional al muncii
(art.292).
România va realiza transpunerea, până la data aderării la Uniunea Europeană, în

51
legislaţia naţională a dispoziţiilor comunitare privind comitetul european de întreprindere

în unităţile de dimensiune comunitară, pe măsura apariţiei şi dezvoltării în economie a unor
astfel de întreprinderi, precum şi pe cele privind detaşarea salariaţilor în cadrul furnizării
de servicii (art. 293).
Prevederile Codului Muncii se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi

juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care
reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu
specificul raporturilor de muncă respective.
Vechimea în muncă stabilită pana la data de 31 decembrie 2008 se probează cu

carnetul de muncă.
După data abrogării Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu
modificările ulterioare, vechimea în muncă stabilită pană la data de 31 decembrie 2008 se
reconstituie, la cererea persoanei care nu posedă carnet de muncă, de către instanţa
judecătorească competentă să soluţioneze conflictele de muncă, pe baza înscrisurilor sau a
altor probe din care să rezulte existenţa raporturilor de muncă. Cererile de reconstituire
formulate anterior datei abrogării Decretului nr. 92/1976, cu modificările ulterioare, se vor
soluţiona potrivit dispoziţiilor acestui act normativ.
Angajatorii care păstrează şi completează carnetele de muncă le vor elibera
titularilor în mod eşalonat, până la data de 30 iunie 2009, pe bază de proces-verbal
individual de predare-primire.
Inspectoratele teritoriale de muncă ce deţin carnetele de muncă ale salariaţilor le
vor elibera până la data de 30 iunie 2009, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului
muncii, familiei şi egalităţii de şanse.
 LEGEA SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ
Legea securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă legea fundamentală în baza căreia

se instituie măsuri pentru promovarea activităţilor de îmbunătăţire a securităţii şi sănătăţii
în muncă a lucrătorilor, la nivelul întregii economii naţionale.
Ca structură, Legea SSM, cuprinde unsprezece capitole, unele dintre ele fiind
divizate în secţiuni, după cum urmează:
52
1. Capitolul I, „Dispoziţii generale″, are ca obiect prezentarea scopului legii,

precum şi stabilirea principiilor generale referitoare la prevenirea riscurilor profesionale,
protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc de accidentare,
informarea, consultarea, participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a
reprezentanţilor lor, precum şi direcţiile generale pentru implementarea acestor
principii.
De asemenea, convenţiile internaţionale şi contractele bilaterale încheiate de
persoane juridice române cu parteneri străini, în vederea efectuării de lucrări cu personal
român pe teritoriul altor ţări, vor cuprinde clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă.
2. Capitolul II, „Domeniul de aplicare“ , stabileşte că prevederile legii se aplică

angajatorilor, lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor din toate sectoarele de
activitate, publice sau private.
Prin excepţie, în cazurile în care particularităţile inerente ale anumitor activităţi
specifice din serviciile publice, cum ar fi forţele armate sau poliţia, precum şi cazurile de
dezastre, inundaţii şi pentru realizarea măsurilor de protecţie civilă, vin în contradicţie cu
prevederile legii, aceasta nu se aplică, dar trebuie să se asigure securitatea şi sănătatea
lucrătorilor, ţinând seama, cât mai mult posibil, de dispoziţiile acesteia.
Tot la acest capitol se definesc termenii şi expresiile utilizate în textul legii, după
cum urmează :
a) lucrător - persoană angajată de către un angajator, potrivit legii, inclusiv
studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum şi ucenicii,
membrii cooperatori, membrii asociaţiilor familiale, persoanele fizice autorizate, alţi
participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează activităţi
casnice;
b) angajator - persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă sau
de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii;
c) alţi participanţi la procesul de muncă - persoanele aflate în întreprindere
şi/sau unitate, cu permisiunea angajatorului, în perioada de verificare prealabilă a
aptitudinilor profesionale în vederea angajării, persoane aflate în vizită, persoane care
prestează activităţi în folosul comunităţii sau activităţi în regim de voluntariat, şomeri în
perioada de reconversie profesională sau perfecţionare care prestează activitatea pentru
53
care sunt pregătiţi, precum şi persoane care nu au contract individual de muncă încheiat în
formă scrisă şi pentru care se poate face dovada clauzelor contractuale şi a prestaţiilor
efectuate prin orice alt mijloc de probă;
d) reprezentant al lucrătorilor, cu răspunderi specifice în domeniul securităţii
şi sănătăţii lucrătorilor - persoană aleasă, selectată sau desemnată de lucrători în
conformitate cu prevederile legale, să-i reprezinte pe aceştia în ceea ce priveşte problemele
referitoare la protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în muncă;
e) prevenire - ansamblul de dispoziţii sau măsuri luate sau prevăzute în toate
etapele procesului de muncă, în scopul evitării sau diminuării riscurilor profesionale;
f) eveniment - accidentul care a antrenat decesul sau vătămări ale orga-
nismului, produs în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu, situaţie de persoană dată dispărută sau accident de traseu ori de circulaţie, în
condiţiile în care au fost implicate persoane angajate, incident periculos, precum şi cazul
susceptibil de boală profesională sau legată de profesiune;
g) accident de muncă - vătămarea violentă a organismului, precum şi
intoxicaţia acută profesională, care au loc în timpul procesului de muncă sau în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, şi care provoacă incapacitate temporară de muncă de
cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori deces;
h) boală profesională - afecţiunea care se produce ca urmare a exercitării unei
meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi fizici, chimici sau biologici caracteristici
locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale
organismului, în procesul de muncă;
i) echipament de muncă - orice maşină, aparat, unealtă sau instalaţie folosită
în muncă;
j) echipament individual de protecţie - orice echipament destinat a fi purtat
sau mânuit de un lucrător, pentru a-l proteja împotriva unuia sau mai multor riscuri care ar
putea să-i pună în pericol securitatea şi sănătatea la locul de muncă, precum şi orice
supliment sau accesoriu proiectat pentru a îndeplini acest obiectiv;
k) loc de muncă - locul destinat să cuprindă posturi de lucru, situat în clădirile
întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv orice alt loc din aria întreprinderii şi/sau unităţii la
care lucrătorul are acces în cadrul desfăşurării activităţii;
54
l) pericol grav şi iminent de accidentare - situaţia concretă, reală şi actuală,

căreia îi lipseşte doar prilejul declanşator pentru a produce un accident în orice moment;
m) stagiu de practică - instruirea cu caracter aplicativ, specifică meseriei sau
specialităţii în care se pregătesc elevii, studenţii, ucenicii, precum şi şomerii în perioada de
reconversie profesională;
n) securitate şi sănătate în muncă - ansamblul de activităţi instituţionalizate,
având ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă,
apărarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi ale altor persoane
participante la procesul de muncă;
o) incident periculos - eveniment identificabil cum ar fi explozia, incendiul,
avaria, accidentul tehnic, emisiile majore de noxe şi altele, rezultat din disfuncţionalitatea
unei activităţi sau a unui echipament de muncă sau/şi din comportamentul neadecvat al
factorului uman care nu a afectat lucrătorii, dar ar fi fost posibil să aibă asemenea urmări
şi/sau a cauzat ori ar fi fost posibil să producă pagube materiale;
p) servicii externe - persoane juridice sau fizice din afara întreprinderii/
unităţii, abilitate să presteze servicii de protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, conform legii;
q) accident uşor - eveniment care are drept consecinţă leziuni superficiale
care necesită numai acordarea primelor îngrijiri medicale şi a antrenat incapacitate de
muncă cu o durată mai mică de trei zile.
3. Capitolul III , „Obligaţiile angajatorilor“ este structurat pe 7 secţiuni, după

cum urmează :
3.1. La SECŢIUNEA 1, „Obligaţii generale ale angajatorilor”, se face precizarea
că angajatorul are obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea lucrătorilor în toate
aspectele legate de muncă.
În cazul în care apelează la servicii externe, angajatorul nu este exonerat de
responsabilităţile sale în acest domeniu, iar obligaţiile lucrătorilor la procesul de muncă în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu aduc atingere principiului responsabilităţii
acestuia.
Corespunzător responsabilităţilor stabilite de lege, angajatorul are obligaţia să ia
măsurile necesare pentru:
55
a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor;

b) prevenirea riscurilor profesionale;
c) informarea şi instruirea lucrătorilor;
d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare
securităţii şi sănătăţii în muncă.
Implementarea acestor măsuri se va face pe baza următoarelor principii generale

de prevenire :
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea
posturilor de muncă, alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de
producţie, în vederea reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi
diminuării efectelor acestora asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau
cu ceea ce este mai puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă
tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa
factorilor din mediul de muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de
măsurile de protecţie individuală;
i ) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
Actul normativ dispune că, fără a se aduce atingere altor prevederi ale legii, dar
ţinând cont de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia:
a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor,
inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice
utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă;
b) ca, ulterior evaluării prevăzute la lit.a) şi dacă este necesar, măsurile
de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate de către angajator să
56
asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi a protecţiei sănătăţii lucrătorilor şi să fie

integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii respective şi la toate
nivelurile ierarhice;
c) să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte
securitatea şi sănătatea în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini;
d) să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă
obiectul consultărilor cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte
consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea
echipamentelor, de condiţiile şi mediul de muncă;
e) să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi
specific, accesul să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit
instrucţiunile adecvate.
Atunci când în acelaşi loc de muncă îşi desfăşoară activitatea lucrători din mai
multe întreprinderi şi/sau unităţi, angajatorii acestora au următoarele obligaţii:
a) să coopereze în vederea implementării prevederilor privind
securitatea, sănătatea şi igiena, luând în considerare natura activităţilor;
b) să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei şi prevenirii
riscurilor profesionale, luând în considerare natura activităţilor;
c) să se informeze reciproc despre riscurile profesionale;
d) să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre
riscurile profesionale.
În nici o situaţie măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu

trebuie să comporte obligaţii financiare pentru lucrători.
3.2. SECŢIUNEA a 2-a, „Servicii de prevenire şi protecţie” stabileşte că

angajatorul are obligaţia să desemneze unul sau mai mulţi lucrători pentru a se ocupa
de activităţile de protecţie şi de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere şi/sau
unitate, denumiţi în continuare lucrători desemnaţi. Lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie
prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor
profesionale, trebuind să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile
ce le revin prin prezenta lege.
57
Dacă, în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi

cele de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la servicii
externe. În cazul în care angajatorul apelează la servicii externe trebuie să le informeze
asupra factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt susceptibili de a avea efecte asupra
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă acces la informaţiile necesare bunei
desfăşurări a activităţii, respectiv cele de la art. 16 alin. (2) din Lege.
Lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi
sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare.
În toate cazurile, pentru a se ocupa de organizarea activităţilor de prevenire şi a
celor de protecţie, ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii şi/sau de
riscurile la care sunt expuşi lucrătorii, precum şi de distribuţia acestora în cadrul
întreprinderii şi/sau unităţii, se impune ca:
a) lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de
mijloacele adecvate;
b) serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace
personale şi profesionale adecvate;
c) lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe să fie în număr suficient.
Prevenirea riscurilor, precum şi protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor trebuie
să fie asigurate de unul sau mai mulţi lucrători, de un serviciu sau de servicii distincte, din
interiorul sau din exteriorul întreprinderii şi/sau unităţii.
În cazul microîntreprinderilor şi al întreprinderilor mici în care se desfăşoară
activităţi fără riscuri deosebite, angajatorul îşi poate asuma atribuţiile din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege, dacă are
capacitatea necesară în domeniu.
Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse stabileşte prin norme
metodologice de aplicare a prevederilor legii SSM, capacităţile şi aptitudinile necesare,
precum şi numărul considerat suficient atât de lucrători desemnaţi, cât şi de servicii
externe.
3.3. SECŢIUNEA a 3-a, „Primul ajutor, stingerea incendiilor, evacuarea lucrăto-

rilor, pericol grav şi iminent ” stabileşte pentru angajator următoarele obligaţii:
a) să ia măsurile necesare pentru acordarea primului-ajutor, stingerea
58
incendiilor şi evacuarea lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii

şi/sau unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente;
b) să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în
ceea ce priveşte primul-ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri;
c) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi
expuşi unui risc de pericol grav şi iminent, despre acest risc, precum şi despre măsurile
luate sau care trebuie să fie luate pentru protecţia lor;
d) să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posi-
bilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte
spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent;
e) să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există
un pericol grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate.
Pentru aplicarea acestor prevederi, angajatorul trebuie să desemneze lucrătorii care
aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor.
Numărul acestora, instruirea lor şi echipamentul pus la dispoziţia acestora trebuie să fie
adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice întreprinderii şi/sau unităţii.
Lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau
o zonă periculoasă, nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva
oricăror consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia.
Angajatorul trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru
propria securitate sau a altor persoane atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi
contactat, toţi lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare în conformitate cu
cunoştinţele lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unei
astfel de situaţii. Lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru astfel de cazuri, cu
excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovadă de neglijenţă
gravă.
3.4. SECŢIUNEA a 4-a, „Alte obligaţii ale angajatorilor ” , stabileşte şi alte obli-
gaţii ale angajatorului, respectiv:
a) să realizeze o evaluare a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în
muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;
b) să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după
59
caz, asupra echipamentului de protecţie care trebuie utilizat;

c) să ţină evidenţa accidentelor de muncă, ce au ca urmare o incapa-
citate de muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a
incidentelor periculoase, precum şi a accidentelor de muncă, aşa cum sunt definite la art.5
lit. g);
d) să elaboreze, pentru autorităţile competente şi în conformitate cu
reglementările legale, rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi.
În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele
obligaţii:
a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii
conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a
căror aplicare să fie diminuate sau eliminate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire
profesională a lucrătorilor;
b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie, compus din măsuri
tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl
aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii;
c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale;
d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răs-
punderile care le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător
funcţiilor exercitate;
e) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru com-
pletarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama
de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în
responsabilitatea lor;
f) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi lucrătorii
a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a
prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii desemnaţi,
prin propria competenţă sau prin servicii externe;
60
g) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi

instruirii lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme, diafilme cu privire la securitatea şi
sănătatea în muncă;
h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă,
asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor
de prevenire şi de protecţie necesare;
i) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor
prevăzute de legislaţia specifică;
j) să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical, corespund
sarcinii de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure supravegherea stării de
sănătate a acestora, ulterior angajării;
k) să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific, unde accesul să fie
permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate;
l) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozi-
tivelor de protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare,
reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor
tehnologice;
m) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de
muncă în timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor;
n) să asigure realizarea măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu
prilejul vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
o) să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să
participe la efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor;
p) să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident
mortal sau colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte
accidente ori ar periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane;
q) să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor;
r) să asigure echipamente individuale de protecţie;
s) să acorde obligatoriu, în cazul degradării sau a pierderii calităţilor de
protecţie a echipamentului individual de protecţie, unul nou.
61
Alimentaţia de protecţie se acordă obligatoriu şi gratuit de către angajatori,

persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru, şi se stabileşte prin
contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă.
Materialele igienico-sanitare se acordă, obligatoriu şi gratuit, de către angajatori.
Categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce impun acordarea
acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de
muncă.
3.5. În cadrul SECŢIUNII a 5-a, „Informarea lucrătorilor”, se stabileşte că, ţinând

seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul trebuie să ia măsurile
necesare pentru ca lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu
prevederile legale, toate informaţiile necesare privind:
a) riscurile pentru securitate şi sănătate, precum şi măsurile şi activităţile de
prevenire şi protecţie, atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la
nivelul fiecărui post de lucru şi/sau funcţie;
b) măsurile luate pentru acordarea primului-ajutor, stingerea incendiilor şi
evacuarea lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii şi/sau unităţii.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii

lucrătorilor din orice întreprindere şi/sau unitate exterioară, care desfăşoară activităţi în
întreprinderea şi/sau în unitatea sa, să primească informaţii adecvate privind aspectele la
care s-a făcut mai sus referire şi care privesc aceşti lucrători.
Angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnaţi sau

reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor, în vederea îndeplinirii atribuţiilor şi în conformitate cu prevederile legii, să
aibă acces la:
a) evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie, prevăzute la secţiunea a 4-a (
art.12 alin. (1) lit.a) şi lit.b);
b) evidenţa şi rapoartele prevăzute la secţiunea a 4-a { art. 12 alin.(1) lit.c)
şi lit.d) } ;
c) informaţii privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
precum şi informaţii provenind de la instituţiile de control şi autorităţile competente în
62
domeniu.
3.6. SECŢIUNEA a 6-a, „Consultarea şi participarea lucrătorilor” , precizează că

angajatorii sunt obligaţi să consulte lucrătorii şi/sau reprezentanţii lor şi permit participarea
acestora la discutarea tuturor problemelor referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă,
dispoziţie care presupune:
a) consultarea lucrătorilor;
b) dreptul lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor lor să facă propuneri;
c) participarea echilibrată.
De asemenea, reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

securităţii şi sănătăţii în muncă sau lucrătorii, iau parte în mod echilibrat sau sunt
consultaţi în prealabil şi în timp util de către angajator, cu privire la:
a) orice măsură care ar afecta semnificativ securitatea şi sănătatea în muncă;
b) desemnarea lucrătorilor care se vor ocupa de activităţile de protecţie şi
prevenire a riscurilor profesionale, precum şi pentru aplicarea măsurilor de prim ajutor, de
stingere a incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor {art. 8 alin.(1) şi art. 10 alin. (2)};
c) informaţiile la care s-a făcut referire la Secţiunea a 4-a {art. 12 alin.(1)},
respectiv la Secţiunea a 5-a (art. 16 şi 17);
d) recurgerea, după caz, la servicii externe {art.8 alin.(4)};
e) organizarea şi planificarea instruirii personalului (art.22 şi 23).
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi

sănătăţii lucrătorilor au dreptul să solicite angajatorului să ia măsuri corespunzătoare şi să
prezinte propuneri în acest sens, în scopul diminuării riscurilor pentru lucrători şi/sau al
eliminării surselor de pericol.
sănătăţii lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din cauza îndeplinirii activităţilor
pentru care au fost desemnaţi în cest sens.
Angajatorul trebuie să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice
în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor
salariale, şi să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi
atribuţiile care decurg din lege.
63

sănătăţii lucrătorilor şi/sau lucrătorii au dreptul să apeleze la autorităţile competente, în
cazul în care consideră că măsurile adoptate şi mijloacele utilizate de către angajator nu
sunt suficiente pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă.
Reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor trebuie să li se acorde posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile
inspectorilor de muncă şi inspectorilor sanitari, în timpul vizitelor de control.
În vederea realizării prevederilor dispuse la Secţiunea a 5-a (art. 16 şi art. 17),
respectiv la Secţiunea a 6-a {art. 18 alin.(1)}, la nivelul angajatorului, se înfiinţează, se
organizează şi funcţionează comitete de securitate şi sănătate în muncă.
3.7. La SECŢIUNEA a 7-a, „Instruirea lucrătorilor”, se stabileşte că angajatorul

trebuie să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă
adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii, în special sub formă de informaţii şi
instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său, respectiv:
a) la angajare;
b) la schimbarea locului de muncă sau la transfer;
c) la introducerea unui nou echipament de muncă sau a unor
modificări ale echipamentului existent;
d) la introducerea oricărei noi tehnologii sau proceduri de lucru;
e) la executarea unor lucrări speciale.
Instruirea prevăzută anterior trebuie să fie:

a) adaptată evoluţiei riscurilor sau apariţiei unor noi riscuri;
b) periodică şi ori de câte ori este necesar.
Angajatorul se va asigura că lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior,

care desfăşoară activităţi în întreprinderea şi/sau unitatea sa, au primit instrucţiuni
adecvate referitoare la riscurile legate de securitate şi sănătate în muncă, pe durata
desfăşurării activităţilor.
sănătăţii în muncă au dreptul la instruire corespunzătoare.
64
Instruirea lucrătorilor, aşa cum este stabilită de Legea SSM:
 nu poate fi realizată pe cheltuiala lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora;

 trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru;
 pentru reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul SSM,
trebuie să se efectueze în timpul programului de lucru, fie în interiorul, fie în
afara întreprinderii şi/sau unităţii.
4. Capitolul IV , „Obligaţiile lucrătorilor”, stabileşte că fiecare lucrător trebuie să

îşi desfăşoare activitatea, în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu
instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât să nu expună la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională propria persoană, iar ceilalţi participanţi la
procesul de muncă să nu fie afectaţi de acţiunile sau erorile sale de lucru.
În mod deosebit, în scopul realizărilor acestor obiective majore, lucrătorii au
următoarele obligaţii:
a) să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanţele peri-
culoase, echipamentele de transport şi alte mijloace de producţie;
b) să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi,
după utilizare, să îl înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
c) să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, modificarea, schimbarea
sau înlăturarea arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor,
aparaturii, uneltelor, instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi să utilizeze corect aceste
dispozitive;
d) să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi orice
situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru
securitate şi sănătate, precum şi orice deficienţă a sistemelor de protecţie;
e) să aducă la cunoştinţă conducătorului locului de muncă şi/sau
angajatorului accidentele suferite de propria persoană;
f) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi, atât timp
cât este necesar, pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerinţe dispuse de
către inspectorii de muncă şi inspectorii sanitari pentru protecţia sănătăţii şi securităţii
lucrătorilor;
65
g) să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau

lucrătorii desemnaţi, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi
condiţiile de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate, în domeniul său de
activitate;
h) să îşi însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă şi măsurile de aplicare a acestora;
i) să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă şi inspectorii
sanitari.
Aceste îndatoriri sunt aplicabile, după caz, şi celorlalţi participanţi la procesul de
muncă, potrivit activităţilor pe care aceştia le desfăşoară.
5. Capitolul V, „Supravegherea sănătăţii”, precizează că, în temeiul

reglementărilor legale, trebuie stabilite măsurile prin care se asigură supravegherea
corespunzătoare a sănătăţii lucrătorilor în funcţie de riscurile privind securitatea şi sănătatea
în muncă. Aceste măsuri vor fi stabilite astfel încât fiecare lucrător să poată beneficia de
supravegherea sănătăţii la intervale regulate.
Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată prin medicii de medicină a
muncii.
6. Capitolul VI, „Comunicarea, cercetarea, înregistrarea şi raportarea eveni-

mentelor“, este împărţit în trei secţiuni, după cum urmează:
6.1. SECŢIUNEA 1, „Evenimente“ , precizează că orice eveniment , aşa cum a fost
definit în cuprinsul Legii , va fi comunicat de îndată angajatorului, de către conducătorul
locului de muncă sau de orice altă persoană care are cunoştinţă despre producerea
acestuia.
Angajatorul are obligaţia să comunice evenimentele, de îndată, după cum urmează:

a) inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele;
b) asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare,
evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la
confirmarea acestora;
c) organelor de urmărire penală, după caz.
66
Orice medic, inclusiv medicul de medicină a muncii aflat într-o relaţie contractuală
cu angajatorul, conform prevederilor legale, va semnala obligatoriu suspiciunea de boală
profesională sau legată de profesiune, depistată cu prilejul prestaţiilor medicale.
Semnalarea se efectuează către autoritatea de sănătate publică teritorială sau a
municipiului Bucureşti, de îndată, la constatarea cazului.
În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, în care printre

victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor sarcini de serviciu, organele de poliţie
rutieră competente vor trimite instituţiilor şi/sau persoanelor fizice/juridice interesate
{angajatorul, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă -
art. 29 alin. (1) lit.a), respectiv inspectoratul teritorial de muncă, în cazul evenimentelor
care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente
periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă
lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi în situaţiile cu persoane date dispărute
- art. 29 alin. (1) lit. b)}, în termen de 5 zile de la data solicitării, un exemplar al
procesului-verbal de cercetare la faţa locului.
Cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează după cum urmează:
a) de către angajator, în cazul evenimentelor care au produs
incapacitate temporară de muncă ;
b) de către inspectoratele teritoriale de muncă, în cazul evenimentelor
care au produs invaliditate evidentă sau confirmată, deces, accidente colective, incidente
periculoase, în cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă
lucrătorilor la angajatorii persoane fizice, precum şi în situaţiile cu persoane date
dispărute;
c) de către Inspecţia Muncii, în cazul accidentelor colective, generate
de unele evenimente deosebite, precum avariile sau exploziile;
d) de către direcţiile de sănătate publică şi judeţene respectiv a
municipiului Bucureşti, în cazul suspiciunilor de boală profesională şi a bolilor legate de
profesiune.
Rezultatul cercetării evenimentului se va consemna într-un proces-verbal.
67
În caz de deces al persoanei accidentate ca urmare a unui eveniment, instituţia

medico-legală competentă este obligată să înainteze inspectoratului teritorial de muncă, în
termen de 7 zile de la data decesului, o copie a raportului de constatare medico-legală.
6.2. La SECŢIUNEA a 2-a, „Accidente de muncă”, se precizează că, în înţelesul

Legii SSM este, de asemenea, accident de muncă:
a) accidentul suferit de persoane aflate în vizită în întreprindere şi/sau
unitate, cu permisiunea angajatorului;
b) accidentul suferit de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau
de interes public, inclusiv în cadrul unor activităţi culturale, sportive, în ţară sau în afara
graniţelor ţării, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor sarcini;
c) accidentul survenit în cadrul activităţilor cultural-sportive
organizate în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi;
d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni
întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti;
e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni
întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care
ameninţă avutul public şi privat;
f) accidentul cauzat de activităţi care nu au legătură cu procesul
muncii, dacă se produce la sediul persoanei juridice sau la adresa persoanei fizice, în
calitate de angajator, ori în alt loc de muncă organizat de aceştia, în timpul programului de
muncă, şi nu se datorează culpei exclusive a accidentatului;
g) accidentul de traseu, dacă deplasarea s-a făcut în timpul şi pe traseul
normal de la domiciliul lucrătorului la locul de muncă organizat de angajator, şi invers;
h) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice
sau a adresei persoanei fizice la locul de muncă sau de la un loc de muncă la altul, pentru
îndeplinirea unei sarcini de muncă;
i) accidentul suferit în timpul deplasării de la sediul persoanei juridice
sau de la adresa persoanei fizice la care este încadrată victima, sau de la orice alt loc de
muncă organizat de acestea la o altă persoană juridică sau fizică, pentru îndeplinirea
sarcinilor de muncă, pe durata normală de deplasare;
68
j) accidentul suferit înainte sau după încetarea lucrului, dacă victima

prelua sau preda uneltele de lucru, locul de muncă, utilajul sau materialele, dacă schimba
îmbrăcămintea personală, echipamentul individual de protecţie sau orice alt echipament
pus la dispoziţie de angajator, dacă se afla în baie sau în spălător sau dacă se deplasa de la
locul de muncă la ieşirea din incinta persoanei juridice sau fizice şi invers;
k) accidentul suferit în timpul pauzelor regulamentare, dacă acesta a
avut loc în locuri organizate de angajator, precum şi în timpul şi pe traseul normal spre şi
de la aceste locuri;
l) accidentul suferit de lucrători ai angajatorilor români sau de persoane
fizice române, delegaţi pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în afara graniţelor ţării,
pe durata şi traseul prevăzute în documentul de deplasare;
m) accidentul suferit de personalul român care efectuează lucrări şi
servicii pe teritoriul altor ţări, în baza unor contracte, convenţii sau în alte condiţii
prevăzute de lege, încheiate de persoane juridice române cu parteneri străini, în timpul şi
din cauza îndeplinirii îndatoririlor de serviciu;
n) accidentul suferit de cei care urmează cursuri de calificare,
recalificare sau perfecţionare a pregătirii profesionale, în timpul şi din cauza efectuării
activităţilor aferente stagiului de practică;
o) accidentul determinat de fenomene sau calamităţi naturale, cum ar
fi: furtună, viscol, cutremur, inundaţie, alunecări de teren, trăsnet (electrocutare) etc., dacă
victima se afla în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
p) accidentul survenit în timpul vizitelor organizate la o persoană
juridică sau fizică în scop profesional;
q) dispariţia unei persoane, în condiţiile unui accident de muncă şi în
împrejurări care îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia;
r) accidentul suferit de o persoană, aflată în îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu, ca urmare a unei agresiuni.
În situaţiile menţionate la lit. g), h), i) şi l), deplasarea trebuie să se facă fără
abateri nejustificate de la traseul normal şi, de asemenea, transportul să se facă în
condiţiile prevăzute de reglementările de securitate şi sănătate sau de circulaţie, în vigoare.
69
Accidentele de muncă se clasifică, în raport cu urmările produse şi cu numărul

persoanelor accidentate, în:
a) accidente care produc incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3
zile calendaristice;
b) accidente care produc invaliditate;
c) accident mortal;
d) accidente colective, când sunt accidentate cel puţin trei persoane în
acelaşi timp şi din aceeaşi cauză.
Înregistrarea accidentului de muncă se face pe baza procesului-verbal de cercetare

şi se raportează de către angajator la inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la
asigurător, în condiţiile legii.
6.3. La SECŢIUNEA a 3-a, „Bolile profesionale”, se arată că afecţiunile suferite

de elevi şi studenţi în timpul efectuării instruirii practice sunt, de asemenea, boli
profesionale.
Declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de către medicii din
cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti .
Cercetarea cauzelor îmbolnăvirilor profesionale, în vederea confirmării sau
infirmării lor, precum şi stabilirea de măsuri pentru prevenirea altor îmbolnăviri se fac de
către specialiştii direcţiilor de sănătate publică teritoriale, în colaborare cu inspectorii din
inspectoratele teritoriale de muncă.
Declararea bolilor profesionale se face, pe baza procesului-verbal de cercetare.
Bolile profesionale nou-declarate se raportează lunar de către autoritatea de
sănătate publică teritorială, la Centrul naţional de coordonare metodologică şi informare
privind bolile profesionale din cadrul Institutului de sănătate publică Bucureşti, la Centrul
de calcul şi statistică sanitară Bucureşti, precum şi la structurile teritoriale ale
asigurătorului stabilit conform legii.
Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca
boală profesională, cât şi ca accident de muncă.
7. Capitolul 7, „Grupuri sensibile la riscuri“, precizează că femeile gravide,

lehuzele sau femeile care alăptează, tinerii, persoanele cu dizabilităţi trebuie protejate
70
împotriva pericolelor care le afectează în mod specific. Angajatorii au obligaţia să

amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor sensibile la riscuri
specifice.
8. Capitolul 8, „Infracţiuni“, stabileşte răspunderile de natură infracţională şi/sau

contravenţională a tuturor participanţilor la procesul de muncă.
8.1. Neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de
către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav
şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă {art. 37 alin. (1) din Lege}.
8.2. Dacă fapta prevăzută anterior a produs consecinţe deosebite, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă {art. 37 alin. (2) din Lege}.
8.3. Fapta prevăzută la punctul 8.1. săvârşită din culpa se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la punctul 8.2. săvârşită din culpă
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.
8.4. Nerespectarea de către orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu

privire la securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav şi
iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă {art. 38 alin. (1) din Lege}.
8.5. Dacă fapta prevăzută la punctul 8.4. a produs consecinţe deosebite, pedeapsa
este închisoarea de la unu la 3 ani sau amendă {art. 38 alin. (2) din Lege}.
8.6. Dacă nerespectarea constă în repunerea în funcţie a instalaţiilor, maşinilor şi
utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru care s-a luat măsura opririi lor,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 2 ani sau amendă {art. 38 alin. (3) din Lege}.
8.7. Faptele prevăzute la punctul 8.4. şi punctul 8.6. săvârşite din culpă se pe-
depsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, iar fapta prevăzută la punctul
8.5. săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă
{art. 38 alin. (4) din Lege}.
71
9. Capitolul 9, „Contravenţii”, precizează că în această categorie intră faptele

săvârşite de angajatorii aflaţi în una dintre situaţiile prevăzute de Legea în analiză, după
cum urmează:
9.1. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 5.000 lei (RON)

la 10.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art. 39 alin.
(2)}:
 să întocmească un plan de prevenire şi protecţie, compus din măsuri tehnice,

sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice
corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii (art. 13 lit.b);
 să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii
în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale (art. 13 lit.c);
 să nu modifice starea de fapt rezultată din producerea unui accident mortal sau
colectiv, în afară de cazurile în care menţinerea acestei stări ar genera alte accidente ori ar
periclita viaţa accidentaţilor şi a altor persoane (art. 13 lit.p);
 să asigure echipamente individuale de protecţie (art. 13 lit.r).

la 10.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori
{art. 39 alin. (3)} :
- să asigure realizarea măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul

vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor (art. 13 lit.n);

la 8.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori
{art. 39 alin. (4)} :
> să realizeze o evaluare a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv
pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice {art. 12 alin. (1) lit.a)};
> să decidă asupra măsurilor de protecţie care trebuie luate şi, după caz, asupra
echipamentului de protecţie care trebuie utilizat {art. 12 alin. (1) lit. b)};
> să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
72
echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie,

soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în
muncă, prin a căror aplicare să fie diminuate sau eliminate riscurile de accidentare şi
de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor {art. 13 lit. a)};
> să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le
revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor
exercitate {art. 13 lit. d)};
> să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi/sau
aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de
particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor
{ art. 13 lit. e)};
> să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea, de către toţi lucrătorii a
măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a
prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii
desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe {art. 13 lit. f)};
> să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra
riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor
de prevenire şi de protecţie necesare {art. 13 lit. h)};
> să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor prevăzute de
legislaţia specifică {art. 13 lit. i)};
> să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical, corespund sarcinii
de muncă pe care urmează să o execute şi să asigure supravegherea stării de sănătate
a acestora, ulterior angajării {art. 13 lit. j)};
> să ţină evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific, unde accesul să fie permis numai
lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate {art. 13 lit. k)};
> să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de
protecţie, a aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare,
reţinere şi neutralizare a substanţelor nocive degajate în desfăşurarea proceselor
tehnologice {art. 13 lit. l)};
> să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de inspectorii de muncă în
timpul controlului sau al efectuării cercetării evenimentelor {art. 13 lit. m)};
73
> să desemneze, la solicitarea inspectorului de muncă, lucrătorii care să participe la

efectuarea controlului sau la cercetarea evenimentelor {art. 13 lit. o)};
> să asigure condiţii pentru ca fiecare lucrător să primească o instruire suficientă şi
adecvată în domeniul securităţii şi sănătăţii, în special sub formă de informaţii şi
instrucţiuni de lucru, specifice locului de muncă şi postului său (art. 20);
> cercetarea evenimentelor este obligatorie şi se efectuează de către angajator, în
cazul evenimentelor care au produs incapacitate temporară de muncă {art. 29 alin.
(1) lit. a)};
> accidentul de muncă înregistrat de angajator se raportează de către acesta la
inspectoratul teritorial de muncă, precum şi la asigurător, potrivit legii {art. 32 alin.
(2)}.
9.4. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.500 lei (RON) la

7.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art. 39 alin. (5)}:
• să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea

echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la
amenajarea locurilor de muncă {art.7 alin. (4) lit.a)};
• ulterior evaluării riscurilor pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor şi dacă este
necesar, măsurile de prevenire, precum şi metodele de lucru şi de producţie aplicate
de către angajator să asigure îmbunătăţirea nivelului securităţii şi a protecţiei sănătăţii
lucrătorilor şi să fie integrate în ansamblul activităţilor întreprinderii şi/sau unităţii
respective şi la toate nivelurile ierarhice {art. 7 alin. (4) lit. b)};
• să ia în considerare capacităţile lucrătorului în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea
în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini {art. 7 alin. (4) lit. c)};
• să asigure ca planificarea şi introducerea de noi tehnologii să facă obiectul consultărilor
cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora în ceea ce priveşte consecinţele asupra
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, determinate de alegerea echipamentelor, de condiţiile
şi mediul de muncă {art. 7 alin. (4) lit. d)};
• să ia măsurile corespunzătoare pentru ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul
să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate
{art. 7 alin. (4) lit. e)}.
74
• să coopereze în vederea implementării prevederilor privind securitatea, sănătatea şi

igiena, luând în considerare natura activităţilor {art.7 alin. (5) lit.a)};
• să îşi coordoneze acţiunile în vederea protecţiei şi prevenirii riscurilor profesionale,
luând în considerare natura activităţilor {art. 7 alin. (5) lit. b)};
• să se informeze reciproc despre riscurile profesionale { art. 7 alin. (5) lit. c)};
• să informeze lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora despre riscurile profesionale {art.
7 alin. (5) lit. d)};
• măsurile privind securitatea, sănătatea şi igiena în muncă nu trebuie să comporte, în
nici o situaţie, obligaţii financiare pentru lucrători {art. 7 alin. (6)}.
• angajatorul desemnează unul sau mai mulţi lucrători, pentru a se ocupa de activităţile
de protecţie şi de activităţile de prevenire a riscurilor profesionale din întreprindere
şi/sau unitate, denumiţi în continuare lucrători desemnaţi {art. 8 alin. (1)};
• lucrătorii desemnaţi nu trebuie să fie prejudiciaţi ca urmare a activităţii lor de
protecţie şi a celei de prevenire a riscurilor profesionale {art. 8 alin. (2)};
• lucrătorii desemnaţi trebuie să dispună de timpul necesar pentru a-şi putea îndeplini
obligaţiile ce le revin prin prezenta lege {art. 8 alin. (3)};
• dacă, în întreprindere şi/sau unitate nu se pot organiza activităţile de prevenire şi cele
de protecţie din lipsa personalului competent, angajatorul trebuie să recurgă la
servicii externe {art. 8 alin. (4)};
• în cazul în care angajatorul apelează la servicii externe prevăzute, acestea trebuie să
fie informate de către angajator asupra factorilor cunoscuţi că au efecte sau sunt
susceptibili de a avea efecte asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor şi trebuie să aibă
acces la informaţiile prevăzute la art. 16 alin. (2) din Lege {art. 8 alin. (5)};
• lucrătorii desemnaţi trebuie să aibă, în principal, atribuţii privind securitatea şi
sănătatea în muncă şi, cel mult, atribuţii complementare {art.8 alin.(6)};
• să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui
risc de pericol grav şi iminent, despre acest risc, precum şi despre măsurile luate sau
care trebuie să fie luate pentru protecţia lor {art. 11 alin. (1) lit. a)};
• să ia măsuri şi să furnizeze instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să
oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o
zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent {art. 11 alin. (1) lit. b)};
75
• să nu impună lucrătorilor reluarea lucrului în situaţia în care încă există un pericol

grav şi iminent, în afara cazurilor excepţionale şi pentru motive justificate {art. 11
alin. (1) lit. c)};
• trebuie să se asigure că, în cazul unui pericol grav şi iminent pentru propria securitate
sau a altor persoane atunci când şeful ierarhic imediat superior nu poate fi contactat, toţi
lucrătorii sunt apţi să aplice măsurile corespunzătoare în conformitate cu cunoştinţele
lor şi cu mijloacele tehnice de care dispun, pentru a evita consecinţele unui astfel de
pericol {art.11 alin. (3)};
• să asigure echipamente de muncă fără pericol pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor {art.13 lit.q)};
• să acorde obligatoriu, în cazul degradării sau a pierderii calităţilor de protecţie a
echipamentului individual de protecţie, unul nou {art.13 lit.s)};
• să comunice, de îndată, inspectoratelor teritoriale de muncă, toate evenimentele, aşa
cum sunt definite la art. 5 lit. f) din Lege {art.27 alin.(1) lit.a)};
• să comunice asigurătorului, potrivit Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale, cu modificările şi completările ulterioare,
evenimentele urmate de incapacitate temporară de muncă, invaliditate sau deces, la
confirmarea acestora {art.27 alin. (1) lit. b)}.

 lucrătorii desemnaţi să aibă capacitatea necesară şi să dispună de mijloacele
adecvate {art. 9 alin. (1) lit. a)};
 serviciile externe să aibă aptitudinile necesare şi să dispună de mijloace
personale şi profesionale adecvate {art. 9 alin. (1) lit. b)};
 lucrătorii desemnaţi şi serviciile externe să fie în număr suficient {art. 9 alin.
(1) lit. c)};
 să ia măsurile necesare pentru acordarea primului-ajutor, stingerea incendiilor
şi evacuarea lucrătorilor adaptate naturii activităţilor şi mărimii întreprinderii
şi/sau unităţii, ţinând seama de alte persoane prezente {art. 10 alin. (1) lit. a)};
76
 să stabilească legăturile necesare cu serviciile specializate, îndeosebi în ceea

ce priveşte primul-ajutor, serviciul medical de urgenţă, salvare şi pompieri
{art. 10 alin. (1) lit. b)};
 să desemneze lucrătorii care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a
incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor {art. 10 alin. (2)};
 numărul lucrătorilor care aplică măsurile de prim ajutor, de stingere a
incendiilor şi de evacuare a lucrătorilor, instruirea lor şi echipamentul pus la
dispoziţia acestora trebuie să fie adecvate mărimii şi/sau riscurilor specifice
întreprinderii şi/sau unităţii {art. 10 alin. (3)};
 alimentaţia de protecţie se acordă obligatoriu şi gratuit de către angajatori,
persoanelor care lucrează în condiţii de muncă ce impun acest lucru, şi se stabileşte prin
contractul colectiv de muncă şi/sau contractul individual de muncă (art. 14);
 materialele igienico-sanitare se acordă, obligatoriu şi gratuit, de către
angajatori {art. 15 alin. (1)};
 categoriile de materiale igienico-sanitare, precum şi locurile de muncă ce
impun acordarea acestora se stabilesc prin contractul colectiv de muncă şi/sau
contractul individual de muncă {art. 15 alin. (1)};
 ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, trebuie să ia măsuri
corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească,
în conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind
riscurile pentru securitate şi sănătate, precum şi măsurile şi activităţile de
prevenire şi protecţie, atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât
şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau funcţie { art.16 alin. (1) lit. a)};
 ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, trebuie să ia măsuri
corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în
conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind măsurile
luate în conformitate cu prevederile art. 10 din Lege {art. 16 alin. (1) lit. b)};
 trebuie să ia măsuri corespunzătoare astfel încât angajatorii lucrătorilor din orice
întreprindere şi/sau unitate exterioară, care desfăşoară activităţi în întreprinderea
şi/sau în unitatea sa, să primească informaţii adecvate privind aspectele, care
privesc aceşti lucrători {art. 16 alin. (2)}.
77
9.5.1. Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 3.000 lei (RON)

la 6.000 lei (RON) încălcarea dispoziţiilor referitoare la obligativitatea declarării bolilor
profesionale, care se face de către medicii din cadrul autorităţilor de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti {art. 34 alin. (1)}.

 lucrătorii care, în cazul unui pericol grav şi iminent, părăsesc locul de muncă şi/sau o
zonă periculoasă, nu trebuie să fie prejudiciaţi şi trebuie să fie protejaţi împotriva oricăror
consecinţe negative şi nejustificate pentru aceştia {art. 11 alin. (2)};
 lucrătorii nu trebuie să fie prejudiciaţi pentru cazurile prevăzute la art. 11 alin. (3)
din Lege, cu excepţia situaţiilor în care aceştia acţionează imprudent sau dau dovadă de
neglijenţă gravă {art. 11 alin. (4)};
 să ia măsuri corespunzătoare pentru ca lucrătorii desemnaţi sau reprezentanţii
lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, în
vederea îndeplinirii atribuţiilor şi în conformitate cu prevederile prezentei legi, să aibă
acces la (art. 17):
a) evaluarea riscurilor şi măsurile de protecţie, prevăzute la art.12 alin. (1)
lit.a) şi lit.b);
b) evidenţa şi rapoartele prevăzute la art. 12 alin.(1) lit.c) şi lit.d);
c) informaţiile privind măsurile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
precum şi informaţii provenind de la instituţiile de control şi autorităţile competente în
domeniu.
 în vederea realizării prevederilor art. 16, art. 17 şi art. 18 alin. (1), la nivelul
angajatorului, se înfiinţează, se organizează şi funcţionează comitete de securitate şi
sănătate în muncă (art. 19);
 instruirea lucrătorilor, aşa cum este stabiltă de Legea SSM, nu poate fi realizată pe
cheltuiala lucrătorilor şi/sau a reprezentanţilor acestora {art. 21 alin. (1)};
 instruirea lucrătorilor, aşa cum este stabiltă de Legea SSM, trebuie să se realizeze în
timpul programului de lucru {art. 21 alin. (2)};
78
 instruirea, pentru reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul

SSM, trebuie să se efectueze în timpul programului de lucru, fie în interiorul, fie în afara
întreprinderii şi/sau unităţii {art. 21 alin. (3)}.

la 4.000 lei (RON) încălcarea următoarelor dispoziţii de către angajatori {art.39alin.(8)}:
 să ţină evidenţa accidentelor de muncă, ce au ca urmare o incapacitate de
muncă mai mare de 3 zile de lucru, a accidentelor uşoare, a bolilor profesionale, a
incidentelor periculoase, precum şi a accidentelor de muncă, aşa cum sunt definite la art.5
lit.g ) {art. 12 alin. (1) lit. c)};
 să elaboreze, pentru autorităţile competente şi în conformitate cu
reglementările legale, rapoarte privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii săi {art.
12 alin. (1) lit. d)};
 să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi instruirii
lucrătorilor, cum ar fi afişe, pliante, filme, diafilme cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă {art. 13 lit. g)};
 reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii lucrătorilor sau lucrătorii nu pot fi prejudiciaţi din cauza activităţilor
pe care le desfăşoară în acest sens {art. 18 alin. (5)};
 să acorde reprezentanţilor lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor un timp adecvat, fără diminuarea drepturilor
salariale şi să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi
atribuţiile care decurg din Lege {art. 18 alin. (5)};
 să amenajeze locurile de muncă ţinând seama de prezenţa grupurilor sensibile
la riscuri specifice (art. 36);
 intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât
ca boală profesională, cât şi ca accident de muncă {art. 34 alin. (5)}.

10.000 lei (RON) nerespectarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă
privind {art.39 alin. (9)}:
a) fabricarea, transportul, depozitarea, manipularea sau utilizarea
79
substanţelor sau a preparatelor chimice periculoase şi a deşeurilor rezultate;

b) prevenirea prezenţei peste limitele maxime admise a agenţilor chimici,
fizici sau biologici, precum şi suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale
organismului uman;
c) darea în exploatare sau repunerea în funcţiune, parţială sau totală, a
construcţiilor, echipamentelor de muncă noi sau reparate, precum şi pentru aplicarea
proceselor tehnologice;
d) întocmirea şi respectarea documentaţiilor tehnice pentru executarea
lucrărilor care necesită măsuri speciale de siguranţă;
e) folosirea surselor de foc deschis şi fumatul la locurile de muncă unde
acestea sunt interzise;
f) prevenirea accidentelor prin electrocutare, la executarea, exploatarea,
întreţinerea şi repararea instalaţiilor şi a echipamentelor electrice, precum şi pentru
prevenirea efectelor electricităţii statice şi a descărcărilor atmosferice;
g) asigurarea şi folosirea instalaţiilor electrice de construcţie adecvate la
locurile de muncă unde există pericole de incendiu sau de explozie;
h) asigurarea celei de a doua surse de alimentare cu energie electrică a
echipamentelor de muncă;
i) transportul, manipularea şi depozitarea echipamentelor de muncă,
materialelor şi produselor;
j) delimitarea, îngrădirea şi semnalizarea zonelor periculoase;
k) semnalizarea de securitate şi/sau de sănătate la locul de muncă;
l) asigurarea exploatării fără pericole a recipientelor-butelii cu gaze
comprimate sau lichefiate, a instalaţiilor mecanice sub presiune şi a celor de ridicat, a
conductelor prin care circulă fluide sub presiune şi a altor asemenea echipamente de
muncă;
m) utilizarea, întreţinerea, revizia şi repararea periodică a echipamentelor de
muncă;
n) asigurarea, marcarea şi întreţinerea căilor de acces şi de circulaţie;
o) asigurarea iluminatului de siguranţa;
80
p) organizarea activităţii de păstrare, întreţinere şi denocivizare a

echipamentului individual de protecţie;
q) întocmirea documentelor de urmărire a parametrilor funcţionali ai
echipamentelor de muncă şi a rapoartelor de serviciu pentru instalaţiile cu regim special de
exploatare;
r) aplicarea metodelor de exploatare minieră, execuţia, exploatarea şi întreţinerea
lucrărilor miniere, realizarea şi funcţionarea sistemului de aeraj, corespunzător clasificării
minelor din punctul de vedere al emanaţiilor de gaze;
s) amenajarea locurilor de muncă pentru lucrul la înălţime, în spaţii închise şi
în condiţii de izolare.

10.000 lei (RON) neprezentarea de către serviciile externe a raportului semestrial de activitate
(art. 40).
 Sancţiunile contravenţionale prevăzute la capitolul IX al Legii SSM se aplică

angajatorilor (art.41).
 Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac de către inspectorii de

muncă {art. 42 alin. (1)}.
 Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor prevăzute la art. 39 alin. (6) lit. b)

şi alin. (8) lit.b) se face şi de către inspectorii sanitari din cadrul Ministerului
Sănătăţii şi al unităţilor subordonate {art. 42 alin. (2)}.
 În caz de constatare a unei situaţii care se încadrează în categoria infracţiunilor, aşa

cum sunt ele definite la capitolul VIII din Lege, inspectorii de muncă şi/sau
inspectorii sanitari vor sesiza de îndată organele de urmărire penală competente,
potrivit legii {art. 42 alin. (3)}.
 Contravenţiilor prevăzute la capitolul IX al Legii le sunt aplicabile dispoziţiile

Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi
completările ulterioare {art. 43 alin. (1)}.
 Contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data
81
încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia jumătate

din minimul amenzii prevăzut de lege, corespunzător faptei pentru care a fost
sancţionat, inspectorul de munca făcând menţiune despre această posibilitate în
procesul-verbal {art. 43 alin. (2)}.
 Angajatorii răspund patrimonial, potrivit legii civile, pentru prejudiciile cauzate

victimelor accidentelor de muncă sau bolilor profesionale, în măsura în care daunele
nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat.
10. Capitolul X, „Autorităţi competente şi instituţii cu atribuţii în domeniu“,

precizează că Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este autoritatea competentă
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Principalele atribuţii ale Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse în acest
domeniu sunt următoarele :
a) elaborează politica şi strategia naţională în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii şi prin consultarea cu alte instituţii cu
atribuţii în domeniu;
b) elaborează proiecte de acte normative, în vederea implementării unitare a
strategiei naţionale şi a acquis-ului comunitar din domeniu;
c) avizează, participă la elaborarea şi, după caz, la aprobarea
reglementărilor cu implicaţii în domeniu, iniţiate de alte instituţii, potrivit legii;
d) monitorizează aplicarea legislaţiei pe baza datelor, a informaţiilor
şi propunerilor transmise de instituţiile aflate în subordine sau coordonare, precum şi ale
celor cu care colaborează în desfăşurarea activităţii;
e) abilitează persoane juridice şi fizice pentru a presta servicii de
protecţie şi prevenire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, denumite în prezenta
lege servicii externe, la care se face referire la art. 8 alin. (4);
f) recunoaşte, desemnează, notifică şi supraveghează laboratoare de
încercări, precum şi organisme din domeniul său de competenţă, în condiţiile legii;
g) coordonează, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
elaborarea programelor de cercetare de interes naţional în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă;
82
h) organizează, împreună cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării,

activitatea de pregătire generală şi/sau de specialitate în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă pentru instituţiile de învăţământ;
i) desfăşoară activităţi de informare-documentare în domeniul său de
competenţă, potrivit legii;
j) avizează materiale de informare şi instruire, cum ar fi: suporturi de
curs, broşuri, pliante, afişe elaborate de alte persoane juridice sau fizice, în sensul
asigurării concordanţei mesajelor pe care acestea le conţin cu prevederile legislaţiei în
vigoare;
k) reprezintă statul în relaţiile internaţionale din domeniul său de
competenţă.
Ministerul Sănătăţii, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, este

autoritatea centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică.
Ministerul Sănătăţii îndeplineşte, în principal, următoarele atribuţii în domeniul
sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă:
a) coordonează activitatea de medicină a muncii la nivel naţional;
b) elaborează sau avizează reglementări pentru protecţia sănătăţii
în relaţie cu mediul de muncă şi pentru promovarea sănătăţii la locul de muncă şi pentru
medicina muncii;
c) supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor;
d) asigură formarea şi perfecţionarea profesională în domeniul
medicinei muncii;
e) coordonează activitatea de cercetare, declarare, înregistrare şi
evidenţă a bolilor profesionale şi a celor legate de profesiune;
f) autorizează/avizează şi controlează calitatea serviciilor medicale
acordate lucrătorilor la locul de muncă;
g) colaborează cu alte instituţii implicate în activităţi cu impact
asupra sănătăţii lucrătorilor;
h) îndeplineşte şi alte atribuţii, conform competenţelor sale în
domeniu, reglementate prin legi speciale.
83
Inspecţia Muncii reprezintă autoritatea competentă în ceea ce priveşte controlul

aplicării legislaţiei naţionale referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă la toate
persoanele fizice şi juridice din sectorul public şi privat, cu excepţia celor expres
menţionate în Lege şi are, în principal, următoarele atribuţii:
a) controlează realizarea programelor de prevenire a riscurilor
profesionale;
b) solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse şi
de materiale în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor evenimente sau situaţii
de pericol;
c) dispune sistarea activităţii sau scoaterea din funcţiune a
echipamentelor de muncă, în cazul în care constată o stare de pericol grav şi iminent de
accidentare sau de îmbolnăvire profesională şi sesizează, după caz, organele de urmărire
penală;
d) cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează
cercetarea, stabileşte sau confirmă caracterul accidentelor;
e) coordonează, în colaborare cu Institutul Naţional de Statistică şi cu
celelalte instituţii implicate, după caz, sistemul de raportare şi evidenţă a accidentelor de
muncă şi a incidentelor, iar, în colaborare cu Ministerul Sănătăţii, sistemul de raportare a
bolilor profesionale sau legate de profesie;
f ) analizează activitatea serviciilor externe prevăzute la art. 8 alin. (4)
şi propune retragerea abilitării, după caz;
g) raportarea către Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a
situaţiilor deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul securităţii şi
Asigurătorul, stabilit de legislaţia în domeniu, reprezintă autoritatea competentă în

domeniul asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi are următoarele
atribuţii:
a) sprijinirea şi îndrumarea activităţii de prevenire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă a angajatorilor;
b) reabilitarea medicală şi compensarea victimelor accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale;
84
c) recunoaşterea organismelor care efectuează certificarea sistemului

de management al securităţii şi sănătăţii în muncă la nivelul angajatorului;
d) raportarea către Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a
situaţiilor deosebite care necesită îmbunătăţirea reglementărilor din domeniul securităţii şi
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecţia Muncii fundamentează

ştiinţific măsurile de îmbunătăţire a activităţii de securitate şi sănătate în muncă şi
promovează politica stabilită pentru acest domeniu.
Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia

generală a penitenciarelor din cadrul Ministerului Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii,
Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale, precum şi Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor
Nucleare organizează, coordonează şi controlează activitatea de securitate şi sănătate în
muncă din unităţile lor, prin serviciile de prevenire şi protecţie create sau desemnate de
către aceste instituţii, în scopul aplicării prevederilor prezentei legi.
Cercetarea, înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale
produse în unităţile din subordinea instituţiilor de mai sus se efectuează de organele proprii
ale acestora.
11. Capitolul XI, „Dispoziţii finale”, precizează că se aprobă prin hotărâre a

Guvernului, la propunerea Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, următoarele
acte normative:
a) norme metodologice de aplicare a prevederilor Legii SSM;
b) transpunerea directivelor specifice referitoare la securitatea şi
sănătatea în muncă.
În aplicarea prevederilor Legii, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
va elabora proiecte de acte normative necesare implementării şi/sau adaptării situaţiilor
existente la cerinţele acesteia.
Activităţile de interes naţional în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi

sursele de acoperire a cheltuielilor necesare în vederea realizării acestora se aprobă prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
85
Activităţile de interes naţional de cercetare ştiinţifică în domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă se finanţează din fondurile prevăzute pentru acestea, potrivit legislaţiei
în domeniu.
Legea SSM a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2006, dată de la care se
abrogă:
■ Legea protecţiei muncii nr. 90/1996, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 47 din 29 ianuarie 2001, cu modificările ulterioare;
■ Decretul Consiliului de Stat nr. 400/1981 pentru instituirea unor reguli privind
exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor, întărirea ordinii şi
disciplinei în muncă în unităţile cu foc continuu sau care au instalaţii cu grad
ridicat de pericol în exploatare, republicat în Buletinul Oficial al României, nr.
5 din 11 ianuarie 1982;
■ orice alte dispoziţii contrare.
Legea SSM transpune Directiva Consiliului nr. 89/391/CEE privind introducerea

de măsuri pentru promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de
muncă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene (JOCE), nr. L 183 din 14
iunie 1989.
Legea SSM a fost adoptată de Parlamentul României la data de 14 iulie 2006 sub
numărul 319, fiind publicată în M.O., partea I, nr. 646 din 26.07.2006.
3.4. LEGEA PRIVIND ASIGURAREA PENTRU ACCIDENTE DE

MUNCĂ ŞI BOLI PROFESIONALE NR. 346/2002
Legea privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr.

346/2002, obligă toţi angajatorii să-şi asigure angajaţii.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează un ansamblu
de servicii şi prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea:
 promovării sănătăţii şi a securităţii în muncă şi prevenirii accidentelor de muncă
şi a bolilor profesionale;
86
 diminuării şi compensării consecinţelor accidentelor de muncă şi ale bolilor

profesionale. Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale se
fundamentează pe următoarele principii:
• asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă angajată cu
contract individual de muncă;
• riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii prestate;
• fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se constituie din
contribuţii diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori sau de persoanele
fizice care încheie asigurarea, potrivit prevederilor prezentei legi;
• creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea reducerii numărului accidentelor
de muncă şi al bolilor profesionale;
• solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de asigurare pentru accidente
de muncă şi boli profesionale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi
pentru prevenirea, diminuarea sau eliminarea riscurilor prevăzute de lege;
• asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilor prevăzute
de lege;
• asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;
• repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce revin sistemului de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale prin prezenta lege. Asigurarea pentru
accidente de muncă şi boli profesionale are următoarele obiective:
• prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• reabilitarea medicală şi socioprofesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor de
muncă şi ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă a
acestora;
• acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii şi
alte ajutoare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege. Asigurătorul are obligaţia de a
promova şi de a stimula activitatea de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, în scopul:
• menţinerii integrităţii fizice şi psihice a persoanelor asigurate;
• îmbunătăţirii condiţiilor de muncă;
• eliminării sau reducerii riscurilor de accidente de muncă şi boli profesionale.
87
Personalul tehnic al asigurătorului, care desfăşoară activităţi de prevenire a accidentelor de

muncă şi a bolilor profesionale, atestat de autoritatea de stat competentă potrivit legii,
precum şi personalul medical specializat în medicina muncii au următoarele atribuţii:
• acordă consultanţă şi asistenţă tehnică şi medicală de medicina muncii cu privire
la măsurile şi mijloacele de prevenire;
• iniţiază şi elaborează studii şi analize şi asigură documentaţia privind riscurile şi
condiţiile de muncă din unităţi, în vederea fundamentării unor măsuri de prevenire;
• propun finanţarea, din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, a unor proiecte sau programe de cercetare pentru fundamentarea
ştiinţifică a măsurilor de prevenire necesare;
• elaborează şi propun angajatorilor instrucţiuni de prevenire şi proceduri de lucru
specifice unor locuri de muncă;
• participă la cercetarea accidentelor de muncă ce au ca urmare incapacitatea
temporară de muncă, în comisiile de cercetare numite de angajatori;
• controlează aplicarea şi respectarea măsurilor de prevenire convenite cu angajatorii;
• elaborează şi propun forme şi mijloace de educare şi informare pentru prevenirea
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• ţin evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
• propun asigurătorului majorări sau reduceri ale contribuţiei, pentru stimularea
activităţii de prevenire;
• acolo unde este cazul, pot propune asigurătorului încheierea unor convenţii cu
angajatorii, în scopul îmbunătăţirii activităţii de prevenire a accidentelor de muncă
şi a bolilor profesionale.
În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 346/2002, cu modificările şi

completările ulterioare, asiguraţii au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
 reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
 reabilitare şi reconversie profesională;
 indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;
 indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;
 indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
 indemnizaţie pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie profesională;
88
 compensaţii pentru atingerea integrităţii;

 despăgubiri în caz de deces;
 rambursări de cheltuieli.
Atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
în calitate de prestatori de servicii, pot fi realizate, în condiţiile prezentei legi, şi de
asociaţii profesionale de asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de activitate ale
economiei naţionale.
Asociaţiile profesionale de asigurare funcţionează pe bază de statut propriu, cu
respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii şi ale prezentei legi.
Persoanele care datorează contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale pot constitui asociaţii la nivelul sectoarelor de activitate ale economiei
naţionale.
Asociaţiile profesionale de asigurare sunt organisme paritare, care se constituie şi
funcţionează ca persoane juridice în condiţiile prezentei legi şi ale Ordonanţei Guvernului
nr. 26/2000. Asociaţiile profesionale de asigurare îşi pot elabora regulamente şi instrucţiuni
proprii.
În vederea funcţionării asociaţiile profesionale de asigurare sunt obligate să solicite
autorizarea de către Fondul Naţional.
Asociaţiile profesionale de asigurare exercită următoarele atribuţii:
• prestează servicii în scopul prevenirii accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale;
• acordă prestaţiile de asigurare prevăzute în prezenta lege şi întocmesc
documentaţia necesară în vederea acordării acestora;
• elaborează studii şi evaluări privind riscul de accidentare şi îmbolnăvire
profesională;
• ţin evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, a prestaţiilor
acordate şi a costurilor aferente;
• asigură acordarea de prestaţii medicale prin servicii proprii sau pe bază de
contract încheiat cu furnizorii de servicii medicale, potrivit legii;
• verifică modul în care sunt utilizate prestaţiile băneşti acordate pentru
89
serviciile de reabilitare medicală şi socioprofesională.

Contribuţiile se stabilesc în funcţie de tarife şi clase de risc. Tariful de risc se
determină pentru fiecare sector de activitate în funcţie de riscul de accidentare şi de
îmbolnăvire profesională din cadrul sectorului respectiv. În cadrul tarifelor de risc
diferenţierea pe categorii de activităţi se realizează prin clase de risc. Tarifele şi clasele de
risc se revizuiesc o dată la 4 ani. Încadrarea în clasele de risc se face de către asigurător,
corespunzător activităţilor desfăşurate în fiecare unitate.
Cotele de contribuţie datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc se vor situa în
limita unui procent minim de 0,5% şi a unui procent maxim de 4% aplicat asupra fondului
brut de salarii.
Contribuţia datorată de persoanele fizice este unică, indiferent de activitatea
prestată, de la 0,5% la 1% aplicată asupra venitului lunar asigurat.
NIVELUL II . LEGISLAŢIA SECUNDARĂ
Legislaţia secundară detaliază prevederile legislaţiei primare şi cuprinde măsuri de

prevenire şi reguli de aplicare.
Din categoria legislaţiei secundare fac parte:
- normele metodologice de aplicare a Legii SSM;
- normativele;
- standardele de securitate a muncii;
- standardele de produs.
NIVELUL III . LEGISLAŢIA TERŢIARĂ
Legislaţia terţiară cuprinde măsuri de prevenire detaliate.

Din categoria documentelor care constituie legislaţia terţiară fac parte instrucţiunile
proprii de securitate a muncii elaborate la nivelul persoanei juridice/fizice prin detalierea
prevederilor legislaţiei secundare.
Instrucţiunile sunt acte juridice aflate sub incidenţa Legii SSM, emise de angajatori
şi au ca scop stabilirea tuturor măsurilor de securitate şi sănătate în muncă necesare pentru
prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale care se pot produce la
locurile de muncă din întreprinderile/unităţile acestora.
90
Ele sunt obligatorii numai pentru emitent şi pot fi elaborate pentru întregul proces,
anumite faze ale acestuia, o activitate, operaţie etc.
4. NORME METODOLOGICE
de aplicare a prevederilor
Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006
(rezumat)
4.1. TERMENII ŞI EXPRESIILE FOLOSITE
1. autorizare a functionării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă -

asumarea de către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării activităţii din
punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă;
2. serviciu intern de prevenire şi protecţie - totalitatea resurselor materiale şi umane
alocate pentru efectuarea activităţilor de prevenire şi protecţie în întreprindere şi/sau
unitate;
3. comitet de securitate şi sănătate în muncă - organul paritar constituit la nivelul
angajatorului, în vederea participării şi consultării periodice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, în conformitate cu art. 18 alin. (1)-(3) din lege;
4. zone cu risc ridicat şi specific - acele zone din cadrul întreprinderii şi/sau unităţii în
care au fost identificate riscuri ce pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe
grave, ireversibile, respectiv deces sau invaliditate;
5. accident care produce incapacitate temporară de muncă (ITM) - accident care
produce incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice consecutive,
confirmată prin certificat medical sau, după caz, prin alte documente medicale, potrivit
prevederilor legale;
6. accident care produce invaliditate (INV) - accident care produce invaliditate
confirmată prin decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele
medicale în drept;
91
7. accident mortal (D) - accident în urma căruia se produce decesul accidentatului,

confirmat imediat sau după un interval de timp, în baza unui act medico-legal;
8. accident colectiv - accidentul în care au fost accidentate cel puţin 3 persoane, în
acelaşi timp şi din aceleaşi cauze, în cadrul aceluiaşi eveniment;
9. accident de muncă de circulaţie - accident survenit în timpul circulaţiei pe
drumurile publice sau generat de traficul rutier, dacă persoana vătămată se afla în
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu;
10. accident de muncă de traseu:
a) accident survenit în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la
domiciliu şi invers şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
b) accident survenit pe perioada pauzei reglementare de masă în locuri organizate de
angajator, pe traseul normal al deplasarii de la locul de muncă la locul unde ia masa şi
invers, şi care a antrenat vătămarea sau decesul;
c) accident care a antrenat vătămarea sau decesul, petrecut pe traseul normal al
deplasării de la locul de muncă la locul unde îşi încasează salariul şi invers, dacă acesta
este organizat de angajator în afara unităţii;
11. accident în afara muncii - accident care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.
5 lit. g) şi la art. 30 din lege;
12. invaliditate - pierdere parţială sau totală a capacităţii de muncă, confirmată prin
decizie de încadrare într-un grad de invaliditate, emisă de organele medicale în drept;
13. invaliditate evidentă - pierdere a capacităţii de muncă datorată unor vătămări
evidente, cum ar fi un braţ smuls din umăr, produse în urma unui eveniment, până la
emiterea deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate de către organele medicale în
drept;
14. intoxicaţie acută profesională - stare patologică apărută brusc, ca urmare a
expunerii organismului la noxe existente la locul de muncă;
15. îndatoriri de serviciu - sarcini profesionale stabilite în: contractul individual de
muncă, regulamentul intern sau regulamentul de organizare şi funcţionare, fişa postului,
deciziile scrise, dispoziţiile scrise ori verbale ale conducătorului direct sau ale şefilor
ierarhici ai acestuia;
92
16. comunicare - procedura prin care angajatorul comunică producerea unui eveniment,
de îndată, autorităţilor prevăzute la art. 27 alin. (1) din lege;
17. evidenţă - mijloacele şi modalităţile de păstrare a informaţiilor referitoare la
evenimentele produse;
18. cercetare a bolilor profesionale - procedura efectuată în mod sistematic, cu scopul
de a stabili caracterul de profesionalitate a bolii semnalate;
19. semnalare a bolilor profesionale - procedura prin care se indică pentru prima oară
faptul că o boala ar putea fi profesională;
20. raportare a bolilor profesionale - procedura prin care se transmit informaţii
referitoare la bolile profesionale declarate potrivit legii la Centrul naţional de coordonare
metodologică şi informare privind bolile profesionale şi la Centrul Naţional pentru
Organizarea şi Asigurarea Sistemului Informaţional şi Informatic în Domeniul Sănătăţii
Bucureşti.
4.2. SERVICII DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE
Organizarea activităţilor de prevenire şi protecţie este realizată de către angajator, în

următoarele moduri:
a) prin asumarea de către angajator, în condiţiile art. 9 alin. (4) din lege, a atribuţiilor
pentru realizarea măsurilor prevăzute de lege;
b) prin desemnarea unuia sau mai multor lucrători pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie;
c) prin înfiinţarea unuia sau mai multor servicii interne de prevenire şi protecţie;
d) prin apelarea la servicii externe de prevenire şi protecţie.
Activităţile de prevenire şi protecţie
1. identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a

sistemului de muncă, respectiv executant, sarcina de muncă, mijloace de
muncă/echipamente de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru;
2. elaborarea, îndeplinirea, monitorizarea şi actualizarea planului de prevenire şi
protecţie;
93
3. elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor

de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale
unităţii/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru, şi difuzarea
acestora în întreprindere şi/sau unitate numai după ce au fost aprobate de către angajator;
4. propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă,
ce revin lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează în fişa
postului, cu aprobarea angajatorului;
5. verificarea însuşirii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul
de prevenire şi protecţie, a instrucţiunilor proprii, precum şi a atribuţiilor şi
responsabilităţilor ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă stabilite prin fişa
postului;
6. întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire a
lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea, în scris, a periodicităţii
instruirii adecvate pentru fiecare loc de muncă în instrucţiunile proprii, asigurarea
informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi
verificarea însuşirii şi aplicării de către lucrători a informaţiilor primite;
8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii;
9. asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, conform
prevederilor art. 101-107, şi asigurarea ca toţi lucrătorii sa fie instruiti pentru aplicarea lui;
10. evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzute la art. 101-107;
11. stabilirea zonelor care necesită semnalizare de securitate şi sănătate în muncă,
stabilirea tipului de semnalizare necesar şi amplasarea conform prevederilor Hotărârii
Guvernului nr. 971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate şi/sau
sănătate la locul de muncă;
12. evidenţa meseriilor şi a profesiilor prevăzute de legislaţia specifică, pentru care este
necesară autorizarea exercitării lor;
13. evidenţa posturilor de lucru care necesită examene medicale suplimentare;
14. evidenţa posturilor de lucru care, la recomandarea medicului de medicina muncii,
necesită testarea aptitudinilor şi/sau control psihologic periodic;
94
15. monitorizarea funcţionării sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a aparaturii de

măsura şi control, precum şi a instalaţiilor de ventilare sau a altor instalaţii pentru
controlul noxelor în mediul de muncă;
16. verificarea stării de funcţionare a sistemelor de alarmare, avertizare, semnalizare de
urgentă, precum şi a sistemelor de siguranţă;
17. efectuarea controalelor interne la locurile de muncă, cu informarea, în scris, a
angajatorului asupra deficienţelor constatate şi asupra măsurilor propuse pentru
remedierea acestora;
18. întocmirea rapoartelor şi/sau a listelor prevăzute de hotărârile Guvernului emise în
temeiul art. 51 alin. (1) lit. b) din lege, inclusiv cele referitoare la azbest, vibraţii, zgomot
şi şantiere temporare şi mobile;
19. evidenţa echipamentelor de muncă şi urmărirea ca verificările periodice şi, dacă este
cazul, încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate de persoane
competente, conform prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 1146/2006 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a
echipamentelor de muncă;
20. identificarea echipamentelor individuale de protecţie necesare pentru posturile de
lucru din întreprindere şi întocmirea necesarului de dotare a lucrătorilor cu echipament
individual de protecţie, conform prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1048/2006 privind
cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea de către lucrători a
echipamentelor individuale de protecţie la locul de muncă;
21. urmărirea întreţinerii, manipulării şi depozitarii adecvate a echipamentelor
individuale de protecţie şi a înlocuirii lor la termenele stabilite, precum şi în celelalte
situaţii prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1048/2006;
22. participarea la cercetarea evenimentelor conform competenţelor prevăzute la art.
108-177;
23. întocmirea evidenţelor conform competenţelor prevăzute la art. 108-177;
24. elaborarea rapoartelor privind accidentele de muncă suferite de lucrătorii din
întreprindere şi/sau unitate, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. d) din lege;
25. urmărirea realizării măsurilor dispuse de către inspectorii de muncă, cu prilejul
vizitelor de control şi al cercetării evenimentelor;
95
26. colaborarea cu lucrătorii şi/sau reprezentanţii lucrătorilor, serviciile externe de

prevenire şi protecţie, medicul de medicina muncii, în vederea coordonării măsurilor de
prevenire şi protecţie;
27. colaborarea cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne/serviciile externe ai/ale altor
angajatori, în situaţia în care mai mulţi angajatori îşi desfăşoară activitatea în acelaşi loc de
muncă;
28. urmărirea actualizării planului de avertizare, a planului de protecţie şi prevenire şi a
planului de evacuare;
29. propunerea de sancţiuni şi stimulente pentru lucrători, pe criteriul îndeplinirii
obligaţiilor şi atribuţiilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
30. propunerea de clauze privind securitatea şi sănătatea în muncă la încheierea
contractelor de prestări de servicii cu alţi angajatori, inclusiv la cele încheiate cu angajatori
străini;
31. întocmirea unui necesar de mijloace materiale pentru desfăşurarea acestor activităţi.
32. evidenţa echipamentelor, zonarea corespunzătoare, asigurarea/urmărirea ca
verificările şi/sau încercările periodice ale echipamentelor de muncă să fie efectuate la
timp şi de către persoane competente ori alte activităţi necesare, potrivit prevederilor
Hotărârii Guvernului nr. 1.058/2006 privind cerinţele minime pentru îmbunătăţirea
securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor care pot fi expuşi unui potenţial risc datorat
atmosferelor explozive;
33. alte activităţi necesare/specifice asigurării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul
de muncă.
Activităţile legate de supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor se vor efectua în

conformitate cu prevederile art. 24 şi 25 din lege.
Evaluarea riscurilor cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă la nivelul
întreprinderii şi/sau unităţii, inclusiv pentru grupurile sensibile la riscuri specifice, trebuie
revizuită, cel puţin, în următoarele situaţii:
a) ori de câte ori intervin schimbări sau modificări în ceea ce priveşte tehnologia,
echipamentele de muncă, substanţele ori preparatele chimice utilizate şi amenajarea
locurilor de muncă/posturilor de muncă;
96
b) după producerea unui eveniment;

c) la constatarea omiterii unor riscuri sau la apariţia unor riscuri noi;
d) la utilizarea postului de lucru de către un lucrător aparţinând grupurilor sensibile la
riscuri specifice;
e) la executarea unor lucrări speciale.
Organizarea activităţii de prevenire şi protecţie

În cazul întreprinderilor cu până la 9 lucrători inclusiv, angajatorul poate efectua
activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
a) activităţile desfăşurate în cadrul întreprinderii nu sunt dintre cele prevăzute în anexa
nr. 5;
b) angajatorul îşi desfăşoară activitatea profesională în mod efectiv şi cu regularitate în
întreprindere şi/sau unitate;
c) angajatorul a urmat cel puţin un program de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, cu o durată minimă de 40 de ore şi conţinutul prevăzut în anexa nr. 6
lit. A, fapt care se atestă printr-un document de absolvire a programului de pregătire.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, angajatorul trebuie să
desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori poate organiza serviciul intern de prevenire şi
protecţie şi/sau poate să apeleze la servicii externe, în condiţiile prezentelor norme
metodologice.
În cazul în care angajatorul/lucrătorii desemnaţi/serviciile interne de prevenire şi
protecţie nu au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de
prevenire şi protecţie prevăzute la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe
pentru acele activităţi de prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul
propriu.
În cazul întreprinderilor care au între 10 şi 49 de lucrători inclusiv, angajatorul poate

efectua activităţile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, dacă se îndeplinesc
cumulativ următoarele condiţii:
a) sunt respectate prevederile art. 16 alin. (1) lit. a)-c);
97
b) riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinţe

grave, ireversibile, respectiv deces ori invaliditate.
În situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus, angajatorul
trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori poate organiza unul sau mai multe
servicii interne de prevenire şi protecţie şi/sau poate să apeleze la servicii externe, în
condiţiile prezentelor norme metodologice.
În cazul în care angajatorul/lucrătorii desemnaţi/serviciile interne de prevenire şi
protecţie nu au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de
prevenire şi protecţie prevăzute la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe
propriu.
În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au între 50 şi 249 de lucrători,

angajatorul trebuie să desemneze unul sau mai mulţi lucrători ori să organizeze unul sau
mai multe servicii interne de prevenire şi protecţie pentru a se ocupa de activităţile de
prevenire şi protecţie din cadrul întreprinderii.
În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor prevăzute mai sus, care desfăşoară activităţi
dintre cele prevăzute în anexa nr. 5, angajatorul trebuie să organizeze unul sau mai multe
servicii interne de prevenire şi protecţie.
În cazul în care lucrătorii desemnaţi, serviciile interne de prevenire şi protecţie nu
au capacităţile şi aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi
protecţie prevăzute la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la servicii externe pentru acele
activităţi de prevenire şi protecţie pe care nu le poate desfăşura cu personalul propriu.
În cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au peste 250 de lucrători, angajatorul

trebuie să organizeze unul sau mai multe servicii interne de prevenire şi protecţie.
În cazul în care serviciile interne de prevenire şi protecţie nu au capacităţile şi
aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activităţilor de prevenire şi protecţie
prevăzute la art. 15, angajatorul trebuie să apeleze la unul sau mai multe servicii externe
propriu.
98
Desemnarea nominală a lucrătorului/lucrătorilor pentru a se ocupa de activităţile de

prevenire şi protecţie se face prin decizie scrisă a angajatorului.
Angajatorul va desemna lucrătorul numai din rândul lucrătorilor cu care are încheiat
contract individual de muncă cu normă întreagă.
Angajatorul va consemna în fişa postului activităţile de prevenire şi protecţie pe
care lucrătorul desemnat are capacitatea, timpul necesar şi mijloacele adecvate să le
efectueze.
Pentru a putea să desfăşoare activităţile de prevenire şi protecţie, lucrătorul
desemnat trebuie să îndeplinească cel puţin cerinţele minime de pregătire în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzătoare nivelului mediu (potrivit prevederilor art.
49, sau prevederile art. 51^1 lit. a).
Serviciul intern de prevenire şi protecţie

Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care
îndeplinesc cel puţin cerinţele nivelului mediu (prevăzute la art. 49 sau prevederile art.
51^1) şi, după caz, alţi lucrători.
Conducătorul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească
cerinţele nivelului superior (prevăzute la art. 50 sau prevederile art. 51^1 lit. b).
Începând cu data de 1 iulie 2011, serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să
fie format din lucrători care au contract individual de muncă cu normă întreagă încheiat cu
angajatorul.
Serviciul intern de prevenire şi protecţie se organizează în subordinea directă a
angajatorului ca o structură distinctă.
Lucrătorii din cadrul serviciului intern de prevenire şi protecţie trebuie să desfăşoare
numai activităţi de prevenire şi protecţie şi cel mult activităţi complementare cum ar fi:
prevenirea şi stingerea incendiilor şi protecţia mediului.
Angajatorul va consemna în regulamentul intern sau în regulamentul de organizare
şi funcţionare activităţile de prevenire şi protecţie pentru efectuarea cărora serviciul intern
de prevenire şi protecţie are capacitate şi mijloace adecvate.
99
Serviciul intern de prevenire şi protecţie trebuie să aibă la dispoziţie resursele

materiale şi umane necesare pentru îndeplinirea activităţilor de prevenire şi protecţie
desfăşurate în întreprindere.
Angajatorul va stabili structura serviciului intern de prevenire şi protecţie în funcţie
de:
 mărimea întreprinderii şi/sau unităţii;
 riscurile la care sunt expuşi lucrătorii;
 distribuţia acestora în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii.
Serviciul intern de prevenire şi protecţie poate să asigure şi supravegherea sănătăţii
lucrătorilor, dacă dispune de personal cu capacitate profesională şi de mijloace materiale
adecvate, în condiţiile legii.
Servicii externe de prevenire şi protecţie

Serviciul extern de prevenire şi protecţie asigură, pe bază de contract, activităţile de
prevenire şi protecţie în domeniu.
Serviciul extern trebuie să aibă acces la toate informaţiile necesare desfăşurării
activităţii de prevenire şi protecţie. Acesta trebuie să îndeplinească urmatoarele cerinţe:
a) să dispună de personal cu capacitate profesională adecvată şi de mijloacele
materiale necesare pentru a-şi desfăşura activitatea;
b) să fie abilitat de Comisia de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie
şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic de informare şi instruire în domeniul
Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să fie format din lucrători care
îndeplinesc cel puţin cerinţele nivelului mediu (prevăzute la art. 49 sau prevederile art.
51^1) şi, după caz, alţi lucrători.
Conducătorul serviciului extern de prevenire şi protecţie trebuie să îndeplinească
cerinţele nivelului superior (prevăzute la art. 50 sau prevederile art. 51^1 lit. b).
În cazul în care serviciul extern de prevenire şi protecţie este format dintr-o singură
persoană, aceasta trebuie să îndeplinească cerinţele nivelului superior (prevăzute la art. 50
sau prevederile art. 51^1 lit. b).
100
Începând cu data de 1 iulie 2011, o persoană poate să ocupe funcţia de conducător la

un singur serviciu extern de prevenire şi protecţie.
Contractul încheiat între angajator şi serviciul extern de prevenire şi protecţie
trebuie să cuprindă şi următoarele:
a) activităţile de prevenire şi protecţie care vor fi desfăşurate de către fiecare serviciu
extern de prevenire şi protecţie;
b) modul de colaborare cu lucrătorii desemnaţi/serviciile interne şi/sau cu alte servicii
externe de prevenire şi protecţie;
c) clauze privind soluţionarea litigiilor apărute între părţi.
Serviciul extern de prevenire şi protecţie trebuie să întocmească un raport de
activitate semestrial, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 10.
Raportul trebuie înaintat, în termen de 15 zile de la încheierea semestrului,
inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia serviciul extern de prevenire şi protecţie
îşi are sediul social.
Abilitarea serviciilor externe de prevenire şi protecţie se efectuează conform
procedurii prevăzute de Normele Metodologice.
Inspectoratele teritoriale de muncă verifică respectarea de către serviciile externe de
prevenire şi protecţie a condiţiilor în baza cărora a fost emis certificatul de abilitare şi
propun, în scris, Comisiei de abilitare şi avizare, dacă este cazul, retragerea certificatului.
4.3. PLANUL DE PREVENIRE ŞI PROTECŢIE
Conform prevederilor art. 13 lit. b) din lege, angajatorul trebuie să întocmească un

plan de prevenire şi protecţie care va fi revizuit ori de câte ori intervin modificări ale
condiţiilor de muncă, la apariţia unor riscuri noi şi în urma producerii unui eveniment.
În urma evaluării riscurilor pentru fiecare loc de muncă/post de lucru se stabilesc
măsuri de prevenire şi protecţie, de natură tehnică, organizatorică, igienico-sanitară şi de
altă natură, necesare pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
În urma analizei măsurilor prevăzute, se stabilesc resursele umane şi materiale
necesare realizării lor.
Planul de prevenire şi protecţie va cuprinde cel puţin informaţiile prevăzute în anexa nr. 7.
101
Planul de prevenire şi protecţie se supune analizei lucrătorilor şi/sau reprezentanţilor

lor sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă, după caz, şi trebuie să fie semnat de
angajator.
Cerinţele minime de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
Nivelurile de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, necesare pentru

dobândirea capacităţilor şi aptitudinilor corespunzătoare efectuării activităţilor de
prevenire şi protecţie, sunt următoarele:
a) nivel mediu;
b) nivel superior.

corespunzătoare nivelului mediu sunt:
a) studii în învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în
profil tehnic;
b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut minim conform celui
prevăzut în anexa nr. 6 lit. B, cu o durată de cel puţin 80 de ore.
Nivelul mediu se atestă prin diploma de studii şi certificatul de absolvire a cursului.

corespunzătoare nivelului superior, care trebuie îndeplinite în mod cumulativ, sunt
următoarele:
a) absolvirea, în domeniile fundamentale: ştiinţe inginereşti, ştiinţe agricole şi silvice, cu
diplomă de licenţă sau echivalentă, a ciclului I de studii universitare, studii universitare de
licenţă, ori a studiilor universitare de lungă durată sau absolvirea cu diplomă de absolvire a
studiilor universitare de scurtă durată;
b) curs în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu conţinut minim conform celui
prevăzut în anexa nr. 6 lit. B, cu o durată de cel puţin 80 de ore;
c) absolvirea cu diplomă sau certificat de absolvire, după caz, a unui program de
învăţământ postuniversitar în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel
puţin 180 de ore.
102
Îndeplinirea cerinţelor prevăzute se atestă prin diploma de studii şi certificatele de

absolvire a cursurilor.
Cerinţa minimă prevăzută la lit. b) şi c) este considerată îndeplinită şi în situaţia în
care persoana a obţinut o diplomă de master sau doctorat în domeniul securităţii şi
Cursurile şi programele de formare în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, se
efectuează de către furnizori de formare profesională autorizaţi, potrivit prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare.
Ocupaţiile specifice domeniului securităţii şi sănătăţii în muncă, necesare efectuării
activităţilor de prevenire şi protecţie, sunt următoarele:
a) tehnician în securitate şi sănătate în muncă;
b) expert în securitate şi sănătate în muncă.
corespunzătoare ocupaţiei de tehnician în securitate şi sănătate în muncă sunt:
a) studii în învăţământul liceal filiera teoretică în profil real sau filiera tehnologică în
profil tehnic;
b) program de formare pentru ocupaţia de tehnician în securitate şi sănătate în muncă,
de cel puţin 80 de ore.
Îndeplinirea cerinţelor prevăzute se atestă prin diploma de studii şi certificatul de
absolvire a programului de formare profesională corespunzător.
corespunzătoare ocupaţiei de expert în securitate şi sănătate în muncă sunt:
a) studii universitare de licenţă absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de
lungă sau de scurtă durată absolvite cu diplomă de licenţă ori echivalentă în domeniile
fundamentale: ştiinţe inginereşti, ştiinţe agricole şi silvice;
b) program de formare profesională pentru ocupaţia de expert în securitate şi sănătate în
muncă, de cel puţin 80 de ore;
c) curs postuniversitar în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, cu o durată de cel
puţin 180 de ore, sau masterat/doctorat în acest domeniu.
103
Îndeplinirea cerinţelor prevăzute se atestă prin diplomele de studii şi certificatul de

absolvire a programului de formare profesională corespunzător.
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice

în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
Reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă, sunt aleşi de către şi dintre lucrătorii din întreprindere şi/sau unitate, conform
celor stabilite prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern sau regulamentul de
organizare şi funcţionare.
Numărul minim de reprezentanţi va fi stabilit după cum urmează:
a) un reprezentant, în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au între 10 şi 49 de
lucrători inclusiv;
b) 2 reprezentanţi, în cazul întreprinderilor şi/sau unităţilor care au sub 50 şi 100 de
lucrători inclusiv;
c) conform cerinţelor prevăzute la art. 60 alin. (3) din nórmele metodologice, în cazul
întreprinderilor şi/sau unităţilor care au peste 101 lucrători inclusiv.
Lucrătorii comunică în scris angajatorului numărul şi numele reprezentanţilor

lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
lucrătorilor trebuie să urmeze un program de pregătire în domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă, cu o durată de cel puţin 40 de ore, cu conţinutul minim conform celui prevăzut
în anexa nr. 6 lit. A.
Îndeplinirea cerinţei de mai sus se atestă printr-un document de absolvire a
programului de pregătire.

în muncă sunt consultaţi şi participă, în conformitate cu art. 18 din lege, şi pot desfăşura
următoarele activităţi:
a) colaborează cu angajatorul pentru îmbunătăţirea condiţiilor de securitate şi sănătate în
muncă;
b) însoţesc echipa/persoana care efectuează evaluarea riscurilor;
104
c) ajută lucrătorii să conştientizeze necesitatea aplicării măsurilor de securitate şi

d) aduc la cunoştinţa angajatorului sau comitetului de securitate şi sănătate în muncă
propunerile lucrătorilor referitoare la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
e) urmăresc realizarea măsurilor din planul de prevenire şi protecţie;
f) informează autorităţile competente asupra nerespectării prevederilor legale în
domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
4.4. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA COMITETULUI

DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în unităţile care au un
număr de cel puţin 50 de lucrători, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe
teritoriul României.
Inspectorul de muncă poate impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate
în muncă în unităţile cu un număr mai mic de 50 de lucrători în funcţie de natura activităţii
şi de riscurile identificate.
În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa
mai multe comitete de securitate şi sănătate în muncă; numărul acestora se stabileşte prin
contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern ori regulamentul de
organizare şi funcţionare.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie şi în cazul activităţilor
care se desfăşoară temporar, respectiv cu o durată mai mare de 3 luni.
În unităţile care au mai puţin de 50 de lucrători, unde nu s-a constituit comitet de
securitate şi sănătate în muncă, atribuţiile acestuia revin reprezentanţilor lucrătorilor cu
răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este constituit din următorii membri:
a) angajator sau reprezentantul său legal;
b) reprezentanţi ai angajatorului cu atribuţii de securitate şi sănătate în muncă;
c) reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor;
d) medicul de medicină a muncii.
105
Numărul reprezentanţilor lucrătorilor este egal cu numărul format din angajator sau
reprezentantul său legal şi reprezentanţii angajatorului.
Lucrătorul desemnat sau reprezentantul serviciului intern de prevenire şi protecţie
este secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetul de securitate şi sănătate în muncă vor fi aleşi
pe o perioadă de 2 ani.
În cazul în care unul sau mai mulţi reprezentanţi ai lucrătorilor cu răspunderi
specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor se retrag din comitetul de
securitate şi sănătate în muncă, aceştia vor fi înlocuiţi imediat prin alţi reprezentanţi aleşi.
Modalitatea de desemnare a reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate
şi sănătate în muncă va fi stabilită prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern
sau regulamentul de organizare şi funcţionare.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi
desemnaţi de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Reprezentanţii lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate în muncă vor fi
desemnaţi de către lucrători dintre reprezentanţii lucrătorilor cu răspunderi specifice în
domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor.
Numărul minim al reprezentanţilor lucrătorilor în comitetele de securitate şi sănătate
în muncă se stabileşte în funcţie de numărul total al lucrătorilor din întreprindere/unitate,
după cum urmează:
a) de la 10 la 100 de lucrători - 2 reprezentanţi;
b) de la 101 la 500 de lucrători - 3 reprezentanţi;
c) de la 501 la 1.000 de lucrători - 4 reprezentanţi;
d) de la 1.001 la 2.000 de lucrători - 5 reprezentanţi;
e) de la 2.001 la 3.000 de lucrători - 6 reprezentanţi;
f) de la 3.001 la 4.000 de lucrători - 7 reprezentanţi;
g) peste 4.000 de lucrători - 8 reprezentanţi.
Angajatorul are obligaţia să acorde fiecărui reprezentant al lucrătorilor în comitetele

de securitate şi sănătate în muncă timpul necesar exercitării atribuţiilor specifice.
Timpul alocat acestei activităţi va fi considerat timp de muncă şi va fi de cel puţin:
a) 2 ore pe lună în unităţile având un efectiv de până la 99 de lucrători;
b) 5 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 100 şi 299 de lucrători;
106
c) 10 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 300 şi 499 de lucrători;

d) 15 ore pe lună în unităţile având un efectiv între 500 şi 1.499 de lucrători;
e) 20 de ore pe lună în unităţile având un efectiv de 1.500 de lucrători şi peste.
Instruirea necesară exercitării rolului de membru în comitetul de securitate şi
sănătate în muncă trebuie să se realizeze în timpul programului de lucru şi pe cheltuiala
unităţii.
Angajatorul sau reprezentantul său legal este preşedintele comitetului de securitate
şi sănătate în muncă.
Membrii comitetului de securitate şi sănătate în muncă se nominalizează prin decizie
scrisă a preşedintelui acestuia, iar componenţa comitetului va fi adusă la cunoştinţa tuturor
lucrătorilor.
La întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă vor fi convocaţi să
participe lucrătorii desemnaţi, reprezentanţii serviciului intern de prevenire şi protecţie şi,
în cazul în care angajatorul a contractat unul sau mai multe servicii externe de prevenire şi
protecţie, reprezentanţii acestora.
La întrunirile comitetului de securitate şi sănătate în muncă pot participa inspectori
de muncă.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă funcţionează în baza regulamentului de

funcţionare propriu.
Angajatorul are obligaţia să asigure întrunirea comitetului de securitate şi sănătate în
muncă cel puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar.
La fiecare întrunire secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă încheie
un proces-verbal care va fi semnat de către toţi membrii comitetului.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă este legal întrunit dacă sunt prezenţi cel
puţin jumătate plus unu din numărul membrilor săi.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă convine cu votul a cel puţin două treimi
din numărul membrilor prezenţi.
Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă va afişa la loc vizibil copii
ale procesului-verbal încheiat.
Secretarul comitetului de securitate şi sănătate în muncă transmite inspectoratului
teritorial de muncă, în termen de 10 zile de la data întrunirii, o copie a procesului-verbal
încheiat.
107
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă are cel puţin următoarele atribuţii:

a) analizează şi face propuneri privind politica de securitate şi sănătate în muncă şi
planul de prevenire şi protecţie, conform regulamentului intern sau regulamentului de
organizare şi funcţionare;
b) urmăreşte realizarea planului de prevenire şi protecţie, inclusiv alocarea mijloacelor
necesare realizării prevederilor lui şi eficienţa acestora din punct de vedere al îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă;
c) analizează introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentelor, luând în
considerare consecinţele asupra securităţii şi sănătăţii, lucrătorilor, şi face propuneri în
situaţia constatării anumitor deficienţe;
d) analizează alegerea, cumpărarea, întreţinerea şi utilizarea echipamentelor de muncă, a
echipamentelor de protecţie colectivă şi individuală;
e) analizează modul de îndeplinire a atribuţiilor ce revin serviciului extern de prevenire
şi protecţie, precum şi menţinerea sau, dacă este cazul, înlocuirea acestuia;
f) propune măsuri de amenajare a locurilor de muncă, ţinând seama de prezenţa
grupurilor sensibile la riscuri specifice;
g) analizează cererile formulate de lucrători privind condiţiile de muncă şi modul în care
îşi îndeplinesc atribuţiile persoanele desemnate şi/sau serviciul extern;
h) urmăreşte modul în care se aplică şi se respectă reglementările legale privind
securitatea şi sănătatea în muncă, măsurile dispuse de inspectorul de muncă şi inspectorii
sanitari;
i) analizează propunerile lucrătorilor privind prevenirea accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale, precum şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi
propune introducerea acestora în planul de prevenire şi protecţie;
j) analizează cauzele producerii accidentelor de muncă, îmbolnăvirilor profesionale şi
evenimentelor produse şi poate propune măsuri tehnice în completarea măsurilor dispuse
în urma cercetării;
k) efectuează verificări proprii privind aplicarea instrucţiunilor proprii şi a celor de lucru
şi face un raport scris privind constatările făcute;
108
l) dezbate raportul scris, prezentat comitetului de securitate şi sănătate în muncă de către

conducătorul unităţii cel puţin o dată pe an, cu privire la situaţia securităţii şi sănătăţii în
muncă, la acţiunile care au fost întreprinse şi la eficienţa acestora în anul încheiat, precum
şi propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se va realiza în anul următor.
Obligaţiile angajatorului referitoare la comitetul de securitate şi sănătate în muncă

Angajatorul trebuie să prezinte, cel puţin o dată pe an, comitetului de securitate şi
sănătate în muncă un raport scris care va cuprinde situaţia securităţii şi sănătăţii în muncă,
acţiunile care au fost întreprinse şi eficienţa acestora în anul încheiat, precum şi
propunerile pentru planul de prevenire şi protecţie ce se vor realiza în anul următor.
Angajatorul trebuie să informeze comitetul de securitate şi sănătate în muncă cu
privire la evaluarea riscurilor pentru securitate şi sănătate, măsurile de prevenire şi
protecţie atât la nivel de unitate, cât şi la nivel de loc de muncă şi tipuri de posturi de
lucru, măsurile de prim ajutor, de prevenire şi stingere a incendiilor şi evacuare a
lucrătorilor.
4.5. INSTRUIREA LUCRĂTORILOR ÎN DOMENIUL

Cuprinde 3 faze:
a) instruirea introductiv-generală;
b) instruirea la locul de muncă;
c) instruirea periodică.
La instruirea personalului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă vor fi folosite
mijloace, metode şi tehnici de instruire, cum ar fi: expunerea, demonstraţia, studiul de caz,
vizionări de filme, diapozitive, proiecţii, instruire asistată de calculator.
Fiecare angajator are obligaţia să asigure baza materială corespunzătoare unei
instruiri adecvate.
Angajatorul trebuie să dispună de programe de instruire - testare la nivelul
întreprinderii şi/sau unităţii pentru:
a) conducătorii locurilor de muncă;
b) lucrători, pe meserii şi activităţi.
109
Rezultatul instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se

consemnează în mod obligatoriu în fişa de instruire individuală, conform modelului
prezentat în anexa nr. 11, cu indicarea materialului predat, a duratei şi datei instruirii.
După efectuarea instruirii, fişa de instruire individuală se semnează de către
lucrătorul instruit şi de către persoanele care au efectuat şi au verificat instruirea.
Fişa de instruire individuală va fi păstrată de către conducătorul locului de muncă şi
va fi însoţită de o copie a ultimei fişe de aptitudini completată de către medicul de
medicina muncii.
Fişa de instruire individuală se păstrează în întreprindere/unitate, de la angajare
până la data încetării raporturilor de muncă.
(1) Pentru persoanele aflate în întreprindere şi/sau unitate cu permisiunea

angajatorului, cu excepţia altor participanţi la procesul de muncă, aşa cum sunt definiţi
potrivit art. 5 lit. c) din lege, angajatorul stabileşte, prin regulamentul intern sau prin
regulamentul de organizare şi funcţionare, durata instruirii şi reguli privind instruirea şi
însoţirea acestora în întreprindere şi/sau unitate.
(2) Pentru lucrătorii din întreprinderi şi/sau unităţi din exterior care desfăşoară
activităţi pe bază de contract de prestări de servicii, angajatorul beneficiar al serviciilor va
asigura instruirea lucrătorilor respectivi privind activităţile specifice întreprinderii şi/sau
unităţii respective, riscurile pentru securitatea şi sănătatea lor, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general.
Instruirea prevăzută mai sus – (1) şi (2), se consemnează în fişa de instruire
colectivă, conform modelului prezentat în anexa nr. 12.
Fişa de instruire colectivă se întocmeşte în două exemplare, din care un exemplar se
va păstra de către angajator/lucrător desemnat/serviciu intern de prevenire şi protecţie care
a efectuat instruirea şi un exemplar se păstrează de către angajatorul lucrătorilor instruiţi
sau, în cazul vizitatorilor, de către conducătorul grupului.
Reprezentanţii autorităţilor competente cu atribuţii de control vor fi însoţiţi de către
un reprezentant desemnat de către angajator, fără a se întocmi fişa de instruire.
Instruirea introductiv-generală se face:

a) la angajarea lucrătorilor definiţi conform art. 5 lit. a) din lege; (*)
110
b) lucrătorilor detaşaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta; (*)

c) lucrătorilor delegaţi de la o întreprindere şi/sau unitate la alta; (*)
d) lucrătorului pus la dispoziţie de către un agent de muncă temporar. (*)
Instruirea introductiv-generală se face de către:
a) angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) lucrătorul desemnat; sau
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau
d) serviciul extern de prevenire şi protecţie.
Instruirea introductiv-generală se face individual sau în grupuri de cel mult 20 de
persoane.
Angajatorul stabileşte prin instrucţiuni proprii durata instruirii introductiv-generale;
aceasta nu va fi mai mică de 8 ore.
În cadrul instruirii introductiv-generale se vor expune, în principal, următoarele
probleme:
a) legislaţia de securitate şi sănătate în muncă;
b) consecinţele posibile ale necunoaşterii şi nerespectării legislaţiei de securitate şi
c) riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice unităţii;
d) măsuri la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii privind acordarea primului ajutor,
stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor.
Conţinutul instruirii introductiv-generale trebuie să fie în conformitate cu tematica
aprobată de către angajator.
Instruirea la locul de muncă se face după instruirea introductiv-generală şi are ca

scop prezentarea riscurilor pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi
activităţile de prevenire şi protecţie la nivelul fiecărui loc de muncă, post de lucru şi/sau
fiecărei funcţii exercitate.
Instruirea la locul de muncă se face tuturor lucrătorilor specificaţi mai sus (vezi
marcajul cu *), inclusiv la schimbarea locului de muncă în cadrul întreprinderii şi/sau al
unităţii.
111
Instruirea la locul de muncă se face de către conducătorul direct al locului de

muncă, în grupe de maximum 20 de persoane.
Durata instruirii la locul de muncă nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte prin
instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreună cu:
c) un lucrător al serviciului intern de prevenire şi protecţie; sau
d) serviciul extern de prevenire şi protecţie.
Instruirea la locul de muncă se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către

angajatorul care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern/serviciul extern de prevenire şi protecţie şi
aprobate de către angajator, tematici care vor fi păstrate la persoana care efectuează
instruirea.
Instruirea la locul de muncă va cuprinde cel puţin următoarele:
a) informaţii privind riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională specifice
locului de muncă şi/sau postului de lucru;
b) prevederile instrucţiunilor proprii elaborate pentru locul de muncă şi/sau postul de
lucru;
c) măsuri la nivelul locului de muncă şi/sau postului de lucru privind acordarea primului
ajutor, stingerea incendiilor şi evacuarea lucrătorilor, precum şi în cazul pericolului grav şi
iminent;
d) prevederi ale reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă privind activităţi
specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru;
e) demonstraţii practice privind activitatea pe care persoana respectivă o va desfăşura şi
exerciţii practice privind utilizarea echipamentului individual de protecţie, a mijloacelor de
alarmare, intervenţie, evacuare şi de prim ajutor, aspecte care sunt obligatorii.
Începerea efectivă a activităţii la postul de lucru de către lucrătorul instruit se face

numai după verificarea cunoştinţelor de către şeful ierarhic superior celui care a făcut
instruirea şi se consemnează în fişa de instruire individuală.
112
Instruirea periodică se face tuturor lucrătorilor specificati mai sus (vezi marcajul cu
*) şi are drept scop reîmprospătarea şi actualizarea cunoştinţelor în domeniul securităţii şi
Instruirea periodică se efectuează de către conducătorul locului de muncă.
Durata instruirii periodice, intervalul dintre două instruiri şi periodicitatea verificării
instruirii vor fi stabilite prin instrucţiuni proprii, în funcţie de condiţiile locului de muncă
şi/sau postului de lucru.
Intervalul dintre două instruiri periodice nu va fi mai mare de 6 luni.
Pentru personalul tehnico-administrativ intervalul dintre două instruiri periodice va
fi de cel mult 12 luni.
Verificarea instruirii periodice se face de către şeful ierarhic al celui care efectuează
instruirea şi prin sondaj de către angajator/lucrătorul desemnat/serviciul intern de
prevenire şi protecţie/serviciile externe de prevenire şi protecţie, care vor semna fişele de
instruire ale lucrătorilor, confirmând astfel că instruirea a fost făcută corespunzător.
Instruirea periodică se va completa în mod obligatoriu şi cu demonstraţii practice.
Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul
care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie
şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
Instruirea periodică se face suplimentar celei programate în următoarele cazuri:
a) când un lucrător a lipsit peste 30 de zile lucrătoare;
b) când au apărut modificări ale prevederilor de securitate şi sănătate în muncă privind
activităţi specifice ale locului de muncă şi/sau postului de lucru sau ale instrucţiunilor
proprii, inclusiv datorită evoluţiei riscurilor sau apariţiei de noi riscuri în unitate;
c) la reluarea activităţii după accident de muncă;
d) la executarea unor lucrări speciale;
e) la introducerea unui echipament de muncă sau a unor modificări ale echipamentului
existent;
f) la modificarea tehnologiilor existente sau procedurilor de lucru;
g) la introducerea oricărei noi tehnologii sau a unor proceduri de lucru.
113
Durata instruirii periodice suplimentare nu va fi mai mică de 8 ore şi se stabileşte în

instrucţiuni proprii de către conducătorul locului de muncă respectiv, împreună cu:
c) un lucrător al serviciului intern de protecţie şi prevenire; sau
d) serviciul extern de protecţie şi prevenire.
Instruirea periodică se va efectua pe baza tematicilor întocmite de către angajatorul
care şi-a asumat atribuţiile din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă/lucrătorul
desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de prevenire şi protecţie
şi aprobate de către angajator, care vor fi păstrate la persoana care efectuează instruirea.
4.6. PERICOL GRAV ŞI IMINENT ŞI ZONE CU

RISC RIDICAT ŞI SPECIFIC
La constatarea stării de pericol grav şi iminent de accidentare se vor lua imediat

următoarele măsuri de securitate:
a) oprirea echipamentului de muncă şi/sau activităţii;
b) evacuarea personalului din zona periculoasă;
c) anunţarea serviciilor specializate;
d) anunţarea conducătorilor ierarhici;
e) eliminarea cauzelor care au condus la apariţia stării de pericol grav şi iminent.
În vederea realizării măsurilor prevăzute la lit a), în prealabil angajatorul va
desemna lucrătorii care trebuie să oprească echipamentele de muncă şi va asigura
instruirea acestora.
În vederea realizării măsurilor precizate la lit. b), în prealabil angajatorul trebuie:
a) să întocmească planul de evacuare a lucrătorilor;
b) să afişeze planul de evacuare la loc vizibil;
c) să instruiască lucrătorii în vederea aplicării planului de evacuare şi să verifice modul
în care şi-au însuşit cunoştinţele.
Zone cu risc ridicat şi specific
114
Evidenţa zonelor cu risc ridicat şi specific prevăzută la art. 13 lit. k) din lege trebuie
să conţină nominalizarea şi localizarea acestor zone în cadrul întreprinderii şi/sau unităţii
şi măsurile stabilite în urma evaluării riscurilor pentru aceste zone.
Angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa tuturor lucrătorilor care sunt zonele cu
risc ridicat şi specific.
Angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa conducătorilor locurilor de muncă şi
lucrătorilor care îşi desfăşoară activitatea în zonele cu risc ridicat şi specific măsurile
stabilite în urma evaluării riscurilor.
Acţiunile pentru realizarea măsurilor stabilite în urma evaluării riscurilor pentru
zonele cu risc ridicat şi specific constituie o prioritate în cadrul planului de protecţie şi
prevenire.
4.7. COMUNICAREA ŞI CERCETAREA EVENIMENTELOR,

ÎNREGISTRAREA ŞI EVIDENŢA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ
ŞI A INCIDENTELOR PERICULOASE, SEMNALAREA,
CERCETAREA, DECLARAREA ŞI RAPORTAREA BOLILOR
PROFESIONALE
Comunicarea evenimentelor va cuprinde cel puţin următoarele informaţii, conform

modelului prevăzut în anexa nr. 13:
a) denumirea/numele angajatorului la care s-a produs accidentul şi, dacă este cazul,
denumirea/numele angajatorului la care este/a fost angajat accidentatul;
b) sediul/adresa şi numărul de telefon ale angajatorului;
c) locul unde s-a produs evenimentul;
d) data şi ora la care s-a produs evenimentul/data şi ora la care a decedat accidentatul;
e) numele şi prenumele victimei;
f) datele personale ale victimei: vârsta, starea civilă, copii în întreţinere, alte persoane în
întreţinere, ocupaţia, vechimea în ocupaţie şi la locul de muncă;
g) împrejurările care se cunosc şi cauzele prezumtive;
h) consecinţele accidentului;
i) numele şi funcţia persoanei care comunică evenimentul;
j) data comunicării;
k) unitatea sanitară cu paturi la care a fost internat accidentatul.
115
În cazul accidentelor de circulaţie produse pe drumurile publice, soldate cu decesul

victimelor, în care printre victime sunt şi persoane aflate în îndeplinirea unor îndatoriri de
serviciu, serviciile poliţiei rutiere vor comunica evenimentul la inspectoratul teritorial de
muncă din judeţul pe raza căruia s-a produs.
Angajatorul va lua măsurile necesare pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată
din producerea evenimentului, până la primirea acordului din partea organelor care
efectuează cercetarea, cu excepţia cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera
producerea altor evenimente, ar agrava starea accidentaţilor sau ar pune în pericol viaţa
lucrătorilor şi a celorlalţi participanţi la procesul muncii.
În situaţia în care este necesar să se modifice starea de fapt rezultată din producerea
evenimentului, se vor face, după posibilităţi, schiţe sau fotografii ale locului unde s-a
produs, se vor identifica şi se vor ridica orice obiecte care conţin sau poartă o urmă a
evenimentului; obiectele vor fi predate organelor care efectuează cercetarea şi vor
constitui probe în cercetarea evenimentului.
Pentru orice modificare a stării de fapt rezultată din producerea evenimentului,
angajatorul sau reprezentantul său legal va consemna pe propria răspundere, într-un
proces-verbal, toate modificările efectuate după producerea evenimentului.
La solicitarea organelor care efectuează cercetarea evenimentului, unitatea sanitară
care acordă asistenţă medicală de urgenţă se va pronunţa în scris cu privire la diagnosticul
provizoriu, în termen de maximum 3 zile lucrătoare de la primirea solicitării.
Unitatea sanitară prevăzută la alin. (1) va lua măsuri pentru recoltarea imediată a
probelor de laborator, în vederea determinării alcoolemiei sau a stării de influenţă a
produselor ori substanţelor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte similare acestora,
precum şi pentru recoltarea altor probe specifice solicitate de inspectoratul teritorial de
muncă, urmând să comunice rezultatul determinărilor specifice în termen de 5 zile
lucrătoare de la obţinerea acestora.
În caz de deces al persoanei accidentate, inspectoratul teritorial de muncă va solicita
în scris unităţii medico-legale competente un raport preliminar din care să reiasă faptul că
decesul a fost sau nu urmarea unei vătămări violente, în conformitate cu prevederile
Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea
116
instituţiilor de medicină legală, aprobată cu modificări prin Legea nr. 459/2001,

republicată, şi legislaţiei subsecvente.
Unitatea medico-legală va transmite raportul preliminar inspectoratului teritorial de
muncă în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 459/2001, republicată, şi ale legislaţiei subsecvente.
Unitatea medico-legală va transmite raportul de constatare medico-legală în
termenul prevăzut la art. 29 alin. (3) din lege.
În cazul accidentului urmat de invaliditate, unitatea de expertiză medicală şi
recuperare a capacităţii de muncă ce a emis decizia de încadrare într-un grad de
invaliditate va trimite o copie de pe decizie, în termen de 5 zile lucrătoare de la data
eliberării acesteia, la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs accidentul.
Cercetarea evenimentelor
Cercetarea evenimentelor are ca scop stabilirea împrejurărilor şi a cauzelor care au
condus la producerea acestora, a reglementărilor legale încălcate, a răspunderilor şi a
măsurilor ce se impun a fi luate pentru prevenirea producerii altor cazuri similare şi,
respectiv, pentru determinarea caracterului accidentului.
Cercetarea se face imediat după comunicare, în conformitate cu prevederile art. 29
alin. (1) din lege.
Cercetarea evenimentelor care produc incapacitate temporară de muncă se

efectuează de către angajatorul la care s-a produs evenimentul. Fac excepţie cazurile în
care lucrătorii au suferit o invaliditate evidentă, cazurile în care victimele sunt cetăţeni
străini sau cazurile în care printre victime se află cetăţeni străini. În aceste cazuri,
cercetarea se efectuează de către inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs
evenimentul.
Angajatorul are obligaţia să numească de îndată, prin decizie scrisă, comisia de
cercetare a evenimentului.
Comisia de cercetare a evenimentului va fi compusă din cel puţin 3 persoane, dintre
care o persoană trebuie să fie, după caz:
a) lucrător desemnat;
117
b) reprezentant al serviciului intern de prevenire şi protecţie;

c) reprezentant al serviciului extern de prevenire şi protecţie cu pregătire
corespunzătoare nivelului superior (conform art. 47 lit. c), sau care îndeplineşte cerinţele
ocupaţiei de expert în securitate şi sănătate în muncă (prevăzute la art. 51^1 lit. b).
Persoanele numite de către angajator în comisia de cercetare a evenimentului trebuie

să aibă pregătire tehnică corespunzătoare şi să nu fie implicate în organizarea şi
conducerea locului de muncă unde a avut loc evenimentul şi să nu fi avut o
responsabilitate în producerea evenimentului.
Angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
nu poate face parte din comisia de cercetare a evenimentului, în acest caz urmând să
apeleze la servicii externe.
Angajatorul care nu dispune de personal competent în conformitate cu alin. (4) sau
nu are personal suficient trebuie să asigure cercetarea apelând la servicii externe de
prevenire şi protecţie.
Cercetarea evenimentelor care au ca urmare decesul şi/sau invaliditatea lucrătorilor,
precum şi a incidentelor periculoase care se produc pe teritoriul altor judeţe decât judeţul
unde are sediul social angajatorul se va face de către inspectoratul teritorial de muncă pe
teritoriul căruia a avut loc evenimentul.
În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice în care sunt implicate
persoane aflate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, serviciile poliţiei rutiere vor
transmite comisiei numite de angajator, inspectoratului teritorial de muncă pe teritoriul
căruia a avut loc evenimentul sau Inspecţiei Muncii, la cererea acestora, în termen de 5
zile lucrătoare de la solicitare, un exemplar al procesului-verbal de cercetare la faţa locului
şi orice alte documente existente necesare cercetării, cum ar fi: copii de pe declaraţii, foaia
de parcurs, ordin de deplasare, schiţe.
În cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice, în baza documentelor
prevăzute mai sus, transmise de organele de poliţie, şi a altor documente din care să
rezulte că victima se afla în îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu, organele împuternicite
potrivit prevederilor legale vor efectua cercetarea evenimentului.
118
Persoanele împuternicite, potrivit legii, să efectueze cercetarea evenimentelor au

dreptul să ia declaraţii scrise, să preleveze sau să solicite prelevarea de probe necesare
cercetării, să solicite sau să consulte orice acte ori documente ale angajatorului, iar acesta
este obligat să le pună la dispoziţie în condiţiile legii.
Cheltuielile necesare prelevării şi analizării probelor în vederea cercetării vor fi
suportate de angajatorul la care a avut loc evenimentul.
Pentru cercetarea evenimentelor se pot solicita experţi sau specialişti, cum ar fi cei
din cadrul unor operatori economici cu competenţe potrivit prevederilor legale să
efectueze expertize tehnice, iar aceştia trebuie să răspundă solicitării.
Expertizele tehnice întocmite vor face parte integrantă din dosarul de cercetare a
evenimentului.
Cheltuielile aferente efectuării expertizelor, precum şi cele necesare analizării
probelor prelevate cu ocazia cercetării se suportă de către angajatorul la care a avut loc
evenimentul sau care se face răspunzător de organizarea activităţii în urma căreia s-a
produs evenimentul.
Cercetarea evenimentului urmat de incapacitate temporară de muncă se va încheia
în cel mult 10 zile lucrătoare calculate de la data producerii.
Fac excepţie situaţii cum ar fi cele în care este necesară prelevarea de probe,
efectuarea de expertize, determinări de noxe, pentru care se poate solicita în scris,
argumentat şi în perioada prevăzută mai sus, la inspectoratul teritorial de muncă pe raza
căruia s-a produs evenimentul, prelungirea termenului de cercetare.
Cercetarea evenimentelor care au avut ca urmare deces, invaliditate evidentă,
invaliditate confirmată ulterior, a accidentelor colective sau a situaţiilor de persoane date
dispărute, precum şi cercetarea incidentelor periculoase se vor încheia în cel mult 15 zile
lucrătoare de la data producerii acestora.
Fac excepţie situaţii cum ar fi cele în care este necesară eliberarea certificatului
medico-legal sau, după caz, a raportului de expertiză ori de constatare medico-legală,
prelevarea de probe sau efectuarea de expertize, pentru care inspectoratul teritorial de
muncă care cercetează evenimentele poate solicita în scris, argumentat şi în termen, la
Inspecţia Muncii, prelungirea termenului de cercetare.
119
Cercetarea evenimentelor se va finaliza cu întocmirea unui dosar, care va cuprinde:

a) opisul actelor aflate în dosar;
b) procesul-verbal de cercetare;
c) nota de constatare la faţa locului, încheiată imediat după producerea evenimentului de
către inspectorul de muncă, în cazul evenimentelor care se cercetează de către
inspectoratul teritorial de muncă/Inspecţia Muncii, conform competenţelor, sau de către
lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie, iar în absenţa acestora, de
serviciul extern de prevenire şi protecţie, în cazul evenimentelor a căror cercetare intră în
competenţa angajatorului, şi semnată de către angajator, care va cuprinde precizări
referitoare la poziţia victimei, existenţa sau inexistenţa echipamentului individual de
protecţie, starea echipamentelor de muncă, modul în care funcţionau dispozitivele de
protecţie, închiderea fişei de instruire individuală prin barare şi semnătură, ridicarea de
documente sau prelevarea de probe şi orice alte indicii care pot clarifica toate cauzele şi
împrejurările producerii evenimentului;
Nota de constatare la faţa locului, întocmită de alte organe de cercetare abilitate şi
încheiată în prezenţa şi cu participarea reprezentanţilor inspectoratului teritorial de muncă,
care reprezintă piesă la dosar şi înlocuieşte nota prevăzută la lit. c).
Nota de constatare nu se va întocmi în situaţiile în care se menţine o stare de pericol
grav şi iminent de accidentare, care nu permite accesul inspectorilor de muncă la locul
evenimentului, argumentându-se acest fapt.
d) schiţe şi fotografii referitoare la eveniment;
e) declaraţiile accidentaţilor, în cazul evenimentului urmat de incapacitate temporară de
muncă sau de invaliditate;
f) declaraţiile martorilor şi ale oricăror persoane care pot contribui la elucidarea
împrejurărilor şi a cauzelor reale ale producerii evenimentului;
g) copii ale actelor şi documentelor necesare pentru elucidarea împrejurărilor şi a
cauzelor reale ale evenimentului;
h) copii ale certificatului constatator sau oricăror alte autorizaţii în baza cărora
angajatorul îşi desfăşoară activitatea;
i) copii ale fişei de identificare a factorilor de risc profesional şi ale fişei de aptitudine,
întocmite potrivit prevederilor legale;
120
j) copii ale contractelor individuale de muncă ale victimelor;

k) copii ale fişelor de instruire individuală în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă
ale victimelor; în caz de deces aceste fişe se vor anexa în original;
l) concluziile raportului de constatare medico-legală, în cazul accidentului mortal;
m) copie a hotărârii judecătoreşti prin care se declară decesul, în cazul persoanelor date
dispărute;
n) copie a certificatelor de concediu medical, în cazul accidentului urmat de incapacitate
temporară de muncă;
o) copie a deciziei de încadrare într-un grad de invaliditate, în cazul accidentului urmat
de invaliditate;
p) copii ale actelor/documentelor emise/completate de unităţile sanitare care au acordat
asistenţă medicală victimelor, inclusiv asistenţă medicală de urgenţă, din care să rezulte
data şi ora când accidentatul s-a prezentat pentru consultaţie, precum şi diagnosticul;
q) copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului, încheiat de serviciile poliţiei
rutiere, în cazul accidentelor de circulaţie pe drumurile publice.
Dosarul va mai cuprinde, după caz, orice alte acte şi documente necesare pentru a
determina caracterul accidentului, cum ar fi:
a) copie a autorizaţiei, în cazul în care victima desfăşura o activitate care necesita
autorizare;
b) copie a diplomei, adeverinţei sau certificatului de calificare a victimei;
c) acte de expertiză tehnică, întocmite cu ocazia cercetării evenimentului;
d) acte doveditoare, emise de organe autorizate, din care să se poată stabili locul, data şi
ora producerii evenimentului sau să se poată justifica prezenţa victimei la locul, ora şi data
producerii evenimentului;
e) documente din care să rezulte că accidentatul îndeplinea îndatoriri de serviciu;
f) corespondenţa cu alte instituţii/unităţi în vederea obţinerii actelor solicitate;
g) adresele de prelungire a termenelor de cercetare;
h) actul medical emis de unitatea sanitară care a acordat asistenţă medicală de urgenţă,
din care să rezulte diagnosticul la internare şi/sau externare;
121
i) procesul-verbal încheiat după producerea evenimentului, în condiţiile prevăzute la art.

111 din Normele metodologice de aplicare a Legii 319/2006;
j) formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă, denumit în continuare FIAM,
aprobat prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
Dosarul de cercetare a evenimentului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) filele dosarului sa fie numerotate, semnate de inspectorul care a efectuat cercetarea
sau de membrii comisiei de cercetare, numită de angajator, şi ştampilate cu ştampila
inspectoratului sau a angajatorului;
b) numărul total de file conţinut de dosarul de cercetare şi numărul de file pentru fiecare
document anexat la dosar să fie menţionate în opis;
c) fiecare document, cu excepţia procesului-verbal de cercetare, să fie identificat în
dosarul de cercetare ca anexă;
d) paginile şi spaţiile albe să fie barate;
e) schiţele referitoare la eveniment, anexate la dosar, să fie însoţite de explicaţii;
f) fotografiile referitoare la eveniment să fie clare şi însoţite de explicaţii;
g) formularul pentru declaraţie sa fie conform modelului prevăzut în anexe;
h) declaraţiile aflate la dosar să fie însoţite de forma tehnoredactată, pentru a se evita
eventualele confuzii datorate scrisului ilizibil, certificate ca fiind conforme cu originalul şi
semnate de către inspectorul care a efectuat cercetarea sau de către unul dintre membrii
comisiei de cercetare.
Dosarul de cercetare a evenimentelor se va întocmi astfel:

a) într-un exemplar, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de
muncă; dosarul se păstrează în arhiva angajatorului care înregistrează accidentul;
b) într-un exemplar, pentru incidentele periculoase; dosarul se păstrează la inspectoratul
teritorial de muncă care a efectuat cercetarea;
c) în două exemplare, pentru evenimentele care au produs invaliditate confirmată prin
decizie, deces, accidente colective; originalul se înaintează organelor de urmărire penală şi
un exemplar se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea;
122
d) în două exemplare, pentru evenimentele care au antrenat invaliditate evidentă;

originalul se păstrează la inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea şi un
exemplar se transmite angajatorului care înregistrează accidentul;
e) în trei exemplare, pentru evenimentele cercetate de Inspecţia Muncii; originalul se
înaintează organelor de urmărire penală, un exemplar se păstrează la Inspecţia Muncii şi
un exemplar la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul;
f) în mai multe exemplare, pentru evenimentele care au produs incapacitatea temporară
de muncă pentru victime cu angajatori diferiţi; originalul se păstrează în arhiva
angajatorului care înregistrează accidentul şi celelalte exemplare se păstrează de către
ceilalţi angajatori.
Dosarul de cercetare, întocmit de comisia numită de către angajator, se înaintează
pentru verificare şi avizare la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs
evenimentul, în termen de 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.
Inspectoratul teritorial de muncă va analiza dosarul, va aviza şi va restitui dosarul în
cel mult 7 zile lucrătoare de la data primirii.
Dosarul va fi însoţit de avizul inspectoratului teritorial de muncă.
În cazul în care inspectoratul teritorial de muncă constată că cercetarea nu a fost
efectuată corespunzător, dispune în scris măsuri pentru refacerea procesului-verbal de
cercetare şi/sau completarea dosarului, după caz.
Comisia de cercetare va completa dosarul şi va reface procesul-verbal de cercetare
în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii dosarului.
Dosarul de cercetare original, întocmit de inspectoratul teritorial de muncă, cu
excepţia cazului de invaliditate evidentă, va fi înaintat în vederea avizării la Inspecţia
Muncii, în cel mult 5 zile lucrătoare de la finalizarea cercetării.
Procesul-verbal de cercetare a evenimentului trebuie să conţină următoarele

capitole:
a) data încheierii procesului-verbal;
b) numele persoanelor şi în ce calitate efectuează cercetarea evenimentului;
c) perioada de timp şi locul în care s-a efectuat cercetarea;
d) obiectul cercetării;
123
e) data şi ora producerii evenimentului;

f) locul producerii evenimentului;
g) datele de identificare a angajatorului la care s-a produs evenimentul, numele
reprezentantului său legal;
h) datele de identificare a accidentatului/accidentaţilor;
i) descrierea detaliată a locului, echipamentului de muncă, a împrejurărilor şi modului în
care s-a produs evenimentul;
j) urmările evenimentului şi/sau urmările suferite de persoanele accidentate;
k) cauza producerii evenimentului;
l) alte cauze care au concurat la producerea evenimentului;
m) alte constatări făcute cu ocazia cercetării evenimentului;
n) persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, din capitolele de la lit.
k), l) şi m);
o) sancţiunile contravenţionale aplicate;
p) propuneri pentru cercetare penală;
q) caracterul accidentului;
r) angajatorul care înregistrează accidentul de muncă sau incidentul periculos;
s) măsuri dispuse pentru prevenirea altor evenimente similare şi persoanele responsabile
pentru realizarea acestora;
t) termenul de raportare la inspectoratul teritorial de muncă privind realizarea măsurilor
prevăzute la lit. s);
u) numărul de exemplare în care s-a încheiat procesul-verbal de cercetare şi repartizarea
acestora;
v) numele şi semnatura persoanei/persoanelor care a/au efectuat cercetarea;
w) avizul inspectorului-şef adjunct securitate şi sănătate în muncă/avizul inspectorului
general de stat adjunct securitate şi sănătate în muncă;
x) viza inspectorului-şef/inspectorului general de stat.
În capitolul prevăzut la lit. b) se vor indica, de asemenea, prevederile legale potrivit

cărora persoanele sunt îndreptăţite să efectueze cercetarea, precum şi numele angajatorului
şi ale persoanelor care au participat din partea organelor competente la primele cercetări.
124
Denumirea capitolului prevăzut la lit. o) se va schimba în "Propuneri pentru

sancţiuni administrative şi disciplinare", în cazul accidentelor cercetate de către comisia
numită de angajator.
În capitolul prevăzut la lit. s) se vor stabili termene de aducere la îndeplinire a
măsurilor dispuse, precum şi persoanele responsabile de îndeplinirea acestora.
În cazul accidentelor cu ITM, procesul-verbal de cercetare se va încheia cu capitolul
prevăzut la lit. w), care va fi numit "Viza angajatorului".
Comisia de cercetare a unui eveniment numită de angajator poate face propuneri de
sancţiuni disciplinare şi/sau administrative, pe care le va menţiona în procesul-verbal de
cercetare.
Procesul-verbal de cercetare a unui eveniment se întocmeşte în mai multe
exemplare, după cum urmează:
a) în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă, pentru
angajatorul care înregistrează accidentul, inspectoratul teritorial de muncă care a avizat
dosarul, asigurător şi victime;
b) în cazul accidentului de muncă urmat de incapacitate temporară de muncă, pentru
lucrători cu angajatori diferiţi, pentru fiecare angajator, inspectoratul teritorial de muncă
care a avizat dosarul, asigurător şi victime;
c) în cazul accidentului de muncă urmat de invaliditate, pentru angajatorul care
înregistrează accidentul, organul de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care
a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii, asigurător şi victime;
d) în cazul accidentului de muncă mortal, precum şi în cazul accidentului mortal în afara
muncii, pentru angajatorul care înregistrează accidentul, organul de urmărire penală,
inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, Inspecţia Muncii, asigurător şi
familiile victimelor;
e) în cazul incidentului periculos, pentru angajatorul care înregistrează incidentul,
organele de urmărire penală, inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea,
Inspecţia Muncii şi asigurător.
În cazul în care angajatorul la care se înregistrează accidentul de muncă îşi are sediul,
domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul altui judeţ decât cel pe raza căruia s-a produs
125
accidentul, se va trimite un exemplar din procesul-verbal de cercetare inspectoratului

teritorial de muncă pe raza căruia are sediul, domiciliul sau reşedinţa angajatorul.
În cazul în care un lucrător prezintă un certificat medical cu cod "accident de
muncă", angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de
prevenire şi protecţie va solicita acestuia o declaraţie scrisă privind data, locul, modul şi
împrejurările în care s-a produs evenimentul în urma căruia s-a accidentat.
În baza declaraţiei şi în funcţie de data, locul, modul şi împrejurările producerii
evenimentului, angajatorul care şi-a asumat atribuţiile în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă/lucrătorul desemnat/serviciul intern de prevenire şi protecţie/serviciul extern de
prevenire şi protecţie va comunica şi cerceta evenimentul sau, în situaţia în care
evenimentul nu a avut loc în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor
de serviciu ori în timpul şi pe traseul normal al deplasării de la locul de muncă la domiciliu
şi invers, va arhiva declaraţia originală împreună cu o copie a certificatului medical.
Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase
Înregistrarea accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase se face în registrele

de evidenţă, în baza procesului-verbal de cercetare.
Accidentul de muncă se înregistrează de către angajatorul la care este angajată
victima, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 136 (cele 12 puncte de mai jos).
Accidentele de muncă produse la sediile secundare aflate pe raza altui judeţ decât
cel unde este declarat sediul social se vor înregistra la sediul social, cu excepţia cazului în
care sediul secundar are personalitate juridică.
1) Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază de contract,
comandă sau alte forme legale încheiate în întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator,
alta decât cea la care este încadrată victima, se înregistrează potrivit clauzelor prevăzute în
acest sens în documentele încheiate.
2) În situaţia în care documentul încheiat nu prevede clauze în acest sens, clauzele
nu sunt suficient de acoperitoare pentru toate situaţiile sau clauzele sunt contrare
prevederilor prezentelor norme metodologice, accidentul de muncă se înregistrează de
126
către angajatorul care, în urma cercetării, a fost găsit răspunzător de producerea

accidentului.
3) Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe bază de comandă,
la domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este/a fost angajată
victima.
4) Accidentul de muncă suferit de o persoană aflată în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu în întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator se înregistrează de către
angajatorul care, în urma cercetării, a fost găsit răspunzător de producerea accidentului.
5) Accidentul de muncă suferit în timpul stagiului de practică profesională de către
elevi, studenţi, ucenici şi şomeri în perioada de reconversie profesională se înregistrează
de către angajatorul la care se efectuează practica/reconversia profesională.
6) Accidentul de muncă suferit de o persoană în cadrul activităţilor cultural-
sportive, în timpul şi din cauza îndeplinirii acestor activităţi, se înregistrează de către
instituţia sau angajatorul care a organizat acţiunea respectivă.
7) Accidentul de muncă produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o persoană,
din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori
înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninţă avutul public sau privat din
întreprinderea şi/sau unitatea unui angajator, se înregistrează de către angajatorul la care s-
a produs accidentul.
8) În cazul accidentului de muncă produs ca urmare a unei acţiuni întreprinse de o
persoană, din proprie iniţiativă, pentru salvarea de vieţi omeneşti sau pentru prevenirea ori
înlăturarea unui pericol grav şi iminent ce ameninţă avutul public sau privat în afara
întreprinderii şi/sau unităţii unui angajator şi care nu are nicio legătură cu acesta,
înregistrarea se face în condiţiile prevăzute de lege.
9) Accidentul de muncă de traseu se înregistrează de către angajatorul la care este
angajată victima sau, după caz, de angajatorul care, în urma cercetării, a fost găsit
răspunzător de producerea accidentului.
10) Accidentul de muncă de circulaţie se înregistrează de către angajatorul la care
este angajată victima sau, după caz, de angajatorul care, în urma cercetării, a fost găsit
răspunzător de producerea accidentului.
127
11) Accidentul de muncă produs în afara întreprinderii şi/sau unităţii ca urmare a

neluării unor măsuri de securitate de către un alt angajator se înregistrează de către
angajatorul care, în urma cercetării, a fost găsit răspunzător de producerea accidentului.
12) Accidentul de muncă suferit de însoţitorii de încărcături, personalul de poştă de
la vagoanele C.F.R., angajaţi ai unor angajatori care, potrivit legii, sunt obligaţi să delege
însoţitori pentru astfel de încărcături, pe mijloace de transport ce nu le aparţin, se va
înregistra de către angajatorul răspunzător de organizarea activităţii care a avut ca urmare
producerea accidentului sau, după caz, în condiţiile clauzelor prevăzute în documentele
încheiate.
Pentru unele situaţii neprevăzute în prezentele reglementări, cu privire la

înregistrarea accidentelor de muncă, inspectoratul teritorial de muncă sau Inspecţia Muncii
va stabili modul de înregistrare a accidentului în cauză.
Dispariţia unei persoane în condiţiile unui accident de muncă şi în împrejurări care
îndreptăţesc presupunerea decesului acesteia se înregistrează ca accident mortal, după
rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, conform prevederilor legale,
prin care este declarat decesul. Data producerii accidentului de muncă mortal, este data
înscrisă în hotărârea judecătorească ca fiind data decesului.
Angajatorul la care a fost angajată persoana dispărută va comunica, imediat,
numărul şi data hotărârii judecătoreşti la inspectoratul teritorial de muncă.
În situaţia în care documentul încheiat nu prevede clauze în acest sens, clauzele nu

sunt suficient de acoperitoare pentru toate situaţiile, sau clauzele sunt contrare prevederilor
prezentelor norme metodologice, accidentul de muncă se înregistrează de către angajatorul
răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca urmare
producerea accidentului.
Accidentul de muncă produs în timpul prestării unor servicii pe baza de comandă, la
domiciliul clientului, se înregistrează de către angajatorul la care este/a fost angajată
victima.
Accidentul de muncă suferit de o persoană aflată în îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu în întreprinderea şi/sau unitatea altui angajator se înregistrează de către
128
angajatorul răspunzător de conducerea şi/sau de organizarea activităţii care a avut ca

urmare producerea accidentului.
Accidentul de muncă cu invaliditate se va înregistra pe baza procesului-verbal de

cercetare întocmit de inspectoratul teritorial de muncă.
În baza procesului-verbal de cercetare întocmit de persoanele împuternicite prin
lege, angajatorul la care se înregistrează accidentul va completa FIAM.
FIAM se completează pentru fiecare persoană accidentată în câte 4 exemplare care
se înaintează spre avizare după cum urmează:
a) inspectoratului teritorial de muncă care a avizat dosarul de cercetare întocmit de
comisia angajatorului, în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea avizului;
b) inspectoratului teritorial de muncă care a efectuat cercetarea, în termen de 3 zile
lucrătoare de la primirea procesului-verbal de cercetare.
Verificarea şi avizarea FIAM de către inspectoratul teritorial de muncă se fac în
termen de 5 zile lucrătoare de la primirea formularului.
Angajatorul la care se înregistrează accidentul anexează FIAM la dosarul sau la
procesul-verbal de cercetare şi distribuie celelalte exemplare la persoana accidentată,
inspectoratul teritorial de muncă şi asiguratorul pe raza căruia îşi are sediul social,
domiciliul sau reşedinţa.
În cazul în care victima unui accident de muncă a fost propusă pentru pensionare
odată cu emiterea deciziei de încadrare într-o grupă de invaliditate, se va completa un
exemplar FIAM care se va anexa la dosarul de pensionare ce va fi înaintat unităţii de
expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă.
Angajatorul are obligaţia de a anunţa încheierea perioadei de incapacitate temporară
de muncă la inspectoratul teritorial de muncă la care a înaintat FIAM, în termen de 5 zile
lucrătoare de la încheierea perioadei de incapacitate temporară de muncă.
În cazul în care angajatorul şi-a încetat activitatea, accidentele suferite de lucrătorii
acestuia vor fi înregistrate în contul lui, iar completarea FIAM va fi efectuată de
inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia angajatorul îşi desfăşura activitatea.
Angajatorul va ţine evidenţa evenimentelor în:
129
a) Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă, conform modelului prevăzut în

anexa nr. 15 din Normele metodologice;
b) Registrul unic de evidenţă a incidentelor periculoase, conform modelului prevăzut în
c) Registrul unic de evidenţă a accidentelor uşoare, conform modelului prevăzut în
d) Registrul unic de evidenţă a accidentaţilor în muncă ce au ca urmare incapacitate de
muncă mai mare de 3 zile de lucru, conform modelului prevăzut în anexa nr. 18 din
Normele metodologice.
În registrul prevăzut la lit. d) se va ţine evidenţa accidentaţilor în muncă pentru care
perioada de incapacitate temporară de muncă este de minimum 4 zile de lucru, fără a lua în
calcul ziua producerii accidentului.
În baza FIAM şi a proceselor-verbale de cercetare a incidentelor periculoase,
inspectoratul teritorial de muncă va ţine evidenţa tuturor accidentelor de muncă şi a
incidentelor periculoase înregistrate de angajatorii care au sediul, domiciliul sau reşedinţa
pe teritoriul judeţului respectiv.
Comunicarea, cercetarea şi înregistrarea evenimentelor produse în afara

graniţelor României, în care sunt implicaţi lucrători ai unor angajatori români,
aflaţi în îndeplinirea sarcinilor de stat, de interes public sau a îndatoririlor de
serviciu
În cazul evenimentelor produse în afara graniţelor ţării care au avut drept consecinţă
incapacitatea temporară de muncă sau decesul lucrătorilor asiguraţi potrivit Legii nr.
346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, republicată,
dosarul de cercetare întocmit de comisia numită de angajator va cuprinde documentele
care au fost întocmite de organele de cercetare din ţara în care a avut loc evenimentul,
precum şi documentele medicale de la unităţile sanitare care au acordat îngrijiri de
specialitate accidentatului. La cercetarea acestor evenimentelor poate participa şi un
delegat din partea misiunii diplomatice sau oficiului consular român din ţara respectivă.
Cercetarea evenimentelor în care sunt implicate persoane din cadrul misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare, precum şi persoane care îndeplinesc sarcini de stat sau
de interes public în afara graniţelor ţării se face de către Ministerul Afacerilor Externe.
130
În cazul evenimentelor menţionate mai sus, care au produs invaliditate confirmată

prin decizie, deces, accidente colective, inclusiv în cazul persoanelor dispărute şi în cazul
incidentului periculos, Inspecţia Muncii poate delega reprezentanţi care să efectueze
cercetarea la faţa locului. Cercetarea se va finaliza de către Inspecţia Muncii sau, după caz,
inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul, domiciliul sau reşedinţa
angajatorul.
De întocmirea dosarelor de cercetare a evenimentelor urmate de incapacitate
temporară de muncă răspunde angajatorul care a încheiat contractul cu partenerul străin, în
cazul efectuării de lucrări cu personal român, şi, respectiv, Ministerul Afacerilor Externe,
în cazul accidentelor suferite de angajaţii misiunilor diplomatice sau ai oficiilor consulare
române şi de persoanele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public în afara
graniţelor României, aflaţi în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
De întocmirea dosarelor de cercetare a evenimentelor urmate de invaliditate sau
deces răspunde inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia îşi are sediul social
angajatorul la care era angajată victima.
Dosarul de cercetare se va completa cu:
a) copii ale originalelor documentelor de cercetare emise de organele competente din
ţara pe teritoriul căreia s-a produs evenimentul, copii ale documentelor medicale de la
unităţile sanitare care au acordat îngrijiri de specialitate victimei, precum şi traducerea
acestora în limba română;
b) copie a contractului încheiat cu partenerul străin, din care să rezulte cine a încheiat
contractul, obiectul contractului, ce fel de lucrări se execută, pe ce durată, locul unde se
execută lucrările respective, clauzele privind securitatea şi sănătatea în muncă, modul în
care se fac comunicarea şi cercetarea evenimentelor şi înregistrarea accidentelor de muncă.
Documentele vor fi puse la dispoziţia organului de cercetare de către angajatorul la
care era angajată victim, iar cheltuielile necesare traducerii în limba română vor fi
suportate de angajatorul la care a avut loc evenimentul.
Înregistrarea şi evidenţa accidentelor de muncă şi a incidentelor periculoase se fac
de către angajatorul roman.
Comunicarea şi cercetarea evenimentelor produse pe teritoriul României în care

sunt implicaţi cetăţeni străini aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu
131
Orice eveniment produs pe teritoriul României, în care sunt implicaţi cetăţeni străini
aflaţi în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, va fi comunicat imediat la inspectoratul
teritorial de muncă pe raza căruia a avut loc, de către angajator sau de către orice altă
persoană care are cunoştinţă despre eveniment.
Inspectoratul teritorial de muncă care a primit comunicarea va înştiinţa misiunea
diplomatică sau consulatul ţării din care provine persoana accidentată, prin intermediul
Inspecţiei Muncii.
Cercetarea unor astfel de evenimente se face de către inspectoratul teritorial de
muncă pe raza căruia au avut loc, împreună cu celelalte organe competente, precum şi cu
reprezentanţi ai angajatorului străin implicat în eveniment sau de către Inspecţia Muncii,
conform art. 29 alin. (1) lit. c) din lege.
La cercetare poate participa un reprezentant al misiunii diplomatice sau al
consulatului ţării respective.
Dosarul de cercetare se va întocmi astfel:
a) într-un exemplar, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară de
muncă sau care sunt accidente uşoare; dosarul se păstrează în arhiva inspectoratului
teritorial de muncă care a cercetat evenimentul;
b) în două exemplare, pentru evenimentele care au produs deces, accidente colective;
originalul se înaintează organelor de urmărire penală şi un exemplar se păstrează la
inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat cercetarea;
c) în 3 exemplare, pentru evenimentele cercetate de Inspecţia Muncii; originalul se
înaintează organelor de urmărire penală, un exemplar se păstrează la Inspecţia Muncii şi
un exemplar la inspectoratul teritorial de muncă pe raza căruia s-a produs evenimentul;
d) în mai multe exemplare, pentru evenimentele care au produs incapacitate temporară
de muncă pentru victime cu angajatori diferiţi; originalul se păstrează în arhiva
inspectoratului teritorial de muncă care a efectuat cercetarea.
Dosarul de cercetare întocmit conform prevederilor lit. a) şi b) va fi transmis
Inspecţiei Muncii.
132
O copie a dosarului original se va transmite misiunii diplomatice sau consulatului

ţării de unde provine accidentatul de către inspectoratul teritorial de muncă care a efectuat
cercetarea sau, după caz, de către Inspecţia Muncii.
Semnalarea bolilor profesionale
Orice suspiciune de boală profesională, inclusiv intoxicaţia acută profesională, se va

semnala obligatoriu de către toţi medicii, indiferent de specialitate şi locul de muncă, cu
prilejul oricărei prestaţii medicale: examene medicale profilactice, consultaţii medicale de
specialitate.
Medicul care suspectează o boală profesională sau o intoxicaţie acută profesională
completează fişa de semnalare BP1, prevăzută în anexa nr. 19, şi trimite bolnavul cu
această fişă la unitatea sanitară de medicina muncii, respectiv clinica de boli profesionale
sau cabinetul de medicina muncii din structura spitalelor, în vederea precizării
diagnosticului de boală profesională ori de intoxicaţie acută profesională.
Cercetarea bolii profesionale
După primirea fişei de semnalare BP1, medicul specialist de medicina muncii din
cadrul direcţiei de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti cercetează în
termen de 7 zile, având în vedere ruta profesională, cauzele îmbolnăvirii profesionale.
Cercetarea se face în prezenţa angajatorului sau a reprezentantului acestuia ori, după
caz, a persoanelor fizice autorizate în cazul profesiilor liberale, conform art. 34 alin. (2)
din lege.
Cercetarea are drept scop confirmarea sau infirmarea caracterului profesional al
îmbolnăvirii respective şi se finalizează cu redactarea şi semnarea procesului-verbal de
cercetare a cazului de boală profesională, prevăzut în anexa nr. 20.
Procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională este semnat de toţi cei
care au luat parte la cercetare, conform competenţelor, menţionându-se în mod special
cauzele îmbolnăvirii, responsabilitatea angajatorilor şi măsurile tehnice şi organizatorice
necesare, pentru prevenirea unor boli profesionale similare.
În situaţia în care angajatorul sau reprezentantul acestuia ori, după caz, persoana
fizică autorizată în cazul profesiilor liberale sau inspectorul de muncă ori lucrătorul sau
133
asigurătorul nu sunt de acord cu concluziile stabilite în procesul-verbal de cercetare ori cu

măsura tehnică sau organizatorică formulată, se pot adresa, în scris, în termen de 30 de zile
de la data primirii procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională, Comisiei
de experţi de medicina muncii acreditaţi de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale şi de Ministerul Sănătăţii.
Componenţa şi atribuţiile Comisiei de experţi vor fi stabilite prin ordin comun al
ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului sănătăţii.
Soluţiile adoptate în aceste situaţii vor fi comunicate în scris celor interesaţi, în
termen de 20 de zile de la data primirii contestaţiei.
Procesul-verbal de cercetare a cazului de boală profesională se înmânează
angajatorului, medicului care a semnalat îmbolnăvirea, pentru evidenţa îmbolnăvirilor
profesionale şi pentru a urmări realizarea măsurilor prescrise, direcţiei de sănătate publică
judeţeană sau a municipiului Bucureşti, inspectoratului teritorial de muncă participant la
cercetare şi asigurătorului la nivel teritorial.
Pe baza confirmării caracterului profesional al îmbolnăvirii, medicul de medicina
muncii care a efectuat cercetarea declară cazul de îmbolnăvire profesională, completând
fişa de declarare a cazului de boală profesională BP2, denumită în continuare fişa de
declarare BP2, care trebuie să aibă ştampila direcţiei de sănătate publică judeţene sau a
municipiului Bucureşti şi trebuie să cuprindă data declarării, prevăzută în anexa nr. 21.
Declararea bolilor profesionale
În cazul bolilor profesionale:

a) declararea se face de către direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului
Bucureşti din care face parte medicul de medicina muncii care a efectuat cercetarea, pe
baza documentelor prevăzute în Normele Metodologice (art. 159), prin fişa de declarare a
cazului de boală profesională BP2, care reprezintă formularul final de raportare a bolii
profesionale nou-declarate;
b) semnalarea şi declararea se fac într-un interval de maximum 2 ani de la încetarea
expunerii profesionale considerate cauză a îmbolnăvirii. Excepţie fac cazurile de
pneumoconioze şi cancerul.
134
Pentru bolile profesionale declarate în unul dintre statele membre ale Uniunii
Europene sau ale Spaţiului Economic European trebuie întocmită o fişă de declarare a
cazului de boală profesională BP2 de către Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului
Bucureşti.
În cazul în care unitatea la care s-a produs îmbolnăvirea a fost desfiinţată sau nu mai
există la momentul precizării diagnosticului de boală profesională, cazul respectiv se poate
declara prin fişa de declarare BP2 pe baza documentelor prevăzute în Normele
Metodologice (art. 159), cu excepţia procesului-verbal de cercetare a cazului de boală
profesională.
Toate cazurile de boli profesionale se declară la ultimul angajator unde a lucrat
bolnavul şi unde există factorii de risc ai bolii profesionale respective evidenţiaţi prin
documente oficiale de la direcţia de sănătate publică; ele se declară şi se păstrează în
evidenţă de către direcţia de sănătate publică din judeţul sau din municipiul Bucureşti în
care se află angajatorul respectiv.
Direcţia de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti, este
răspunzătoare pentru corectitudinea datelor înscrise în fişa de declarare BP2.
Bolile profesionale cu diagnosticul de pneumoconioză se declară numai pe baza
diagnosticului precizat de către comisiile de pneumoconioze de la nivelul clinicilor de boli
profesionale.
Raportarea bolilor profesionale
Bolile profesionale nou-declarate se raportează în cursul lunii în care s-a produs

declararea, de către direcţia de sănătate publică judeţeană, respectiv a municipiului
Bucureşti, la Centrul naţional de monitorizare a riscurilor din mediul comunitar -
Compartimentul sănătate ocupaţională şi mediul de muncă din cadrul Institutului Naţional
de Sănătate Publică, denumit în continuare Centrul naţional de monitorizare a riscurilor,
precum şi la structurile teritoriale ale asigurătorului stabilite conform legii.
O copie a fişei de declarare BP2 se va înmâna lucrătorului diagnosticat cu boală
profesională.
O copie a procesului-verbal de cercetare a cazului de boală profesională se va
înmâna lucrătorului a cărui boală profesională a fost infirmată în urma cercetării.
135
La nivelul Centrului naţional de monitorizare a riscurilor se constituie Registrul

operativ naţional informatizat al bolilor profesionale, care se reactualizează lunar cu datele
din fişele de declarare BP2.
Centrul naţional de monitorizare a riscurilor reprezintă forul metodologic care
asigură asistenţă şi îndrumare tehnică profesională în domeniul bolilor profesionale, al
bolilor legate de profesiune, precum şi în elaborarea de reglementări pentru protecţia
sănătăţii în relaţie cu expunerea la agenţi periculoşi în mediul de muncă, promovarea
sănătăţii la locul de muncă (elaborare de ghiduri, stabilirea de valori-limită de expunere
profesională, metode standardizate de măsurare a concentraţiilor de agenţi chimici
conform recomandărilor Comisiei Europene, instruiri de specialitate).
Centrul naţional de monitorizare a riscurilor raportează semestrial datele privind
morbiditatea profesională Direcţiei de sănătate publică şi control în sănătate publică din
cadrul Ministerului Sănătăţii.
Centrul naţional de monitorizare a riscurilor transmite informaţiile de interes public
privind bolile profesionale tuturor instituţiilor implicate în activităţi cu impact asupra
sănătăţii lucrătorilor.
Lista bolilor profesionale ale căror declarare, cercetare şi evidenţă sunt obligatorii
este prevăzută în anexa nr. 22 din Normele metodologice.
Structurile de medicina muncii din cadrul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a
municipiului Bucureşti vor raporta, cu o periodicitate anuală, Centrului naţional de
monitorizare a riscurilor situaţia absenteismului medical ca urmare a bolilor profesionale
în anul respectiv.
Atentie !
Intoxicaţia acută profesională se declară, se cercetează şi se înregistrează atât ca
boala profesională, cât şi ca accident de muncă.
Bolile legate de profesie
Lista bolilor legate de profesiune este prezentată în anexa nr. 23 din Normele
metodologice.
Bolile legate de profesiune nu se declară. Acestea se dispensarizează medical şi se
comunică angajatorilor sub forma rapoartelor medicale nenominalizate privind sănătatea
136
lucrătorilor, în vederea luării măsurilor tehnico-organizatorice de normalizare a condiţiilor

de muncă.
4.8. DISPOZIŢII FINALE
În contractele încheiate între angajatori pentru prestarea de activităţi şi servicii vor fi

prevăzute clauze privind răspunderile referitoare la comunicarea, cercetarea şi
înregistrarea unor eventuale accidente de muncă.
Victimele sau familia victimelor unui eveniment urmat de incapacitate temporară de
muncă, invaliditate sau deces au dreptul să sesizeze sau să se informeze la inspectoratul
teritorial de muncă pe raza căruia a avut loc accidentul.
Dacă în urma investigaţiilor rezultă că sunt întrunite condiţiile unui accident de
muncă, inspectoratul teritorial de muncă va lua măsuri pentru efectuarea cercetării în
conformitate cu prevederile prezentelor norme metodologice.
Inspectoratul teritorial de muncă va răspunde sesizărilor conform prevederilor legale
sau va elibera, la cerere, o copie a procesului-verbal de cercetare a evenimentului.
În situaţia în care angajatorul, lucrătorii implicaţi, victimele sau familiile acestora nu
sunt de acord cu concluziile stabilite în procesul-verbal de cercetare a evenimentului, pot
sesiza, în scris, Inspecţia Muncii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data primirii
procesului-verbal.
Dacă în urma analizei se constată că trebuie refăcută cercetarea, Inspecţia Muncii
dispune completarea dosarului de cercetare şi/sau întocmirea unui nou proces-verbal de
cercetare care îl va înlocui pe cel existent.
Soluţiile adoptate de către Inspecţia Muncii vor fi comunicate celor interesaţi, în
termenul legal.
4.9. AVIZAREA DOCUMENTAŢIILOR CU CARACTER TEHNIC

DE INFORMARE ŞI INSTRUIRE ÎN DOMENIUL
Prevederi generale
Documentaţiile care se supun avizării sunt:
137
a) filme sau imagini, pe peliculă sau suport magnetic, cu subiecte din domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) afişe, pliante, broşuri din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;
c) suporturile de curs destinate programelor de pregătire în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. c) şi la art. 55 alin. (1) din Normele
Metodologice;
d) diapozitive, diafilme şi altele asemenea.
Cerinţe de realizare a documentaţiilor

Cerinţele generale pentru realizarea documentaţiilor prevăzute mai sus sunt:
a) conţinutul să fie în concordanţă cu legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în
muncă în vigoare;
b) să prezinte informaţia într-o formă accesibilă, completă şi uşor de asimilat;
c) conţinutul şi realizarea să fie în concordanţă cu nivelul de pregătire al subiecţilor
cărora li se adresează.
Cerinţele specifice pentru realizarea filmelor cu subiecte din domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă sunt:
a) scenariul şi regia să asigure perceperea corectă şi clară a mesajului;
b) imagine clară şi sugestivă;
c) sonor clar şi sugestiv;
d) forme de prezentare: filmare reală sau animaţie;
e) durata proiecţiei: 10-20 de minute.
Cerinţele specifice pentru realizarea afişelor şi pliantelor din domeniul securităţii şi

sănătăţii în muncă sunt:
a) grafică simplă, fără greşeli tehnice, subliniindu-se elementele principale ale temei şi
eliminându-se detaliile nesemnificative;
b) utilizarea unor culori vii, contrastante, în concordanţă cu subiectul, respectiv culori
deschise pentru situaţii pozitive şi culori închise pentru situaţii negative;
138
c) să nu aibă text sau textul să fie scurt, concis şi vizibil, cu dimensiunea literelor aleasă
astfel încât să permită citirea textului de la o distanţă de 4-5 m;
d) subiectul să ocupe circa 60% din suprafaţa afişului, iar marginile să fie suficient de
mari pentru a-l izola de fondul pe care este aplicat;
e) mărimea afişului va fi aleasă în funcţie de scopul urmărit şi locul în care va fi expus;
f) materialele din care sunt realizate să fie adecvate mediilor în care vor fi utilizate,
respectiv să fie rezistente la acţiunea factorilor din mediul în care sunt amplasate şi/sau
utilizate (umiditate, agenţi chimici etc.).
Cerinţele specifice pentru realizarea broşurilor din domeniul securităţii şi sănătăţii
în muncă sunt:
a) să prezinte informaţiile clar şi concis;
b) să se axeze pe o temă concretă;
c) să prezinte un interes practic cât mai larg.
Cerinţele specifice pentru elaborarea suportului de curs prevăzut la art. 179 lit. c) din
Normele Metodologice, sunt:
a) să fie elaborat în baza unei documentări bibliografice la zi;
b) să utilizeze terminologia specifică securităţii şi sănătăţii în muncă;
c) să fie elaborat pe o tematică orientată spre grupuri-ţintă, respectiv angajatorii care şi-
au asumat atribuţii din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi reprezentanţii
lucrătorilor cu răspunderi specifice în domeniul securităţii şi sănătăţii lucrătorilor;
d) să fie redactat clar, concis, adaptat nivelului de pregătire al grupului-ţintă căruia îi
este destinat;
e) informaţiile să fie sistematizate într-o organizare logică a conţinutului, orientate spre
situaţii concrete de muncă;
f) să evidenţieze consecinţele neaplicării şi/sau nerespectării legislaţiei din domeniul
Cerinţele specifice pentru realizarea diapozitivelor şi diafilmelor sunt:

a) pe cât posibil să fie realizate color şi să fie clare;
b) să fie însoţite de scheme explicative;
c) să fie însoţite de texte redactate clar şi concis, fără a da naştere la interpretări;
139
d) să fie realizate într-o succesiune logică.
Avizarea documentaţiilor
Documentaţiile prevăzute mai sus, pot fi difuzate sau comercializate numai dacă
sunt avizate de către Comisia de abilitare şi avizare, din judeţul în care îşi are sediul
elaboratorul.
În situaţia în care elaboratorul îşi are sediul într-un alt stat membru al Uniunii
Europene ori aparţinând Spaţiului Economic European, documentaţiile se avizează de
către Comisia de abilitare şi avizare din cadrul Inspectoratului Teritorial de Muncă al
Municipiului Bucureşti.
Pentru avizarea documentaţiilor, elaboratorul va transmite Comisiei de abilitare şi
avizare, prin poştă, o cerere întocmită potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 24, însoţită
de un dosar care cuprinde:
a) copia certificatului de înregistrare la registrul comerţului şi, după caz, a anexei
acestuia;
b) prin excepţie de la prevederile lit. a), în situaţia în care elaboratorul se află în cazul
prevăzut la art. 186 alin. (2), acesta va depune documentul echivalent eliberat de statul în
care îşi are sediul;
c) un scurt memoriu de prezentare a documentaţiei;
d) două exemplare din documentaţia supusă avizării;
e) în cazul diapozitivelor şi diafilmelor se vor transmite originalul şi două copii pe
suport hârtie.
Comisia de abilitare şi avizare va transmite prin poştă avizul sau decizia de
respingere motivată, în termen de 30 de zile de la data primirii solicitării.
Avizul comisiei, prezentat în anexa nr. 25, va fi însoţit de un exemplar din
documentaţia transmisă de elaborator, care va purta ştampila Ministerului Muncii, Familiei
şi Protecţiei Sociale.
Decizia de respingere, prezentată în anexa nr. 26, va fi însoţită de cele două
exemplare de documentaţie transmisă de elaborator, pentru a fi refăcută în sensul celor
precizate în decizie.
Dispoziţii finale
140
Difuzarea sau comercializarea documentaţiilor prevăzute mai sus, va fi însoţită de o

copie a avizului.
Angajatorul care utilizează documentaţiile, trebuie să deţină o copie a avizului.
Solicitantul sau titularul de aviz, după caz, pot face contestaţie la Ministerul Muncii,
Familiei şi Protecţiei Sociale, în termen de maximum 30 de zile de la data primirii deciziei
de respingere.
Soluţiile adoptate ca răspuns la contestaţie vor fi comunicate celor interesaţi în
termen de 30 de zile de la data primirii contestaţiei.
Dacă în timpul controalelor efectuate de inspectorii de muncă se constată diferenţe
între documentaţia avizată şi cea folosită în activitatea curentă, inspectorul de muncă
dispune măsuri pentru retragerea documentaţiei neconforme şi comunică, în scris, situaţia
constatată Comisiei de abilitare şi avizare care a dat avizul, cu propunerea de suspendare
sau de retragere a avizului.
Comisia aduce la cunoştinţa titularului de aviz situaţia constatată, pentru ca acesta
să îşi prezinte punctul de vedere.
Comisia analizează comunicarea inspectorului de muncă împreună cu punctul de
vedere al titularului de aviz şi emite o decizie de suspendare sau de retragere a avizului,
după caz.
Suspendarea se poate face pe o perioadă determinată, în funcţie de timpul necesar
pentru remedierea deficienţelor constatate.
Decizia de respingere a avizării, de retragere, de suspendare a avizului, poate face
obiectul unei contestaţii în condiţiile prevăzute la art. 190 din Normele Metodologice.
În situaţia în care titularul de aviz intenţionează să aducă modificări unei
documentaţii avizate, are obligaţia să comunice Comisiei de abilitare şi avizare teritoriale,
respectiv a municipiului Bucureşti, conţinutul acestor modificări.
Comisia de abilitare şi avizare teritorială, respectiv a municipiului Bucureşti,
analizează dacă modificările asupra documentaţiei sunt intervenţii minore sau majore şi
decide menţinerea avizului sau necesitatea unei noi avizări.
Procedurile şi formalităţile de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie
pot fi îndeplinite şi prin intermediul PCU electronic, în conformitate cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009, aprobată cu modificări şi completări prin
141
Legea nr. 68/2010. Prevederile prezentului alineat se aplică în termen de 60 de zile de la

data operaţionalizării punctului de contact unic electronic.
Prevederile din cuprinsul prezentelor norme metodologice se completează cu
dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2009, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 68/2010.
ATENTIE !
Anexele nr. 1 - 26 fac parte integrantă din Normele metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006.
5. STANDARDELE DE SECURITATE A MUNCII
Urmăresc alinierea la convenţiile şi organizaţiile internaţionale ale muncii şi Uniunii

Europene cum ar fi:
- realizarea securităţii muncii cu costurile cele mai reduse;
- asigurarea competitivităţii produselor pe piaţa internă;
- stabilirea corectă a răspunderilor între cele două niveluri, producător şi utilizator,
impunându-se delimitarea reglementarilor privind produsele, de cele referitoare la
activităţi.
Un standard îndeplineşte în cea mai mare parte aceleaşi funcţii ca şi normele, dar cu
referire la echipamente:
- instrument hotărâtor în stabilirea vinovăţiei şi a sancţiunilor corespunzătoare în
cazul accidentelor de muncă;
- instrument al controlului şi autocontrolului de SSM;
- instrument folosit în elaborarea programelor pentru prevenirea accidentelor de
muncă la nivelul agenţilor economici.
Definiţii ale standardului şi securităţii în muncă

Standard – un document stabilit prin consens, aprobat de un organism recunoscut, care
cuprinde linii directoare, terminologie sau caracteristici destinate unor utilizări comune,
repetate şi care au drept scop să realizeze un maximum de ordine într-un context dat;
142
– un instrument de comunicare între persoane cu specialităţi diferite, care

poate interveni în formularea contractelor ca formă concisă de consemnare
a obligaţiilor producătorilor sau furnizorilor (ex. standardele care
precizează dimensiunile şuruburilor şi piuliţelor);
– reprezintă consensul dintre producătorii unor componente şi utilizatorii lor.
Securitate – este o caracteristică ascunsă, de care în general, un utilizator nu este conştient

până în momentul în care lipsa ei se manifestă printr-un accident sau un alt efect dăunător
(îmbolnăvire profersională).
Cu cât o cerinţă este mai restrictivă, cu atât este mai mare posibilitatea ca aceasta să
fie mai greu de aplicat sau mai costisitoare şi să rămână astfel numai pe hârtie.
Cu cât o cerinţă este mai puţin restrictivă, cu atât ea este de obicei mai uşor de
aplicat, dar securitatea nu va avea mult de câştigat de pe urma ei.
La nivel internaţional
Pentru domeniul La nivel european
C.E.N.E.L.E.C.
C.E.I. (comitetul european de
(comisia electrotehnică Electronic standardizare în domeniul
internaţională) electronic cu excepţia
telecomunicaţiilor)
– Telecomunicaţii E.T.S.I.
I.S.O. C.E.N.
(organismul internaţional Celelalte domenii (comitetul european de
de standardizare) standardizare)
5.1. ORGANIZAŢIILE DE STANDARDIZARE
CEN, CENELEC şi ETSI funcţionează sub mandatul Uniunii Europene şi al AELS

(Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) şi sunt constituite din organizaţiile naţionale de
standardizare ale statelor membre Uniunii Europene.
143
România prin Institutul român de standardizare este membru permanent ISO şi CEI
şi numai membru asociat al CEN şi CENELEC.
5.2. SIMBOLIZAREA STANDARDELOR
Organizaţiile internaţionale de standardizare ISO şi CEI, elaborează standarde care

poartă simbolul ISO şi CEI urmat de numărul standardului şi anul de elaborare.
Exemple:
ISO 1542 : 1992 şi CEI 755 : 1983
Organizaţiile europene de standardizare CEN, CENELEC, ETSI elaborează
următoarele tipuri de standarde :
a) Standarde europene – simbolizate EN, a căror preluare este obligatorie în toate Statele
Membre prin atribuirea unui statut de state naţionale pentru aceste standarde şi prin
integrarea tuturor standardelor naţionale cu care intră în contradicţie;
b) Domenii de armonizare – simbolizate HD, care nu diferă de EN-uri decât prin aceea că
în acest caz sunt permise divergenţele naţionale;
c) Standarde europene experimentale – simbolizate ENV, acestea sunt standarde de
prospectare pentru aplicaţii provizorii în domenii în care gradul de înnoire este ridicat,
sau pentru cazurile în care Consiliul Uniunii Europene constată că este necesară o
urgentă reorientare.
Standardele europene se tipăresc în trei limbi :

 Engleză
 Franceză
 Germană
Preluarea se face în felul următor: simbolul standardului naţional + simbolul

standardului preluat + numărul standardului preluat + anul preluării
Exemple:
SR EN 292-2 : 1996
SR ISO 700 : 1995
144
5.3. STANDARDELE CARE SE ELIBEREAZĂ ÎN ROMÂNIA

ŞI SIMBOLIZAREA LOR
 Standarde române – simbolizate SR, se aplică la nivel naţional;
 Standarde profesionale – simbolizate SP, se aplică în anumite domenii de activitate
în cadrul organizaţiilor profesionale legal constituite, care le-au elaborat;
 Standarde de firmă – simbolizate SF, se aplică în cadrul regiilor autonome,
societăţilor comerciale şi a altor persoane juridice care le-au elaborat.
5.4. STANDARDE EUROPENE ARMONIZATE

Pentru ca un standard european să fie armonizat, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să se refere la produse sau grupuri de produse;
 să fie elaborat în baza unui mandat din partea UE sau AELS;
 să fie adoptat în cel puţin un stat membru;
 să fie publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Obiectivul principal al Uniunii Europene, este crearea Pieţei Unice Europene fără
bariere comerciale interne şi cu menţinerea sau impunerea, dacă este cazul, a unor niveluri
comune de sănătate şi securitate care să permită circulaţia liberă a forţei de muncă.
Mijloacele prin care se atinge acest obiectiv:

 Directivele sunt obligatorii şi stabilesc cerinţele esenţiale de sănătate şi securitate;
 Standardele armonizate au caracter voluntar şi oferă baza de conformitate cu cerinţele
obligatorii (formulate în directivă);
 Procedurile de atestare şi marca de conformitate (marcajul CE), oferă dovada
conformităţii cu cerinţele din directivă.
Aşadar, nivelurile de emitere ale actelor normative se pot reda în felul următor:
Nivel de emitere Act normativ elaborat Emitent

(Tip de act juridic)
Element generator: CONSTITUŢIA ROMÂNIEI PARLAMENT
145
Legislaţia primară: principii – Legea 319/2006 securităţii şi sănătăţii în muncă PARLAMENT
Legislaţia secundară: MMSSF, MSP, IRS

Măsuri de prevenire: Reguli de aplicare:
Norme metodologice Standarde:
Hotarari de Guvern - de securitate
- de produs
Legislaţia terţiară: Măsuri de prevenire detaliate AGENŢI ECONOMICI

Instrucţiuni proprii de securitate a muncii
6. AUTORIZAREA FUNCŢIONĂRII ANGAJATORILOR

DIN PUNCT DE VEDERE AL SECURITĂŢII
ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ ( SSM )
1. Actele normative care reglementează autorizarea funcţionării din punct de

vedere al SSM sunt :
 Legea nr. 319 / 2006, privind Securitatea şi Sănătatea în Muncă:
art. 13 - ,,În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi

pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au
următoarele obligaţii:......
c) să obţină autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă, înainte de începerea oricărei activităţi, conform prevederilor legale; ”
 Legea nr. 359/2004 modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă nr. 75/2004 -

privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor
fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum
şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice :
art. 4. - „Autorizarea funcţionării solicitanţilor se face cu îndeplinirea procedurii

prevăzute de prezenta lege şi de actele normative speciale, armonizate cu prevederile
prezentei legi.”
146
art. 5. - (1) „Prin autorizarea funcţionării, în sensul prezentei legi, se înţelege

asumarea de către solicitant a responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării
activităţilor declarate.”
 Legea nr. 300/2004 (*actualizată*) - privind autorizarea persoanelor fizice şi a

asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent :
art.4 - ,,Persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent

şi asociaţia familială trebuie să deţină autorizaţia şi certificatul de înregistrare eliberate
în condiţiile prezentei legi.”
2. Autorizarea angajatorilor pentru funcţionarea în baza Legii nr. 319/2006,

privind SSM
Capitolul II din Normele Medologice pentru aplicarea Legii SSM nr. 319/2006
stabileşte procedura de autorizare a funcţionării din punct de vedere al securităţii şi
În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru

prevenirea accidentelor şi a bolilor profesionale, angajatorii au obligaţia să obţină
autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, înainte de
începerea oricărei activităţi.
Nu se autorizează, potrivit prevederilor prezentelor norme metodologice:
a) persoanele juridice pentru care autorizarea funcţionării, inclusiv din punctul de
vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă, se efectuează în temeiul Legii nr. 359/2004
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor
fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum
şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, cu modificările şi completările
ulterioare;
b) persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi economice, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale pentru care procedura de înregistrare în registrul
comerţului şi de autorizare a funcţionării este reglementată de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
147
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, cu modificările

ulterioare.
Asumarea de către angajator a responsabilităţii privind legalitatea desfăşurării

activităţii din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă se face pentru activităţile
care se desfăşoară la sediul social, la sediile secundare sau în afara acestora.
6.1. PROCEDURA AUTORIZĂRII
Pentru obţinerea autorizaţiei de functionare din punct de vedere al SSM, angajatorul

va depune la sediul Inspectoratului Teritorial de Muncă competent teritorial un dosar care
va cuprinde obligatoriu următoarele documente :
 cerere completată în două exemplare, semnate în original de către angajator,

conform modelului prezentat în anexa nr. 1 a N.M. de aplicare a Legii nr. 319 2006;
 copii de pe actele de înfiinţare;
 declaraţia pe propria răspundere, conform modelului prezentat în anexa nr. 2 a N.M.
de aplicare a Legii nr. 319/2006, din care rezultă că, pentru activităţile declarate, sunt
îndeplinite condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul
 pentru actele depuse în susţinerea cererii se va completa opisul, prezentat în anexa
nr. 1 a N.M. de aplicare a Legii nr. 319/2006.
În vederea autorizării din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă,

inspectoratele teritoriale de muncă procedează după cum urmează:
a) înregistrează cererile de autorizare a funcţionării din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă;
b) verifică actele depuse în susţinerea acestora, precum şi declaraţiile-tip prevăzute
la art. 6 a N.M. de aplicare a Legii nr. 319/2006;
c) completează şi emite certificatul constatator, conform modelului prezentat în
anexa nr. 3 a N.M. de aplicare a Legii nr. 319/2006;
d) asigură evidenţa certificatelor constatatoare eliberate, conform modelului
prezentat în anexa nr. 4 a N.M. de aplicare a Legii nr. 319/2006;
e) asigură arhivarea documentaţiei în baza căreia s-au emis certificatele
148
constatatoare.
Termenul de eliberare a certificatului constatator este de 5 zile lucrătoare, calculat

de la data înregistrării cererii.
Certificatul constatator, emis în baza declaraţiei pe propria răspundere, dă dreptul

angajatorilor să desfăşoare activităţile pentru care au obţinut certificatul.
În cazul în care în cadrul controalelor se constată încălcări ale prevederilor legale
din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, inspectorul de muncă poate dispune sistarea
activităţii şi, respectiv, poate propune inspectoratului teritorial de muncă înscrierea măsurii
sistare a activităţii în certificatul constatator.
În baza propunerii inspectorului de muncă, inspectoratul teritorial de muncă
consemnează în certificatul constatator măsura sistării activităţii prevăzută mai sus.
În situaţia de mai sus, angajatorul poate relua activitatea numai după ce

demonstrează că a remediat deficienţele care au condus la sistarea activităţii şi a obţinut
autorizarea conform art. 6 din N.M. de aplicare a Legii nr. 319/2006.
În acest caz , cererea va fi însoţită de certificatul constatator eliberat iniţial, în
, în care Inspectoratul teritorial de muncă va menţiona data reluării activităţii.
6.2. CONCLUZII
Cu ocazia acţiunilor de control, inspectorul de muncă va verifica o serie de

documente pe care angajatorul trebuie să le deţină şi le pună la dispoziţia organului de
control, respectiv:
 dovada deţinerii spaţiului;
 lista dotărilor cu echipamente de muncă;
 buletine de verificare a valorii rezistenţei de dispersie a unei instalaţii de
legare la pământ (prize de pământ, conductoare de legătură);
 planuri de situaţie;
 alte documente după caz:
- copie de pe notificarea privind deţinerea şi utilizarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase utilizate, conform prevederilor art. 22 , alin. (2)
149
din Legea nr. 360/2003, actualizată şi completată de Legea nr. 263/2005

- copii de pe autorizaţiile ISCIR pentru toate echipamentele de muncă care
intră sub incidenţa PT- ISCIR;
- copie de pe autorizaţiile şi certificatele de conformitate eliberate de
INSEMEX Petroşani, în cazul echipamentelor tehnice care funcţionează în medii
potenţial explozive;
- copie de pe documentaţia de expertizare privind rezistenţa seismică a
clădirilor (pentru clădiri construite înainte de 1977);
Autorizarea de funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă

este valabilă atât timp cât nu s-au modificat condiţiile iniţiale pentru care aceasta a fost
eliberată.
La modificarea condiţiilor iniţiale angajatorul va solicita revizuirea autorizării de

funcţionare din punct de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă.
Tarifele pentru efectuarea autorizării de funcţionare din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă sunt stabilite prin Ordin al ministrului muncii , solidarităţii
sociale şi familiei.
6.3. SANCŢIUNI
Neautorizarea funcţionării din punct de vedere al SSM, constituie contravenţie

sancţionabilă conform prevederilor art. 39 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, cu amendă
cuprinsă între 5.000 – 10.000 lei (RON) .
În conformitate cu art. 28 din Ordonanţa Guvernului , nr. 2/2001 privind regimul
juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările
ulterioare, contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la
data încheierii procesului-verbal ori, după caz , de la data comunicării acestuia, jumătate
din valoarea minimului amenzii, respectiv 2.500 lei (RON).
6.4. AUTORIZAREA SOLICITANŢILOR
în baza Legii nr. 359/2004, modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă nr.

75/2004 - privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a
persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a
150
acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice
Prin autorizarea funcţionării, în sensul prezentei legi, se înţelege asumarea de către

solicitant a responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării activităţilor declarate.
6.4.1. Procedura autorizării
În vederea eliberării de către biroul unic din cadrul Oficiului Registrului

Comerţului de pe lângă Tribunal a certificatului de înregistrare conţinând codul unic de
înregistrare sau, după caz, a certificatului de înscriere de menţiuni, solicitantul are
obligaţia să depună, odată cu cererea de înregistrare şi actele doveditoare, declaraţia - tip
pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de administratori, din care să rezulte, după
caz, că:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile
declarate o perioadă de maximum 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia
specifica în domeniul situaţiilor de urgenţă (exP.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei
mediului şi SSM, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a
depune la Biroul unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunal o
nouă declaraţie-tip pe propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite.
Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunal înregistrează în registrul

comerţului datele din declaraţiile-tip .
Procedura de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere

se desfăşoară prin intermediul Biroului unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de
pe lângă Tribunal, la care solicitantul are obligaţia înregistrării sediului social sau
secundar.
Biroul unic din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunal, pe

baza declaraţiilor-tip , eliberează solicitanţilor certificate constatatoare care atestă că:
a) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că la

sediul social sau secundar nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul constitutiv sau
modificator;
151
b) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că sunt

îndeplinite condiţiile de autorizare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul situaţiilor
de urgenţă (exP.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi SSM, pentru
activităţile declarate;
c) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă
modificările intervenite faţă de declaraţia-tip anterioară.
Controlul conformităţii celor declarate de solicitanţi (prin declaraţiile - tip pe

propria răspundere), va fi efectuat de către autorităţile publice competente, respectiv:
- Inspectoratele pentru situaţii de urgenţă (fostele Brigăzi şi Grupuri de pompieri
militari) din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor;
- Autorităţile de Sănătate Publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătăţii
Publice sau ministerele cu reţea proprie de sănătate publică;
- Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor sau
ministerele cu reţea sanitară veterinară proprie;
- Autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea
Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor;
- Inspectoratele Teritoriale de Muncă din subordinea Ministerului Muncii,
Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Pentru conformitatea cu cele declarate, Oficiul Registrului Comerţului de pe

lângă Tribunal transmite autorităţilor publice competente copiile declaraţiilor-tip şi, pe
cale electronică, datele de identificare ale persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la
data înregistrării acestora în registrul comerţului.
În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite

condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat,
acordând un termen rezonabil de remediere a neregularităţilor constatate.
Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit la cererea
expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.
În cazul în care neconformităţile nu sunt remediate, autorităţile publice
competente notifică Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunal actul prin care
152
s-a interzis desfăşurarea activităţii, în termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi

înregistrat din oficiu în registrul comerţului.
Procedura stabilită pentru autorizarea funcţionării pe baza declaraţiilor tip pe

propria răspundere se aplică în mod corespunzător şi în cazul înscrierilor de menţiuni.
6.4.2. Sancţiuni
Constituie contravenţie şi se sancţionează, potrivit legii, cu amendă cuprinsă

între 1.000 - 10.000 lei (RON), desfăşurarea oricărei activităţi de către solicitanţi , înaintea
obţinerii autorizării funcţionării prevăzute de actul normativ analizat şi de actele normative
speciale, dacă, potrivit legii, fapta nu constituie infracţiune.
Constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii se realizează de organele de
control ale instituţiilor competente să emită autorizarea de funcţionare.
Contravenţiei îi sunt aplicabile prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, cu
modificările şi completările ulterioare.
Pierderea documentelor depuse de solicitant, de către Oficiile Registrului
Comerţului sau de către autorităţile publice implicate se sancţionează cu plata unei amenzi
judiciare de la 50 - 500 lei (RON), prin încheiere pronunţată de judecătorul delegat.
6.5. AUTORIZAREA PERSOANELOR FIZICE

în baza Legii nr. 300/2004 , cu completările şi modificările ulterioare, privind
autorizarea persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi
economice în mod independent
Pot desfăşura activităţi economice în mod independent sau în cadrul asociaţiilor
familiale persoanele fizice care îndeplinesc, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice ce solicită autorizarea

pentru desfăşurarea de activităţi economice în mod independent şi a persoanelor
fizice care au iniţiativa constituirii asociaţiei familiale, respectiv vârsta de 16 ani, în
cazul membrilor asociaţiei familiale;
b) starea sănătăţii le permite desfăşurarea activităţii pentru care se solicită

autorizaţia;
153
c) au calificarea - pregătirea profesională sau, după caz, experienţa profesională,

necesară pentru a desfăşura activitatea economică pentru care se solicită autorizaţia;
d) nu au fost condamnate penal prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru

săvârşirea de fapte sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar-fiscală de natura celor care se înscriu în cazierul fiscal;
e) îndeplinesc condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în

domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului, SSM şi al situaţiilor de urgenţă
(exPSI) şi cerinţele reglementărilor specifice protecţiei consumatorului pentru
activitatea desfăşurată, precum şi normele de calitate a produselor şi serviciilor puse
pe piaţă.
6.5.1. Procedura autorizării
În vederea emiterii autorizaţiei pentru desfăşurarea de activităţi economice în

mod independent sau în cadrul unei asociaţii familiale, trebuie să se depună la primăria
competentă o documentaţie care va cuprinde:
a) cerere-tip - în cazul asociaţiei familiale trebuie sa conţină semnăturile

tuturor membrilor asociaţiei;
b) rezervarea denumirii la Oficiul Registrului Comerţului;
c) certificatul de cazier fiscal al persoanei solicitante, respectiv al fiecărui

membru al asociaţiei familiale, în original. Cetăţenii străini neînregistraţi fiscal în
România au obligaţia să prezinte o declaraţie pe propria răspundere autentificată, din care
să rezulte că nu au datorii fiscale şi ca nu au săvârşit fapte de natura celor care se înscriu în
cazierul fiscal, sancţionate de legile financiare, vamale şi cele care privesc disciplina
financiar-fiscală;
d) copii de pe actele de identitate;
e) în cazul desfăşurării activităţii în contextul dreptului de stabilire - actele din

care să rezulte domiciliul sau reşedinţa;
f) certificatul medical pentru persoana fizică, respectiv pentru fiecare membru

al asociaţiei familiale, prin care se atestă că starea sănătăţii le permite desfăşurarea
154
activităţii pentru care se solicită autorizaţia, eliberat de medicul de familie sau de o unitate
sanitară;
g) declaraţia-tip pe propria răspundere că îndeplineşte condiţiile de

funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar,
protecţiei mediului, SSM şi situaţiilor de urgenţă, precum şi reglementările specifice
protecţiei consumatorului pentru activitatea desfăşurată şi normele de calitate a
produselor şi serviciilor puse pe piaţă;
h) copii după documentele care dovedesc pregătirea profesională sau, după

caz, experienţa profesională, pentru desfăşurarea activităţii pentru care se solicită
autorizarea.
În cazul în care pentru practicarea unor activităţi economice, ocupaţii sau meserii
sunt prevăzute, prin acte normative, cerinţe de pregătire profesională şi/sau de atestare
specifice, persoana fizică sau, după caz, reprezentantul asociaţiei familiale trebuie să
depună dovada îndeplinirii cerinţelor respective.
Calificarea dobandită în România, poate fi dovedită cu următoarele documente,

după caz:
a) diploma, certificatul sau adeverinţa prin care se dovedeşte absolvirea

unei instituţii de învăţământ preuniversitar sau universitar;
b) certificatul de absolvire a unei forme de pregătire profesională,
organizată în condiţiile legii în vigoare la data eliberării acestuia;
c) certificatul de competenţă profesională, eliberat de instituţiile abilitate
conform legislaţiei în vigoare;
d) cartea de meşteşugar, obţinută în condiţiile prevăzute de actele
normative în vigoare la data eliberării acesteia;
e) carnetul de muncă al solicitantului, din care să reiasă că acesta a fost
încadrat în muncă pe o durată de minimum 2 ani în activitatea, meseria sau ocupaţia
pentru care se solicită autorizarea;
f) declaraţie de notorietate cu privire la abilitatea de a desfăşura activitatea
pentru care se solicită autorizarea, eliberată de primarul localităţii respective în mod
gratuit în cazul meseriilor tradiţionale artizanale;
155
g) autorizaţia eliberată în condiţiile Decretului-lege nr. 54/1990 sau ale Legii nr.
507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane
fizice, cu modificările ulterioare;
h) alte dovezi care să ateste experienţa profesională.
În cazul în care activitatea economică pentru care se solicită autorizarea nu

necesită calificare, persoana fizică nu va prezenta dovada pregătirii sau experienţei
profesionale .
Persoanele fizice care au dobândit calificarea în străinătate trebuie să depună

pentru obţinerea autorizaţiei, după caz:
a) atestatul de recunoaştere şi/sau echivalare eliberat de Ministerul

Educaţiei şi Cercetării, prin Centrul Naţional de Recunoaştere şi Echivalare a
Diplomelor, pentru documentele de studii universitare;
b) atestatul de recunoaştere a calificării dobândite în străinătate, în afara

sistemului de învăţământ, eliberat de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, în
condiţiile stabilite prin Ordinul ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr.
701/2003 pentru desemnarea instituţiei care să recunoască automat
documentele care dovedesc calificarea dobândită în străinătate, în afara sistemului
de învăţământ, de cetăţeni români sau cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii
Europene şi ai statelor aparţinând Spaţiului Economic European.
Autorizaţia pentru desfăşurarea de către persoane fizice a unor activităţi

economice în mod independent, precum şi pentru înfiinţarea şi funcţionarea de asociaţii
familiale se eliberează, la cerere:
a) în cazul desfăşurării activităţii în contextul dreptului de stabilire, de către

primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti,
în a căror rază teritorială solicitanţii îşi au domiciliul sau reşedinţa;
b) în cazul desfăşurării activităţii în contextul prestării de servicii, de către

primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, respectiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti,
în a căror rază teritorială solicitanţii vor presta activităţile respective.
156
Primăria are obligaţia ca în termen de 10 zile lucrătoare de la data înregistrării

cererii de autorizare sau, după caz, de completare a autorizaţiei, să elibereze autorizaţia şi
copia certificată a acesteia.
Autorizaţia va cuprinde în mod obligatoriu:
a) datele de identificare a emitentului autorizaţiei;

b) datele de identificare a persoanei fizice care va desfăşura activităţi economice
în mod independent sau a persoanei din iniţiativa căreia se înfiinţează asociaţia familială şi
a membrilor acesteia;
c) activitatea principală şi, după caz, activităţile secundare pentru care se
eliberează autorizaţia, codificate conform Clasificării activităţilor din economia naţională
CAEN, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 656/1997, actualizată prin Ordinul
preşedintelui Institutului Naţional de Statistica nr. 601/2002, clasa de 4 cifre;
d) locul de desfăşurare a activităţii principale şi, după caz, a activităţilor
secundare;
e) data eliberării autorizaţiei şi numărul de înregistrare al acesteia.
În cazul persoanelor care exercită în mod legal o activitate economică ce face

obiectul prezentului act normativ într-un stat membru al Uniunii Europene sau aparţinând
Spaţiului Economic European, în care sunt stabilite şi care solicită desfăşurarea activităţii
respective şi în România ca prestare de servicii, autorizaţia prevăzută de Legea nr.
300/2004, va fi eliberată de primării în baza cererii şi a documentului care atestă că
solicitantul desfăşoară în statul de provenienţă în mod legal activitatea pentru care solicită
autorizarea.
Actul va fi depus în copie tradusă şi legalizată.
6.5.2. Precizări
• persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau o

asociaţie familială are dreptul de a deţine o singură autorizaţie.
• pentru desfăşurarea altei activităţi care nu este prevăzută în autorizaţie este necesară
completarea autorizaţiei.
• activităţile de formare profesională prin ucenicie la locul de muncă pot fi realizate,

157
în condiţiile stabilite de dispoziţiile legale în vigoare, fără a fi necesar ca aceste

activităţi să fie prevăzute în autorizaţie.
• anularea autorizaţiei se realizează în baza cererii de renunţare sau când una dintre
condiţiile de autorizare nu mai este îndeplinită. Cererea de renunţare la autorizaţia
de funcţionare se adresează în scris autorităţilor administrative publice locale
emitente, de către persoana fizică care desfăşoară activităţi economice în mod
independent sau de reprezentantul asociaţiei familiale şi se soluţionează în termen
de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii.
• organele de control competente conform dispoziţiilor legale vor verifica prin sondaj
periodic respectarea condiţiilor de autorizare de către persoanele fizice care
desfăşoară activităţi economice în mod independent şi asociaţiile familiale
autorizate.
• în cazul în care se constată că una dintre condiţiile de autorizare nu este îndeplinită,

autoritatea care a emis autorizaţia va fi notificată în vederea anulării autorizaţiei.
Anularea autorizaţiei atrage după sine radierea din registrul comerţului fără plata
taxelor prevăzute de lege.
6.5.3. Concluzii
Respingerea cererii de autorizare şi refuzul înregistrării în registrul comerţului în

mod nejustificat, precum şi măsura anulării autorizaţiei pot fi contestate în instanţă, în
condiţiile legii.
Persoanele fizice independente şi asociaţiile familiale care s-au înfiinţat în baza
Legii nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către
persoane fizice, sau care şi-au preschimbat autorizaţia emisă în baza Decretului-Lege nr.
54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei
iniţiative, nu au obligaţia de preschimbare a autorizaţiei.
7. EVALUAREA CONFORMITĂŢII PRODUSELOR

158
Pentru a asigura sănătatea salariaţilor la locul de muncă se impune, încă din faza
de proiectare, ca produsele comercializate, care sunt utilizate în domeniul industrial să
respecte anumite condiţii esenţiale de securitate şi sănătate. Evaluarea acestora se face de
fabricant în cazul produselor simple sau de către organisme de certificare de terţă parte, în
cazul produselor complexe, conform procedurilor de certificare specificate în fiecare act
normativ ce reglementează o categorie de produse.
7.1. TERMINOLOGIE
 acreditare – procedura prin care organismul naţional de acreditare, recunoscut

conform legii, atestă că un organism sau un laborator este competent să efectueze sarcini
specifice;
 autoritate competentă – organ al administratiei publice centrale responsabil cu
reglementarea unui domeniu;
 cerinţă esenţială – cerinţă care are în vedere protecţia sănătăţii, securitatea
utilizatorilor, protecţia animalelor domestice, a proprietăţii şi a mediului, aşa cum este
prevăzut în actele normative în vigoare;
 certificare a conformităţii – acţiune a unui organism care este independent faţă de
clienţii lui şi alte părţi interesate şi care dovedeşte existenţa încrederii adecvate că un
produs, identificat corespunzător, este conform cu un anumit standard sau cu un alt
document normativ;
 certificat de conformitate – document emis pe baza regulilor unui sistem de
certificare şi care indică existenţa încrederii adecvate că un produs, identificat
corespunzător, este conform cu un anumit standard sau cu un alt document normativ;
 certificat de examinare de tip – document emis de către un organism notificat, prin
care se atestă că un tip de produs a fost supus evaluării confomităţii în baza unei
reglementări tehnice care prevede evaluarea conformităţii produsului prin aplicarea
modulului ,,examinare de tip”;
 declaraţia de conformitate EC – parte a procedurii de evaluare a conformităţii, prin
care un producător sau un reprezentant autorizat dă o asigurare scrisă că un produs
satisface cerinţele esenţiale din reglementările tehnice aplicabile sau este în conformitate
159
cu tipul pentru care s-a emis un certificat de examinare de tip şi satisface cerinţele
esenţiale din reglementările aplicabile;
 domeniu reglementat – ansamblul activităţilor economice şi produselor asociate
acestora, pentru care se emit reglementări tehnice specifice privind condiţiile de
introducere pe piaţă şi/sau de punere în funcţiune;
 desemnare – procedura prin care o autoritate competentă aprobă, prin ordin al
conducătorului său, pentru un laborator, un organism de certificare sau de inspecţie
recunoscut, dreptul de a acţiona pe piaţă în legătură cu o procedură de evaluare a
conformităţii, prevăzută de o reglementare tehnică;
 evaluare a conformităţii – activitate al cărei obiect este determinarea faptului că un
produs satisface cerinţele esenţiale din reglementările tehnice aplicabile sau că un produs
este în conformitate cu tipul pentru care s-a emis un certificat de examinare de tip şi
satisface cerinţele esenţiale din reglementările tehnice aplicabile produsului;
 inspecţie – examinarea proiectului unui produs, a unui produs, a unui serviciu, a
unui proces sau a unei instalaţii şi determinarea conformităţii lor cu condiţii specifice sau
cu condiţii generale, pe baza unei aprecieri profesionale;
 importator – orice persoană fizică autorizată sau persoană juridică cu domiciliul,
respectiv sediul, în România sau în unul din statele membre ale Uniuni Europene, care
introduce pe piaţa românească sau pe piaţa Uniunii Europene un produs provenit din afara
acestui spaţiu;
 introducerea pe piaţă a unui produs – acţiunea de a face disponibil, pentru prima
dată, contra cost sau gratuit, un produs din domeniul reglementat, în vederea distribuirii
şi/sau utilizării;
 încercarea – operaţiunea tehnică ce constă în determinarea uneia sau mai multor
caracteristici ale unui produs, în concordanţă cu o procedură specifică;
 marcaj de conformitate – simbol care se aplică de producător sau de reprezentantul
autorizat al acestuia, înainte de introducerea pe piaţă şi/sau de punere în funcţiune, pe un
produs, pe o placă de marcaj ataşată, pe ambalajul şi/sau pe documentele însoţitoare şi
care are semnificaţia conformităţii produsului cu toate cerinţele esenţiale, prevăzute în
reglementările tehnice aplicabile; CS – marcaj naţional de conformitate, CE – marcaj
european de conformitate;
160
 organism de certificare – organism independent faţă de clientul lui şi alte părţi

interesante, care aplică regulile unui sistem de certificare în scopul evaluării, certificării şi
supravegherii conformităţii;
 organ de control – structura responsabilă, stabilită să asigure supravegherea pieţei;
 organism notificat – laborator de încercări, organism de certificare sau de inspecţie,
persoana juridică cu sediul în Romania sau într-un stat membru al Uniunii Europene, care a
fost desemnat şi notificat de către o autoritate competentă ori, respectiv, de către un stat
membru, pentru a realiza evaluarea conformităţii într-un domeniu reglementat şi care este
cuprins în lista organismelor notificate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene;
 producător – persoană fizică autorizată sau persoană juridică, responsabilă pentru
proiectarea şi realizarea unui produs, în scopul introducerii pe piaţă şi/sau punerii în
funcţiune, în România sau în alt stat membru al Uniunii Europene, în numele său;
responsabilităţile producătorului se preiau de orice persoană fizică autorizată sau persoană
juridică care asamblează, ambalează sau etichetează produse în vederea introducerii pe
piaţă şi/sau punerii în funcţiune, sub nume propriu;
 punerea în funcţiune – acţiunea ce are loc în momentul primei utilizări a unui
produs, în România sau în alt stat membru al Uniunii Europene;
 reprezentant autorizat al producătorului – persoană fizică sau juridică cu domiciliul,
respectiv cu sediul, în România sau într-un stat membru al Uniunii Europene,
împuternicită de producător să acţioneze în numele acestuia;
 standard european armonizat – standard european, elaborat în baza unui mandat al
Comisiei Europene şi adoptat de o organizaţie europeană de standardizare, care conferă
prezumţia de conformitate cu cerinţele esenţiale dintr-o directivă aplicabilă, acoperită de
un astfel de standard; lista standardelor europene armonizate se publică în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene;
 supravegherea pieţei – ansamblul măsurilor, resurselor şi structurilor instituţionale
adecvate, prin care autorităţile competente asigură şi garantează, în mod imparţial, că
produsele introduse pe piaţă şi/sau puse în funcţiune îndeplinesc prevederile
reglementărilor tehnice aplicabile, indiferent de originea lor, cu respectarea principiului
liberei concurenţe.
161
7.2. LEGISLAŢIA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL

LIBEREI CIRCULAŢII A PRODUSELOR
Legislaţia europeană în domeniul liberei circulaţii a produselor se aplică

produselor noi şi este reglementată de articolul 95 al Tratatului de la Maastricht care
prevede libera circulaţie a produselor în cadrul pieţei unice europene, îndeplinind
condiţiile esenţiale de securitate şi sănătate, prevăzute în fiecare directivă specifică
tipurilor de produse.
Articolul 95 este documentul general privind armonizarea reglementărilor
referitoare la produse, în legătură cu sănătatea, securitatea, protecţia mediului şi protecţia
consumatorilor.
În conformitate cu prevederile art. 95 al Tratatului de la Maastricht:

- pot fi plasate pe piaţă doar produsele care nu pun în pericol securitatea persoanelor,
animalelor domestice şi a bunurilor;
- se urmăreşte realizarea unor directive care să permită, ca regulă, armonizarea totală a

dispoziţiilor legislative şi administrative, pentru a se asigura circulaţia liberă a
produselor;
- se cere introducerea unor reglementări privind supravegherea pieţei.
Este obligatoriu ca orice produs introdus pe piaţă să satisfacă încă din faza de
concepţie (înainte de introducerea în fabricaţie în serie) cerinţele esenţiale de securitate şi
sănătate descrise în cadrul directivei, să fie evaluate conform procedurii adecvate şi să fie
însoţit de atestări corespunzătoare: marcaj CE, declaraţie de conformitate şi eventual
certificat de conformitate emis de un organism notificat la nivel UE. Produsele care nu
îndeplinesc aceste cerinţe trebuie să fie restricţionate sau retrase de pe piaţă.
Statele membre au obligaţia să permită circulaţia liberă a produselor care sunt

conforme prevederilor mai sus menţionate.
Statele membre acceptă prezumţia că respectarea specificaţiilor unui standard

european armonizat, dovedită conform procedurilor specifice de evaluare a conformităţii,
162
asigură satisfacerea cerinţelor esenţiale de securitate, utilizând eventual standardele

naţionale sau alte metode (calcule, încercări).
7.3. LEGISLAŢIA ROMÂNĂ PRIVIND EVALUAREA

CONFORMITĂŢII PRODUSELOR
Legea 608/2001 modificată prin Ordonanţele Guvernului nr. 71/2003 şi 62/2004

aprobate prin Legea 503/2003 şi respectiv Legea 406/2004, reglementează evaluarea
conformităţii produselor, astfel încât, acestea să circule liber în condiţii de siguranţă.
Legea prevede produsele din domeniul reglementat, pentru care se emit reglementări
tehnice specifice aplicabile (Hotărari de Guvern) care transpun directive europene şi
pentru care se face evaluarea conformităţi:
1. Echipamente de joasă tensiune;

2. Recipiente sub presiune;
3. Jucării;
4. Produse pentru construcţii;
5. Compatibilitatea electromagnetică;
6. Maşini industriale;
7. Echipamentele individuale de protecţie;
8. Aparate de cântărit cu funcţionare neautomată;
9. Dispozitivele medicale implantabile active;
10. Arzătoare cu combustibili gazoşi;
11. Cazane pentru apă caldă;
12. Explozibili utilizaţi în scopuri civile;
13. Dispozitive medicale;
14. Medii potenţial explozive;
15. Ambarcaţiuni de agrement;
16. Ascensoare;
17. Echipamente de refrigerare;
18. Echipamente sub presiune;
163
19. Dispozitive medicale pentru diagnostic în vitro;

20. Echipamente terminale de radio şi telecomunicaţii;
21. Ambalaje şi deşeuri de ambalaje;
22. Instalaţii de transport pe cablu pentru persoane;
23. Interoperativitatea sistemului de transport feroviar de mare viteză transeuropean;
24. Echipamente marine;
25. Echipamente sub presiune transportabile;
26. Emisiile de zgomot în mediu produse de către echipamente destinate utilizării în
exteriorul clădirilor;
27. Interoperativitatea sistemului de transport feroviar convenţional transeuropean.
Procedurile pentru evaluarea conformităţii depind de gradul de complexitate al

produsului şi de riscul estimat la utilizarea acestuia.
Reglementarea tehnică prevede, pentru fiecare categorie de produse din domeniul

reglementat, una sau mai multe proceduri pentru evaluarea conformităţii; procedura pentru
evaluarea conformităţii este formată din una sau mai multe combinaţii adecvată
următoarelor module:
a) modulul A - controlul intern;
b) modulul B - examinarea de tip;
c) modulul C - conformitatea cu tipul;
d) modulul D - asigurarea calităţii producţiei;
e) modulul E - asigurarea calităţii produsului;
f) modulul F - verificarea produsului;
g) modulul G - verificarea unităţii de produs;
h) modulul H - asigurarea totală a calităţii.
Marcajul CE se aplică conform reglementărilor tehnice aplicabile produsului, în

mod vizibil, uşor lizibil şi de neşters, direct pe produs, pe instrucţiunile ce însoţesc
produsul sau pe o placă de marcaj ataşată produsului, astfel încât să nu poată fi detaşată. În
situaţia în care acest lucru nu este posibil sau în cazul în care nu există cerinţe în acest
sens, ţinând cont de natura produsului, marcajul CE se aplică pe ambalaj, dacă este cazul,
164
şi pe documentele ce însoţesc produsul, dacă reglementarea tehnică prevede astfel de

documente.
În situaţia în care un produs intră sub incidenţa mai multor reglementări tehnice
aplicabile în care se prevede aplicarea marcajului de conformitate, marcajul de
conformitate semnifică conformitatea produsului cu toate prevederile aplicabile din aceste
reglementări. Marcajul CE este urmat de numărul de identificare a organismului notificat,
în situaţia în care organismul notificat intervine în faza de producţie.
De asemenea, se admit introducerea pe piaţă şi/sau punerea în funcţiune şi a

produselor româneşti cu marcaj CS, aplicat conform reglementărilor tehnice aplicabile,
numai până la data intrării în vigoare a Acordului PECA (Protocolul European privind
Evaluarea Conformităţii Produselor Industriale) sau până la data aderării României la
Uniunea Europeană, în situaţia în care un astfel de protocol nu este aplicat.
Pentru fiecare categorie de produse din domeniul reglementat, Guvernul României
va transpune directiva europeană ce reglementează libera circulaţie a mărfurilor respective
în câte o Hotărâre de Guvern. Astfel Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse este
autoritatea competentă în aplicarea următoarelor directive europene:
- Directiva Consiliului 73/23/CEE cu privire la echipamentele electrice de joasă

tensiune transpusă prin Hotărârea de Guvern 457/2003 modificată prin Hotărârea
de Guvern 1514/2004;
- Directiva Consiliului 98/37/CE cu privire la maşini, transpusă prin Hotărârea de

Guvern 119/2004;
- Directiva Consiliului 89/686/CEE cu privire la echipamentul individual de

protecţie, transpusă prin Hotărârea de Guvern 115/2004;
- Directiva Consiliului 94/9/CE cu privire la echipamentele şi sistemele de protecţie

destinate utilizării în atmosfere potenţiale explozive, transpusă prin Hotărârea de
Guvern 752/2004;
- Directiva 2000/14/CEE privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot în mediu

165
produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor, transpusă prin

Hotărârea de Guvern 539/2004;
- Directiva Consiliului 93/15/CE privind explozivii utilizaţi în scopuri civile care

urmează să fie transpusă în legislaţia românească.
Pentru aceste acte normative organul de control care verifică respectarea acestora
şi care este responsabil pentru supravegherea pieţei este Inspecţia Muncii, care este
organul de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerul Muncii,
Hotărârea de Guvern nr. 119 din 5 februarie 2004 privind stabilirea condiţiilor
pentru introducerea pe piaţă a maşinilor industriale
Această Hotărâre de Guvern transpune integral în legislaţia română Directiva

98/37/CE şi reglementează cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate pe care maşinile
trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi puse pe piaţă (Anexa nr.1). Aceste cerinţe sunt
transpuse prin intermediul standardelor europene armonizate fiecărei categorii de maşini.
De asemenea, hotărârea stabileşte în funcţie de complexitatea şi gradul de risc al
unei maşini, procedurile de evaluare a conformităţii pe care producătorul sau
reprezentantul său autorizat trebuie să le realizeze pentru a putea pune pe piaţă acea
maşină.
În cadrul hotărârii, se defineşte conceptul de maşină, şi anume: un ansamblu de
părţi sau componente aflate în legătură, dintre care cel puţin una este mobilă, prevăzut cu
sisteme de acţionare adecvate, circuite de comandă şi putere etc., destinat unui anumit
scop, de regulă, pentru transformarea, prelucrarea, transportarea sau ambalarea unui
material sau un ansamblu de maşini care, în scopul de a ajunge la unul şi acelaşi rezultat,
sunt dispuse şi comandate astfel încât să fie solidare în funcţionare.
De asemenea, se defineşte termenul componentă de securitate: componentă care,
chiar dacă nu este un echipament interschimbabil, este introdusă pe piaţă de producător
sau reprezentantul său autorizat, pentru a îndeplini o funcţie de securitate atunci când este
166
utilizată şi a cărei defectare sau funcţionare necorespunzătoare periclitează securitatea sau

sănătatea persoanelor expuse.
Având în vedere această definiţie, în ghidul european de aplicare a directivei
maşini sunt clasificate ca maşini: rampele reglabile, benzile transportoare, macaralele
plutitoare, demaroarele auto, pistoalele pentru bolţuri, obloanele acţionate cu motor şi
maşinile care manipulează materiale pirotehnice.
Prevederile HG 119/2004 nu se aplică în cazul următoarelor categorii de maşini:
a) maşinile a căror singură sursă de energie este forţa umană, aplicată direct, cu excepţia
celor utilizate pentru ridicarea sau coborârea sarcinilor;
b) maşinile de uz medical folosite în contact direct cu pacienţii;
c) echipamentele tehnice specifice parcurilor de distracţie;
d) cazanele de abur şi recipientele sub presiune;
e) maşinile special proiectate sau puse în funcţiune pentru utilizare în domeniul nuclear şi
care, în cazul unei defectări, pot provoca o emisie radioactivă;
f) sursele radioactive încorporate într-o maşină;
g) armele de foc;
h) rezervoarele de stocare şi conductele de transport pentru petrol, motorină, lichide
inflamabile şi substanţe periculoase;
i) mijloacele de transport, adică vehiculele şi remorcile lor destinate transportului aerian,
rutier, feroviar, naval, de mărfuri şi/sau persoane. Vehiculele utilizate în industria
extractivă de minereuri nu sunt excluse;
j) navele maritime şi platformele maritime inclusiv echipamentele de la bordul acestor
nave sau unităţi;
k) instalaţiile cu cablu, inclusiv funicularele, pentru transportul public sau privat de
persoane;
l) tractoarele agricole şi forestiere;
m) maşinile speciale proiectate şi construite în scop militar sau de menţinere a ordinii
publice;
n) ascensoarele care servesc în mod permanent anumite nivele precizate ale clădirilor şi
construcţiilor, având o cabină care se deplasează de-a lungul unor ghidaje rigide şi a
cărei înclinaţie pe orizontală este superioară valorii de 15 grade, destinate transportului
167
de persoane, de persoane şi mărfuri sau numai de mărfuri, în cazul în care cabina este
accesibilă unei persoane şi este dotată cu organe de comandă situate în interiorul ei;
o) mijloacele de transport pe şină, cu pinion şi cremalieră, pentru persoane;
p) instalaţiile de extracţie care echipează puţurile de mină;
q) elevatoarele teatrale;
r) ascensoarele de şantier destinate pentru ridicarea persoanelor sau a persoanelor şi
mărfurilor.
Se consideră că sunt în conformitate cu toate prevederile hotărârii, inclusiv cu
procedurile de evaluare a conformităţii, dacă:
a) maşinile poartă marcajul de conformitate CE, aplicat de un producător sau
reprezentantul autorizat al acestuia şi dacă sunt însoţite de declaraţia CE de
conformitate la care se face referire în Anexa nr. 2, punctul A;
b) componentele de securitate sunt însoţite de declaraţia CE de conformitate la care se face
referire în Anexa nr. 2, punctul C.
Înainte de emiterea declaraţiei CE de conformitate, atât pentru maşini, cât şi pentru

componente de securitate, producătorul sau reprezentantul său autorizat, trebuie să
întocmească un dosar tehnic care cuprinde:
(a1) planul de ansamblu a maşinii, precum şi schiţe ale circuitelor de comandă;
(a2) planuri detaliate şi complete, însoţite eventual de note de calcul, rezultate ale
încercărilor etc., care să permită verificarea conformităţii maşinii cu cerinţele esenţiale de
sănătate şi securitate;
(a3) lista: (i) cerinţelor esenţiale prevăzute în prezenta hotărâre;

(ii) standardelor relevante;
(iii) altor specificaţii tehnice care au fost folosite la proiectarea maşinii;
(a4) descrierea soluţiilor adoptate pentru a preveni pericolele prezentate de maşină;
168
(a5) rapoartele tehnice sau certificatele obţinute de la un organism sau laborator

competent;
(a6) orice raport tehnic care prezintă rezultatele încercărilor efectuate, la alegerea
producătorului, fie de el însuşi, fie de către un organism sau laborator competent, dacă se
declară conformitatea cu un standard armonizat care prevede încercări;
(a7) un exemplar al instrucţiunilor maşinii;
În cazul fabricaţiei în serie, dosarul tehnic va cuprinde dispoziţiile interne care

vor fi implementate pentru menţinerea conformităţii maşinilor cu prevederile prezentei
hotărâri.
Anexa IV cuprinde 17 categorii de maşini şi 5 categorii de componente de
securitate pentru care producătorul poate alege între examenul CE de tip sau procedura
declaraţiei de conformitate, în funcţie de modul în care produsele respectă sau nu
standardele europene armonizate. Această listă este completă, nu indicativă şi trebuie
interpretată în sens strict. Nu pot fi incluse echipamente care nu sunt trecute în listă, chiar
dacă au riscuri asemănătoare.
Procedura de evaluare a conformităţii este prezentată schematic în cele ce

urmează:
169
În scopul aplicării acestei hotărâri, au fost elaborate o serie de acte normative :
- Normele Metodologice din 28.06.2004 pentru recunoaşterea şi desemnarea

laboratoarelor de încercări, precum şi a organismelor de certificare şi de
inspecţie care realizează evaluarea conformităţii maşinilor industriale,
publicate în MO 676 din 27.07.2004.
- Ordinul M.M.S.S.F. nr. 492 din 23.09.2004 pentru aprobarea listei organis-
melor recunoscute care efectuează evaluarea conformităţii maşinilor
industriale.
- Ordinul M.M.S.S.F. nr. 242 din 26.05.2004 privind aprobarea listei

standardelor române care adoptă standarde europene armonizate referitoare la
maşini industriale, publicat în M.O. nr. 634 din 13.07.2004, iar lista completă
este publicată în M.O. nr. 634 bis.
Hotărârea de Guvern nr. 115 din 5 februarie 2004 privind stabilirea cerinţelor
esenţiale de securitate ale echipamentelor individuale de protecţie şi a condiţiilor
pentru introducerea lor pe piaţă
Această hotarâre transpune Directiva 89/686/CEE şi stabileşte condiţiile care

reglementează introducerea pe piaţă şi libera circulaţie a echipamnentelor individuale de
protecţie, abreviate prin ”EIP", cerinţe esenţiale de securitate pe care trebuie să le respecte
EIP pentru a asigura protecţia sănătăţii şi securitatea lucrătorilor.
Hotărârea defineşte EIP ca fiind orice dispozitiv sau articol destinat a fi purtat sau
ţinut cu mâna, de către o persoană ca mijloc de protecţie împotriva unuia sau mai multor
riscuri pentru sănătate şi securitate.
Se consideră, de asemenea, EIP :
170
 Un ansamblu constituit din mai multe dispozitive sau mijloace, integrate de către
producător în scopul asigurării protecţiei unei persoane împotriva unuia sau mai
multor riscuri potenţiale simultane;
 Un dispozitiv sau un mijloc de protecţie, detaşabil sau nedetaşabil, combinat cu un

echipament individual care nu are rol de protecţie, purtat sau ţinut cu mâna de o
persoană pentru executarea unei activităţi specifice;
 Componente interschimbabile ale EIP, esenţiale pentru o funcţionare corespun-

zătoare şi utilizate exclusiv pentru un astfel de echipament.
Se consideră ca parte integrantă a EIP orice sistem introdus pe piaţă împreună cu

aceasta, pentru racordarea acestuia la alt dispozitiv extern, complementar, chiar dacă acest
sistem nu este destinat a fi purtat sau ţinut cu mâna în permanenţă de către utilizator pe
întreaga durată de expunere la risc.
Anexa I a acestei hotărâri stabileşte categoriile de EIP pentru care hotărârea nu se

aplică :
1. EIP proiectate şi fabricate special pentru utilizarea de către forţele armate sau pentru
menţinerea legii şi ordinii (căşti de protecţie, scuturi sau alte elemente care asigură
acelaşi tip de protecţie);
2. EIP pentru autoapărare (recipienţi cu aerosoli, arme individuale de descurajare sau alte
sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);
3. EIP proiectate şi fabricate în scop privat împotriva:
• Condiţiilor atmosferice adverse (bonete, îmbrăcăminte de sezon, încălţăminte,

umbrele sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie)
• Umidităţii şi apei (mănuşi de spălat vesela sau alte sortimente care asigură
acelaşi tip de protecţie)
• Căldurii (mănuşi sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);
4. EIP care nu se poartă permanent destinaţiei de protecţie sau salvare a persoanelor

îmbarcate la bordul navelor sau aeronavelor;
171
5. Căştile de protecţie şi vizierele destinate utilizatorilor de vehicule cu motor cu două

sau trei roţi .
Procedurile de evaluare a conformităţii sunt în funcţie de complexitatea EIP.

Hotărârea face următoarea clasificare a EIP:
I. EIP de concepţie simplă;
II. EIP ce nu sunt incluse în categoria I şi III;
III. EIP de concepţie complexă.
La EIP de concepţie simplă, utilizatorul poate evalua singur nivelul de protecţie
împotriva riscurilor, ale căror efecte pot fi identificate în timp şi se manifestă treptat.
Din această categorie fac parte EIP destinate protejării utilizatorului împotriva
următoarelor categorii de factori de risc:
a. acţiuni mecanice cu efecte superficiale (mănuşi pentru grădinărit, degetare sau

alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);
b. produse de curăţare cu acţiune slabă şi cu efecte uşor reversibile (mănuşi de

protecţie împotriva soluţiilor diluate de detergenţi sau altor sortimente care
asigură acelaşi tip de protecţie);
c. riscuri care decurg din manipularea produselor fierbinţi care nu expun utilizatorul
la o temperatură mai mare de 500C sau la şocuri mecanice periculoase (mănuşi,
şorţuri de uz profesional sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de protecţie);
d. agenţi atmosferici care nu sunt nici excepţionali şi nici extremi (articole pentru
protecţia capului, îmbrăcăminte de sezon, încălţăminte sau alte sortimente care
asigură acelaşi tip de protecţie);
e. şocuri mecanice şi vibraţii minore care nu afectează zonele vitale ale corpului şi
ale căror efecte nu pot provoca leziuni ireversibile (căşti de protecţie de tip uşor
împotriva scalpării, mănuşi, încălţăminte uşoară sau alte sortimente care asigură
acelaşi tip de protecţie);
f. lumina solară (ochelari de soare sau alte sortimente care asigură acelaşi tip de
protecţie).
172
EIP de concepţie complexă destinate a asigura protecţia împotriva pericolelor care pot
conduce la deces sau împotriva pericolelor care pot afecta grav şi ireversibil sănătatea, în
cazul cărora proiectantul consideră că utilizatorul nu ar putea identifica în timp nişte
posibile efecte imediate:
a) aparate de protecţie respiratorie filtrante, destinate protecţiei împotriva aerosolilor

solizi şi lichizi sau împotriva gazelor iritante, periculoase, toxice sau radiotoxice;
b) aparate de protecţie respiratorie care asigură o izolare completă faţă de atmosferă,

inclusiv cele utilizate pentru scufundare;
c) EIP care asigură numai o protecţie limitată în timp împotriva acţiunilor chimice sau
împotriva radiaţiilor ionizante;
d) echipamente de intervenţie în medii cu temperaturi înalte, ale căror efecte sunt

comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mare de 100 0C şi care
pot fi sau nu caracterizate de prezenţa radiaţiilor infraroşii, a flăcărilor sau a proiecţiilor
de mari cantităţi de metal topit;
e) echipamente de intervenţie în medii cu temperaturi scăzute, ale căror efecte sunt

comparabile cu cele ale unei temperaturi a aerului egală sau mai mică de -500C;
f) EIP pentru protecţie împotriva căderii de la înălţime;
g) EIP pentru protecţie împotriva riscurilor electrice şi a tensiunilor periculoase sau EIP
utilizate pentru lucru la tensiune înaltă.
Obligaţiile producătorului
Pentru EIP introduse pe piaţă, producătorul sau reprezentantul autorizat al acestuia

au obligaţia să întocmească şi să deţină, timp de 10 ani de la data introducerii pe piaţă a
EIP, documentaţia tehnică prevăzută în Anexa nr. 3 care va fi prezentată spre examinare,
la cerere, organului de control.
În cazul în care nici producătorul, nici reprezentantul autorizat al acestuia nu au

sediul în România, obligaţia deţinerii documentaţiei care va fi prezentată la cerere
organului de control revine importatorului.
173
Documentaţia tehnică furnizată de producător
Documentaţia tehnică furnizată de producător trebuie să cuprindă toate datele

relevante cu privire la mijloacele utilizate de producător pentru a se asigura că EIP
respectă cerinţele esenţiale specifice domeniului său.
În cazul modelelor de EIP din grupa II şi III, documentaţia tehnică trebuie să

cuprindă în primul rând:
1) dosarul tehnic de fabricaţie, constând din:
a) planuri de ansamblu şi detalii ale EIP însoţite, acolo unde este cazul, de note de
calcul şi de rezultatele încercărilor pe prototip, în măsura în care este necesar, pentru a
verifica respectarea cerinţelor esenţiale;
b) o listă completă a cerinţelor esenţiale de securitate şi a standardelor armonizate sau

a altor specificaţii tehnice luate în consideraţie la proiectarea modelului;
2) o descriere a mijloacelor de control şi încercare care urmează să fie utilizate la locul de

fabricare pentru a verifica conformitatea producţiei de EIP cu standardele armonizate
sau cu alte specificaţii tehnice şi pentru a menţine nivelul calităţii;
3) un exemplar din fişa de instrucţiuni.
În cazul EIP de concepţie simplă, se aplică procedura "Declaraţia CE de

conformitate a producţiei" prin care producătorul sau reprezentantul său autorizat emit o
declaraţie după modelul prezentat în Anexa nr. 4 prin care atestă conformitatea EIP
introdus pe piaţă cu prevederile directivei şi aplică pe fiecare EIP marcajul de conformitate
CE.
În cazul EIP din categoria II se aplică Examinarea CE de tip procedură prin care
organismul notificat, în urma examinării dosarului tehnic de fabricaţie şi a modelului,
constată şi atestă că modelul de EIP în cauză satisface prevederile hotărârii.
În cazul EIP de concepţie complexă (categoria III), producătorul efectuează

"Examinarea CE de tip", după care, la alegere, pentru a dovedi omogenitatea producţiei şi
174
conformitatea EIP cu modelul descris în certificatul de examinare CE de tip şi cu cerinţele

esenţiale, va aplica una din procedurile de certificare a calităţii producţiei:
- sistem de control al calităţii CE pentru produsul final - organismul notificat ales de

producător, efectuează verificările necesare în mod aleatoriu, în mod normal, la
intervale de cel puţin un an, pentru a demonstra conformitatea cu cerinţele esenţiale.
- sistem de asigurare a calităţii CE a producţiei prin supraveghere - un organism
notificat ales de producător evaluează, în urma auditului, documentaţia sistemului
calităţii şi o aprobă.
Ghidul european de aplicare a Directivei 89/686/CEE prezintă o clasificare a EIP în

cele trei categorii de mai sus, iar EIP pentru care prevederile Hotărârii de Guvern nr. 115
nu se aplică sunt clasificate ca fiind de categoria zero.
Pentru aplicarea acestei hotărâri au fost elaborate o serie de acte normative:
 Ordinul MMSSF nr. 354 din 28.06.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice
privind recunoaşterea şi desemnarea laboratoarelor de încercări, precum şi a
organismelor de certificare şi de inspectie care realizează evaluarea conformităţii
echipamentelor individuale de protecţie, publicat în MO 676/27.07.2004;
 Ordinul MMSSF nr. 485 din 21.09.2004 pentru aprobarea listei organismelor
recunoscute care efectuează evaluarea conformităţii echipamentului individual de
protecţie, publicat în MO 916/07.10.2004;
 Ordinul MMSSF nr. 241 din 26.05.2004 privind aprobarea listei standardelor
române care transpun standarde europene armonizate referitoare la echipamentul
individual de protecţie, publicat în MO 635/13.07.2004, lista completă a
standardelor din Monitorul Oficial 635 bis.
Hotărârea de Guvern nr. 457 din 18 aprilie 2003 privind asigurarea securităţii
utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune
175
Această hotărâre transpune Directiva europeană 73/23/CEE şi se aplică la

echipamentele electrice de joasă tensiune fabricate în ţară sau importate, destinate pieţei
interne, ale căror tensiuni de intrare sau ieşire sunt cuprinse în intervalul 50 V – 1000 V
curent alternativ şi 75 V – 1500 V curent continuu, în interiorul echipamentelor putând să
apară şi alte tensiuni în afara acestor limite.
Exemple de astfel de echipamente electrice sunt:
 Bunurile electrice de larg consum;
 Mijloacele electrice de producţie;
 Aparataj electric;
 Scule portabile acţionate electric;
 Echipamente pentru iluminat;
 Aparataj electric de comutaţie şi de reglare;
 Instalaţii electrice;
 Conectoare şi cordoane de conectare;
 Echipamente pentru instalaţii electrice.
În Anexa II, sunt prezentate echipamentele pentru care nu se aplică prevederile
acestei hotărâri:
 echipament electric pentru utilizare în atmosferă explozivă;
 echipament electric pentru utilizare radiologică şi medicală;
 componente electrice pentru lifturi de mărfuri şi de persoane;
 contoare de energie electrică;
 fişele şi prizele de uz casnic;
 sisteme de supraveghere cu gard electric;
 interferenţe radioelectrice;
 echipamentele electrice specializate, utilizate pe nave, avioane sau cale

ferată, care se supun prevederilor elaborate de organizaţiile internaţionale, din
care România face parte.
De asemenea, nu se supun prevederilor prezentei hotărâri echipamentele electrice

concepute astfel încât securitatea lor depinde de modul în care sunt integrate în produsul
final: circuite integrate, tranzistori, diode, redresoare, triace, tiristoare, dispozitive
176
optoelectronice, condensatoare, rezistoare, bobine, filtre, relee terminale,

microîntreruptoare.
Dar, se aplică prevederile prezentei hotărâri componentelor electrice destinate a fi

încorporate într-un echipament electric, pentru care este posibilă evaluarea securităţii, de
exemplu: surse de lumină, startere, siguranţe fuzibile, întrerupătoare pentru uz casnic,
elemente ale instalaţiilor electrice, ş.a.
Conformitatea echipamentului electric de joasă tensiune cu cerinţele prezentei

hotărâri trebuie demonstrată printr-o declaraţie de conformitate emisă de producător sau de
reprezentantul său autorizat stabilit în România sau într-un stat membru al Uniunii
Europene, conform modelului prevăzut în Anexa nr. 5 şi prin marcaj de conformitate CE
care atestă conformitatea acestuia cu prevederile prezentei hotărâri, inclusiv cu procedura
de evaluare a conformităţii (controlul intern al producţiei) prevăzute în Anexa nr. 4.
Producătorul va întocmi un dosar tehnic de conformitate ce va cuprinde:
a) Descrierea generală a echipamentului electric de joasă tensiune;
b) Instrucţiuni de exploatare, manual de utilizare;
c) Desene de proiectare şi de fabricaţie, scheme ale componentelor, subansamblurilor,

circuitelor;
d) Descriere şi explicaţii necesare pentru înţelegerea celor prezentate la lit.c);
e) Rezultatele calculelor de proiectare, controale efectuate, etc;
f) Lista cuprinzând standardele ce se aplică integral sau parţial şi descrierea soluţiilor

aplicate pentru a satisface cerinţele esenţiale de securitate în situaţia neaplicării
integrale a standardelor;
g) Rapoarte de încercări;
h) Declaraţie de conformitate, în copie, inclusiv traducerea legalizată în limba română

pentru echipamentele electrice de joasă tensiune din import.
Dosarul tehnic de conformitate trebuie ţinut la dispoziţia organelor de control

minimum 10 ani de la data fabricaţiei ultimului echipament electric de joasă tensiune.
177
Producătorul trebuie să ia măsurile necesare pentru ca procesul de producţie să

asigure conformitatea echipamentului electric de joasă tensiune fabricat cu documentaţia
tehnică prezentată şi cu cerinţele esenţiale de securitate prevăzute în Anexa nr. 1.
În aplicarea acestei hotărâri au fost elaborate o serie de acte normative :
 Ordinul MEC nr. 35 din 23.01.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice

privind recunoaşterea şi desemnarea organismelor şi/sau laboratoarelor ce pot
întocmi rapoarte de încercări care atestă conformitatea echipamentului electric de
joasă tensiune cu cerinţele esenţiale de securitate, publicat în MO 96/2004;
 Ordinul MEC nr. 521 din 29.07.2004 pentru aprobarea listei cuprinzând
laboratoarele recunoscute care pot întocmi rapoarte de încercări ce atestă
conformitatea echipamentelor electrice de joasă tensiune, cu cerinţele esenţiale,
publicat în MO 736/2004;
 Ordinul MEC nr. 384/22.06.2004 pentru aprobarea listei cuprinzând standardele

române privind asigurarea securităţii utilizatorilor de echipamente electrice de joasă
tensiune care adoptă standarde europene armonizate, publicat în MO
681/29.07.2004. Lista completă a standardelor este publicată în MO 681 bis.
Hotărârea nr. 752 din 14 mai 2004 privind stabilirea condiţiilor pentru introducerea
pe piaţă a echipamentelor şi sistemelor de protecţie destinate utilizării în atmosfere
potenţial explozive
Această hotărâre transpune integral în legislaţia română Directiva 94/9/CEE şi

reglementează condiţiile de introducere pe piaţă a echipamentelor noi şi nu se aplică
echipamentelor second hand; nu reglementează utilizarea echipamentelor în atmosfere
potenţial explozive, aceasta fiind reglementată de Directiva 89/655/CEE, care a fost
transpusă în Normele Generale de Protecţie a Muncii, ediţia 2002.
Următorii termeni sunt definiţi astfel:
a) Echipamente – maşini, aparate, dispozitive fixe sau mobile, componente de control şi

instrumentaţia din acestea, sisteme de detectare sau prevenire care, separat sau
178
împreună, sunt destinate generării, transferului, stocării, măsurării, controlului şi

transformării energiei folosite pentru prelucrarea materiei şi care pot cauza o explozie
prin propriile lor surse potenţiale de aprindere;
b) Sisteme protectoare – entităţi constructive destinate opririi imediate a exploziilor

incipiente şi/sau limitării domeniului efectiv al flăcărilor de explozie şi a presiunilor de
explozie. Sistemele protectoare pot fi integrate în echipamente sau pot fi introduse pe
piaţă separat ca sisteme autonome;
c) Componente – înseamnă orice piesă esenţială pentru funcţionarea sigură a
echipamentelor şi sistemelor protectoare, dar fără a avea o funcţie autonomă;
d) Atmosfere explozive – înseamnă amestecul cu aer, în condiţii atmosferice, al

substanţelor inflamabile, sub formă de gaze, vapori, ceţuri sau prafuri în care, după ce
s-a produs aprinderea, combustia se propagă în întregul amestec nears;
e) Atmosferă potenţial explozivă – înseamnă o atmosferă care ar putea deveni explozivă

datorită condiţiilor locale şi operaţionale;
f) Echipamente de grupa I – înseamnă echipamente destinate utilizării în părţile subterane

ale minelor şi la acele părţi ale instalaţiilor de suprafaţă ale acestor mine care pot fi
expuse la grizu şi/sau la praf combustibil;
g) Echipamente de grupa II – înseamnă echipamente destinate utilizării în alte locuri care

pot fi expuse la atmosfere explozive;
Categoriile de echipamente care definesc nivelurile de protecţie necesare sunt

prezentate în Anexa nr. 1.
Echipamentele şi sistemele protectoare care pot fi destinate numai unei anumite

atmosfere explozive, în acest caz, acestea trebuie să fie marcate corespunzător.
Prevederile prezentei hotărâri nu se aplică în cazul următoarelor categorii de

produse:
a) dispozitive medicale destinate utilizării în mediu ambiant medical;
b) echipamente şi sisteme protectoare la care pericolul de explozie rezultă exclusiv din
179
prezenţa substanţelor explozive sau a substanţelor chimice instabile;
c) echipamente destinate utilizării în medii casnice şi necomerciale în care atmosferele

potenţial explozive pot apare rareori, doar ca rezultat al scurgerii accidentale de
combustibil gazos;
d) echipamente individuale de protecţie;
e) nave şi platforme maritime mobile împreună cu echipamentele de la bordul acestora;
f) mijloacele de transport, adică vehiculele şi remorcile lor destinate exclusiv

transportului de pasageri, aerian, rutier, feroviar sau pe apă, precum şi mijloacele de
transport, în măsura în care acestea sunt destinate transportului de bunuri pe cale
aeriană, rutieră, feroviară sau pe apă; nu trebuie excluse vehiculele destinate utilizării
într-o atmosferă potenţial explozivă;
g) arme, muniţii, sau material de război.
Pentru a putea fi introduse pe piaţă, echipamentele, sistemele protectoare şi

dispozitivele de protecţie trebuie să satisfacă cerinţele esenţiale pentru sănătate şi
securitate, prevăzute în Anexa nr. 2, aplicabile ţinând seama de utilizarea destinată, să
poarte marcajul de conformitate CE prevăzut la art. 12, şi fiecare exemplar să fie însoţit de
declaraţia de conformitate CE prevăzută în Anexa 10.
Componentele prevăzute la art. 6 alin. (2) sunt însoţite de atestatul scris de

conformitate prevăzut de art. 9 alin. (3 ), nefiind necesar marcajul CE.
În aplicarea acestei hotărâri au fost elaborate o serie de acte normative:
 Ordinul MMSSF 477 din 14.09.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice

privind recunoaşterea şi desemnarea laboratoarelor de încercări, precum şi a
organismelor de certificare şi de inspecţie care realizează evaluarea conformităţii
echipamentelor şi sistemelor de protecţie destinate utilizării în atmosfere potenţial
explozive, publicat în MO 871/2004.
 Ordinul MMSSF 476 din 14.09.2004 privind aprobarea listei standardelor române
care adoptă standarde europene armonizate referitoare la echipamente utilizate în
180
atmosfere potenţial explozive, publicat în MO 866/2004.
Hotărârea nr. 539 din 7 aprilie 2004 privind limitarea nivelului emisiilor de zgomot
în mediu, produs de echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor
Această hotărâre transpune în legislaţia română Directiva 2000/14/CEE şi regle-

mentează modalităţile de introducere pe piaţă şi de colectare a datelor cu privire la emisia
de zgomot în mediu provenit de la o gamă de echipamente noi cu un nivel de putere
acustică ridicat, ce sunt comercializate. Acest act normativ nu se aplică la condiţiile de
utilizare ale echipamentelor din punct de vedere al emisiilor de zgomot la locurile de
muncă, ce sunt reglementate de Normele Generale de Protecţie a Muncii, ediţia 2002.
Definiţii
Echipamente destinate utilizării în exteriorul clădirilor
- toate maşinile industriale definite în articolul 1(2) al Directivei 98/37/CEE

referitoare la maşini industriale care sunt autopropulsate sau pot fi deplasate şi care
indiferent de elementul sau elementele de acţionare sunt destinate a fi utilizate conform
tipului lor în aer liber şi care contribuie la expunerea la zgomot în mediu. Se consideră
utilizare în exteriorul clădirilor utilizarea echipamentelor într-un mediu în care transmisia
sunetului nu este afectată sau, nu este diminuată în mod semnificativ, de exemplu în
corturi, sub copertine de protecţie împotriva ploii sau în interiorul clădirilor;
- echipamente neacţionate de un motor, destinate aplicaţiilor industriale sau de
mediu, care conform tipului lor sunt destinate a fi utilizate în exteriorul clădirilor şi care
contribuie la expunerea la zgomot în mediul înconjurător.
Nivelul de putere acustică LWA – puterea acustică amplificată cu coeficientul de

ponderare A, măsurată în dB în raport cu 1 pW, conform prevederilor din SR EN ISO
3744 : 1997 şi SR EN ISO 3746 : 1998.
Nivelul de putere acustică măsurat – un nivel de putere acustică determinat prin măsurări
conform prevederilor din Anexa nr. 3 la prezenta hotărâre. Valorile măsurate pot fi
181
determinate, fie pe o singură maşină industrială reprezentativă pentru tipul de echipament,

fie ca medie a măsurărilor efectuate pe un număr de maşini industriale.
Nivelul de putere acustică garantat – un nivel de putere acustică determinat în

conformitate cu cerinţele prevăzute în Anexa nr. 3 la prezenta hotărâre, care include
incertitudinile datorate variaţiilor în procesul de fabricaţie şi în procedurile de măsurare
despre care producătorul sau reprezentantul autorizat al acestuia confirmă că nu a fost
depăşit, având în vedere instrumentele tehnice folosite care sunt menţionate în
documentaţia tehnică.
Hotărea nu se aplică următoarelor categorii de echipamente:
a) echipamente destinate în primul rând transportului rutier, feroviar, aerian sau

naval de bunuri sau persoane;
b) echipamente special proiectate şi construite, cu destinaţie militară şi pentru

poliţie şi cele destinate serviciilor de urgenţă.
Se supun evaluării două categorii de produse:
- o primă categorie de produse pentru care există la această dată informaţii

suficiente la Comisia Europeană privind metodele de măsurare şi nivelul actual de zgomot
emis, sunt cele supuse limitării nivelului de zgomot emis, conform Directivei
2000/14/CEE, în două etape, începând cu 2002 şi respectiv 2006; în art. 12 sunt
nominalizate 22 de tipuri de produse, printre care: ascensoare de şantier pentru materiale,
maşini de compactat, compresoare, spărgătoare de beton, buldozere, dumpere, grupuri de
acţionare hidraulică, cositori de gazon, automacarale acţionate de motor cu combustie
internă, motosape, grupuri electrogene, generatoare de sudură etc.;
- a doua categorie de produse pentru care nu sunt suficiente date şi pentru care se
colectează în continuare informaţii de către Comisia Europeană sunt cele supuse doar
etichetării nivelului de zgomot, fără a se solicita limitarea acestuia. Pe măsura completării
bazelor de date şi a progreselor tehnice, produse din grupa supusă doar etichetării vor fi
introduse treptat în grupa de produse supuse limitării nivelului de zgomot. În art. 13, sunt
182
nominalizate 41 tipuri de produse printre care: ferăstraie cu bandă pentru şantiere de

construcţii, ferăstraie portabile cu lanţ, malaxoare pentru beton, maşini pentru transportul
şi aplicare sub presiune a betonului şi a mortalului, utilaje de foraj, maşini pentru tăiat gard
viu, ciocane hidrauluice, maşini pentru colectat frunze etc.
Schema de evaluarea conformităţii pentru Directiva 2000/14/CEE
Controlul intern al producţiei completat cu evaluarea documentaţiei tehnice şi

verificarea periodică
Anexa 6. Modulul Aa
Pentru a putea fi introduse pe piaţă, aceste echipamente trebuie să respecte procedurile de
evaluare a conformităţii, să fie însoţite de declaraţia de conformitate şi să aibă marcajul CE
şi marcajul suplimentar în care să fie indicat nivelul de putere acustică garantat.
Colectarea datelor cu privire la zgomot:
Producătorul sau reprezentantul autorizat al acestuia au obligaţia de a transmite la

Inspecţia Muncii o copie a declaraţiei de conformitate EC pentru fiecare tip de echipament
prevăzut la art. 12 sau art. 13, introdus pe piaţă sau pus în funcţiune în România.
183
Ţinând cont de condiţiile specifice fiecărui stat membru, autorităţile publice pot
emite reglementări prin care introduc:
a) măsuri de utilizare a echipamentelor prevăzute la art. 2 în domenii pe care le

consideră sensibile, inclusiv posibilitatea de limitare a orelor de lucru pentru
astfel de echipamente;
b) cerinţe specifice de asigurare a protecţiei pentru lucrătorii care utilizează astfel

de echipamente, cu condiţia ca aceasta să nu conducă la modificarea
echipamentelor într-un mod care contravine cu prevederile din prezenta hotărâre.
Legea 245/2004 privind securitatea generală a produselor
Această lege transpune în legislaţia română Directiva 2001/95/CEE şi se aplică

pentru toate produsele pentru care nu există prevederi legale specifice de securitate a
produselor. În cazul în care unele produse au reglementări specifice de securitate, această
lege se aplică numai pentru aspectele şi riscurile sau categoriile de riscuri care nu sunt
prevăzute de aceste reglementări specifice.
Producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure. Un produs va fi

considerat sigur:
a) din punct de vedere al aspectelor reglementate de dispoziţiile legislaţiei naţionale atunci
când, în absenţa prevederilor comunitare specifice privind reglementarea produsului în
cauză, el este conform cu reglementările naţionale ale României, ori ale statului membru
pe teritoriul căruia este comercializat, reglementări stabilite cu respectarea principiilor
liberei circulaţii a produselor şi serviciilor de piaţă, care formulează cerinţele de sănătate şi
securitate pe care produsul trebuie să le îndeplinească pentru a fi comercializat.
b) din punct de vedere al riscurilor şi al categoriilor de riscuri reglementate de standarde

naţionale neobligatorii relevante, atunci când este conform cu standardele naţionale
neobligatorii care transpun standarde europene, a căror referinţă este publicată în Jurnalul
Oficial al Comunităţii Europene. Referinţele acestor standarde naţionale armonizate sunt
publicate de către Asociaţia de Standardizare din România.
184
Producătorii trebuie să asigure consumatorului informaţiile utile care îi permit să

evalueze riscurile inerente ale unui produs pe durata medie de utilizare sau pe o durată
rezonabilă, previzibilă, atunci când aceste nu sunt imediat perceptibile de către consumator
fără un avertisment corespunzător, precum şi să prevină astfel de riscuri.
În limitele activităţilor, producătorii trebuie să adopte măsuri proporţionale cu
caracteristicile produselor pe care le furnizează, care să permită:
1) informarea utilizatorilor privind riscurile pe care aceste produse le-ar putea

prezenta;
2) întreprinderea unor acţiuni potrivite, inclusive, dacă este necesar pentru a evita
aceste riscuri, retragerea de pe piaţă, avertizarea adecvată şi eficientă a
consumatorilor, returnarea produsului de la consumatori.
Distribuitorii sunt obligaţi :
a) să acţioneze cu atenţia cuvenită pentru a contribui la respectarea cerinţelor de

securitate aplicabile, în special să nu distribuie produse despre care au cunoştinţă
sau pe care ar fi trebuit să le considere, pe baza informaţiilor deţinute şi în
calitate de specialişti că sunt neconforme cu aceste cerinţe;
b) să participe, în limitele activităţii lor, la monitorizarea securităţii produselor
introduse pe piaţă, în special prin:
1. transmiterea informaţiilor privind riscurile produselor;

2. păstrarea şi furnizarea documentelor necesare pentru a determina
originea produselor;
3. colaborarea la acţiunile întreprinse de producători şi de autorităţile
competente pentru evitarea riscurilor.
Control şi prevenire
Modul de desfăşurare a activităţilor de control şi prevenire sunt reglementate de

Hotărârea Guvernului nr. 891/2004 ce stabileşte pentru fiecare hotărâre de guvern ce
transpune o directivă privind libera circulaţie a mărfurilor, autoritatea competentă şi
nominalizează un organ de control ce va face supravegherea pieţei. Pentru directivele
185
pentru care autoritatea competentă este Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse,
organul de control care face supravegherea pieţei este Inspecţia Muncii.
Organul de control poate subcontracta activităţi tehnice cum ar fi, de exemplu,
încercări şi inspecţii, cu condiţia ca organul de control să îşi asume responsabilitatea luării
deciziei privind rezultatul supravegherii şi numai dacă nu există nici un conflict de interese
între sarcinile sale de supraveghere a pieţei şi activităţile de evaluare a conformităţii ale
organismului subcontractant. În scopul evitării conflictelor de interese, organismele
notificate trebuie excluse de la responsabilităţile privind supravegherea pieţei.
Etapele supravegherii pieţei:
1) monitorizarea produselor introduse pe piaţă sau puse în funcţiune;

2) stabilirea măsurilor ce trebuie luate de către producător, de către reprezentantul
autorizat al acestuia sau de către importator, pentru îndeplinirea conformităţii, după
caz.
Monitorizarea produselor introduse pe piaţă sau puse în funcţiune se realizează prin:
a) vizitarea regulată a locurilor unde se comercializează şi se depozitează de către

distruibuitor produsele;
a) vizitarea regulată a locurilor unde produsele sunt puse în funcţiune;
b) organizarea de controale inopinate şi verificări punctuale;
b) prelevarea de mostre de produse şi verificarea prin examinare şi încercare a
acestora.
 Organul de control are dreptul de a solicita orice informaţie necesară pentru

realizarea sarcinilor ce îi revin.
 În cazul în care au fost descoperite neconformităţi, pentru a verifica dacă erorile

apar în mod constant, organul de control poate verifica produsele în conformitate cu
modulele utilizate de către producător pentru evaluarea conformităţii produselor cu
cerinţele esenţiale prevăzute în reglementările tehnice aplicabile acelor produse.
186
 Organul de control monitorizează produsele prezentate la târguri, expoziţii,

demonstraţii.
Verificările realizate de către organul de control pot fi:

a) verificări formale
b) verificări de fond
Verificările formale privesc:

- prezenţa şi modul de aplicare a marcajului CE;
- disponibilitatea declaraţiei de conformitate EC;
- informaţiile ce însoţesc produsul;
- corecta alegere a procedurilor de evaluare a conformităţii.
Verificările de fond privesc:

- verificarea conformităţii produsului cu cerinţele esenţiale;
- conţinutul declaraţiei de conformitate EC;
- corecta aplicare a procedurilor de evaluare a conformităţii.
Stabilirea măsurilor ce trebuie luate de către producător
În situaţia în care organul de control descoperă că un produs nu este în conformitate

cu prevederile reglementărilor tehnice aplicabile, acesta trebuie să ia măsurile necesare şi
să acţioneze pentru îndeplinirea conformităţii. Acţiunile corective depind de gradul de
neconformitate care trebuie stabilit, de la caz la caz, în concordanţă cu principiul
proporţionalităţii (măsurile stabilite de către organul de control trebuie să fie corelate cu
gradul de risc sau de neconformitate al produsului, iar impactul asupra liberei circulaţii a
mărfurilor nu trebuie să fie mai mare decât este necesar).
a) pentru îndeplinirea conformităţii, organul de control poate solicita

producătorului, reprezentantului autorizat al acestuia sau importatorului, după
caz, să realizeze conformitatea cu prevederile din reglementările tehnice
aplicabile produsului introdus pe piaţă sau care a fost pus în funcţiune;
b) în situaţia în care măsurile iniţiale nu au condus la rezultatele aşteptate sau
187
rezultatele obţinute sunt considerate insuficiente, organul de control va lua

măsurile potrivite pentru a restricţiona sau a interzice introducerea pe piaţă ori
punerea în funcţiune a produsului în cauză şi pentru a asigura retragerea lui de
pe piaţă.
Retragerea efectivă a produsului neconform de pe piaţă se realizează, după caz, de

către producătorul, reprezentantul autorizat al acestuia sau importatorul care a introdus
acel produs pe piaţă.
Organul de control trebuie să analizeze şi să decidă, de la caz la caz, dacă

neconformităţile constatate sunt nesubstanţiale sau substanţiale.
În legătură cu neconformităţile constatate, înaintea oricărei decizii, organul de

control va anunţa partea implicată, dând posibilitate acesteia de a fi consultată. Dacă
problema ce se impune a fi rezolvată este urgentă, dat fiind pericolul grav şi iminent,
organul de control dispune măsurile necesare, fără a consulta partea implicată.
Lipsa unei reacţii din partea părţii implicate, în intervalul de timp stabilit de către
organul de control, îndreptăţeşte organul de control să ia decizia pe care o consideră
necesară.
Orice decizie luată privind restricţionarea sau interzicerea introducerii pe piaţă,

punerii în funcţiune sau retragerii de pe piaţă a unor produse trebuie să fie motivată,
producătorul, reprezentantul autorizat al acestuia sau importatorul, după caz, trebuind să
fie informat în scris în acest sens.
Pot fi considerate neconformităţi nesubstanţiale, după caz, fapte ca de exemplu:
a) folosirea şi aplicarea incorectă a marcajului CE în ceea ce priveşte, de

exemplu, forma, mărimea, vizibilitatea, lizibilitatea, caracteristica
marcajului de conformitate CE de a nu putea fi şters;
b) aplicarea incorectă a altor marcaje de conformitate şi mărci suplimentare;
c) neprezentarea imediată a declaraţiei de conformitate EC sau neînsoţirea
produsului de acest document, atunci când este obligatoriu;
d) neînsoţirea sau însoţirea incompletă a produsului de alte informaţii
188
prevăzute în reglementarea tehnică aplicabilă;

e) neînscrierea numărului de identificare al organismului notificat alături de
marcajul CE.
Sunt considerate neconformităţi substanţiale, neconformităţile produselor cu

cerinţele esenţiale din reglementăile aplicabile .
În cazul identificării de neconformităţi substanţiale, organul de control trebuie să ia

măsurile necesare pentru a se îndeplini conformitatea, urmărind principiul
proporţionalităţii. În aceste situaţii organul de control trebuie să restricţioneze sau să
interzică introducerea pe piaţă şi punerea în funcţiune a produsului şi să dispună retragerea
acestuia de pe piaţă. Organul de control trebuie să se asigure că aceste măsuri sunt
respectate şi îndeplinite.
Acţiunea de interzicere sau de restricţionare a introducerii pe piaţă ori a punerii în

funcţiune a unui produs poate fi la început temporară, pentru a permite organului de
control să obţină dovezi suficiente cu privire la periculozitatea sau la altă neconfomitate
substanţială a produsului.
Măsura naţională de restricţionare sau de interzicere a introducerii pe piaţă şi

punerii în funcţiune a unui produs ori retragerii unui produs de pe piaţă trebuie să fie
bazată pe dovezi care să constituie mijloace suficiente pentru demonstrarea erorilor
privind proiectarea produsului sau fabricarea acestuia şi care să indice un pericol
previzibil, potenţial sau actual ori altă neconformitate substanţială, chiar şi în situaţia în
care produsele sunt corect fabricate, instalate, întreţinute şi folosite conform scopului
propus sau rezonabil prevăzut.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin în legătură cu supravegherea pieţei, personalul

organelor de control are dreptul să sigileze produsele care nu îndeplinesc cerinţele
prevăzute în reglementările tehnice.
(1) Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât,

potrivit legii penale să constituie infracţiuni, următoarele fapte care se sancţionează astfel:
a) nerespectarea cerinţelor esenţiale de sănătate şi securitate, cu amendă de la 5000 lei

189
la 10000 lei, retragerea de pe piaţă şi/sau interzicerea utilizării şi introducerii pe

piaţă a produselor neconforme;
b) neîntocmirea şi nedeţinerea dosarului tehnic, neaplicarea procedurilor de evaluare a
conformităţii, neîntocmirea declaraţiei de conformitate sau a altor documente care
atestă conformitatea, cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei şi interzicerea
comercializării până la o dată stabilită de organul de control al autorităţii
competente împreună cu producătorul, reprezentantul autorizat al acestuia sau cu
importatorul, după caz, pentru eliminarea neconformităţilor;
c) neaplicarea marcajului de conformitate, cu amendă de la 2500 lei la 5000 lei,
retragerea de pe piaţă şi/sau interzicerea introducerii pe piaţă a produselor
nemarcate sau marcate incorect;
d) nerespectarea prevederilor art. 15, cu amendă de la 5000 lei la 10000 lei şi
retragerea certificatului de recunoaştere.
8. SUBSTANŢE ŞI PREPARATE CHIMICE PERICULOASE,

AGENŢI CHIMICI
8.1. DIRECTIVELE EUROPENE TRANSPUSE ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ ÎN

DOMENIUL AGENŢILOR CHIMICI PERICULOŞI
Directivele europene transpuse în legislaţia română, în domeniul agenţilor

periculoşi chimici sunt:
▪ Directiva cadru 89/391/CEE, privind introducerea de măsuri pentru încurajarea

îmbunătăţirilor în domeniul sănătăţii şi securităţii muncitorilor la locurile de
muncă;
190
▪ Directiva 98/24/CEE (amendată de D 2000/39/CEE), cu privire la securitatea şi

protecţia sănătăţii lucrătorilor împotriva riscurilor legate de agenţii chimici la
locurile de muncă;
▪ Directiva 90/394/CEE (amendată de D97/42/CEE şi D 99/38/CEE), referitoare la

protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni
la locurile de muncă;
▪ Directiva 67/548/CEE, cu amendamentele ulterioare;
▪ Directiva 83/477/CEE (amendată de Directiva 91/382/CEE), privind protecţia
împotriva riscurilor de îmbolnăvire şi prevenirea acestor riscuri legate de
expunerea la azbest la locul de muncă;
▪ Directiva 91/322/CEE, pentru stabilirea valorilor limită indicative în scopul

implementării Directivei 80/1107/CEE, privind protecţia lucrătorilor împotriva
riscurilor legate de expunerea la agenţi chimici, fizici şi biologici la locul de
muncă;
▪ Directiva 94/33/CEE, privind protecţia tinerilor în muncă;
▪ Directiva 92/58/CEE, privind prescripţii minime de semnalizare de securitate şi/sau
sănătate la locul de muncă.
8.2. LEGISLAŢIA ROMÂNĂ ÎN DOMENIUL AGENŢILOR

CHIMICI PERICULOŞI
• Constituţia României;
• LEGEA nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare - CODUL
MUNCII;
• LEGEA nr. 319/2006 a securitatăţii şi sănătăţii în muncă;
• H.G. nr. 1425/2006;
• H.G. nr. 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitatte şi sănătate

în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de
prezenţa agenţilor chimici;
• H.G. nr. 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate

pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi
191
cancerigeni sau mutageni la locul de muncă;
• H.G. nr. 971/2006 privind cerinţele minime de semnalizare de securitate şi/sau

de sănătate la locul de muncă;
• LEGEA nr. 126/1995, privind Regimul materiilor explosive, cu modificările şi

completările ulterioare;
• ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 200/2000, privind clasificarea, etichetarea şi
ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, aprobată prin LEGEA nr.
451/2001;
• H.G. 490/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 200/2000, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
• H.G. 92/2003, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 200/2000, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
preparatelor chimice periculoase;
• SR 13253 - Etichetarea substanţelor şi produselor chimice periculoase;
• HG 95/2003, privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore

în care sunt implicate substanţe periculoase;
• HG 1300/ 2002 - Notificarea substanţelor chimice;
• HOTĂRÂRE nr. 347/2003, privind restricţionarea introducerii pe piaţă şi a utilizării

anumitor substanţe şi preparate chimice periculoase;
• HOTĂRÂRE nr. 932/2004 pentru modificarea şi completarea H.G. nr. 347/2003

privind restricţionarea introducerii pe piaţă şi a utilizării anumitor substanţe şi
preparate chimice periculoase;
• HOTĂRÂRE nr. 63/2002 privind aprobarea Principiilor de bună practică în laborator,

precum şi inspecţia şi verificarea respectării acestora în cazul testărilor efectuate asupra
substanţelor chimice;
• Ordinul MIR 608/2002, privind aprobarea Listei europene a substanţelor chimice

notificate – ELINCS;
• OM - MIR 227/2002, privind Inventarul european al substanţelor existente puse pe

192
piaţă – IESCE;
• HOTĂRÂRE nr. 697/2004 privind aprobarea Procedurii de consimţământ prealabil în

cunoştinţă de cauză pentru controlul importului şi exportului anumitor substanţe şi
preparate chimice periculoase – procedura PIC;
• HOTĂRÂRE nr. 2427/2004 privind evaluarea şi controlul riscului substanţelor

existente;
• ORDONANŢĂ nr. 4/1995, privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor

de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi
silvicultură, aprobată prin LEGEA nr. 85/ 1995;
• H.G. nr. 172/5 mai 1997, pentru înfiinţarea Registrului Naţional al Substanţelor
Chimice Potenţial Toxice şi aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a
acestuia;
• HG. 707/ 3 iulie 2002, privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru
Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase;
• LEGE nr. 122/2002, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 48/1999, privind
transportul rutier al mărfurilor periculoase;
• ORDIN nr. 1147 din 10 decembrie 2002, pentru aprobarea Normativului tehnic privind
depozitarea deşeurilor - construirea, exploatarea, monitorizarea şi închiderea
depozitelor de deşeuri;
• LEGE nr. 346/2002, privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, cu modificările şi completările ulterioare;
• ORDIN nr. 553/1791/2002, pentru aprobarea Normelor metodologice privind

constituirea în anul 2003 a Fondului iniţial pentru funcţionarea sistemului de
asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale;
• LEGEA nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase, cu modificările aduse de Legea nr. 263/2005.
8.3. AGENŢI CHIMICI PERICULOŞI LA LOCUL DE MUNCĂ
8.3.1. Generalităţi
193
Procesul muncii presupune realizarea anumitor activităţi, în timp şi spaţiu, pentru

care lucrătorii depun efort fizic şi/sau intelectual, în cadrul unor anumite condiţii date ale
mediului de muncă în care pot exista unul sau mai mulţi factori de risc care pot afecta
securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor.
Sănătatea în muncă se defineşte drept acea stare de bunăstare fizică, mentală şi
socială completă şi nu numai datorată lipsei bolilor profesionale sau accidentelor de
muncă. În acest context, se poate aprecia că mediul de muncă şi sănătatea în muncă sunt
puternic relaţionate şi că numai un mediu de muncă sigur şi sănătos poate asigura acea
stare de bine fizică, mentală şi socială.
Factorii de risc ai mediului de muncă, ce pot influenţa în mod negativ sănătatea în
muncă prin modificarea echilibrului fizic, mental şi/sau social al lucrătorilor, care pot
produce îmbolnăviri profesionale sau care pot genera accidente de muncă, pot fi factori
de natură chimică, biologică, fizică şi/sau socială.
Reducerea continuă şi eficientă a riscurilor legate de expunerea la substanţe şi
preparate chimice periculoase la locul de muncă trebuie să fie o preocupare majoră a
angajatorilor.
Substanţele şi preparatele chimice periculoase sunt numeroase şi variate şi sunt
răspândite în majoritatea locurilor de muncă. Ele prezintă pericole pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor şi riscuri ca urmare a expunerii de scurtă sau lungă durată sau prin
acumularea lor pe termen lung în organism.
Efectele asupra sănătăţii lucrătorilor expuşi pot fi reversibile sau ireversibile, mai
puţin grave sau foarte grave, de tipul cancerelor, disfuncţiilor în reproducere sau
anomaliilor congenitale, care se pot manifesta asupra organismului imediat sau după o
perioadă de latenţă ce poate fi uneori mai mare de 10-15 ani.
Pentru a putea asigura protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa

substanţelor şi preparatelor chimice periculoase la locul de muncă, angajatorii trebuie să
cunoască ce sunt agenţii periculoşi, cum se clasifică, modul de pătrundere în organism,
pericolele şi riscurile asociate acestora, ce prevăd reglementarile naţionale legale în
vigoare pentru asigurarea cerinţelor minime de securitate şi sănătate în muncă impuse de
directivele europene.
194
8.3.2. Definiţii
Agentul chimic periculos este orice substanţă sau preparat care, datorită
proprietăţilor fizico-chimice, chimice sau toxicologice, şi modului de folosire sau
prezenţei acestora la locul de muncă, prezintă risc pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor.
Mai exact, în înţelesul HG nr. 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de
securitatte şi sănătate în muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor
legate de prezenţa agenţilor chimici:
Agentul chimic este orice element sau compus chimic, singur sau în amestec, în
stare naturală sau fabricat, utilizat ori eliberat, inclusiv sub formă de deşeuri, prin orice
activitate profesională, fie că este produs intenţionat sau nu, fie că este introdus pe piaţă
sau nu.
Agent chimic periculos este:
a) orice agent chimic care întruneşte criteriile de clasificare ca substanţă periculoasă în
conformitate cu anexa nr. 1 la Normele metodologice de aplicare a OUG nr. 200/2000
privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase, aprobate prin HG nr. 490/2002, cu modificările şi completările ulterioare, fie
că acea substanţă este clasificată în temeiul hotărârii menţionate sau nu, cu excepţia
substanţelor care întrunesc numai criteriile de clasificare ca substanţe periculoase pentru
mediu;
b) orice agent chimic care întruneşte criteriile de clasificare ca preparat periculos în
sensul Normelor metodologice privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea preparatelor
chimice periculoase, aprobate prin HG nr. 92/2003, fie acel preparat este clasificat în
temeiul hotărârii menţionate sau nu, cu excepţia acelor preparate care întrunesc numai
criteriile de clasificare ca preparate periculoase pentru mediu;
c) orice agent chimic care, deşi nu întruneşte criteriile de clasificare ca fiind periculos
în conformitate cu a) şi b), poate prezenta un risc pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor datorită proprietăţilor sale fizico-chimice, chimice sau toxicologice şi a
modului în care este utilizat sau este prezent la locul de muncă, inclusiv orice agent chimic
căruia nu i s-a atribuit o valoare limită de expunere profesională potrivit prevederilor
195
legislaţiei în vigoare;
Activitatea care implică agenţi chimici – orice proces de muncă în care sunt utilizaţi
sau intenţionează să se utilizeze agenţi chimici, în orice proces, inclusiv producerea,
manipularea, depozitarea, transportul ori eliminarea şi tratarea, sau orice asemenea proces
de muncă din care rezultă agenţi chimici;
Valoarea limită de expunere profesională – limita mediei ponderate în funcţie de
timp a concentraţiei unui agent chimic în aerul zonei în care respiră un lucrător, pentru o
perioadă de referinţă specificată, pentru 8 ore sau pentru un termen mai scurt de maximum
15 minute;
Valoarea limită biologică – limita concentraţiei, în mediul său biologic de referinţă,
a unui agent chimic relevant, a metabolitului sau a unui indicator al efectului;
Supravegherea medicală – evaluarea medicală a unui lucrător pentru a se determina
starea sănătăţii sale, în relaţie cu expunerea la agenţii chimici specifici locului de muncă;
Pericol – proprietatea intrinsecă, cu potenţial de a dăuna, a unui agent chimic;
Risc – probabilitatea ca potenţialul de a dăuna, să producă efecte în condiţiile
utilizării şi/sau expunerii.
În înţelesul H.G. nr. 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi

sănătate pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi
cancerigeni sau mutageni la locul de muncă:
Agent cancerigen este:

a) substanţă care corespunde criteriilor de clasificare în categoria 1 sau 2 de agenţi
cancerigeni, aşa cum sunt prevăzute la anexa nr. 1 la Normele metodologice de aplicare a
OUG nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, aprobate prin HG nr. 490/2002, cu modificările şi
b) un preparat compus din una sau mai multe substanţe prevăzute la lit. a), atunci
când concentraţia uneia sau mai multor astfel de substanţe corespunde criteriilor impuse
în materie de limite de concentraţie pentru clasificarea unui preparat în categoria 1 sau 2
de agenţi cancerigeni, aşa cum sunt prevăzute în anexa nr. 2 la Normele metodologice de
aplicare a OUG nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
196
completările ulterioare, fie în anexa nr. 1 la Normele metodologice privind clasificarea,

etichetarea şi ambalarea preparatelor chimice periculoase, aprobate prin HG nr. 92/2003,
atunci când substanţa sau substanţele nu figurează în anexa nr. 2 la Normele metodologice
de aplicare a OUG nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor
şi preparatelor chimice periculoase, aprobate prin HG nr. 490/2002, cu modificările şi
completările ulterioare sau nu au prevăzute limite de concentraţie;
c) o substanţă, un preparat sau un procedeu, prevăzute în anexa nr. 1 din HG nr.
1093/2006, precum şi o substanţă sau un preparat care este degajat printr-un procedeu
prevăzut în această anexă.
Mai pe scurt, agenţii cancerigeni sunt substanţe, preparate sau procedee, inclusiv
substanţe sau preparate degajate în urma unui procedeu, care prin inhalare, ingestie sau
penetrare cutanată, pot produce apariţia cancerului ori pot creşte frecvenţa acestuia.
Agentul mutagen este:

a) o substanţă care corespunde criteriilor de calsificare în categoria 1 sau 2 de
agenţi mutageni, aşa cum sunt prevăzute la anexa nr. 1 la Normele metodologice de
b) un preparat compus din una sau mai multe substanţe prevăzute la lit. a), atunci
când concentraţia uneia sau mai multor astfel de substanţe corespunde criteriilor impuse în
materie de limite de concentraţie pentru clasificarea unui preparat în categoria 1 sau 2 de
agenţi mutageni, aşa cum sunt prevăzute în anexa nr. 2 la Normele metodologice de
completările ulterioare, fie în anexa nr. 1 la Normele metodologice privind clasificarea,
etichetarea şi ambalarea preparatelor chimice periculoase, aprobate prin HG nr. 92/2003,
atunci când substanţa sau substanţele nu figurează în anexa nr. 2 la Normele metodologice
de aplicare a OUG nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor
şi preparatelor chimice periculoase, aprobate prin HG nr. 490/2002, cu modificările şi
completările ulterioare sau nu au prevăzute limite de concentraţie;
197
Mai pe scurt, agenţii mutageni sunt substanţe sau preparate, care prin inhalare,
ingestie sau penetrare cutanată, pot cauza anomalii genetice ereditare ori pot creşte
frecvenţa acestora.
Datorită implicaţiilor majore pe care le au asupra sănătăţii lucrătorilor expuşi,
implicaţii ce se pot manifesta după o perioadă de latenţă de 10, 15 sau chiar peste 20 de
ani după expunere, în cadrul agenţilor chimici periculoşi se acordă o atenţie deosebită
azbestului şi agenţilor cancerigeni şi mutageni.
8.3.3. Obligaţiile angajatorului
Angajatorul trebuie să efectueze determinarea prezenţei agenţilor chimici periculoşi

la locul de muncă. În cazul unui răspuns afirmativ, angajatorul trebuie să evalueze orice
risc referitor la sănătatea şi securitatea lucrătorilor care decurge din prezenţa agenţilor
chimici.
În îndeplinirea obligaţiei sale de asigurare a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor în
cadrul oricărei activităţi care implică utilizarea agenţilor chimici periculoşi, angajatorul ia
măsurile necesare de prevenire şi protecţie.
Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă prevede în mod expres la art.
7, alin. (4), lit a), obligativitatea ca angajatorul să efectueze evaluarea riscurilor la alegerea
substanţelor sau preparatelor chimice utilizate, iar la art. 12, alin. (1), lit. a) se stipulează
că angajatorul trebuie:
„...să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea
în muncă...” luând în considerare:
- proprietăţile periculoase ale agenţilor chimici respectivi;
- informaţiile în acest sens, pe care le deţine de la furnizori;
- nivelul, tipul şi durata expunerii;
- condiţiile în care se va desfaşura lucrul în prezenţa unor astfel de agenţi
chimici;
- VLExP (valoarea limita de expunere profesională) sau VLBN (valoarea
limită biologică naţională);
- efectul măsurilor preventive luate;
- concluziile care rezultă în urma supravegherii stării de sănătate.
198
Pentru efectuarea evaluării riscurilor datorate expunerii la agenţi chimici periculoşi

angajatorul se va asigura că deţine suficiente informaţii privitoare la transportul,
manipularea, depozitare, utilizarea agenţilor chimici periculoşi respectivi.
În cazul unei activităţi noi care implică agenţi chimici periculoşi, procesul de
muncă trebuie să înceapă numai după ce a fost realizată o evaluare a riscului acelei
activităţi şi după luarea măsurilor de prevenire şi protecţie identificate ca fiind necesare.
În cazul în care, rezultatele evaluării riscurilor indică prezenţa unui risc pentru
sănătatea şi securitatea lucrătorilor, angajatorul este obligat să aplice măsuri specifice de
prevenire, protecţie şi supreveghere prevăzute la art. 19-29 şi la art. 38-42 din HG nr.
1218/2006:
- eliminarea sau reducerea la minimum posibil a riscurilor pentru sănătatea şi
securitatea lucrătorilor expuşi;
- substituirea, înlocuirea agentului chimic periculos cu un alt agent sau un
proces chimic care, în condiţiile utilizării, nu este periculos sau este mai puţin
periculos pentru sănătatea şi securitatea lucrătorilor;
- adoptarea măsurilor tehnice, organizatorice, sanitare şi de altă natură,
corespunzătoare situaţiei;
- proiectarea unor procese de muncă şi control tehnic adecvate, care să reducă
la minimum emiterea de agenţi chimici periculoşi cu risc;
- aplicarea de măsuri de protecţie colectivă;
- aplicarea de măsuri de protecţie individuală;
- asigurarea de EIP;
- întreruperea activităţii în cazul în care se depăşeşte valoarea limită de
expunere profesională naţională şi remedierea situaţiei prin aplicarea
măsurilor adecvate;
- asigurarea unui sistem de avertizare-comunicare adecvat, acolo unde se
impune utilizarea acestor sisteme;
- asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor cu privire la agenţii chimici
periculoşi prezenţi în procesul de muncă, prezentarea corespunzătoare a
riscurilor existente şi a măsurilor adoptate;
- supravegherea stării de sănătate a lucrătorilor expuşi la agenţi chimici
199
periculoşi;
- respectarea valorilor limită de expunere profesională la agenţi chimici în
mediul de muncă, aşa cum sunt prevăzute în anexa nr. 1 din HG nr.
1218/2006 şi valorile limită biologice tolerabile de lucrători, prevăzute în
anexa nr. 2, cu menţinerea concentraţiei la cel mai scăzut nivel posibil.
Rezultatele evaluării riscurilor stau la baza stabilirii măsurilor preventive şi a
metodelor de lucru care trebuie să asigure o îmbunătăţire progresivă a condiţiilor de
muncă şi sunt integrate în toate activităţile unităţii, la toate nivelurile ierarhice.
Măsurile astfel stabilite fac obiectul programului anual de protecţie a muncii.
Conducătorul unităţii prezintă Comitetului de securitate şi sănătate în muncă,
programul pentru anul următor, având, de asemenea, obligaţia de a prezenta o dată pe an,
cel puţin, un raport scris cu privire la situaţia securităţii şi sănătăţii în muncă, la acţiunile
întreprinse şi eficienţa aplicării acestora.
Angajaţii altor unităţi din exterior, care lucrează în unitatea sa, trebuie să
primească toate informaţiile referitoare la riscurile la care pot fi expuşi şi la măsurile de
protecţie adoptate la nivel de unitate sau loc de muncă, inclusiv la cele de prim ajutor,
prevenirea şi stingerea incendiilor şi evacuarea în caz de urgenţă.
Angajatorii sunt obligaţi să-i consulte pe angajaţi şi/sau pe reprezentanţii lor în

problemele referitoare la măsurile şi consecinţele privind securitatea şi sănătatea în
muncă la introducerea de noi tehnologii, alegerea echipamentului tehnic, îmbunătăţirea
condiţiilor şi a mediului de muncă, la desemnarea persoanelor cu atribuţii privind primul
ajutor, prevenirea şi stingerea incendiilor, evacuarea angajaţilor precum şi la modul de
desfăşurare a activităţii de prevenire şi protecţie împotriva riscurilor profesionale,
inclusiv a celei de instruire în domeniu.
O altă obligaţie prevăzută în legislaţia în vigoare, este aceea că angajatorul trebuie

să notifice inspectoratului teritorial de muncă pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea, lista
cu substanţe şi preparatelor chimice periculoase pe care le deţine, utilizează şi/sau
comercializează, aşa cum prevede Legea nr. 360/2006 privind regimul substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, modificată şi completată cu Legea nr. 263/2005.
8.3.4. Surse de informare

200
Pentru a afla informaţii legate de proprietăţile periculoase ale agenţilor periculoşi şi

despre implicaţiile asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor expuşi, angajatorii pot
consulta:
 Inventarul European al Substanţelor Chimice Existente puse pe piaţă – IESCE,
aprobat prin Ordinul nr. 227/13 iunie 2002 al ministrului industriilor şi resurselor.
Inventarul European al Substanţelor Chimice Existente puse pe piaţă, preluat prin
Ordinul nr. 227/13 iunie 2002 al ministrului industriilor şi resurselor, conţine lista
definitivă cu substanţele chimice ce se află pe piaţa comunitară începând cu data de 18
septembrie 1981 şi atribuie numărul Comunităţii Economice Europene (CEE) unui număr
de peste 100.000 de substanţe chimice.
Substanţele noi, puse pe piaţă după 1981, sunt cuprinse în Lista Europeană a
Substanţelor Chimice Notificate – ELINCS, preluată prin Ordinul nr. 608/2002 al
ministrului industiilor şi resurselor.
 Anexa 2, Lista substanţelor periculoase - Normele metodologice de aplicare a
O.U.G. nr. 200/2000, privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, aprobată prin H.G. 490/ 2002.
 HG nr. 1218/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitatte şi sănătate în

muncă pentru asigurarea protecţiei lucrătorilor împotriva riscurilor legate de prezenţa
agenţilor chimici:
ANEXA nr. 1 – Valori limită obligatorii naţionale de expunere
profesională ale agenţior chimici;
În această anexă se întâlnesc substanţe cu indicativul:
pC – substanţe potenţial cancerigene şi/sau mutagene
C – substanţe cu potenţial cancerigen şi/sau mutagen
Fp – substanţe foarte periculoase, pentru care expunerea trebuie practic exclusă;
P ( piele ) – substantanţe care pot pătrunde în organism prin piele sau mucoase
intacte.
ANEXA nr. 2 – Valori limită biologice;
ANEXA nr. 3 – Interdicţii: cuprinde agenţi chimici pentru care se

interzic, în anumite condiţii, producerea, fabricarea sau utilizarea la locul de muncă.
201
 H.G. nr. 1093/2006 privind stabilirea cerinţelor minime de securitate şi sănătate

pentru protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor legate de expunerea la agenţi cancerigeni
sau mutageni la locul de muncă:
ANEXA nr. 1 – Tipuri de agenţi cu acţiune cancerigenă sau mutagenă;
ANEXA nr. 2 – Recomandări practice cu privire la supravegherea
medicală a lucrătorilor;
ANEXA nr. 3 – Valori limită naţionale de expunere profesională pentru
agenţi cancerigeni. Indicaţii privind măsurile pe niveluri de izolare (agenţi biologici).
8.3.5. Efectele expunerii
Agenţii periculoşi se întâlnesc în majoritatea locurilor de muncă organizate,

întreprinderi, în diverse sectoare de activitate. Ei pot fi întâlniţi în birouri, în cabinetele
medicale, stomatologice, veterinare sau de analize medicale, în ateliere de reparaţii auto,
tinichigerie, vopsitorie, în curăţătoriile chimice, în farmacii şi tipografii, în ateliere de
prelucrări mecanice şi prin aşchiere, în industria de prelucrare a lemnului, rafinării şi în
toată industria chimică, dar şi în şantiere de construcţii, agricultură, ateliere de acoperiri
metalice, turnătorii, brutării, secţiile de boli infecţioase.
Agenţii cancerigeni şi mutageni se întâlnesc în lucrările de pulverizare a
insecticidelor (compuşi cu arsen), lucrări de extracţie a carbunelui, în saloanele de coafură
(săruri de nichel din coloranţi), distilarea petrolului (benzen), operaţiile de cromare şi
pasivare a metalelor (crom hexavalent), fabricarea parfumurilor, fabricarea sticlei, a
ceramicii sau prelucrarea cauciucului, construcţii şi reparaţii (smoală, pulberi de lemn,
silice cristalină) etc.
Agenţii chimici periculoşi, substanţe organice sau anorganice, naturale sau sintetice,
pot afecta personalul, în mod accidental sau în mod curent, în procesul direct de fabricaţie
unde se întâlnesc ca materii prime, produse intermediare, finite sau reziduuri, în activităţile
în care sunt utilizate ca materiale de vopsitorie (cei mai frecvenţi sunt solvenţii organici),
în timpul manipulării, al transportului sau al depozitării, precum şi în activitătile auxiliare
de reparaţii ale clădirilor (fumul de sudură), de reparaţii, întreţinere sau curăţare a
utilajelor tehnologice, a halelor de producţie, a mijloacelor de transport.
202
Alterarea stării de sănătate este unul din efectele asupra securităţii şi sănătăţii
lucrătorilor expuşi la agenţi periculoşi, care poate dispare când expunerea a încetat (efecte
de scurtă durată, ca de exemplu, dureri de cap, ameţeli , greţuri sau vărsături).
La expunerea de lungă durată, pot apare boli profesionale diverse şi foarte grave,
boli legate de profesie, intoxicaţii acute profesionale sau vătămări violente ale organismului
urmate de incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile sau invaliditate, ca urmare a
unor accidente de muncă.
Bolile profesionale care pot apărea în urma expunerii la diverşi agenţi chimici pot fi:
 boli ale sângelui (anemii), cauzate de expunerea la hidrogen arseniat, plumb;
 boli ale sistemului nervos, cauzate de expunerea la magneziu, mercur, arsen şi
compuşi de arsen, sulfura de carbon, solvenţi organici;
 boli ale ochilor şi anexelor, de tipul cataractei, cauzate de expunerea la
trinitrotoluen, naftalină, dinitrofenol;
 boli ale sistemului respirator, cauzate, în principal, de pulberile de azbest, cărbune,
bioxid de siliciu, aluminiu, pulberi de fier, metale grele, bumbac, in, cânepă, cereale,
tutun;
 boli ale pielii şi ţesuturilor subcutanate, de tipul dermatitelor sau urticariei;
 bolile legate de profesie, cauzate de expunerea la agenţi chimici la locul de muncă,
pot fi afecţiuni digestive, respiratorii cronice, nevroze.
8.3.6. Consecinţele expunerii la agenţi periculoşi la locul de muncă
Lucrătorul afectat va avea de suferit atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, prin
implicaţiile materiale şi sociale care intervin odată cu boala sau accidentul.
În cel mai bun caz, una din măsurile imediate este schimbarea locului de muncă. În
alte cazuri însă este necesară retragerea din activitate înainte de termen a lucrătorului
afectat ceea ce reprezintă o suferinţă dublă pentru persoana în cauză, atât din punct de
vedere fizic dar şi din punct de vedere profesional.
De asemenea, din punct de vedere social este necesară depunerea unui efort deosebit
atât pentru reconversia profesională a lucrătorilor afectaţi cât şi pentru acordarea unor
drepturilor băneşti (pensii) înainte de limita de vârstă stabilită prin lege. Pe de altă parte,
203
angajatorul va suferi pierderi materiale generate de plata concediilor medicale sau a

eventualelor spitalizări, va înregistra o scădere a productivităţii în muncă, urmare a
absenteismului lucrătorului afectat, se va înregistra cu o boală profesională sau cu accident
de muncă.
8.4. CLASIFICAREA AGENŢILOR CHIMICI PERICULOŞI
Aceasta se poate face în funcţie de forma de prezentare sau de efectele pe care le au

asupra organismului uman.
După forma de prezentare agenţii chimici pot fi:

 Agenţi chimici în stare gazoasă (gaze sau vapori).
Gazele se produc în general în procesele de topire, sudură, fermentaţii, ca urmare a
diferitelor reacţii chimice. Exemple: bioxidul de carbon (CO2), monoxidul de carbon (CO),
bioxidul de sulf (SO2), azotul (N2) etc.
Vaporii pot proveni de la substanţe lichide mai mult sau mai puţin volatile sau de la
solide care sublimează la temperatura normală, cum este de exemplu mercurul. Cele mai
frecvente cazuri sunt vaporii organici care se generează din solvenţii folosiţi în vopsele,
răşini, cerneluri etc. În general, se produc vapori în toate procesele de distilare, fie a
petrolului, gudronului, fie în cele de fabricare a polimerilor.
 Agenţi chimici în stare de materie în suspensie – aerosoli
Prin materii în suspensie se înţeleg toate tipurile de particule, solide şi/sau lichide
care se regăsesc suspendate în aer şi se pot inhala. Mărimea lor poate oscila de la
dimensiuni moleculare până la 100 microni în diametru. Acestea pot fi de origine naturală
sau pot fi provocate de om şi generarea lor poate fi dată de foc, eroziune, sublimare,
condensare, fricţiune între materiale la manipulare sau transport etc.
Aerosolii au mare importanţă pentru mediul de muncă şi se pot prezenta sub forma
de :
204
- pulberi – suspensii de materie solidă în aer, rezultate din procedee mecanice, cum
ar fi măcinarea, şlefuirea, manipularea materialelor solide organice sau anorganice, lemn,
carbon sau grâne;
- fumuri – suspensie de materie solidă în aer, care rezultă în urma unei combustii
incomplete sau din alte procese termice sau chimice;
- ceaţă, pâclă, negură (aerosoli) – suspensii de materii lichide în aer, rezultate fie
prin condensarea din stare gazoasă, fie prin dispersia unui lichid prin pulverizare,
barbotare sau fierbere.
 Agenţi chimici în stare lichidă: soluţii acide, bazice, solvenţi;
 Agenţi chimici în stare solidă: săruri, hidroxid de calciu, hidroxid de sodiu, bioxid
de siliciu etc.
În conformitate cu O.U.G. nr.200/2000, privind clasificarea, etichetarea şi

ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, aprobată prin Legea nr.
451/2001, şi cu Anexa 1 a H.G. nr. 490/2000, Normele metodologice de aplicare a O.U.G.
nr. 200/2000, clasificarea agenţilor chimici periculoşi se face în funcţie de proprietăţile lor
şi de efectele asupra sănătăţii umane şi mediului.
8.4.1. După proprietăţile lor fizico-chimice
Substanţele şi preparatele chimice periculoase, se clasifică în conformitate cu

prevederile art. 7 din OUG nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, astfel:
 art. 7, lit. a: substanţe şi preparate explozive – substanţele şi preparatele solide,
lichide, păstoase sau gelatinoase, care pot să reacţioneze exoterm în absenţa oxigenului din
atmosferă, producând imediat emisii de gaze şi care, în condiţii de probă determinate,
detonează, produc o deflagraţie rapidă sau, sub efectul căldurii, explodează când sunt
parţial închise;
Acestor substanţe, conform prevederilor anexei nr. 1 din HG nr. 490/2002, li se
atribuie simbolul “E“ şi indicaţia de pericol “exploziv“ şi forma sub care sunt
comercializate. Inscripţionarea unei fraze care să indice riscurile este obligatorie; se
etichetează ţinând seama de cele ce urmează:
205
R2 Risc de explozie la şoc, frecare, foc sau alte surse de aprindere.

R3 Risc de explozie la şoc, frecare, foc sau alte surse de aprindere.
Substanţe şi preparate deosebit de sensibile aşa cum sunt sărurile acidului picric,
pentrita ( tetra-azotatul de pentaeritriol) etc.
Acest simbol însoţit de cuvântul "exploziv" este

atribuit substanţelor care pot exploda fie în
prezenţa unei flăcări, fie prin lovire sau frecare.
Exploziv
 art. 7, lit. b: substanţe şi preparate oxidante – substanţele şi preparatele care în

contact cu alte substanţe, în special cu cele inflamabile, prezintă o reacţie puternic
exotermă;
atribuie simbolul “O“ şi indicaţia de pericol “oxidant“.
Inscripţionarea unei fraze care să indice riscurile este obligatorie; se etichetează
ţinând seama de cele ce urmează:
R7 Poate provoca un incendiu.

Ex.: Peroxizi organici care au proprietăţi inflamabile, chiar dacă nu sunt în contact
cu alte materiale combustibile.
R8 Contactul cu materiale combustibile poate provoca incendiu.

Ex.: Alte substanţe şi preparate oxidante, inclusiv peroxizi anorganici, care pot lua
foc sau pot mări riscul de inflamabilitate, când sunt în contact cu materiale combustibile.
R9 Poate exploda cu materiale combustibile.
206
 art. 7, lit. c: substanţe şi preparate extrem de inflamabile – substanţele şi

preparatele chimice lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut şi cu un punct de
fierbere scăzut, precum şi substanţele şi preparatele gazoase care sunt inflamabile în
contact cu aerul la temperatura şi la presiunea mediului ambiant;
atribuie simbolul “F+“ şi indicaţia de pericol “extrem de inflamabil“.
Inscripţionarea unei fraze care să indice riscurile este obligatorie; se etichetează
ţinând seama de cele ce urmează:
R12 Extrem de inflamabil
Substanţele şi preparatele cu punct de inflamabilitate mai mic de 0 grade Celsius şi
temperatura de fierbere mai mică sau egală cu 35 grade Celsius.
Substanţe şi preparate gazoase care sunt inflamabile în contact cu aerul la
temperatura şi presiunea ambiantă.
 art. 7, lit. d: preparate foarte inflamabile – substanţele şi preparatele care pot să se

încălzească şi apoi să se aprindă în contact cu aerul la temperatura ambiantă, fără aport de
energie;
- substanţele şi preparatele solide care se pot aprinde cu uşurinţă după un scurt contact
cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se consume şi după îndepărtarea
sursei;
- substanţele şi preparatele lichide cu un punct de aprindere foarte scăzut;
- substanţele şi preparatele care în contact cu apa sau cu aerul umed emană gaze
foarte inflamabile în cantităţi periculoase;
atribuie simbolul “F“ şi indicaţia de pericol “foarte inflamabil”, inscriptionarea unei fraze
care să indice riscurile este obligatorie, iar etichetarea se realizează ţinând seama de cele
ce urmează:
R11 Foarte inflamabil

- Substanţe şi preparate solide care se pot aprinde uşor după un scurt contact cu o
sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se consume după îndepărtarea acestei
surse.
207
- Substanţe şi preparate lichide cu punct de inflamabilitate mai mic de 210C, dar care
nu sunt extrem de inflamabile.
R15 La contactul cu apa degajă gaze extrem de inflamabile

- Substanţe şi preparate care, în contact cu apa sau aerul umed degajă gaze extrem
de inflamabile în cantităţi periculoase, cu un debit de minimum 1 l/kg/h.
R17 Inflamabil în aer, spontan.

- Substanţele şi preparatele care se pot încălzi şi în final se pot aprinde în contact cu
aerul, la temperatura ambiantă, fără aport de energie.
 art. 7, lit. e: substanţe şi preparate inflamabile – substanţele şi preparatele lichide

cu un punct de aprindere scăzut.
Fraza de risc este atribuită după următoarele criterii:
R10 Inflamabil
Substanţe şi preparate lichide cu punct de inflamabilitate egal sau mai mare de 21 0C
şi mai mic sau egal cu 550C.
Totuşi, în practică, s-a demonstrat că preparatele cu un punct de inflamabilitate egal
sau mai mare de 210C şi mai mic sau egal cu 550C nu sunt clasificate ca inflamabile în
cazul în care nu favorizează în nici un fel combustia şi numai dacă nu există nici un risc
pentru persoanele care manipulează aceste preparate sau pentru alte persoane.
8.4.2. După proprietăţile toxicologice

Agenţii chimici pot fi:
208
 art. 7, lit. f: substanţe şi preparate foarte toxice – substanţe şi preparate care prin
inhalare, ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi foarte mici sau reduse pot cauza
moartea sau afecţiuni cronice ori acute ale sănătăţii;
Substanţele şi preparatele sunt clasificate ca foarte toxice şi li se atribuie simbolul
“T+” şi indicaţia de pericol “foarte toxic” conform criteriilor specificate mai jos.
Frazele de risc sunt atribuite în conformitate cu criteriile următoare:

R28 Foarte toxic în caz de înghiţire. Toxicitate acută.
- supravieţuire în proporţie mai mică de 100 %, la 5 mg/kg, pe cale orală, pe
şobolani (metoda dozei fixate); sau
- mortalitate ridicată la doze ≤ 25 mg/kg, pe cale orală, la şobolani.
R27 Foarte toxic în contact cu pielea. Toxicitate acută.
R26 Foarte toxic prin inhalare. Toxicitate acută.
R39 Pericol de efecte ireversibile foarte grave.

Pentru indicarea căii de administrare/expunere, se vor utiliza una din frazele
combinate următoare: R39/26, R39/27, R39/28, R39/26/27, R39/26/28, R39/27/28,
R39/26/27/28.
 art. 7, lit. g: substanţe şi preparate toxice – substanţe şi preparate care prin

inhalare, ingestie sau penetrare cutanată în cantităţi reduse pot cauza moartea sau afecţiuni
cronice ori acute ale sănătăţii;
Substanţele şi preparatele sunt clasificate ca toxice şi li se atribuie simbolul “T” şi
indicaţia de pericol “toxic” conform criteriilor specificate mai jos.
Frazele de risc sunt atribuite conform următoarelor criterii:

209
R25 Toxic în caz de înghiţire. Toxicitate acută.

- mortalitate ridicată de la 25 mg/kg până la 200 mg/kg, pe cale orală, la şobolani;
R24 Toxic în contact cu pielea. Toxicitate acută.
R23 Toxic prin inhalare. Toxicitate acută.
R39 Pericol de efecte ireversibile foarte grave

Dovezi evidente de efecte dăunătoare ireversibile pot fi provocate printr-o singură
expunere pe cale specifică, în general, într-un anumit domeniul de valori.
Pentru indicarea căii de administrare/expunere, se vor utiliza una din frazele
R39/23/24/25.
R48 Pericol de efecte grave asupra sănătăţii în caz de expunere prelungită. Leziuni
grave (tulburări funcţionale sau modificări morfologice având importanţă
toxicologică) se pot produce în urma expunerii repetate sau prelungite, pe cale specifică.
Substanţele şi preparatele sunt clasificate cel puţin ca toxice în cazul în care efectele
lor sunt observate la doze sensibil inferioare (adică de 10 ori mai mici) celor fixate pentru
fraza de risc R48.
Pentru indicarea căii de administrare/expunere, se va utiliza una din frazele

R48/23/24/25.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor

organe (de ex. benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală, când
afectează toate ţesuturile şi organele (de ex. acidul cianhidric sau oxigenul sulfurat). Nu se
poate face însă, o delimitare precisă după criteriul tipului de acţiune, deoarece majoritatea
substanţelor toxice au, în acelaşi timp, şi o acţiune generală şi una locală asupra
organismului.
Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă variază funcţie de compoziţia lor
chimică. De exemplu, la hidrocarburi toxicitatea creşte odată cu numărul de atomi de
carbon din moleculă. Acţiunea substanţelor toxice asupra organismului variază şi în
funcţie de microclimat. Temperaturile înalte măresc pericolul de intoxicare, pe de o parte,
210
datorită accelerării circulaţiei sângelui în organism, iar pe de altă parte, datorită accelerării
circulaţiei sângelui în organism şi intensificării pătrunderii toxicelor prin piele. Umiditatea
ridicată favorizează, de asemenea, producerea intoxicaţiei.
 art. 7, lit. h: substanţe şi preparate nocive – substanţe şi preparate care prin

inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza moartea sau afecţiuni cronice ori acute
ale sănătăţii;
Substanţele şi preparatele sunt clasificate ca nocive şi li se atribuie simbolul “Xn” şi
indicaţia de pericol “nociv”, în conformitate cu criteriile enunţate mai jos. Frazele de risc
sunt stabilite în conformitate cu următoarele criterii:
R22 Nociv în caz de înghiţire. Toxicitate acută.
R21 Nociv în contact cu pielea. Toxicitate acută.
R20 Nociv prin inhalare. Toxicitate acută.
R65 Nociv: poate provoca afecţiuni pulmonare în caz de înghiţire
Substanţele şi preparatele lichide, care prezintă pericol pentru om, în caz de

inspirare, din cauza vâscozităţii lor scăzute:
a) pentru substanţele şi preparatele care conţin hidrocarburi alifatice, aliciclice şi
aromatice, într-o concentraţie totală mai mare sau egală cu 10 %.
b) pentru substanţele şi preparatele care sunt evaluate pe baza experienţei practice
asupra oamenilor.
R68 Risc potenţial de efecte ireversibile.
211
Pentru indicarea căii de administrare/expunere, se utilizează una dintre următoarele

fraze combinate: R68/20, R68/21, R68/22, R68/20/21, R68/20/22, R68/21/22,
R68/20/21/22.
R48 Pericol de efecte grave asupra sănătăţii în caz de expunere prelungită.

Leziuni grave (tulburări funcţionale sau modificări morfologice, caracteristice,
având importanţă toxicologică) se pot produce în urma expunerii repetate sau prelungite pe
cale specifică.
Substanţele şi preparatele sunt clasificate cel puţin ca nocive în cazul în care
efectele lor sunt observate la doze de ordinul:
- pe cale orală, pe şobolani: ≤ 50 mg/kg corp/zi;
- pe cale cutanată, pe şobolani sau iepuri: ≤ 100 mg/kg corp/zi;
- prin inhalare, pe şobolani: ≤ 0,25 mg/l, 6 ore/zi.
Pentru indicarea căii de administrare/expunere se utilizează una din următoarele
fraze combinate: R48/20, R48/21, R48/22, R48/20/21, R48/20/22, R48/21/22,
R48/20/21/22.
Observaţii referitoare la utilizarea frazei de risc R48
Utilizarea acestei fraze de risc se referă la domeniul specific de efecte biologice, în

termenii descrişi mai jos.
Pentru aplicarea acestei fraze de risc, trebuie să se ia în considerare leziunile grave
pentru sănătate, inclusiv moartea, tulburările funcţionale evidente sau modificările
morfologice semnificative din punct de vedere toxicologic.
Acest lucru este deosebit de important dacă aceste modificări sunt ireversibile. Se
pot lua în considerare modificările grave specifice asupra unui singur organ sau sistem
biologic precum şi modificările generalizate care prezintă un caracter mai puţin grav pentru
mai multe organe sau modificările grave ale stării generale de sănătate.
 art. 7, lit. i: substanţe şi preparate corozive – substanţe şi preparate care în contact

cu ţesuturile vii exercită o acţiune distructivă asupra acestora din urmă;
Substanţa sau preparatul este clasificat drept coroziv şi i se atribuie simbolul “C” şi
indicaţia de pericol “coroziv”, în conformitate cu următoarele criterii:
212
Acest simbol însoţit de cuvântul "corosiv” figurează pe etichetele substanţelor care

exercită o acţiune distructivă asupra ţesuturilor vii, piele, mucoase.
O substanţă sau un preparat este considerat coroziv dacă, atunci când este aplicat pe
pielea sănătoasă şi intactă a unui animal, ea produce distrugerea ţesutului în toată
profunzimea pielii, la cel puţin un animal; în timpul testelor de iritare cutanată prezentate,
o substanţă sau un preparat trebuie de asemenea considerat coroziv, dacă rezultatul testului
poate fi prevăzut – de exemplu în cazul reacţiilor puternic acide sau alcaline, indicate
printr-un pH mai mic sau egal cu 2 sau mai mare sau egal cu 11,5.
Frazele care indică riscurile sunt aplicate conform următoarelor criterii:

R35 Provoacă arsuri grave
Dacă în timpul unei aplicări pe pielea sănătoasă şi intactă a unui animal, apare
distrugerea ţesuturilor în profunzimea pielii după un timp de expunere ce nu depăşeşte trei
minute, sau dacă un astfel de rezultat este previzibil.
R34 Provoacă arsuri

Dacă în timpul unei aplicări pe pielea sănătoasă şi intactă a unui animal, apar
distrugeri ale ţesuturilor în profunzimea pielii după un timp de expunere care nu depăşeşte
patru ore, sau dacă un astfel de rezultat este previzibil.
Hidroperoxizii organici cu excepţia cazului în care există dovezi contrare.
 art.7, lit. j: substanţe şi preparate iritante – substanţe şi preparate necorosive care

prin contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasele pot cauza o reacţie
inflamatorie. Aceste substanţe pot produce inflamaţii ale părţilor anatomice cu care intră în
contact şi, în special, mucoaselor şi sistemului respirator. Caracterul iritant al agenţilor
chimici se poate manifesta:
213
- la nivelul pielii, prin senzatii de înţepătură, usturime sau arsuri;

- la nivelul ochilor, cu acţiuni diferite în funcţie de produs (acţiunea bazelor este mai
periculoasã decât cea a acizilor), conjunctivite, cheratite şi chiar perturbãri ale vederii;
- la nivelul bronhiilor, unde pot produce disconfort respirator însoţit sau nu de tuse
şi chiar afecţiuni mai grave cum ar fi edemul pulmonar etc.
Substanţele şi preparatele necorozive sunt clasificate ca iritante şi li se atribuie
simbolul “Xi” şi indicaţia de pericol “iritant”.
R38 Iritant pentru piele. Substanţe şi preparate care provoacă o inflamare

importantă a pielii, care persistă pentru cel puţin 24 ore, după o perioadă de expunere care
nu depăşeşte patru ore, determinată la iepuri.
Substanţele şi preparatele care provoacă o inflamare importantă a pielii, în timpul
unui contact instantaneu, prelungit sau repetat, pe baza observaţiilor practice la om.
Peroxizii organici, cu excepţia cazului în care există dovezi contrare.
Parestezia:
Parestezia provocată la om, prin contact cutanat cu pesticide piretrinoide nu este
considerat ca un efect iritant care să justifice clasificarea ca Xi; R38. Totuşi s-a convenit
să se atribuie recomandarea de prudenţă S24 substanţelor care sunt susceptibile să
provoace acest efect.
Leziuni oculare:
Frazele de risc următoare sunt de asemenea atribuite în conformitate cu criteriile
date: R36 Iritant pentru ochi
- Substanţe şi preparate care, în cazul aplicării pe ochii unui animal, provoacă

leziuni oculare importante, care apar în decurs de 72 de ore de la expunere şi persistă cel
puţin 24 de ore.
214
- Substanţe şi preparate periculoase care provoacă leziuni oculare importante, pe

baza observaţiilor practice asupra oamenilor.
- Peroxizi organici, cu excepţia cazului în care există dovezi contrare.
R41 Risc de leziuni oculare grave.

- Substanţe şi preparate care, în cazul aplicării pe ochiul unui animal, provoacă
leziuni oculare grave care survin în decurs de 72 de ore şi persistă cel puţin 24 de ore.
În cazul în care substanţa sau preparatul este clasificat drept coroziv şi frazele de risc
atribuite R34 sau R35, riscul leziunilor oculare grave este considerat ca fiind implicit şi
fraza de risc R41 nu se menţionează pe etichetă.
Iritarea sistemului respirator
Fraza de risc următoare este atribuită în conformitate cu criteriile date mai jos:
R37 Iritant pentu sistemul respirator. Substanţele şi preparatele care provoacă o iritare
gravă a aparatului respirator, pe baza:
- observaţiilor asupra oamenilor;
- rezultatelor pozitive obţinute în cursul testelor corespunzătoare pe animale.
 art.7, lit. k: substanţe şi preparate sensibilizante – substanţe şi preparate care prin

inhalare sau penetrare cutanată pot da naştere unei reacţii de hipersensibilizare, iar în cazul
expunerii prelungite produc efecte nefaste caracteristice.
Sensibilizarea se poate produce ca urmare a inhalării de substanţe nocive de tipul
izocianaţilor, sau altele asemănătoare, în acest caz astmul fiind considerat ca expresie de
hipersensibilitate.
De asemenea, trebuie luate în considerare şi alte reacţii de hipersensibilitate, precum
rinita şi alveolita.
Sensibilizarea se poate produce şi ca urmare a contactului cu pielea al substanţelor
iritante, în acest caz, apariţia dermatitelor de contact alergice fiind considerată expresia
hipersensibilizării. Aceste substanţe afectează în general mâinile şi antebraţele, părţi care
sunt cele mai expuse contactului cutanat, dar se pot extinde şi la alte părţi ale corpului.
Simptomele includ uscăciunea pielii, roşeaţa, sau senzaţia de mâncărime, sau mai grav,
tumefierea, crăparea, îngroşarea pielii, putând apărea uneori şi pustule.
215
Sensibilizare prin inhalare
Substanţele şi preparatele sunt clasificate ca sensibilizante şi caracterizate prin

simbolul “Xn”, indicaţia de pericol “nociv” şi fraza de risc R42, în conformitate cu
criteriile menţionate în continuare.
R42 Poate cauza o sensibilizare prin inhalare.
- dacă s-a stabilit că substanţa sau preparatul respectiv poate provoca o
hipersensibilitate respiratorie specifică la oameni;
- dacă substanţa este un izocianat, cu excepţia cazului în care există dovezi că
izocianatul respectiv nu provoacă hipersensibilitate respiratorie.
Dovezi ale efectelor asupra oamenilor
Dovezile care atestă că substanţa sau preparatul poate provoca o hipersensibilitate

respiratorie specifică, în principiu, se bazează pe experienţa asupra oamenilor.
În acest cadru, astmul este considerat ca expresie de hipersensibilitate, dar alte
reacţii de hipersensibilitate precum rinitele şi alveolitele sunt de asemenea luate în
considerare. Manifestările observate vor trebui să aibă caracterul clinic al unei reacţii
alergice.
În cazul în care dovezile provenind din datele obţinute la expunerea oamenilor, este
necesar, ca suplimentar, la clasificare, să se ţină seama de următoarele elemente:
- importanţa populaţiei expuse;
- durata expunerii.
Sensibilizare prin contact cutanat
Substanţele şi preparatele sunt clasificate ca sensibilizante şi caracterizate prin

simbolul “Xi” şi indicaţia de pericol “iritant” şi fraza de risc R43, în conformitate cu
criteriile menţionate mai jos:
R43 Poate cauza o iritare în contact cu pielea.
- studii epidemiologice care relevă apariţia dermatitelor de contact alergice cauzate de
substanţe sau preparate.
Alte proprietăţi toxicologice
216
R29 La contactul cu apa, se degajă gaze toxice.

Substanţe şi preparate care, în contact cu apa sau aerul umed, degajă gaze foarte
toxice/toxice în cantităţi potenţial periculoase; de exemplu fosfura de aluminiu,
pentasulfura de fosfor.
R31 La contactul cu acizii se degajă gaze toxice.

Substanţele şi preparatele care reacţionează cu acizii degajând gaze toxice, în
cantităţi periculoase; de exemplu – hipocloritul de sodiu, polisulfura de bariu. În ceea ce
priveşte substanţele utilizate de populaţie este preferabil să se utilizeze fraza de prudenţă
S50: “A nu se amesteca cu ……..(de precizat de către producător)“
R32 La contactul cu acizii se degajă gaze foarte toxice

Substanţe şi preparate care reacţionează cu acizii degajând gaze toxice, în cantităţi
periculoase; de exemplu – sărurile acidului cianhidric,azotura de sodiu. În ceea ce priveşte
substanţele utilizate de populaţie este preferabil să se utilizeze fraza de prudenţă S50: “A
nu se amesteca cu ……..(de precizat de către producător)“
R33 Pericol de efecte cumulative.

Substanţe şi preparate susceptibile să se acumuleze în corpul uman şi putând astfel
să dea naştere unei îngrijorări fără ca această acumulare să justifice totuşi utilizarea frazei
R48.
R66 Expunerea repetată poate cauza uscarea sau crăparea pielii.

Substanţe şi preparate care, datorită uscării, descuamării sau crăpării pielii, dar care
nu corespund criteriilor aplicate frazei R38, pe baza:
- fie a unei observaţii practice consecutive unei manipulări şi utilizări normale;
- fie a unor elemente ale unor dovezi certe, privind efectele prevăzute asupra pielii.
R67 Inhalarea vaporilor poate provoca somnolenţă şi ameţeală.
Substanţe şi preparate volatile care conţin substanţe care, prin inhalare, pot provoca
simptome caracterizate prin depresia sistemului nervos central şi care nu sunt deja
clasificate în funcţie de toxicitatea lor acută în caz de inhalare (R20, R23, R26, R68/20,
R39/23 sau R39/26).
8.4.2. După efectele pe care le au asupra sănătăţii umane

217
Agenţii periculoşi pot fi:
 art.7, lit. l: substanţe şi preparate cancerigene – substanţe şi preparate care prin

inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot determina apariţia afecţiunilor cancerigene ori
pot creşte incidenţa acestora;
Agenţii cancerigeni se clasifică pe trei categorii, şi anume:
Categoria 1: substanţe cunoscute drept cancerigene pentru om, pentru care există
suficiente elemente pentru stabilirea existenţei unei relaţii cauză - efect, între expunerea
omului la asemenea substanţe şi apariţia cancerului.
Categoria 2: substanţe care trebuie asimilate ca substanţe cancerigene pentru om,
pentru care există suficiente elemente de justificare a unei prezumţii că expunerea omului
la asemenea substanţe poate determina apariţia cancerului.
Categoria 3: Substanţe şi preparate care provoacă îngrijorare pentru oameni din
cauza efectelor cancerigene posibile, dar informaţiile disponibile nu permit o evaluare
satisfăcătoare. Există informaţii reieşite din studii adecvate pe animale, dar ele sunt
insuficiente pentru clasificarea substanţei în categoria 2.
Se aplică simbolurile şi frazele care indică riscurile speciale după cum urmează:
Categoriile 1 şi 2
Substanţele clasificate drept cancerigene din categoriile 1 şi 2 sunt caracterizate prin
simbolul "T" şi fraza de risc:
R45 Poate cauza cancer.

Totuşi, pentru substanţele şi preparatele care prezintă risc cancerigen, numai prin
inhalare, de exemplu pulberile, vaporii, gazele (expunerea pe alte căi, de exemplu prin
ingerare sau în contact cu pielea, nu prezintă nici un risc cancerigen), este bine să se
utilizeze simbolul "T" şi fraza de mai jos:
R49 Poate provoca cancer prin inhalare.
Categoria 3
Substanţele clasificate drept cancerigene din categoria 3 sunt caracterizate prin
simbolul "Xn" şi fraza de risc:
R40 Posibil efect cancerigen, dovezi insuficiente.
218
 art.7, lit. m: substanţe şi preparate mutagene – substanţe şi preparate care prin

inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot cauza anomalii genetice ereditare sau pot
creşte frecvenţa acestora;
În ceea ce priveşte clasificarea şi etichetarea şi având în vedere starea actuală a
cunoştinţelor, aceste substanţe sunt împărţite în 3 categorii.
Categoria 1: substanţe cunoscute drept mutagene pentru om. Există suficiente
elemente pentru stabilirea existenţei unei relaţii cauză-efect între expunerea omului la astfel
de substanţe şi defectele genetice ereditare.
Categoria 2: substanţe care trebuie să fie asimilate ca substanţe mutagene pentru
om. Există suficiente elemente pentru justificarea unei prezumţii ca expunerea omului la
astfel de substanţe poate duce la defecte genetice ereditare.
Categoria 3: substanţe care pot provoca motive de îngrijorare pentru oameni din
cauza posibilelor efecte mutagene. Studii corespunzatoare de mutagenicitate au furnizat
elemente, dar ele sunt insuficiente pentru clasificarea acestor substanţe în categoria 2.
Se aplică simbolurile şi frazele care indică riscurile speciale, după cum urmează:
Categoriile 1 şi 2
Substanţele clasificate drept mutagene din categoriile 1 şi 2 sunt caracterizate prin
simbolul "T" şi fraza de risc:
R46 Poate provoca afecţiuni genetice ereditare.
Categoria 3
Substanţele clasificate drept mutagene din categoria 3 sunt caracterizate prin
simbolul "Xn" şi fraza de risc:
R68 Potenţial risc de efecte ireversibile.
219
Comentarii referitoare la clasificarea pe categorii a substanţelor mutagene
Definirea termenilor
O mutaţie este o modificare permanentă a numărului sau a structurii materialului

genetic într-un organism, care produce o modificare a caracteristicilor fenotipice ale
organismului. Afecţiunile pot implica numai o genă, un ansamblu de gene sau un
cromozom întreg.
Efectele referitoare la genele unice pot rezulta din efectele asupra unei singure gene
din bazele ADN (acid dezoxiribonucleic) (mutaţii punctuale) sau din modificări profunde,
inclusiv pierderea unui fragment de cromozom, din genă.
Efectele asupra tuturor cromozomilor pot duce la modificări structurale sau
numerice. O mutaţie a celulelor germinale în organele de reproducere sexuală poată fi
transmisă la urmaşi. Un mutagen este un agent care amplifică apariţia mutaţiilor.
220
Trebuie remarcat faptul că substanţele sunt clasificate drept mutagene referindu-se,

în mod specific, la defectele genetice ereditare. Totuşi, tipul rezultatelor care duce la o
clasificare a produselor chimice în categoria 3, "inducerea de evenimente genetice
importante în celulele somatice", este, în general, considerată şi ca o alarmă pentru o
eventuală activitate cancerigenă.
Categoria 1
Pentru clasificarea unei substanţe în categoria 1, este necesară punerea în evidenţă a

mutaţiilor la om, reieşită din studiile epidemiologice asupra mutaţiei umane. Exemple de
astfel de substanţe nu sunt cunoscute până acum.
Se recunoaşte că este greu să se obţină date fiabile plecând de la studii asupra
incidenţei mutaţiilor la populaţiile umane sau asupra creşterilor posibile a frecvenţei
acestora.
Categoria 2
Pentru clasificarea unei substanţe în categoria 2, trebuie să existe rezultate pozitive

reieşite din studii care să arate:
a) efecte mutagene; sau
b) alte interacţiuni celulare semnificative pentru mutagenicitate, în celulele

germinale ale mamiferelor in vivo; sau
c) efecte mutagene în celulele somatice ale mamiferelor in vivo, însoţite de

elemente certe care să indice că substanţa, sau un metabolit semnificativ, atinge celulele
germinale.
Categoria 3
Pentru clasificarea unei substanţe în categoria 3, trebuie să existe rezultate pozitive

reieşite din teste, care să arate:
a) efecte mutagene; sau
221
b) o altă interacţiune celulară în raport cu mutagenitatea, în celulele somatice ale

mamiferelor in vivo. Aceasta din urmă trebuie, în mod normal, să fie demonstrată pe baza
rezultatelor pozitive reieşite din testele de mutagenicitate realizate in vitro.
 art. 7, lit. n: substanţe toxice pentru reproducere – substanţe şi preparate care prin
inhalare, ingestie sau penetrare cutanată pot produce ori pot creşte frecvenţa efectelor
nocive nonereditare în progenitură sau pot dăuna funcţiilor ori capacităţilor reproductive
masculine sau feminine.
În ceea ce priveşte clasificarea şi etichetarea, ţinând seama de starea actuală a
cunoştinţelor, aceste substanţe sunt împărţite în 3 categorii:
Categoria 1: Substanţe cunoscute pentru alterarea fertilităţii la oameni. Există

suficiente elemente pentru stabilirea existenţei unei relaţii cauză-efect între expunerea
omului la astfel de substanţe şi alterarea fertilităţii.
Categoria 2: Substanţe care trebuie asimilate ca substanţe care alterează fertilitatea
la oameni. Există suficiente elemente pentru justificarea unei prezumţii că expunerea
omului la asemenea substanţe poate altera fertilitatea.
Categoria 3: Substanţe care provoacă îngrijorare în ceea ce priveşte fertilitatea

oamenilor. Se aplică simbolurile şi frazele care indică riscurile speciale de mai jos:
Categoria 1
Pentru substanţele care alterează fertilitatea oamenilor: substanţele clasificate drept

toxice pentru reproducere din categoria 1 sunt caracterizate prin simbolul "T" şi fraza de
risc:
R60 Poate altera fertilitatea.
Pentru substanţele care provoacă efecte toxice asupra dezvoltării oamenilor:

substanţele clasificate drept toxice pentru reproducere din categoria 1 sunt caracterizate
prin simbolul "T" şi fraza de risc:
R61 Poate provoca efecte nefaste asupra copilului (foetus) în timpul sarcinii.
Categoria 2
222
Pentru substanţele care trebuie asimilate substanţelor care alterează fertilitatea

oamenilor: substanţele clasificate drept toxice pentru reproducere din categoria 2 sunt
caracterizate prin simbolul "T" şi fraza de risc:
R60 Poate altera fertilitatea.
Pentru substanţele care trebuie asimilate substanţelor care provoacă oamenilor

efecte toxice asupra dezvoltării: substanţele clasificate drept toxice pentru reproducere din
categoria 2 sunt caracterizate prin simbolul "T" şi fraza de risc:
R61 Poate provoca efecte nefaste asupra copilului (foetus) în timpul sarcinii.
Categoria 3
Pentru substanţele care prezintă îngrijorare pentru fertilitatea speciei umane:
substanţele clasificate drept toxice pentru reproducere din categoria 3 sunt caracterizate
prin simbolul "Xn" şi fraza de risc:
R62 Posibil risc de alterare a fertilităţii.
Pentru substanţele care provoacă îngrijorare pentru om, având în vedere efectele
toxice posibile asupra dezvoltării:
R63 Posibil risc de a dăuna copilului (foetus) în timpul sarcinii.
 art.7, lit. o: substanţe şi preparate periculoase pentru mediu
Clasificarea substanţelor şi preparatelor periculoase pentru mediu vizează în

principal avertizarea utilizatorului asupra riscurilor pe care aceste substanţe şi preparate le
prezintă pentru ecosisteme. Chiar dacă criteriile actuale se referă pe larg la ecosistemele
acvatice, s-a recunoscut că unele substanţe şi preparate pot, simultan sau alternativ, să
afecteze alte ecosisteme ale căror elemente pot merge de la microflora şi microfauna
solului, la primate.
Substanţele vor fi clasificate drept periculoase pentru mediu şi li se va atribui
simbolul "N", indicaţia de pericol corespunzătoare şi frazele de risc, ţinând seama de
criteriile următoare:
R50 Foarte toxic pentru organismele acvatice

R53 Poate provoca efecte nefaste, pe termen lung asupra mediului acvatic
223
Substanţele vor fi clasificate drept periculoase pentru mediu şi li se va atribui

simbolul "N", indicaţia de pericol corespunzătoare şi frazele de risc, ţinând seama de
criteriile următoare:
R50 Foarte toxic pentru organismele acvatice
R54 Toxic pentru floră
R55 Toxic pentru faună
R56 Toxic pentru organismele din sol
R57 Toxic pentru albine
R58 Poate provoca efecte adverse, pe termen lung, asupra mediului înconjurător
R59 Periculos pentru stratul de ozon
8.5. ALEGEREA FRAZELOR PRIVIND RECOMANDĂRILE DE PRUDENŢĂ
Recomandările de prudenţă (frazele S) sunt aplicate la substanţele şi preparatele

periculoase, pentru unele preparate, sfaturile de prudenţă sunt obligatorii.
S2 A nu se lăsa la îndemâna copiilor

S1 A se păstra sub cheie
S3 A se păstra într-un loc răcoros
S4 A se păstra departe de zonele locuite
S5 A se păstra sub ....... (fabricantul va specifica un lichid potrivit)
S6 A se păstra sub ... (fabricantul va specifica un gaz inert)
S7 A se păstra containerul/recipientul închis ermetic
S8 A se păstra containerul/recipientul la adăpost de umiditate
S9 A se păstra containerul/recipientul într-un loc bine ventilat
S12 A nu se închide ermetic containerul/recipientul
S13 A se păstra departe de hrană, băuturi şi hrană pentru animale
S15 A se păstra departe de căldură
S16 A se păstra departe de orice flacără sau sursă de scântei - Fumatul interzis
S17 A se păstra departe de materiale combustibile
S18 A se manipula şi a se deschide recipientul cu prudenţă
S20 A nu mânca şi bea în timpul utilizării...etc.
224
8.5.1. Etichetarea şi ambalarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase
Etichetarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase este obligatorie şi se

face în conformitate cu prevederile OUG nr. 200/2000 şi H.G. nr. 490/2002; eticheta
trebuie să conţină cel puţin următoarele elemente:
- numele substanţei sau o denumire recunoscută internaţional;
- numele, adresa completă, telefonul celui care răspunde de plasarea pe piaţă a substanţei
sau preparatului chimic periculos, respectiv producătorul, importatorul sau distribuitorul;
- simbolurile referitoare la pericol şi dacă este cazul, indicaţii despre pericolele rezultate
din utilizarea acesteia;
- frazele-tip specifice utilizării substanţelor şi preparatelor chimice periculoase,
referitoare la riscurile asociate utilizării acesteia (frazele R);
- frazele-tip de securitate, indicând recomandările referitoare la prudenţa cu care trebuie
utilizată substanţa sau preparatul chimic periculos (fraze S);
- atribuirea numărului Comunităţii Economice Europene din IESCE, dacă acesta este
alocat.
225
Ambalarea în vederea plasării pe piaţă a substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase, se face cu respectarea prevederilor OUG nr. 200/2000 şi a HG nr. 490/2002.
Ambalajul poate fi plasat pe piaţă numai dacă sunt respectate următoarele cerinţe:
- să fie proiectat şi realizat astfel încât să împiedice orice pierdere de conţinut prin
manipulare, transport şi depozitare;
- materialele din care sunt confecţionate ambalajele şi dispozitivele de etanşare trebuie să
fie rezistente la atacul conţinutului şi să nu formeze compuşi periculoşi cu acesta;
- ambalajele şi sistemele de etanşare să fie solide şi rezistente pentru a evita orice
pierdere şi pentru a îndeplini criteriile de siguranţă în condiţiile unei manipulări
normale;
226
- ambalajele şi sistemele de închidere care după utilizare se vor reînchide, vor fi

proiectate astfel ca reînchiderea să fie posibilă în mod repetat fără pierderi de conţinut;
- ambalajul va fi închis iniţial cu un sigiliu a cărui violare să fie vizibilă în momentul
deschiderii ambalajului, iar sigiliul să fie ireparabil distrus odată cu prima deschidere.
8.5.2. Semnalizarea de securitate şi sănătate pentru activitatea cu substanţe şi preparate

periculoase
Conform prevederii Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă,

angajatorul are obligaţia să prevadă şi să verifice existenţa semnalizării de securitate şi
sănătate adecvate locurilor de muncă din unitatea sa.
Modul în care angajatorul realizează această semnalizare trebuie să fie în
concordanţă cu prevederile H.G. nr. 971/2006 privind cerinţele minime de semnalizare de
SSM la locul de muncă.
Semnalizarea se poate realiza astfel:
 permanent, prin utilizarea de panouri, culori, etichete;
 ocazional, prin utilizarea semnalelor acustice, luminoase, optice, comunicare
verbală, gesturi semnal.
Panouri de semnalizare:
- panouri de interzicere:
227
- panouri de avertizare:
228
- panouri de obligativitate:
- panouri de salvare sau de prim ajutor:
- panouri privind materialele sau echipamentele pentru prevenirea şi stingerea incendiilor
229
Semnalizarea pe recipiente şi conducte utilizate pentru substanţe şi preparate

chimice periculoase trebuie să se realizeze în conformitate cu porevederile din anexa nr. 3
la H.G. nr. 971/2006.
8.5.3. Depozitarea, manipularea şi transportul substanţelor şi preparatelor chimice

periculoase
Angajatorul răspunde pentru corecta şi buna desfăşurare a activităţilor legate de

depozitarea, manipularea şi transportul agenţilor chimici, ca pentru orice altă activitate,
organizează, supraveghează şi gestionează această activitate astfel încât să se asigure
securitatea şi sănătatea lucrătorilor la locul de muncă.
Depozitarea agenţilor chimici se va face astfel încât, pe cât posibil, să se excludă
sau să se evite pericolul de accidentare, incendiu, explozie.
Se recomandă întocmirea unui plan de depozitare în care să fie localizată fiecare
clasă de produse chimice în funcţie de natura acestora şi cantitatea respectivă.
Rezervoarele sau cisternele fixe trebuie să fie prevăzute cu indicator care să permită
controlul nivelului de umplere, să aibă cuvă de retenţie executată dintr-un material
rezistent la produsul respectiv, capacitate cel puţin egală cu cea a rezervorului şi care să
permită evacuarea apelor pluviale fără amestecarea cu produsul depozitat.
Toate rezervoarele şi cisternele fixe ce conţin substanţe sau preparate din categoria
inflamabile trebuie să fie legate la pământ.
230
Schema de depozitare a agenţilor chimici în funcţie de pericolele specifice:
“ – “ nu trebuie depozitate împreună

“ 0 “ nu trebuie depozitate împreună decât cu măsuri de precauţie specifice
“ + “ pot fi depozitate împreună
Agenţii chimici corozivi pot distruge ambalajele altor substanţe, de aceea ei trebuie
depozitaţi separat.
În cazul depozitelor închise, acestea trebuie să fie ventilate suficient. Depozitele
trebuie să aibă ventilaţie naturală, cu intrare de aer în zona inferioară a încăperii şi ieşire
de aer pe partea opusă în zona superioară.
În situaţia în care este necesară ventilaţie mecanică, aceasta va fi de construcţie
sistem „antiex” pentru produsele explozive/inflamabile, ca de altfel toate echipamentele
utilizate în aceste depozite.
Etichetarea pentru transport
Containerele, rezervoarele mobile şi alte mijloace utilizate pentru transportul

substanţelor şi preparatelor chimice periculoase vor fi etichetate corespunzător,
respectându-se prevederile legale în vigoare în acest sens. Exemplu :
5. Căile de pătrundere în organism a agenţilor periculoşi
8.5.4. Calea respiratorie - inhalare/inspirare
Substanţele periculoase pot să pătrundă pe această cale de intrare sub formă de gaz
(oxid de etilenă, diazometan etc.), de vapori (benzen, clorură de vinil etc.), pulberi (siliciu
cristalin, azbest etc.). Mulţi agenţi biologici se transmit prin aer, cum sunt bacteriile din
231
aerul expirat de bolnavi sau animale, toxinele din grâul mucegăit sau aerosolii infecţioşi
care conţin agenţi biologici (recoltarea şi transportul probelor biologice fără precauţii,
schimbarea aşternuturilor bolnavilor, manipularea animalelor de laborator etc.).
Cazurile de îmbolnăvire produse prin inhalare sunt cele mai frecvente. Concentraţia
unei substanţe în aerul de respirat depinde de proprietăţile acesteia, cum ar fi volatilitatea
sau tendinţa de transformare în pulberi, precum şi de alţi factori, cum ar fi cantitatea
utilizată, temperatura etc.
Dacă produsul nu are miros, nu e vizibil şi nu e iritant, inhalarea este insidioasă. În
funcţie de caracterul iritant sau coroziv, gazele vor ataca căile respiratorii superioare şi
chiar plămânul (clorul - Cl2, bioxidul de sulf - SO2, fosgenul, oxidul de carbon - CO).
Oxidul de carbon (CO) intră în concurenţă cu oxigenul (O 2) şi hemoglobina producând
intoxicaţii, dureri de cap şi, în funcţie de doză şi durată, poate provoca moartea.
Vaporii de solvenţi sunt mai mult sau mai puţin percepuţi în funcţie de
caracteristicile solventului. Pot provoca iritaţii ale căilor respiratorii superioare sau vor
coborâ, fiind preluaţi de sânge, cu efect asupra ficatului şi sistemului nervos.
Pulberile, în funcţie de mărimea particulelor, prin inhalare, pot intra în bronhii şi în
alveolele pulmonare. Când pulberea pătrunde în plămâni produce efecte toxice la nivel
respiratoriu, putând cauza boli profesionale de tipul azbestozei sau silicozei.
Unele pulberi pot trece dincolo de alveolele pulmonare şi pot fi transportate în
sânge, cum este cazul pulberii de plumb care nu are efect la nivel respiratoriu, dar prin
circulaţia sanguină încarcă organismul cu Pb.
Inhalarea pulberilor care conţin bioxid de siliciu liber cristalin (cuarţ) poate implica
riscul distrugerii treptate a plămânilor – silicoză. De regulă, silicoza se instalează la 10-30
de ani din momentul în care începe expunerea la pulberi cu conţinut de cuarţ. Boala nu
este vindecabilă, iar în stadiu avansat ea conduce la slăbirea inimii şi riscuri crescute de
îmbolnăvire de tuberculoză.
8.5.5. Calea digestivă - ingestie (înghiţire)
Contaminarea pe cale digestivă cu agenţi chimici este mai rară la locul de muncă şi
se poate produce prin înghiţirea accidentală a unor lichide sau solide, drumul intoxicaţiei
fiind gura, esofagul, sistemul digestiv, iar dacă produsul este foarte agresiv acesta poate să
treacă prin ficat şi să intre în sistemul sanguin şi de aici să fie redistribuit către ochi,
232
sistemul nervos etc. (de ex. ingestia de săruri anorganice de mercur poate provoca otrăvire
cu mercur).
Aceste accidente se produc, în cele mai multe cazuri, prin refolosirea ambalajelor de
produse chimice pentru ambalarea produselor alimentare, prin nerespectarea regulilor de
igienă a mâinilor şi/sau prin fumatul, băutul şi mâncatul la locul de muncă poluat.
8.5.6. Calea cutanată - transcutanată şi/sau percutanată
Calea transcutanată se referă la faptul că agentul patrunde prin piele, prin difuziune,
fară să existe o leziune a epidermei, iar calea percutanată face referire la noţiunea de
pătrundere a agentului prin piele, ca urmare a unei ruperi a ţesutului epidermic.
Substanţele chimice periculoase pot intra în contact cu stratul superficial al pielii
sau cu epiderma, caz în care se produce contactul cu vasele de sânge, efectele fiind locale,
sau cu derma care este puternic vascularizată şi, în acest caz, se poate produce trecerea în
sânge şi substanţa toxică poate fi condusă la rinichi, ficat, sistem nervos. De exemplu,
fenolul trece rapid în dermă în timp ce alte substanţe pătrund încet şi dificil, dar toate
pătrund în dermă când contactul este prelungit.
Contactul solvenţilor organici cu pielea, în cazul operaţiilor de degresare fără
mănuşi, poate produce iritaţii, eczeme sau dermatite de contact, precum şi dureri de cap,
tulburări digestive, chiar dacă s-a facut protecţie respiratorie.
Trebuie să se ţină cont de faptul că efectul unei substanţe se poate accentua în cazul
în care utilizarea acesteia presupune încălzirea ei. În cazul utilizării unor substanţe care pot
cauza probleme de sănătate chiar şi în urma expunerii la cantităti mici, este important să se
aibă în vedere că pot rămâne urme de substanţă chiar şi pe ambalaj.
Primul ajutor acordat în caz de stropire sau împrăştiere a substanţelor agresive
Contactul cu pielea
Substanţele agresive atacă pielea, pătrunzând adânc. O regulă importantă este aceea
că substanţele alcaline cauzează leziuni mai grave despicând stratul de grăsime şi proteine,
pătrunzând adânc. Acizii coagulează proteinele, ceea ce limitează într-o oarecare măsură
penetrarea.
233
O rană cu caracter ulcerat poate fi recunoscută prin apariţia unei roşeţe a pielii, care
apoi poate deveni veziculă şi/sau necroză. Uneori, leziunile sunt vizibile pe piele după
căteva ore. Pot, de asemenea să apară simptome generale de intoxicaţie, printre altele
modificarea PH-ului organismului. Intoxicaţiile pot cauza de asemenea leziuni hepatice
sau renale.
Este foarte important ca porţiunea afectată să fie spălată de substanţa agresivă
folosindu-se cantităţi mari de apă. Îmbrăcămintea de protecţie sau de lucru trebuie de
asemenea înlăturată urgent. Spălarea trebuie să dureze mult timp. Este important ca
persoanele care acordă ajutor să fie ferite de contactul cu substanţa agresivă, de ex. cu
îmbrăcămintea persoanei stropite.
Contactul cu ochii
Stropirea în ochi cu o substanţă agresivă sau foarte iritantă poate afecta cu uşurinţă
corneea.
Leziunile profunde ale globului ocular duc de cele mai multe ori la pierderea
vederii. Stropirea ochilor cu substanţe agresive sau iritante cauzează roşeaţă, umflături şi
dureri puternice. Muşchii globului ocular au contracţie reflexă.
Este esenţial să se efectueze o spălare foarte rapidă a corneei şi o clătire cu apă sub
pleoape timp îndelungat pentru a îndepărta substanţa.
Dacă există particule solide sub pleoapă, trebuie să se încerce o eliminare a acestora
prin clătire. Totuşi clătirea îndelungată cu apă rece este dureroasă. Procesul devine mai
suportabil, dacă apa are o temperatură moderată, preferabil cca. 20-30 grade. Este
important totuşi să se aibă grijă ca apa să nu se încălzească prea mult.
Clătirea ochilor are efect maxim, dacă se asigură trei condiţii:
 clătirea se efectuează imediat. Este singura modalitate de a preveni sau limita
leziunile mai grave, şi orice secundă poate fi hotărâtoare;
 clătirea este îndelungată;
 ochiul trebuie menţinut larg deschis în timpul clătirii.
Lentilele de contact trebuie înlăturate când se efectuează clătirea deoarece împiedică
o clătire eficientă, agravând astfel o eventuală leziune oculară.
După stropirea ochilor cu substanţe agresive

234
Clătiţi imediat cu un jet uşor de apă sau cu un lichid de clătire a ochilor timp de cel
puţin 15 minute. Tineţi ochiul larg deschis în timpul clătirii pentru a împiedica pătrunderea
unor corpuri străine.
După prima clătire, persoana rănită trebuie transportată la spital. În cazul stropirii cu
baze, clătirea trebuie să continue şi în timpul transportului. Clătirea este foarte importantă
dacă distanţa până la cel mai apropiat spital este mare. În acest caz trebuie să existe un
număr suficient de recipiente cu lichid pentru clătirea ochilor astfel încât acestea să ajungă
până la spital.
În cazul în care rezerva de apă nu este suficientă pentru toată perioada transportului,
este preferabil să se clătească ochii personei afectate cu un jet mai mic, astfel încât procesul
de clătire să poată continua pe toată durata transportului, decât să se efectueze o clătire cu
cantităţi mari de apă, epuizându-se astfel rezervele înainte de a ajunge la destinaţie.
După stropirea ochilor cu substanţă iritantă
Clătiţi imediat cu jet uşor de apă sau lichid de clătire a ochilor timp de cel puţin 5
minute. Dacă tulburările persistă (usturimi puternice, durere, sensibilitate la lumină,
afectarea vederii), continuaţi clătirea şi contactaţi spitalul sau doctorul.
8.6. RISCURI ASOCIATE AGENŢILOR CHIMICI PERICULOŞI
8.6.1. Simbolizarea pericolelor asociate substanţelor chimice periculoase

Pericolul este “proprietatea intrinsecă a unui agent de a afecta negativ starea de
sănătate“.
Categoriile de pericol ale substanţelor şi preparatelor chimice periculoase, precum şi

simbolurile corespunzătoare, sunt cele prezentate în anexa 4 a Normelor metodologice de
aplicare a O.U.G. nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor
şi preparatelor chimice periculoase, aprobată prin H.G. nr. 490/2002.
Cele 10 simboluri grafice de avertizare sunt aliniate prevederilor europene în

domeniu şi vor fi obligatoriu plasate pe etichetele substanţelor şi preparatelor chimice
periculoase alături de frazele de risc de tip R.
235
Simbolul grafic de avertizare este compus din simbolul de pericol, constituit dintr-o
pictogramă imprimată cu negru pe fond galben-oranj, semnul grafic exprimat prin o literă
sau două (F, Xn etc.) şi indicaţia de pericol care se exprimă prin unu sau mai multe cuvinte
(foarte toxic, coroziv).
Frazele de risc de tip R exprimă riscul care poate apare în urma expunerii.
Simbolurile grafice de avertizare a pericolelor şi semnificaţia lor
Riscurile asociate agenţilor periculoşi – riscul este probabilitatea ca un agent

periculos să afecteze starea de securitate şi sănătate, în condiţiile utilizării lui şi/sau
expunerii la acesta.
Riscurile pe care le prezintă agenţii chimici şi biologici periculoşi pentru securitatea

şi sănătatea lucrătorilor sunt în funcţie de pericolul potenţial al agentului şi de durata şi
intensitatea expunerii.
RISC = PERICOL x EXPUNERE
Riscurile legate de utilizarea unei substanţe chimice periculoase depind parţial de

caracteristicile substanţei, parţial de modul în care aceasta este utilizată.
Informaţiile privind produsele chimice achiziţionate pot fi de regulă obţinute de la
cel care a lansat produsul pe piaţă.
Angajatorul este cel care decide dacă informaţiile obţinute de la furnizor sunt
suficiente pentru utilizarea efectivă.
Poate fi necesară obţinerea de informaţii suplimentare sau efectuarea unor cercetări
proprii. Dacă există o expunere semnificativă, acest lucru presupune cunoştinţe
aprofundate despre riscurile aferente utilizării substanţei la care eşti expus.
Când utilizarea implică degajarea unor substanţe chimice periculoase de pe un strat
exterior sau material, de exemplu la încălzire sau polizare, trebuie evaluat dacă stratul
exterior sau materialul conţine o substanţă care necesită adoptarea unor măsuri
suplimentare de protecţie.
Riscurile şi consecinţele acestora asupra securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, asociate
pericolelor pe care le prezintă substanţele periculoase, sunt:
236
8.6.2. Riscuri fizico-chimice – asociate agenţilor chimici
F+ – extrem de inflamabile, F – foarte inflamabil, E – explozivi, O – oxidanţi, C –

corozivi.
Aceste riscuri pot fi consecinţe ale expunerii la substanţe care, prin proprietăţile lor
fizico-chimice, prezintă pericol de incendiu - explozie şi/sau de intoxicaţii acute
profesionale.
Acest risc este luat în considerare de majoritatea angajatorilor datorită faptului că
este cel mai cunoscut prin efectele lui. Un incendiu sau o explozie antrenează întotdeuna
un număr mare de persoane direct sau indirect implicate la locul de muncă, intervenţii ale
unor echipe specializate din afara unităţii (echipe de pompieri profesionişti, medici de
urgenţă etc.), este uneori amplu mediatizat de presa audio/scrisă şi aduce atingere imaginii
unităţii respective. Consecinţele asupra securităţii lucrătorilor pot fi vătămări violente ale
organismului de tipul leziunilor, arsurilor, lovirilor cu corpuri proiectate şi/sau intoxicaţia
acută profesională.
8.6.3. Riscuri toxicologico-biologice – asociate agenţilor chimici
T+ – foarte toxic, T – toxic, Xn – nociv.

Consecinţele asupra sănătăţii lucrătorilor expuşi la aceşti agenţi chimici periculoşi
sunt îmbolnăvirile cronice de tipul cancerelor, alergiilor.
Cancerele obişnuite de origine profesională cuprind:
- cancerul cavităţii nazale, generat de pulberile de lemn de esenţă tare şi praful de
nichel, care afectează lucrătorii din domeniul forestier, al prelucrării lemnului, respectiv,
finisarea metalelor;
- leucemia, datorată expunerii la benzen, un solvent utilizat la obţinerea
combustibililor şi diferitelor alte produse.
La producerea cancerului concură mai mulţi factori, cum ar fi factorii genetici,
unele substanţe chimice, razele ionizante şi infecţiile.
Factorii de mediu trebuie să acţioneze cel puţin 5-10 ani, de obicei însă un timp mai
îndelungat, înainte să apară o tumoră malignă.
237
Printre substanţele/factorii cancerigeni cunoscuţi se numără hidrocarburile

aromatice policiclice, aminele aromatice, substanţele alchilante, azbestul, clorura de vinil,
etilenoxidul, pulberile de lemn, radonul ş.a.
Prevenirea cancerului profesional se face în primul rând printr-o expunere redusă la
factorii cancerigeni.
8.6.4. Risc de sensibilizare – asociat agenţilor
Xi – iritanţi şi Xn – nocivi.
Substanţele iritante (Xi) provoacă sensibilizare prin contact cutanat, efectul fiind în
acest caz dermatitele de contact alergice.
Substanţele nocive (Xn) provoacă, în general, sensibilizare prin inhalare, efectul

fiind manifestări cu caracter clinic al unei reacţii alergice, astm, rinită sau alveolită.
Agenţii sensibilizanţi cei mai întâlniţi la locul de muncă nu sunt clasificaţi sau
etichetaţi ca atare. Mulţi sunt de origine naturală fiind, în principal, vorba de proteine şi
agenţi biologici.
8.6.5. Prevenirea riscurilor asociate agenţilor periculoşi la locul de muncă

Această prevedere este obligaţia legală a angajatorului şi instrumentul principal în
asigurarea obiectivului managementului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Pentru prevenirea riscurilor datorate expunerii la agenţi periculoşi la locul de
muncă, angajatorul va ţine cont de toate proprietăţile periculoase ale agenţilor periculoşi
(chimici, azbest, agenţi cancerigeni şi mutageni şi biologici) prezenţi la locul de muncă, de
intensitatea expunerii şi de condiţiile de lucru, respectând următoarele obligaţii legale:
 identificarea prezenţei agenţilor chimici periculoşi la locul de muncă;
 evaluarea riscurilor pe care aceste substanţe periculoase le prezintă pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
 aplicarea principiilor generale de prevenire a riscurilor, precum şi a măsurilor
speciale aplicabile cazurilor de accidente de muncă, incidente sau urgenţe, în scopul
diminuării numărului de accidente de muncă şi îmbolnăviri profesionale, prin măsuri
tehnice şi organizatorice;
 informarea lucrătorilor despre substanţele periculoase utilizate la locul de muncă şi
riscurile la care sunt expuşi;
238
 consultarea şi implicarea lucrătorilor în luarea deciziilor privind prevenirea

riscurilor asociate agenţilor chimici periculoşi;
 supravegherea continuă a stării de sănătate a lucrătorilor expuşi în mediul de muncă;
 respectarea interdicţiilor privind utilizarea anumitor substanţe periculoase;
 informarea autorităţilor competente: inspectoratul teritorial de muncă, autoritatea de
sănătate publică, pentru activităţi speciale cu azbest.
Identificarea pericolelor datorate prezenţei agenţilor periculoşi la locul de muncă,
presupune identificarea şi inventarierea agenţilor chimici utilizaţi în activităţile curente din
unitate sub forma materiilor prime, a produselor intermediare sau finite, a agenţilor
generaţi din diferite activităţi, precum fumul de sudură, pulberile de lemn, pulberile de
azbest, pulberile de făină, vaporii de solvenţi, ceaţa de ulei etc., a celor proveniţi
accidental din emisii, scăpări, scurgeri.
De asemenea, vor fi identificate activităţile care implică agenţi chimici periculoşi,

adică orice proces de muncă în care sunt utilizaţi sau se intenţionează utilizarea agenţilor
chimici.
Angajatorul va avea în vedere şi identificarea principalelor surse de risc, luând în
considerare factorii de risc proprii executantului (erori, omisiuni sau acţiuni greşite -
executare defectuoasă de operaţii, comenzi, manevre etc., efectuarea de operaţii
neprevăzute prin sarcina de muncă, neutilizarea echipamentelor de protecţie), factorii de
risc proprii sarcinii de muncă (solicitare fizică - efort static, poziţii de lucru forţate sau
vicioase, efort dinamic, solicitare psihică - ritm de muncă mare, decizii dificile în timp
scurt, operaţii repetitive de ciclu scurt sau extrem de complex etc., monotonia muncii),
precum şi unii factori de risc proprii mijloacelor de producţie.
Din activitatea de investigare/identificare rezultă o serie de date, ce vor fi folosite în
etapa următoare de evaluare a riscurilor, şi anume:
- lista substanţelor şi preparatelor chimice periculoase;
- cantităţile de agenţi chimici periculoşi folosiţi sau emişi;
- lista locurilor de muncă şi a activităţilor care implică substanţe şi preparate
chimice periculoase;
- lista lucrătorilor expuşi în mod curent sau în cazul operaţiilor de curăţenie, de
intervenţii, revizii şi reparaţii.
239
Angajatorul trebuie să facă dovada că a efectuat această investigare, iar în cazul în

care se constată prezenţa substanţelor şi preparatelor chimice periculoase la locul de
muncă, acesta are obligaţia, conform Legii 319/2006, să evalueze orice risc referitor la
securitatea şi sănătatea lucrătorilor, care decurge din prezenţa lor.
8.6.6. Evaluarea riscurilor
Evaluarea riscurilor pe care substanţele şi preparatele chimice periculoase le

prezintă pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, se va efectua luând în considerare
proprietăţile lor periculoase şi informaţiile date de furnizor, producător sau alte surse,
nivelul, tipul şi durata expunerii, dar şi condiţiile de lucru cu astfel de agenţi, inclusiv
informaţii referitoare la cantităţile utilizate, valorile limită de expunere profesională sau
valorile limită biologice şi concluziile referitoare la supravegherea stării de sănătate, atunci
când sunt disponibile.
Angajatorii pot afla informaţii despre proprietăţile periculoase ale substanţelor şi
preparatelor chimice periculoase, despre pericolele asociate şi unele măsuri de prevenire
consultând:
- eticheta produsului;
- fişa tehnică de securitate;
- medicul de medicina muncii;
- instituţii şi specialişti în domeniu.
Eticheta produselor permite identificarea agentului chimic, a pericolelor şi a
riscurilor, precum şi a unor măsuri de securitate.
8.7. FIŞA TEHNICĂ DE SECURITATE
Fişa tehnică de securitate reprezintă o sursă de informare pentru angajator şi oferă

informaţii reale, disponibile, necesare pentru luarea măsurilor de protecţie a securităţii şi
sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă.
Fişa tehnică de securitate este trimisă, la prima livrare a substanţelor şi preparatelor
periculoase sau chiar înainte de această livrare, de către producător, importator sau
distribuitor (OUG 200/2000 privind clasificarea, etichetarea, şi ambalarea substanţelor şi
preparatelor chimice periculase).
240
Fişa tehnică de securitate a produsului oferă informaţii privind proprietăţile

periculoase şi riscurile, recomandări privind unele măsuri de prevenire şi mijloace de
protecţie, mijloace de intervenţie în caz de accident etc. Informaţiile conţinute în fişele
tehnice de securitate pot constitui punctul de plecare în demersul de identificare a
pericolelor la care sunt expuşi lucrătorii şi a măsurilor de ţinere sub control care se impun.
Măsurile de securitate recomandate în fişele tehnice de securitate trebuie adaptate
condiţiilor specifice fiecărui loc de muncă.
Fişa tehnică de securitate va fi redactată în limba română de către furnizor pentru
fiecare substanţă sau preparat periculos şi va purta data ultimei actualizări. Angajatorul va
pune fişa tehnică de securitate la dispoziţia medicului de medicina muncii care
supraveghează starea de sănătate a lucrătorilor expuşi şi la dispoziţia lucrătorilor pentru
informare.
Fişa Tehnică de Securitate conţine obligatoriu 16 rubrici referitoare la:

1. Identificarea produsului şi a societăţii
2. Compoziţia/clasificarea
3. Proprietăţile periculoase
4. Primul-ajutor
5. Măsurile în caz de incendiu
6. Măsurile în caz de scăpări accidentale
7. Depozitarea şi manipularea
8. Limitarea expunerii/ măsuri individuale de protecţie
9. Proprietăţile fizice şi chimice
10. Stabilitatea chimică şi reactivitatea
11. Informaţiile toxicologice
12. Informaţiile ecotoxicologice
13. Manipularea reziduurilor/deşeurilor
14. Informaţiile privind transportul
15. Prevederile legale în domeniu
16. Alte informaţii
Pentru agenţii chimici periculoşi la locul de muncă, valorile limită de expunere

profesională reprezintă concentraţia agentului respectiv în aerul respirat de lucrători în
241
mediul de muncă, pe o perioadă determinată, care nu alterează starea de sănătate, chiar

dacă uneori pot apare modificări fiziologice reversibile şi tolerabile.
Valorile limită de expunere profesională pot fi obligatorii, ceea ce înseamnă că
trebuie respectate întocmai, constituind o indicaţie privind limitele care nu trebuie
depăşite. Ele sunt utilizate în evaluarea calităţii aerului şi pot constitui informaţii
importante în alegerea produselor, în alegerea metodei de lucru, în evaluarea riscurilor şi
stabilirea măsurilor de prevenire a inhalării noxelor (dimensionarea dispozitivelor de
ventilaţie, de neutralizare şi reţinere).
Normele Generale de Protecţie a Muncii stabilesc în anexa nr. 31 valori limită de
expunere profesională, obligatorii, pentru un număr de 591 agenţi chimici, în anexa nr. 32
valori limită admisibile pentru un număr de 25 de tipuri de pulberi, iar în anexa nr. 33
limite biologice tolerabile pentru 52 de agenţi chimici.
În mod periodic şi ori de câte ori se produce vreo schimbare în condiţiile care pot
afecta expunerea angajaţilor, angajatorul trebuie să dispună efectuarea de măsurări ale
concentraţiilor în atmosfera mediului de muncă.
Atunci când o valoare limită de expunere profesională este depăşită, angajatorul
trebuie să identifice cauzele acestei depăşiri, să informeze angajaţii implicaţi şi/sau
reprezentanţii lor în unitate cât mai rapid posibil asupra acestei depăşiri şi asupra cauzelor
ei, să consulte angajaţii şi/sau reprezentanţii acestora asupra măsurilor ce trebuie luate sau,
în caz de urgenţă, să dispună măsurile cele mai adecvate pentru remedierea situaţiei în
timp cât mai scurt posibil.
Este interzisă continuarea lucrului în zonele afectate până la luarea măsurilor
adecvate pentru protecţia angajaţilor. Pentru a verifica eficienţa măsurilor dispuse, se va
realiza imediat o nouă măsurare a concentraţiei de noxe în mediul de muncă.
Instituţiile care au în structură laboratoare abilitate pentru efectuarea determinărilor
de noxe profesionale sunt:
- autorităţile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti;
- clinicile de medicina muncii sau boli profesionale;
- Inspecţia Muncii, prin Centrul de Monitorizare a Unităţilor cu Risc Profesional;
- Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Muncii Alexandru
Darabont;
- alte laboratoare abilitate de Ministerul Sănătăţii şi recunoscute de Ministerul
242
Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.

Pentru fiecare angajator, respectarea valorilor limită de expunere profesională
trebuie să fie un obiectiv minimal, obligaţia lui legală fiind de a reduce nivelul de
expunere la cea mai mică valoare ce poate fi atinsă.
Angajatorii pot accesa paginile de internet ale:
- Institutului Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Protecţia Muncii

Alexandru Darabont Bucureşti , www.protecţiamuncii.ro;
- Agenţiei Naţionale pentru Substanţe şi Preparate Chimice

Periculoase, www.anspcp.ro.
8.7.1. Măsuri specifice de protecţie, prevenire şi supraveghere la locurile de muncă
Riscurile generate de agenţi chimici, agenţi cancerigeni sau mutageni sunt

determinate alături de caracteristicile agenţilor periculoşi şi de gradul de expunere.
Evaluarea expunerii la substanţele periculoase identificate se face luând în

considerare natura şi tipul expunerii (expunere la agenţi cancerigeni şi mutageni, prin
inhalare, ingestie, absorbţie cutanată etc.), gradul de expunere şi durată (exemplu: zilnic,
săptămânal, lunar, o dată pe zi, mai multe ore pe zi etc.), condiţiile în care se produce
expunerea lucrătorilor (se vor examina spaţiul şi modul de operare: manual, mecanizat, în
vas închis, la cald etc.), precum şi efectele combinate ale mai multor substanţe periculoase
utilizate simultan şi riscurile aferente.
Evaluarea riscului, în conformitate cu prevederile Legii 319/2006, se face:

 obligatoriu înaintea începerii unei activităţi noi;
 pentru toţi agenţii chimici prezenţi, în combinaţie sau pentru toţi agenţii biologici
periculoşi (aparţinând mai multor grupe), prezenţi la locul de muncă;
 pentru toate locurile de muncă;
 pentru toate activităţile, inclusiv cele de întreţinere, reparaţii;
 pentru toate activităţile care implică riscul expunerii la agenţi chimici
(agenţi cancerigeni şi/sau mutageni);
 periodic şi, obligatoriu, la orice modificare a condiţiilor de lucru care pot influenţa
243
expunerea angajaţilor la agenţi cancerigeni şi/sau mutageni.

Evaluarea riscului trebuie prezentată în formă corespunzătoare şi actualizată
permanent, mai ales atunci când au intervenit schimbări tehnologice semnificative sau
rezultatele stării de sănătate o impun.
Rezultatul evaluării riscului poate releva un risc redus pentru securitatea şi sănătatea
lucrătorilor expuşi, caz în care angajatorul are obligaţia de a aplica măsuri generale de
protecţie, prevenire şi supraveghere, sau un risc ridicat, caz în care angajatorul are
obligaţia de a aplica măsuri specifice de protecţie, prevenire şi supraveghere.
Evaluarea riscurilor trebuie revizuită ori de câte ori se modifică tehnologiile de
lucru, se introduc agenţi chimici noi sau se adaptează un proces tehnologic, după un
accident sau incident periculos, dacă valorile limită de expunere profesională au fost
depăşite şi s-au luat măsuri tehnice pentru reducerea lor, dacă rezultatele supravegherii
stării de sănătate a lucrătorilor au relevat alterări ale stării de sănătate şi, oricum, periodic.
Măsurile specifice de protecţie, prevenire şi supraveghere pentru eliminarea sau
reducerea la minimum a riscului sunt măsurile pe care angajatorul are obligaţia să le aplice
la locul de muncă în cazul în care evaluarea riscului a demonstrat existenţa unui risc
crescut pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor ca urmare a expunerii la agenţi
cancerigeni şi mutageni.
244
Măsurile pentru eliminarea sau reducerea riscurilor la care sunt expuşi lucrătorii la
locul de muncă depind de pericolul chimic specific.
Cea mai eficientă măsură specifică de protecţie şi primul pas în prevenirea sau
supravegherea riscurilor legate de expunerea la agenţi periculoşi este eliminarea riscului,
prin înlocuirea agentului periculos (chimic, cancerigen, etc.) cu un agent chimic sau cu un
proces tehnologic care nu este periculos sau este mai puţin periculos pentru securitatea şi
sănătatea lucrătorilor.
245
Eliminarea sau înlocuirea unui agent periculos contribuie la îmbunătăţirea mediului

de muncă şi a stării de sănătate a lucrătorilor expuşi, la reducerea costurilor alocate
măsurilor speciale de protecţie şi plăţii concediilor medicale, la creşterea productivităţii
muncii.
Eliminarea sau substituirea unui agent periculos sau a unui proces tehnologic
presupune, aşa cum arată bunele practici europene puse la dispoziţie angajatorilor, trei
faze, şi anume: identificarea tuturor alternativelor posibile de înlocuire sau eliminare,
compararea alternativelor din punct de vedere al riscurilor evaluate pentru fiecare şi
adoptarea deciziei pe baza analizei implicaţiilor privind calitatea mediului de muncă, a
calităţii produselor şi a mediului înconjurător, a costurilor implicate de eventualele
investiţii necesare aplicării noii tehnologii sau a celor necesare nevoilor de instruire a
personalului pentru utilizarea noului produs.
În cazul în care angajatorul urmăreşte înlocuirea unui agent chimic periculos cu
unul mai puţin periculos, analiza comparativă a alternativelor se poate referi, de exemplu,
la înlocuirea unui produs pulbere cu unul sub formă de granule, pastă sau soluţie, sau a
unui produs volatil cu altul mai puţin volatil etc.
Eliminarea sau substituirea unor produse periculoase sau a unor tehnologii
periculoase aduce avantaje tuturor factorilor implicaţi în respectivul proces productiv şi
pot contribui la îmbunătăţirea imediată sau pe termen lung a stării de sănătate a
lucrătorilor expuşi, la reducerea costurilor prin reducerea absenţelor motivate de boală etc.
În cazul în care eliminarea sau substituirea pericolului nu este posibilă, se va urmări
reducerea riscului la minimum şi ţinerea lui sub control prin conceperea unor procese de
muncă şi de control corespunzătoare, care să permită reducerea expunerii.
Angajatorul va urmări, de asemenea, dotarea locurilor de muncă cu materiale şi
echipamente adecvate pentru lucrul cu agenţi periculoşi, care să permită prevenirea sau
reducerea cât mai mult posibil a generării de noxe şi/sau emiterea de noxe chimice în
atmosfera mediului de muncă, în special, de noxe cancerigene şi mutagene.
Se va acorda prioritate măsurilor colective de protecţie la sursa de risc, capabile să
asigure protecţia unui număr mare de lucrători la locul de muncă. În acest sens, se
recomandă procesarea în sistem închis, prin închiderea utilajelor în carcase în care se
crează depresiune, automatizarea proceselor, ventilarea generală, dotarea utilajelor cu
paravane şi ecrane de protecţie împotriva stropilor, dotarea cu sisteme locale de captare,
246
reţinere şi neutralizare a noxelor degajate în procesul tehnologic, dotarea cu aparatură de

măsură şi control al parametrilor tehnologici şi de prevenire şi avertizare a stărilor de
pericol.
Odată implementate aceste măsuri tehnice, este foarte important ca angajatorul să
asigure cadrul necesar pentru menţinerea acestora în stare de funcţionare şi la parametrii
proiectaţi. În acest sens, angajatorul va elabora şi implementa proceduri de întreţinere care
să asigure securitatea şi sănătatea angajaţilor în procesul de muncă. Procedurile de
întreţinere vor stabili în mod clar intervalele de timp, metodele şi aparatele folosite pentru
curăţare.
În organizarea sistemelor de muncă, angajatorul va urmări reducerea la minimum a
numărului de angajaţi expuşi sau care pot fi expuşi, în special, în cazul activităţilor de
întreţinere, reparaţii, revizii, unde expunerea lucrătorilor la noxe este semnificativ
crescută, ţinând cont de acest lucru mai ales în cazul agenţilor cancerigeni sau mutageni
care pot provoca, în funcţie de cantitatea inhalată, înghiţită sau pătrunsă prin piele, efecte
ireversibile asupra stării de sănătate chiar după o singură expunere.
Pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii, intervenţii, revizii care prezintă risc de
accidente de muncă sau îmbolnăviri profesionale, angajatorul va întocmi permise de lucru,
care atestă realizarea măsurilor de protecţie necesare efectuării operaţiilor în condiţii de
securitate şi va desemna personalul de specialitate, pe tipuri de operaţii, specificat în
permis şi instruit şi/sau autorizat în acest scop. Prin măsuri organizatorice, angajatorul va
urmări şi reducerea la minimum a duratei şi intensităţii de expunere, precum şi reducerea
cantităţii de agent chimic şi biologic prezent la locul de muncă.
Pentru toţi lucrătorii şi, în special, pentru cei expuşi la riscuri chimice, angajatorul
va asigura măsuri corespunzătoare de igienă la locul de muncă, mai ales în cazul agenţilor
cancerigeni unde este obligatorie curăţarea regulată a pardoselilor, pereţilor şi altor
suprafeţe, delimitarea zonelor de risc şi utilizarea unor indicatoare de securitate adecvate,
inclusiv indicatorul "fumatul interzis", în zonele în care angajaţii sunt expuşi sau există
probabilitatea de expunere la agenţi cancerigeni sau mutageni. La locurile de muncă se vor
utiliza panouri de semnalizare şi avertizare adecvate pentru riscurile chimice şi biologice,
conform prescripţiilor de semnalizare.
247
Tot ca măsuri generale de prevenire a riscurilor, angajatorul va asigura elaborarea şi

implementarea de proceduri adecvate de lucru, manipulare, depozitare, transport în
siguranţă la locul de muncă al agenţilor chimici.
Se vor avea, de asemenea, în vedere şi deşeurile care conţin agenţi chimici, agenţi
cancerigeni şi mutageni, care vor fi tratate conform reglementărilor în vigoare referitoare
la deşeuri toxice şi periculoase.
Fiecare măsură generală de protecţie, prevenire sau supraveghere, implementată în
procesul de muncă, se va monitoriza din punct de vedere al eficienţei, pentru a depista
orice tendinţă de deteriorare în timp.
Pentru cazurile în care măsurile tehnico-organizatorice adoptate şi puse în aplicare la
locul de muncă nu rezolvă reducerea expunerii la valori ale agenţilor chimici fără risc
pentru sănătatea lucrătorilor, se vor aplica măsuri individuale de protecţie prin acordarea
de echipamente individuale de protecţie adecvate şi în cantităţi suficiente.
Echipamentul individual de protecţie trebuie ales în funcţie de proprietăţile
periculoase ale agenţilor utilizaţi, de tipul sarcinii de muncă. Trebuie elaborate proceduri şi
asigurate condiţiile pentru verificarea şi curăţarea echipamentului înainte şi după fiecare
utilizare, dezinfectarea, depozitarea, controlul, repararea sau schimbarea înaintea unei noi
utilizări în cazul în care prezintă defecţiuni şi întreţinerea periodică a echipamentelor
individuale de protecţie, în special, a măştilor de protecţie respiratorie. Echipamentele de
protecţie individuale, aşa cum le arătă şi numele, trebuie utilizate de către un singur
lucrător, fiind interzisă folosirea acestuia şi de alte persoane. Îmbrăcămintea de lucru şi
echipamentele de protecţie, care pot fi contaminate de agenţi biologici, trebuie să fie
scoase atunci când angajatul părăseşte zona de lucru şi trebuie păstrate separat de altă
îmbrăcăminte, să fie dezinfectate şi curăţate sau, la nevoie, distruse.
Angajatorul va asigura condiţii pentru igiena personală a lucrătorilor prin
amenajarea de vestiare speciale pentru echipamentul de lucru sau de protecţie, separat de
îmbrăcămintea personală, grupuri sanitare şi duşuri curate, corespunzătoare, instruirea şi
informarea lucrătorilor să nu mănânce, să nu bea şi să nu fumeze în zonele de lucru în care
există riscul contaminării cu agenţi cancerigeni, mutageni.
Se vor acorda, de asemenea, materiale igienico-sanitare, la recomandarea medicului
de medicina muncii, inclusiv creme pentru protecţia pielii, luând în considerare tipul
contaminanţilor care pot fi uleioşi, graşi sau lipicioşi, cum este cazul răşinilor, adezivilor
248
sau lacurilor, folosirea mănuşilor de protecţie, protecţia împotriva razelor ultraviolete şi a

stropilor de metal încins rezultaţi la sudare.
Măsurile speciale pentru cazuri de accidente, incidente sau urgenţe sunt măsurile
care trebuie luate de angajator în vederea intervenţiilor în astfel de situaţii şi prevenirii
efectelor pe care acestea le pot avea asupra lucrătorilor.
Pentru aceste situaţii, angajatorul are obligaţia de a întocmi planuri/proceduri de
urgenţă, care vor fi puse în practică în momentul apariţiei unor astfel de evenimente.
Aceste proceduri vor include exerciţii adecvate fiecărei situaţii, prevederi referitoare la
dotările necesare acordării primul ajutor şi intervenţiilor în caz de scăpări accidentale sau
de incendiu - explozie, măsuri de prevenire a efectelor şi de informare a angajaţilor asupra
efectelor, echipamentele individuale de protecţie care se vor acorda lucrătorilor cărora li se
permite să lucreze în zona afectată, precum şi măsurile necesare pentru asigurarea
avertizării şi a sistemelor de comunicare necesare semnalării unui risc crescut şi pentru
începerea imediată a acţiunilor de remediere, operaţiunilor de evacuare, salvare şi
asistenţă.
Angajatorul trebuie să se asigure că serviciile interne şi externe pentru accidente şi
urgenţe au acces la aceste informaţii.
Măsuri de prevenire specifice riscului fizico-chimic sunt măsuri tehnice şi/sau
organizatorice corespunzătoare naturii activităţilor, inclusiv depozitarea, manipularea şi
izolarea agenţilor chimici incompatibili, în vederea asigurării protecţiei lucrătorilor
împotriva riscului de incendiu-explozie datorat pericolelor ce decurg din proprietăţile
fizico-chimice ale agenţilor chimici.
Măsurile specifice riscului fizico-chimic se referă, în principal, la izolarea unui
element astfel încât să nu mai fie îndeplinite condiţiile necesare exploziei sau incendiului.
În cadrul acestor măsuri specifice se acordă prioritate prevenirii prezenţei
substanţelor inflamabile sau chimic instabile, în concentraţii periculoase la locul de
muncă, prin sisteme de ventilaţie corespunzătoare, prin depozitarea materialelor oxidante
separat de materialele combustibile etc.
Eliminarea sau evitarea surselor de aprindere care pot produce explozii sau incendii
este o altă măsură specifică de prevenire a riscului de incendiu-explozie care se poate
realiza practic prin măsuri de prevenire a formării scânteilor de origine mecanică sau
249
electrostatică şi prin interzicerea fumatului, a lucrului cu foc deschis sau a suprafeţelor

încinse în halele şi instalaţiile unde se lucrează cu substanţe inflamabile.
Pentru orice situaţie susceptibilă de a prezenta risc de incendiu-explozie, angajatorul
trebuie să prevadă măsuri pentru limitarea/diminuarea efectelor exploziilor şi incendiilor,
în principal, prin amplasarea în locuri vizibile şi potrivite a mijloacelor corespunzătoare de
combatere a incendiilor, distanţarea utilajelor periculoase de alte locuri de muncă, cu
condiţia păstrării spaţiului dintre ele, pereţi din materiale necombustibile etc.
Instruirea şi informarea lucrătorilor asupra riscurilor este o altă componentă
importantă a managementului riscurilor chimice de care depinde în mare măsură realizarea
obiectivelor propuse.
Numai lucrătorii instruiţi şi informaţi corespunzător sunt în măsură să aplice
măsurile stabilite şi să promoveze aplicarea în practică a măsurilor pentru un mediu de
muncă sigur şi sănătos. De aceea, este foarte important ca angajaţii şi/sau reprezentanţii
acestora să primească o pregătire suficientă şi adecvată riscurilor la care sunt expuşi, în
special, sub formă de informaţii şi instrucţiuni.
La fiecare loc de muncă, angajatorii trebuie să difuzeze, iar angajaţii trebuie să
cunoască informaţiile privind denumirea şi proprietăţile periculoase ale agenţilor chimici
prezenţi (utilizaţi sau degajaţi, incluzând şi fumul de sudură), nivelul, tipul şi durata
expunerii, condiţiile în care se desfăşoară activitatea, rezultatele măsurătorilor de
concentraţii ale noxelor în mediul de muncă şi valorile limită de expunere profesională,
precum şi conţinutul fişelor tehnice de securitate date de furnizor.
De asemenea, pentru a se asigura că se vor respecta toate măsurile de prevenire
adoptate, angajatorul trebuie să aducă la cunoştinţa lucrătorilor efectele asupra sănătăţii şi
securităţii ce decurg din aceste măsuri, precauţiile care trebuie luate pentru prevenirea
expunerii, cerinţele de igienă ce trebuie respectate, inclusiv necesitatea de a se abţine de la
fumat, precum şi măsurile pe care trebuie să le ia angajaţii, în special personalul de
intervenţie, în cazul producerii unor incidente.
Angajatorul trebuie să informeze angajaţii cu privire la instalaţiile şi recipientele
auxiliare acestora care conţin agenţi cancerigeni sau mutageni, să vegheze ca toate aceste
recipiente, ambalaje şi instalaţii să fie etichetate clar şi lizibil şi să expună semnele de
avertizare în mod cât mai vizibil.
250
Atunci când, din motive întemeiate, este necesară purtarea echipamentului

individual de protecţie şi a echipamentului individual de lucru, angajatorul trebuie să
explice lucrătorilor necesitatea şi consecinţele referitoare la purtarea echipamentelor de
protecţie, modul de întreţinere şi valabilitatea acestora.
Instruirea şi informarea lucrătorilor trebuie efectuate înaintea începerii unei
activităţi care implică expunerea la agenţi chimici şi biologici, adaptate evoluţiei riscurilor
şi apariţiei unor riscuri noi şi repetate periodic.
Informaţiile vor fi furnizate prin comunicare orală, instruire individuală şi instruire
bazată pe suport scris, în funcţie de natura şi gradul riscului.
Supravegherea continuă a stării de sănătate a lucrătorilor expuşi la agenţi chimici în
mediul de muncă se face înaintea expunerii şi apoi periodic, conform reglementărilor în
vigoare, prin controale medicale şi tehnici adecvate indicate de medicul de medicina
muncii, care să permită detectarea simptomelor bolii sau efectul negativ.
Angajatorul are obligaţia de a asigura supravegherea stării de sănătate a tuturor
angajaţilor prin servicii medicale de medicina muncii. Medicul de medicina muncii trebuie
să cunoască bine condiţiile de expunere a fiecărui lucrător, în special, a celor care sunt
expuşi la azbest, agenţi cancerigeni, mutageni şi biologici, la locul de muncă.
Pentru fiecare angajat aflat sub supraveghere medicală, angajatorul va întocmi fişa
de expunere la riscuri profesionale, ce va fi înaintată medicului de medicina muncii care,
în funcţie de riscurile menţionate, de condiţiile de lucru descrise şi de agenţii periculoşi
specificaţi, va stabili tipul şi periodicitatea controalelor medicale.
Medicul de medicina muncii va întocmi pentru fiecare angajat aflat sub
supraveghere medicală un dosar medical care va fi păstrat, împreună cu fişa de expunere la
riscuri profesionale, la cabinetul de medicina muncii, şi îl va însoţi pe lucrător pe toată
durata activităţii lui profesionale, la toate locurile de muncă.
Dosarul cu înregistrările medicale se transmite către un alt cabinet de medicina
muncii, la schimbarea locului de muncă, la autorităţile de sănătate publică în cazul
falimentului angajatorului sau către medicul de familie, în cazul pensionării sau al
şomajului lucrătorului.
În cazul expunerii la agenţi cancerigeni, mutageni susceptibili să antreneze infecţii,
dosarul medical va fi păstrat o perioadă de cel puţin 40 de ani după sfârşitul expunerii.
Angajatorul nu are acces la dosarul medical al lucrătorului.
251
Angajatorul păstrează şi pune la dispoziţia organelor de control lista locurilor de

muncă cu riscuri profesionale, fişele de aptitudini ale angajaţilor expuşi la noxe în mediul
de muncă, completate şi parafate numai de medicul de medicina muncii, precum şi
registrul de expunere a lucrătorilor la azbest, cancerigeni, mutageni.
Angajatul are acces la toate informaţiile privind starea lui de sănătate, poate
consulta medicul de medicina muncii pentru orice simptome pe care le atribuie condiţiilor
de muncă şi activităţii desfăşurate.
În funcţie de rezultatele controlului medical, medicul de medicina muncii va
recomanda măsuri individuale de protecţie adecvate expunerii sau chiar schimbarea
locului de muncă şi retragerea angajaţilor de la orice expunere la agenţi cancerigeni şi
mutageni.
Pentru fiecare angajat, dosarul medical şi fişa individuală de expunere vor fi
actualizate.
Atunci când, în urma supravegherii stării de sănătate, se descoperă de către medicul
de medicina muncii că un angajat are o boală identificabilă sau o afectare a stării de
sănătate, ca rezultat al expunerii în procesul de muncă la un agent chimic periculos,
angajatul este informat de către medicul de medicina muncii despre rezultatul care-l
priveşte personal, inclusiv asupra unor date şi recomandări medicale pe care să le urmeze
după încetarea expunerii.
Respectarea restricţiilor şi interdicţiilor legale este o obligaţie importantă a
angajatorilor, având în vedere proprietăţile toxice ale unor agenţi periculoşi şi/sau a
activităţilor care implică agenţi chimici periculoşi.
În acest sens, angajatorul trebuie să cunoască şi să respecte prevederile impuse de şi ale
altor acte normative în vigoare
252
9. LEGEA NR. 126/28.XII.1995, REPUBLICATĂ, PRIVIND

REGIMUL MATERIILOR EXPLOZIVE
9.1. DISPOZIŢII GENERALE
Prevederile Legii nr. 126/1995, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea
nr. 464/2001, Legea nr. 478/2003 şi respectiv Legea nr. 262/2005, se aplică la prepararea,
producerea, procesarea, experimentarea, deţinerea, tranzitarea pe teritoriul ţării,
transmiterea sub orice formă, transportul, introducerea pe piaţă, depozitarea, încărcarea,
încartuşarea, delaborarea, distrugerea, mânuirea, comercializarea şi folosirea de către
persoanele juridice sau fizice autorizate a materiilor explozive .
Definiţie: Prin materii explozive, în sensul prezentei legi, se înţelege explozivii de
uz civil, emulsiile explozive, amestecurile explozive, pirotehnice şi simple, încărcăturile
speciale, mijloacele de iniţiere, cele auxiliare de aprindere, precum şi orice alte substanţe
sau amestecuri de substanţe destinate să dea naştere la reacţii chimice instantanee, cu
degajare de căldură şi gaze la temperatură şi presiune ridicată.
Legea nr. 126/1995, modificată şi completată, nu aduce atingere regimului juridic al
explozivilor de uz civil, aşa cum este reglementată de legislaţia naţională armonizată cu
normele comunitare.
Explozivii sunt grupe speciale de compuşi chimici sau amestecuri de compuşi
chimici care, sub influenţa unui impuls exterior (mecanic, termic) pot suferi transformări
chimice rapide cu degajare de căldură, formarea unui volum mare de gaze puternic
încălzite, care prin destindere execută un lucru mecanic.
În funcţie de viteza cu care se produce transformarea chimică, se deosebesc trei
tipuri de reacţie:
Detonaţia – este o reacţie chimică, care se produce cu viteze foarte mari (de ordinul
miilor de metri pe secundă) şi se caracterizează prin formarea unei unde de şoc ce
traversează cu o viteză extrem de mare materialul exploziv şi care descompune
instantaneu fiecare moleculă a materialului. Acesta este procesul normal de transformare
chimică pentru orice tip de exploziv.
Arderea sau deflagraţia – este o reacţie în cadrul căreia transformarea chimică se
propagă pe seama transmiterii de căldură prin masa explozivului şi are loc atunci când se
253
produce încălzirea locală, la temperaturi mai ridicate decât temperatura de aprindere a

explozivului. Reacţia de ardere se produce la viteze reduse (de la câţiva milimetri, la câţiva
metri pe secundă), valorile fiind funcţie de proprietăţile explozivului şi de factorii
exteriori.
Transformarea chimică lentă reprezintă un proces care decurge la temperaturi joase
faţă de temperatura de aprindere a explozivului. Acest proces poate avea loc atunci când
explozivii au o stabilitate chimică insuficientă sau sunt păstraţi în condiţii neadecvate.
Prevederile Legii nr. 126/1995 se aplică la, prepararea, producerea, procesarea,
experimentarea, deţinerea, tranzitarea pe teritoriul ţării, transmiterea sub orice formă,
transportul, introducerea pe piaţă, depozitarea, încărcarea, încartuşarea, delaborarea,
distrugerea, mânuirea, comercializarea şi folosirea de către persoanele juridice sau fizice
autorizate a materiilor explozive.
Producerea şi procesarea de materii explozive sunt permise numai persoanelor
juridice care posedă autorizaţie din partea Inspectoratului Teritorial de Muncă pe raza
căruia îşi desfăşoară activitatea.
Amestecurile explozive simple pot fi preparate manual numai de persoane juridice
autorizate în acest scop, pe baza instrucţiunilor tehnice şi de securitate şi sănătate a muncii
elaborate în acest sens.
Materiile explozive noi cu destinaţie militară indiferent de provenienţă, pot fi
folosite numai cu aprobarea M.A.N., pe baza avizului emis de structuri de specialitate din
subordinea acestui minister, desemnată în acest sens prin hotărâre a guvernului.
Introducerea pe piaţă a explozivilor de uz civil se poate face numai după ce aceştia
au fost certificaţi de către un organism notificat din unul dintre statele membre ale Uniunii
Europene sau de către un organism naţional recunoscut şi desemnat de Ministerul Muncii,
Prin deţinător de materii explozive, în sensul legii, se înţelege orice persoană
juridică sau fizică în posesia sau detenţia căreia se află, licit, astfel de materii.
Persoanele fizice nu au dreptul să deţină, să utilizeze, să transporte, să depoziteze, să
experimenteze ori să mânuiască materii explozive, cu excepţia pulberii necesare
confecţionării cartuşelor pentru arme de vânătoare, dacă nu fac dovada calităţii de
artificier ori de personal special instruit şi nu reprezintă o persoană juridică autorizată şi
înregistrată conform legii.
254
Furnizorii, inclusiv producătorii, au obligaţia de a garanta materiile explozive şi de a

inscripţiona ambalajele cu datele prevăzute de reglementările în vigoare (denumirea, lotul,
data şi producătorul, cantitatea, temperaturile maxime şi minime în limitele cărora se pot
transporta, depozita şi mânui, perioada de garanţie, precum şi orice alte date necesare
deţinerii şi exploatării în deplină siguranţă).
Termenul de garanţie poate fi prelungit numai cu acordul producătorului.
9.2. AUTORIZAREA ŞI ÎNREGISTRAREA

DEŢINĂTORILOR DE MATERII EXPLOZIVE
9.2.1. Autorizarea
Pentru a putea prepara materii explozive persoanele juridice care, prin actul
constitutiv al societăţii, au ca obiect de activitate astfel de operaţiuni sunt obligate să
obţină în prealabil autorizaţia din partea Inspectoratului Teritorial de Muncă şi de la
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau Inspectoratul Judeţean de Poliţie
pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea.
Obligaţia de a obţine în prealabil autorizaţia revine şi persoanelor juridice şi fizice
care deţin, folosesc sau comercializează materii explozive, cu excepţia unităţilor şi
formaţiunilor Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor,
Serviciului de Protecţie şi Pază şi Serviciului Român de Informaţii.
Persoanele care produc, deţin, transferă sau comercializează obiecte artizanale şi de
distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice, precum şi persoanele care folosesc obiecte
pirotehnice pentru scopuri tehnice au obligaţia de a obţine autorizaţia din partea
Inspectoratului Teritorial de Muncă şi de la Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului
Bucureşti sau Inspectoratul Judeţean de Poliţie pe raza cărora îşi desfăşoară activitatea,
după caz.
Autorizarea se obţine numai la solicitarea celui interesat şi pe o durată determinată,
cu posibilitate de prelungire.
Îndeplinirea activităţilor prevăzute în autorizaţie prin intermediari neautorizaţi este
interzisă.
9.2.2. Depozitarea materiilor explozive
255
Materiile explozive pot fi depozitate numai în spaţii special construite şi amenajate

pe baza documentaţiilor tehnice avizate de Inspectoratele Teritoriale de Muncă.
Depozitele de materii explozive construite şi amenajate în condiţiile alin. (1) pot
funcţiona numai după obţinerea prealabilă a autorizaţiei, emisă în comun de către
Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti
sau Inspectoratul Judeţean de Poliţie, după caz.
Se interzice autorizarea producerii, preparării, experimentării, deţinerii sau
depozitării materiilor explozive în clădiri cu locuinţe.
În autorizaţia de funcţionare a oricărui depozit se stabileşte capacitatea maximă de
depozitare în echivalent trotil.
Depozitarea materiilor explozive în depozitele de stoc şi la unităţile care au ca
obiect de activitate producerea/procesarea de materii explozive se face numai în spaţii
proiectate, construite şi amenajate pe baza documentaţiilor tehnice.
Inspectoratele Teritoriale de Muncă pot aviza depăşirea temporară a capacităţilor de
depozitare autorizate cu maximum 25%, pentru o perioadă de cel mult 3 luni.
Conducerile persoanelor juridice care au ca obiect de activitate
producerea/procesarea de materii explozive pot aviza depăşirea capacităţilor de depozitare
uzinale şi de stoc cu maximum 25%, pentru o perioadă de cel mult 3 luni.
În situaţia în care un depozit de materii explozive este utilizat de mai mulţi agenţi
economici, în baza unor contracte de custodie, evidenţele se păstrează separat pentru
fiecare agent economic.
Inspectoratul Teritorial de Muncă sau Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului
Bucureşti ori Inspectoratul de Poliţie al Judeţului, după caz, pot retrage autorizaţiile, pot
suspenda sau restrânge activităţile prevăzute în autorizaţii, dacă sunt încălcate
reglementările legale în vigoare cu privire la respectarea normelor de securitate.
Retragerea autorizaţiei atrage după sine încetarea dreptului persoanelor juridice şi
fizice de a mai efectua activităţile pentru care aceasta a fost acordată.
La încetarea activităţii, persoana juridică sau fizică este obligată ca în termen de 15
zile să predea autorizaţia organului care a emis-o.
Autorizaţiile eliberate în baza Legii nr. 126/1995, cu modificările ulterioare, se
vizează anual de către autorităţile emitente în raza cărora titularul îşi are sediul.
256
Neprezentarea autorizaţiei pentru viză în termen de 15 zile de la data expirării

acesteia, atrage după sine pierderea dreptului titularului de a efectua operaţiuni cu materii
explozive.
Eliberarea unei noi autorizaţii se poate face în următoarele cazuri:
• când titularul şi-a schimbat denumirea sau sediul;
• deteriorarea, sustragerea sau pierderea autorizaţiei;
• după completa epuizare a spaţiilor rezervate vizei anuale.
Persoanele juridice autorizate care execută lucrări cu caracter temporar şi care
utilizează materii explozive sunt obligate să anunţe ITM şi IPJ în raza cărora se află
localităţile unde îşi desfăşoară activitatea, cu cel puţin 48 de ore înainte de începerea
lucrărilor.
9.2.3. Documentaţia pentru autorizare
Pentru obţinerea autorizaţiei de deţinere, transport, folosire, comercializare,

preparare, prelucrare, etc., dosarul va conţine:
• adresa prin care se solicită obţinerea autorizaţiei, în care se va indica denumirea
şi sediul societăţii;
• memoriu din care să reiasă obiectul activităţii, încadrarea cu personal instruit
(autorizat) pentru executarea operaţiilor cu materii explozive şi tipurile de
materii explozive;
• copie după certificatul de înregistrare la O.R.C.;
• tipul materiilor explozive pe care le prelucrează, prepară, deţine,
comercializează, experimentează, foloseşte, transferă sau tranzitează;
• tabel cu datele de identificare a gestionarilor şi a personalului autorizat.
În plus, pentru depozitele de materii explozive este necesar:
 pentru explozivii propriu-zişi depozitul se construieşte pe baza proiectelor

întocmite de institute de specialitate, proiecte care vor fi avizate de Inspectoratul
Teritorial de Muncă;
• cantităţile maxime de materii explozive care pot fi depozitate, pe tipuri şi locul
unde se depozitează.
257
Conform punctului de vedere al MMFES-IM, pentru încăperile în care se

depozitează capse de implantat bolţuri, fuzee antigrindină, capse de alarmare CFR, articole
de vânătoare, capse pentru asomatoarele de animale etc., dacă nu se depăşesc cantităţile
prevăzute în Legea nr. 126/1995, cu modificările ulterioare, nu este necesar proiect
întocmit de institut de specialitate, fiind suficient avizul asupra amplasamentului şi a
cantităţii maxime de depozitat, dat de Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Documentaţia în acest sens va conţine date constructive despre încăperea de
depozitare, sistemele de încuiere, modul de asigurare a pazei şi prevenirea incendiilor şi
schiţa de amplasare a încăperii cu încadrarea în zonă.
Documentaţia se înaintează la Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Inspectoratul de
Poliţie al judeţului competent teritorial (unde se află amplasat depozitul).
9.3. OPERAŢIUNI CU MATERII EXPLOZIVE
Transportul şi manipularea materiilor explozive, cu excepţia obiectelor artizanale şi

de distracţie, se efectuează sub directa supraveghere a persoanelor autorizate şi numai cu
persoane special instruite pentru asemenea operaţiuni.
Fiecare transport se efectuează cu mijloace special amenajate, pe baza ordinului de
transport eliberat şi semnat de beneficiarul transportului. Transportul de la depozitul de
consum la firidele artificierilor şi la locurile de muncă este permis pe baza documentelor
de ridicare a materiilor explozive din depozit (formularul de “Îndeplinirea comenzii“).
Sunt interzise operaţiunile cu materii explozive în timpul nopţii, cu excepţia
transportului în unităţile producătoare, transportul pe CFR sau pe apă şi transportul în
firidele artificierilor când în unitate se lucrează în schimb de noapte.
Transportul în acelaşi vehicul al materiilor explozive împreună cu alte materiale,
precum şi accesul în vehicul al persoanelor străine de transport sunt interzise. Fac excepţie
de la prevederile de mai sus, autovehiculele amenajate special, pentru prospecţiuni
geologice, perforări de sonde, construcţii hidroenergetice, hidrotehnice, reparaţii sau
construcţii de drumuri, căi ferate şi poduri.
Transportul şi depozitarea în comun a mai multor tipuri de materii explozive se fac
numai în condiţiile stabilite prin lege.
258
Paza transporturilor de materii explozive de la producător la depozitele de bază,

indiferent de mijlocul de transport, se asigură de către unităţile Ministerului de Interne, pe
cheltuiala beneficiarului. Pentru celelalte transporturi, paza se asigură de către agenţii
economici prin personal dotat cu arme de foc.
Transportul şi mânuirea obiectelor artizanale de distracţie pe bază de amestecuri
pirotehnice, se efectuează de către personal special instruit.
În timpul nopţii accesul în depozite este interzis, cu excepţia depozitelor de consum
ale unităţilor care au organizat lucrul în schimburi de noapte.
La toate depozitele se ţine evidenţa strictă a intrării, ieşirii şi a consumurilor de
materii explozive. Registrele de evidenţă de la depozite, precum şi formularele privind
mişcarea materiilor explozive – intrări, ieşiri, consum (“Comandă” - ”Îndeplinirea
comenzii”) au caracter de documente cu regim special.
Orice lipsă de materii explozive trebuie anunţată imediat organului local al poliţiei
şi I.T.M. Orice persoană care găseşte materii explozive, este obligată să le predea sau să
informeze despre acestea, la cel mai apropiat organ de poliţie.
Gestionarul depozitului şi înlocuitorul său sunt desemnaţi de către conducătorul
unităţii deţinătoare de materii explozive din rândul artificierilor autorizaţi. Gestionarii sunt
obligaţi să verifice zilnic stocurile de materii explozive din depozit. Trimestrial o comisie
condusă de organul financiar al societăţii va inventaria şi ea materiile explozive.
Nu necesită să fie autorizate ca artificieri următoarele categorii de personal:
 personalul calificat care verifică materii explozive la producător şi la

laboratoarele de specialitate autorizate în acest scop;
 personalul care mânuieşte şi foloseşte materii explozive, altele decât explozivii
propriu-zişi şi mijloacele de iniţiere şi aprindere;
 personalul militar care mânuieşte şi foloseşte materii explozive la activităţi în cadrul
unităţilor militare.
Autorizarea calităţii de artificier se face de către ITM, după care se înregistrează la
IJP în raza căruia se află locul de muncă al celui autorizat.
Vânzarea obiectelor artizanale şi de distracţie fabricate sau confecţionate pe bază de
amestecuri pirotehnice se face numai de către persoanele juridice autorizate în acest sens şi
numai în locurile autorizate în condiţiile legii.
259
Spaţiile de comercializare a obiectelor artizanale şi de distracţie fabricate sau

confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice vor fi construite şi amenajate pe baza
documentaţiilor tehnice avizate de Inspectoratele Teritoriale de Muncă, în afara imobilelor
de locuit, şi pot funcţiona numai după obţinerea prealabilă a autorizaţiei emise în comun
de către Inspectoratul Teritorial de Muncă şi Inspectoratul Judeţean de Poliţie, respectiv
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
În cadrul spaţiilor de comercializare a obiectelor artizanale şi de distracţie fabricate
sau confecţionate pe bază de amestecuri pirotehnice, Inspectoratul Teritorial de Muncă va
aviza cantitatea care poate fi depozitată în vederea comercializării.
Se interzice persoanelor juridice comercializarea către persoanele fizice a obiectelor
artizanale şi de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice din clasele II-IV, T.1, T.2,
precum şi a artificiilor din categoria «obiecte zburătoare luminoase» şi a pocnitorilor din
clasa I.
Persoanele juridice autorizate în condiţiile legii pot folosi aceste obiecte artizanale şi
de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice numai în interes propriu şi numai în
locurile autorizate.
Se interzice persoanelor fizice confecţionarea, deţinerea, comercializarea, importul,
folosirea sau orice altă operaţiune cu obiecte artizanale şi de distracţie pe bază de
amestecuri pirotehnice din clasele II-IV, T.1, T.2, precum şi a artificiilor din categoria
«obiecte zburătoare luminoase» şi a pocnitorilor din clasa I.
9.4. INFRACŢIUNI ŞI CONTRAVENŢII
Producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul, folosirea sau orice

altă operaţie cu materii explozive, efectuate fără drept, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
Când fapta prevăzută mai sus se referă la o cantitate mai mare de 1kg echivalent
trotil, sau când cantitatea de exploziv este însoţită de materiale de iniţiere, pedeapsa este
închisoare de la 2 la 7 ani.
Confecţionarea, deţinerea, comercializarea, importul, folosirea sau orice altă
operaţiune cu obiecte artizanale şi de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice din
260
clasele II-IV, T.1, T.2, precum şi a artificiilor din categoria «obiecte zburătoare
luminoase» şi a pocnitorilor din clasa I, efectuate fără drept, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an. Tentativa se pedepseşte.
Constituie contravenţii încălcarea prevederilor legii, dacă faptele nu sunt săvârşite în
altfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie infracţiuni şi se sancţionează
conform Legii nr. 126/1995, aşa cum a fost modificată şi completată ulterior, cu amenzi
cuprinse între 1000 lei şi 7500 lei (RON).
Sancţiunile pot fi aplicate şi persoanelor juridice.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face de către inspectorii de
muncă din aparatul central şi teritorial al MMFES-IM, precum şi de către poliţişti.
9.5. NORME TEHNICE
privind deţinerea, prepararea, experimentarea, distrugerea, transportul, depozitarea,

mânuirea şi folosirea materiilor explozive utilizate în activităţile deţinătorilor
9.5.1. Clasificarea materiilor explozive
Din punct de vedere al efectului asupra mediului înconjurător în caz de explozie,

materiile explozive se clasifică astfel:
• Explozivi de mare putere

• Explozivi de putere medie
• Explozivi de mică putere
• Explozivi slabi
Obiectele artizanale şi de distracţie pe bază de amestecuri pirotehnice se clasifică din

punct de vedere al periculozităţii lor astfel:
• Clasa I - Obiecte pirotehnice de distracţie foarte mici

• Clasa II - Obiecte pirotehnice de distracţie mici
• Clasa III - Obiecte pirotehnice de distracţie medii
• Clasa IV - Obiecte pirotehnice de distracţie mari
• Clasele T1 si T2 - Obiecte pirotehnice pentru scopuri tehnice
261
Este interzisă utilizarea obiectelor din clasele T1 şi T2 în alte scopuri decât cele
pentru care au fost destinate.
9.5.2. Preluarea de la furnizori a materialelor explozive
La preluarea de la furnizori, primitorul va verifica existenţa în documentele de

transport (ordine de transport, certificate de calitate) a tuturor datelor tehnice şi de
identificare şi concordanţa între datele din documente şi cele inscripţionate pe ambalaj.
Cele care nu conţin aceste date vor fi refuzate.
9.5.3. Comercializarea, mânuirea şi folosirea obiectelor pirotehnice
Aceste operaţiuni se pot face numai de către persoanele autorizate conform legii, în
spaţii special amenajate, situate în afara construcţiilor cu locuinţe. Pe ambalajul obiectelor
pirotehnice comercializate vor fi inscripţionate: clasa, instrucţiunile de mânuire şi utilizare.
În funcţie de clasă, obiectele pirotehnice pot fi comercializate numai în anumite
perioade ale anului, numai de către anumite categorii de persoane şi în anumite locuri.
Aceste obiecte pirotehnice pot fi date în folosinţă numai persoanelor care au împlinit
vârsta de 18 ani.
Obiectele pirotehnice din clasele T1 şi T2 pot fi înmânate şi date în folosinţă, numai
persoanelor care au împlinit vârsta de 18 ani şi fac dovada că au fost instruite asupra
scopului, modului de utilizare, transportului şi depozitării acestor obiecte pirotehnice, de
către persoana juridică sau fizică producătoare.
9.5.4. Înregistrarea şi autorizarea
Autorizarea persoanelor fizice şi juridice se face la cerere. În cerere se vor menţiona:

obiectul activităţii, denumirea, sediul, cu indicarea actului legal în baza căruia
funcţionează, tipul materialelor explozive ce urmează a fi folosite, cantităţile ce urmează a
fi depozitate şi locul de amplasare al depozitului.
Autorizaţiile de folosire a materialelor explozive şi autorizaţiile de depozit sunt
eliberate de ITM şi IJP.
9.5.5. Transportul şi mânuirea materialelor explozive
262
Materialele pot fi transportate cu mijloace de transport aeriene, navale sau terestre.

Vehiculele folosite pentru transportul lor vor fi amenajate special pentru evitarea
incendiilor: folosirea de suspensii elastice; echiparea cu mijloace pentru stingerea
incendiilor; folosirea de mijloace de marcare şi avertizare conform normelor de circulaţie
pe drumurile publice.
Nu este permis transportul în autovehicule cu generatoare de gaze, sau în care există
instalaţii cu foc deschis sau care pot fi descărcate automat.
Conducătorul auto va prezenta furnizorului o adeverinţă prin care deţinătorul
mijlocului de transport garantează că autovehiculul corespunde pentru transportul
materiilor explozive .
Transportul materiilor explozive se va efectua pe baza ”Ordinului de transport” sau
a formularului ”Îndeplinirea comenzii”. Transportul manual al materiilor explozive este
permis numai persoanelor special instruite în acest scop şi numai pentru o sarcină maximă
de 25 Kg.
Ordinul de transport ce însoţeşte un vehicul va fi emis pentru maxim 1000 Kg
exploziv propriu-zis în echivalent trotil. Încărcarea şi descărcarea materiilor explozive în
şi din mijloacele de transport se va efectua numai manual. Fac excepţie operaţiile efectuate
la producători dacă aceştia deţin mijloace de încărcare şi descărcare mecanizate omologate
în acest scop.
Încărcarea şi descărcarea se vor efectua numai în locuri păzite şi marcate, destinate

acestui scop. Se interzice depozitarea materiilor explozive pe rampele de cale ferată.
Transportul de materii explozive cu mijloace rutiere trebuie să fie însoţit de cel
puţin un artificier şi un număr de paznici înarmaţi. În timpul transportului se vor respecta
următoarele măsuri de siguranţă:
• incendiile vor fi ocolite la o distanţă de cel puţin 300 m;

• în cazul staţionării se va păstra o distanţă de 20 m între căruţe şi 50 m între
autovehiculele din convoi;
• pe timp de ceaţă sau furtună cu vizibilitate sub 20 m, convoiul va fi oprit în afara
arterei de circulaţie.
263
Staţionarea autovehiculelor se va face la o distanţă minimă de 300 m faţă de uzine,

fabrici,lucrări de artă, centre populate şi 100 m faţă de arterele principale de circulaţie.
9.5.6. Depozitarea materiilor explozive
Materialele explozive sunt păstrate în locuri special amenajate în acest scop, numite
depozite. După destinaţie, perioada de folosire şi amplasament, depozitele se clasifică
astfel:
• uzinale;
• de bază;
• de consum;
• complexe;
• permanente;
• temporare;
• de suprafaţă;
• mixte.
La depozitele temporare pot fi folosite:

• clădiri noi sau vechi, izolate şi nelocuite;
• camere îngropate şi amenajate în coasta unui deal sau bordeie;
• depozite tip mobil.
Clădirile depozitelor de suprafaţă vor fi construite din materiale incombustibile şi vor

avea acoperiş de tip uşor. Uşile şi ferestrele depozitelor trebuie să se deschidă spre
exterior, ferestrele vor fi asigurate cu zăbrele sau cu plăci metalice.
Uşile de intrare în depozit vor fi confecţionate din tablă de oţel cu grosimea de
minim 3 mm şi vor fi prevăzute cu încuietori duble ( zăvor cu lacăt şi broască cu cheie).
La părăsirea depozitului, gestionarul va încuia şi sigila uşile de la intrare păstrând
cheile asupra sa.
Corpurile de iluminat trebuie să fie montate în exteriorul încăperii în care se
depozitează materialele explozive. Când acest lucru nu este posibil, instalaţia poate fi
montată şi în interiorul încăperii cu condiţia să fie în construcţie antiexplozivă.
Se interzice fumatul şi încălzirea directă în încăperile în care se depozitează aceste
materiale.
264
Uneltele destinate deschiderii ambalajelor vor fi confecţionate din materiale care nu

se încarcă electrostatic şi nu produc scântei.
Încăperile în care se depozitează şi mânuiesc materiale explozive trebuie să fie
construite din materiale incombustibile, să aibă o singură uşă de acces confecţionată din
metal iar pardoseala să fie incombustibilă, plană şi fără fisuri.
Pulberea de vânătoare va fi păstrată într-un seif sau dulap metalic, cu pereţi şi uşi
metalice de 3 mm grosime, prevăzut cu încuietoare.
Obiectele pirotehnice vor fi păstrate în ambalajul original, într-o încăpere alăturată
spaţiului de comercializare. Capsele pentru pistoalele de împlântat bolţuri se vor păstra:
• în cantitate de maxim 10000 bucăţi, în clădiri cu birouri şi spaţii comerciale;
• în cantitate de maxim 250000 bucăţi, în clădiri nelocuite.
9.5.7. Evidenţa şi declararea materialelor explozive
Recepţia cantitativă şi calitativă va fi efectuată de gestionar în baza datelor de

livrare şi transport. Înregistrarea se face în registrul de evidenţă care va fi numerotat,
semnat, parafat şi înregistrat de deţinător.
Mişcarea zilnică a materialelor explozive în cadrul depozitului va fi înscrisă în
registrul de evidenţă ”Comandă” şi ”Îndeplinirea comenzii”.
La fiecare depozit vor fi afişate următoarele:
 lista cu persoanele care au dreptul să semneze comenzi pentru materiale explozive;

 lista nominală a persoanelor care au dreptul să ridice materii explozive din depozit;
 lista cu persoanele sau instituţiile care au dreptul de control în depozit;
 autorizaţia de funcţionare a depozitului;
 norme specifice de protecţia muncii.
Prelungirea termenului de garanţie se poate face numai de INSEMEX Petroşani.
9.5.8. Distrugerea materialelor explozive
Materialele explozive necorespunzătoare şi cele devenite inutilizabile pot fi distruse

numai de artificieri autorizaţi şi instruiţi special în acest scop, sub supravegherea
personalului tehnic desemnat de conducătorul unităţii.
265
Distrugerea se face numai în baza unei cereri scrise întocmită de către şeful de
depozit, conform prevederilor legale şi aprobată de conducătorul unităţii.
Distrugerea materiilor explozive este permisă numai ziua, cu consemnare
într-un proces verbal care va fi semnat de persoanele care participă la operaţiunea
respectivă. Procesul verbal este semnat de către conducătorul unităţii, constituind actul
justificativ pentru scăderea materiilor explozive din evidenţa depozitului.
Distrugerea se poate face prin:
• explodare;
• ardere;
• dizolvare în apă.
După fiecare operaţie de distrugere, artificierul va controla dacă nu au rămas materii

explozive neexplodate, eventualele resturi putând fi distruse printr-o nouă operaţie, după
acelaşi procedeu care a fost utilizat iniţial.
10. GENEZA ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A

BOLILOR PROFESIONALE
10.1. CONSIDERAŢII GENERALE
Una din condiţiile necesare în înţelegerea şi stăpânirea unui fenomen este

cunoaşterea mecanismului intim de apariţie şi desfăşurare în timp a acestuia.
Relativ la bolile profesionale, cunoaşterea lor a urmat în mare măsură evoluţia
medicinii, respectiv în ceea ce priveşte tratarea efectelor. Profilaxia lor s-a constatat însă
că nu poate fi despărţită de analiza cauzelor accidentelor de muncă, deoarece nu există o
demarcaţie netă între factorii generatori ai celor două evenimente.
Încercările de explicare a genezei accidentelor de muncă au început în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, când datorită revoluţiei industriale în plină desfăşurare,
numărul accidentelor şi bolilor profesionale a crescut considerabil, iar acţiunile pentru
prevenirea lor au început să dobândească un caracter organizat.
266
Primele preocupări în acest sens puneau accidentele de muncă şi bolile profesionale

exclusiv pe seama utilajelor şi maşinilor, respectiv a factorilor tehnici, fiind cei mai
evidenţi şi relativ uşor de depistat. Măsurile preventive recomandate erau de natura
ecranelor şi dispozitivelor de protecţie pentru utilajele periculoase.
Într-o etapă ulterioară s-a observat că factorii mediului de muncă (temperatura
ambiantă, umiditatea, iluminatul, zgomotul, vibraţiile, noxele chimice etc.) pot conduce la
accidente de muncă sau boli profesionale. Ca atare, eforturile preventive şi-au dezvoltat
aria, incluzând şi preocupări pentru îmbunătăţirea mediului de muncă, pentru crearea unei
ambianţe nepericuloase pentru organismul uman.
De subliniat că factorii tehnici şi de mediu cauzatori de accidente erau studiaţi
izolat, fără a se sesiza interacţiunea şi interdependenţele între ei.
Ultimii acceptaţi în calitate de cauze ale accidentelor de muncă au fost factorii de
natură umană, în legătură cu aceştia conturându-se şi primele teorii privind geneza
accidentelor. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, cercetările efectuate în Anglia şi
S.U.A. privind rolul factorului uman în producerea accidentelor, au condus la formularea
teoriei predispoziţiei la accidente. Primele studii în acest sens au fost efectuate de
cercetătorii Greenwood şi Woods (1919), Yule (1920), continuate de Marbe (1923), Lahy
şi Korngold (1936).
Conform acestei teorii sunt predispuse la accidente persoanele care prezintă anumite
caracteristici psihice individuale înnăscute, nemodificabile şi care pot fi investigate prin
metode psihometrice. Principalele caracteristici individuale luate în considerare şi care
erau asociate cu producerea accidentelor de muncă sunt: temperamentul, atenţia,
emotivitatea, plasticitatea gândirii etc. Pe baza acestor studii, Marbe a enunţat “legea de
recurenţă“ sau “legea lui Marbe“, conform căreia accidentele s-ar produce cu precădere
la aceleaşi persoane, predestinate prin caracteristici individuale înnăscute. Cercetările
ulterioare, deşi nu au infirmat categoric teoria predispoziţiei individuale la accidente, au
permis formularea unor serioase critici:
 caracteristicile individuale au fost studiate izolat şi nu în interacţiune, structurate în
cadrul personalităţii, aşa cum se manifestă ele în realitate, generând comportamente
concrete;
 teoria nu ţine seama de gradul de periculozitate al muncii, astfel încât frecvenţa
mare a accidentelor la unele persoane s-ar putea datora nu atât existenţei unei
267
predispoziţii individuale, cât mai ales unor riscuri obiective specifice locului de
muncă.
Disputele pe marginea teoriei predispoziţiei la accidente, a rolului factorilor
individuali în producerea accidentelor, au condus la necesitatea revizuirii ei. În încercarea
de explicare a mecanismului de apariţie şi producere a accidentelor s-au introdus noţiuni
noi ca risc personal şi susceptibilitate la accidente (“accident lability“) în locul
predispoziţiei la accident.
Înglobând atât factorii individuali cât şi situaţionali (respectiv ai activităţii),
susceptibilitatea la accidente nu are un caracter invariabil (nu este un “dat“ înăscut), ci se
modifică funcţie de interacţiunea caracteristicilor individuale cu factorii specifici situaţiei
concrete de muncă. Caracteristicile individuale nu mai sunt considerate cauze ale
accidentelor, ci condiţii ce pot favoriza producerea acestora. Se acordă din ce în ce mai
multă importanţă nu atât studierii caracteristicilor individuale izolate, cât mai ales
investigării trăsăturilor globale ale personalităţii.
De asemenea, interesul se îndreaptă tot mai mult spre analiza comportamentelor
riscante, neadecvate în caz de pericol, după schema stimul – reacţie. Această viziune a
condus în final la formularea teoriei behavioristă (behavior – comportament, în lb.engl.),
care explică mecanismul producerii accidentelor de muncă printr-un comportament
neadecvat rezultat din interacţiunea variabilelor personale cu varibilele situaţionale
specifice activităţii.
În anul 1928, cercetătorul american de origine germană H.W. Heinrich, în lucrarea
sa “Industrial Accident Prevention“ (prevenirea accidentelor industriale) face o clasificare
a cauzelor accidentelor de muncă în acţiuni periculoase (AP) şi condiţii periculoase (CP),
dezvoltând un model al producerii accidentului, cunoscut sub denumirea de modelul
dominoului. Conform acestui model, accidentul de muncă este rezultatul coincidenţei unei
acţiuni periculoase a omului cu o condiţie periculoasă care derivă din mediul de lucru,
respectiv din procesul tehnologic; este suficient ca acţiunea sau condiţia periculoasă să fie
suprimată şi accidentul va fi eliminat. Modelul propus de Heinrich, este primul care
explică mecanismul producerii accidentului prin prisma îmbinării mai multor cauze
(multicauzalitate) şi care are în vedere în mod explicit relaţia cauză – efect în geneza
accidentelor de muncă.
268
Modelul propus de Heinrich cunoaşte o largă răspândire în analizele accidentului de

muncă la nivelul practicii industriale, în special în perioada anilor 1930 – 1950.
Mai târziu, cercetătorul suedez D. Petersen elaborează modelul “Cauzalitate şi erori
umane“, în care afirmă că toate accidentele sunt rezultatul unor erori umane, ele precedând
sau fiind în legătură directă cu cauzele acestora. El afirmă că “orice condiţie sau situaţie
poate fi periculoasă dacă se acţionează suficient de periculos“ şi că “orice condiţie poate
deveni nepericuloasă dacă se acţionează suficient de prudent“ (inclusiv în sensul aplicării
tuturor măsurilor de prevenire). Modelul lui Petersen, deşi atribuie cauzalitatea
accidentelor exclusiv erorii umane, ia în considerare toate fazele care conduc la realizarea
unui obiectiv (concepţie, proiectare, execuţie, exploatare) şi face deosebirea între cauză şi
vinovăţie. Astfel, există erori din culpă şi erori “fără culpă“, ambele categorii constituind
cauze de accident, dar numai primele putând fi imputabile lucrătorului.
Pornind de la ideile lui Petersen, problematica cunoaşterii originii erorii umane s-a
dezvoltat impetuos, ajungându-se în prezent la mai mult de 20 de tipologii ale erorii
umane. Aceste tipologii diferă în funcţie de criteriul de clasificare ales (origine, natura
activităţii, fazele de muncă etc.).
Rigby clasifică erorile umane în erori de concepţie şi erori operative, care la rândul
lor pot fi de execuţie, de omisie, erori datorate introducerii unei acţiuni ce nu figurează în
sarcină, erori de secvenţă, erori de termen, erori de diagnostic, erori de reprezentare.
Rousse clasifică erorile umane în funcţie de diferitele faze ale procesului de muncă.
Fiecărei faze îi corespund mai multe posibilităţi de eroare, pe care autorul o defineşte şi
caracterizează.
Cercetătorul suedez Rasmussen propune un model de analiză a erorii umane (“arca
lui Rasmussen“) care are la bază analiza activităţii (acţiunii) operatorului, structurată pe
trei niveluri:
 acţiune bazată pe cunoştinţe;
 acţiune bazată pe reguli;
 acţiune bazată pe îndemânare.
Modelul propus aduce elemente noi în cunoaşterea originii erorilor umane, în
determinarea fazelor emergenţei sale printr-o analiză psihologică subtilă.
269
Problema explicării genezei accidentelor de muncă prin coincidenţa erorilor umane

cu condiţii periculoase obiective (factori tehnici) este reluată ulterior, în diverse variante,
în majoritatea abordărilor moderne, sistematice, ale fenomenelor de accidentare şi
îmbolnăvire profesională. Printre acestea din urmă, se evidenţiază în mod deosebit teoria
fiabilităţii sistemelor şi abordarea ergonomică a securităţii sistemelor de muncă.
Fiabilitatea unui sistem este rezultatul fiabilităţii elementelor acestuia şi a
interacţiunii lor, indiferent de dimensiunea sistemului sau de natura şi numărul elementelor
sale.
Conceptul de fiabilitate acoperă parţial, iar în unele cazuri integrează, criteriile de
rentabilitate, productivitate şi securitate a sistemelor. Îmbunătăţind fiabilitatea sistemelor
se ameliorează implicit securitatea acestora, respectiv cazul particular de securitate a
muncii în cadrul sistemelor (prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor
profesionale).
În studiul fiabilităţii sistemelor se disting două categorii de elemente – tehnice şi
umane – cărora li se urmăreşte îmbunătăţirea fiabilităţii.
Pornind de la această idee s-a dezvoltat un nou curent de cercetare: fiabilitatea
umană.
Prin analogie cu definiţia fiabilităţii tehnice, fiabilitatea umană se exprimă prin
probabilitatea ca un individ să efectueze cu succes, într-o perioadă de timp dată, o sarcină
prestabilită. Aşa cum noţiunea de defecţiune (“pană“) este în centrul conceptului de
fiabilitate tehnică, cea de eroare umană (un comportament – acţiune sau omisiune – ce
depăşeşte limitele acceptabile) constituie noţiunea de bază a fiabilităţii umane. Într-adevăr,
s-a constatat că numai reducând posibilitatea erorilor umane sau a consecinţelor lor asupra
sistemului se poate spera să se îmbunătăţească fiabilitatea globală a acestuia.
Cercetările privind fiabilitatea umană au condus la dezvoltarea în paralel a două
tipuri de abordări:
 abordarea calitativă, care urmăreşte definirea erorii umane, stabilirea tipurilor de
erori şi a mecanismelor de apariţie a acestora; studiul şi clasificarea ansamblului de erori
umane într-un sistem dat permite desprinderea de soluţii specifice sau comune fiecărei
grupe de erori. Aceste soluţii urmăresc fie eliminarea factorilor ce declanşează erorile, fie
înlăturarea consecinţelor, respectiv conceperea unor sisteme tolerante la eroarea umană;
270
 abordarea cantitativă, care caută să estimeze probabilitatea apariţiei erorilor umane

şi consecinţelor acestora asupra sistemului global.
Abordarea cantitativă constă în evaluarea probabilităţilor de apariţie a erorilor
umane deductibile în condiţiile date, cu un dublu scop:
includerea datelor privind fiabilitatea operatorului în calculul fiabilităţii globale a
sistemului;
generalizarea rezultatelor pentru efectuarea de analize apriori de fiabilitate umană.
Datorită costului foarte ridicat şi a dificultăţii efectuării calculelor (necesită
specialişti şi timp îndelungat), metodele de calcul al fiabilităţii globale a sistemelor au o
aplicabilitate practică restrânsă. Ea se limitează în prezent la domeniul nuclear, aerospaţial
şi energetic, în care riscurile şi gravitatea consecinţelor în caz de accident sunt foarte mari
şi justifică economic astfel de analize.
Întreprinderea modernă reprezintă un sistem organizat, în care posturile de muncă se
află în interacţiune constantă şi necesară, în care funcţiile sale orientate spre realizarea
unui produs sunt repartizate între servicii. De aceea, în analiza securităţii sistemelor,
respectiv a etiologiei şi profilaxiei accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, este
necesară o viziune globală asupra sistemului vizat (loc de muncă, atelier, sector,
întreprindere), în care toate elementele sistemului sunt în interacţiune şi care are în vedere
optimizarea sistemului prin adaptarea reciprocă a elementelor componente.
În cadrul abordărilor ergonomice, accidentele de muncă şi bolile profesionale
constituie disfuncţii ale sistemului de muncă, abateri de la starea sa normală de
funcţionare. Cauzele acestor disfuncţii trebuie căutate la nivelul fiecărei componente a
sistemului.
În general este vorba de un complex de cauze, care concură la apariţia accidentelor
de muncă şi a bolilor profesionale. Pentru depistarea lor se pleacă de la analiza locului de
muncă, cu accent pe determinarea riscurilor obiective pe care le implică şi a modalităţilor
de manifestare ale acestora; se analizează apoi solicitările psiho-fiziologice ale
operatorului impuse de sarcina de muncă, de utilaje şi de mediul de muncă. Se constată
apoi dacă personalul prezintă calităţile necesare (aptitudini, cunoştinţe profesionale şi de
securitate a muncii, deprinderi etc.).
O astfel de analiză permite atât punerea în evidenţă a cauzelor reale ale accidentelor
de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale după producerea acestora (analiza postaccident),
271
precum şi depistarea apriorică a “punctelor critice“ în sistemul analizat (analiză

preaccident).
Un aspect important al explicitării mecanismului producerii accidentelor de muncă
în cadrul abordărilor ergonomice, îl constituie faptul că accidentul de muncă propriu-zis
(vătămarea organismului) este considerat ca veriga finală a unui lanţ de evenimente
prealabile, lanţ care reprezintă schema genezei accidentului (dinamica producerii
accidentului).
În anul 1973, cercetătorii de la Fondul pentru ambianţa muncii din Suedia au preluat
şi dezvoltat modelul lui Surry, punând accent pe elementele de dinamică în producerea
accidentului de muncă. Diviziunea schematică a desfăşurării unui accident elaborată de ei,
se prezintă astfel:
Perioada premergătoare accidentului:

• Factori de fond:
- proprii factorului uman;
- proprii mijloacelor materiale (“agenţi“);
- ambientali.
• Factori declanşatori:
- proprii factorului uman;
- proprii mijloacelor materiale (“agenţi“);
- ambientali.
Perioada accidentului:
- tipuri de mişcări (accidentogene) iniţiale;
- reacţii de apărare;
- modalitatea de producere a leziunii.
Perioada post-accident:
- scutire medicală şi recuperare;
- spitalizare;
- deces.
În această sistematizare se pune un accent deosebit pe relevarea dinamicii producerii
accidentului în toată extensiunea ei. Se remarcă, însă, absenţa nejustificată din “perioada
accidentului“ a factorilor materiali.
272
În acelaşi an (1973), şcoala germană a dezvoltat “Teoria purtătorilor de pericole“;

punctul de plecare al concepţiei sale l-a constituit analiza relaţiei existente între
“persoană“ şi “obiect“ în cadrul oricărui sistem de muncă. Pericolul este o energie
dăunătoare, care, dacă este activată, poate provoca daune corporale (accident de muncă)
sau materiale (avarie).
Energia dăunătoare poate fi asociată atât persoanelor (lucrătorilor), cât şi obiectelor
(elementele materiale din sistem), care se constituie astfel în purtători de pericole.
În jurul purtătorilor de pericole – persoană şi obiect – se poate desemna câte o zonă
periculoasă, accidentul rezultând din intersecţia celor două zone. Accidentul se
diferenţiază de boala profesională, deoarece este brusc, în timp ce boala apare într-un
interval de timp mult mai mare.
În anul 1980, cercetătorul german Kirchner, bazat pe teoria purtătorilor de pericole,
a dezvoltat un model al genezei accidentelor de muncă, în care face deosebirea între
pericolul asociat obiectelor (pericol direct) şi cel asociat persoanelor (pericol indirect).
În acest model persoana, obiectul, sau ambii, pot fi purtători de pericole. Fiecărui
purtător de pericol îi este asociată o energie dăunătoare, rezultantă a diferenţei dintre
energia funcţională şi rezistenţa specifică la aceasta a corpului persoanei. Dacă diferenţa
este pozitivă, energia dăunătoare cauzează vătămării corporale (leziuni sau moarte). În
cazurile în care diferenţa este nulă sau negativă (inclusiv prin sporirea rezistenţei specifice
a organismului prin diverse mijloace de protecţie), energia dăunătoare nu are efect asupra
persoanei.
Accidentul de muncă este considerat de Kirchner ca fiind o ciocnire bruscă şi
involuntară între persoană şi obiect, ce are loc atunci când energia asociată acestora se
activează brusc şi care are drept consecinţă vătămări corporale. Pentru că este brusc şi
neaşteptat, accidentul se deosebeşte de boala profesională care se produce într-un interval
mare de timp.
În ultimul timp, cercetătorii germani, pe baza unei documentaţii detaliate din
ultimele realizări în domeniu, propun o clasificare complexă a riscurilor, ţinând seama de
cele patru elemente ale sistemului de producţie – omul, tehnica, organizarea şi mediul – şi
de energia dezvoltată de factorul de risc.
Lista factorilor de risc elaborată de cercetătorii germani reprezintă una dintre cele
mai complete şi complexe tratări ale problemei în discuţie, remarcându-se şi prin accentul
273
pus pe formele concrete de manifestare a factorilor de risc, precum şi pe interacţiunile

acestora.
Adoptându-se criteriul de clasificare al mişcării, în sensul cel mai general al
cuvântului – mod de existenţă a materiei, atribut inerent al acesteia, s-au delimitat patru
categorii de factori: fizici, chimici, biologici şi psiho-fiziologici.
În cadrul lucrărilor elaborate până în prezent de cercetătorii români au fost aduse o
serie de contribuţii originale la elaborarea conceptelor teoretice care permit explicarea în
mod unitar a genezei accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, respectiv:
delimitarea conceptuală a elementelor implicate în desfăşurarea proceselor de
producţie şi de muncă, precum şi a relaţiilor dintre ele, într-o viziune pragmatică, pentru
care s-a ţinut cont de definiţiile clasice, elaborate de economia politică, dar şi de
necesităţile practice ale activităţii de protecţie a muncii;
definirea şi identificarea factorilor de risc, corespunzători elementelor implicate în
realizarea procesului de muncă, drept cauze potenţiale de accidentare şi îmbolnăvire
profesională;
aprofundarea şi detalierea factorilor de risc până la forme recognoscibile şi
utilizabile în activitatea practică, ceea ce a necesitat elucidarea aspectului dinamic al
fenomenului accidentării, delimitarea şi sistematizarea principalelor forme de manifestare
posibile, a locului şi rolului factorilor de risc în procesul tehnologic;
conceperea unor liste de factori de risc în vederea obţinerii unui instrument de lucru
cu valenţe multiple, care să poată fi utilizat atât în cercetarea ştiinţifică, cât şi în activitatea
practică de protecţie a muncii (analize preventive de securitate a muncii).
10.2. MĂSURI DE PREVENIRE A ACCIDENTELOR DE MUNCĂ

ŞI BOLILOR PROFESIONALE
Măsurile de prevenire reprezintă modalităţi tehnice, organizatorice, igienico-sanitare

etc., prin care se realizează securitatea muncii.
Concret, prin intermediul lor se elimină, evită sau diminuează acţiunea factorilor de
risc asupra organismului uman. În mod uzual, în prima situaţie se utilizează noţiunea de
“prevenire“, iar în celelalte două, de “măsuri de protecţie“.
274
Deoarece factorii de risc sunt specifici în raport cu fiecare dintre elementele

sistemului de muncă (executant – sarcină de muncă – mijloc de producţie – mediu de
muncă) măsurile de prevenire se referă, de asemenea, la cel puţin unul din aceste
elemente. De exemplu, măsurile care-l vizează pe executant (examenul medical, examenul
psihologic, instruirea personalului etc.) au ca scop eliminarea factorilor de risc proprii
acestuia: omisiunile şi acţiunile greşite sau a substratului lor cauzal, lipsa unor atitudini
fizice şi psihice, lipsa cunoştinţelor de securitate a muncii, atitudine necorespunzătoare
faţă de risc.
Corespondenţa biunivocă între cauză şi măsură de prevenire nu este totdeauna
posibilă. De multe ori, acelaşi factor se poate elimina prin mai multe măsuri şi invers – o
singură măsură combate mai mulţi factori de risc.
Măsurile de prevenire pot fi împărţite în două mari categorii:
-măsuri organizatorice, care vizează în special executantul şi sarcina de muncă;
-măsuri tehnice, referitoare în special la mijloacele de producţie şi mediul de muncă.
Principalele măsuri organizatorice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor

profesionale sunt:
-examenul medical;
-examenul psihologic;
-instruirea personalului;
-propaganda în domeniul SSM;
-organizarea activităţii şi a locului de muncă.
Măsurile tehnice de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, se

împart la rîndul lor în patru categorii:
 protecţia individuală;
 protecţia colectivă;
 protecţia intrinsecă;
 protecţia integrată.
10.2.1. Măsuri organizatorice
10.2.1.1. Examenul medical. Examenul medical constituie o importantă măsură de

prevenire, contribuind la eliminarea acelor cauze ale accidentelor de muncă şi bolilor
275
profesionale care au ca substrat lipsa, insuficienţa sau deficienţele unor însuşiri fizice
şi psihice ale executantului, respectiv starea anormală a sănătăţii acestuia.
În condiţiile muncii industriale, examenul medical are un important rol profilactic.
Pe de o parte, el contribuie la micşorarea incidenţei bolilor profesionale şi a accidentelor
de muncă, prin orientarea subiecţilor care prezintă o susceptibilitate anormală la acţiunea
unor noxe profesionale sau deficienţe care constituie factori favorizanţi pentru accidentare
către profesiuni sau locuri de muncă fără riscuri profesionale. Pe de altă parte, depistarea
bolilor profesionale într-un stadiu incipient previne agravarea îmbolnăvirii şi posibilitatea
instalării invalidităţii.
10.2.1.2. Examenul psihologic. În sistemul acţiunilor şi măsurilor destinate

realizării unei eficienţe optime şi unei securităţi maxime a omului în procesul muncii, un
loc important trebuie să-l ocupe examenul psihologic. Alături de cel medical, acesta
urmăreşte două obiective esenţiale şi anume: asigurarea unei concordanţe cât mai depline
între sarcinile şi cerinţele obiective ale profesiei, în general, ale locului de muncă, în
special şi capacităţile reale ale individului; detectarea şi prevenirea cauzelor de ordin
psihologic ale disfuncţiilor şi accidentelor în cadrul sistemului om – sarcină de muncă –
mijloace de producţie – mediu de muncă.
În atingerea acestor obiective, examenul psihologic este implicat la mai multe
instanţe: în orientarea şcolară şi profesională; în selecţia profesională; în repartiţia la
locurile de muncă în cadrul aceleiaşi profesii sau meserii; în avizarea periodică a
menţinerii în funcţie (la locul de muncă dat); în promovarea pe un loc de muncă de nivel
mai înalt de competenţă sau cu indice ridicat de risc (accidentabilitate); în expertiza şi
recuperarea capacităţii de muncă (după anumite boli, accidente etc.).
Instanţa la care este solicitat dictează atât conţinutul sau structura, cât şi modalitatea
concretă de desfăşurare a examenului psihologic.
În toate situaţiile enumerate mai sus, acest examen are un caracter complex,
presupunând corelarea mai multor metode şi procedee: metoda observaţiei, metoda
biografică (relevarea şi evaluarea celor mai semnificative episoade şi evenimente din
istoria persoanei), metoda analizei produselor activităţii, metoda chestionarului şi
convorbirii, metoda experimentului (de laborator şi natural), metoda testelor. Fiecare
276
metodă implică o schemă logico-operaţională diferită, criterii şi tehnici de măsurare-

evaluare specifice.
De aceea, indiferent care este scopul pe care-l urmăreşte, examenul psihologic
trebuie să aibă la bază o serie de principii generale, a căror respectare este de natură a
preveni posibilele mistificări, denaturări, exagerări, conferind semnificaţia diagnostico-
prognostică scontată rezultatelor lui.
10.2.1.3. Instruirea personalului. Instruirea personalului în domeniul SSM reprezintă

ansamblul de activităţi organizate prin care se urmăreşte însuşirea cunoştinţelor şi
formarea deprinderilor de securitatea muncii.
Considerată una din cele mai importante măsuri de prevenire, instruirea are ca scop
eliminarea sau micşorarea numărului erorilor umane care decurg din lipsa sau insuficienţa
cunoştinţelor de protecţia muncii. Ea se realizează practic prin intermediul proceselor de
instruire – procese de transmitere a informaţiei în domeniul SSM.
Conţinutul procesului de instruire este format din totalitatea informaţiilor aferente
sferei protecţiei muncii care, prin asimilare şi repetare, conduc la formarea
comportamentului normal, optim, în muncă, dezvoltă orientarea corectă faţă de riscuri şi
stimulează capacitatea de mobilizare în raport cu acestea.
Forme de instruire. Instruirea în domeniul SSM face parte din pregătirea
profesională şi se realizează fie la locul de muncă, fie în instituţii de învăţământ (liceal,
postliceal şi/sau superior).
10.2.1.4. Propaganda în domeniul SSM. Alături de instruire şi selecţie profesională,

propaganda constituie o importantă măsură organizatorică de prevenire a accidentelor
de muncă şi bolilor profesionale. Ea constă într-un ansamblu de acţiuni, metode şi
mijloace de influenţare a comportamentului uman în raport cu cerinţele de securitate şi
sănătate a muncii.
Prin propagandă se urmăreşte, în principal, eliminarea factorilor de risc care decurg
din atitudini necorespunzătoare faţă de pericole şi sarcina de muncă, din comportamente
riscante în general.
Propaganda constituie principala cale de diseminare a unor idei şi informaţii menite
să consolideze opinii, atitudini şi comportamente corespunzătoare în ceea ce priveşte
cunoaşterea, respectarea şi aplicarea legislaţiei de SSM.
277
Principalele obiective ale activităţii de propagandă în domeniul SSM pot fi

formulate astfel:
 modificarea comportamentului individual şi colectiv în raport cu cerinţele de
securitate a muncii;
 influenţarea şi corectarea caracteristicilor personale şi colective care pot conduce la
accidente în procesul de muncă;
 cultivarea instinctului de securitate (autoapărare) individuală şi colectivă în procesul
muncii;
 promovarea unei atitudini corespunzătoare faţă de riscuri;
 crearea şi menţinerea unei dispoziţii de receptivitate individuală şi colectivă pentru
activitatea concretă de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
10.2.1.5. Organizarea activităţii şi a locului de muncă. O cerinţă importantă a

societăţii moderne o reprezintă realizarea unei corelaţii între progresul tehnic, cu soluţiile
sale constructive, şi capacitatea organismului omenesc de a reacţiona prompt la primirea
informaţiilor pe diferite căi, în limitele sale fiziologice, psihologice, profesionale şi
culturale, astfel încât productivitatea muncii să fie maximă, simultan cu uşurarea
eforturilor executanţilor în procesele de muncă.
În condiţiile industriei contemporane, cu gradul ei înalt de complexitate,
suprasolicitând omul mai ales sub raport psihic, cu grave consecinţe ale erorilor sale
posibile, studiul muncii devine esenţial pentru optimizarea proceselor de muncă, mai ales
în accepţiunea ergonomică a organizării acestora.
Din punctul de vedere al securităţii muncii, organizarea postului de muncă,
reglementând activitatea executantului, poate constitui o sursă de erori, prin insuficienta
pregătire a lucrătorului (lipsă de utilaje, unelte de lucru, de timp, formare insuficientă etc.),
norme de producţie prea mari, timp insuficient pentru îndeplinirea sarcinilor auxiliare ş.a.
Constrângerile temporare datorate unor metode greşite de muncă, a atribuirii unor
sarcini de muncă excesive etc., pot conduce la grabă, anxietate, dezorganizare, favorizând
apariţia situaţiilor periculoase. Acelaşi efect îl are deservirea defectuoasă a locului de
muncă, amenajarea necorespunzătoare a acestuia etc.
Toate aspectele menţionate fac parte din obiectul studiului muncii, înţeles ca
ansamblu integrat de tehnici şi metode folosite pentru cercetarea analitică, sistematică şi
278
critică a proceselor de muncă potenţiale sau existente, în vederea obţinerii unei eficienţe
economice sporite şi stabilirii cantităţii de muncă necesare pentru îndeplinirea sarcinilor.
În prezent, studiul muncii face apel la ergonomie, în scopul adaptării reciproce a
elementelor sistemului de muncă, astfel încât realizarea procesului de muncă să permită
reproducţia zilnică a forţei de muncă.
La modul cel mai general, organizarea muncii poate fi definită ca modalitate de
concepere a sarcinilor de muncă şi de repartizare a acestora între executanţi. O organizare
raţională a muncii făcând apel la studiul muncii şi, implicit, la ergonomie, are de rezolvat
un anumit număr de etape. Dintre ele, câteva interesează în mod deosebit SSM,
constituind în esenţă şi măsuri de prevenire a producerii accidentelor şi îmbolnăvirilor
profesionale.
Raţionalizarea circulaţiei obiectelor muncii, prin găsirea unor soluţii care să
asigure, pe lângă reducerea lungimii traseelor, eliminarea întoarcerilor în flux şi a
încrucişărilor, reducerea numărului şi duratei transporturilor, evitarea supra-aglomerărilor
unor locuri de muncă şi a perioadelor de aşteptare, în vederea prelucrării (aşa numitele
locuri înguste ale procesului de producţie), a coliziunii dintre sau între obiecte (respectiv
mijloace de transport) şi diferiţi executanţi, înlocuirea transportului manual cu cel
mecanizat, automatizat, cibernertizat etc.
Amplasarea optimă a locurilor de muncă, astfel încât să se realizeze un circuit
raţional în prelucrarea diferitelor repere, evitarea acţiunii factorilor de risc proprii
mijloacelor de producţie şi mediului de muncă de la un anumit loc de muncă asupra
executanţilor de la locurile de muncă învecinate etc.
Raţionalizarea activităţii executantului, prin reducerea duratei ciclului de muncă şi
ocuparea optimă a lucrătorului.
Punctul de pornire în această etapă îl constituie analiza mişcărilor executantului.
Modul de executare a mişcărilor determină direct consumul de energie şi, deci, gradul de
oboseală în procesul muncii. Scopul analizei îl constituie eliminarea mişcărilor inutile,
reducerea distanţelor pe care se execută acestea, raţionalizarea direcţiei şi succesiunii de
execuţie a mişcărilor. În final trebuie să se obţină, simultan, înlăturarea cauzelor ce conduc
la apariţia şi accentuarea prematură a oboselii, ca şi reducerea consumului de timp de
muncă.
279
Selectarea metodelor de muncă în urma analizei mişcărilor executanţilor (prin

procedee specifice, cum ar fi: graficul mişcării mâinilor; sinograma mişcării mâinilor;
ciclograma mişcării mâinilor; cronociclograma, filmograma, normativele de timp pe
mişcări) se va baza nemijlocit pe aplicarea cât mai fidelă a principiilor ergonomice
fundamentale şi suplimentare ale economiei de mişcări.
10.2.2. Măsuri tehnice
În cadrul măsurilor tehnice de prevenire a accidentelor şi bolilor profesionale se

disting trei direcţii principale de acţiune: protecţia individuală, protecţia colectivă şi
protecţia integrată.
Protecţia integrată şi cea colectivă sunt prioritare în acţiunile de prevenire a
accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale. Nivelul actual al progresului tehnic şi ştiinţific
nu permite însă renunţarea totală la protecţia individuală, deoarece există încă numeroase
locuri de muncă unde nu se pot elimina complet riscurile şi unde aparatele şi dispozitivele
de protecţie nu au eficienţă absolută.
Protecţia individuală constă în dotarea muncitorilor cu mijloace de protecţie (cască,
mască, costum, cizme etc.). Totalitatea mijloacelor individuale de protecţie care se atribuie
lucrătorului în timpul desfăşurării activităţii alcătuiesc echipamentul său de protecţie
individuală. Prin această modalitate de prevenire nu se înlătură factorii de risc;
echipamentul de protecţie individuală se interpune ca un ecran între noxă şi organism,
diminuând sau eliminând complet acţiunea factorului de risc asupra executantului.
Protecţia colectivă cuprinde ansamblul metodelor şi mijloacelor tehnice prin care se

previne sau diminuează acţiunea factorilor de risc asupra a doi sau mai mulţi executanţi. În
practică, protecţia colectivă se materializează, în principal, prin dotarea instalaţiilor,
maşinilor etc., cu dispozitive şi aparate concepute cu scopul unic de a proteja lucrătorii în
timpul desfăşurării procesului de muncă.
Protecţia colectivă se realizează prin dotarea instalaţiilor tehnologice cu dispozitive
şi aparate de protecţia muncii suplimentare, concepute independent de sarcinile procesului
tehnologic şi care au drept unic scop protejarea lucrătorilor în timpul desfăşurării
procesului de muncă. Prin această modalitate de prevenire se corectează deficienţele
maşinilor, utilajelor etc., precum şi parametrii mediului de muncă, în sensul aducerii lor în
limitele de securitate.
280
Protecţia instrinsecă. Modalitatea optimă de eliminare a factorilor de risc de

accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mijloacelor de muncă, constă în
integrarea principiilor de securitate cu cele de productivitate şi fiabilitate încă din faza
de concepere a sistemelor tehnice. Fiecare element component al acestora trebuie
astfel gândit încât să se asigure satisfacerea simultană a funcţiei de producţie şi a
criteriilor de securitate, pe toată durata de viaţă preconizată a produsului, indiferent de
condiţiile de exploatare.
Protecţia intrinsecă face inutilă elaborarea unor reglementări speciale de protecţie a
muncii paralel cu prescripţiile tehnologice şi cu instrucţiunile de utilizare a maşinilor,
instalaţiilor etc., ca şi folosirea de mijloace de protecţie în timpul exploatării.
Deşi cea mai eficientă sub raport economic şi social, realizarea securităţii intrinsece
este un deziderat a cărui îndeplinire este strict condiţionată de nivelul progresului tehnic şi
al ştiinţei în general. Ea implică în primul rând existenţa unor metode şi mai ales mijloace
de proiectare care să permită simularea tuturor variantelor posibile de comportament ale
fiecărui element al unui sistem tehnic, pentru a se putea alege soluţia principală şi
constructivă care corespunde riscului intrinsec zero. De asemenea, trebuie să existe şi
posibilitatea materializării unor aemenea soluţii, cu costuri care să corespundă criteriilor
de rentabilitate.
Pornind de la faptul că numai datorită prezenţei omului în calitate de executant într-
un sistem de muncă se poate pune problema accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, că există anumite limite obiective în perfecţionarea maşinilor, aparatelor,
tehnologiilor, precum şi că marja de improbabilitate a comportamentului uman nu poate fi
eliminată, varianta din ce în ce mai acceptată de realizare a securităţii intrinsece constă în
înlocuirea executanţilor umani prin mecanizare şi automatizare.
Transferarea funcţiei de execuţie a proceselor de prelucrare propriu-zisă, de
transport, aprovizionare a maşinilor etc. către sisteme mecanice, iar ulterior chiar şi a
funcţiei de comandă şi decizie, permite obţinerea nu numai a unor randamente mult
superioare, ci şi a imposibilităţii fizice de interacţiune dintre om şi pericol.
Roboţii, procesele automatizate şi mai ales întreprinderile integral automatizate
constituie soluţii principiale de sustragere a omului de sub posibila acţiune a unor factori
de risc specifici prin definiţie unor locuri de muncă, nefiind posibilă sau fiind mult mai
costisitoare eliminarea riscurilor respective.
281
Protecţia integrată. Modalitatea ideală de protecţie a omului în procesul muncii, o

constituie eliminarea pericolelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională premergător
constituirii şi intrării în funcţiune a sistemului de muncă (la nivel de substrat cauzal).
În acest sens a apărut conceptul de protecţie integrată ca modalitate de eliminare a
factorilor de risc proprii mijloacelor de muncă, prin prevederea tuturor măsurilor şi
mijloacelor de protecţie necesară încă din faza de concepere şi realizare a mijloacelor de
muncă. În acest fel se pot constitui sisteme de muncă a căror funcţionare să prezinte riscul
minim acceptabil pentru executant, în raport cu progresul tehnic şi ştiinţific.
Principiile protecţiei integrate sunt următoarele:
• La conceperea şi realizarea utilajelor, maşinilor etc. trebuie să se identifice toţi

factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională, să se evalueze riscurile şi să se
aleagă soluţiile cele mai adecvate, în funcţie de progresul tehnic şi ştiinţific, pentru a le
elimina sau reduce la minim; se va avea în vedere întreaga durată de viaţă a produsului.
• În alegerea soluţiilor optime se vor aplica următoarele criterii, în ordinea
menţionată:
- eliminarea sau reducerea riscurilor la maxim (protecţie intrinsecă);

- stabilirea şi aplicarea măsurilor de protecţie necesare în raport cu riscurile care nu
pot fi eliminate;
- informarea utilizatorului asupra riscurilor reziduale, datorate eficacităţii
incomplete a măsurilor adoptate.
• Funcţiile de protecţie trebuie realizate la acelaşi nivel de calitate cu celelalte

funcţii (respectiv de producţie) ale produsului.
• Se vor avea în vedere atât situaţiile normale de funcţionare, cât şi cele

neobişnuite, anormale, dar previzibile.
De asemenea, producătorul trebuie să ia în considerare şi posibile metode de
folosinţă a maşinii, altele decât cele prescrise, eventual incluzând în instrucţiunile de
exploatare şi contraindicaţiile privind utilizarea.
• În condiţiile prevăzute de funcţionare, poziţiile jenante, oboseala şi con-
strângerile psihice ale operatorului trebuie să fie reduse la minim, conform regulilor
ergonomice.
282
• Producătorul trebuie să ţină seama de exigenţele impuse operatorului, de

utilizarea necesară sau previzibilă a mijloacelor de protecţie individuală.
Rezultatul aplicării principiilor protecţiei integrate – securitatea integrată se poate

exprima cantitativ (de exemplu, probabilitatea apariţiei riscului “X“ trebuie să fie
inferioară…) sau calitativ (de exemplu, pentru ca să fie posibilă acţiunea factorului de risc
“X“ este necesar ca cel puţin două dintre sistemele de protecţie să nu funcţioneze).
În prezent, noţiunea de protecţie integrată a început să fie extinsă la sistemele de
muncă în ansamblu, în principal datorită a două realităţi obiective:
 apariţia unor sisteme de muncă (în special în centralele nucleare, industria chimică
de armament etc.) la care gravitatea potenţială a riscurilor este extrem de mare, în special
accidentele produse în cadrul lor reprezentând pierderi masive de vieţi omeneşti şi daune
materiale considerabile;
 rezultatele cercetărilor economice, care au demonstrat fără echivoc eficienţa

economică mărită în cazul aplicării principiilor şi măsurilor de securitate a muncii din faza
premergătoare intrării în funcţiune a unui nou sistem de muncă.
Realizarea protecţiei integrate presupune conceperea, realizarea şi selecţionarea

pentru un sistem de muncă numai a acelor elemente care satisfac integral criteriile de
securitate a muncii şi stabilirea din faza premergătoare intrării sale în funcţiune a tuturor
măsurilor care să menţină nivelul de securitate iniţial.
11. IDENTIFICAREA FACTORILOR DE RISC DE ACCIDENTARE

ŞI DE ÎMBOLNĂVIRE PROFESIONALĂ
În accepţiunea securităţii şi sănătăţii în muncă, cele patru elemente ale sistemului de

muncă sunt:
 executant;
 sarcină de muncă;
 mijloace de producţie;
 mediu de muncă.
283
Indiferent că se aplică sau nu un management ştiinţific al securităţii şi sănătăţii în

muncă, două operaţii sunt strict necesare în activitatea preventivă: identificarea şi
evaluarea riscurilor. Importanţa lor este relevată şi de faptul că sunt statuate ca obligatorii
prin Legea 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, iar răspunderea realizării lor este
atribuită atât conducerii firmei, cât şi personalului din cadrul serviciului intern de
prevenire şi protecţie.
11.1. IDENTIFICAREA FACTORILOR DE RISC ŞI A SUBSTRATULUI

LOR CAUZAL
Identificarea factorilor de risc şi a substratului lor cauzal este o acţiune complexă,

care necesită îmbinarea mai multor procedee, adaptate de fiecare dată condiţiilor
respectivei firme.
În principiu, se procedează astfel:
 se analizează vizual, prin studiu de caz, simulare etc., pentru fiecare loc de muncă,
pe rând, toate elementele sistemului de muncă aferent şi se stabilesc, pe această bază, ce
deficienţe, abateri, caracteristici ş.a. ar putea conduce la accidente sau îmbolnăviri
profesionale;
 se efectuează determinări cu ajutorul metodelor şi mijloacelor specifice, în cazul
factorilor comensurabili sub aspectul nivelului sau concentraţiei sau pentru care se pot
realiza analize ale naturii elementelor componente;
 se analizează starea de morbiditate sau diversele simptome care ar putea indica
prezenţa unei afecţiuni datorate condiţiilor de muncă;
 se identifică elementele depistate în listele prestabilite de factori de risc şi factori de
substrat cauzal.
Ordinea de executare a acestor operaţii nu este predeterminată, dar trebuie parcurse
toate pentru a se obţine un rezultat corect.
În continuare vom încerca să prezentăm fiecare grupă de factori de risc, cu
modalităţile concrete de manifestare şi efectele acţiunii lor asupra executantului, iar acolo
unde s-a impus s-au dat explicaţii suplimentare pentru factorii de substrat cauzal, ca suport
pentru analizele pe care le au de efectuat proiectanţii sistemului de management al SSM.
284
11.1.1. Factorii de risc proprii executantului
Studiile şi analizele efectuate privind fenomenul de accidentare şi îmbolnăvire

profesională au relevat incidenţa majoră a factorilor de risc proprii executantului.
În raport cu factorii de risc obiectivi, cu excepţia unor cazuri reduse ca număr
(calamităţi naturale, de exemplu), factorii subiectivi – proprii executantului – se situează şi
la originea acestora, deoarece omul este elaboratorul şi totodată cel care verifică şi poate
interveni asupra celorlalte elemente ale sistemului de muncă: mijloacele de producţie,
mediul şi sarcina de muncă.
Indiferent de repartiţia sarcinilor între om şi maşină, activitatea de muncă pe care o
desfăşoară executantul cuprinde patru secvenţe principale: recepţionarea şi constituirea
informaţiei, elaborarea şi adoptarea deciziilor, execuţia, autoreglarea.
Ponderea acestor secvenţe în structura diferitelor posturi de muncă sau a unuia şi
aceluiaşi post, în perioade de timp diferite, poate varia, dar prezenţa tuturor este
obligatorie.
Modul cum executantul realizează aceste secvenţe defineşte comportamentul său de
muncă – totalitatea faptelor, actelor, reacţiilor (motorii, verbale, afective) prin care o
persoană răspunde solicitărilor sarcinii de muncă.
Din punctul de vedere al securităţii muncii, distingem un comportament normal,
care nu conduce la periclitarea sănătăţii sau integrităţii anatomo-funcţionale a
executantului şi un comportament inadecvat, care poate favoriza sau declanşa un accident
sau o îmbolnăvire profesională.
Comportamentul normal presupune două componente:
 evitarea riscurilor prin respectarea prescripţiilor tehnice şi a reglementărilor privind

securitatea şi sănătatea în muncă, referitoare la modul în care trebuie îndeplinită sarcina;
 neutralizarea situaţiilor de risc create, ceea ce implică sesizarea rapidă a acestora
(chiar anticiparea lor), a elementelor critice, prelucrarea rapidă a informaţiilor, decizia şi
execuţia ei prompte şi rapide.
Comportamentul inadecvat sub aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă se

manifestă prin conduite nesigure sau necorespunzătoare situaţiilor obişnuite sau
neobişnuite de muncă. Altfel spus, el reprezintă abaterea executantului de la modul ideal
285
de îndeplinire a celor patru secvenţe ale activităţii prin care se realizează sarcina de
muncă, abatere care poate consta într-o omisiune sau o acţiune greşită.
În consecinţă, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii
executantului se pot subsuma unei erori la nivelul verigilor de bază ale activităţii de
muncă: erori de recepţie, prelucrare şi interpretare a informaţiei, erori de decizie, erori de
execuţie, erori de autoreglaj.
Deosebit de importantă pentru stabilirea măsurilor de prevenire este cunoaşterea
substratului cauzal al comportamentului inadecvat din punctul de vedere al securităţii şi
sănătăţii în muncă. La modul general, comportamentul în muncă reprezintă concretizarea
capacităţii de muncă a individului şi reflectă relaţia dintre nivelul exigenţelor adresate
executantului (sub forma sarcinii de muncă) şi capacitatea sa de a le răspunde.
11.1.2. Factorii de risc proprii sarcinii de muncă
Sarcina de muncă se încadrează printre noţiunile cu ajutorul cărora se defineşte

orice activitate de muncă: funcţii, sarcini, activitate, operaţii, procese, comportament,
cerinţe etc. Dintre acestea, funcţiile care constituie unităţi majore ale muncii, pot cuprinde
una sau mai multe sarcini şi sunt foarte variate, corespunzător scopului proceselor de
muncă.
Funcţia implică responsabilitatea în raport cu scopurile sistemului, are o anumită

frecvenţă în ciclul de muncă, include sarcini şi operaţii care cer cunoştinţe, deprinderi
specifice, realizează unul sau mai multe scopuri prin folosirea unor metode, procedee,
strategii şi, chiar în cadrul unor cerinţe de viteză, precizie, cantitate, calitate etc.
Un executant poate îndeplini o funcţie singur sau împreună cu maşina. Aceeaşi
funcţie poate fi îndeplinită de executanţi aflaţi în posturi diferite, pe linii diferite sau în
cadrul aceleiaşi instalaţii.
Sarcina este reprezentată de un grup de acţiuni legate temporar şi realizate cu
aceleaşi elemente informaţionale şi mijloace de muncă; este o unitate subordonată funcţiei,
are o anumită frecvenţă, un scop (subordonat scopului funcţiei), necesită anumite
cunoştinţe şi deprinderi şi trebuie să se încadreze unor cerinţe restrictive: viteză, precizie.
Operaţia este cea mai mică unitate a muncii şi este subordonată sarcinii; se poate
caracteriza în raport cu:
286
 conţinutul - obiecte, reguli, procedee, obiective;

 structura - modul de organizare a elementelor componente;
 cerinţe impuse - ansamblul condiţiilor care trebuie respectate de operator pentru a
atinge obiectivele muncii (parametrii acţiunii: viteză, precizie, adecvare la reguli).
Metoda de muncă reflectă modul în care se realizează sarcina şi operaţiile în

condiţiile tehnologice concrete şi de înzestrare tehnică; cuprinde, în general, ordinea de
succesiune eficace a elementelor operaţiei, alcătuirea raţională a mânuirilor şi mişcărilor în
condiţii tehnico-organizatorice precizate.
În raport cu aceste noţiuni definitorii ale activităţii de muncă, se desprind factorii de
accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii sarcinii de muncă:
 conţinut sau structură necorespunzătoare a sarcinii de muncă în raport cu

scopul sistemului de muncă sau cu cerinţele impuse de situaţiile de risc,
respectiv:
- operaţii, reguli, procedee greşite;
- absenţa unor operaţii;
- metode de muncă necorespunzătoare (succesiune greşită a operaţiilor, mânuirilor,
mişcărilor).
 cerinţe sub/supradimensionate impuse executantului, respectiv necorespunzătoare

posibilităţilor acestuia.
Prima categorie de factori are la bază o insuficientă cunoaştere a tehnologiilor şi

metodelor prin care se poate ajunge la realizarea scopului procesului de muncă.
Modul în care pot conduce la accidentare şi/sau îmbolnăviri profesionale este
evident, deoarece determină eroarea la nivelul executantului.
A doua grupă de factori provine din neluarea în considerare a variabilei umane,
respectiv din stabilirea neraţională a parametrilor acţiunilor umane.
În consecinţă, dificultatea şi complexitatea sarcinii fie se situează sub posibilităţile
executantului, fie le depăşeşte, provocând sub sau suprasolicitarea organismului său. În
ambele situaţii are loc scăderea capacităţii de muncă, datorată oboselii, într-un interval
mai mic decât cel normal, cu efecte uşor de bănuit.
287
11.1.3. Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie
După natura acţiunii lor, factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională

proprii mijloacelor de producţie se pot împărţi în trei categorii: de natură fizică, chimică şi
biologică.
► Factori de risc de natură fizică. În această categorie sunt incluşi factorii de

natură mecanică şi cei de natură termică.
Factorii de natură mecanică sunt reprezentaţi de:

Mişcările periculoase. Statisticile arată că cele mai multe accidente de muncă având
cauze de natură obiectivă se datorează organelor în mişcare ale maşinilor. În funcţie de
rolul lor în cadrul procesului de muncă, mişcările maşinilor, ale mecanismelor, organelor
de maşini, pieselor etc. pot fi:
 funcţionale:
- normale în intervalul de timp de funcţionare, fără restricţii în legătură cu declanşarea,
întreruperea, dozarea vitezei;
- cu pericolul autodeclanşării contraindicate (autopornire prin auto-aprindere, contact
electric, prin acţionarea involuntară sau din greşeală);
- cu pericolul întreruperii imprevizibile;
- cu momente de pericol în cazul în care nu pot fi sau nu sunt controlate în sensul
declanşării, întreruperii sau dozării vitezei;
 nefuncţionale: devieri de la traiectoriile normale, recul, balans, şocuri

la pornire sau oprire, desprinderea şi proiectarea de corpuri/particule, ruperea
unui element de legătură, desprinderea/desfacerea unei legături.
Toate aceste categorii de mişcări constituie surse potenţiale de accidentare, putând

produce vătămări sub formă de striviri, tăieturi, contuzii, străpungeri etc.
Prin urmare, riscurile mecanice sunt reprezentate, în general, de purtătorii de energie
cinetică ai unui echipament tehnic, respectiv de elementele aflate în mişcare ale acestuia,
numite elemente periculoase.
Accidentarea se produce prin contactul executantului cu un element periculos.
Spaţiul situat în interiorul sau împrejurul unui echipament tehnic în care prezenţa oricărei
288
persoane o expune pe aceasta riscului de accidentare mecanică este numit zonă de risc
mecanic sau zonă de pericol mecanic.
Zonele de pericol mecanic pot avea configuraţiile cele mai diverse.
Mişcările (elementelor mobile) desfăşurate în zonele de pericol mecanic au fost
denumite mişcări periculoase. Ele se manifestă în cazul mişcării de rotaţie ale unui singur
element, ale mai multor elemente, al mişcărilor de translaţie şi al celor combinate.
Dintre parametrii care pot determina caracterul periculos menţionăm:
- valorile ridicate ale turaţiilor sau vitezelor de translaţie ale elementelor în
mişcare;
- masele mari ale elementelor aflate în mişcare;
- valorile momentelor de torsiune;
- valorile forţelor de acţionare ale elementelor în mişcare;
- amplitudinea mişcărilor;
- forma şi rugozitatea suprafeţelor elementelor aflate în mişcare;
- modul de fixare a pieselor aflate în rotaţie;
- distanţa între partea rotitoare şi partea fixă;
- distanţa minimă dintre partea mobilă şi partea fixă;
- jocul componentelor;
- dimensiunile deschiderilor etc.
Caracteristicile enumerate, precum şi altele asemănătoare, trebuie considerate,
analizate şi apreciate, de la caz la caz, pentru fiecare element mobil al echipamentului
tehnic, precum şi pentru zonele de pericol mecanic.
Suprafeţele sau contururile periculoase. Prin natura şi forma lor acestea pot fi
înţepătoare, tăioase, alunecoase, abrazive, adezive. Prin contactul dintre executant şi
diversele părţi ale mijloacelor de producţie sau obiectelor muncii care prezintă asemenea
caracteristici se pot produce vătămări cauzate de alunecare şi cădere (fracturi, luxaţii),
tăiere, înţepare etc.
Utilajele sub presiune sau vid. Acestea pot genera în cazul supra-presiunii explozii,
iar în cazul lucrului în vid implozii.
Principalele utilaje şi instalaţii care lucrează sub presiune sunt compresoarele,
autoclavele şi recipientele butelie cu gaze comprimate.
289
Pericolul de explozie, în cazul recipientelor butelie sub presiune, este deosebit de

mare la temperaturi ridicate (în cazul amplasării acestora în apropierea unor surse de
căldură). De asemenea, dacă în recipientele sub presiune se depozitează substanţe puternic
corosive, există riscul producerii unor neetanşeităţi care pot conduce la explozii.
Principalele cauze potenţiale ale accidentelor la utilajele sub presiune sunt:

- dimensionarea necorespunzătoare a utilajelor, în raport cu condiţiile de lucru;
- umplerea necorespunzătoare a autoclavelor şi recipientelor butelie (lipsa unui
spaţiu de siguranţă suficient de mare, necesar în cazul dilatării conţinutului, ca urmare a
unor creşteri necontrolate ale temperaturii);
- lipsa aparatelor de măsură şi control ale presiunii şi temperaturii (manometre,
termometre);
- lipsa dispozitivelor de siguranţă (discuri de explozie, supape de siguranţă,
membrane de siguranţă, capace de protecţie etc.);
- manevrarea necorespunzătoare a recipientelor, lovirea unuia de celălalt sau de
obiecte tari, răsturnarea, supunerea lor la trepidaţii;
- păstrarea buteliilor la soare, în apropierea surselor de căldură sau în locuri cu
substanţe corosive;
- depozitarea în aceeaşi încăpere a recipientelor butelie care conţin substanţe
incompatibile (oxigen şi hidrogen, oxigen şi amoniac, amoniac şi clor, clor şi hidrogen, clor
şi oxigen etc.);
- deschiderea bruscă a ventilului buteliilor şi recipientelor;
- introducerea gazelor comprimate în recipiente butelie, în vase de sticlă sau alte
recipiente care funcţionează la presiuni mai reduse;
- defecţiuni ale reductoarelor de presiune;
- ungerea ventilelor şi a manometrelor de la recipientele care conţin oxigen cu
uleiuri sau grăsimi.
Instalaţiile, utilajele şi aparatura care lucrează sub vid pot, de asemenea, să

constituie surse generatoare de factori de risc de accidentare. Riscurile de implozie apar
cel mai frecvent în următoarele cazuri:
- defecte ale materialului (tensiuni remanente sau neregularităţi structurale);
- neetanşeităţi ale instalaţiilor, în special când se lucrează cu produse care, în
290
contact cu aerul, formează amestecuri explozive;

- lipsa unor paravane de protecţie sau coşuri de protecţie în caz de implozie;
- reducerea bruscă a presiunii în instalaţie;
- vibraţia puternică a recipientelor sub presiune redusă;
- variaţii bruşte de temperatură şi presiune în instalaţii;
- încălzirea cu flacără a aparatelor de distilare în vid.
Atât în cazul exploziilor cât şi al imploziilor, vătămările produse constau, în general,

în mutilări parţiale sau totale ale victimei.
Vibraţiile excesive ale sculelor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor etc.
Un sistem material scos din poziţia de echilibru, prin aplicarea sau suprimarea unei
forţe, începe să se mişte. Dacă mişcarea sistemului faţă de starea de referinţă este
alternativă, aceasta se numeşte vibraţie sau oscilaţie.
Vibraţiile întâlnite în tehnică sunt variate şi pot fi clasificate după mai multe criterii.
 După forţele care acţionează în timpul mişcării sistemului material:
- vibraţii neamortizate – forţa rezistentă este nulă;

- vibraţii amortizate – forţa rezistentă este negativă;
- vibraţii autoîntreţinute – forţa rezistentă este pozitivă;
- vibraţii libere – forţa perturbatoare este nulă;
- vibraţii forţate – forţa perturbatoare este diferită de zero.
 După numărul gradelor de libertate ale sistemului: vibraţii cu un

grad de libertate, cu două sau mai multe grade de libertate.
 După felul mişcării: vibraţii de translaţie, de rotaţie, de torsiune.
 După evoluţia în timp: vibraţii periodice, aperiodice şi aleatorii.
Factorii de risc de natură termică. În numeroase ramuri industriale există locuri de

muncă unde, prin natura sarcinii de muncă, executantul poate intra în contact cu obiecte
sau suprafeţe cu temperaturi excesive: ridicate sau coborâte.
291
Factorii de risc de natură electrică. Majoritatea instalaţiilor, utilajelor şi maşinilor

sunt acţionate electric. Curentul electric poate constitui factor de risc de accidentare în
muncă în două situaţii:
- realizarea contactului dintre organismul uman şi părţile componente ale
mijloacelor de muncă aflate sub tensiune – factor de risc direct (final);
- creşterea bruscă a energiei termice radiate datorită rezistenţei conductorului –
factor indirect (intermediar).
Prima situaţie apare în cazul :
- atingerilor directe, respectiv prin contactul cu elemente conductive ale

instalaţiei electrice care se află normal sub tensiune, este scoasă de sub tensiune, dar a
rămas încărcată cu sarcini electrice datorită capacităţii, prin omiterea descărcării acestora
după deconectare; a fost scoasă de sub tensiune, dar se află sub o tensiune indusă pe cale
electromagnetică de alte instalaţii, prin omiterea legării la pământ a elementelor
deconectate;
- atingerilor indirecte, produse prin contactul cu un element conductiv care în
mod normal nu este sub tensiune, dar care a intrat accidental sub tensiune (deteriorarea
izolaţiei, contacte electrice cu alte elemente aflate sub tensiune etc.), prin el trecând
“curenţi de defect ” (curenţi care circulă pe alte căi decât cele destinate trecerii curentului
electric);
- tensiunii de pas, respectiv la atingerea simultană a două puncte de pe sol
(considerate la o distanţă de 0,8 m) aflate la potenţiale diferite ca urmare a scurgerii prin
pământ a unui curent electric; tensiunile de pas pot să apară în apropierea unui conductor
căzut la pământ, a unei linii aflate sub tensiune sau în apropierea unei prize de pământ de
exploatare sau de protecţie prin care trece un curent electric.
A doua situaţie se produce atunci când rezistenţa conductorului nu este

corespunzătoare intensităţii curentului care-l parcurge, fie din construcţie, fie din cauza
unei variaţii întâmplătoare a intensităţii curentului (curenţi suplimentari induşi) sau
creşterii rezistenţei datorate degradării conductorului.
În toate cazurile are loc o creştere a radiaţiei calorice, suficient de mare pentru a
provoca aprinderea îmbrăcămintei exterioare a conductorului. În funcţie de celelalte
292
condiţii de muncă (mai ales dacă sunt prezente în cantitate mare substanţe inflamabile sau
explozive) se produc incendii şi/sau explozii.
Curentul electric, în calitate de factor de accidentare în muncă, poate provoca două
tipuri de leziuni:
- electrotraumatismul, care constă în arsuri şi metalizări ale pielii datorate căldurii
dezvoltate de arcul electric format la punctele de contact sau la trecerea curentului electric;
- electrocutarea, respectiv trecerea curentului electric prin organism.
► Factorii de risc de natură chimică. În funcţie de proprietăţile chimice datorită

cărora diverse substanţe utilizate în procesul de muncă devin surse generatoare de
accidente şi îmbolnăviri profesionale, distingem în principal substanţele toxice, caustice,
inflamabile, explozive, cancerigene.
Substanţele toxice. Acestea sunt cele care, pătrunzând în organism, au o acţiune

dăunătoare, perturbând funcţiile acestuia şi provocând intoxicaţii acute sau cronice.
Intoxicaţia acută are loc atunci când substanţa toxică pătrunde în organism în cantitate
mare şi într-un interval scurt de timp, generând tulburări intense şi imediate; în situaţia
contrară – cantităţi mici în interval mare de timp – apare intoxicaţia cronică.
Substanţele toxice pot pătrunde în organism pe cale respiratorie (inhalare), prin
piele (cutanat) sau prin tubul digestiv (ingerare).
Pătrunderea toxicelor pe cale respiratorie este cazul cel mai frecvent în industrie
(circa 90 % din intoxicaţii) şi are consecinţele cele mai grave, deoarece absorbirea
acestora la nivel celular şi molecular se face mai rapid. Ca stare de agregare fizică,
asemenea substanţe se regăsesc sub formă de gaze, vapori, fum, ceaţă, aerosoli sau praf.
Pătrunderea toxicelor prin piele are loc, în special, în cazul substanţelor toxice
lichide (benzină, toluen, xilen, derivaţi halogenaţi ai metanului şi benzenului etc.).
Ingerarea substanţelor toxice este mai rar întâlnită, fiind posibilă numai din
neglijenţă.
Riscul specific de accidentare şi îmbolnăvire profesională în cazul mijloacelor de

producţie este de pătrundere a toxicelor prin piele.
Acţiunea toxicelor asupra organismului poate fi locală, numai asupra anumitor

organe ( de exemplu, benzenul acţionează asupra sistemului nervos central) sau generală,
293
când afectează toate ţesuturile şi organele (de exemplu, acidul cianhidric sau hidrogenul
sulfurat). Nu se poate face însă o delimitare precisă după criteriul tipului de acţiune,
deoarece majoritatea substanţelor toxice au, în acelaşi timp, şi o acţiune generală şi una
locală asupra organismului.
Acţiunea toxică a substanţelor din aceeaşi clasă variază în funcţie de compoziţia lor
chimică.
De exemplu, toxicitatea hidrocarburilor creşte o dată cu numărul de atomi de carbon
din moleculă. Dacă în molecula unei substanţe toxice se înlocuieşte hidrogenul cu oxigen,
sulf sau gruparea hidroxil (OH), toxicitatea creşte brusc; acelaşi efect îl are introducerea
grupei “amino“ sau “nitro“ într-un nucleu aromatic.
De asemenea, toxicitatea creşte o dată cu gradul de nesaturare: etanul este mai puţin
toxic decât etilena, iar aceasta, la rândul ei, este mai puţin toxică decât acetilena; oxidul de
carbon este toxic, în timp ce bioxidul de carbon nu prezintă o astfel de caracteristică etc.
Substanţele caustice. Acestea sunt substanţe care, în contact cu organismul,
provoacă arsuri. Arsurile chimice constituie accidente şi se caracterizează prin leziuni
organice de intensitate diferită, în funcţie de natura, concentraţia şi durata contactului cu
substanţa caustică.
Substanţele inflamabile. Inflamarea este o ardere de scurtă durată a amestecului de

vapori ai unui lichid combustibil cu oxigenul din aer şi se produce în urma creşterii locale
a temperaturii datorită unei surse externe de căldură. Noţiunea de inflamare este legată,
deci, numai de lichidele combustibile, spre deosebire de aprindere, care este comună
tuturor substanţelor combustibile, indiferent de starea de agregare.
Caracteristic fenomenului de inflamare este faptul că arderea se produce şi încetează
brusc, deoarece căldura degajată nu este suficientă pentru încălzirea întregii cantităţi de
lichid care să asigure în continuare formarea vaporilor.
Punctul de inflamabilitate (Pi) este reprezentat de temperatura minimă la care

vaporii unei substanţe formează cu aerul un amestec inflamabil. În funcţie de punctul de
inflamabilitate, lichidele pot fi grupate în următoarele categorii:
-lichide inflamabile: Pi < 28 ºC (exemplu: benzen, eter etilic, sulfură de carbon,

acetat de butil, acetonă, alcool metilic etc.);
294
-lichide uşor inflamabile: 28 ºC ≤ Pi ≤ 45 ºC (exemplu: petrol lampant, gazolină,

terebentină, benzină nafta, brom-pentan, ciclohexilamină etc.);
-lichide combustibile: Pi > 45 ºC (exemplu: fenol, anilină, păcură, motorină, uleiuri,
acizi graşi etc.).
Pe lângă pericolul de incendiu datorat substanţelor inflamabile, în industrie se pot

produce incendii ca urmare a autoaprinderilor produse de acumulări de căldură provenite
din procese chimice sau biochimice care au loc în însăşi masa substanţelor. Fenomenul de
autoaprindere se manifestă atât la substanţele inflamabile, cât şi la cele combustibile.
Autoaprinderea de natură chimică are la bază fenomenul de oxidare şi se poate
produce în cazul substanţelor care au o capacitate intensă de combinare cu oxigenul din
aer. Pentru ca în timpul reacţiei chimice de oxidare să se atingă temperatura de
autoaprindere, este necesar ca substanţa combustibilă să aibă o suprafaţă mare de contact,
iar mediul ambiant să prezinte o temperatură ridicată.
Autoaprinderea de natură biochimică se datorează acumulării de căldură în
interiorul masei de substanţă, ca urmare a activităţii biologice a microorganismelor.
În desfăşurarea acestui proces se deosebesc următoarele faze:
- faza biologică sau începutul de fermentaţie, când temperatura creşte până la 55 ºC;
- faza începutului de carbonizare, când temperatura se situează în intervalul 55-100 ºC;
- faza de înnegrire a produşilor mai puţin stabili, când temperatura ajunge la 140-150 ºC;
- faza de carbonizare, când se ajunge la temperatura de autoaprindere a substanţei date.
Substanţe explozive. Exploziile de natură chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice
foarte rapide, când într-un timp foarte scurt rezultă produşi noi, cu degajare de căldură.
Explozia, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, este un fenomen chimic (un
proces de transformare chimică a materiei) care se desfăşoară rapid, însoţit de o degajare
tot atât de rapidă a unor cantităţi apreciabile de căldură şi gaze sau vapori puternic
încălziţi, care produc un lucru mecanic de deplasare sau distrugere.
Substanţele explozive se descompun sub acţiunea temperaturii, cu formare de
cantităţi mari de gaze. Numeroase substanţe, în contact cu aerul, formează amestecuri
explozive.
295
Amestecurile explozive sunt caracterizate de limite de explozie - superioare şi

inferioare - care reprezintă cantitatea maximă, respectiv minimă, de substanţă, exprimată
în procente, care formează cu aerul un amestec exploziv.
Substanţele cancerigene – sunt cele care generează tumori maligne, caracterizate

printr-o înmulţire excesivă a ţesuturilor unor organe. În numeroase legislaţii naţionale se
interzice complet utilizarea industrială a unor astfel de substanţe, al căror efect este sigur
cancerigen.
► Factori de risc de natură biologică. În mod deosebit în industria farmaceutică, în

laboratoarele de analize medicale, ca şi în cercetarea medicală, obiectul muncii îl
constituie culturi sau preparate cu microorganisme generatoare de maladii infecţioase:
bacterii, virusuri, spirochete, ciuperci, protozoare.
De asemenea, există procese de muncă unde se lucrează cu plante periculoase (de
exemplu, ciuperci otrăvitoare), precum şi cu animale periculoase (şerpi veninoşi etc), care
pot provoca accidente şi/sau intoxicaţii acute profesionale, decese, răniri, înţepături etc.
11.1.4. Factorii de risc proprii mediului de muncă
Mediul de muncă este cea de-a patra componentă a sistemului de muncă şi include,
pe de o parte, mediul fizic ambiant (condiţiile de microclimat, iluminat, zgomot, vibraţii,
radiaţii, noxe chimice, presiunea mediului, factori biologici etc.), iar pe de altă parte,
mediul social (relaţiile, atitudinile, interacţiunile, modurile de comportament etc.).
Influenţa condiţiilor de mediu asupra celorlalte elemente poate să fie considerabilă; mai
ales asupra executantului pot produce atât efecte fiziologice, cât şi psihologice, sub formă
de vătămări sau stări patologice.
Factorii de risc proprii mediului fizic de muncă se clasifică după cum urmează :
♦ Factori de risc de natură fizică. Această primă grupă de factori include mai
multe subgrupe, dintre care amintim:
Microclimatul locului de muncă cuprinde: temperatura excesivă a aerului

(ridicată/scăzută ); umiditatea necorespunzătoare a aerului (ridicată/scăzută); viteza mare a
curenţilor de aer.
296
Factorii de microclimat acţionează asupra mijloacelor de producţie, caz în care

îndeplinesc rolul de factori de risc indirecţi şi asupra executantului ca factori direcţi.
În calitate de factori indirecţi, influenţa lor se concretizează în ansamblul
transformărilor termochimice care se produc la nivelul mijloacelor de producţie,
transformări care perturbă funcţionarea normală a acestora şi pot genera accidente sau boli
profesionale.
Influenţa asupra executantului se traduce într-o serie de transformări fiziologice.
Temperatura mediului ambiant determină fenomenul de termoreglare a

organismului, care are drept rol menţinerea stării de echilibru termic al acestuia.
Umiditatea relativă a aerului poate afecta direct organismul uman. Scăderea
acesteia sub 30% produce uscarea mucoaselor oculare şi respiratorii. Munca în aer uscat
sporeşte riscul de îmbolnăvire, din cauza scăderii capacităţii de apărare a organismului faţă
de flora microbiană din aer.
Creşterea umidităţii relative peste 70% devine dăunătoare prin împiedicarea
eliminării normale a transpiraţiei, perturbând procesul de termoreglare.
Viteza curenţilor de aer are o influenţă deosebită asupra stării de confort termic; la
aceeaşi temperatură, în funcţie de viteza lor, curenţii de aer pot provoca disconfort, iar la
depăşirea anumitor limite perturbă termoreglarea.
Presiunea excesivă a aerului (ridicată/scăzută), precum şi suprapresiunea în

adâncimea apelor.
În condiţii normale, presiunea atmosferică exercitată asupra organismului uman este
echilibrată de contrapresiunea din interior (a plasmei sanguine, a ţesuturilor, cavităţilor
organismului etc.) şi de ea depind schimburile de gaze dintre organism şi atmosferă.
La creşterea sau scăderea presiunii atmosferice, proporţia gazelor din aer nu se
modifică, în schimb variază numărul moleculelor pe unitatea de volum (creşte la presiuni
ridicate şi scade la presiuni reduse). Aceste modificări au consecinţe asupra solubilităţii
gazelor în ţesuturile organismului, generând tulburări specifice.
Zgomotul excesiv; ultrasunetele. Din punct de vedere al perceperii lor

de către organul auditiv, oscilaţiile acustice se clasifică în: infrasunete, cu frecvenţa sub
297
20 Hz, sunete, cu frecvenţe între 20 şi 20.000 Hz şi ultrasunete, cu frecvenţa peste

20.000 Hz.
În mediul industrial, infrasunetele, sunetele şi ultrasunetele se suprapun atât în ceea
ce priveşte componenţa spectrului oscilaţiilor generate de maşini şi utilaje, cât şi în
privinţa acţiunii lor asupra organismului executanţilor. Numai în mod excepţional se
întâlnesc exclusiv oscilaţii cu frecvenţa sub 20 Hz sau peste 500 Hz, frecvenţă care
reprezintă limita superioară de percepere a analizorului acustic. Totuşi, la fiecare loc de
muncă predomină o anumită gamă, imprimând caracteristici specifice mediului fizic
ambiant.
Zgomotul este definit, cel mai des, ca un sunet nedorit. Sunetul este senzaţia
auditivă provocată de vibraţia acustică (deci în domeniul audibil) a particulelor unui
mediu elastic în jurul unei poziţii de echilibru.
El apare ca urmare a vibraţiilor unui corp, aşa încât sursele sonore pot fi grupate în
raport cu natura forţelor care produc aceste vibraţii, astfel:
- surse producătoare de zgomot prin acţiune aerodinamică, în această grupă fiind

cuprinse curgerile laminare de fluid prin orificii sau curgerile turbulente;
- surse producătoare de zgomot prin acţiune electromagnetică;
- surse producătoare de zgomot prin acţiune termică.
Iluminatul necorespunzător. Cercetările experimentale au demonstrat că 80% din

solicitarea nervoasă umană se poate atribui excitaţiilor optice. Cantitatea cea mai mare de
informaţii primite de către om în procesul muncii o formează semnalele luminoase
recepţionate de analizorul optic. Întrucât purtătorul de mesaj în transmiterea şi
recepţionarea semnalelor optice îl constituie semnalele luminoase, calitatea transmisiei şi
recepţiei informaţiilor este condiţionată de calitatea iluminatului.
Radiaţiile neionizante care interesează în mod deosebit din punctul de vedere al

securităţii şi sănătăţii în muncă sunt: undele radiometrice de înaltă frecvenţă, microundele,
radiaţiile infraroşii, ultraviolete şi laser.
Radiaţiile de înaltă frecvenţă reprezintă partea din spectrul radiaţiilor

electromagnetice care corespunde undelor radio de la câţiva kilometri la 50 cm.
298
Microundele au lungimi de undă cuprinse între 0,04 cm şi 50 cm. Orice obiect care
se găseşte în câmpul electromagnetic care se formează în jurul instalaţiilor de înaltă
frecvenţă absoarbe o parte din energia acestuia.
Energia absorbită de organismul uman depinde de caracteristicile câmpului
electromagnetic (intensitate, frecvenţă), de durata de expunere, de distanţa faţă de sursa de
energie, de microclimat (temperatura, umiditatea şi viteza aerului) şi de particularităţile
organismului (regiunea iradiată, rezistenţa electrică).
Acţiunea undelor de înaltă frecvenţă şi a microundelor asupra organismului este cu
atât mai puternică cu cât intensitatea şi frecvenţa acestora sunt mai mari, respectiv cu cât
lungimea de undă este mai mică. Durata de expunere are o importanţă deosebită deoarece
efectul microundelor este cumulativ.
Radiaţiile infraroşii sunt radiaţii electromagnetice cu lungimi de undă cuprinse între

0,76 şi 425 µ. Ele sunt emise de obiectele calde, motiv pentru care se mai numesc şi
radiaţii termice sau calorice.
În funcţie de acţiunea lor biologică, radiaţiile infraroşii pot fi împărţite în două
categorii:
- radiaţii de undă scurtă (0,76 - 1,4 µ), care pătrund adânc în organism;
- radiaţii de undă lungă ( 1,4 - 25 µ), care sunt absorbite de straturile
superficiale ale epidermei.
Radiaţiile infraroşii cu lungimea de undă peste 25 µ sunt nepericuloase pentru
organism, având o intensitate mică şi fiind practic absorbite de aer.
Acţiunea biologică a radiaţiilor infraroşii se manifestă prin efecte locale asupra
epidermei şi mucoaselor expuse, precum şi prin efecte generale asupra întregului
organism.
Radiaţiile ultraviolete – acţiunea cea mai puternică asupra organismului o prezintă

radiaţiile cu lungimi de undă scurte (2000 - 2800 Å).
Radiaţiile cu lungimi de undă între 2800 şi 3150 Å influenţează tegumentele, iar
peste 3150 Å acţiunea biologică este foarte slabă.
În cazul unor expuneri masive, radiaţiile ultraviolete pot să producă arsuri la nivelul
pielii şi mucoaselor mergând până la gradul II, iar la doze foarte mari de ultraviolete are
loc o degenerescenţă a ţesuturilor.
299
La nivelul ochilor, expunerea excesivă la radiaţii ultraviolete conduce la apariţia

unor leziuni acute ale conjunctivelor sau corneei, cunoscute sub denumirea de electro-sau
fotooftalmie.
Radiaţiiile laser - laserul (“ Light Amplification by Stimulated Emission of

Radiation ”) este o sursă de lumină coerentă, ale cărei unde sunt în acord de fază între ele.
Lungimea de undă a razelor este în general cuprinsă între 0,30 µ şi 0,60 µ în regiunea
spectrului de unde electromagnetice, cuprinzând domeniul vizibil (0,4 - 0,75 µ), ultraviolet
(sub 0,4 µ) şi infraroşu (peste 0,75 µ).
Concentraţia de energie şi focalizarea excepţională a razelor laser constituie

pericolul principal pe care acesta îl prezintă pentru organismele vii, în general şi pentru om,
în special.
Radiaţiile ionizante sunt radiaţii corpusculare sau necorpusculare care au

proprietatea de a crea, prin interacţiunea lor directă sau indirectă cu materia, atomi sau
molecule încărcate electric (ioni).
Potenţialul electrostatic. Fenomenul de încărcare a corpurilor cu sarcini electrice

este explicat în prezent prin două teorii.
Teoria energetică a încărcării arată că transferul electronilor de la un corp la altul se
poate efectua la simplul contact al celor două corpuri. Dacă aceste corpuri, în contact, sunt
separate brusc, electronii (sarcinile electrice care au migrat) nu mai au timp suficient
pentru a reveni pe corpul iniţial şi astfel nu se mai realizează compensarea, straturile
superficiale rămânând neegale. Unul dintre corpuri va avea exces de electroni (deci este
încărcat negativ), iar celălalt rămâne în deficit de electroni (deci încărcat pozitiv).
Teoria bazată pe stratul dublu electric, a lui Helmholtz, implică existenţa la
suprafaţa corpurilor a unui potenţial electric diferit de cel din interior rezultând un câmp
electric cu potenţial de suprafaţă.
Calamităţile naturale. Acestea formează ultima categorie în grupa

factorilor de risc de natură fizică. Sub această denumire sunt cuprinse: trăsnetul,
inundaţiile, vântul puternic, grindina, viscolul, alunecările, surpările şi prăbuşirile de
300
teren sau copaci, avalanşele, seismul etc. Toate pot acţiona în calitate de cauze directe
ale unor accidente, în majoritatea situaţiilor mortale.
♦ Factori de risc de natură chimică. În categoria factorilor de muncă de

natură chimică proprii mediului de muncă sunt incluse:
- gazele, vaporii, aerosolii toxici;
- gazele, vaporii, aerosolii caustici;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii inflamabili;
- pulberile în suspensie în aer, gazele sau vaporii explozivi;
- pulberile pneumoconiogene.
Acţiunea primelor patru grupe asupra organismului uman poate fi regăsită la
prezentarea făcută la categoria factorilor de risc de natură chimică proprii mijloacelor de
producţie.
Pulberile pneumoconiogene. Atmosfera de la locurile de muncă are

întotdeauna un conţinut de pulberi, dintre care cele mai periculoase sunt cele invizibile,
cu diametrul mai mic de 5 microni.
S-a constatat că o parte dintre ele pot provoca transformări pulmonare, numite
generic “pneumoconioze”. Pulberile generatoare de pneumoconioze sunt numeroase, atât
de natură minerală, cât şi vegetală: pulberi cu conţinut de bioxid de siliciu, azbest, silicaţi
naturali, cărbune, unele metale (beriliu, aluminiu, carburile metalelor dure), fibrele de
lână, de bumbac etc.
Factori de risc de natură biologică. În cazul în care în procesul de muncă se

utilizează microorganisme, acestea pot să ajungă în suspensie în aer, provocând afecţiuni
pulmonare: infecţii, alergii etc, generate de bacterii, virusuri, richeţi, spirochete, ciuperci,
protozoare.
Caracterul special al mediului. În ultima categorie de factori de risc proprii

mediului fizic de muncă se încadrează caracterul special al acestuia în anumite procese de
muncă: subteran, acvatic, subacvatic, mlăştinos, aerian, cosmic. Reprezentând un mediu
care nu este propriu existenţei omului, va produce suprasolicitarea psihică a executantului,
tradusă prin oboseală excesivă, manifestări depresive etc., mergând până la psihoze de
301
claustrofobie , fotofobie ş.a.
Factorii de risc proprii mediului social de muncă reprezintă o altă componentă a

mediului de muncă.
Între executant şi colectivitatea în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea se creează
legături, dependenţe şi interferenţe care variază în funcţie de nivelul integrării în colectiv
şi care exercită o influenţă determinantă asupra comportamentului său.
Concepţiile şi obiceiurile din cadrul unei colectivităţi, precum şi modul cum
apreciază grupul respectiv riscul, determină într-o măsură foarte mare comportamentul sub
aspectul securităţii şi sănătăţii în muncă.
Relaţiile care se stabilesc între membrii implicaţi în realizarea unui proces de
producţie, atât pe orizontală cât şi pe verticală, alcătuiesc “mediul social” sau “ambianţa
socială” de muncă.
Factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională proprii mediului social de
muncă sunt de natura relaţiilor interumane.
Climatul social neadecvat sub raportul securităţii şi sănătăţii în muncă este
caracterizat de: relaţii primare şi competenţe necorespunzătoare nivelurilor de
responsabilitate, structură comunicaţională defectuoasă, neconcordanţe între relaţiile
formale şi informale etc.
Relaţiile primare necorespunzătoare se manifestă prin perturbări şi întreruperi de relaţii

între membrii colectivităţii, formal asimilate, ceea ce are drept consecinţă faptul că echipa
de muncă, în calitate de formaţie socială, nu mai funcţionează în conformitate cu scopul
său.
Dintre motivele perturbărilor de acest gen putem enumera:

 adaptarea insuficientă a unei persoane;
 lipsa de asimilare într-un grup de muncă;
 izolarea noului venit;
 dezacordul dintre structurile de grup;
 tensiuni între categoriile de vârstă;
 relaţii insuficient consolidate între membrii colectivităţii.
302
Relaţiile cu colegii de muncă (relaţii pe orizontală) sunt mai semnificative şi mai

importante în ceea ce priveşte producerea accidentelor decât relaţiile cu superiorii (relaţii
pe verticală), deoarece contactul social este de durată mai mare în primul caz.
Deficienţele din sistemul de comunicare conduc la perturbarea activităţii, la

disfuncţii cu repercusiuni directe în planul securităţii muncii.
Lipsa de satisfacţie în muncă constituie o importantă cauză de accidentare.
12. PRIMUL AJUTOR
12.1. ORGANIZAREA PRIMULUI AJUTOR LA LOCUL ACCIDENTULUI

ŞI TRIEREA ACCIDENTAŢILOR
Numim urgenţe stările de alterare gravă a sănătăţii organismului, apărute în urma

acţiunii brutale a unui factor nociv asupra integrităţii corporale.
Primul ajutor reprezintă un complex de măsuri de urgenţă, care se aplică în cazuri de
accidente, intoxicaţii sau îmbolnăviri, înaintea intervenţiei cadrelor medicale de
specialitate.
Organizarea primului ajutor la locul accidentului are o deosebită importanţă pentru
salvarea accidentaţilor. Astfel:
1. În primul rând se vor lua măsurile necesare pentru crearea unui climat disciplinat
prin combaterea panicii şi a aglomeraţiei din jurul accidentatului . Concomitent
cu acordarea primului ajutor, se vor lua măsuri pentru înştiinţarea celei mai apropiate
unităţi medicale sau a „Salvării";
2. Degajarea accidentatului. Accidentatul va fi menajat la maximum. Se vor evita
gesturile brutale şi mobilizarea lui excesivă. Scoaterea accidentatului de sub dărâmături
sau din autovehiculul avariat se va face cu cea mai mare blândeţe, procedându-se la
degajare prin eliberarea metodică, la nevoie, cu sacrificarea materialelor ce îl acoperă.
303
Este interzisă exercitarea de tracţiuni asupra părţilor vizibile (membre, cap,

veşminte) pentru degajarea accidentatului. Uneori, pentru ridicarea corpurilor grele, poate
fi nevoie chiar de o macara.
În primul rând vor fi degajate capul, faţa şi toracele, în vederea creării posibilităţii
de a institui respiraţia artificială şi masajul cardiac extern, dacă este nevoie. Coloana
vertebrală şi capul se vor lăsa, pe cât posibil, în poziţia găsită iniţial. În timpul mobilizării
victimei se va asigura menţinerea fixă a axului cap-ceafă-torace.
Mobilizarea excesivă a accidentatului este cauza principală a declanşării şocului şi a
apariţiei unor complicaţii.
3. După degajare, victima va fi întinsă cu blândeţe pe o pătură sau pe nişte haine.
Ea va sta pe spate, cu capul aşezat mai jos decât toracele.
4. Cei accidentaţi grav sunt de obicei fără cunoştinţă. Primul gest al salvatorului va
fi să controleze respiraţia şi bătăile inimii. Datoria principală a oricărui salvator este de a
ajuta sau de a menţine aceste funcţii majore ale organismului uman.
Nu vor fi abandonaţi accidentaţii cu semne aparente de deces, deoarece, ei pot fi
salvaţi prin aplicarea rapidă a măsurilor de respiraţie artificială şi masaj cardiac extern.
Până la sosirea „Salvării" sau a personalului medico-sanitar, accidentaţii grav nu vor fi
mişcaţi sau deplasaţi în mod inutil, ci numai atât cât este nevoie pentru instituirea
măsurilor de menţinere a funcţiilor vitale (respiraţia şi bătăile inimii).
5. În funcţie de starea accidentatului, măsurile de prim ajutor se vor institui într-o
anumită ordine:
 Respiraţia artificială;
 Masajul cardiac extern. Oprirea respiraţiei este urmată, în câteva minute, de
oprirea inimii. De asemenea, stopul cardiac este urmat repede de oprirea respiraţiei.
Viaţa accidentatului se hotărăşte în aceste prime momente, deoarece stopul cardio-
respirator neredresat determină, după 5 până la 10 minute de la instalare, leziuni grave în
organele vitale, incompatibile cu viaţa.
 Oprirea hemoragiilor;
 Pansarea rănilor;
 Imobilizarea fracturilor şi luxaţiilor.
304
De cele mai multe ori, primul ajutor decide succesul asistenţei de urgenţă şi
recuperarea accidentatului.
6. Asigurarea unui transport rapid şi netraumatizant.
În cazul în care este necesar a se acorda primul ajutor, în acelaşi timp, unui număr
mare de accidentaţi, trebuie făcut un triaj al cazurilor, în funcţie de starea fiecăruia, astfel:
– cazurile de primă urgenţă sunt cele în care accidentatul prezintă stop cardio-
respirator, hemoragii mari, care nu pot fi oprite prin garou, hemoragii ale organelor
interne, plăgi mari la nivelul plămânilor, stare de şoc;
– cazurile din urgenţa a doua sunt reprezentate de accidentaţii cu hemoragii arteriale
care pot fi oprite prin garou, plăgi mari abdominale, amputaţii de membre şi mari
distrugeri osoase şi musculare, accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa;
– cazurile din urgenţa a treia sunt reprezentate de accidentaţii cu traumatisme
cranio-cerebrale, vertebro-medulare şi de bazin, însoţite de fracturi şi de leziuni ale
organelor interne, fracturi deschise, plăgi profunde, hemoragii de tot felul;
– ceilalţi accidentaţi intră în categoria urgenţelor obişnuite. În funcţie de categoria
de urgenţă se acordă primul ajutor şi se asigură transportul accidentaţilor.
12.2. PRIMUL AJUTOR ÎN PLĂGI PROVOCATE DE DIFERIŢI AGENŢI
Pentru tratarea locală a unei răni (plăgi) se vor întreprinde următoarele acţiuni:
1. Spălarea mâinilor şi asigurarea pe cât posibil a sterilizării instrumentelor
necesare.
2. Oprirea hemoragiei cu ajutorul mijloacelor cunoscute – garou, comprese sterile
– în funcţie de intensitatea şi locul hemoragiei.
3. Controlul rănii. Rănitul va fi dezbrăcat sau se va recurge la tăierea hainelor în
zona rănii pentru a se putea aprecia locul unde se află rana, întinderea şi aspectul ei.
4. Curăţirea rănii. În rană pot rămâne deseori corpuri străine (pământ, nisip,
bucăţele de stofă, cioburi) ce trebuie înlăturate cu ajutorul unei pense sterile. Cea mai bună
curăţire a plăgii se realizează turnând pe rană apă oxigenată, soluţie 3%. În spuma ce se
ridică, se antrenează majoritatea corpilor străini ce se găsesc eventual în plagă.
5. Spălarea şi antiseptizarea rănii şi a zonei din jur. O regulă esenţială în această
acţiune este de a nu lucra dinspre zonele vecine, spre rană, pentru a nu aduce microbii de
305
pe pielea intactă în plagă. Rana se spală cu o soluţie de apă oxigenată 3% sau soluţie de
Rivanol 1‰. Spălarea se va face folosind o bucată de tifon sterilă. După ce se spală rana,
se trece la spălarea pielii din jur. Se face apoi o dezinfecţie a pielii, prin badijonare cu
tinctură de iod sau cu alcool. Atenţie! Niciodată nu se dă cu tinctură de iod pe rană !
6. Executarea pansamentului.
Timpul I – Dacă avem la îndemână praf de sulfamidă sau Saprosan, se poate presăra
pe plagă. În lipsa lui este de preferat să nu punem nimic pe rană. În nici un caz nu vom
pune ulei, jecozinc, unguent sulfamidat sau alte grăsimi, deoarece acestea pot fi dăunătoare.
Timpul II – Aplicarea peste rană a câtorva comprese sterile, în aşa fel încât
suprafaţa rănii să fie complet acoperită. Dacă nu dispunem de comprese sterile putem
folosi bucăţi de cârpă curată.
Timpul III – Peste compresele sterile punem un strat nu prea gros de vată.
Timpul IV – Executarea bandajării. Un bandaj corect trebuie să respecte
următoarele reguli:
 să fie făcut cu mişcări uşoare, fără a provoca dureri;
 să acopere în întregime şi uniform rana şi o zonă de cca. 15 cm în jurul ei;
 să nu aibă excesiv de multe straturi de faşă;
 să nu fie prea strâns pentru a nu stânjeni circulaţia sângelui în sectorul respectiv;
 să nu incomodeze rănitul.
În cazul în care rana este mică, se poate recurge la câteva fâşii de leucoplast care să
menţină pansamentul.
Dacă plaga este mare, trebuie ca accidentatul să fie transportat pe targă până la locul
acordării unui tratament de specialitate.
306
Fig. 1 – Pansamentul piciorului şi al umărului
12.3. HEMORAGIA ŞI HEMOSTAZA
Volumul sângelui la o persoană reprezintă aproximativ 8% din greutatea corpului

omenesc, ceea ce înseamnă cca. 5 l la bărbaţi şi 4 l la femei.
Scurgerea sângelui în afara vaselor sanguine se numeşte hemoragie. Putem deosebi
mai multe feluri de hemoragii:
a) Hemoragiile externe – în care sângele se scurge în afara organismului datorită
secţionării unor vase de sânge. În funcţie de vasele care au fost secţionate, putem
deosebi:
– hemoragii arteriale, în care sângele, de o culoare roşu-aprins, ţâşneşte într-un jet
sacadat, în acelaşi ritm cu pulsaţiile inimii;
– hemoragii venoase, în care sângele, având o culoare roşu-închis, curge lin,
continuu;
– hemoragii capilare, în care curgerea sângelui se observă pe toată suprafaţa rănii,
având o intensitate redusă.
b) Hemoragiile interne – în care sângele care curge rămâne în interiorul
organismului (ex.: în cavitatea abdominală etc.). O categorie deosebită o pot forma
hemoragiile interne exteriorizate, în care sângele ajunge în afara corpului după ce a
trecut printr-o cavitate naturală care face comunicarea organismului cu exteriorul. În
cadrul hemoragiilor exteriorizate putem cuprinde: epistaxisul (curgerea sângelui din
nas), otoragia (curgerea sângelui din urechi), hematemeza (vărsăturile cu sânge),
hemoptizia (tusea urmată de eliminări de sânge din plămâni), hematuria (eliminarea de
sânge prin urină) şi melena (eliminarea de sânge prin scaun, situaţie în care fecalele
capătă o culoare neagră, lucioasă).
În funcţie de cantitatea de sânge pierdută, putem distinge:
1. Hemoragii mari, mortale, când se pierde mai mult de jumătate din cantitatea totală
de sânge;
2. Hemoragii mijlocii, când se pierde 1/3 din cantitatea totală de sânge;
307
3. Hemoragii mici, când se pierde o cantitate de 500–600 ml de sânge.

Hemoragiile externe şi cele exteriorizate sunt uşor de recunoscut. Hemoragiile
interne sunt însoţite de o serie de semne prin care se pot bănui şi diagnostica. Aceste
semne sunt: ameţeala, creşterea numărului de bătăi ale inimii pe minut, creşterea
numărului de respiraţii pe minut. Pulsul bolnavului este slab, iar tensiunea sa arterială
scade mult sub cifra normală. Bolnavul este neliniştit, palid, vorbeşte repede, are
transpiraţii reci şi este chinuit de o sete deosebit de mare.
Oprirea unei hemoragii se numeşte hemostază. Hemostaza se poate realiza în două
feluri: natural sau artificial. Hemostaza naturală se datorează capacităţii sângelui de a se
coagula în momentul în care a venit în contact cu mediul exterior. Acest fel de hemostază
se produce în cazul unor hemoragii mici, capilare, în care intensitatea curgerii sângelui
este mică. În cazul unor hemoragii mai mari este nevoie de o intervenţie specială pentru
oprirea sângerării.
Oprirea rapidă şi cu competenţă a unei hemoragii este una din acţiunile decisive
care trebuie executată de către cel care acordă primul ajutor.
Cel mai simplu mod de a face o hemostază provizorie este aplicarea unui pansament
compresiv. Câteva comprese aplicate pe plagă, o bucată de vată şi un bandaj ceva mai
strâns sunt suficiente pentru a opri o sângerare medie.
Dacă hemoragia nu se opreşte, vom face imediat comprimarea vasului prin care
curge sângele. În hemoragia arterială, comprimarea se face într-un punct situat cât mai
aproape de rană şi mai sus, între rană şi inimă, deoarece trebuie oprită ieşirea sângelui care
vine de la inimă prin vasul deschis. În hemoragiile venoase, comprimarea se face sub rană
pentru a opri venirea sângelui de la periferie către inimă. Comprimarea vaselor se face mai
bine în locurile în care ele sunt mai aproape de un plan osos şi se poate face direct, cu
degetul sau cu toată mâna, însă numai pentru o hemostază de scurtă durată.
308
Fig. 2 Fig.3.
Hemostaza prin comprimare Hemostaza cu garou
În cazul în care nu se poate menţine comprimat vasul un timp îndelungat, se recurge

la aplicarea garoului. Garoul este un tub sau o bandă elastică de cauciuc. La nevoie, el
poate fi improvizat dintr-o cameră de bicicletă, o faşă, o bucată de pânză, o curea sau orice
altceva care poate fi răsucit şi strâns pe braţ sau pe picior. Garoul se strânge până la
oprirea hemoragiei. Din acest moment, toată circulaţia sângelui, dincolo de garou,
încetează, toate ţesuturile situate în regiunea respectivă nemaiprimind oxigen şi nemaifiind
hrănite. Pentru aceste motive, menţinerea unui garou nu poate depăşi o oră, timp în care
accidentatul trebuie să ajungă la o unitate medicală.
Ori de câte ori se aplică un garou, trebuie să se noteze ora şi data la care a fost pus
pentru evitarea unor accidente grave din cauza lipsei de sânge din teritoriul de sub garou.
Dacă este necesar ca accidentatul să fie transportat un timp mai îndelungat, se slăbeşte
uşor garoul, pe perioade scurte de timp, pentru a împrospăta sângele din ţesuturile de sub
garou.
Dintre hemoragiile exteriorizate, cea mai uşor de oprit este hemoragia nazală
(epistaxisul). Bolnavul trebuie aşezat pe un scaun, cu capul înclinat pe spate, sprijinit de
spătar şi departe de sobă sau de calorifer. I se va scoate cravata şi i se vor desface
legăturile din jurul abdomenului. Dacă epistaxisul este mic, se opreşte spontan sau prin
simpla apăsare a aripii nazale respective. Această apăsare se poate face şi după ce, în
prealabil, s-a introdus în nară un tampon de vată îmbibat cu soluţie de apă oxigenată sau
de antipirină. Nu trebuie să ne grăbim cu scoaterea tamponului. În acest mod putem opri
sângerarea în circa 5–10 minute.
Toţi ceilalţi bolnavi care prezintă hemoragii exteriorizate trebuie imediat culcaţi şi
lăsaţi liniştiţi. Se va chema de urgenţă medicul.
Bolnavii la care se bănuie o hemoragie internă trebuie bine înveliţi, încălziţi cu
sticle cu apă caldă la mâini şi la picioare şi li se va da să bea ceaiuri dulci. Intervenţia
medicului este strict necesară.
12.4. PRIMUL AJUTOR ÎN FRACTURI, LUXAŢII, ENTORSE
309
Fracturile sunt ruperi totale sau parţiale ale unui os, determinate de cauze
accidentale.
De cele mai multe ori, se rup oasele lungi ale membrelor, fracturile apărând mult
mai uşor atunci când osul este bolnav, sau la bătrâni, la care oasele sunt rarefiate.
Fracturile pot fi de mai multe feluri. În funcţie de poziţia capetelor de fractură
putem distinge: fracturi fără deplasare, în care fragmentele osului rupt rămân pe loc, şi
fracturi cu deplasare, când capetele de fractură se îndepărtează unul de celălalt. În funcţie
de comunicarea focarului de fractură cu exteriorul putem distinge: fracturi închise, în care
pielea, în regiunea fracturii, rămâne intactă şi fracturi deschise, la care ruptura osului se
însoţeşte şi de o rană a pielii şi a muşchilor din regiunea respectivă. În cazul fracturilor
deschise, pericolul de infecţie este foarte mare dacă nu se iau imediat măsuri de protecţie.
Uneori, fracturile deschise pot fi însoţite de o hemoragie externă, de astuparea unor vene
din jur (tromboză venoasă) sau de embolii grăsoase sau gazoase. În funcţie de numărul de
fragmente osoase rezultate din fractura se pot distinge: fracturi simple, care au numai două
fragmente osoase şi fracturi cominutive, în care osul este fărâmat în mai multe fragmente.
O fractură cu aspect particular se poate întâlni mai ales la copiii mici, la care oasele sunt
mai flexibile – este vorba de aşanumita fractură „în lemn verde".
Semnele după care putem recunoaşte o fractură se pot împărţi în două categorii:
semne de probabilitate şi semne de certitudine.
Semnele de probabilitate ale unei fracturi sunt:
– durerea locală care apare brusc, în momentul accidentului, este situată exact la
locul fracturii, se exagerează prin apăsarea focarului de fractură şi diminuează după
imobilizarea corectă;
– deformarea locală, care ţine de deplasarea fragmentelor din focarul de fractură şi
poate apare în lungul osului (încălecare) sau laterală (unghiulară);
– impotenţa funcţională (imposibilitatea folosirii membrului fracturat), care este
totală, în fracturile cu deplasare şi relativă, în fracturile fără deplasare sau în fracturile la un
singur os, la segmentele de membru compuse din două oase (antebraţ, gambă);
– echimoza (vânătaia) locală care apare mai târziu, a doua sau a treia zi de la
accident.
Semnele de siguranţă ale unei fracturi sunt:
310
– mobilitatea anormală la nivelul focarului de fractură, în funcţie de axele osului

respectiv;
– frecătura osoasă (zgomot caracteristic, de pârâitură, care apare la mişcarea sau
lovirea capetelor fracturate);
– lipsa de transmitere a mişcării la distanţă (mişcarea imprimată la unul din capetele
osului nu se transmite la celălalt capăt);
– întreruperea traiectului osos, care se poate pune în evidenţă doar la oasele care se
găsesc imediat sub piele.
Atenţie ! Nu se insistă prea mult la cercetarea semnelor de siguranţă ale unei
fracturi deoarece mobilizarea capetelor osoase poate provoca rănirea unor artere sau a unor
nervi din vecinătate.
În fracturile deschise, în afara semnelor descrise mai sus, apare şi rana.
Diagnosticul unei fracturi se pune cu certitudine numai cu ajutorul examenului
radiologic. De aceea, cea mai corectă atitudine în faţa unei fracturi sau a unei suspiciuni de
fractură este transportarea accidentatului la unitatea sanitară specializată, imediat după
acordarea primului ajutor.
Prima măsură pe care trebuie să o luăm în cadrul primului ajutor este verificarea
atentă a stării accidentatului şi căutarea unor alte leziuni existente. În cazul în care
accidentatul are o hemoragie puternică, se procedează de urgenţă la oprirea acesteia. În
cazul unei fracturi închise, se trece la imobilizarea şi transportul bolnavului. În cazul unei
fracturi deschise, membrul fracturat se va menţine în poziţia găsită, fără a încerca punerea
în poziţie normală a oaselor, pentru a nu agrava leziunile sau pentru a evita infectarea
plăgii. Se face hemostaza. Se face curăţirea rănii şi se aplică un pansament steril. Se
imobilizează fractura şi se transportă accidentatul.
Imobilizarea unei fracturi se face de cele mai multe ori provizoriu, cu mijloacele pe
care le găsim la îndemână. Se pot folosi atele din orice material (lemn, metal, carton).
Pentru membrul superior: pentru claviculă se utilizează doi colaci de pânză răsuciţi
şi legaţi la spate; pentru braţ se utilizează 1–2 atele aplicate pe braţ şi apoi legarea braţului
de torace; pentru antebraţ se utilizează 1–2 atele aplicate pe antebraţul respectiv şi
suspendarea antebraţului, cu ajutorul unei feşi legate de gât.
Pentru membrul inferior: de obicei imobilizarea cuprinde în întregime membrul
respectiv. Pentru aceasta, în cazul în care avem 2 atele, acestea se aşează faţă în faţă, pe
311
părţile laterale ale piciorului, în cazul în care nu avem decât o atelă, o aşezăm pe partea
laterală a piciorului şi folosim, ca a doua atelă, celălalt picior, legând strâns picioarele
accidentatului. Se mai pot folosi: un cearşaf îndoit în formă de jgheab sau o pătură.
Fig. 4 – Imobilizarea membrului inferior cu atelă dublă
Pentru fixarea oricărui fel de atelă, trebuie să avem grijă ca aceasta să nu apese pe
răni sau să producă dureri accidentatului. În acest scop, orice obiect folosit drept atelă va
trebui să fie înfăşurat în faşă, în brâu sau în pânză.
Ca regulă generală, orice atelă bine aşezată trebuie să depăşească şi deasupra şi
dedesubt ambele articulaţii ale osului fracturat, imobilizându-le.
Pentru orice accidentat suspect de o leziune a coloanei vertebrale se iau următoarele
măsuri:
– se urmăreşte menţinerea permanentă a coloanei vertebrale în linie dreaptă, capul
fiind ţinut ceva mai jos decât picioarele, atât în timpul ridicării cât şi al transportului sau al
diferitelor examene ce urmează să se facă;
– capul şi gâtul accidentatului se menţin într-o poziţie care să asigure permeabilitatea
căilor respiratorii superioare şi pentru aceasta îi va fi aplicat un guler cervical, orice
accidentat traumatizat fiind suspect de fractură a claviculei cervicale;
Fig. 5 – Gulere cervicale
– dacă avem posibilităţi, putem folosi, la nevoie, oxigen;

312
– imobilizarea unui accidentat cu leziuni ale coloanei vertebrale se face pe un plan

tare (uşă, scândură lată ş.a.), pe care bolnavul este aşezat cu faţa în sus, între perne,
ghemuri de haine sau saci cu nisip, pentru a evita deplasările laterale. în acelaşi scop,
accidentatul va fi legat pe deasupra cu feşi late.
Fig. 6 – Imobilizarea fracturii coloanei vertebrale
Luxaţiile sunt poziţii vicioase ale oaselor care alcătuiesc o articulaţie şi se produc de
obicei în acelaşi mod ca şi fracturile. De cele mai multe ori, luxaţia traumatică este însoţită
de ruptura capsulei şi a ligamentelor articulare.
Semnele caracteristice ale unei luxaţii sunt:
 durerea locală;
 deformarea regiunii respective, comparativ cu regiunea simetrică;
 limitarea mişcărilor;
 atitudinea anormală a membrului luxat;
 scurtarea sau lungirea membrului lezat.
Primul ajutor trebuie să se rezume doar la imobilizarea provizorie şi, dacă este
cazul, la pansarea unei plăgi.
Atenţie ! Nu vom încerca sub nici un motiv să „punem la loc" oasele luxate.
Această manevră trebuie făcută numai de un cadru medical de specialitate.
Entorsele. Sub denumirea de entorsă se înţelege ansamblul unor leziuni produse
într-o articulaţie ca urmare a unei mişcări forţate de torsiune. Uneori, se poate produce şi
ruptura ligamentelor.
Cauzele acestor accidente sunt aceleaşi ca la fracturi sau la luxaţii.
Cele mai frecvente sunt entorsele la nivelul extremităţilor (degete, pumni, glezne).
Semnele unei entorse sunt:
 durerea intensă ce apare imediat după traumatism;
 umflătura regiunii respective;
313
 imposibilitatea folosirii membrului lezat.

Primul ajutor în entorse cuprinde doar imobilizarea provizorie şi transportul
accidentatului la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată.
12.5. FUNCŢIILE VITALE ŞI CONTROLUL LOR. REANIMAREA

RESPIRATORIE ŞI CARDIACĂ
De cele mai multe ori, accidentaţii grav îşi pierd cunoştinţa. Deci, în mod categoric,
primul gest al celui care acordă primul ajutor va fi controlul funcţiilor respiratorii şi
circulatorii, iar datoria majoră a oricărei persoane care acordă primul ajutor este
menţinerea funcţiilor vitale ale victimei.
Controlul respiraţiei se poate face în două moduri. Dacă privim toracele
accidentatului se pot observa mişcările respiratorii. Curentul de aer care intră şi iese prin
nas sau prin gură se poate evidenţia cu ajutorul unei coli de hârtie sau cu o oglindă pusă în
faţa gurii sau a nasului victimei. Mişcările hârtiei sau aburirea oglinzii arată că respiraţia
se menţine. Acelaşi lucru se poate simţi cu ajutorul podului palmei.
Controlul circulaţiei sângelui se face prin ascultarea inimii şi prin căutarea pulsului.
Ascultarea bătăilor inimii se va face punând urechea pe toracele accidentatului, în regiunea
inimii. Pulsul se poate simţi la nivelul arterei radiale, adică la nivelul articulaţiei pumnului,
la baza degetului mare. Dacă pulsul este slăbit, el poate fi simţit mai uşor la nivelul arterei
carotide, pe partea laterală a gâtului.
Semnele care denotă o suferinţă a respiraţiei (insuficienţa respiratorie) sunt:
– mişcările respiratorii sunt foarte slabe şi neregulate sau lipsesc cu desăvârşire;
– buzele şi unghiile se învineţesc;
– pielea extremităţilor şi a feţei capătă o culoare pământie.
Semnele de suferinţă ale aparatului circulator (insuficienţa circulatorie) sunt:

– pulsul se percepe cu foarte mare greutate sau nu poate fi perceput;
– extremităţile sunt reci şi livide;
– bătăile inimii nu se mai pot percepe;
– hemoragiile din plăgi încetează.
314
La scurt timp după oprirea respiraţiei şi a circulaţiei sângelui apar tulburări ale
sistemului nervos central. Astfel, accidentatul este inconştient şi nu mai răspunde la
întrebări, nu reacţionează la durere (ciupitul pielii), nu are reflexul cornean (atingerea
corneei nu determină clipirea) şi, de asemenea, reflexul pupilar lipseşte (pupila nu se mai
îngustează la creşterea intensităţii luminii).
Absenţa mişcărilor respiratorii şi a bătăilor inimii determină oprirea schimburilor de
aer şi a irigării cu sânge a organelor vitale şi a centrilor nervoşi.
La categoriile de accidentaţi la care funcţiile vitale sunt oprite, primul ajutor va
începe, în mod obligatoriu, cu reanimarea respiraţiei şi a inimii.
Respiraţia artificială urmăreşte redresarea schimburilor de aer de la nivelul
plămânilor.
Metoda cea mai eficace este insuflarea aerului din plămânii salvatorului în plămânii
accidentatului prin respiraţia „gură la gură". Avantajul acestei metode constă în faptul că
nu necesită echipament special şi nici manevre obositoare.
Accidentatul este întins pe spate, cu faţa în sus.
Se controlează căile respiratorii superioare pentru a avea siguranţa că nu sunt
blocate cu sânge, secreţii, noroi sau alţi corpi străini şi, în cazul blocării, se recurge la
desfundarea cu ajutorul degetelor.
Salvatorul se aşează în genunchi, lângă capul victimei.
Se trece mâna stângă pe sub ceafa accidentatului şi se împinge în sus, în aşa fel încât
să se realizeze o extensie a cefei şi o împingere a capului pe spate. Această manevră
asigură eliberarea căilor respiratorii superioare care pot fi astupate de limbă, ştiut fiind
faptul că, la accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa, limba cade în fundul gâtului. Tot
pentru eliberarea căilor respiratorii superioare se poate recurge şi la împingerea înainte a
maxilarului inferior şi menţinerea sa în această poziţie.
După aceste manevre de pregătire, care trebuie să se desfăşoare cât mai rapid,
salvatorul trage cu putere aer în piept şi, aplicându-şi gura pe gura deschisă a
accidentatului, insuflă aerul din plămânii săi în cei ai victimei. În acest timp, nările
accidentatului trebuie astupate cu ajutorul mâinii drepte, pentru a se împiedica refularea
aerului.
În timpul insuflării, pentru a se controla eficacitatea manevrei, se va privi toracele
victimei, urmărindu-se umflarea sa de către aerul insuflat.
315
După fiecare insuflare, în timp ce salvatorul inspiră, se vor lăsa libere nasul şi gura
accidentatului. În acest fel, aerul introdus în plămânii victimei este eliminat datorită
elasticităţii cutiei toracice şi a ţesutului pulmonar.
Dacă aspectul victimei creează reţineri, putem efectua respiraţia „gură la gură" prin
intermediul unui tifon sau al unei batiste curate, aplicate pe gura accidentatului.
Ritmul efectuării insuflărilor va fi de 10–16 pe minut şi va fi menţinut până în
momentul când apar mişcările respiratorii autonome.
Dacă victima are gura încleştată, se poate recurge la respiraţia „gură la nas", în
care salvatorul îşi aplică gura pe nările accidentatului.
În cazul în care nu putem aplica nici una din cele două metode directe, arătate mai
sus, putem recurge la o metodă indirectă de respiraţie artificială – metoda Holger-Nielsen (
care va fi descrisă în continuare ).
Accidentatul este culcat pe burtă, cu capul întors într-o parte şi pus pe braţe.
Salvatorul se aşează în genunchi, înaintea capului victimei şi îşi aplică ambele mâini
pe spatele acesteia, sub omoplaţi.
Se exercită o presiune progresivă prin lăsarea greutăţii corpului pe mâini, apoi,
alunecând peste omoplaţii victimei şi peste umeri, mâinile se deplasează spre coatele
acesteia, pe care le ridică în sus.
Se revine la poziţia iniţială.
Ciclul trebuie să aibă 10–16 apăsări pe minut.
Greşeli mai frecvente care trebuie evitate:
– insuflări de aer fără eficacitate datorită aşezării incorecte a capului victimei (ceafa
neextinsă);
– necontrolarea permeabilităţii căilor respiratorii superioare;
– insuflarea nu se face cu suficientă putere.
La cei accidentaţi şi care au leziuni ale cutiei toracice sau ale organelor interne nu se
va aplica altă metodă decât cea „gură la gură".
Masajul cardiac extern urmăreşte reanimarea bătăilor cardiace în cazul în care inima
a încetat să mai bată. Metoda constă din aplicarea unor presiuni ritmice asupra inimii, prin
intermediul cutiei toracice.
316
Accidentatul este culcat pe spate, pe un plan tare, cu capul mai jos decât restul
corpului.
Salvatorul îşi aşează palmele suprapuse pe locul corespunzător inimii în cutia
toracică, adică în stânga extremităţii de jos a sternului (osul pieptului).
Palmele salvatorului vor exercita presiuni ritmice, în aşa fel încât toracele victimei
să fie turtit cu 3–4 centimetri, într-un ritm de 60 de apăsări pe minut.
Compresiunile şi decompresiunile ritmice suplinesc astfel activitatea muşchiului
cardiac, menţinând funcţia de pompare a sângelui în vasele sanguine.
În mod obişnuit, la scurtă vreme după aplicarea masajului, inima îşi reia activitatea
spontană. Reluarea activităţii inimii se poate recunoaşte după reapariţia pulsului şi
colorarea pielii şi a mucoaselor. Accidentatul îşi recapătă cunoştinţa, iar reflexele reapar.
În cazurile combinate, de stop cardiac şi respirator, este necesar să se execute
concomitent şi respiraţia artificială şi masajul cardiac extern.
În aceste situaţii, este nevoie de doi salvatori care să execute concomitent ambele
manevre. Alternarea mişcărilor va fi următoarea: la patru compresiuni de masaj cardiac –
o insuflare de aer. În eventualitatea că nu există decât un singur salvator, acesta va efectua,
în ritmul amintit mai sus, ambele manevre.
Dacă există trei salvatori, unul dintre ei va ridica picioarele victimei, realizând astfel
un aflux crescut de sânge la nivelul creierului.
La copii, compresiunile pentru masajul cardiac extern se vor face doar cu două
degete şi cu blândeţe.
Executarea respiraţiei artificiale şi a masajului cardiac extern trebuie făcută cu multă
perseverenţă şi timp îndelungat. Pentru a evita oboseala salvatorului este bine ca acesta să
execute manevrele respective ajutându-se, la apăsare, de greutatea corpului pe mâinile
aplicate pe torace, printr-un balans uşor al trunchiului, pe picioare şi palme, din şolduri.
12.6. PRIMUL AJUTOR ÎN CAZ DE ÎNEC, DE ELECTROCUTARE,

DE LEŞIN ŞI DE INSOLAŢIE
În înec, scopul primului ajutor este de a combate insuficienţa respiratorie.

Înecul se poate produce în două modalităţi: prin epuizare şi prin hidrocuţie.
317
Înecul prin epuizare se întâlneşte la cei care nu ştiu să înoate. Odată căzuţi în apă,
aceştia încearcă să se menţină la suprafaţă prin mişcări dezordonate, obositoare. Când
oboseala musculară şi epuizarea ajung la maximum, victima se scufundă. În timpul
inspiraţiei, în loc de aer, în căile respiratorii pătrunde apa care le blochează, le îneacă,
determinând asfixia. Tot în această categorie intră şi cei care se îneacă deşi ştiu să înoate
bine dar se depărtează prea mult de mal şi nu mai au putere să se întoarcă, precum şi
naufragiaţii.
Înecul prin hidrocuţie are drept cauză suferinţa inimii şi a sistemului nervos central.
Astfel, în momentul în care sare în apa rece, victima are o stare asemănătoare cu leşinul,
pierzându-şi cunoştinţa, se scufundă brusc, fără să se zbată. Căile respiratorii se inundă şi
apare asfixia. Este vorba de o anumită sensibilitate la apa rece, care se poate recunoaşte
după o serie de semne care apar la intrarea în apă: înroşirea pielii, mâncărimi, senzaţie de
căldură, dureri de cap, stare de slăbiciune. Cei care ştiu că la intrarea în apă fac asemenea
tulburări trebuie să fie foarte prudenţi.
Până la oprirea respiraţiei, înecatul trece prin patru faze. În prima fază, prin
apropierea reflexă a corzilor vocale, se produce o pauză respiratorie care durează
aproximativ 1 minut. Apoi, în funcţie de modul de reacţie al fiecărui individ la lipsa de
oxigen, apare o perioadă de respiraţie neregulată, aritmică. Din cauza lipsei de oxigen pot
să apară convulsii şi apoi pierderea cunoştinţei. Această fază durează şi ea cca. 1 minut.
Faza a treia se caracterizează prin oprirea respiraţiei, dispariţia reflexelor şi relaxarea
completă a musculaturii, datorită epuizării totale. În ultima fază apare pericolul opririi
inimii, consecinţă a lipsei prelungite de oxigen şi a suferinţei celulelor nervoase din creier.
Instituirea rapidă a primului ajutor, în primele două faze, are mari şanse de reuşită.
În celelalte faze, după scoaterea din apă, victima trebuie asistată ca orice accidentat care
nu mai respiră – se instituie respiraţia artificială. Desigur, în cazul opririi inimii, se va face
masaj cardiac extern.
În electrocutări, primul ajutor urmăreşte scoaterea victimei de sub influenţa
curentului electric şi menţinerea funcţiilor vitale, în cazul în care acestea au avut de
suferit.
Acţiunea curentului electric asupra organismului are efecte diferite de la individ la
individ, precum şi în funcţie de intensitatea, tensiunea şi frecvenţa curentului.
318
Periculozitatea creşte începând de la intensitatea de 15–30 de miliamperi şi de la tensiunea

de 25 de volţi.
Curentul menajer (110–220 volţi) poate provoca electrocutări, iar curentul alternativ
este de patru ori mai periculos decât curentul continuu. Curenţii de joasă tensiune (350–
500 volţi), datorită şi utilizării lor pe scară largă, dau cele mai frecvente accidente mortale.
Efectele curentului electric sunt mai intense la cei suferinzi de boli care slăbesc
rezistenţa organismului (anemii, debilitate, hipertiroidie, cardiopatii ş.a.) şi, de asemenea,
oboseala, emoţiile, frigul sau umezeala pielii sau a îmbrăcămintei măresc efectele nocive
ale curentului electric.
Totodată, traseul curentului electric prin organism are o mare importanţă. Cele mai
grave electrocutări se produc atunci când victima apucă conductorul electric cu ambele
mâini, caz în care, curentul trecând prin inimă, poate provoca fibrilaţia sau oprirea
acesteia. Trecând prin creier, curentul electric poate determina pierderea instantanee a
cunoştinţei, cu căderea la podea. De aceea, electrocutările pot fi însoţite şi de fracturi,
dintre care cele mai frecvente interesează oasele craniului, bazinul şi colul femural. Dacă
firul electric este apucat cu două degete, curentul are o acţiune mai puţin dăunătoare,
deoarece, scurgerea sa se face numai prin degetele respective.
Pericolul major al electrocutărilor este reprezentat de oprirea reflexă a respiraţiei şi
a inimii. În astfel de situaţii, respiraţia artificială şi masajul cardiac extern apar ca măsuri
de mare urgenţă.
Primul gest al celui care acordă primul ajutor este eliberarea victimei de contactul cu
sursa electrică. Această acţiune este destul de dificilă, accidentatul putând strânge în mod
reflex conductorul electric. Salvatorul se poate expune şi el la electrocutare dacă nu ia
unele măsuri de protecţie. Procedeul cel mai simplu şi eficace este oprirea curentului de la
întrerupător sau deşurubarea contactelor de la tabloul electric. Dacă acest lucru nu este
posibil, se va încerca ruperea conductorului cu un băţ, cu un topor sau cu o lopată cu
mâner de lemn. În caz că nu se reuşeşte întreruperea curentului electric, se va trece la
desprinderea accidentatului de conductorul electric.
Pentru a nu risca să fie electrocutat, salvatorul trebuie să stea pe o scândură sau alt
material izolant şi să nu atingă nici o parte neacoperită a victimei. El va folosi mănuşi de
cauciuc sau îşi va înfăşura mâna şi braţul într-o haină.
319
În cazul în care electrocutatul şi-a pierdut cunoştinţa, însă continuă să respire, se va

supraveghea libertatea căilor respiratorii, prin evitarea căderii limbii, menţinând capul
accidentatului în extensie şi împingându-i înainte maxilarul inferior.
Dacă electrocutatul este conştient, i se va da să bea un pahar cu apă în care s-a
dizolvat o linguriţă de bicarbonat.
În cazul opririi funcţiilor vitale se vor lua măsuri de reanimare.
De instituirea măsurilor de prim ajutor în primele minute depinde în mare măsură
salvarea vieţii electrocutatului. Dacă instituirea acestor măsuri se face în primul minut de
la producerea electrocutării (în cazul curenţilor de joasă tensiune) se obţin rezultate bune
în 90% din cazuri.
Leşinul este o pierdere bruscă şi de scurtă durată a cunoştinţei. El se datorează
scăderii cantităţii de oxigen din creier printr-o defectuoasă irigaţie a sa cu sânge. De cele
mai multe ori, cauza este de natură reflexă, nervoasă, fiind vorba de un spasm al vaselor de
sânge cerebrale. Leşinul apare îndeosebi la bolnavii de nevroză astenică, anemie,
debilitate, diabet ş.a. între cauzele frecvente ce pot declanşa starea de leşin se numără:
aerisirea insuficientă a încăperilor, starea de extenuare sau de oboseală prelungită,
insomniile şi emoţiile intense.
Leşinul poate fi, de asemenea, consecinţa unei insolaţii, a unei hemoragii, a unei
intoxicaţii sau a unui traumatism, în special în regiunea capului (bărbie, gât) sau în partea
superioară a abdomenului.
Leşinul începe cu o senzaţie de slăbiciune şi ameţeală, vâjâieli în urechi şi poate
merge până la pierderea sensibilităţii şi cunoştinţei. Bolnavul este palid, are transpiraţii
reci, pulsul este accelerat, slab bătut, respiraţia este superficială, mâinile şi picioarele sunt
reci.
Mai există o stare asemănătoare cu leşinul denumită sincopă, însă aici apar şi
modificări ale bătăilor inimii, acestea putând chiar să dispară. De asemenea se poate
opri şi respiraţia.
În acordarea primului ajutor va trebui să se înceapă prin sprijinirea oricărei persoane
care se află pe punctul de a leşina, pentru a nu se lovi în cădere. Pentru combaterea
insuficienţei circulatorii şi a anemiei cerebrale, bolnavul va trebui culcat pe spate, cu capul
mai jos decât restul corpului, cu picioarele ridicate, sprijinite pe o pernă sau pe un sul făcut
din haine. În acest fel, sângele poate ajunge mai uşor la creier. Se deschide fereastra sau se
320
scoate bolnavul afară, la aer. Se desface tot ce ar putea împiedica circulaţia sângelui
bolnavului: gulerul cămăşii, cravata, cureaua etc. Bolnavul va fi stropit cu apă rece pe faţă
şi pe piept şi lovit uşor cu palmele peste obraz, ceea ce determină o excitaţie externă
capabilă să-1 readucă în simţire. În acelaşi scop, i se vor da să respire substanţe volatile ca:
oţet, parfum sau eter. Dacă bolnavul nu-şi revine, trebuie să i se facă fără întârziere
respiraţie artificială prin metoda „gură la gură".
După ce şi-a revenit complet, accidentatul nu va fi ridicat, deoarece s-ar putea să
reintre în starea de leşin. El va fi ţinut culcat încă minimum 15 minute sau, dacă este
nevoie, chiar mai mult, până la dispariţia senzaţiei de slăbiciune care persistă de obicei
după leşin. În acest timp, bolnavul va fi supravegheat cu atenţie. I se pot da băuturi calde,
cum ar fi: ceai concentrat sau cafea tare.
Uneori, cel care a suferit un astfel de accident este atât de palid şi are pulsul şi
respiraţia atât de slabe, încât pare fără viaţă. În asemenea cazuri, trebuie continuată
aplicarea cu perseverenţă a măsurilor de prim ajutor până când bolnavul îşi revine.
În caz de leşinuri care se repetă sau de sincopă, trebuie chemat medicul, pentru a
completa măsurile de prim ajutor cu mijloace mai complexe, cât şi pentru descoperirea
cauzei care generează şi întreţine aceste stări.
Insolaţia este un accident produs de acţiunea directă şi prelungită a razelor solare
asupra capului şi cefei. Apariţia insolaţiei este favorizată de o adaptare insuficientă la
soare, de efortul fizic, sau de debilitatea organismului.
Forma uşoară a insolaţiei se caracterizează prin dureri de cap, moleşeală, senzaţie de
înfundare a urechilor, greaţă, înroşirea puternică a obrajilor şi rărirea pulsului. Când
insolaţia este de gravitate medie, durerea de cap are o intensitate foarte mare, pulsul şi
respiraţia se accelerează, apare o încleştare a maxilarelor, se instalează rigiditatea cefei.
Cel care acordă primul ajutor va aşeza accidentatul la umbră, în poziţie culcată cu
faţa în sus, cu capul mai sus decât restul corpului, îi va desface cravata, cordonul sau
centura şi îi va pune comprese reci pe frunte, pe ceafă şi pe piept. Dacă accidentatul nu
varsă, i se vor da să bea băuturi dulci, ceai sau cafea. La nevoie, se va face respiraţie
artificială. După ce victima şi-a revenit, nu va fi lăsată să-şi reia activitatea imediat, în
soare.
Principala măsură de prevenire a insolaţiei este acoperirea capului cu o pălărie
uşoară sau cu o şapcă de pânză albă sau din paie. Această măsură trebuie luată în timpul
321
excursiilor, al expunerilor îndelungate la soare pe litoral, al oricăror munci în bătaia

razelor solare. Se pot folosi şi mijloace improvizate de apărare contra soarelui, cum ar fi
un coif de hârtie sau o batistă înnodată la colţuri.
12.7. PRIMUL AJUTOR ÎN INTOXICAŢIILE ACUTE
Intoxicaţiile sunt stări de îmbolnăvire produse accidental sau intenţionat, prin

pătrunderea în organism a unei substanţe toxice, putând fi cronice sau acute, doar acestea
din urmă prezentând interes pentru instruirea salvatorilor.
Pentru acordarea unui ajutor eficace este foarte important să aflăm cât mai repede
care este toxicul declanşator al intoxicaţiei. În acest scop, vom culege toate informaţiile
legate de accident, furnizate de accidentat sau de cei care îl însoţesc. Pe lângă aceste
informaţii, ne mai putem orienta după unele semne pe care le prezintă intoxicatul.
În general, tulburările ce apar într-o intoxicaţie acută se instalează brusc, după
contactul cu substanţa toxică (inhalarea de gaze toxice, consumarea unor alimente în care
există substanţe toxice, contactul pielii cu o substanţă toxică sau înghiţirea unor
medicamente care, în cantităţi mari, sunt toxice).
Răspunsul exact îl poate da laboratorul. Pentru a avea date cât mai complete, este
obligatoriu să păstrăm orice indiciu care ar putea lămuri cazul. Vom trimite laboratorului
orice aliment sau medicament găsit la locul accidentului, precum şi vărsăturile, urina sau
fecalele celui intoxicat.
Măsurile de prim ajutor general valabile în cazul unei intoxicaţii acute sunt:
 întreruperea cât mai rapidă a contactului între cel intoxicat şi toxicul respectiv;
 blocarea acţiunii toxicului şi, dacă este cazul, luarea măsurilor de urgenţă pentru
menţinerea funcţiilor vitale ale celui intoxicat;
 tratarea leziunilor produse de toxic;
 transportul intoxicatului la cea mai apropiată unitate medicală.
Intoxicaţiile acute pe cale respiratorie se produc prin inhalarea unor substanţe toxice
sub formă de gaze, de ceaţă, de vapori, sau de pulberi foarte fine. Ele se manifestă cu
ameţeli, dureri de cap, vărsături, palpitaţii, puls accelerat, respiraţie superficială, uneori
stop cardio-respirator. Majoritatea toxicelor cu acţiune pe aparatul respirator produc iritaţii
şi chiar arsuri la nivelul ochilor şi nasului. De aceea, în mod obligatoriu, în toate cazurile
322
de intoxicaţii acute cu substanţe iritante se vor controla şi ochii accidentatului. Există

toxice care au o acţiune brutală la nivelul plămânilor, leziunile determinate putând ajunge
până la edem pulmonar acut toxic.
Primul ajutor în acest fel de intoxicaţii constă din:
a) scoaterea intoxicatului din atmosfera toxică (scoaterea la aer sau aerisirea
încăperii);
b) în cazul în care leziunile s-au produs numai la nivelul căilor respiratorii
superioare (nas, faringe, gură), este suficient să i se instaleze în orificiul nazal 10–20 de
picături de soluţie de bicarbonat de sodiu 5% sau să se facă o gargară cu această
soluţie. Pentru spălarea ochilor se poate folosi ser fiziologic, ceai de muşeţel sau apă
simplă;
c) în caz de stop respirator sau de stop cardiac, se face respiraţie artificială sau
masaj cardiac extern, accidentatul fiind aşezat cu capul mai jos decât restul corpului.
Intoxicaţiile acute pe cale digestivă se pot produce prin înghiţirea unor substanţe
toxice, a unor cantităţi exagerate de medicamente, sau a unor alimente contaminate sau
otrăvitoare.
Ingerarea accidentală a acizilor: azotic (apă tare), clorhidric, sulfuric, fenic (crezol,
lizol) sau a unor baze (amoniac, sodă caustică, salicilat de sodiu), determină senzaţia de
arsură a gurii, dureri la înghiţire şi de-a lungul esofagului până la nivelul stomacului,
salivaţie abundentă, vărsături, uneori cu firişoare de sânge.
Bolnavul este palid, are ameţeli, tulburări respiratorii şi slăbirea pulsului. Pe buze,
în gură, se observă urme de arsură sub formă de pete gălbui sau albicioase şi uneori miros
caracteristic (de amoniac, de migdale amare).
Primul ajutor în intoxicaţiile acute cu substanţe bazice constă din:
a) administrarea a 2-3 litri de apă caldă, lapte, sucuri de fructe sau de suspensie de
cărbune animal;
b) după administrarea acestor lichide, care se face fracţionat, câte 250–300 ml odată,
pentru a evita dilataţia stomacului şi forţarea pătrunderii toxicului în intestin, vom încerca
să provocăm vărsături prin atingerea fundului gâtului cu un apăsător de limbă, o coadă de
lingură sau cu degetele. Nu se vor produce vărsături dacă, de la ingerarea toxicului au
trecut mai mult de 2–3 ore (deci substanţa toxică a ajuns în intestin) sau dacă intoxicatul
323
este inconştient, dacă este cardiac (pericol de colaps) sau dacă este vorba de o femeie
gravidă (pericol de avort).
Primul ajutor în intoxicaţiile acute cu substanţe acide constă din:
a) administrarea a 2–3 litri de lapte sau apă în care au fost bătute 8–10 ouă şi
s-au adăugat 1–3 linguri de magnezie calcinată sau de hidroxid de aluminiu;
b) badijonarea cu un tampon de vată muiat în glicerină boraxată a leziunilor
mucoasei bucale;
c) nu se vor produce vărsături şi, de asemenea, nu se vor administra carbonaţi sau
bicarbonaţi, deoarece aceştia, prin degajarea de bioxid de carbon, destind stomacul şi
favorizează perforaţiile.
Şi în cazul intoxicaţiilor cu substanţe bazice, şi în cazul celor cu substanţe acide,
bolnavul va fi transportat de urgenţă la spital.
Intoxicaţiile alimentare se produc prin contaminarea alimentelor cu substanţe toxice

sau cu microbi. Cele mai frecvente intoxicaţii se produc cu peşte, produse din carne şi
ciuperci.
Semnele intoxicaţiei apar după 10–12 ore, uneori chiar după 48 de ore. Intoxicatul
prezintă dureri de stomac, sete, uscăciune a gurii, greaţă, tulburări de înghiţire, salivaţie
abundentă, vărsături, dureri de cap, ameţeli, diaree, somnolenţă, tulburări cardio-
respiratorii, creşterea temperaturii, tulburări de vedere.
Primul ajutor constă din:
a) administrarea de apă călduţă (300 de grame), toată odată;
b) provocarea de vărsături;
c) dacă au trecut 2–3 ore de la ingerarea toxicului se pot administra purgative.
Intoxicaţiile acute produse în urma pătrunderii toxicului prin piele se pot produce
mai ales în industria chimică şi petrolieră, precum şi în agricultură (folosirea insecto-
fungicidelor).
a) îndepărtarea imediată a hainelor contaminate cu substanţa toxică şi spălarea cu
multă apă şi săpun a pielii celui intoxicat, în porţiunile în care a venit în contact cu toxicul;
b) neutralizarea toxicului se poate face cu o soluţie 5–10% de bicarbonat de sodiu.
În nici un caz nu vom folosi alcool pentru ştergerea pielii, deoarece am putea grăbi
324
absorbţia toxicului. Trebuie să avem grijă să spălăm bine, cu multă apă, ochii
intoxicatului.
În cazul oricărei intoxicaţii acute, prezenţa medicului este absolut necesară, având
caracterul de primă urgenţă.
În ceea ce priveşte intoxicaţiile cu insecto-fungicide, trebuie să subliniem
diversitatea manifestărilor, în funcţie de toxicul incriminat.
Actualmente, se folosesc în agricultură mai multe tipuri de insecto-fungicide ca:
Parathion-ul, DDT-ul, substanţele nicotinice, substanţele pe bază de mercur etc. Parathion-
ul (Verdele de Paris) şi alte substanţe cu însuşiri chimice asemănătoare se găsesc în comerţ
sub diferite denumiri: Dipterex, Ecatox, E 605, Fosfotox, Malathiol, Folidol etc., acestea
fiind deosebit de toxice.
În intoxicaţiile cu substanţe de tipul Parathion-ului, semnele caracteristice sunt:
micşorarea pupilei, dureri de cap, dureri de ochi, transpiraţii, greutate în respiraţie, tuse,
contracturi musculare, rărirea pulsului.
Dacă intoxicaţia s-a produs pe cale digestivă, apar greţuri, vărsături, dureri
abdominale.
În cazul pătrunderii toxicului prin piele, apar mai întâi transpiraţii abundente şi
contracturi musculare locale.
Dacă intoxicaţia s-a produs pe cale respiratorie, primul ajutor constă din:
a) scoaterea rapidă a intoxicatului din mediul toxic;
b) spălarea cu apă şi săpun a corpului victimei şi spălarea ochilor cu multă apă;
c) eventual, măsuri de reanimare respiratorie şi cardiacă; dacă intoxicaţia s-a produs
pe cale digestivă, în primul moment trebuie să recurgem la administrarea de apă călduţă,
cu cărbune animal (8 tablete la 1 litru). La accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa nu li se
va da nimic de băut şi nu li se vor provoca vărsături;
d) provocarea de vărsături accidentatului, prin administrarea de apă călduţă, sărată (3
linguriţe de sare la 1 pahar de apă);
e) se poate administra un purgativ salin. Nu se dă ulei de ricin sau alt purgativ uleios.
Prezenţa medicului în caz de intoxicaţii cu insecto-fungicide are un caracter de
primă urgenţă (10–20 de minute de la apariţia primelor semne de intoxicaţie).
Ca măsuri de prevenire a intoxicaţiilor, menţionăm:
325
 folosirea echipamentului de protecţie ori de câte ori se manipulează substanţe

toxice;
 păstrarea tuturor medicamentelor şi a altor substanţe toxice în ambalaje etichetate şi
în locuri în care copiii nu pot ajunge;
 educarea copiilor spre a nu bea şi a nu mânca alimente, medicamente, plante sau
boabe găsite în diverse locuri, fără permisiunea părinţilor sau a celor care îi
supraveghează;
 asigurarea unei bune ventilaţii în încăperile în care se lucrează cu lichide volatile
pentru curăţat (benzină, neofalină ş.a.);
 ferirea tuturor vaselor şi tacâmurilor folosite în bucătărie, de contaminarea cu
substanţe toxice (insecticide, otrăvuri pentru şobolani ş.a.);
 interzicerea consumului unor alimente care nu au aspect normal.
12.8. TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR
Ridicarea, deplasarea, urcarea în „Salvare" şi transportul accidentaţilor, au o

importanţă deosebită. Multe complicaţii pot apare tocmai din cauza unor greşeli comise cu
ocazia ridicării şi transportului, mai ales în cazul politraumatizaţilor şi al marilor
traumatizaţi.
În timpul mobilizării, accidentatul trebuie manevrat cu atenţie şi blândeţe. Geamătul
victimei trebuie să oprească manevrele şi gesturile care le determină. Accidentaţii care
şi-au pierdut cunoştinţa nu mai reacţionează la durere, ceea ce ne obligă la mai multă
atenţie în vederea evitării gesturilor traumatizante, care contribuie la agravarea,
tulburărilor funcţionale existente. În aceste cazuri, agravarea se poate constata prin
modificarea pulsului şi a ritmului respirator, precum şi, prin accentuarea palorii.
Este bine ca ridicarea accidentatului şi aşezarea sa pe targă să se facă cu concursul
mai multor persoane care se vor aşeza la capul şi la picioarele celui ce trebuie ridicat. Una
din ele va introduce braţele sub umerii victimei, alta sub bazin şi cealaltă pe sub picioare.
Toţi odată, la o anumită comandă, ridică rănitul cu 30–40 de centimetri, atât cât este
necesar pentru a permite introducerea tărgii dedesubt. Tot prin mişcări sincronizate, rănitul
va fi pus pe targă. Axul corpului, format din cap-gât-torace-bazin, va fi menţinut în bloc
unitar, tot timpul în acelaşi plan.
326
După aşezarea pe targă, se va face un nou inventar al leziunilor, se vor imobiliza

eventualele fracturi, se va controla hemostaza. Rănile peretelui abdomenului, prin care
apar intestinele, se vor acoperi cu pansamente sterile, după introducerea conţinutului în
abdomen. Plăgile toracice penetrante se vor pansa etanş, cu comprese fixate cu ajutorul
unor benzi de leucoplast. Salvatorul va evita să abordeze probleme care depăşesc
posibilităţile sale de înţelegere şi de rezolvare. Improvizaţiile sau inovaţiile care depăşesc
cunoştinţele salvatorului sunt periculoase. Ceea ce se urmăreşte este ca, în primul rând să
nu facem mai rău victimei.
Transportul victimei se face la comandă, capul accidentatului fiind ţinut pe direcţia
mersului. Purtătorii din spate vor supraveghea permanent faţa accidentatului şi mişcările
respiratorii ale acestuia. Targa va fi menţinută numai în poziţie orizontală şi se va păstra
un pas sincronizat pentru evitarea balansului şi zdruncinarea rănitului.
Dacă victima a pierdut mult sânge, va fi aşezată cu capul mai jos decât restul
corpului; în traumatismele toracice, capul şi toracele victimei vor fi aşezate mai sus.
Accidentaţii care şi-au pierdut cunoştinţa vor fi aşezaţi cu capul întors într-o parte
pentru a se evita sufocarea prin vărsături. La fel şi cei care sângerează din nas sau din
gură. Sub ceafa accidentatului se va introduce un sul făcut dintr-un cearşaf sau din nişte
haine.
Dacă bănuim existenţa unei fracturi de coloană, cunoscând pericolul secţionării
măduvei spinării accidentatului, acesta trebuie ridicat şi transportat după anumite reguli:
 în timpul ridicării, umerii şi bazinul trebuie menţinuţi la acelaşi nivel;
 dacă este posibil, pentru ridicarea accidentatului să folosim 4 ajutoare, care, în
picioare, se plasează deasupra accidentatului, cu câte un picior de o parte şi de alta a
acestuia. Un ajutor se situează în dreptul picioarelor, privind spre cap şi bagă o mână sub
coapse şi o mână sub gambe. Al doilea ajutor se situează în dreptul bazinului, privind tot
spre cap, introducând mâinile sub şale, ţinându-le faţă în faţă, fără a le decala. Cel de-al
treilea ajutor se aşează în dreptul capului, privind spre picioarele accidentatului şi apucă cu
mâinile fiecare umăr. Cel de-al patrulea ajutor se aşează lângă cap şi îl fixează cu o mână
pe frunte şi una la ceafă, pentru a preveni mişcările capului;
 la comandă, accidentatul este ridicat şi aşezat pe un plan dur (uşă, scândură lată
etc.), între perne, ghemuri de haine, pentru a evita deplasările laterale. În acelaşi scop,
accidentatul va fi fixat deasupra cu feşi late. Traumatismele care presupun o fractură a
327
coloanei cervicale (în regiunea gâtului) se vor transporta pe spate, capul fiind imobilizat cu
gulere cervicale, între doi saci cu nisip sau două bucăţi de lemn înfăşurate în haine;
 accidentatul va fi învelit cu o pătură, mai ales pe vreme friguroasă.
La nevoie, targa poate fi improvizată din două beţe solide, vergele metalice sau ţevi.
Acestea trebuie să fie mai lungi decât corpul rănitului şi se pot lega sau fixa cu frânghii
trecute în opt, cu o manta sau cu o pătură. La nevoie, se poate folosi drept targă, o scară, o
scândură lată sau chiar o uşă. Înainte de a întrebuinţa orice targă improvizată, trebuie să i
se încerce rezistenţa la greutatea victimei.
Dacă sunt de urcat scări sau pante, se va evita înclinarea tărgii. Pentru aceasta,
purtătorul din faţă va coborî targa, iar cel din spate o va ridica. În acelaşi mod, la
coborârea pantelor sau a scărilor, purtătorul din faţă va ridica targa iar cel din spate o va
coborî. Este bine ca, în timpul coborârii, victima să fie transportată cu capul înspre partea
mai ridicată a tărgii.
Aşezarea tărgii în autosanitară se face pe uşa din spate. Accidentatul este introdus
cu capul înainte. Este indicat ca purtătorii laterali să se urce în maşină şi să preia mânerele
din faţă ale tărgii. Ceilalţi purtători ridică partea din spate a tărgii la orizontală şi o împing
înainte.
În lipsa autosanitarei se va apela la un autocamion sau la un alt autovehicul care
oferă condiţii pentru aşezarea tărgii în poziţie orizontală.
12.9. MIJLOACE CLASICE PENTRU TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR
Transportul se va efectua cu diverse mijloace specializate, în raport cu dotarea,

distanţa faţă de unitatea sanitară şi, când este posibil, cu mijlocul de transport cel mai rapid
aflat la îndemână.
Mijloacele de transport cel mai des folosite în ţara noastră, sunt:
 targa (targa pliantă şi targa fixă) (fig. 7);
 brancardul (se foloseşte în spital);
 salteaua „cochilie" este alcătuită dintr-un înveliş de material plastic rezistent şi
etanş, care conţine bile mici de polistiren şi aer (fig. 8);
După ce rănitul a fost aşezat pe saltea, se face vid în interior (cu ajutorul unei pompe
care scoate aerul) şi tot ansamblul de bile, datorită presiunii atmosferice a mediului
328
înconjurător se mulează pe corpul accidentatului şi devine rigid ca o cochilie. Avantajele

acestei saltele sunt: este uşoară, protejează accidentatul împotriva unor mobilizări
neaşteptate, împotriva frigului şi este transparentă la raze X, ceea ce permite efectuarea
controalelor radiologice.
. Fig. 7 – Targă cu pat de pânză
Fig. 8 – Saltea „cochilie"
 targa pentru transportul accidentaţilor SPENCER- SHELL (Fig. 9);
Fig. 9.
Fig. 9
Este destinată pentru o largă arie a situaţiilor de salvare şi transport a accidentaţilor.

Targa este realizată din polietilenă lichidă, material de înaltă densitate care îi conferă o
rezistenţă mărită la uzură şi rupere. Suprafaţa ei este impermeabilă, rezistentă la acţiunea
agenţilor chimici şi petroliferi, fiind uşor de întreţinut şi curăţat. Coşul tărgii este rezistent
la temperatură înaltă şi nu corodează.
Rama din aluminiu dur este inserată în carcasă şi asigură rezistenţa şi flexibilitatea
tărgii. Pe margine are nişte orificii de unde salvatorii pot prinde pentru a transporta
victima, iar prin patru găuri circulare întărite cu inel de alamă se pot trece corzi ce permit
ridicarea sau coborârea în siguranţă a tărgii şi accidentatului.
329
Dimensiunile tărgii sunt 217 x 62 x 18,5 cm, greutatea 13,5 kg şi are un volum de
278 l. Un prag ajustabil permite reglarea dimensiunii tărgii conferind în acest fel siguranţa
şi stabilitatea accidentatului în timpul transportului.
Pe o masă specială ce se aşează deasupra accidentatului, pe marginile tărgii, se
poate aşeza aparatul de reanimare respiratorie.
 căruciorul (este folosit în unităţile sanitare);
 Akia (sanie - barcă) – folosită la Salvamont;
 autosanitara;
 avionul şi elicopterul sanitar.
Mijloace improvizate pentru transportul accidentaţilor:
- transportul executat de o singură persoană, prin sprijinire pe braţe, în spate, cu
chinga, etc.;
- transportul executat de două persoane (prin sprijinire, pe braţe, cu chingă, pe
scaun, pe pătură sau cearşaf, etc.);
- transportul cu targă improvizată;
- transportul cu săniuţă sau cărucior;
- mijloace auto: turism, camion, microbuz etc.;
- avioane şi elicoptere de transport.
12.10. PRIMUL AJUTOR ÎN ARSURI, DEGERĂTURI ŞI STĂRI DE

HIPOTERMIE
Arsurile sunt leziuni provocate de căldură (lichide fierbinţi, vapori sau corpuri
incandescente), de soare, de electricitate, de unele substanţe chimice caustice sau de
iradiaţii. Leziuni asemănătoare arsurilor pot provoca rosăturile încălţămintei.
În afară de profunzimea arsurii, în mod deosebit interesează întinderea suprafeţei
arse. Suprafaţa atinsă de arsură este aceea care arată în primul rând gravitatea arsurii.
Cea mai simplă metodă utilizată pentru calcularea suprafeţei arse este „regula lui 9"
a lui Wallace. Astfel capul şi fiecare membru superior reprezintă 9%, fiecare membru
inferior 18%, iar faţa anterioară ca şi cea posterioară a trunchiului este 18% (fig. 10).
Orice arsură care depăşeşte 10% din suprafaţa corpului
poate determina o stare de şoc. Arsurile care depăşesc 30%
330
din suprafaţa corpului pun mari probleme de reanimare.

Riscul mortal creşte cu cât procentul depăşeşte 45 - 50%
din suprafaţa corpului. Arsurile care depăşesc 80% din
suprafaţa corpului, în mod practic nu sunt compatibile cu
viaţa şi bolnavii mor de obicei în primele ore.
Fig. 10 În funcţie de profunzimea lor, arsurile pot avea trei grade
Calcularea suprafetei diferite:
►Arsura de gradul I este caracterizată prin durere şi înroşirea pielii în regiunea

lezată. Ca exemplu pentru arsurile de acest gen putem da efectul expunerii prelungite la
razele solare, fără o acomodare prealabilă;
►Arsura de gradul II interesează straturile mai profunde ale pielii şi se
caracterizează prin apariţia de flictene (băşici) pline cu un lichid transparent, gălbui. Ca
exemplu putem da arsurile provocate de lichide fierbinţi sau de corpurile încinse. Când
arsura este întinsă şi mai profundă, lichidul din flictene poate deveni roşietic din cauza
sângelui pătruns prin distrugerea peretelui vascular;
►Arsura de gradul III este mai profundă, interesând grăsimea de sub piele,
muşchii, vasele şi nervii, pielea fiind complet distrusă, carbonizată.
Arsurile de gradele II şi III sunt considerate plăgi.
Marele pericol în cazul arsurilor este infecţia. În lipsa unor măsuri de protecţie,
arsurile de gradele II şi III se infectează foarte repede.
Tot atât de importantă este şi regiunea lezată prin arsură. Astfel, cele mai
periculoase sunt arsurile feţei şi ale mâinilor. Înghiţirea de acizi sau de sodă caustică
provoacă arsuri la nivelul gurii, esofagului şi stomacului, iar arsurile de vapori (explozii,
incendii) pot prezenta riscul lezării căilor respiratorii şi al asfixiei.
Nu trebuie neglijat răspunsul general al organismului, caracterizat prin posibilitatea
apariţiei şocului, în funcţie de întinderea, profunzimea şi regiunea lezată. În acest domeniu
contează foarte mult felul de a reacţiona al fiecărui individ, precum şi starea sănătăţii
înainte de producerea accidentului (ex.: bătrânii, copiii şi bolnavii cronici suportă mai greu
agresiunea arsurilor şi pot intra repede în stare de şoc).
Primul ajutor urmăreşte uşurarea durerii pentru prevenirea apariţiei stării de şoc, iar
prin aplicarea unui pansament corect, să se prevină infectarea plăgii.
331
În arsurile de gradul I este suficient ca pielea înroşită să fie badijonată cu alcool

dublu rafinat. În general, nu este nevoie de pansament.
În arsurile de gradul II, păstrarea intactă a flictenelor poate asigura provizoriu
evitarea infecţiei. Crăparea lor poate duce la infectarea lichidului din interior. De aceea,
pansamentul devine necesar. Este bine ca pe regiunea lezată să se aplice un unguent
cu antibiotice de tipul unguentului cu tetraciclină sau al Decadermului. Pericolul este şi
mai mare în cazul când flictenele s-au spart şi ţesuturile profunde au rămas descoperite.
În aceste cazuri, singurele persoane competente pentru a aplica tratamentul necesar
sunt cadrele medico-sanitare. .
În arsurile grave, de gradul III, cu plăgi profunde şi tegumentele carbonizate, primul
ajutor constă din: acoperirea cu tifon steril a rănilor (dacă nu avem materiale sterile putem
folosi cearşafuri sau prosoape curate). În cazul că accidentatul are hainele aprinse, va fi
acoperit cu o pătură sau va fi rostogolit pe jos pentru stingerea flăcărilor. Se face apoi
transportul de urgenţă la o unitate medicală de specialitate.
Nu se tuşeşte, nu se strănută şi nu se vorbeşte deasupra plăgii din cauza pericolului
de a declanşa o infecţie.
Se va evita dezbrăcarea accidentatului. Fac excepţie de la această regulă situaţiile în
care hainele victimei sunt îmbibate cu substanţe fierbinţi sau cu substanţe corosive şi când
este necesar să se facă o stropire abundentă cu apă rece. De asemenea, în cazul că ţesăturile
sunt din materiale sintetice, care continuă să ardă fără flacără, este bine să ne folosim de
nisip sau de extinctoare, luând, bineînţeles, toate măsurile de precauţie pentru a nu agrava
starea bolnavului. Nu se va arunca niciodată apă peste produsele inflamabile aprinse.
Tratamentul de urgenţă al arsurilor chimice comportă, în primul rând, spălarea cu
apă călduţă a pielii venite în contact cu substanţa respectivă, continuându-se apoi pe toată
suprafaţa corpului. Aceste spălări cu apă trebuie să dureze cel puţin 10–15 minute, în
cazurile obişnuite şi cel puţin 30 de minute în arsurile cu acid clorhidric.
În nici un caz nu vom folosi soluţii alcaline pentru neutralizarea acizilor, fiindcă
sărurile formate pot fi mai caustice decât acizii diluaţi prin spălare.
În cazul arsurilor cu substanţe alcaline, se poate folosi, după spălare, aplicarea unor
pansamente îmbibate în acid acetic (oţet) soluţie 1%.
332
Nu se recomandă folosirea unor substanţe grase ca ulei, unt, smântână şi altele,

pentru ungerea suprafeţelor arse, deoarece în acest mod se îngreunează aplicarea ulterioară
a unui tratament corect.
Atragem atenţia asupra importanţei deosebite pe care o are calmarea durerii în
cazurile de arsuri. Durerea violentă şi de un tip aparte poate predispune la apariţia şocului.
De aceea, este bine să încercăm administrarea de antinevralgice sau Algocalmin. În acelaşi
timp, pentru atenuarea stării de spaimă a accidentatului putem administra unele
medicamente ca: Bromoval, Extraveral, Pasinal sau Meprobramat.
Degerăturile dau leziuni asemănătoare arsurilor, iar tratamentul este asemănător.
Stările de hipotermie se datoresc acţiunii generale a temperaturii scăzute asupra
organismului. Gravitatea lor este condiţionată de temperatura ambiantă, de durata
expunerii la temperaturi scăzute, de condiţiile meteorologice (vânt, umiditate), de
altitudine şi, desigur, de starea sănătăţii celui expus la aceste condiţii.
Mergând progresiv, semnele unei stări de hipotermie ar fi: o fază iniţială de
somnolenţă, de apatie, apoi creşterea ritmului respiraţiei şi scăderea numărului de pulsaţii
cardiace pe minut, pielea devine marmorată, apoi lividă, treptat victima îşi pierde
cunoştinţa, iar corpul începe să fie rigid.
Primul ajutor va urmări realizarea a două acţiuni esenţiale: reîncălzirea şi
reanimarea (prin respiraţie artificială sau prin administrarea de oxigen sub presiune).
Reîncălzirea se face întotdeauna de la exteriorul organismului spre interior. Ideal şi
rapid, ea se poate realiza introducând accidentatul într-o baie cu apă caldă, a cărei
temperatură va fi crescută treptat până la 35–40 0 C. Dar baia se poate suplini prin
împachetări calde, folosind sticle cu apă caldă. Nu se vor administra băuturi calde decât
după ce accidentatul şi-a revenit şi poate înghiţi, deoarece ele produc încălzirea internă a
organismului, în timp ce sângele care circulă în vasele de la suprafaţa corpului continuă să
se răcească. Nu se administrează nici medicamente care activează circulaţia sau respiraţia,
deoarece, ele mobilizează sângele periferic, rece, determinând răcirea internă a
organismului.
Respiraţia artificială se face numai prin metoda „gură la gură", alte metode
contribuind, prin mişcările ce se execută asupra accidentatului, la mobilizarea sângelui
răcit din învelişurile organismului.
333
Când accidentatul şi-a revenit, va fi transportat în poziţie orizontală pentru a se evita

tulburările de circulaţie a sângelui la nivelul creierului.
Oricât de bine pregătiţi am fi în acordarea primului ajutor în cazuri de hipotermie,
trebuie să apelăm la cea mai apropiată unitate medico-sanitară pentru a interveni la locul
accidentului.
12.11. INTOXICAŢIILE ACCIDENTALE PROFESIONALE
Diagnosticul şi tratamentul de urgenţă, în caz de intoxicaţii accidentale profesionale,

sunt condiţionate de natura agentului toxic şi de modalitatea sa de a acţiona asupra
organismului.
12.11.1 Intoxicaţia cu substanţe iritante
În această categorie intră un număr mare de substanţe care pot produce asupra
organismului fenomene de iritaţie a căilor aeriene superioare, pneumonie toxică şi chiar
edem pulmonar acut. Putem enumera: acetona, acidul azotic, clorhidric, sulfuric, acetic,
formic, amoniacul, bioxidul de sulf, oxizii de azot, hidrogenul sulfurat ş.a.
De asemenea, pneumonia chimică poate fi produsă de beriliu, cadmiu, acid cromic,
mangan, benzină ş.a.
Semnele intoxicaţiei: în cazurile simple este vorba de o iritaţie a căilor respiratorii
superioare manifestată prin strănut, tuse, jenă în respiraţie, sufocare, dureri de cap, jenă în
înghiţire. Uneori, în intoxicaţiile acute mai grave, aceste semne pot fi foarte puţin marcate,
instalarea edemului pulmonar acut sau a pneumoniei chimice făcându-se brusc. Alteori,
între manifestările iniţiale de iritare a căilor respiratorii superioare şi manifestările grave
ale pneumoniei chimice sau ale edemului pulmonar acut există o fază de latenţă (de
vindecare aparentă) ce poate dura ore sau chiar zile. În cazurile grave, intoxicatul poate
începe să expectoreze o spută rozalie, de aspectul albuşului de ou bătut, are mâinile şi
picioarele reci şi se sufocă.
– scoaterea intoxicatului din mediul toxic. Atenţie ! Cei ce acordă primul ajutor
trebuie să fie echipaţi cu mijloace de protecţie a respiraţiei şi costume de protecţie;
– dezbrăcarea intoxicatului şi spălarea pielii, dacă situaţia o permite;
334
– instilarea nazală a unei soluţii de bicarbonat de sodiu 5% şi gargară cu aceeaşi

soluţie;
– dezobturarea căilor respiratorii superioare, dacă este necesar;
– administrarea de oxigen sub presiune;
– repaus absolut;
– evitarea condiţiilor care uşurează apariţia edemului pulmonar acut (efortul, fuga
de la locul accidentului etc.);
– transportul de urgenţă al accidentatului, învelit în pături, la unitatea medico-
sanitară cea mai apropiată. Căldura şi repausul sunt cerinţe majore, orice solicitare a
organismului crescând nevoia de oxigen.
12.11.2 Intoxicaţii cu substanţe toxice având acţiune

predominantă asupra sistemului nervos central
În raport cu acţiunea toxicelor, sunt mai multe grupuri de substanţe:

a) În primul grup intră substanţele a căror acţiune se caracterizează prin aceea că
pot produce stări ebrio-narcotice (asemănătoare beţiei alcoolice) care pot merge până la
pierderea cunoştinţei şi chiar la pierderea vieţii accidentatului.
Dintre substanţele toxice din această grupă menţionăm: benzenul şi omologii
acestuia, tetraclorura de carbon, bromura sau clorura de metil, alcoolul (etilic, metilic,
amilic), bioxidul de carbon ş.a.
Primele semne ale intoxicaţiei cu aceste substanţe constau din lipsa de coordonare a
mişcărilor, a mersului, dureri de cap, euforie, ameţeli. Dacă pătrunderea substanţei în
organism continuă survin: tremur al limbii şi al buzelor, tulburări de vedere, greutate în
vorbire, lăcrimare, tuse cu caracter spastic, greaţă, vărsături, somnolenţă, convulsii şi poate
surveni moartea.
– scoaterea intoxicatului din mediul contaminat;
– dezbrăcarea accidentatului şi spălarea pielii cu apă şi săpun, în cazul în care
toxicul este reprezentat de un lichid volatil care poate pătrunde prin piele, cum sunt
alcoolul metilic, fenolul ş.a.;
– respiraţie artificială şi oxigenoterapie, la nevoie;
335
– transportul de urgenţă la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată sau la staţia

de degazare a întreprinderii, având grijă să învelim accidentatul cu pături, haine etc.,
deoarece, în acest timp, este necesar ca accidentatul să fie menţinut în condiţii de
temperatură constantă între 18–20 °C.
b) În al doilea grup de substanţe toxice cu acţiune asupra sistemului nervos
central sunt cuprinse toxicele care produc encefalopatie toxică.
Dintre toxicele acestui grup menţionăm: compuşii organici ai plumbului (oxizi,
pulberi de metal), plumb tetraetilic, bromura de etil, cadmiul, compuşii organici ai
staniului, nichelul carbonil lichid ş.a.
Intoxicaţia cu una dintre aceste substanţe se manifestă cu delir, agitaţie, mişcări
exagerate, tremurături, convulsii, comă.
– îndepărtarea accidentatului din mediul contaminat;
– schimbarea hainelor de lucru şi spălarea pielii cu apă caldă şi săpun, pentru
înlăturarea toxicului;
– instituirea respiraţiei artificiale, la nevoie;
– transportul de urgenţă la o unitate medicală. Transportul se va face în poziţie
culcată, eventual cu capul mai jos decât linia corpului.
c) În al treilea grup de substanţe cu acţiune asupra sistemului nervos sunt
cuprinse substanţele care produc acţiune convulsivantă (de la simple tresăriri şi mişcări
bruşte ale muşchilor, până la accesul de epilepsie şi comă).
Dintre toxicele care pot produce acest tip de intoxicaţii, menţionăm: insecticidele
(DDT, Aldrin, Gamexan), raticide, combustibili utilizaţi pentru motoarele cu reacţie şi
rachete, unele explozibile.
Intoxicaţia cu una dintre aceste substanţe se manifestă prin fenomene de
excitabilitate crescută, ameţeli, dureri în muşchi care preced contracţiile involuntare ale
extremităţilor, dureri ale cefei, tremurături etc.
– în timpul crizei convulsive, intoxicatul va fi lăsat pe loc, luându-se măsuri pentru
a nu se accidenta prin mişcările dezordonate pe care le face;
– desfacerea legăturilor care îi jenează respiraţia (cravata, cămaşa, centura), cu
blândeţe, pentru a nu accentua convulsiile;
336
– se încearcă deschiderea gurii şi fixarea între arcadele dentare a unui obiect moale
(batistă răsucită, tifon, cauciuc, material plastic) pentru a evita ca accidentatul să-şi muşte
limba;
– schimbarea hainelor de lucru şi spălarea cu apă şi săpun (în cazul intoxicaţiilor cu
insectofungicide);
– respiraţie artificială şi administrare de oxigen, la nevoie;
– respectarea pe cât este posibil a unor condiţii de temperatură constante, între 18–
20 °C;
– transportul de urgenţă la unitatea medico-sanitară cea mai apropiată.
12.11.3. Intoxicaţii cu substanţe toxice care acţionează asupra respiraţiei

prin folosirea deficitară a oxigenului, care, fie că nu poate fi transportat
la ţesuturi, fie că nu poate fi utilizat la acest nivel
În grupa substanţelor toxice care produc oprirea respiraţiei prin acţiunea la nivelul
sângelui, menţionăm: oxidul de carbon, compuşii cianici, oxizii de azot, nitroderivaţii
hidrocarburilor aromatice.
Oxidul de carbon
Intoxicaţia se manifestă astfel: în formele uşoare, dureri de cap sub forma unor
zvâcnituri în tâmple, greaţă, câteva vărsături, slăbiciune generală, tendinţa la ameţeală, mai
ales la eforturi; după scoaterea intoxicatului la aer curat, fenomenele dispar. Într-o fază
mai avansată, apare o stare de oboseală mai accentuată, agitaţie şi o slăbire a memoriei,
uneori, culoare roză a pielii. În acest caz, bolnavii se restabilesc în câteva zile. În
intoxicaţii grave, la concentraţii mari de oxid de carbon, respiraţia devine rapidă, pulsul
frecvent şi neregulat, musculatura devine rigidă. Poate surveni moartea prin oprirea
respiraţiei şi a circulaţiei.
În intoxicaţia cu oxid de carbon se întâlnesc modificări importante la nivelul
sângelui. Astfel, oxidul de carbon formează cu globulele roşii carboxihemoglobina, o
substanţă care nu mai permite transportul şi cedarea oxigenului către ţesuturile
organismului, realizând o stare de asfixie. Legătura dintre oxidul de carbon şi globulele
roşii nu este fixă, aşa încât, la contactul cu aerul curat sau cu oxigenul pur, oxidul de
carbon se desprinde de pe globulele roşii, lăsându-le să-şi reia funcţia normală de cărăuşi
ai oxigenului la ţesuturi.
337

– intoxicatul va fi culcat şi învelit;
– dacă este nevoie, se face respiraţie artificială şi se administrează oxigen, chiar şi
după revenirea respiraţiei normale;
– transportul intoxicatului se face numai după ce şi-a revenit. Nu se pierde timpul cu
transportul dacă este nevoie de o intervenţie imediată.
Substanţe methemoglobinizante
Nitroderivaţii hidrocarburilor ciclice, aminoderivaţii, esterii acidului azotic, oxizii
de azot, hidrogenul arseniat pot produce intoxicaţii şi pe cale respiratorie şi pe cale
cutanată.
Semnele intoxicaţiei sunt: coloraţie albastru-cenuşie a pielii şi în special a buzelor,
dureri de cap, ameţeli, tulburări de vedere, stare confuzională, pierderea cunoştinţei.
Trebuie avut în vedere că aceste semne apar mai târziu, uneori după o baie fierbinte, la
ieşirea de la lucru sau după consumul de băuturi alcoolice.
Primul ajutor trebuie instituit foarte rapid:
– îndepărtarea intoxicatului de substanţa toxică;
– dezbrăcarea şi spălarea pielii cu apă şi săpun. Spălarea trebuie repetată până la
dispariţia completă a toxicului de pe piele;
– transportul de urgenţă la o unitate medicală.
Compuşii cianici
Sunt reprezentaţi de: acidul cianhidric, cianuri de potasiu, calciu, sodiu,
acetocianhidrina ş.a.
Semnele intoxicaţiei: la început, accidentatul resimte o iritaţie în fundul gâtului şi
are senzaţia că este sugrumat. Gura se umple de salivă, dureri de cap, valuri de căldură,
ameţeli. Dacă expunerea continuă, urmează pierderea cunoştinţei, stop respirator şi stop
cardiac.
Primul ajutor trebuie instituit foarte rapid:
– în cazurile uşoare, fără pierderea cunoştinţei şi fără tulburări respiratorii, trebuie
să-l scoatem pe cel intoxicat din mediul toxic, să-l dezbrăcăm şi să-i spălăm pielea cu apă
şi săpun.
338
Atenţie ! Pentru scoaterea accidentatului din mediul toxic, cei ce vor acorda primul
ajutor vor purta echipamente de protecţie a respiraţiei dacă este vorba de substanţe
gazoase.
– în cazuri grave, respiraţie artificială, eventual oxigen;
– se administrează din 5 în 5 minute o fiolă de nitrit de amil sau de nitrit de propil, al
cărei conţinut se varsă pe o bucată de tifon sau pe o batistă care se ţine la gura şi nasul
accidentatului;
– după luarea măsurilor de mai sus, intoxicatul va fi transportat la spital.
13. PRIORITĂŢI PRIVIND SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA

ÎN MUNCĂ
Cultura sănătăţii şi securităţii în muncă este un concept modern care reprezintă

sisteme de valori noi, rezultat al produsului valorilor individuale şi de grup, al atitudinilor,
competenţelor, comportamentelor, obiceiurilor care determină angajarea, stilul şi eficienţa
programelor de sănătate şi securitate în muncă.
Pe lista priorităţilor privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă în ţara noastră
se află :
- elaborarea de măsuri specifice de securitate şi sănătate în muncă potrivit
legislaţiei în vigoare, care să vizeze promovarea sănătăţii în muncă;
- organizarea primului ajutor şi pregătirea salariaţilor pentru acordarea
primului ajutor;
- combaterea riscurilor profesionale sau reducerea acestora la riscuri
acceptabile;
- aplicarea de măsuri ergonomice şi de protecţie colectivă;
- utilizarea de echipamente de muncă certificate din punct de vedere al
siguranţei în funcţionare;
- acordarea echipamentului individual de protecţie.
339
Unul din instrumentele aflate la dispoziţia factorilor responsabili în domeniul

sănătăţii şi securităţii în muncă, este şi ergonomia.
Obiectivul ergonomiei constă în optimizarea continuă a sistemului om-maşină-
mediu de muncă.
Din punct de vedere al obiectivului de realizat, ergonomia se poate clasifica în două
mari categorii:
A) Ergonomia de concepţie – al cărei obiectiv constă în optimizarea relaţiilor om-
maşină-mediu de muncă, chiar în faza de proiectare;
B) Ergonomia de corecţie – al cărei obiectiv constă în optimizarea relaţiilor om-
maşină-mediu de muncă, pe parcursul desfăşurării procesului tehnologic.
Disfuncţiile sistemului om-maşină-mediu de muncă pot avea următoarele

consecinţe:
a) de ordin biologic:
- oboseală şi surmenaj;
- boli profesionale şi boli legate de profesiune;
- accidente de muncă.
Toate aceste tipuri de impact pe sănătate pot fi urmate de incapacitate temporară de
muncă sau invaliditate.
b) de ordin psihologic:
- fluctuaţie importantă a muncitorilor;
- absenteism;
- insatisfacţii profesionale.
c) de ordin economic:
- scăderea calităţii produsului muncii;
- scăderea retribuţiei;
- şomaj.
Pentru a exemplifica cele expuse mai sus, se vor prezenta succint câteva aspecte de
actualitate privind boala osteo-musculo-articulară de cauză profesională, în tabelele de mai
jos:
340
Nr.
Boli profesionale Cauze
crt.
mişcări numeroase şi frecvent repetate;

Nevroze de coordonare; încordarea sistematică a muşchilor şi
1
miotendosinovite şi tendinite ligamentelor respective sau presiune pe
tendoanele respective
presiune sistematică sau repetată în

Artroze cronice, periartrite, regiunea articulaţiilor respective,
2 stiloidite, necroze aseptice, supraîncordarea şi traumatizarea lor,
osteocondilite, bursite, epicondilite muncă îndelungată la temperatură
scăzută şi umiditate
Boala de vibraţii (sindrom osteo-

3 musculo-articular, sindrom Raynaud, vibraţii mecanice
sindrom nervos)
Nr
crt. Boli legate de profesiune Cauze
microclimat nefavorabil, vibraţii, efort

Afecţiuni musculo-scheletice
1 fizic crescut, postură incomodă, efect
(lombalgii, cerviscapuloalgii)
traumatic mecanic
Printre profesiunile expuse mai mult la acest tip de solicitare se află cele de:
mecanic autovehicule, strungar, frezor, sudor, tâmplar, turnător, lăcătuş – care efectuează
muncă dinamică, dar şi dactilograf, operator-calculator, bucătar, lenjereasă – în a căror
activitate predomină munca statică.
Activităţile profesionale cu efort predominant fizic osteo-musculo-articular se
realizează prin contracţia unor grupe musculare pe o perioadă semnificativ de mare din
timpul de muncă.
Etiologia bolilor prin suprasolicitare osteo-musculo-articulare se găseşte în două

categorii de variabile:
341
a) ale procesului tehnologic - ca factor etiologic principal:

1) excesul de efort musculo-osteo-articular: intensitate mare a efortului,
mişcări repetitive, mişcări în articulaţie a căror amplitudine o depăşeşte pe cea fiziologică,
efort static prelungit;
2) sprijinirea sau apăsarea oaselor, muşchilor, articulaţiilor pe un plan dur,
timp îndelungat;
3) acţiunea vibraţiilor mecanice asupra aparatului musculo-osteo-articular.
b) ale mediului ambiant - ca factor etiologic secundar: temperatură, umiditate,

curenţi de aer cu viteză mare.
Mecanismul de producere a bolilor osteo-musculo-articulare cunoaşte la început

fenomene de adaptare – adică la nivelul structurilor osoase şi articulare apar modificări
adaptative la solicitare (hiperostoze - escrescenţe osoase, îngroşarea trabeculelor osoase,
producţie de lichid sinovial în articulaţie), care prin persistenţa factorului cauzal,
evoluează spre fenomenul de boală, prin trecerea acestor modificări adaptative din stadiul
reversibil în faza de ireversibilitate.
Trebuie deci să înţelegem şi să subliniem că în faza de adaptare, modificările
suferite de diferitele structuri (oase, muşchi, tendoane, ligamente) sunt reversibile dacă se
iau măsurile de îndepărtare sau diminuare a cauzelor care au dus la producerea lor.
Aceasta este faza în care dacă sunt depistate prin examen medical periodic, pot fi
prevenite prin stabilirea şi aplicarea măsurilor de ordin ergonomic ce vor fi prezentate mai
jos.
Există două categorii de măsuri de prevenire a bolii osteo-musculo-articulare:

a) măsuri tehnico-organizatorice – intră în responsabilitatea angajatorului
(comandanţi, şefi):
1) respectarea H.G. nr. 1051/2006 privind cerinţele minime de securitate şi
sănătate pentru manipularea manuală a maselor care prezintă riscuri pentru lucrători, în
special de afecţiuni dorsolombare;
2) măsuri ergonomice:
342
- eliminarea posturii şi a gesturilor nefiziologice prin mecanizarea sau

automatizarea proceselor tehnologice;
- proiectarea şi construcţia utilajelor în funcţie de posibilităţile
psihofiziologice de răspuns ale organismului, în funcţie de variabilele
antropometrice, în scopul reducerii efortului static şi corectării ritmului
de muncă;
- utilizarea alternativă a posturii ortostatice cu cea şezând pentru redistribuirea
sarcinilor ce revin diferitelor compartimente cinetice în procesul de muncă;
- distribuirea raţională a pauzelor;
- promovarea formelor adecvate de gimnastică în producţie;
- acordarea şi folosirea corectă a echipamentului de protecţie.
b) măsuri medicale – intră în responsabilitatea medicului:

- recunoaşterea riscului profesional – inventarierea (evidenţa)
locurilor de muncă şi a profesiunilor unde există suprasolicitarea
aparatului osteo-musculo-articular;
- examenul medical la angajare conform Legii nr. 319/2006;
- respectarea contraindicaţiilor medicale la angajare prevăzute de
lege;
- controlul medical periodic conform Legii nr. 319/2006;
- informarea şi formarea angajatorilor şi angajaţilor cu privire la
riscul de îmbolnăvire profesională în urma exercitării profesiunii
respective şi cu privire la modalitatea corectă de transport şi ridicare
a greutăţilor.
În concluzie, se poate afirma că o bună cultură în domeniul sănătăţii şi securităţii

muncii la nivelul unei unităţi, se caracterizează prin comunicare bazată pe încredere
reciprocă, percepţie comună a importanţei sănătăţii şi securităţii muncii, precum şi pe
eficacitatea măsurilor de prevenţie.
*
343
BAFTĂ !
344

Curs SSM - 80 Ore

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs SSM - 80 Ore

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs SSM Lector: ing.ec.

1. LEGISLAŢIA UNIUNII EUROPENE PRIVIND

Uniunea Europeana (UE) reprezintă rezultatul eforturilor depuse de către promotorii

Cu toată diversitatea cadrului istoric, cultural şi legislativ care se manifestă în ţările

Instrumentele folosite de organismele statale de control sunt :

- cadrul de bază legislativ, prin care se stabilesc principiile fundamentale şi

Paralel cu organismele statale, un rol deosebit în îndrumarea, controlul şi realizarea

Toate legislaţiile definesc răspunderea patronală pentru realizarea SSM şi stabilesc,

Tratatul de la Paris din 1951 de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

securităţii şi sănătăţii muncitorilor. Prin articolul 118 A se stipulează angajamentul statelor

În februarie 1992 se semnează Tratatul de la Maastricht de înfiinţare a Uniunii

preocuparea comună a Comunităţii statelor membre, partenerilor sociali şi a ansamblului

d) Dezvoltarea iniţiativelor nelegislative însoţitoare, vizând, în special, completarea

1.2. DOCUMENTE LEGISLATIVE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană (UE) generează ea însăşi o legislaţie care se aplică direct

1.3. TRATATUL DE LA ROMA ŞI ART. 118 A

La 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma se fondează Comunitatea Economică

Articolele 100 A si 118 A, adăugate Tratatului de la Roma prin Actul unic,

1.4. AL III – lea PROGRAM DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL

 îmbunătăţirea continuă a protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor în

1.5. INSTITUŢIILE ŞI ORGANISMELE UNIUNII

Procesul general de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene şi în particular

ORGANIZAŢII INTER – INSTITUŢIONALE

Agenţiile Uniunii Europene (U.E.) sunt organisme guvernate de legile publice

Nr DENUMIRE DENUMIRE COMPLETĂ

6. EMEA Agenţia Europeană pentru Evaluarea Medicamentelor

8. EU-OSHA Agenţia Europeană pentru Securitate şi Sănătate în Muncă

9. CPVO Oficiul pentru Diferitele Întreprinderi Comunitare

1.6. DIRECTIVELE EUROPENE ÎN DOMENIUL

Directiva-cadru 80/1107/CEE defineşte responsabilităţile şi drepturile tuturor

1.6.1. Directivele specifice (europene) în domeniul S.S.M

Directiva-cadru 89/391/C.E.E adoptata la 12.06.1989 este prima şi cea mai

- 92/57/C.E.E : şantiere temporare sau mobile;

2. DIRECTIVA - CADRU 89/391/CEE

A fost adoptată la 12 iunie 1989 şi este reglementarea de bază în domeniul

Deşi nu fixează modalitatea de realizare, Directiva cadru prevede obligaţia

2.2. PREZENTAREA DIRECTIVEI - CADRU 89/391/CEE

Directiva cadru 89/391/CEE cuprinde prevederi a căror aplicare asigură o

În cap. 5 - "Prevederi generale" este stabilit cadrul general al îndatoririlor

 asigurarea securităţii şi sănătăţii muncitorilor în toate aspectele referitoare la muncă;

Pentru implementarea prevederilor generale, în continuare, în cap.6 - " Obligaţiile

■ evaluarea riscurilor ce nu pot fi evitate;

Tot în acest capitol se abordează problema întreprinderilor care deţin (exploatează)

Cap.7 - "Servicii de protecţie şi prevenire'' se referă la obligaţiile patronilor în

În continuare, în cap. 8 - "Primul ajutor, combaterea incendiilor şi evacuarea

Conform prevederilor, patronul trebuie să ia toate măsurile necesare în astfel de

Tot în responsabilitatea patronului intră şi:

În cazul unor evenimente cu pericol iminent, deosebit şi inevitabil, muncitorii care

În cap. 9 se prevăd "Diferite obligaţii ale patronilor", din care reţinem:

■ patronul trebuie să fie în posesia unei evaluări a riscurilor de securitate şi

■ patronul va decide asupra măsurilor de protecţie ce urmează a fi adoptate şi

Obligaţiile patronului în legătură cu transparenţa informaţiilor sunt stipulate în

Sunt prevăzute îndatoriri pentru informarea:

 a muncitorilor sau reprezentanţilor acestora de la locurile de muncă şi/sau de

Patronul este obligat să difuzeze aceleaşi informaţii, ca pentru muncitorii proprii şi

■ evaluarea riscurilor şi măsurilor de protecţie adoptate;

Directiva-cadru 89/ 391/CEE continuă cu cap.11 care se referă la: "Consultarea şi

În acest capitol se subliniază obligaţia patronului de a permite muncitorilor şi/sau

Pentru personalul cu responsabilităţi specifice pentru securitatea şi sănătatea

■ orice măsură care ar afecta substanţial securitatea şi sănătatea;

securitatea şi sănătatea în muncă, dacă apreciază că patronul nu a luat măsurile adecvate în

Secţiunea rezervată obligaţiilor patronilor se încheie cu cap.12 intitulat "Instruirea

Se specifică faptul că instruirea va fi adaptată fazei şi momentului apariţiei de noi