DUE JAI Suport de Curs

Introducere
Titlul disciplinei: Dreptul Uniunii Europene: justiţie şi afaceri interne

Anul de studiu: III Semestrul: I
Regimul disciplinei: disciplină opţională
Tipul de evaluare: evaluare pe parcurs
Titularul activităţilor de curs şi de seminar: asist. univ. dr. Despina-Martha Ilucă
Obiectivele cursului
Obiectivul general:
Asimilarea noţiunilor fundamentale privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
al Uniunii Europene. Asimilarea instrumentelor specifice, a regimurilor derogatorii
şi a provocărilor faptice şi legislative în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în
Uniunea Europeană. Identificarea interacţiunii normative dintre dreptul Uniunii
Europene şi dreptul naţional.
Obiective specifice:
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Identifice politicile Uniunii Europene în domeniul azilului şi imigraţiei
 Descrie modul de gestionare a frontierelor externe ale Uniunii Europene
 Explice procedurile de cooperare judiciară în materie civilă şi penală şi
procedurile de cooperare poliţienească în Uniunea Europeană
 Identifice politicile Uniunii Europene în vederea combaterii unor
infracţiuni
Competenţe conferite
Competenţe profesionale:
CP.1. Descrierea conceptelor şi politicilor specifice spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie al Uniunii Europene
CP.2. Culegerea informaţiilor relevante referitoare la o problemă concretă de drept
al Uniunii Europene
CP.3. Interpretarea corelativă a normelor juridice din dreptul Uniunii Europene cu
normele juridice naţionale
1
CP.4. Aplicarea instrumentelor legislative specifice ale Uniunii Europene la
situaţii de fapt date
CP.5. Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea
lor corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor
Competenţe transversale:
CT.1. Realizarea sarcinilor profesionale în mod eficient şi responsabil
CT.2. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a surselor de informare
CT.3. Sintetizarea de soluţii generice şi alternative la probleme punctuale de
practică
CT.4. Utilizarea metodelor şi tehnicilor eficiente de învăţare în vederea formării şi
dezvoltării profesionale continue
Resurse şi mijloace de lucru
Bibliografie
Referinţe principale:
1. Paul Craig, Gráinne de Búrca, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenţă şi doctrină, ediţia a VI-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017
sau Paul Craig, Gráinne de Búrca, EU Law, Text, Cases, and Materials,
Seventh Edition, Oxford University Press, 2020
2. Gabriel-Liviu Ispas, Daniela Panc, Organizarea justiţiei în Uniunea
Europeană, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2021
Referinţe suplimentare:
3. Steve Peers, EU Justice and Home Affairs Law, 4th edition, Oxford University
Press, 2016
4. Sara Iglesias Sánchez, Maribel González Pascual (eds.), Fundamental Rights
in the EU Area of Freedom, Security and Justice, Cambridge University Press,
2021
5. Ermioni Xanthopoulou, Fundamental Rights and Mutual Trust in the Area of
Freedom, Security and Justice, Hart Publishing, 2020
6. Ariadna Ripoll Servent, Florian Trauner (eds.), The Routledge Handbook of
Justice and Home Affairs Research, Routledge, 2018
7. Daniel Fiott, Marco Zeiss, Yearbook of European Security 2021, European
2
Union Institute for Security Studies, 2021
8. Thierry Balzacq (ed.), The External Dimension of EU Justice and Home
Affairs. Governance, Neighbours, Security, Palgrave Studies in European
Union Politics, 2009
9. Lena Karamanidou, Bernd Kasparek, Border Management and Migration
Control in the European Union, Respond Working Papers, Paper 2018/14,
July 2018
10. Franziska Boehm, Information Sharing and Data Protection in the Area of
Freedom, Security and Justice, Springer, 2012
11. Antonio Missiroli (ed.), The EU and the world: players and policies post-
Lisbon, European Union Institute for Security Studies, 2016
12. Site-ul Uniunii Europene (cu trimitere către instituţiile competente):
https://www.europa.eu/
13. Portalul legislativ al Uniunii Europene: https://eur-lex.europa.eu/
14. Portalul de jurisprudenţă al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:
https://curia.europa.eu/juris/recherche.jsf?language=ro
Structura cursului
1. Introducere în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene
– 2 ore
2. Evoluţia istorică a spaţiului de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii
Europene – 3 ore
3. Politica Uniunii Europene în domeniul azilului – 3 ore
4. Politica Uniunii Europene în domeniul migraţiei – 2 ore
5. Gestionarea frontierelor externe ale Uniunii Europene – 3 ore
6. Cooperarea judiciară în materie civilă – 3 ore
7. Cooperarea judiciară în materie penală – 2 ore
8. Cooperarea poliţienească – 2 ore
9. Combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului – 2 ore
10. Combaterea traficului de droguri – 2 ore
11. Combaterea criminalităţii informatice – 2 ore
12. Protecţia datelor cu caracter personal în Uniunea Europeană – 1 oră
13/14. Provocările şi viitorul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie – 1 oră
3
Cerinţe preliminare
Cunoaşterea noţiunilor de drept european general
Cunoaşterea noţiunilor de drept instituţional al Uniunii Europene
Discipline deservite
Drept internaţional privat, Dreptul comerţului internaţional, Drept penal,
Drept penal european, Drept procesual penal, Drept procesual civil
Durata medie de studiu individual

28 ore
Evaluarea
Nota finală este compusă din:
- 50% evaluare scrisă pe parcurs
- 50% evaluare continuă orală, referat/eseu/mini-proiect de cercetare susţinut
oral
Pentru a promova materia, studentul trebuie să susţină şi să promoveze evaluarea
scrisă pe parcurs, să participe la evaluarea continuă orală şi să susţină oral un
referat/eseu/mini-proiect de cercetare. Evaluarea scrisă pe parcurs, evaluarea
continuă orală şi susţinerea orală a referatului/eseului/mini-proiectului de cercetare
se realizează numai pe parcursul semestrului, prin participarea la activităţile de
seminar.
4
Cuprins
Introducere ................................................................................................................................. 1
Chestionar evaluare prerechizite ............................................................................................... 6
Unitatea de învăţare 1. ............................................................................................................... 7
Unitatea de învăţare 2. ............................................................................................................. 13
Temă de control ........................................................................................................................ 67
Unitatea de învăţare 10. ........................................................................................................... 76
Unităţile de învăţare 13/14....................................................................................................... 94
5
Chestionar evaluare prerechizite
A. Realizaţi o analiză comparativă a instituţiilor politice ale Uniunii Europene, respectiv

Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European şi Parlamentul
European, urmărind transversal următoarele aspecte:
- ce interese reprezintă fiecare instituţie;
- din cine este compusă fiecare instituţie;
- care este durata mandatului în fiecare instituţie;
- ce atribuţii are fiecare instituţie;
- care sunt modalităţile de vot în fiecare instituţie.
B. Alegeţi varianta corectă [itemi tip complement simplu – o singură variantă poate fi
corectă]:
1. Fac parte din dreptul primar:
a) tratatele constitutive, acordurile încheiate între statele membre;
b) Carta drepturilor fundamentale, tratatele care modifică regulile bugetare;
c) deciziile, declaraţiile anexate tratatelor de revizuire.
2. Fac parte din dreptul derivat:

a) acte legislative obligatorii, acte nelegislative neobligatorii;
b) acte legislative, acte nelegislative şi tratate de revizuire;
c) acte legislative, acte nelegislative şi tratate constitutive.
3. Pentru intrarea în vigoare a actelor de drept derivat:

a) este necesară publicarea actelor legislative în Jurnalul Oficial al UE;
b) trebuie să treacă un termen de 3 zile de la publicarea actului în Jurnalul Oficial al UE;
c) nu este necesară publicarea regulamentelor nelegislative în Jurnalul Oficial al UE.
4. Referitor la actele legislative, este fals că:

a) pot fi adoptate de Consiliul European;
b) pot fi adoptate printr-o procedură legislativă specială;
c) pot îmbrăca şi forma actelor individuale (ex. decizii), nu doar a actelor cu caracter
normativ.
5. Regulamentul, ca izvor de drept derivat:

a) nu poate produce efecte erga omnes;
b) poate fi legislativ, când este adoptat de Comisie;
c) poate fi nelegislativ, când este adoptat de Banca Centrală Europeană.
6. Reprezintă o asemănare între regulament şi decizie faptul că:

a) sunt obligatorii în toate elementele;
b) pot avea destinatari determinaţi;
b) sunt întotdeauna supuse publicării în Jurnalul Oficial al UE pentru a intra în vigoare.
6
Unitatea de învăţare 1. Introducere în spaţiul de libertate, securitate
şi justiţie al Uniunii Europene
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 1 prezintă natura juridică a Uniunii Europene, relaţia
dintre libera circulaţie a persoanelor şi riscurile la adresa securităţii şi justiţiei,
sediul materiei şi domeniile cuprinse în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
precum şi criticile formulate în doctrină privind apariţia şi coerenţa acestui spaţiu.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: să
caracterizeze Uniunea Europenă, să explice riscurile generate de libera circulaţie a
persoanelor, să indice sediul materiei pentru spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie, să identifice domeniile cuprinse în acesta.
1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
***
1.4. Despre Uniunea Europeană şi natura sa juridică
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie reprezintă una dintre marile realizări ale
Uniunii Europene, deşi poate nu la fel de cunoscută sau popularizată precum piaţa internă.
Înainte de a discuta despre spaţiul de libertate, securitate şi justiţie şi anterior clarificării
acestei noţiuni, se impune a trasa câteva clarificări conceptuale privind Uniunea Europeană.
Conform art. 1 par. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană (în continuare, „TUE”),
statele membre „instituie între ele o Uniune Europeană”, căreia „îi atribuie competențe
pentru realizarea obiectivelor lor comune”. În viziunea autorilor tratatelor, aceasta ar fi „o
nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai profunde între popoarele Europei, în
cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea deplină a principiului transparenței și cât mai
aproape cu putință de cetățeni” (art. 1 par. 2 TUE).
Natura juridică a Uniunii a fost, este şi rămâne subiect de dezbatere pentru istorici,
jurişti, politologi şi sociologi deopotrivă, abordările variind de la afirmarea originalităţii
acestei structuri prin comparaţie cu organizaţiile clasice până la negarea caracterului
supranaţional al Uniunii şi includerea acesteia în rândul organizaţiilor internaţionale
tradiţionale. Din perspectivă juridică, miza calificării nu este deloc neglijabilă, întrucât poate
reprezenta un argument sau un contraargument pentru primatul dreptului Uniunii Europene
asupra constituţiilor statelor membre; cei care afirmă Uniunea Europeană drept o organizaţie
7
internaţională obişnuită găsesc în acest lucru un argument pentru a recunoaşte primatul
dreptului Uniunii Europene doar asupra normelor de drept intern, în sensul de legislaţie de
tipul legi organice, legi ordinare, ordonanţe (simple şi de urgenţă) ale Guvernului, hotărâri ale
Guvernului (şi toate actele de nivel inferior conform piramidei lui Kelsen). În sens contrar, o
parte din susţinătorii caracterului original şi vădit distinct al Uniunii faţă de alte organizaţii
clasice îmbrăţisează o abordare a primatului dreptului Uniunii Europene asupra întregii ordini
juridice naţionale, implicit asupra Constituţiei. La rândul lor, Curţile Constituţionale ale
statelor membre au optici divergente, existând instanţe de control constituţional care recunosc
primatul dreptului UE asupra constituţiilor naţionale, respectiv curţi care neagă o astfel de
interpretare (vehement sau prin schimbări de paradigmă de dată recentă).
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior a Comunităţii Europene) a afirmat
timpuriu şi în numeroase rânduri caracterului distinctiv al Uniunii şi supremaţia dreptului UE
asupra ordinii juridice naţionale. Din jurisprudenţa istorică, se remarcă argumentele Curţii în
hotărâri precum Van Gend en Loos şi Costa c. ENEL. Din considerentele hotărârii Van Gend
en Loos, „încoronată” adesea drept cea mai importantă hotărâre a Curţii datorită afirmării
efectului direct, reţinem că „[Din toate acestea] se poate trage concluzia că prin Comunitate
a fost creată o nouă ordine juridică a dreptului internațional, în beneficiul căreia statele
membre și-au limitat drepturile de suveranitate, chiar dacă numai în domenii restrânse, și
al cărei subiect îl constituie nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora”.
În Costa c. ENEL, Curtea are ocazia de a duce raţionamentul început în Van Gend en
Loos până la capăt, formulând cele mai valoroase remarci, pe care le reţinem cu titlu
concluziv pentru această secţiune:
„Spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, Tratatul CEE a instituit o
ordine juridică proprie […], integrată în sistemul juridic al statelor membre și pe care
instanțele acestora sunt obligate să o aplice. Ca urmare a instituirii unei Comunități cu o
durată nelimitată, dispunând de propriile instituții, propria personalitate, propria capacitate
juridică și capacitatea de reprezentare pe plan internațional și, în special, cu puteri reale
derivate din limitarea competenței sau din transferul atribuțiilor statelor către Comunitate,
statele membre și-au limitat drepturile lor suverane […] și au creat astfel un corp de drept
aplicabil resortisanților lor și lor însele. […] Reiese din ansamblul observațiilor de mai sus
că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind
natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern,
indiferent de natura acestuia, fără a-și pierde caracterul comunitar și fără a fi pus în
discuție fundamentul juridic al Comunității înseși. Astfel, transferarea de către state, din
sistemul lor juridic intern, către sistemul juridic comunitar a drepturilor și obligațiilor care
decurg din tratat are drept consecință o limitare definitivă a drepturilor lor suverane asupra
căreia nu ar putea să prevaleze un act unilateral ulterior, incompatibil cu conceptul de
Comunitate”.
8
To do:
Caracterizaţi succint Uniunea Europeană, pe baza elementelor prezentate mai sus.
1.5. Libertăţile de circulaţie şi riscurile la adresa securităţii şi justiţiei

Art. 2 TUE trasează valorile fundamentale pe care se întemeiază Uniunea ca fiind
„valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept,
precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin
minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
Dincolo de aceste idealuri şi cu o doză mai mare de pragmatism, Comunitatea
Economică Europeană, ca precursoare a Uniunii Europene, avea ca obiectiv crearea unei pieţe
comune, „a cărei funcţionare priveşte în mod direct pe membrii individuali ai Comunităţii”
(Van Gend en Loos). Piaţa comună a urmărit în mod central asigurarea celor patru libertăţi
fundamentale, respectiv libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor,
dar a avut şi alte obiective, precum adoptarea de legislaţie pentru asigurarea liberei
concurenţe. Aşadar, încă din proiectul iniţial, s-a dorit extrapolarea la nivel comunitar a
libertăţilor de circulaţie care existau natural în pieţele naţionale: astfel cum circulă liber
mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalurile între localităţi diferite ale unei ţări, la fel ar
putea să circule liber şi între state diferite ale Comunităţii.
În prezent, ne referim la piaţa internă, întrucât Tratatul de la Lisabona a eliminat
conceptul de piaţa comună (care comporta uşoare delimitări), art. 26 alin. (2) din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (în continuare, „TFUE”) statuând că „[p]iața internă
cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor, a
persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile
tratatelor”.
Cu toate acestea, libertăţile de circulaţie nu sunt lipsite de riscuri la adresa securităţii şi
justiţiei, cele mai pregnante fiind cele derivate din libera circulaţie a persoanelor.
Exemple:
Eliminarea frontierelor dintre statele membre – lipsește statele membre
de instrumente naționale importante pentru controlul și filtrarea intrării și
identității persoanelor.
Infracționalitatea transfrontalieră – Traficul de droguri, crima
organizată, frauda internațională, spălarea banilor, traficul de ființe umane,
exploatarea sexuală a minorilor sunt infracțiuni care nu cunosc frontiere.
Imigrarea, cetățenii statelor terțe, solictanții de azil – Ce se întâmplă cu
cetățenii statelor terțe prezenți în mod legal pe teritoriul unuia dintre statele
membre? Dispariția frontierelor ridică și problema imigrării ilegale, a rezidenței
ilegale, a angajării ilegale. Noțiunea de „refugiat politic” trebuie clarificată,
9
pentru a evita situațiile în care un stat acordă azil, iar altul refuză, situațiile în
care se depun cereri de azil în mai multe state.
Soluţia concepută pentru a răspunde acestor riscuri a fost cea de instituire a unor
„măsuri compensatorii”, prin crearea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie în Uniunea
Europeană. Astfel, „Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție,
fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil,
imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen” (art. 3 alin. (2)
TUE). În aceste condiţii, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie se configurează ca un corolar
al pieţei interne, mai precis, al liberei circulaţii a persoanelor.
1.6. Sediul materiei şi domeniile cuprinse în spaţiul de libertate, securitate şi

justiţie
La nivelul dreptului primar, principalele norme privind spaţiul de libertate, securitate
şi justiţie se regăsesc în Titlul V din Partea a III-a (Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii) a
TFUE, de la art. 67 la art. 89. Cele 23 de articole sunt distribuite în 5 capitole, după cum
urmează: Capitolul 1 – Dispoziţii generale, Capitolul 2 – Politici privind controlul la frontiere,
dreptul de azil şi imigrarea, Capitolul 3 – Cooperarea judiciară în materie civilă, Capitolul 4 –
Cooperarea judiciară în materie penală, Capitolul 5 – Cooperarea poliţienească.
Textul de debut (art. 67 TFUE) are un conţinut complex şi eterogen, cuprinzând atât
obiectivele spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, cât şi mijloace prin care acestea pot fi
atinse, anunţând implicit domeniile cuprinse în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie:
„(1) Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea
drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor
membre.
(2) Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele interne și
dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării și al controlului la
frontierele externe care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre și care este
echitabilă față de resortisanții țărilor terțe. În înțelesul prezentului titlu, apatrizii sunt
asimilați resortisanților țărilor terțe.
(3) Uniunea acționează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de
prevenire a criminalității, a rasismului și a xenofobiei, precum și de combatere a acestora,
prin măsuri de coordonare și de cooperare între autoritățile polițienești și judiciare și alte
autorități competente, precum și prin recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare în
materie penală și, după caz, prin apropierea legislațiilor penale.
(4) Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului
recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă”.
10
Dezvoltarea subsecventă a dreptului derivat în materie decelează existenţa şi posibila
sistematizare a unor domenii principale cuprinse în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
unele evidente din economia textului citat anterior, altele rezultate organic în timp, fiecare cu
mai multe sfere subsumate:
 politica în domeniul azilului şi a imigraţiei;
 gestionarea frontierelor externe;
 cooperarea judiciară în materie civilă;
 cooperarea judiciară în materie penală (dimensiunea procesual penală) şi
cooperarea poliţienească;
 combaterea spălării banilor, finanţării terorismului, a traficului de persoane, a
traficului de droguri (dimensiunea material penală de apropiere legislativă);
 combaterea criminalităţii informatice şi protecţia datelor cu caracter personal.
1.7. Critici la adresa spaţiului de libertate, securitate şi justiţie

În perioada negocierii Tratatului privind Uniunea Europeană, statele membre au
considerat necesar a iniţia o cooperare în probleme de justiţie şi afaceri interne, astfel încât
crearea spaţiului de liberă circulaţie a persoanelor să fie însoţită de măsuri conexe pentru
întărirea frontierelor externe şi a politicilor privind azilul şi imigrarea, dat fiind faptul că
eliminarea controalelor la frontierele dintre statele membre pentru a permite libera circulaţie a
persoanelor nu poate avea loc în detrimentul securităţii populaţiei, al ordinii publice şi al
libertăţilor civile. Pe cale de consecinţă, explicaţia oficială pentru existenţa spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie era adoptarea unor măsuri compensatorii conexe liberei circulaţii
a persoanelor.
Explicaţia oficială a fost însă contestată, întrucât nu ar fi fost suficientă pentru a
justifica natura restrictivă a politicilor adoptate în domenii precum migrarea şi azilul. În
doctrina s-a ajuns până la a prezenta relaţia dintre deficitul de securitate cauzat de ridicarea
frontierelor interne şi măsurile compensatorii ca fiind „unul dintre cele mai puternice mituri
ale imaginii pe care o prezintă UE despre sine”. În pofida acestor susţineri şi deşi spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie nu a contribuit decisiv în consolidarea legitimităţii interne a
Uniunii, acesta a avut un rol considerabil în fortificarea legitimităţii externe, demonstrând că
organizaţia se comportă în mod real ca o „uniune”, cu politici comune şi apropiere legislativă.
O altă critică ridicată în doctrină ar fi dacă problemele abordate de reglementările în
materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie pot fi considerate ca formând un pachet
coerent, având în vedere varietatea lor. Aşadar, s-ar observa o lipsă de coerenţă tematică,
întrucât subiectele reunite nu alcătuiesc o unitate „naturală”, după cum lipseşte şi coerenţa
istorică, luând în considerare că istoria nu oferă o logică evidentă a acestei iniţiative, astfel
cum se poate observa din varietatea de structuri guvernamentale în care sunt organizate în
mod tradiţional aceste politici în statele membre. Acelaşi autor remarcă şi lipsa unei coerenţe
11
instituţionale în perioada născândă a spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, respectiv sub
imperiul Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsterdam (situaţie corectată în
principal prin Tratatul de la Lisabona, astfel cum vom vedea în următoarea unitate de
învăţare). În aceste condiţii, singura explicaţie plauzibilă ar fi cea a unei coerenţe politice,
bazată pe programul de acţiune explicit şi ambiţios al Consiliului European de la Tampere din
1999, conceput în scopul dezvoltării unui domeniu de politică comună, în cadrul a patru titluri
principale la momentul respectiv: (1) o politică comună privind azilul şi migrarea; (2) un
veritabil spaţiu european de justiţie; (3) o luptă la nivelul Uniunii împotriva criminalităţii; (4)
o acţiune externă mai puternică.
Să ne reamintim...
Uniunea Europeană este o structură originală, diferită de alte organizaţii
internaţionale tradiţionale, în centrul căreia se situează piaţa internă, cu cele 4
libertăţi fundamentale de circulaţie. Întrucât libera circulaţie a persoanelor comportă
şi ameninţări la adresa securităţii şi justiţiei, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
se configurează ca un corolar al acestei libertăţi, stabilind măsuri adecvate privind
controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum și prevenirea
criminalității și combaterea acestui fenomen. La nivelul dreptului primar,
principalele norme privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie se regăsesc în
Titlul V din Partea a III-a (Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii) a TFUE.
Rezumat
Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană generează riscuri la
adresa securităţii şi justiţiei, pe care statele membre au înţeles să le trateze prin
crearea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, care înglobează mai multe
domenii, precum politica în domeniul azilului şi a imigraţiei, gestionarea frontierelor
externe, cooperarea judiciară în materie civilă, în materie penală, cooperarea
poliţienească. În următoarea unitate de învăţare va fi explicată evoluţia în tratate a
spaţiului de libertate, securitate şi justiţie până în prezent, dublată de modalitatea de
exercitare a competenţelor şi repartizarea instituţională a rolurilor.
Test de evaluare a cunoştinţelor

Indicaţi 3 riscuri la adresa securităţii şi justiţiei generate de libera
circulaţie a persoanelor în spaţiul european.
Indicaţi 4 domenii cuprinse în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al
Uniunii Europene.
12
Unitatea de învăţare 2. Evoluţia istorică a spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie al Uniunii Europene
2.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 prezintă evoluţia spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie prin tratate, exercitarea competenţelor în acest spaţiu, precum şi rolul
principalilor actori, fie aceştia instituţii ale Uniunii Europene sau ale statelor
membre ori chiar statele însele.

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: să
caracterizeze evoluţia istorică a spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, să indice
modalitate de exercitare a competenţelor, să explice rolul diferitelor instituţii
implicate.
2.3. Durata
***
2.4. Evoluţia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie prin tratate
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie a avut o evoluţie sinuoasă în decursul istoriei
Uniunii Europene, pornind de la o afirmare a dorinţei de cooperare a statelor în acest domeniu
prin crearea Pilonului III (Justiţie şi afaceri interne) al Uniunii Europene, însă fără renunţare
la suveranitate, urmată de o comunitarizare parţială a pilonului şi finalizată prin eliminarea
sistemului pe piloni, implicit prin integrarea completă a spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie în corpul principal al TFUE.
2.4.1. Eforturi anterioare Tratatului de la Maastricht

Chiar şi înainte de crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht şi
formalizarea cooperării în domeniul justiţie şi afaceri interne, statele membre au făcut diferite
eforturi în această direcţie.
Grupul Trevi a fost o rețea interguvernamentală a reprezentanților ministerelor de
justiție și de interne, înfiinţat ca urmare a unei propuneri a Consiliului European de la Roma
din 1-2 decembrie 1975 ce a fost formalizată la reuniunea Consiliului Afaceri Interne de la
Luxemburg din 29 iunie 1976. Unele surse citează denumirea grupului ca fiind un acronim
pentru „Terrorisme, Radicalisme, Extrémisme et Violence Internationale” (terorism,
radicalism, extremism şi violenţă internaţională), adică domeniile de acţiune ale grupului, în
13
timp ce alte surse trimit simbolic către Fântâna Trevi (Fontana di Trevi) din Roma, locul unde
a fost propusă înfiinţarea grupului, sau către un joc de cuvinte pentru numele unui iniţiator al
grupului, Fonteijn, director-general în ministerul de justiţie olandez (nl. fonteijn = fântână).
Grupul Trevi apare pe fondul înteţirii atacurilor teroriste în Europa anilor '70.
Exemple: Un exemplu notabil este cel de la Jocurile Olimpice de Vară de la
Munchen din 1972, când 8 membri ai unei formaţiuni teroriste palestiniene s-au
infiltrat în satul olimpic, omorând 2 membri ai comitetului olimpic israelian şi
luând ostatici alţi 9, solicitând eliberarea unor prizonieri palestinieni din închisori
israeliene. Cu toate că 5 dintre terorişti au fost ucişi, operaţiunea de salvare s-a
transformat într-un masacru, toţi ostaticii pierzându-şi viaţa, iar cei 3 terorişti
rămaşi în viaţă au fost eliberaţi o lună mai târziu, urmare a deturnării zborului
Lufthansa 615, un exemplu de act terorist la rândul său, de către simpatizanţi ai
formaţiunii teroriste palestiniene.
Eşecul operaţiunii a demonstrat necesitatea cooperării în materie poliţienească şi a fost
un catalizator pentru înfiinţarea Grupului Trevi, ale cărui competenţe iniţiale sunt extinse în
1985 pentru a include infracțiunile internaționale grave (trafic de droguri, trafic de arme,
furturi din bănci). Grupul dispare prin absorbţia sa în Pilonul III al Uniunii Europene, prin
Tratatul de la Maastricht.
Acordul Schengen predatează de asemenea Tratatul de la Maastricht, reprezentând un
acord semnat în 1985 între Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg pentru eliminarea
etapizată a controalelor la frontieră între aceste state. Deşi nu face parte inițial din acquis-ul
comunitar, se dezvoltă treptat, prin adăugarea de noi state şi devine în final parte din acquis-ul
comunitar prin Tratatul de la Amsterdam.
2.4.2. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992 şi intrat în vigoare în 1993, reprezintă tratatul
prin care a fost instituită Uniunea Europeană, însă nu prin abolirea comunităţilor existente
anterior, respectiv Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea
Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/
Euratom), ci prin gruparea acestora în Pilonul I, numit din acest motiv şi pilonul comunitar.
Aşadar, în titlurile II, III şi IV ale Tratatului de la Maastricht sunt incluse modificările aduse
tratatelor CECO, CEE (devenită între timp CE – Comunitatea Europeană) şi Euratom, metoda
de decizie în Pilonul I fiind metoda comunitară, cu caracter supranaţional, în care Comisia
propune, iar Consiliul şi Parlamentul decid, în calitate de colegiuitori (prin instituirea
procedurii de codecizie, care creşte rolul Parlamentului European).
Pe lângă pilonul comunitar se creează şi Pilonul II – Politică externă şi de securitate
comună (Titlul V din Tratatul de la Maastricht) şi Pilonul III – Justiţie şi afaceri interne (Titlul
VI din Tratatul de la Maastricht). Elementul comun al acestor doi piloni este că, date fiind
14
domeniile delicate la care se referă, sensibilităţile naţionale au prevalat, sens în care statele
membre nu au dorit să cedeze din suveranitate, ci au urmărit să păstreze puterea de decizie. Pe
cale de consecinţă, în Pilonii II şi III, metoda de decizie era cea interguvernamentală.
În ceea ce priveşte formalizarea cooperării în domeniul justiţie şi afaceri interne,
aceasta este anunţată încă din preambulul tratatului: „(...) reafirmând obiectivul lor de a
facilita libera circulație a persoanelor, asigurând în același timp siguranța și securitatea
popoarelor lor, prin includerea dispozițiilor privind justiția și afacerile interne în prezentul
tratat, (...) Uniunea își stabilește următoarele obiective: (...) - să dezvolte o strânsă cooperare
în domeniul justiției și afacerilor interne (...)”. [tr.n.]
Textul care reprezenta la acel moment izvorul de drept primar privind cooperarea în
justiţie şi afaceri interne era cel al art. K1, pe care îl expunem în cele ce urmează, pentru a
observa obiectivele ambiţioase asumate şi pentru a le compara cu cele din actuala formulare a
art. 67 TFUE (expus în Unitatea de învăţare 1): „În scopul realizării obiectivelor Uniunii, în
special a liberei circulații a persoanelor, și fără a aduce atingere competențelor Comunității
Europene, statele membre consideră următoarele domenii ca chestiuni de interes comun:
1. politica de azil;
2. normele care reglementează trecerea de către persoane a frontierelor externe ale
statelor membre și exercitarea controalelor asupra acestora;
3. politica de imigrare și politica privind resortisanții țărilor terțe:
(a) condițiile de intrare și de circulație a resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor
membre;
(b) condițiile de ședere ale resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre, inclusiv
reunirea familiei și accesul la un loc de muncă;
(c) combaterea imigrației, șederii și muncii neautorizate de către resortisanții țărilor terțe pe
teritoriul statelor membre;
4. combaterea dependenței de droguri, în măsura în care aceasta nu este acoperită de
punctele 7-9;
5. combaterea fraudei la scară internațională, în măsura în care aceasta nu este
acoperită de punctele 7-9;
6. cooperarea judiciară în materie civilă;
7. cooperarea judiciară în materie penală;
8. cooperare vamală;
9. cooperarea polițienească în scopul prevenirii și combaterii terorismului, a traficului
ilicit de droguri și a altor forme grave de criminalitate internațională, inclusiv, dacă este
necesar, anumite aspecte ale cooperării vamale, în legătură cu organizarea unui sistem de
schimb de informații la nivelul Uniunii în cadrul unui Oficiu European de Poliție (Europol)”.
[tr.n.]
15
To do:
Comparaţi art. K1 din Tratatul de la Maastricht cu art. 67 TFUE, identificând 5
asemănări şi/sau deosebiri. Evidenţiaţi elementele din art. K1 care au fost
menţinute în art. 67 TFUE, precum şi elementele la care s-a renunţat.
2.4.3. Tratatul de la Amsterdam

O critică la adresa Tratatului de la Maastricht a fost că domeniul Pilonului III afecta
drepturi fundamentale ale omului și suscita probleme similare cu cele prevăzute în cadrul
liberei circulații din Tratatul Comunităţii Europene – TCE (fostul TCEE – Tratatul
Comunităţii Economice Europene).
Posibilele rezolvări propuse variau de la îmbunătățirea dispozițiilor instituționale din
Pilonul III existent (pilonul JAI) până la absorbția completă a Pilonului III în Pilonul I
(pilonul comunitar).
Soluția finală adoptată prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997 şi intrat în
vigoare în 1999, a fost comunitarizarea parțială a pilonului III, respectiv mutarea prevederilor
referitoare la vize, azil, imigrație, cooperare judiciară în materie civilă în prevederile TCE, în
timp ce în Pilonul III al TUE rămâne momentan (până la Tratatul de la Lisabona) cooperarea
polițienească și judiciară în materie penală (CPJP).
2.4.4. Tratatul de la Lisabona

Reforma adusă prin Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 şi intrat în vigoare în
2009, reprezintă „desăvârşirea” conceptului de spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
întrucât tratatul aboleşte sistemul pe piloni introdus prin Tratatul de la Maastricht (cu toate că
se păstrează reguli distincte pentru PESC – politica externă şi de securitate comună).
Astfel, dispozițiile referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie sunt integrate
complet în corpul principal al TCE, devenit acum TFUE, în Titlul V – Politicile și acțiunile
interne ale Uniunii, după prevederile referitoare la piața internă, libera circulație a mărfurilor,
agricultura, pescuitul, libera circulație a persoanelor, serviciilor, capitalurilor.
O interpretare sistematică a amplasării acestor norme după cele referitoare la piaţa
internă ar putea duce la concluzia că spaţiul de libertate, securitate şi justiţie ocupă un loc
secund într-o ierarhizare după importanţă. Această teză este contrazisă de formularea art. 3
TUE, care prevede în sinteză că:
„(1) Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.
(2) Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, (...).
(3) Uniunea instituie o piață internă. (...)
(4) Uniunea instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro.
(5) În relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează
valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. (...)”.
16
Observăm, aşadar, că în lumina textului precitat, crearea spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie se configurează ca o prioritate peste beneficiile (incontestabile) ale pieţei
interne şi ale uniunii economice şi monetare. Cu toate acestea, aşezarea normelor referitoare
la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie după cele privind piaţa internă este de natură a
menţine justificarea iniţială a apariţiei acestor prevederi ca „măsuri compensatorii” pentru
riscurile generate de libera circulaţie a persoanelor.
To do:
Din toate tratatele menţionate în cele de mai sus, identificaţi care au valoare de
tratate constitutive şi care sunt tratate de revizuire.
Să ne reamintim...
Tratatul de la Maastricht pune bazele spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie prin prevederile Pilonului III – Justiţie şi afaceri interne (JAI), pilon
interguvernamental. Tratatul de la Amsterdam operează comunitarizarea parţială a
Pilonului JAI, preluând o parte din prevederi în corpul TCE. Prin Tratatul de la
Lisabona are loc abolirea sistemului pe piloni şi integrarea tuturor dispozițiilor
referitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie în corpul principal al TCE,
devenit acum TFUE.
2.5. Exercitarea competenţei în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie

În dreptul Uniunii Europene, delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii (art. 5 alin. (1) TUE). Astfel, „[î]n temeiul principiului atribuirii,
Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele
membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre” (art. 5 alin.
(2) TUE).
Înţelegem, aşadar, că pornind de la regula că la origini toate competenţele aparţin
statelor, o parte din aceste competenţe pot fi atribuite Uniunii Europene. Atribuirea poate fi
integrală, caz în care vorbim de competenţa exclusivă a Uniunii, sau parţială, ipoteză în care
apare competenţa partajată a Uniunii cu statele membre.
În concret, rezultă 3 principale tipuri de competenţe:
1. competenţe rezervate/reţinute de statele membre (competenţe exclusive ale
statelor membre): ca regulă, pentru toate domeniile în privinţa cărora nu a operat un trasfer de
competenţă către Uniune; în zona competenţelor rezervate, doar statele pot decide, în timp ce
Uniunea nu, însă conform art. 6 TFUE, aceasta poate desfăşura acțiuni de sprijinire, de
coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, exercitând aşa-numita competenţă de
sprijin.
17
Exemple:
Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni de sprijin au următoarele domenii:
(a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
(f) protecția civilă;
(g) cooperarea administrativă.
2. competenţe exclusive ale Uniunii: pentru domeniile în care statele au înţeles să
transfere integral competenţa, pierzând puterea de decizie; în zona competenţelor exclusive
ale Uniunii, doar Uniunea poate reglementa, în timp ce statele nu, cu excepţia punerii în
aplicare a actelor Uniunii.
Exemple:
Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
(a) uniunea vamală;
(b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
(c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
(d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
(e) politica comercială comună.
3. competenţe partajate între Uniune şi statele membre: în cazul în care tratatele
atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într-un domeniu determinat,
Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în
acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a
exercitat competența. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care
Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite (art. 2 alin. (2) TFUE).
Exemple:
Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele
domenii principale:
(a) piața internă; (...)
(c) coeziunea economică, socială și teritorială; (...)
(e) mediul;
(f) protecția consumatorului;
(g) transporturile;
(h) rețelele transeuropene;
(i) energia;
(j) spațiul de libertate, securitate și justiție; (...).
18
2.6. Principalii actori în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie şi rolul acestora
2.6.1. Consiliul European
Consiliul European definește orientările strategice ale planificării legislative și
operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție (art. 68 TFUE).
2.6.2. Consiliul (UE) şi comitetele Consiliului

Consiliul adoptă măsuri în vederea asigurării cooperării administrative între
serviciile competente ale statelor membre în domeniile menționate în Titlul V TFUE, precum
și între serviciile respective și Comisie. În această privinţă, Consiliul hotărăște la propunerea
Comisiei, după consultarea Parlamentului European (art. 74 TFUE).
Fără a aduce atingere art. 258, 259 și 260 TFUE, Consiliul, la propunerea Comisiei,
poate adopta măsurile de stabilire a condițiilor în care statele membre, în colaborare cu
Comisia, realizează o evaluare obiectivă și imparțială a punerii în aplicare, de către
autoritățile statelor membre, a politicilor Uniunii prevăzute în prezentul titlu, în special în
scopul de a favoriza aplicarea deplină a principiului recunoașterii reciproce. Parlamentul
European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la conținutul și rezultatele
evaluării (art. 70 TFUE).
În cadrul Consiliului se instituie un comitet permanent care să asigure în cadrul
Uniunii promovarea și consolidarea cooperării operaționale în materie de securitate
internă. Fără a aduce atingere art. 240 TFUE, comitetul promovează coordonarea acțiunii
autorităților competente ale statelor membre. La lucrările comitetului pot fi implicați
reprezentanții organelor, ai oficiilor și ai agențiilor în cauză ale Uniunii. Parlamentul
European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la derularea acestor lucrări (art.
71 TFUE). Astfel a apărut Comitetul pentru cooperare operațională în materie de securitate
internă (COSI), care coordonează cooperarea polițienească și vamală, protecția frontierelor
externe, cooperarea operațională în domeniul securității interne, fără a se implica însă în
pregătirea actelor legislative.
2.6.3. Parlamentul European

Parlamentul European ia decizii în materia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie
împreună cu Consiliul, în calitate de colegiuitori în Uniunea Europeană, prin procedura
legislativă ordinară, cu excepția cazurilor expres prevăzute de tratate în care se folosesc
proceduri legislative speciale (spre exemplu, Consiliul decide după consultarea Parlamentului
sau Consiliul decide cu aprobarea Parlamentului).
2.6.4. Parlamentele naţionale

Parlamentele naționale asigură, cu privire la propunerile și inițiativele legislative
prezentate în cadrul capitolelor 4 (Cooperarea judiciară în materie penală) și 5 (Cooperarea
19
polițienească), respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității (art. 69 TFUE).
2.6.5. Statele membre

Titlul V al TFUE privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie nu aduce atingere
exercitării responsabilităților care revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și
pentru apărarea securității interne (art. 72 TFUE).
Statele membre au libertatea de a organiza între ele și sub autoritatea lor forme de
cooperare și de coordonare pe care le consideră oportune, între serviciile competente ale
administrațiilor acestora care răspund de asigurarea securității naționale (art. 73 TFUE).
2.6.6. Instanţele Uniunii

Anterior Tratatului de la Lisabona, competența instanțelor UE asupra pilonului III era
limitată, sens în care: competența de a pronunța hotărâri preliminare depindea de o declarație
de acceptare a acestei competențe din partea statelor membre; doar instanțele naționale de
ultim grad puteau formula trimiteri preliminare în materie de vize, azil, imigrare; controlul
legalității (acțiunea în anulare) era limitat; Comisia nu avea la dispoziție acțiuni în executare;
nu existau dispoziții privind despăgubirile.
După Tratatul de la Lisabona, prin desființarea definitivă a sistemului pe piloni și
trecerea completă a normelor privind justiţia şi afacerile interne în corpul TFUE, competența
instanțelor Uniunii se aplică asupra spaţiului de libertate, securitate şi justiţie ca în orice alt
caz, prin acțiuni directe și indirecte (e.g. hotărâri preliminare, control de legalitate).
Rezumat
Originile spaţiului de libertate, securitate şi justiţie se regăsesc în Tratatul de
la Maastricht, însă structura actuală a fost conturată prin modificările aduse de
Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Lisabona. În această materie, competenţa
este partajată între Uniune şi statele membre. Rolul instituţiilor Uniunii este
complex, în esenţă Comisia având putere de iniţiativă, iar Consiliul şi Parlamentul
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, în limita orientărilor
strategice definite de Consiliul European.

Prezentaţi succint evoluţia spaţiului de libertate, securitate şi justiţie prin
tratate.
Explicaţi rolul statelor membre, al parlamentelor naţionale şi al
instanţelor Uniunii în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
20
Unitatea de învăţare 3. Politica Uniunii Europene în domeniul
azilului
3.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 prezintă premisele politicii Uniunii Europene în
domeniul azilului, reglementările de drept primar în domeniul azilului şi cele mai
importante reglementări de drept derivat care conturează sistemul european comun
de azil.

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: să explice
apariţia politicii UE în domeniul azilului, să indice izvoarele de drept primar în
acest domeniu, să caracterizeze standardele europene comune în materie de azil, să
indice drepturile/garanţiile de care beneficiază un solicitant de azil.
3.3. Durata
***
3.4. Premisele politicii în domeniul azilului
Încă de la apariţia aquis-ului Schengen în 1985, despre care am menţionat şi în unitatea
de învăţare anterioară că a avut ca scop eliminarea frontierelor dintre statele semnatare și
stabilirea unor reguli comune privind gestionarea frontierelor externe, statele s-au confruntat
cu o „enigmă” juridică: într-un spaţiu în care nu există frontiere între state, care stat va
gestiona cererile de azil?
Soluţia a fost dată de Convenţia de la Dublin din 1990, prin care gestiunea cererilor de
azil este plasată în sarcina statului de intrare, în această manieră evitându-se riscul ca un
solicitant de azil să depună cereri în mai multe state, obţinând eventual protecţie în unele, în
timp ce în altele nu. Sistemul creat de Convenţia de la Dublin nu este un sistem redistributiv,
ci un sistem de responsabilizare a statului de acces – lucru criticat de statele care se confruntă
cu afluxuri masive de migranţi solicitanţi de azil, precum Grecia şi Italia – şi nu include nici
standarde europene pentru azil.
Standardele europene în materie de azil au început să apară odată cu punerea bazelor
Sistemului european comun de azil (prescurtat SECA) prin Tratatul de la Amsterdam (semnat
în 1997 şi intrat în vigoare în 1999). Astfel, în perioada 1999-2005 au fost adoptate 6
instrumente normative pentru stabilirea unor standarde minime pentru azil, reformate ulterior,
între anii 2008 şi 2013 pentru crearea unui sistem comun și uniform de standarde de protecție.
21
3.5. Izvoare de drept privind acordarea de azil în Uniunea Europeană
În spaţiul Uniunii Europene, izoarele de drept referitoare la acordarea dreptului de azil
pot fi grupate în mai multe categorii. În primul rând, în categoria dreptului primar se
încadrează normele din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi cele din Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene. În dreptul derivat se disting 6 instrumente importante,
2 regulamente şi 4 directive, pe care le vom prezenta în secţiunile ulterioare. Finalmente,
distinct de dreptul Uniunii propriu-zis, o a treia categorie de izvoare ar fi reprezentată de
Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor, la care însăşi Carta face referire, şi de
constituţiile naţionale ale statelor membre, ca tradiţie juridică comună a acestora.
3.6. Reglementări de drept primar în domeniul azilului

Pe picior de egalitate cu tratatele din punct de vedere juridic, Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene recunoaşte cu titlu general dreptul de azil prin prevederile
art. 18, conform căruia „[d]reptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de
Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind
statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene”.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene are însă prevederi mai detaliate în acest
sens, art. 78 TFUE având o redactare complexă, din care se decelează atât scopul normei
juridice, cât şi mijloacele prin care statele membre înţeleg că se poate atinge acel scop.
„(1) Uniunea dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al protecției
subsidiare și al protecției temporare, cu scopul de a oferi un statut corespunzător oricărui
resortisant dintr-o țară terță care are nevoie de protecție internațională și de a asigura
respectarea principiului nereturnării. Această politică trebuie să fie în conformitate cu
Convenția de la Geneva la 28 iulie 1951 și cu Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind
statutul refugiaților, precum și cu alte tratate din domeniu.
(2) În înțelesul alineatului (1), Parlamentul European și Consiliul, hotărând în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile referitoare la un sistem
european comun de azil, care cuprinde:
(a) un regim unitar de azil în favoarea resortisanților țărilor terțe, valabil în toată Uniunea;
(b) un regim unitar de protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să
obțină azil european, au nevoie de protecție internațională;
(c) un sistem comun de protecție temporară a persoanelor strămutate în cazul unui aflux
masiv;
(d) proceduri comune de acordare și de retragere a regimului unitar de azil sau de protecție
subsidiară;
(e) criterii și mecanisme de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei
cereri de azil sau de protecție subsidiară;
22
(f) norme referitoare la condițiile de primire a solicitanților dreptului de azil sau de
protecție subsidiară;
(g) parteneriatul și cooperarea cu țările terțe pentru gestionarea fluxurilor de persoane care
solicită drept de azil, protecție subsidiară sau temporară.
(3) În cazul în care unul sau mai multe state membre se află într-o situație de urgență
caracterizată de un aflux brusc de resortisanți din țări terțe, Consiliul, la propunerea
Comisiei, poate adopta măsuri provizorii, în beneficiul statului sau al statelor membre în
cauză. Acesta hotărăște după consultarea Parlamentului European”.
To do:
Identificaţi în textul art. 78 TFUE scopul politicii Uniunii în materie de azil şi
mijloacele/măsurile de atingere a scopului.
3.7. Reglementări de drept derivat în domeniul azilului

Astfel cum menţionam în cele de mai sus, 6 acte de drept derivat sunt de o importanţă
sporită în materia azilului în Uniunea Europeană, respectiv Regulamentul Dublin III,
Regulamentul Eurodac, Directiva standarde comune pentru refugiaţi şi apatrizi, Directiva
proceduri comune de acordare și retragere a protecției internaționale, Directiva privind
condițiile de primire, Directiva protecție temporară în cazul unui aflux masiv de persoane
strămutate.
Înainte de a aborda punctual elementele esenţiale ale acestor acte, se impune o
clarificare terminologică între noţiunile de refugiat, beneficiar de protecţie subsidiară şi
persoană strămutată beneficiară de protecţie temporară, conform reglementărilor europene.
Astfel:
- „refugiat” înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri
bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, a naționalității, a opiniilor
politice sau a apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării al cărei cetățean este
și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări
sau orice apatrid care, aflându-se din motivele menționate anterior în afara țării în care avea
reședința obișnuită, nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să se întoarcă în
respectiva țară și care nu se încadrează în ipotezele de excludere de la recunoaşterea statutului
de refugiat;
- „persoană eligibilă pentru obținerea de protecție subsidiară” înseamnă orice
resortisant al unei țări terțe sau orice apatrid care nu poate fi considerat refugiat, dar în
privința căruia există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul în care ar fi trimis în
țara sa de origine sau, în cazul unui apatrid, în țara în care avea reședința obișnuită, ar fi supus
unui risc real de a suferi vătămări grave (pedeapsa cu moartea sau execuția, tortura sau
tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, amenințările grave și individuale la
adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict
23
armat intern/internaţional) și care nu se încadrează în ipotezele de excludere de la
recunoaşterea acestui statut și nu poate sau, ca urmare a acestui risc, nu dorește protecția
respectivei țări;
- „persoane strămutate” înseamnă resortisanți ai țărilor terțe sau apatrizi care au trebuit
să-și părăsească țările sau regiunile de origine sau au fost evacuați, în special în urma unui
apel al organizațiilor internaționale, și care nu se pot întoarce, în condiții de siguranță și
durabile, din cauza situației existente în acea țară, și care se pot încadra în domeniul de
aplicare al articolului 1A din Convenția de la Geneva sau al altor instrumente internaționale
sau naționale de protecție internațională, în special: (i) persoane care au părăsit zone de
conflict armat sau de violență endemică; (ii) persoane expuse riscurilor majore sau care au
fost victime ale încălcărilor sistematice sau generalizate ale drepturilor omului.
3.7.1. Regulamentul Dublin III 1

Regulamentul Dublin III stabileşte criteriile şi mecanismele de determinare a statului
membru responsabil cu examinarea unei cereri de azil, precum şi un ansamblu de garanţii care
să asigure protecţia sporită a solicitanţilor de azil până la soluţionarea cererii. Actualul
regulament reprezintă o reformare a Regulamentul Dublin II, al cărui precursor a fost tocmai
Convenţia de la Dublin (implicit, Dublin I), despre care aminteam în partea introductivă a
prezentei unităţi de învăţare că a fost criticată de statele membre care primesc de regulă mulţi
solicitanţi de azil pentru că nu instituie un sistem redistributiv de analiză a cererilor de azil,
statele ajungând să fie „sufocate” şi depăşite administrativ în gestionarea solicitărilor.
Actualul regulament introduce criterii de determinare a statului membru responsabil,
care se aplică ierarhizat, în ordinea în care sunt prezentate în capitolul III al regulamentului,
fiind în sinteză vorba despre:
1. minoritatea solicitantului;
2. considerente familiale;
3. deținerea de curând a unei vize sau a unui permis de ședere într-o țară din UE;
4. intrarea în mod ilegal sau legal a solicitantului în UE.
Referitor la garanțiilor pentru protecția sporită a solicitanților, în textul regulamentului
se disting:
Exemple:
- dreptul la informare (art. 4);
- dreptul la interviuri individuale (art. 5);
- garanții suplimentare pentru minori, acordându-se prioritate intereselor
superioare
1
Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a
criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție
internațională prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un
apatrid.
24
ale copiilor pe tot parcursul procedurii (art. 6);
- protecție sporită pentru copiii și membrii familiei solicitanților, pentru
persoanele
aflate în îngrijire și pentru rudele solicitanților (art. 9, 10, 16);
- posibilitatea de a beneficia de asistență juridică gratuită la cerere (art. 27);
- dreptul la o cale de atac împotriva unei decizii de transfer într-o altă țară a UE,
inclusiv opțiunea acordării unui efect suspensiv de executare a transferului la
introducerea căii de atac (art. 27).
3.7.2. Regulamentul Eurodac 2

Regulamentul Eurodac a fost conceput ca un instrument de sprijinire a aplicării
Regulamentului Dublin III, întrucât facilitează determinarea de către statele membre a
responsabilității de examinare a unei cereri de azil prin compararea amprentelor digitale ale
solicitanților de azil și ale resortisanților din afara Uniunii sau a Spaţiului Economic European
cu înregistrările dintr-o bază de date centrală. De asemenea, sistemul instituit de regulament
permite autorităților de aplicare a legii, sub rezerva unor condiții stricte, să consulte Eurodac
în scopul investigării, detectării și prevenirii infracțiunilor cu caracter terorist sau a altor
infracțiuni grave.
Sub aspect procedural, Regulamentul Eurodac prevede o serie de drepturi şi obligaţii
pentru autorităţile statelor membre, respectiv:
- obligaţia de amprentare digitală a tuturor solicitanților de azil și a persoanelor reținute
pentru încercarea de a trece granița ilegal (cu vârsta de peste 14 ani) și încărcarea datelor în
Eurodac în termen de 72 de ore;
- dreptul de a consulta Eurodac pentru a determina dacă o persoană prezentă ilegal într-
un stat membru a mai solicitat anterior azil într-un alt stat membru sau a fost reținută anterior
pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei;
- dreptul Europol și al altor organe de poliție de a consulta Eurodac, dacă există motive
întemeiate și doar în ultimă instanță;
- obligaţia de ștergere a datelor dactiloscopice la dobândirea cetățeniei unui stat
membru.
3.7.3. Directiva standarde comune pentru refugiați și apatrizi 3
2
Regulamentul (UE) nr. 603/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind
instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a
Regulamentului (UE) nr. 604/2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru
responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într-unul dintre statele membre de
către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid și privind cererile autorităților de aplicare a legii din
statele membre și a Europol de comparare a datelor Eurodac în scopul asigurării respectării aplicării legii și de
modificare a Regulamentului (UE) nr. 1077/2011 de instituire a Agenției europene pentru gestionarea
operațională a sistemelor informatice la scară largă, în spațiul de libertate, securitate și justiție.
25
Directiva standarde comune pentru refugiaţi şi apatrizi, numită şi Directiva privind
condițiile pentru protecția internațională, conţine un ansamblu de norme care, pe de o parte,
stabilesc condiţiile pentru a fi considerat refugiat şi condiţiile pentru obţinerea de protecţie
subsidiară (a se vedea şi definiţiile din debutul secţiunii 3.7. Reglementări de drept derivat în
domeniul azilului), iar pe de altă parte, procedurile de evaluare a cererilor, precum şi
conţinutul protecţiei acordate.
Referitor la procedura de evaluare a cererilor:
- statele membre au o datorie comună de a coopera activ cu solicitantul când stabilesc
elementele relevante ale unei cereri;
- directiva conţine o listă neexhaustivă de fapte, informații și circumstanțe (de
exemplu, dacă persoana a fost persecutată) de care trebuie să se țină cont la evaluarea la nivel
individual, în mod obiectiv și imparțial a cererii;
- după ce au depus toate eforturile pentru a-și depune și a-și susține cererea și s-a
stabilit credibilitatea generală a cererii lor, solicitanților de azil ar trebui să li se acorde
beneficiul îndoielii chiar dacă din cerere lipsesc documente justificative sau alte dovezi;
- se poate considera că nu au nevoie de protecție internațională acei solicitanţi care pot
beneficia de protecție în interiorul țării împotriva persecuției sau a vătămărilor grave, în orice
parte a teritoriului țării de origine la care aceștia au acces în siguranță și în mod legal și în care
se poate estima în mod rezonabil că se vor stabili.
Conţinutul protecţiei internaţionale din directivă este deosebit de amplu, acordând
persoanelor cărora le-a fost recunoscut statutul de refugiat sau de beneficiar de protecţie
subsidiară o serie de drepturi, incluzând:
Exemple:
- protecția împotriva returnării/refoulement (art. 21);
- accesul la informații privind drepturile și obligațiile aferente statutului lor, într-o
limbă pe care aceștia o pot înțelege sau se presupune în mod rezonabil că o
înțeleg (art. 22);
- protecția unității familiei (art. 23);
- eliberarea (cu excepții) permiselor de ședere – valabile cel puțin trei ani în cazul
refugiaților și cel puțin un an (doi ani la reînnoire) în cazul protecției subsidiare;
și a documentelor de călătorie pentru a călători în afara teritoriului național – în
cazul protecției subsidiare, numai dacă persoanele respective nu pot obține un
pașaport național (art. 24, 25);
- accesul la locuri de muncă și la posibilități de formare ocupațională și de
formare profesională (art. 26);
3
Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele
referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea
beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru
obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate.
26
- accesul la educație (art. 27);
- acces egal la procedurile de recunoaștere a diplomelor străine și a calificărilor
profesionale (art. 28);
- tratament egal cu propriii resortisanți în ceea ce privește protecția socială (art.
29);
- acces egal la îngrijirea sănătăţii (art. 30);
- reprezentarea minorilor neînsoțiți printr-un tutore legal (art. 31);
- acces la locuință în condiții echivalente cu ale altor resortisanți din afara UE
(art. 32);
- libertatea de circulație pe teritoriul național (art. 33);
- acces la facilitățile de integrare (art. 34);
- ajutor în vederea repatrierii (art. 35).
Statele membre pot adopta sau menține standarde mai favorabile pentru a decide care
sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat sau care sunt
persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, precum și pentru a stabili
conținutul protecției internaționale, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile
cu directiva.
3.7.4. Directiva proceduri comune de acordare și retragere a protecției

internaționale 4
Această directiva a fost adoptată cu scopul de a stabili proceduri comune de acordare și
retragere a protecției internaționale în temeiul directivei prezentate anterior, Directiva
2011/95/UE (Directiva standarde comune). Astfel, conform preambulului Directivei proceduri
comune, apropierea normelor privind procedurile de acordare și retragere a protecției
internaționale ar trebui să contribuie la limitarea circulației secundare a solicitanților de
protecție internațională între statele membre, în cazul în care această circulație se datorează
diferențelor de cadru juridic, și la crearea de condiții echivalente pentru aplicarea Directivei
2011/95/UE în statele membre.
Referitor la procedură, directiva impune mai multe garanţii pentru solicitanţi, care pot
fi citite ca obligaţii pentru autorităţile naţionale, dintre care reţinem următoarele:
- procesul inițial de solicitare (fără a include căile de atac) nu trebuie să dureze mai
mult de șase luni;
- solicitanţii au dreptul la un interviu personal şi oportunitatea de a prezenta toate
motivele cererii lor;
- examinarea cererilor trebuie să se realizeze în mod individual, obiectiv și imparțial;
4
Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune
de acordare și retragere a protecției internaționale
27
- informarea solicitanților despre procedura de urmat, despre drepturile lor și despre
decizia luată trebuie să se facă într-o limbă pe care o înțeleg (la nevoie, punerea la dispoziție a
unui interpret pentru a-i ajuta să își prezinte argumentele);
- solicitanţii au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești și
dreptul la asistență juridică gratuită în procedura privind calea de atac.
3.7.5. Directiva privind condițiile de primire 5

Această directivă are ca obiectiv stabilirea unor standarde pentru primirea solicitanților
de protecție internațională în statele membre şi se aplică tuturor resortisanților țărilor terțe și
apatrizilor care depun o cerere de de protecție internațională pe teritoriul unui stat membru,
inclusiv la frontiera, în apele teritoriale sau în zonele de tranzit ale unui stat membru, cât timp
aceștia sunt autorizați să rămână pe teritoriul respectiv în calitate de solicitanți.
În sinteză, directiva a fost adoptată pentru armonizarea legislaţiilor statelor membre
privind condițiile referitoare la accesul la cazare, hrana, îmbrăcămintea, alocațiile financiare,
un nivel de trai decent, îngrijiri medicale și psihologice. La acestea se adaugă şi garanţii pe
care statele membre sunt obligate să le asigure solicitanţilor de protecţie internaţională privind
accesul la un loc de muncă în termen de nouă luni sau acces la educație pentru copiii cu vârsta
sub 18 ani.
3.7.6. Directiva protecție temporară în cazul unui aflux masiv de persoane

strămutate 6
Directiva protecţie temporară are ca obiectiv abordarea sosirilor în masă în Uniune şi
stabilirea standardelor minime pentru acordarea protecției temporare în cazul unui aflux masiv
de persoane strămutate din țări terțe, care nu se pot întoarce în țara lor de origine, în special
din cauza războiului, a violenţei sau a încălcărilor drepturilor omului, precum și promovarea
unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea
consecințelor acestei primiri (art. 2 lit. (a) din Directivă).
Noţiunea de „protecție temporară” înseamnă o procedură cu caracter excepțional
menită să asigure, în cazul unui aflux masiv sau a unui aflux masiv iminent de persoane
strămutate din țări terțe care nu se pot întoarce în țara lor de origine, o protecție imediată și
temporară, în special în cazul în care există și riscul ca sistemul de azil să nu poată gestiona
acest aflux, fără efecte adverse pentru funcționarea să eficientă. Afluxul masiv este definit ca
sosirea în Uniune a unui număr important de persoane strămutate, care vin dintr-o țară sau
5
Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor
pentru primirea solicitanților de protecție internațională
6
Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției
temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între
eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri
28
dintr-o zonă geografică determinate, indiferent dacă sosirea lor în Uniune a fost spontană sau
organizată, de exemplu, printr-un program de evacuare (art. 2 lit. (d) din Directivă).
Sub aspect procedural, „activarea” mecanismului din directivă se face prin adoptarea
unei decizii a Consiliului care confirmă un aflux masiv de persoane strămutate în UE și
precizează grupurile de persoane care au nevoie de protecție. Durata protecţiei este de un an,
iar dacă aceasta nu încetează anticipat prin decizie a Consiliului, protecția poate fi prelungită
automat, cu perioade de 6 luni, pe o durată de maximum 1 an. Dincolo de acest moment,
atunci când motivele pentru menținerea protecției temporare subzistă, Consiliul poate decide
să extindă protecția temporară până la maximum un an (în plus faţă de prelungirea automată
anterioară). Protecția încetează atunci când s-a atins durata maximă sau poate lua sfârșit în
cazul în care Consiliul consideră că persoanele se pot întoarce în siguranță în țara lor de
origine.
Exemple:
Directiva protecţie temporară a fost „activată” pentru prima dată în anul 2022, în
urma evenimentelor ce au debutat pe 24 februarie 2022, când forțele armate ruse
au lansat o invazie pe scară largă a Ucrainei inițiată din mai multe locuri din
Federația Rusă, din Belarus și din zone ale Ucrainei care nu sunt controlate de
guvern. Prin Decizia de punere în aplicare (UE) 2022/382 a Consiliului din 4
martie 2022 s-a constatat existența unui aflux masiv în Uniune de persoane
strămutate care au fost nevoite să părăsească Ucraina ca urmare a unui conflict
armat, decizie care a avut drept efect introducerea unei protecții temporare.
To do:
Parcurgeţi textul Deciziei de punere în aplicare (UE) 2022/382 a Consiliului din 4
martie 2022 şi identificaţi persoanele cărora li se aplică protecţia temporară.
Rezumat
Dreptul de azil este recunoscut la nivelul dreptului primar în Carta
drepturilor fundamentale şi în TFUE. Standardele europene în materie de azil au
început să apară odată Tratatul de la Amsterdam şi au fost reformate pentru crearea
unui sistem comun și uniform de standarde de protecție. În dreptul derivat se
remarcă 6 acte de o importanţă sporită în materia azilului în Uniunea Europeană.

Exemplificaţi 3 mijloace/măsuri de atingere a scopului sistemului
european comun de azil.
Exemplificaţi 4 acte de drept derivat importante în materia azilului.
Exemplificaţi 5 drepturi ale solicitanţilor de azil în Uniunea Europeană,
indiferent de izvorul de drept derivat în care sunt consacrate.
29
Unitatea de învăţare 4. Politica Uniunii Europene în domeniul
migraţiei
4.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 prezintă problemele ridicate de migraţie pentru
statele membre ale Uniunii Europene, reglementările de drept primar în domeniul
migraţiei, o serie de reglementări de drept derivat importante în materia migraţiei
legale şi ilegale, precum şi interacţiunea politicilor UE cu drepturile omului.

problemele pe care le ridică migraţia pentru statele membre, să indice izvoarele de
drept primar în acest domeniu, să indice drepturile de care beneficiază un migrant
legal, să indice criterii din jurisprudenţă pentru expulzarea post-condamnatorie.
4.3. Durata
***
4.4. Probleme ridicate de migraţie
În cele două dimensiuni ale sale, migraţia ridică probleme pentru statele membre.
Menţionăm ab initio că este vorba de migraţie în sensul intrării pe teritoriul Uniunii a
resortisanţilor din state terţe şi nu despre „migraţia” intracomunitară a cetăţenilor europeni,
întrucât acest din urmă aspect ţine de piaţa internă şi de cetăţenia europeană.
Migraţia legală este un subiect controversat datorită temerilor privind fluxurile mari de
migrație și a impactului lor asupra economiei naționale, armoniei sociale şi a valorilor
naționale înrădăcinate, ceea ce a generat o legislație europeană slab/parțial dezvoltată în
materie, cu multiple aspecte lăsate la latitudinea statelor membre, fiind vizibilă optica diferită
a acestora.
Pe de altă parte, preocuparea statelor de a controla accesul și șederea pe teritoriul lor se
manifestă în dorința de a preveni și de a combate migrația nelegală, însă acest lucru poate
intra în contradicţie cu drepturile omului în ceea ce priveşte formularea unei cereri de azil,
admisibilitatea şi condiţiile în care pot fi utilizate proceduri de detenție, drepturile persoanelor
supuse expulzării (procedura de contestare a deciziei de expulzare, condiții de viață), precum
şi punerea în executare a operațiunii de expulzare (sub aspectul asigurării dreptului la
sănătate, a dreptului la demnitate umană).
30
4.5. Reglementări de drept primar în domeniul migraţiei
În dreptul primar, migraţia este tratată în prevederile art. 79 TFUE, un articol cu o
formulare similară cu cea a art. 78 TFUE (prezentat în unitatea de învăţare anterioară), însă cu
obiective şi mijloace nu la fel de numeroase, dovadă a cadrului juridic fragmentar şi a
legislaţiei subsecvente derivate slab dezvoltate.
Conform art. 79 TFUE, „(1) Uniunea dezvoltă o politică comună de imigrare, al cărei
scop este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de migrare,
tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală în statele
membre, precum și prevenirea imigrării ilegale și a traficului de persoane și combaterea
susținută a acestora.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri în următoarele domenii:
(a) condițiile de intrare și de ședere, precum și normele privind acordarea de către statele
membre a vizelor și a permiselor de ședere pe termen lung, inclusiv în vederea reîntregirii
familiei;
(b) definirea drepturilor resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe
teritoriul unui stat membru, inclusiv condițiile care reglementează libertatea de circulație și
de ședere în celelalte state membre;
(c) imigrarea clandestină și șederea ilegală, inclusiv expulzarea și repatrierea persoanelor
aflate în situație de ședere ilegală;
(d) combaterea traficului de persoane, în special de femei și copii.
(3) Uniunea poate încheia cu țări terțe acorduri privind readmisia, în țările lor de
origine sau de proveniență, a resortisanților țărilor terțe care nu îndeplinesc sau nu mai
îndeplinesc condițiile de intrare, de prezență sau de ședere pe teritoriul unuia dintre statele
membre.
(4) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot stabili măsuri pentru încurajarea și sprijinirea acțiunii statelor
membre, cu scopul de a favoriza integrarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de
ședere legală pe teritoriul lor, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege și a
normelor administrative ale statelor membre.
(5) Prezentul articol nu aduce atingere dreptului statelor membre de a stabili volumul
admiterii pe teritoriul acestora a resortisanților unor țări terțe, provenind din țări terțe, în
căutarea unui loc de muncă în calitate de lucrători salariați sau pentru a desfășura o
activitate independentă”.
To do:
Identificaţi în textul art. 79 TFUE scopul politicii Uniunii în materie de migraţie
şi mijloacele/măsurile de atingere a scopului.
31
În doctrină au fost ridicate o serie de interogaţii cu privire la competenţa rezultată din
art. 79 alin. (5) TFUE, respectiv dacă ne aflăm în prezenţa unei limitări a competenţei
Uniunii. Luând în considerare formularea textului, rezultă că limitarea din alin. (5) este una
excepţională, iar excepţiile sunt de strictă interpretare. Aşadar, în primul rând, remarcăm că se
limitează competența doar din „prezentul articol”, fără a afecta competența Uniunii privind
migrația în scop economic (rezultând din art. 153, 207, 217 TFUE). În al doilea rând,
reglementarea se referă doar la „volumul” admiterii de resortisanți și nu la accesul la muncă al
persoanelor care au fost deja admise în spațiul european. Finalmente, norma juridică se aplică
doar în cazul resortisanților statelor terțe care provin din țări terțe, deci nu și resortisanților
statelor terțe care sunt deja rezidenți (legali) într-un stat membru. Într-o notă distinctă, faptul
că textul ar impune o limitare doar pentru persoanele „în căutarea” unui loc de muncă,
excluzându-le pe cele care au deja o ofertă de angajare, a fost considerată o interpretare prea
restrictivă.
4.6. Reglementări de drept derivat în domeniul migraţiei

Dreptul derivat relevant în materie este compus din directive, lucru care atestă doar o
intenţie de armonizare a legislaţiilor interne ale statelor membre şi nu de uniformizare a
acestora. Sub aspectul migraţiei legale, actele pe care alegem să le prezentăm sunt Directiva
privind cartea albastră a UE (în forma actuală şi în forma aplicabilă din 2023), Directiva
privind permisul unic de şedere şi Directiva intrarea și șederea pentru cercetare, studii,
formare profesională, cu toate că mai există şi alte directive incidente în materie7. În
dimensiunea migraţiei ilegale, vom trata succint Directiva privind returnarea imigranţilor
ilegali.
4.6.1. Directiva privind cartea albastră a UE 8

Directiva stabileşte condiţiile de intrare şi de şedere pentru lucrătorii înalt calificaţi din
state terţe şi instituie sistemul de carte albastră, care nu se aplică însă pentru Danemarca şi
Irlanda (şi nici Regatului Unit, care era stat membru la momentul adoptării iniţiale a
directivei, însă a părăsit între timp Uniunea).
7
Exemplele includ Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanților
țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, Directiva 2014/66/UE a Parlamentului European și a Consiliului
din 15 mai 2014 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în contextul unui transfer în
cadrul aceleiași companii, Directiva 2014/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014
privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe în scopul ocupării unui loc de muncă în
calitate de lucrători sezonieri, Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul
la reîntregirea familiei.
8
Până la finalul anului 2022, Directiva 2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condițiile de intrare și
de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate; începând cu anul
2023, Directiva (UE) 2021/1883 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie 2021 privind
condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt
calificate.
32
În aplicarea actuală (până la finalul anului 2022), pentru a obţine o carte albastră cu
valabilitate standard de 1-4 ani, solicitanții trebuie să prezinte:
- un contract de muncă valabil sau o ofertă fermă de angajare pentru cel puțin un an,
prin care li se oferă un salariu care este de cel puțin 1,5 ori mai mare decât salariul mediu
anual brut din statul membru în cauză;
- un document care să ateste că au calificările necesare;
- un document de călătorie valabil și, dacă este necesar, o viză;
- dovada unei asigurări de sănătate.
Dobândirea unei cărţi albastre a UE conferă posesilor drepturi similare celor
recunoscute lucrătorilor europeni.
Exemple: Printre altele, posesorii unei cărți albastre a UE au:
- dreptul de intrare, de reintrare și de ședere în statul membru care a emis
cartea albastră și de trecere prin alte state membre (inclusiv pentru familiile lor);
- aceleași drepturi ca și resortisanții țării emitente a cărții albastre în ceea
ce privește condițiile de muncă, pregătirea, recunoașterea diplomelor, securitatea
socială și libertatea de asociere.
În perspectivă, începând cu anul 2023, sistemul se va îmbunătăţi prin prisma
condiţiilor cerute solicitanţilor pentru a obţine o carte albastră cu valabilitate de minim 24 de
luni (sau încă 3 luni după încetarea contractului individual de muncă), documentele necesare
fiind:
- un contract de muncă valabil sau o ofertă fermă de angajare pentru cel puțin 6 luni;
- documente care le atestă calificările profesionale;
- documente de călătorie valabile și o viză, dacă este necesar;
- dovada că au solicitat asigurare de sănătate, în cazul în care aceasta nu este prevăzută
în contract.
Noul sistem este mai coerent şi incluziv şi în privinţa drepturilor recunoscute.
Exemple: Printre altele, din 2023, posesorii unei cărți albastre a UE:
- beneficiază de un tratament egal cu cel al resortisanților UE în ceea ce privește
condițiile de muncă, libertatea de asociere, educația și formarea profesională,
recunoașterea reciprocă a diplomelor, securitatea socială și accesul la bunuri și
servicii;
- pot fi însoțiți de membrii familiei lor, care au, de asemenea, dreptul de a munci;
- pot dobândi statutul de rezident pe termen lung al UE, sub rezerva anumitor
condiții.
4.6.2. Directiva privind permisul unic de şedere 9
9
Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind o procedură
unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanții țărilor terțe în vederea șederii și ocupării unui loc de
33
Întrucât sistemul anterior era fragmentar, iar statele membre aveau abordări diferite în
acordarea de permise de şedere şi de muncă, fiind uneori 2 proceduri distincte, această
directivă creează un permis unic combinat de ședere și de muncă pentru lucrătorii din afara
UE, care se obţine pe baza unei proceduri unice de solicitare (rămânând la decizia autorităților
naţionate dacă solicitarea trebuie depusă de către resortisantul țării din afara UE sau de către
angajatorul acestuia sau de către ambii).
Directiva stabileşte un set de drepturi pentru lucrătorii din afara Uniunii vizați de text.
Exemple:
- dreptul de a lucra, a locui și a circula liber pe teritoriul țării UE emitente;
- aceleași condiții ca și cetățenii țării emitente în ceea ce privește condițiile de
muncă (precum remunerarea și concedierea, sănătatea și siguranța, timpul de
lucru și concediul), educația și formarea, recunoașterea calificărilor, anumite
aspecte privind securitatea socială, beneficii fiscale, accesul la bunuri și servicii,
inclusiv la locuințe și la servicii de consiliere privind ocuparea forței de muncă.
4.6.3. Directiva intrarea și șederea pentru cercetare, studii, formare profesională 10

Directiva se referă la condițiile de intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe
pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de voluntariat, programe de schimb de
elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair, stabilind în primul rând dreptul la un
tratament egal. Dincolo de acest element fundamental, conform directivei, studenții au dreptul
de a lucra în afara timpului lor de studiu, iar la transpunerea directivei, statele membre nu au
dreptul să le restricționeze programul de lucru la mai puțin de 15 ore pe săptămână. Mai mult
decât atât, studenții și cercetătorii au dreptul de a rămâne cel puțin 9 luni după încheierea
cercetării sau a studiilor, pentru a-și căuta un loc de muncă sau a deschide o afacere, iar
membrii de familie ai cercetătorilor au dreptul să li se alăture acestora în anumite condiții.
To do:
Dacă aţi avea calitatea de resortisant al unui stat terţ, care dintre prevederile
directivelor menţionate anterior vi s-ar aplica în cazul dumneavoastră particular?
4.6.4. Directiva privind returnarea imigranţilor ilegali 11

Directiva stabileşte standarde şi proceduri comune aplicabile în statele membre pentru
returnarea resortisanţilor statelor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală.
Șederea ilegală este încheiată printr-o procedură în două etape:
muncă pe teritoriul statelor membre și un set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală
pe teritoriul unui stat membru.
10
Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2016 privind condițiile de
intrare și de ședere a resortisanților țărilor terțe pentru cercetare, studii, formare profesională, servicii de
voluntariat, programe de schimb de elevi sau proiecte educaționale și muncă au pair.
11
Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele
și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație
de ședere ilegală.
34
1. emiterea unei „decizii de returnare”, la comunicarea căreia începe să curgă un
termen pentru „plecarea voluntară” (conformarea la conduita prescrisă de decizia de
returnare);
2. dacă este necesar, emiterea unei „decizii de îndepărtare”, cu posibila luare în
custodie a migrantului aflat în situaţia de şedere nelegală; punerea în executare a deciziei de
îndepărtare echivalează cu „expulzarea” resortisantului statului terţ.
Pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale, măsurile coercitive (care trebuie
să fie proporționale) și recurgerea la forță (care trebuie să nu depășească limitele rezonabile)
pot fi aplicate numai ca ultimă soluție pentru îndepărtarea resortisanților din afara UE.
4.7. Interacţiunea politicii Uniunii în domeniul migraţiei cu drepturile omului

În doctrină şi în jurisprudenţă a fost ridicată chestunea interacţiunii politicii Uniunii
Europene în domeniul migraţiei cu drepturile omului, atât cum sunt ele recunoscute şi
protejate prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii, cât şi prin Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului (în continuare, „CvEDO”), dat fiind faptul că toate statele membre ale
Uniunii sunt şi semnatare ale CvEDO.
Un exemplu deosebit de interesant este cel al art. 8 CvEDO, care stipulează dreptul la
respectarea vieţii private şi de familie, sens în care „1. Orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o
măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a
drepturilor şi a libertăţilor altora”.
Jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare,
„CEDO”) poate fi sistematizată în (1) cauze privind admiterea într-un stat, (2) cauze privind
statutul juridic pe perioada șederii într-un stat, (3) cauze privind expulzarea dintr-un stat: (a)
expulzare pentru securitate națională, (b) expulzare pentru siguranța publică şi alte motive
similare, (c) expulzare pentru interesul economic al statului.
În privinţa statutului juridic al migranţilor, CEDO reţine în cauza Sisojeva c. Letoniei
că o perioadă lungă de incertitudine și de statut precar privind admiterea poate constitui
atingere adusă dreptului prevăzut în art. 8 CvEDO, așadar, statele sunt obligate să clarifice
statutul persoanei vizate.
Referitor la diferenţa de tratament între resortisanţii statelor terţe şi cetăţenii naţionali
în privinţa expulzării, CEDO respinge sistematic argumentele întemeiate pe discriminare (spre
exemplu, în cauzele Moustaquim c. Belgiei, Abdulaziz și alții c. Regatului Unit), reținând că
UE a creat o ordine juridică specială, în care există o justificare obiectivă și rezonabilă de a le
35
acorda cetățenilor statelor membre un regim juridic mai bun decât resortisanților statelor terțe,
adăugând în cauza C. c. Belgiei şi argumentul existenţei cetăţeniei europene.
În ceea ce priveşte expulzarea post-condamnatorie pentru fapte grave, CEDO a
conturat criteriile pe care statele trebuie să le aibă în vedere atunci când iau o astfel de decizie
în cauza Boultif c. Elveției (2001), criterii pe care le-a clarificat ulterior în cauza Üner c.
Țărilor de Jos (2006).
Exemple: Conform jurisprudenţei CEDO, criteriile sunt:
- natura și gravitatea faptei săvârșite;
- durata șederii făptuitorului în statul gazdă (din care urmează a fi expulzat);
- timpul scurs de la data săvârșirii faptei și conduita făptuitorului în această
perioadă;
- cetățenia persoanelor implicate;
- situația de familie (durata căsătoriei, alți factori care să demonstreze realitatea
vieții de familie);
- dacă soțul/soția avea cunoștințe despre săvârșirea faptei la momentul încheierii
căsătoriei;
- dacă există copii și, în caz afirmativ, vârsta acestora;
- gravitatea dificultăților pe care soțul/soția le-ar avea în statul în care ar fi
expulzat făptuitorul;
- interesul superior și bunăstarea copiilor, în special gravitatea dificultăților pe
care le-ar întâmpina în statul în care ar fi expulzat părintele (făptuitor);
- soliditatea legăturilor sociale, culturale și familiale cu statul gazdă și cu statul
destinație.
Rezumat
Atât migraţia legală, cât şi cea nelegală ridică probleme pentru statele
membre. În TFUE este stabilit obiectivul statelor membre de a dezvolta o politică
comună de imigrare, conturată în dreptul derivat prin reglementări referitoare la
permisele de şedere şi de muncă, cartea albastră a UE pentru lucrătorii înalt
calificaţi, procedurile de returnare a imigranţilor ilegali. Politicile Uniunii în materia
migraţiei interacţionează şi cu drepturile omului, CEDO având o jurisprudenţă vastă
în acest sens.

Exemplificaţi 3 drepturi ale migranţilor în Uniunea Europeană, indiferent
de izvorul de drept derivat în care sunt consacrate.
Exemplificaţi 3 criterii din jurisprudenţa CEDO pe care statele trebuie să
le aibă în vedere atunci când iau o decizie de expulzare post-condamnatorie.
36
Unitatea de învăţare 5. Gestionarea frontierelor externe ale Uniunii
Europene
5.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 prezintă provocările integrării europene în privinţa
eliminării frontierelor interne şi a gestionării frontierelor externe, reglementările de
drept primar şi principalele reglementări de drept derivat incidente în materie,
precum şi evoluţii recente în gestionarea frontierelor externe.

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: să identifice
obiectivele şi mijloacele politicii Uniunii în materie de frontiere, să caracterizeze
dimensiunea internă şi dimensiunea externă a spaţiului Schengen, să explice rolul
şi utilitatea diferitelor sistemele de informaţii.
5.3. Durata
***
5.4. Provocările integrării europene
Astfel cum arătam în Unitatea de învăţare 1, Uniunea Europeană este diferită de
organizaţiile internaţionale tradiţionale, în care statele se limitează la a coopera între ele,
Uniunea fiind o organizaţie de integrare. Acest aspect este demonstrat de atribuirea de
competenţe de la statele membre către Uniune şi, implicit, de existenţa de domenii de
competenţa exclusivă a Uniunii şi domenii de competenţă partajată. Noţiunea de „integrare”
cunoaşte două forme, respectiv integrarea negativă, reprezentată de eliminarea unor restricţii,
şi integrarea pozitivă, care desemnează adoptarea unor reglementări noi.
În privinţa frontierelor, eliminarea controalelor persoanelor la frontierele interne, ca
formă de integrare negativă, reprezintă un obiectiv central în proiectul de integrare europeană.
Corolarul acestei măsuri este transferul controalelor la granițele externe ale statelor membre,
ca simbol al graniței comune a acestora, pe care urmăresc să o protejeze și să o întărească,
aflându-ne de această dată în prezenţa unei forme de integrare pozitivă.
În pofida acestor idealuri, o serie de drepturi individuale afectate de controalele la
frontieră (dreptul la azil, dreptul la reîntregirea familiei, drepturi procedurale) generează un
conflict între dorința statelor de a păstra putere discreționară asupra controalelor la frontieră,
ca apanaj al suveranității, și nevoia de protecție efectivă a drepturilor și libertăților. O
provocare suplimentară rezultă din faptul că Regatul Unit și Irlanda au pus la îndoială
37
apartenența la proiectul de integrare europeană a abolirii controalelor la frontierele interne,
dând naştere unei integrări diferențiate.
5.5. Reglementări de drept primar privind gestionarea frontierelor

Art. 3 alin (2) TUE conţine o prevedere evocată şi în unităţile de învăţare anterioare,
însă de această dată îi redăm textul pentru a sublinia aspectele privitoare la frontiere:
„Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere
interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în corelare cu
măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea, precum
și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen”. Aşadar, există două dimensiuni
avute în vedere, pe care le vom regăsi şi în reglementarea de bază din TFUE, dar şi în Codul
frontierelor Schengen, respectiv dimensiunea frontierelor interne şi dimensiunea frontierelor
externe.
Art. 77 TFUE are o formulare similară cu cea din art. 78 şi 79 analizate în Unitatea de
învăţare 3, respectiv 4, remarcând la nivel de tehnică legislativă aceeaşi utilizare a indicării
obiectivelor normei juridice, urmat de mijloacele/măsurile concrete pentru atingerea scopului.
„(1) Uniunea dezvoltă o politică care urmărește:
(a) să asigure absența oricărui control asupra persoanelor la trecerea frontierelor interne,
indiferent de cetățenie;
(b) să asigure controlul persoanelor și supravegherea eficace la trecerea frontierelor
externe;
(c) să introducă treptat un sistem integrat de administrare a frontierelor externe.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) politica comună a vizelor și a altor permise de ședere de scurtă durată;
(b) controalele la care sunt supuse persoanele la trecerea frontierelor externe;
(c) condițiile în care resortisanții țărilor terțe pot circula liber, pentru o durată scurtă, în
interiorul Uniunii;
(d) orice măsură necesară pentru instituirea treptată a unui sistem integrat de administrare a
frontierelor externe;
(e) absența oricărui control asupra persoanelor, indiferent de cetățenie, la trecerea
frontierelor interne.
(3) În cazul în care o acțiune a Uniunii se dovedește necesară pentru a facilita
exercitarea dreptului menționat la articolul 20 alineatul (2) litera (a)12, iar tratatele nu au
prevăzut atribuții în acest sens, Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
specială, poate adopta dispoziții referitoare la pașapoarte, cărți de identitate, permise de
12
Art. 20 (2) TFUE Cetățenii Uniunii au drepturile și obligațiile prevăzute în tratate. Aceștia se bucură, printre
altele, de: (a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre; (…).
38
ședere sau oricare alt document asimilat. Consiliul hotărăște în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
(4) Prezentul articol nu aduce atingere competenței statelor membre privind
delimitarea geografică a frontierelor acestora, în conformitate cu dreptul internațional”.
To do:
Identificaţi în textul art. 77 TFUE scopul politicii Uniunii în materie de frontiere
şi mijloacele/măsurile de atingere a scopului. Corelaţi mijloacele cu obiectivele
(indicaţi care măsuri sunt concepute pentru a atinge care obiective).
Tot la nivelul dreptului primar, însă prin Protocolul nr. 19 la tratatele constitutive, este
recunoscută integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene. Pentru
contextualizare, arătăm că originile spaţiului Schengen se regăsesc în acordul semnat în 14
iunie 1985 între Franța, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg pentru eliminarea etapizată a
controalelor la frontieră, acord care a fost completat prin Convenția din 19 iunie 1990 de
punere în aplicare a Acordului Schengen. Deşi iniţial nu face parte din acquis-ul comunitar,
odată cu dezvoltarea sa treptată, prin adăugarea de noi state, ajunge să devină finalmente parte
a acquis-ul comunitar prin Tratatul de la Amsterdam. Spaţiul Schengen are însă un statut
aparte, întrucât nu toate statele UE fac parte din spațiul Schengen, iar din spațiul Schengen nu
fac parte doar state UE. Astfel, Irlanda, Croația, România13, Bulgaria şi Cipru fac parte din
Uniune, dar nu sunt parte a spaţiului Schengen; Islanda, Norvegia, Elveția şi Liechtenstein nu
fac parte din Uniune, dar sunt parte a spaţiului Schengen. Referitor la situaţia Danemarcei,
deși acest stat are clauză de neparticipare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie
(Protocolul 22), participă la Schengen pe bază interguvernamentală.
5.6. Reglementări de drept derivat privind gestionarea frontierelor

5.6.1. Codul frontierelor Schengen 14
Cel mai important instrument de drept derivat privind gestionarea frontierelor în
Uniunea Europeană este adesea considerat Codul frontierelor Schengen. În conţinutul acestuia
se disting reglementări privind cele două dimensiuni menţionate anterior, respectiv
dimensiunea frontierelor interne şi dimensiunea frontierelor externe.
5.6.1.1. Dimensiunea internă a spaţiului Schengen

În dimensiunea internă a spaţiului Schengen, regulamentul care instituie Codul
frontierelor Schengen prevede absența controlului asupra persoanelor la trecerea frontierelor
interne dintre statele membre ale Uniunii (art. 1), cu menţiunea că frontierele interne pot fi
13
La momentul elaborării prezentului material, România nu participă la spaţiul Schengen, o decizie în acest sens
urmând a fi luată spre finele anului 2022 de Consiliul Uniunii Europene, în formaţiunea JAI (Justiţie şi afaceri
interne). Decizia se ia cu unanimitate.
14
Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului din 9 martie 2016 cu privire la
Codul Uniunii privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane.
39
trecute prin orice punct fără a fi realizată o verificare la frontiere asupra persoanelor,
indiferent de cetățenie (art. 22). Aşadar, între statele participante la spaţiul Schengen nu se
aplică niciun fel de controale la frontieră asupra persoanelor, însă acest aspect nu exclude
interacţiunea cu alte forme de control sau verificări în interiorul teritoriului unui stat, chiar
dacă se desfăşoară în proximitatea graniţei.
Astfel, absența controlului la frontierele interne nu aduce atingere exercitării
competențelor polițienești de către autoritățile competente ale statelor membre în temeiul
dreptului intern, în măsura în care exercitarea respectivelor competențe nu are un efect
echivalent cu cel al verificărilor la frontiere; acest lucru se aplică, de asemenea, și în zonele
de frontieră.
Ce înţelegem prin exercitarea competenţelor poliţieneşti care să nu aibă un efect
echivalent cu cel al verificărilor la frontiere?
În sensul primei teze, exercitarea competențelor polițienești nu poate fi considerată, în
special, echivalentă cu exercitarea verificărilor la frontiere în cazul în care măsurile poliției:
(i) sub aspectul scopului imediat, nu au ca obiectiv controlul la frontiere;
(ii) sub aspectul sursei informaţiilor şi a scopului mediat, se bazează pe informații
generale și pe experiența serviciilor de poliție privind eventualele amenințări la adresa
securității publice și vizează, în special, combaterea criminalității transfrontaliere;
(iii) în privinţa modalităţii de executare, sunt concepute și executate într-o manieră net
diferită de verificările sistematice asupra persoanelor efectuate la frontierele externe;
(iv) referitor la temporizare, sunt realizate pe baza verificărilor inopinate.
De asemenea, absența controlului la frontierele interne nu aduce atingere nici:
exercitării controalelor de securitate în porturi sau aeroporturi, efectuate asupra
persoanelor de către autoritățile competente în temeiul dreptului fiecărui stat membru, de către
responsabilii portului sau ai aeroportului sau de operatori de transport, cu condiția ca
respectivele controale să fie realizate, de asemenea, asupra persoanelor care călătoresc în
interiorul unui stat membru; posibilității ca un stat membru să prevadă prin lege obligația de
a deține și de a purta permise și alte documente; posibilității ca un stat membru să prevadă
prin lege obligația resortisanților țărilor terțe de a-și raporta prezența pe teritoriul său,
în conformitate cu dispozițiile articolului 22 din Convenția de punere în aplicare a acordului
Schengen.
5.6.1.2. Dimensiunea externă a spaţiului Schengen

Referitor la frontierele externe ale spaţiului Schengen, circulația transfrontalieră la
acestea face obiectul unor verificări din partea polițiștilor de frontieră, care pot avea ca obiect
și mijloacele de transport și obiectele aflate în posesia persoanelor care trec frontiera. În cazul
în care se efectuează percheziții, se aplică dreptul statului membru în cauză.
40
În acestă dimensiune a frontierelor externe, regulamentul instituie regimuri juridice
distincte, impunând o serie de reguli aplicabile persoanelor care beneficiază de dreptul la
liberă circulaţie în temeiul dreptului Uniunii şi un pachet diferit de reguli aplicabile
resortisanţilor statelor terţe.
Cu privire la persoanele care beneficiază de dreptul la liberă circulaţie, în
momentul intrării și ieșirii din spaţiul Schengen, acestea sunt supuse verificării identității, a
cetățeniei, a autenticității și a valabilității documentului de călătorie folosit pentru
trecerea frontierei, inclusiv prin consultarea bazelor de date relevante, precum şi verificării
faptului că nu este considerată a fi o amenințare pentru ordinea publică, securitatea
internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale oricăruia dintre statele membre,
inclusiv prin consultarea Sistemului de informaţii Schengen (în continuare, „SIS”) și a altor
baze de date relevante ale Uniunii.
Verificarea minimă: Persoanele care, în principiu, nu fac obiectul unor verificări
punctuale prin consultarea bazelor de date fac cel puțin obiectul unei verificări în vederea
stabilirii identității acestora pe baza prezentării unor documente de călătorie. O astfel de
verificare constă într-o examinare simplă și rapidă a valabilității documentului de călătorie
folosit pentru trecerea frontierei și a prezenței unor semne de falsificare sau de contrafacere,
recurgându-se, după caz, la dispozitive tehnice și, în cazurile în care există îndoieli cu privire
la documentul de călătorie sau există indicii că o astfel de persoană ar putea reprezenta o
amenințare la adresa ordinii publice, a securității interne, a sănătății publice sau a relațiilor
internaționale ale statelor membre, polițistul de frontieră consultă bazele de date relevante
(SIS, baza de date a Interpol privind documentele de călătorie furate și pierdute – SLTD –
Stolen and Lost Travel Documents database, bazele de date naționale care conțin informații
privind documentele de călătorie furate, deținute fără drept, pierdute și anulate).
Cu privire la resortisanţii statelor terţe, verificarea este mult mai complexă,
reprezentând o verificare amănunţită.
Exemple: Verificarea amănunțită la intrare include, printre altele:
- examinarea îndeplinirii condițiilor de intrare și, după caz, a documentelor care
autorizează șederea și exercitarea unei activități profesionale, prin verificarea
identității și a cetățeniei resortisantului țării terțe și a autenticității și a valabilității
documentului de călătorie folosit pentru trecerea frontierei, inclusiv prin
consultarea bazelor de date relevante;
- verificarea vizei sau a permisului de ședere;
- examinarea ștampilelor de intrare și de ieșire de pe documentele de călătorie ale
resortisantului țării terțe în cauză (pentru verificarea încadrării în durata maximă
de ședere autorizată);
- verificarea punctelor de plecare și de destinație a resortisantului țării terțe în
cauză, precum și a scopului șederii prevăzute;
41
- verificarea dacă resortisantul țării terțe în cauză dispune de mijloace de
subzistență suficiente pentru durata și scopul șederii, pentru întoarcerea în țara de
origine sau pentru tranzit;
- verificarea dacă resortisantul țării terțe în cauză, mijlocul său de transport și
obiectele pe care le transportă nu sunt de natură să pună în pericol ordinea
publică, securitatea internă, sănătatea publică sau relațiile internaționale ale unui
stat membru.
Să ne reamintim...
Codul frontierelor Schengen reglementează atât frontierele interne ale spaţiului
Schengen, cât şi frontierele externe. În privinţa frontierelor interne, Codul
prevede absenţa controalelor la frontiere, indiferent de cetăţenie. Referitor la
frontierele externe, Codul face o distincţie între persoanele care beneficiază de
dreptul la liberă circulaţie în temeiul dreptului Uniunii şi resortisanţii statelor
terţe.
5.6.2. Sistemul de informaţii Schengen

Astfel cum se poate observa din cele de mai sus, un instrument deosebit de util în
activitatea poliţiştilor de frontieră este Sistemul de informaţii Schengen – SIS, care conţine
peste 80 de milioane de semnalări de persoane și obiecte căutate, în anul 2017 sistemul fiind
interograt de peste 5 miliarde de ori, cu peste 240.000 rezultate pozitive.
Utilizarea SIS este asigurată prin 3 regulamente, ca instrumente juridice de drept
derivat, care asigură uniformizarea dreptului național al statelor membre, respectiv de:
- Regulamentul (UE) 2018/1860 privind utilizarea Sistemului de informații Schengen
pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală;
- Regulamentul (UE) 2018/1861 privind instituirea, funcționarea și utilizarea
Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul verificărilor la frontiere;
- Regulamentul (UE) 2018/1862 privind instituirea, funcționarea și utilizarea
Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești și al cooperării
judiciare în materie penală.
5.6.3. Sistemul de intrare/ieşire al Uniunii Europene 15

Numit şi „sistemul de frontiere inteligente”, EES (entry-exit system) este un sistem
electronic comun care înregistrează și stochează data, ora și locul intrării și
ieșirii resortisanților din state terţe care trec frontierele Uniunii şi calculează automat durata
15
Regulamentul (UE) 2017/2226 de instituire a Sistemului de intrare/ieșire pentru înregistrarea datelor
referitoare la trecerea frontierelor externe ale UE de către resortisanții țărilor din afara UE; Regulamentul (UE)
2017/2225 de modificare a Codului Frontierelor Schengen în ceea ce privește utilizarea Sistemului de
intrare/ieșire.
42
de ședere autorizată a unor astfel de resortisanți, generând alerte către statele membre ale UE
în momentul în care șederea autorizată a expirat.
Sistemul înlocuiește cerința de a ștampila pașaportul resortisanților din afara UE,
stochează date privind identitatea, documentele de călătorie și datele biometrice (3/5 ani),
informaţii care sunt accesibile autorităților de frontieră, autorităților care eliberează vize și
celor responsabile cu monitorizarea respectării condițiilor de intrare sau de ședere a unui
resortisant din afara UE (la cerere, și Europol).
5.7. Evoluţii în gestionarea frontierelor externe

Fiind un domeniu dinamic, în care se operează cu volume considerabile de informaţii,
gestionarea frontierelor externe este în continuă evoluţie, două exemple în acest sens fiind
ETIAS şi eu-LISA.
ETIAS, Sistemul european de informații și de autorizare privind călătoriile, va permite
începând cu finele anului 2023 verificarea informațiilor transmise de solicitanţi online (fără
viză), prelucrarea cererilor prin verificarea acestora în alte sisteme de informații ale UE şi
eliberarea de autorizații de călătorie în cazul în care nu sunt identificate rezultate pozitive sau
elemente care să necesite o analiză suplimentară.
eu-LISA, Agenția Uniunii Europene pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor
Informatice la Scară Largă în Spațiul de Libertate, Securitate și Justiție, se ocupă de
gestionarea operațională a trei sisteme centralizate de informații ale UE: SIS, VIS (Sistemul
de informaţii privind vizele) și Eurodac, punând în aplicare noua arhitectură IT în domeniul
justiției și afacerilor interne. Treptat, capacitatea agenției de a contribui la gestionarea
frontierelor, la cooperarea în materie de aplicare a legii și la gestionarea migrației în UE a fost
dezvoltată.
5.8. Frontex
Frontex, Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă, a fost
înființată în 2004 cu scopul de a sprijini statele membre ale UE și țările asociate spațiului
Schengen în protejarea frontierelor externe ale spațiului de liberă circulație al UE. În calitate
de agenție a Uniunii Europene, Frontex este finanțată din bugetul UE, precum și din
contribuțiile țărilor asociate spațiului Schengen.
Obiectivul Frontex este să asigure o gestionare europeană integrată a frontierelor
externe, în vederea gestionării eficiente a trecerii frontierelor externe. Aceasta include
soluționarea provocărilor legate de migrație și a eventualelor amenințări viitoare la aceste
frontiere, contribuind astfel la combaterea criminalității grave cu o dimensiune
transfrontalieră, pentru a asigura un nivel ridicat de securitate internă în Uniune, cu
respectarea deplină a drepturilor fundamentale, și garantând, în același timp, libera circulație a
persoanelor în interiorul acesteia.
43
Agenţia desfăşoară operaţiuni comune cu privire la trei tipuri de graniţe, maritime,
terestre şi aeriene.
Exemple: Astfel de operaţiuni includ:
- Operaţiunea Poseidon (Grecia);
- Operaţiunea Minerva, Indalo (Spania);
- Operaţiunea Themis (Italia);
- diverse operaţiuni în Balcanii de Vest.
Rezumat
Eliminarea controalelor persoanelor la frontierele interne reprezintă un
obiectiv central în proiectul de integrare europeană. Corolarul acestei măsuri este
transferul controalelor la granițele externe ale statelor membre. Aceste aspecte au
impus dezvoltarea unei politici a Uniunii care să asigure absenţa controalelor la
frontierele interne, controlul persoanelor şi supravegherea eficace la frontierele
externe şi crearea unui sistem integrat de administrare a frontierelor externe.

Explicaţi în ce constă dimensiunea internă a spaţiului Schengen, astfel
cum rezultă din prevederile Codului frontierelor Schengen.
Exemplificaţi 3 măsuri de verificare amănunţită a resortisanţilor statelor
terţe la intrarea în Uniunea Europeană, conform Codului frontierelor Schengen.
Care este utilitatea Sistemului de intrare/ieşire al Uniunii Europene
(EES)?
44
Unitatea de învăţare 6. Cooperarea judiciară în materie civilă
6.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 prezintă problemele juridice de natură civilă ridicate
de dezvoltarea pieţei interne, reglementările de drept primar aplicabile cooperării
judiciare în materie civilă şi principalele norme de drept derivat incidente.

obiectivele şi mijloacele cooperării judiciare în materie civilă, să explice utilitatea
legislaţiei de drept derivate dezvoltate în materie, să identifice instanţa competentă
în diferite situaţii, să identifice legea aplicabilă diferitelor contracte, să explice
raţiunea existenţei unor regimuri derogatorii.
6.3. Durata
***
6.4. Interogaţii de debut
Pentru o mai bună înţelegere a necesităţii cooperării judiciare în materie civilă, vom
porni de la o situaţie practică ipotetică, care însă reflectă realitatea juridică a dezvoltării pieţei
interne. Astfel, să ne închipuim că X, domiciliat în România, achiziționează o husă pentru
telefon de la Y, domiciliat în Germania. La primirea produsului, X constată existența unor
vicii, însă în contract, X și Y nu au menționat instanța competentă în caz de litigiu și nici
legea aplicabilă obligațiilor lor.
Dintr-o situaţie de fapt aparent banală se ivesc o serie de interogaţii legitime, precum:
→ Instanța competentă va fi cea din România sau din Germania?
→ Care va fi legea aplicabilă obligațiilor contractuale?
→ Dacă instanța va avea nevoie de probe din alt stat, cum le va putea obține?
→ Va fi recunoscută hotărârea pronunțată în unul din state și în celălalt?
→ Va putea fi pusă în executare hotărârea pronunțată în unul din state și în celălalt?
6.5. Reglementări de drept primar privind cooperarea judiciară în materie civilă

Cooperarea judiciară în materie civilă în Uniunea Europeană a apărut ca răspuns şi
soluţie pentru întrebările de mai sus. În manieră similară cu art. 77, 78 şi 79 TFUE (analizate
deja în Unităţile de învăţare anterioare), art. 81 TFUE statuează obiectivele cooperării şi
mijloacele prin care pot fi atinse acestea, însă, spre deosebire de articolele precitate, indică şi
principiul de bază care guvernează domeniul, respectiv principiul recunoaşterii reciproce.
45
„(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență
transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și
extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a
actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, adoptă măsuri, în special atunci când
acestea sunt necesare pentru buna funcționare a pieței interne, care urmăresc să asigure:
(a) recunoașterea reciprocă între statele membre a deciziilor judiciare și extrajudiciare și
executarea acestora;
(b) comunicarea și notificarea transfrontalieră a actelor judiciare și extrajudiciare;
(c) compatibilitatea normelor aplicabile în statele membre în materie de conflict de legi și
de competență;
(d) cooperarea în materie de obținere a probelor;
(e) accesul efectiv la justiție;
(f) eliminarea obstacolelor din calea bunei desfășurări a procedurilor civile, la nevoie prin
favorizarea compatibilității normelor de procedură civilă aplicabile în statele membre;
(g) dezvoltarea unor metode alternative de soluționare a litigiilor;
(h) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție.
(3) Prin derogare de la alineatul (2), măsurile privind dreptul familiei care au
implicații transfrontaliere sunt stabilite de către Consiliu, care hotărăște în conformitate cu o
procedură legislativă specială. Acesta hotărăște în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European.
Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta o decizie care să determine aspectele
din dreptul familiei care au implicații transfrontaliere, care ar putea face obiectul unor acte
adoptate prin procedura legislativă ordinară. Consiliul hotărăște în unanimitate, după
consultarea Parlamentului European.
Propunerea menționată la al doilea paragraf se transmite parlamentelor naționale. În
cazul opoziției unui parlament național, notificate în termen de șase luni de la această
transmitere, decizia nu se adoptă. În cazul în care nu există nicio opoziție, Consiliul poate
adopta respectiva decizie”.
To do:
Identificaţi în textul art. 81 TFUE scopul cooperării judiciare în materie civilă şi
mijloacele/măsurile de atingere a scopului. Identificaţi ce ramură de drept are
regim derogatoriu. Identificaţi procedura de decizie folosită ca regulă şi
procedura de decizie folosită ca excepţie.
Se configurează, aşadar, noţiunea de „proces civil internaţional”, care, în viziunea
legiuitorului român, este guvernat de dispoziţiile Cărţii a VII-a din Codul de procedură civilă,
norme care „se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care
46
prin tratatele internaționale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin
legi speciale nu se prevede altfel” (art. 1065 C.proc.civ.). Pe cale de consecinţă, în litigiile de
drept privat cu element de extraneitate, atunci când nu există dispoziție contrară în tratatele
internaționale la care România este parte, în dreptul Uniunii sau în alte legi speciale, se aplică
normele derivate ale dreptului Uniunii ca parte a dreptului național, având caracter de primat
și prioritate de aplicare.
În doctrină s-a ridicat întrebarea dacă ne aflăm în prezenţa unui veritabil „drept civil al
Uniunii”, întemeiat pe o serie de principii care ar trebui să ghideze actul de legiferare pentru
armonizarea legislațiilor statelor membre, precum:
Exemple:
1. Principiul autonomiei „îngrădite” (art. 17 și 18 din Cartă), care statuează că
libertatea antreprenorială trebuie să fie exercitată în acord cu prevederile legale
naționale și comunitare;
2. Principiul protecției părții defavorizate în raporturile contractuale de muncă și
de consum (art. 31 și 38 din Cartă);
3. Principiul nediscriminării, foarte pronunțat în jurisprudența Curții,
reglementat de art. 21 și 23 din Cartă, respectiv art. 18 TFUE;
4. Principiul protecției juridice efective (art. 47(1) și 19(1) TUE);
5. Principiul concilierii/echilibrării intereselor contrare în raporturile de drept
civil (statuat indirect în articolele 51, 52 și 54 din Cartă);
6. Principiul proporționalității, esențial pentru implementarea dreptului Uniunii,
limitând măsurile luate în acest sens la ceea ce este necesar și util (art. 5(4) TUE
și 52(1) din Cartă);
7. Principiul bunei credințe în raporturile de drept civil și interzicerea abuzului
de drept (art. 54 din Cartă).
6.6. Reglementări de drept derivat privind cooperarea judiciară în materie civilă

În domeniul cooperării judiciare în materie civilă, dreptul derivat este bine dezvoltat,
prin instrumente juridice de tipul regulamentelor, care sunt obligatorii în toate elementele şi se
aplică direct în toate statele membre, având efecte erga omnes. Printre cele mai importante
regulamente se numără: Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Bruxelles I);
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I);
Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma
II); Regulamentul (UE) 2020/1783 privind cooperarea între instanțele statelor membre în
domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială (obținerea de probe).
Întrucât aceste izvoare vor face obiectul de studiu aprofundat şi al altor discipline,
alegem să prezentăm succint prevederile Regulamentelor Bruxelles I şi Roma I.
47
6.6.1. Regulamentul Bruxelles I 16
Regulamentul Bruxelles I stabileşte competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială.
6.6.1.1. Autonomia de voinţă în alegerea instanţei competente şi limitele acesteia

În principiu, părţile unui raport juridic de drept civil/comercial au autonomie de voinţă
în stabilirea modalităţii de soluţionare a litigiilor dintre acestea, implicit, a instanţei
competente în caz de litigiu. Preambulul regulamentului recunoaşte acest aspect, dar şi o serie
de limitări: „(19) Autonomia părților la un contract, altul decât un contract de asigurare, un
contract încheiat cu consumatorii sau un contract de muncă, în cazul cărora este permisă
numai o autonomie limitată de stabilire a instanței competente, ar trebui să fie respectată,
sub rezerva temeiurilor de competență exclusive ale instanțelor prevăzute în prezentul
regulament”.
6.6.1.2. Regula de competenţă – domiciliul pârâtului

Tot preambulul regulamentului anunţă regula de competenţă şi motivele acestei reguli:
„(15) Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se
întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de
domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza
acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau
autonomia părților justifică un alt punct de legătură”.
Astfel, conform art. 4 alin. (1) din Regulamentul Bruxelles I, sub rezerva dispozițiilor
prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în
justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor respectivului stat membru.
6.6.1.3. Particularităţi privind competenţa

Cum regulile pot comporta şi excepţii, regulamentul recunoaşte mai multe categorii de
ipoteze în care competenţa poate să nu fie dată de domiciliul pârâtului, stabilind reguli diferite
privind competențe speciale, competența judiciară în materie de asigurări, competența în
materia contractelor încheiate de consumatori, competența în materia contractelor individuale
de muncă, competența exclusivă.
Referitor la competenţele speciale, acestea permit ca o persoană care are domiciliul pe
teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru.
Exemple:
1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul de executare a
obligației în cauză;
16
Regulamentul (UE) nr . 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind
competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare).
48
(b) în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare,
locul de executare a obligației în cauză este:
— în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul
contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
— în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul
contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
(c) în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);
2. în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a
produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;
3. în cazul unei acțiuni civile în despăgubiri sau în restituire născută în
temeiul săvârșirii unei infracțiuni, în fața instanței sesizate cu privire la
acțiunea respectivă, în măsura în care, conform legislației interne, instanța în
cauză este competentă să se pronunțe cu privire la o acțiune civilă.
În ceea ce priveşte contractele cu consumatorii, competenţa este diferită în funcţie de
poziţia procesuală a consumatorului, ca parte slabă a contractului, care are nevoie de o
protecţie sporită. Astfel, dacă avem un consumator-reclamant, acesta poate alege între a
introduce o acțiune împotriva celeilalte părți la contract înaintea instanțelor din statul membru
pe teritoriul căruia partea în cauză își are domiciliu sau, indiferent de domiciliul celeilalte
părți, înaintea instanțelor din locul unde consumatorul își are domiciliul. Dacă însă avem un
consumator-pârât, acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă
parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia
consumatorul își are domiciliul.
Referitor la contractele de muncă, competenţa este diferită în funcţie de poziţia
procesuală a angajatorului, însă tot ca mijloc de protecţie a salariatului. Astfel, dacă avem un
angajator-pârât domiciliat pe teritoriul unui stat membru, acesta poate fi acționat în justiție:
(a) înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat; sau (b) în alt stat
membru: (i) înaintea instanțelor de la locul în care sau din care angajatul își desfășoară în mod
obișnuit activitatea sau înaintea instanțelor din ultimul loc în care acesta și-a desfășurat
activitatea; sau (ii) dacă angajatul nu își desfășoară sau nu și-a desfășurat în mod obișnuit
activitatea pe teritoriul aceleiași țări, înaintea instanțelor de la locul unde este sau a fost situată
întreprinderea care l-a angajat pe acesta. Dacă însă avem un angajator-reclamant, acţiunea
acestuia nu poate fi introdusă decât înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia
angajatul își are domiciliul.
Regulamentul impune şi o serie de reguli privind competenţa exclusivă, de la care nu
se poate deroga prin convenţia părţilor, instanţele desemnate prin regulament fiind
competente indiferent de domiciliul părţilor.
Exemple:
1. în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile,
49
instanțele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul;
2. în ceea ce privește valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea
societăților sau a persoanelor juridice ori a asociațiilor de persoane fizice sau
juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor
organelor acestora, instanțele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului,
instanța aplică normele sale de drept internațional privat;
3. în ceea ce privește valabilitatea înregistrărilor în registrele publice,
instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul.
6.6.1.4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor

Principul recunoaşterii reciproce în materie civilă dictează ca hotărârile judecătorești
pronunțate într-un stat membru să se recunoască în celelalte state membre fără a fi necesară
vreo procedură specială. Referitor la executare, o hotărâre pronunțată într-un stat membru
care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a
fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.
Cu toate acestea, există şi cazuri în care recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate.
Exemple:
(a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public)
a statului membru solicitat;
(b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a
instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp
util și într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu
excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci
când a avut posibilitatea să o facă;
(c) dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți
în statul membru solicitat.
Să ne reamintim...
Regulamentul Bruxelles I stabileşte competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. În principiu, părţile unui
raport juridic de drept civil/comercial au autonomie de voinţă în stabilirea
modalităţii de soluţionare a litigiilor dintre acestea, implicit, a instanţei
competente în caz de litigiu. Dacă părţile nu au ales instanţa competentă, regula
este că va fi competentă instanţa de la domiciliul pârâtului. În anumite ipoteze,
regulamentul recunoaşte şi o competenţă alternativă sau impune o competenţă
exclusivă. Referitor la contractele de muncă şi la contractele cu consumatorii,
regulile prevăzute de regulament sunt concepute pentru a proteja interesele
acestora, ca părţi slabe ale raportului juridic.
50
6.6.2. Regulamentul Roma I 17
Regulamentul Roma I stabileşte legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, pornind de la
premisa că, deşi în baza autonomiei de voinţă, părţile pot alege legea aplicabilă contractului,
acestea nu o fac întotdeauna.
6.6.2.1. Autonomia de voinţă în alegerea legii aplicabile şi limitele acesteia

În principiu, contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere
trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele
contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot desemna legea
aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta.
Părțile pot conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl
guverna anterior, însă orice modificare efectuată de către părți cu privire la legea aplicabilă,
care intervine ulterior încheierii contractului, nu aduce atingere validității formei contractului
și nu afectează în mod negativ drepturile terților.
6.6.2.2. Legea aplicabilă contractului în lipsa alegerii

Dacă părţile nu şi-au exercitat autonomia de voinţă pentru a alege legea aplicabilă
contractului, regulamentul conţine regulile de determinare a acesteia.
Exemple:
(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării
în care își are reședința obișnuită vânzătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită prestatorul de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune
asupra unui imobil este reglementat de legea țării în care este situat imobilul;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea țării în care își are reședința
obișnuită beneficiarul francizei;
(f) contractul de distribuție este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită distribuitorul;
(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este reglementat de
legea țării în care are loc licitația, dacă se poate stabili care este acest loc.
6.6.2.3. Contractele cu consumatori

Conform prevederilor art. 6 din Regulamentul Roma I, contractul încheiat de o
persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa
profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale
17
Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea
aplicabilă obligațiilor contractuale.
51
profesionale („profesionistul”), este reglementat de legea statului în care își are reședința
obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială/
profesională în țara în care își are reședința obișnuită consumatorul sau, prin orice mijloace,
să-și direcționeze activitățile către țara în cauză/către mai multe țări, printre care și țara în
cauză, și cu condiţia ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Părțile (consumatorul şi profesionistul) pot alege legea aplicabilă contractului, însă o
astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de
la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost
aplicabilă.
6.6.2.4. Contractele individuale de muncă

Contractul individual de muncă este reglementat de legea aleasă de părți, însă o astfel
de alegere nu poate priva angajatul de protecția acordată acestuia în temeiul dispozițiilor de la
care nu se poate deroga prin convenție în virtutea legii care, în absența unei alegeri, ar fi fost
aplicabilă.
În măsura în care legea aplicabilă contractului individual de muncă nu a fost aleasă de
părți, contractul este reglementat de legea țării în care sau, în lipsă, din care angajatul își
desfășoară în mod obișnuit activitatea în executarea contractului (în cazul în care angajatul
este angajat temporar într-o altă țară, nu se consideră că și-a schimbat locul de desfășurare a
muncii în mod obișnuit).
Dacă legea aplicabilă nu poate fi determinată conform regulii enunţate anterior,
contractul este reglementat de legea țării în care este situată unitatea angajatoare.
Cu toate acestea, în cazul în care reiese din circumstanțele de ansamblu ale cazului că
respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară decât cea menționate anterior, se
aplică legea acelei alte țări.
Rezumat
Cooperarea judiciară în materie civilă are la bază principiul recunoaşterii
reciproce. În acest sens, o suită de acte de drept derivat urmăresc să asigure
respectarea acestui principiu, dintre care cele mai importante sunt Regulamentul
Bruxelles I privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială şi Regulamentul Roma I privind legea aplicabilă
obligațiilor contractuale.

Exemplificaţi 2 cazuri de competenţă exclusivă a instanţelor.
Precizaţi instanţa competentă şi legea aplicabilă în contractele încheiate
cu consumatori şi în contractele de muncă.
52
Unitatea de învăţare 7. Cooperarea judiciară în materie penală
7.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 prezintă apariţia cooperării judiciare în materie
penală, normele de drept primar aplicabile cooperării în plan procesual penal şi
material penal, principalele realizări în dreptul procesual penal, rolul Eurojust,
apariţia şi raţiunea existenţei Procurorului European.

apariţia cooperării judiciare în materie penală, să identifice obiectivele şi
mijloacele cooperării judiciare în materie penală, să explice utilitatea legislaţiei de
drept derivate dezvoltate în materie, să explice rolul Parchetului European.
7.3. Durata
***
7.4. Apariţia cooperării judiciare în materie penală
Doctrinele naţionale susţineau faptul că dreptul material penal și dreptul procesual
penal sunt domenii rezervate în mod exclusiv statelor şi că incriminarea faptelor cu pericol
social crescut și pedepsirea celor vinovați de încălcarea normelor penale reprezintă un
element de bază al suveranității statale, sens în care armonizarea legislativă nu ar fi de dorit în
această materie.
Realitatea a arătat însă că atacurile teroriste conduc la schimbări de paradigmă
internațională tradițională și demonstrează nevoia de noi abordări în materie de cooperare.
Printre priorități se numără determinarea provenienței banilor, utilizarea banilor în scopuri
licite, cooperarea interstatală pentru prevenirea faptelor cu potențial terorist. Nevoia de
armonizare legislativă pentru a ajunge la o cooperare efectivă în materie penală se manifestă
prin norme unitare de drept penal și procesual penal pentru urmărirea și tragerea la răspundere
a celor care caută să eludeze răspunderea și să încalce transfrontalier normele legale.
În acest sens, răspunsul statelor membre este vizibil la nivelul dreptului primar încă din
prevederile art. 67 alin. (3) TFUE, conform căruia „Uniunea acționează pentru a asigura un
înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a criminalității, a rasismului și a
xenofobiei, precum și de combatere a acestora, prin măsuri de coordonare și de cooperare
între autoritățile polițienești și judiciare și alte autorități competente, precum și prin
recunoașterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală și, după caz, prin apropierea
legislațiilor penale”.
53
Astfel, domeniile de competenţă în care Uniunea poate reglementa pentru armonizare
legislativă sunt vizible prin: norme de drept material penal, norme de drept procesual penal,
norme privind prevenirea criminalităţii transfrontaliere, dispoziţii privind cercetarea penală şi
urmărirea penală, norme privind criminalitatea şi cooperarea judiciară în materie
poliţienească, realizarea urmăririi penale şi instituirea Procurorului european.
7.5. Dreptul procesual penal

În materie procesual penală, principiul de bază statuat la nivelul dreptului primar este
principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare, incluzând
apropierea actelor cu putere de lege în anumite domenii de interes. Conform art. 82 TFUE,
„(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul
recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include
apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în
domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară, adoptă măsurile privind:
(a) instituirea unor norme și proceduri care să asigure recunoașterea, în întreaga Uniune, a
tuturor categoriilor de hotărâri judecătorești și decizii judiciare;
(b) prevenirea și soluționarea conflictelor de competență între statele membre;
(c) sprijinirea formării profesionale a magistraților și a personalului din justiție;
(d) facilitarea cooperării dintre autoritățile judiciare sau echivalente ale statelor membre în
materie de urmărire penală și executare a deciziilor.
(2) În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a
hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și
judiciară în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European și
Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot
stabili norme minime. Aceste norme minime iau în considerare diferențele existente între
tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre.
Acestea se referă la:
(a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;
(b) drepturile persoanelor în procedura penală;
(c) drepturile victimelor criminalității;
(d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat în prealabil
printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii, Consiliul hotărăște în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European.
Adoptarea normelor minime prevăzute la prezentul alineat nu împiedică statele
membre să mențină sau să adopte un nivel mai ridicat de protecție a persoanelor”.
54
To do:
Identificaţi în textul art. 82 TFUE scopul cooperării judiciare în materie penală şi
mijloacele/măsurile de atingere a scopului.
Alin. (3) al art. 82 TFUE instituie mecanismul „frânei de urgenţă”, conform căruia în
cazul în care un membru al Consiliului consideră că un proiect de directivă prevăzut la
alineatul (2) ar aduce atingere aspectelor fundamentale ale sistemului său de justiție penală,
acesta poate solicita sesizarea Consiliului European. În acest caz, procedura legislativă
ordinară se suspendă. Din acest moment, se disting două scenarii:
- consensul în Consiliul European: după dezbateri, în caz de consens, Consiliul
European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, prin
aceasta încetând suspendarea procedurii legislative ordinare.
- dezacordul în Consiliul European şi soluţia de avarie a cooperării consolidate: în
același termen, în cazul unui dezacord și în cazul în care cel puțin nouă state membre doresc
instituirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de directivă respectiv,
acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință.
Întrucât chestiunea cooperării consolidate va fi dezvoltată în ultima secţiune a acestei
unităţi de învăţare, revenim asupra principiului recunoaşterii reciproce şi arătăm că două
realizări majore în acest sens în plan procesual penal sunt mandatul european de arestare şi
ordinul european de anchetă (succesorul mandatului european de obţinere a probelor).
Mandatul european de arestare18 reprezintă o decizie judiciară emisă de un stat
membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate,
pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de
siguranță privative de libertate. În textul deciziei-cadru prin care s-a instituit mandatul
european de arestare se precizează domeniul de aplicare, inclusiv o listă de 32 de categorii de
infracţiuni pentru care nu se solicită verificarea dublei incriminări a faptei.
Exemple:
— apartenența la o organizație criminală;
— terorismul;
— traficul de persoane;
— exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă
— traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope;
— traficul ilicit de arme, muniție și materiale explozive;
— corupția;
— criminalitatea informatică;
— traficul ilicit de organe și țesuturi umane;
— răpirea, sechestrarea și luarea de ostateci.
18
Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și
procedurile de predare între statele membre, cu modificări prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26
februarie 2009.
55
Ordinul european de anchetă19 este o decizie judiciară emisă sau validată de o
autoritate judiciară a unui stat membru (statul emitent) pentru a pune în aplicare una sau mai
multe măsuri de investigare specifice într-un alt stat membru (statul executant) în vederea
obținerii de probe.
Să ne reamintim...
În materie procesual penală, principiul de bază statuat la nivelul dreptului primar
este principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor
judiciare, incluzând apropierea actelor cu putere de lege în anumite domenii de
interes. Două realizări majore în acest sens în plan procesual penal sunt mandatul
european de arestare şi ordinul european de anchetă (succesorul mandatului
european de obţinere a probelor).
7.6. Dreptul material penal

Referitor la dreptul material penal, statele membre au prevăzut la nivelul dreptului
primar posibilitatea de stabilire a unor norme minime privind definirea şi sancţionarea
infracţiunilor în domenii de gravitate deosebită cu dimensiune extrateritorială. Conform art.
83 TFUE, „(1) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea
infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită de
dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din
nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună.
Aceste domenii ale criminalității sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane și
exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme,
spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea informatică și
criminalitatea organizată.
În funcție de evoluția criminalității, Consiliul poate adopta o decizie care să identifice
alte domenii ale criminalității care îndeplinesc criteriile prevăzute la prezentul alineat.
Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European”.
Alin. (3) al art. 83 TFUE conţine acelaşi mecanism al „frânei de urgenţă” pe care l-am
observat şi în art. 82 TFUE, precum şi soluţia de avarie a cooperării consolidate.
Realizările efective în dreptul material penal vor face obiectul următoarelor unităţi de
învăţare.
7.7. Eurojust
Eurojust, Agenţia Uniunii Europene pentru cooperare judiciară în materie penală, are
misiunea trasată prin art. 85 TFUE de a susține și consolida coordonarea și cooperarea dintre
19
Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european
de anchetă în materie penală, cu modificări prin Directiva (UE) 2022/228 a Parlamentului European și a
Consiliului din 16 februarie 2022.
56
autoritățile naționale de cercetare și urmărire penală în legătură cu formele grave de
criminalitate care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea
penală pe baze comune, prin operațiuni întreprinse de autoritățile statelor membre și de
Europol și prin informații furnizate de acestea.
Printre atribuţiile Eurojust se numără începerea de cercetări penale, precum și
propunerea de începere a urmăririi penale efectuate de autoritățile naționale competente, în
special cele referitoare la infracțiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
coordonarea acestor cercetări și urmăriri penale; consolidarea cooperării judiciare, inclusiv
prin soluționarea conflictelor de competență și prin strânsa cooperare cu Rețeaua Judiciară
Europeană.
7.8. Parchetul European: formă de cooperare consolidată

Pentru a înţelege apariţia Parchetului European ca formă de cooperare consolidată, este
necesar a analiza anterior prevederile art. 86 alin. (1) TFUE, conform căruia „[p]entru
combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul,
hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui
un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European”. În acest prim paragraf se observă un „accelerator de
urgenţă”, adică o procedură legislativă specială menită să grăbească procesul decizional.
Însă întrucât este solicitată unanimitatea, paragraful al doilea vine în întâmpinarea
scenariului în care unanimitatea nu este atinsă (pseudo-veto), caz în care un grup compus din
cel puțin nouă state membre poate solicita ca proiectul de regulament să fie trimis spre
examinare Consiliului European, procedura în cadrul Consiliului fiind suspendată. Din acest
moment, se disting două scenarii:
- consensul în Consiliul European: după dezbateri, în cazul realizării unui consens,
Consiliul European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului,
spre adoptare.
stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de regulament respectiv,
acestea informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință.
Aşadar, ce este cooperarea consolidată?

Cooperarea consolidată este o soluţie prin care statele membre care doresc să
aprofundeze integrarea, prin crearea de noi acțiuni comune sau prin intensificarea celor
existente, să o poată face.
Reglementările cu privire la o cooperare consolidată au fost sintetizate în doctrină într-
o serie de condiții, după cum urmează:
57
1. O astfel de cooperare poate fi valorificată numai în cadrul competențelor
existente ale UE și trebuie să fie destinată atingerii obiectivelor UE și promovării
procesului european de integrare (articolul 20 din TUE). Cooperarea consolidată nu poate
afecta piața internă și coeziunea economică și socială a UE. În plus, nu trebuie să conducă la
apariția de impedimente sau discriminări în raporturile comerciale dintre statele membre,
precum și la o denaturare a concurenței (articolul 326 din TFUE). Este necesară respectarea
competențelor, drepturilor, obligațiilor și intereselor statelor membre care nu sunt implicate în
procedura de cooperare (articolul 327 din TFUE).
2. Cooperarea consolidată trebuie să fie disponibilă tuturor statelor membre. În mod
suplimentar, trebuie să fie permis statelor membre să adere în orice moment la raportul de
cooperare, cu condiția ca statele membre în cauză să dea curs deciziilor adoptate în cadrul
cooperării consolidate. Comisia și statele membre se asigură că un număr cât mai mare de
state membre este implicat în cadrul cooperării consolidate (articolul 328 din TFUE).
3. Cooperarea consolidată poate fi pusă în aplicare numai în ultimă instanță, în cazul
în care s-a stabilit în Consiliu că obiectivele acestei cooperări nu pot fi atinse, într-un termen
rezonabil, prin aplicarea dispozițiilor relevante din tratate. Limita minimă pentru o cooperare
consolidată este de nouă state membre [articolul 20 alineatul (2) din TUE].
4. Actele juridice adoptate în cadrul unei cooperări consolidate nu constituie o
componentă a acquis-ului comunitar. Aceste acte juridice prezintă aplicabilitate directă
numai în statele membre implicate în procedura de adoptare a hotărârilor [articolul 20
alineatul (4) din TUE]. Nu există însă impedimente cu privire la punerea acestora în aplicare
pentru statele membre care nu sunt implicate în acest proces.
5. Cheltuielile care rezultă din aplicarea unei forme de cooperare consolidată, altele
decât costurile administrative, sunt finanțate de statele membre participante, cu excepția
cazului în care Consiliul, hotărând în unanimitate, după consultarea Parlamentului European,
decide altfel (articolul 332 din TFUE).
6. Consiliul și Comisia trebuie să se asigure că măsurile adoptate în cadrul unei
cooperări consolidate sunt în acord cu celelalte demersuri politice ale UE (articolul 334 din
TFUE).
Având în vedere că propunerea de regulament pentru înfiinţarea Parchetului European

nu a obţinut vot cu unanimitate în Consiliu, soluţia a fost ca statele care doreau înfiinţarea
acestei instituţii să apeleze la soluţia cooperării consolidate. Astfel, Parchetul European are
competența de a cerceta, de a urmări și de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu
Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii,
în conformitate cu normele stabilite în regulamentul prevăzut la alin. (1) al art. 86 TFUE.
Parchetul European exercită în fața instanțelor competente ale statelor membre acțiunea
58
publică în legătură cu aceste infracțiuni. Înfiinţat în 201720, la Parchetul European participă în
prezent 22 din cele 27 de state membre21.
Rezumat
Domeniile de competenţă în care Uniunea poate reglementa pentru
armonizare legislativă sunt vizible prin: norme de drept material penal, norme de
drept procesual penal, norme privind prevenirea criminalităţii transfrontaliere,
dispoziţii privind cercetarea penală şi urmărirea penală, norme privind criminalitatea
şi cooperarea judiciară în materie poliţienească, realizarea urmăririi penale şi
instituirea Procurorului european. În materie procesual penală, principiul de bază
statuat la nivelul dreptului primar este principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor
judecătoreşti şi a deciziilor judiciare, incluzând apropierea actelor cu putere de lege
în anumite domenii de interes.

Exemplificaţi 4 categorii de infracţiuni pentru care nu se solicită
verificarea dublei incriminări pentru executarea unui mandat european de
arestare.
Explicaţi succint apariţia Parchetului European şi rolul acestei instituţii.
20
Regulamentul (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de
cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO).
21
Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croația, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Malta, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Țările de Jos.
59
Unitatea de învăţare 8. Cooperarea poliţienească
8.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 prezintă premisele cooperării poliţieneşti,
reglementările de drept primar aplicabile, realizări notabile în materia cooperării
poliţieneşti prin instrumente de drept derivat, rolul Europol în cooperarea
poliţienească, precum şi alte tipuri de operaţiuni transfrontaliere.

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil: să indice
originile cooperării poliţieneşti, să identifice obiectivele şi mijloacele acesteia, să
explice utilitatea legislaţiei de drept derivate dezvoltate în materie, să explice rolul
Europol în cooperarea poliţienească.
8.3. Durata
***
8.4. Premisele cooperării poliţieneşti
Originile cooperării poliţieneşti pot fi plasate în timp mult anterior Tratatului de La
Maastricht, în primul rând, prin înfiinţarea Grupului Trevi în anii 1975-1976, o rețea
interguvernamentală a reprezentanților ministerelor de justiție și de interne (a se vedea
secţiunea 2.4.1. Eforturi anterioare Tratatului de la Maastricht din Unitatea de învăţare 2).
Treptat, la fiecare decadă, se observă apariţia de noi iniţiative care antamează şi factorul de
cooperare poliţienească, precum crearea în 1985 a spaţiului Schengen (încorporat în acquis-ul
comunitar prin Tratatul de la Amsterdam, în pilonul III – JAI, pilon interguvernamental),
înființarea Europol în 1995, inițial ca Unitatea Droguri Europol (EDU), care își începe
activitatea din 1999, sau semnarea în 2005 a Tratatului de la Prüm (7 state) pentru schimbul
de informații referitoare la ADN, amprente digitale și datele de înmatriculare ale
autovehiculelor, integrat ulterior în legislația UE, prin Decizia 2008/615/JAI a Consiliului.
Scopul cooperării poliţieneşti este întărirea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie,
protejarea drepturilor fundamentale, prevenirea, depistarea și cercetarea comportamentelor
ilicite, fără a afecta însă suveranitatea statală și mecanismele interne de organizare. Prin
urmare, cooperarea poliţienească este un mecanism prin care autorii faptelor penale pot fi mai
ușor deferiți cercetării penale, obiectivul final fiind combaterea criminalității transfrontaliere
dezvoltate ca urmare a operaționalizării pieței interne. În acest sens, reprezintă elemente
fundamentale de combatere a infracționalității: accesul la date sensibile, la profilul ADN,
mandatul european de arestare, schimbul de informații în timp real.
60
8.5. Reglementări de drept primar privind cooperarea poliţienească
În dreptul primar, cooperarea poliţienească este reglementată prin prevederile art. 87
TFUE, text cu o formulare similară celorlalte forme de cooperare din spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie, relevând obiectivul cooperării şi măsurile pentru atingerea acestuia.
„(1) Uniunea instituie o cooperare polițienească care implică toate autoritățile
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliție, serviciile vamale și alte servicii
specializate de aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării și al cercetării
infracțiunilor.
conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri referitoare la:
(a) colectarea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor în domeniu, precum și
schimbul de informații;
(b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum și cooperarea privind schimbul
de personal, echipamentele și cercetarea criminalistică;
(c) tehnicile comune de investigare privind depistarea unor forme grave de criminalitate
organizată”.
To do:
Identificaţi în textul art. 87 TFUE scopul cooperării poliţieneşti şi mijloacele/
măsurile de atingere a scopului.
În mod particular şi cu titlu excepţional, pentru măsurile privind cooperarea operativă,
art. 87 alin. (3) TFUE instituie un „accelerator de urgenţă”, respectiv o procedură legislativă
specială care diminuează rolul Parlamentului la unul consultativ, plasând sarcina decizională
la Consiliu, care hotărâşte cu unanimitate.
Astfel cum am observat şi la crearea Parchetului European, autorii tratatelor
anticipează posibilitatea neatingerii unanimităţii (pseudo-veto), caz în care un grup compus
din cel puțin nouă state membre poate solicita ca proiectul de măsuri să fie trimis spre
examinare Consiliului European, cu efect suspensiv asupra procedurii în cadrul Consiliului.
Revedem aceleaşi două scenarii:
- consensul în Consiliul European: după dezbateri, în caz de consens, Consiliul
European, în termen de patru luni de la suspendare, retrimite proiectul Consiliului, spre
adoptare.
stabilirea unei forme de cooperare consolidată pe baza proiectului de măsuri respectiv, acestea
informează Parlamentul European, Consiliul și Comisia în consecință.
Spre deosebire de reglementarea de la crearea Parchetului European, în prezentul caz
există şi o limitare a posibilităţii de utilizare a apelului la Consiliul European şi a folosirii
cooperării consolidare, respectiv nu se aplică actelor de dezvoltare a acquis-ului Schengen.
61
8.6. Realizări notabile în materia cooperării poliţieneşti prin instrumente de drept
derivat
În cele ce urmează vom prezenta o serie de realizări concrete în materia cooperării
poliţieneşti, pentru a reflecta măsurile adoptate pe toate cele trei paliere rezultate din art. 87
alin. (1) TFUE, respectiv schimbul de informaţii, formarea profesională şi tehnicile comune
de investigare.
8.6.1. Schimbul de informaţii

Unul dintre cele mai importante mijloace utilizate în cooperarea poliţienească este
schimbul de informaţii între autorităţile competente, în acest sens Agenția Uniunii Europene
pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spațiul de
Libertate, Securitate și Justiție (eu-LISA)22 având un rol instrumental în gestionarea
operațională a trei sisteme centralizate de informații ale UE: Sistemul de informaţii Schengen
(SIS), Sistemul de informaţii privind vizele (VIS) și Eurodac.
Referitor la Sistemul de informaţii Schengen, reglementări de dată relativ recentă 23
stabilesc condițiile și procedurile pentru introducerea și prelucrarea semnalărilor din SIS cu
privire la persoane și la obiecte pentru schimbul de date și informații suplimentare în cadrul
cooperării polițienești și judiciare penale.
În realitate, există cel puţin 6 sisteme de informaţii care conţin date utile pentru
organele de poliţie.
Exemple:
- Sistemul intrare/ieșire (EES – Entry/Exit System)
- Sistemul de informații privind vizele (VIS – Visa Information System)
- Sistemul european de informații și de autorizare privind călătoriile
(ETIAS – European Travel Information and Authorisation System)
- Baza de date dactiloscopice Eurodac (European Dactyloscopy System)
- Sistemul de informații Schengen (SIS – Schengen Information System)
- Sistemul european de informații cu privire la cazierele judiciare pentru
resortisanții țărilor terțe (ECRIS-TCN – European Criminal Records Information
System for Third-Country Nationals)
Pentru a uşura accesul şi interogarea acestor baze de date, s-a instituit cadrul pentru
interoperabilitatea dintre sistemele de informații ale UE24, pentru a crea un portal european de
22
Regulamentul (UE) 2018/1726 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind
Agenția Uniunii Europene pentru Gestionarea Operațională a Sistemelor Informatice la Scară Largă în Spațiul de
Libertate, Securitate și Justiție (eu-LISA).
23
instituirea, funcționarea și utilizarea Sistemului de informații Schengen (SIS) în domeniul cooperării polițienești
și al cooperării judiciare în materie penală.
24
Regulamentul (UE) 2019/818 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2019 privind instituirea
unui cadru pentru interoperabilitatea dintre sistemele de informații ale UE în domeniul cooperării polițienești și
judiciare, al azilului și al migrației.
62
căutare (ESP), un serviciu comun de comparare a datelor biometrice (BMS comun), un
registru comun de date de identificare (CIR), precum şi un detector de identități multiple
(MID), toate acestea fiind menite să sprijine cooperarea poliţienească în dimensiunea
schimbului de informaţii.
8.6.2. Formarea profesională

Sub aspectul sprijinirii formării profesionale a personalului de poliţie, a fost creată
privind Agenția Uniunii Europene pentru Formare în Materie de Aplicare a Legii (CEPOL) 25,
care are ca principale atribuţii:
- elaborarea de analize multianuale privind nevoie în materie de formare şi de
programe de învăţare;
- sprijinirea, elaborarea, punerea în aplicare și coordonarea activităților de formare și
a produselor pentru învățare, care includ:
→ programe de schimb și de transfer temporar, precum și vizite de studiu în contextul
formării în domeniul aplicării legii;
→ cursuri, seminare, conferințe, precum și activități bazate pe internet și alte activități de
formare online inovatoare și avansate;
→ programe comune de formare în domeniul aplicării legii;
- dezvoltarea, implementarea și coordonarea formării pentru a sprijini țările UE și
organismele UE la formarea personalului responsabil cu aplicarea legii în vederea participării
la misiuni ale UE și la activități de consolidare a capacităților în materie de aplicare a legii în
țările din afara UE;
- promovarea recunoașterii reciproce a formării în materie de aplicare a legii în statele
membre.
8.6.3. Tehnici comune de investigare

Pentru prevenirea, depistarea, investigarea și urmărirea penală a infracțiunilor de
terorism și a infracțiunilor grave, a fost instituită tehnica utilizării datelor din registrul cu
numele pasagerilor (PNR – Passenger Name Record)26.
În acest sens, fiecare stat membru trebuie să stabilească o unitate de informații despre
pasageri (în continuare, „UIP”), responsabilă de colectarea, stocarea și prelucrarea datelor,
precum și transferul datelor sau al rezultatelor prelucrării acestora autorităților naționale
competente; şi schimbul de date din PNR și de rezultate ale prelucrării acestora cu alte state
membre și cu Europol.
25
Agenția Uniunii Europene pentru Formare în Materie de Aplicare a Legii (CEPOL) și de înlocuire și de abrogare
a Deciziei 2005/681/JAI a Consiliului.
26
Directiva (UE) 2016/681 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind utilizarea
datelor din registrul cu numele pasagerilor (PNR) pentru prevenirea, depistarea, investigarea și urmărirea penală
a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave.
63
Companiile aeriene trebuie să furnizeze UIP din statele membre date din PNR privind
zborurile care intră sau ies din UE. De asemenea, directiva permite – dar nu impune – statelor
membre să colecteze date din PNR cu privire la zboruri selectate din interiorul UE.
Datele din PNR sunt informații privind rezervările stocate de companiile aeriene în
sistemele lor de control al rezervărilor și al plecărilor.
Exemple: Informațiile colectate includ:
- datele călătoriei;
- itinerarul de călătorie;
- informații despre bilet;
- date de contact;
- mijloacele de plată utilizate;
- informații despre bagaje.
Să ne reamintim...
Scopul principal al cooperării poliţieneşti în Uniunea Europeană este prevenirea,
depistarea şi cercetarea infracţiunilor. Cele mai importante măsuri adoptate sunt
cele privind schimbul de informaţii prin cadrul pentru interoperabilitatea dintre
sistemele de informații ale UE, formarea profesională prin intermediul CEPOL şi
tehnicile comune de investigare, spre exemplu, prin consultarea registrului cu
numele pasagerilor pentru prevenirea, depistarea, investigarea și urmărirea penală
a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave.
8.7. Europol
Europol, Agenţia Uniunii Europene pentru cooperare în materie de aplicare a legii, are
ca misiune trasată de prevederile art. 88 TFUE să susțină și să consolideze acțiunea
autorităților polițienești și a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum și
cooperarea acestora pentru prevenirea și combaterea criminalității grave care afectează două
sau mai multe state membre, a terorismului și a formelor de criminalitate ce aduc atingere
unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.
Structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Europol sunt stabilite prin
regulament al Consiliului şi al Parlamentului27. Cu sediul la Haga, Europol are atribuţii
numeroase (literalmente, de la „a” la „z”), stabilite prin art. 4 al regulamentului.
Exemple:
(a) colectează, stochează, prelucrează, analizează și face schimb de informații,
27
Regulamentul (UE) 2016/794 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 mai 2016 privind Agenția
Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii (Europol) și de înlocuire și de abrogare a
Deciziilor 2009/371/JAI, 2009/934/JAI, 2009/935/JAI, 2009/936/JAI și 2009/968/JAI ale Consiliului, cu
modificările aduse prin Regulamentul (UE) 2022/991 al Parlamentului European și al Consiliului din 8 iunie
2022.
64
inclusiv informații operative în materie penală; (...)
(c) coordonează, organizează și pune în aplicare anchete și acțiuni operaționale
pentru a susține și a consolida acțiunile autorităților competente ale statelor
membre, efectuate: (i) în comun cu autoritățile competente ale statelor membre;
sau (ii) în cadrul unor echipe comune de anchetă, în conformitate cu articolul 5 și,
dacă este cazul, în colaborare cu Eurojust;
(d) participă la echipe comune de anchetă și propune înființarea lor în
conformitate cu articolul 5; (...)
(g) dezvoltă, transmite și promovează cunoștințe de specialitate în ceea ce
privește metode de prevenire a criminalității, proceduri de anchetare, metode
tehnice și criminalistice și oferă consiliere statelor membre;
(h) sprijină activitățile de schimb de informații, operațiile și anchetele
transfrontaliere ale statelor membre, precum și echipele comune de anchetă,
inclusiv prin furnizarea de sprijin operațional, tehnic și financiar; (...)
(r) sprijină statele membre în ceea ce privește identificarea persoanelor ale căror
activități infracționale se încadrează în formele de criminalitate enumerate în
anexa I și care constituie un risc ridicat la adresa securității;
(s) facilitează anchetele comune, coordonate și considerate prioritare cu privire la
persoanele menționate la litera (r); (...).
Este esenţial de reţinut că orice acțiune cu caracter operativ a Europol trebuie
desfășurată în cooperare cu autoritățile statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este
implicat și cu acordul acestora, aplicarea măsurilor coercitive fiind în sarcina exclusivă a
autorităților naționale competente.
8.8. Alte tipuri de operaţiuni transfrontaliere

În conformitate cu art. 89 TFUE, condițiile și limitele în care autoritățile competente
ale statelor membre prevăzute la art. 82 și 87 pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru,
în cooperare și cu acordul autorităților statului respectiv, se stabilesc de Consiliul, hotărând
în unanimitate și după consultarea Parlamentului European (procedură legislativă specială).
Există cel puţin două tipuri de operaţiuni transfrontaliere care au reguli speciale de
desfăşurare, respectiv intervenţiile hot pursuit şi investigaţiile sub acoperire.
8.8.1. Hot pursuit

Regulile Schengen și cele ale Convenției Napoli II28 permit intervenții de tipul „hot
pursuit” pentru ofițeri de poliție și ofițeri vamali, care se pot desfășura fără autorizarea
prealabilă a statului pe teritoriul căruia se intră în cazuri de urgență. Aceste intervenţii pot
28
Convenție elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, cu privire la asistența
reciprocă și cooperarea între administrațiile vamale.
65
avea loc pentru fapte cu un pericol social ridicat, precum: trafic ilegal de droguri și substanțe
psihotrope, arme, muniții, materiale explozive, obiecte din patrimoniul cultural, deșeuri
periculoase și toxice, materiale nucleare, materiale sau echipamente destinate fabricării de
arme atomice, biologice și/sau chimice, comerț cu substanțe destinate fabricării ilicite a
drogurilor, comerțul transfrontalier ilegal cu mărfuri impozabile în scopul evaziunii fiscale
sau în scopul de a obține ilegal vărsarea de ajutoare de stat. Prinderea persoanei urmărite pe
teritoriul unui alt stat generează obligația de predare către statul respectiv, urmată de o cerere
de „extrădare” (cel mai facil printr-un mandat european de arestare).
8.8.2. Investigaţiile sub acoperire

Aceste operaţiuni sunt permise de Convenția Napoli II numai atunci când este extrem
de dificil să se elucideze faptele fără a face recurs la măsurile de investigare propuse. La
cererea autorității solicitante, autoritatea solicitată poate autoriza agenți ai administrației
vamale a statului membru solicitant sau agenți care acționează în numele acestei administrații
și care operează sub acoperirea unei false identități (investigatori sub acoperire) să opereze pe
teritoriul statului membru solicitat.
Rezumat
Scopul cooperării poliţieneşti este întărirea spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie, protejarea drepturilor fundamentale, prevenirea, depistarea și cercetarea
comportamentelor ilicite. Cele mai importante măsuri adoptate sunt cele privind
schimbul de informaţii, formarea profesională şi tehnicile comune de investigare.
Europol susține și să consolidează acțiunea autorităților polițienești și cooperarea
acestora pentru prevenirea și combaterea criminalității grave care afectează două sau
mai multe state membre, a terorismului și a formelor de criminalitate ce aduc
atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii. Orice acțiune
cu caracter operativ a Europol trebuie desfășurată în cooperare cu autoritățile statului
sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat și cu acordul acestora,
aplicarea măsurilor coercitive fiind în sarcina exclusivă a autorităților naționale
competente

Exemplificaţi 3 sisteme de informaţii ale Uniunii Europene folosite în
cooperarea poliţienească.
Precizaţi scopul utilizării de către organele de poliţie a datelor din
registrul cu numele pasagerilor.
Indicaţi 3 atribuţii ale Europol.
66
Temă de control
Unităţile de învăţare 1-8
I. Alegeţi varianta corectă [itemi tip complement simplu – o singură variantă poate fi
corectă]:
1. Nu reprezintă un domeniu cuprins în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii
Europene:
a) politica în domeniul azilului şi a imigraţiei;
b) libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
c) cooperarea judiciară în materie penală.
2. Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie este un domeniu:

a) de competenţă exclusivă a statelor membre;
b) de competenţă exclusivă a Uniunii Europene;
c) de competenţă partajată între Uniune şi statele membre.
3. În domeniul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, puterea legislativă în procedura

legislativă ordinară este exercitată:
a) de Parlamentul European şi de Consiliu;
b) de Parlamentul European şi de Consiliul European;
c) de Parlamentul European şi de Consiliul Europei.
4. Reprezintă o diferenţă între regulament şi directivă, ca acte de drept derivat, faptul că:
a) regulamentul este obligatoriu în privinţa scopului, în timp ce directiva este obligatorie în
privinţa mijloacelor şi a scopului;
b) regulamentul necesită transpunere în legislaţia naţională, în timp ce directiva nu;
c) regulamentul uniformizează legislaţiile naţionale ale statelor membre, în timp ce directiva
le armonizează.
5. În urma sosirii în Uniunea Europeană de persoane provenind din Ucraina, determinate de

evenimentele debutate în februarie 2022, s-a decis pentru prima dată punerea în aplicare a:
a) Directivei protecţie temporară în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate
(2001/55/CE);
b) Directivei proceduri comune de acordare şi retragere a protecţiei internaţionale
(2013/32/UE);
c) Directivei standarde comune pentru refugiaţi şi apatrizi (2011/95/UE).
67
6. Conform jurisprudenţei CEDO, printre criteriile pe care statele membre trebuie să le aibă în
vedere atunci când iau o decizie de expulzare post-condamnatorie nu se numără:
a) natura şi gravitatea faptei săvârşite;
b) situaţia de familie a persoanei condamnate;
c) nivelul de studii al persoanei condamnate.
7. Conform Codului frontierelor Schengen, în dimensiunea externă a spaţiului Schengen:

a) frontierele interne pot fi trecute prin orice punct fără a fi realizată o verificare la frontiere
asupra persoanelor, însă doar pentru cetăţenii Uniunii Europene;
b) la frontierele externe, resortisanţii statelor terţe sunt supuşi unei verificări minime;
c) la frontierele externe, resortisanţii statelor terţe sunt supuşi unei verificări amănunţite.
8. Conform Regulamentului Bruxelles I, în contractele de muncă, acţiunea angajatorului-

reclamant împotriva salariatului-pârât poate fi introdusă:
a) în statul membru în care angajatorul-reclamant îşi are domiciliul;
b) doar în statul membru în care salariatul-pârât îşi are domiciliul;
c) atât în statul membru în care angajatorul-reclamant îşi are domiciliul, cât şi în cel în care
salariatul-pârât îşi are domiciliul.
9. Mandatul european de arestare:

a) se emite de un stat membru în vederea arestării şi a predării către un alt stat membru a unei
persoane căutate;
b) se emite de un stat membru pentru a pune în aplicare măsuri de investigare într-un alt stat
membru pentru obţinerea de probe;
c) nu reprezintă o expresie a principiului recunoaşterii reciproce, întrucât dreptul procesual
penal este un domeniu de competenţa exclusivă a statelor membre.
10. Referitor la Eurojust, este fals că:

a) are printre atribuţii coordonarea cercetărilor şi urmăririlor penale efectuate de autorităţile
naţionale competente;
b) are printre atribuţii consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluţionarea conflictelor
de competenţă;
c) este o formă de cooperare consolidată.
11. Cu privire la Parchetul European, este adevărat că:

a) este instituit pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii Europene;
68
b) nu are competenţa de a întocmi rechizitorii, acestea fiind în atribuţia exclusivă a
parchetelor naţionale;
c) la acesta participă toate statele membre ale Uniunii Europene.
12. Nu reprezintă o bază de date proprie a Uniunii Europene:

a) SIS – Sistemul de informaţii Schengen;
b) SLTD – Baza de date privind documentele de călătorie pierdute şi furate;
c) ETIAS – Sistemul european de informaţii şi de autorizare privind călătoriile.
II. Răspundeţi cerinţelor de mai jos, în spaţiul alocat:

A. Exemplificaţi 3 drepturi ale migranţilor în Uniunea Europeană, indiferent de izvorul de
drept derivat în care sunt consacrate.
1.
2.
3.
B. Exemplificaţi din Regulamentul Bruxelles I 2 cazuri de competenţă exclusivă a instanţelor

civile.
1.
2.
C. Exemplificaţi 3 atribuţii ale Europol.

1.
2.
3.
69
Unitatea de învăţare 9. Combaterea spălării banilor şi a finanţării
terorismului
9.1. Introducere
Unitatea de învăţare 9 prezintă necesitatea măsurilor de coordonare la
nivelul UE pentru combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului, cele mai
importante instrumente de drept derivat aplicabile şi exemplificarea transpunerii
acestora în legislaţia naţională, precum şi noi strategii de combatere a acestor
infracţiuni.

necesitatea reglementărilor europene privind combaterea spălării banilor şi a
finanţării terorismului, să identifice normele de drept derivat incidente, să
identifice infracţiunile reglementate prin transpunerea directivelor europene.
9.3. Durata
***
9.4. Motivarea reglementărilor europene în materie
Spălarea banilor şi finanţarea terorismului reprezintă infracţiuni grave, cu elemente de
criminalitate transfrontalieră, motiv pentru care se circumscriu în obiectivul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie statuat în art. 67 alin. (3) TFUE de prevenire şi combatere a
criminalităţii, inclusiv prin apropierea legislaţiilor penale ale statelor membre.
Preambulul celei mai importante reglementări în materie (pe care o vom prezenta în
secţiunea următoare) demonstrează necesitatea şi utilitatea armonizării legislaţiilor penale,
argumentând după cum urmează:
- „Fluxurile de bani iliciți pot deteriora integritatea, stabilitatea și reputația sectorului
financiar și pot amenința piața internă a Uniunii, precum și dezvoltarea
internațională”;
- „Spălarea de bani, finanțarea terorismului și criminalitatea organizată rămân
probleme semnificative care ar trebui abordate la nivelul Uniunii”;
- „Pe lângă o mai mare dezvoltare a abordării bazate pe dreptul penal la nivelul
Uniunii, prevenirea țintită și proporționată a utilizării sistemului financiar în scopul
spălării banilor și finanțării terorismului este indispensabilă și poate aduce rezultate
complementare”;
70
- „Soliditatea, integritatea și stabilitatea instituțiilor de credit și instituțiilor
financiare și încrederea în sistemul financiar în ansamblu ar putea fi puse grav în
pericol de eforturile infractorilor și ale complicilor acestora fie de a disimula
originea produselor infracțiunii, fie de a canaliza fonduri legale sau ilegale în
scopuri teroriste”;
- „Cei care spală bani și cei care finanțează terorismul ar putea încerca să profite,
pentru a-și facilita activitățile infracționale, de libera circulație a capitalurilor și de
libertatea de a presta servicii financiare pe care le implică spațiul financiar integrat
al Uniunii”.
Din aceste considerente, apar ca necesare anumite măsuri de coordonare la nivelul Uniunii.
9.5. Izvoare de drept derivat privind combaterea spălării banilor şi a finanţării

terorismului
Reglementările de drept derivat pe care le apreciem ca fiind cele mai importante în
ceea ce priveşte combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului sunt reprezentate de:
1. Directiva (UE) 2015/849 a Parlamentului European și a Consiliului din 20 mai 2015
privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau
finanțării terorismului, modificată prin Directiva (UE) 2018/843 și prin Directiva
(UE) 2019/2177. Numită şi „Directiva AML-CTF” (anti-money laundering, counter-
terrorist financing), aceasta nu este prima directivă europeană cu obiectivul de
prevenire a utilizării sistemului financiar în respectivele scopuri ilicite, forma actuală
fiind cunoscută drept „a cincea directivă AML-CTF”. În dreptul român, transpunerea
directivei s-a făcut prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea și combaterea spălării
banilor și finanțării terorismului, precum și pentru modificarea și completarea unor
acte normative, cu modificările și completările ulterioare.
2. Directiva (UE) 2017/541 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie
2017 privind combaterea terorismului și de înlocuire a Deciziei-cadru 2002/475/JAI a
Consiliului și de modificare a Deciziei 2005/671/JAI a Consiliului. Această directivă
este cunoscută pe scurt sub denumirea de „Directiva combaterea terorismului”
(Directiva CT) şi a fost transpusă în legislaţia internă a României prin modificările şi
completările aduse Legii nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.
3. Regulamentul (UE) 2015/847 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai
2015 privind informațiile care însoțesc transferurile de fonduri și de abrogare a
Regulamentului (CE) nr. 1781/2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Regulamentul stabilește normele privind informațiile cu privire la plătitori și la
beneficiarii plăților, care însoțesc transferurile de fonduri, pentru a contribui la
prevenirea, depistarea și investigarea activităților de spălare a banilor și de finanțare a
terorismului.
71
9.6. Spălarea banilor în lumina reglementărilor europene şi naţionale
Directiva AML-CTF obligă statele membre să se asigure că spălarea banilor și
finanțarea terorismului sunt interzise, incriminând o serie de fapte ca infracţiuni prin legislaţia
naţională. Astfel, particularizând pe chestiunea spălării banilor, Directiva stabileşte faptele de
spălare a banilor, ca element material al infracţiunii, precum şi în latura subiectivă cerinţa
săvârşirii faptei cu intenţie, regimul sancţionator rămânând la latitudinea statelor membre.
Pentru a ilustra modul în care statele membre au executat obligaţiile care le incumbă
din Directiva AML-CTF, vom exemplifica prin legislaţia română, care în art. 49 din Legea nr.
129/2019 reflectă transpunerea art. 1 din Directivă, cu menţiunea că aceste norme se aplică
indiferent dacă infracțiunea din care provine bunul a fost comisă pe teritoriul României sau în
alte state membre sau state terțe, precum și infracțiunilor de spălare a banilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român sau de către o persoană juridică română chiar dacă
fapta nu este prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită.
Art. 1 din Directiva AML-CTF Art. 49 din Legea nr. 129/2019

(...) (3) În sensul prezentei directive, (1) Constituie infracțiunea de spălare a
următoarele fapte, atunci când sunt comise cu banilor și se pedepsește cu închisoare de la
intenție, sunt considerate spălare a banilor: 3 la 10 ani:
(a) schimbul sau transferul de bunuri, a) schimbarea sau transferul de bunuri,
cunoscând că bunurile provin dintr-o cunoscând că provin din săvârșirea de
activitate infracțională sau dintr-un act de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al
participare la o astfel de activitate, în scopul disimulării originii ilicite a acestor bunuri
ascunderii sau disimulării originii ilicite a ori în scopul de a ajuta persoana care a
bunurilor sau al sprijinirii oricărei persoane săvârșit infracțiunea din care provin
implicate în comiterea activității respective bunurile să se sustragă de la urmărire,
pentru a se sustrage consecințelor legale ale judecată sau executarea pedepsei;
acțiunii persoanei respective; b) ascunderea ori disimularea adevăratei
(b) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi, a provenienței, a situării, a
naturi, a sursei, a localizării, a amplasării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății
circulației sau a proprietății bunurilor ori a bunurilor ori a drepturilor asupra acestora,
drepturilor asupra acestor bunuri, cunoscând cunoscând că bunurile provin din săvârșirea
că bunurile provin dintr-o activitate de infracțiuni;
infracțională sau dintr-un act de participare la c) dobândirea, deținerea sau folosirea de
o astfel de activitate; bunuri de către o altă persoană decât
(c) dobândirea, deținerea sau utilizarea de subiectul activ al infracțiunii din care
bunuri, cunoscând, la data primirii lor, că provin bunurile, cunoscând că acestea
acestea provin dintr-o activitate infracțională provin din săvârșirea de infracțiuni.
sau dintr-un act de participare la o astfel de (2) Tentativa se pedepsește.
72
activitate; (2^1) Constituie circumstanță agravantă
(d) participarea la oricare dintre acțiunile săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor
menționate la literele (a), (b) și (c), asocierea de către una dintre entitățile raportoare
în vederea comiterii acestora, tentativa de prevăzute la art. 5, în exercitarea activității
comitere și asistența, instigarea, facilitarea și sale profesionale.
consilierea în vederea comiterii acțiunilor (3) Dacă fapta a fost săvârșită de o persoană
menționate. juridică, pe lângă pedeapsa amenzii,
(4) Se consideră spălare a banilor inclusiv instanța aplică, după caz, una sau mai multe
situația în care activitățile care au generat dintre pedepsele complementare prevăzute
bunurile care urmează a fi spălate au fost la art. 136 alin. (3) lit. a)-c) din Legea nr.
derulate pe teritoriul unui alt stat membru sau 286/2009, cu modificările și completările
al unei țări terțe. ulterioare.
(...) (6) Cunoașterea, intenția sau scopul, (4) Cunoașterea provenienței bunurilor sau
necesare ca elemente ale activităților scopul urmărit trebuie stabilită/stabilit din
menționate la alineatele (3) și (5), pot fi circumstanțele faptice obiective.
deduse din împrejurări de fapt obiective. (...)
To do:
Comparaţi art. 1 alin. (3), (4), (6) din Directiva AML-CTF cu art. 49 alin. (1)-(4)
din Legea nr. 129/2019, identificând elementul material, particularităţi privind
latura subiectivă, regimul sancţionator pentru persoana fizică şi pentru persoana
juridică.
9.7. Finanţarea terorismului în lumina reglementărilor europene şi naţionale

Cu toate că finanţarea terorismului este un subiect abordat şi în Directiva AML-CTF,
cu precădere pentru a preîntâmpina utilizarea sistemului financiar în acest scop, în cele ce
urmează ne vom referi la finanţarea terorismului astfel cum este prevăzută în Directiva
combaterea terorismului. Optica legiuitorului european este de a debuta reglementarea prin
definirea mai multor infracţiuni care ţin – într-o formă sau în alta – de terorism (cu obligaţia
statelor membre de a incrimina acele fapte prin legislaţia lor penală), amplasând finanţarea
terorismului la finalul acestora, în art. 11. Infracţiunile din Directiva CT au următoarele titluri
marginale: Art. 3 - Infracțiuni de terorism, Art. 4 - Infracțiuni legate de un grup terorist, Art. 5
- Instigarea publică la săvârșirea unei infracțiuni de terorism, Art. 6 - Recrutarea în scopuri
teroriste, Art. 7 - Oferirea de instruire în scopuri teroriste, Art. 8 - Primirea de instruire în
scopuri teroriste, Art. 9 - Deplasarea în scopuri teroriste, Art. 10 - Organizarea sau facilitarea
în alt mod a deplasării în scopuri teroriste.
Pentru a ilustra modul în care statele membre au executat obligaţiile care le incumbă
din Directiva CT în privinţa finanţării terorismului, vom exemplifica prin legislaţia română,
73
care transpune art. 11 din Directivă prin art. 36 din forma modificată şi completată a Legii nr.
535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.
Art. 11 din Directiva CT Art. 36 din Legea nr. 535/2004

(1) Statele membre iau măsurile necesare (1) Constituie infracțiune de finanțare a
pentru a se asigura că furnizarea sau terorismului colectarea sau punerea la
colectarea de fonduri, prin orice mijloace, în dispoziție, direct ori indirect, de fonduri,
mod direct sau indirect, cu intenția ca acestea licite sau ilicite, cu intenția de a fi folosite
să fie utilizate sau având cunoștință de faptul sau cunoscând că acestea urmează a fi
că acestea vor fi utilizate, integral sau parțial, folosite, în tot ori în parte, pentru săvârșirea
pentru săvârșirea oricăreia dintre infracțiunile actelor de terorism sau pentru susținerea
menționate la articolele 3-10 sau pentru a unei entități teroriste și se pedepsește cu
contribui la săvârșirea oricăreia dintre închisoare de la 5 la 12 ani și interzicerea
respectivele infracțiuni este incriminată ca unor drepturi.
infracțiune atunci când este săvârșită cu (2) Săvârșirea unei infracțiuni în scopul
intenție. obținerii de fonduri, cu intenția de a fi
(2) În cazul în care finanțarea terorismului folosite sau cunoscând că acestea urmează a
menționată la alineatul (1) din prezentul fi folosite, în tot sau în parte, pentru
articol se referă la oricare dintre infracțiunile săvârșirea actelor de terorism ori pentru
prevăzute la articolele 3, 4 și 9, nu este susținerea unei entități teroriste, se
necesar ca fondurile să fie într-adevăr pedepsește cu pedeapsa prevăzută de lege
utilizate, integral sau parțial, cu scopul de a pentru acea infracțiune, al cărei maxim se
săvârși sau de a contribui la săvârșirea majorează cu 3 ani.
oricăreia dintre infracțiunile respective, și (3) Dacă fondurile obținute în
nici nu este obligatoriu ca autorul să condițiile alin. (2) au fost puse la dispoziția
cunoască infracțiunea sau infracțiunile entității teroriste, se aplică regulile privind
specifice pentru comiterea cărora urmează să concursul de infracțiuni.
fie utilizate fondurile.
To do:
Comparaţi art. 11 alin. (1) din Directiva CT cu art. 36 alin. (1) din Legea nr.
535/2004, identificând elementul material, latura subiectivă, regimul
sancţionator.
9.8. Noi strategii de combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului

Tendinţele normative europene în privinţa combaterii spălării banilor şi a finanţării
terorismului sunt puternic influenţate de realităţi faptice, cea mai vizibilă ilustrare a acestui
fenomen fiind reprezentată de modificarea Directivei AML-CTF (a patra directivă) în anul
2018, ca urmare a atacurilor teroriste produse în spaţiul european în 2016 (spre exemplu,
74
atacul din iulie 2016 asupra unei biserici din Normandia, atacul din iulie 2016 din Nisa când
şoferul un camion a intrat cu acesta în mulţimea care sărbătorea Ziua Franţei, atacurile cu
bombă din martie 2016 din Bruxelles, produse la doar câteva luni după cele din Paris din
noiembrie 2015). Acestea au scos la lumină „noi tendințe emergente, în special în ceea ce
privește modul în care grupurile teroriste își finanțează și își desfășoară operațiunile. Anumite
servicii de tehnologii moderne au devenit din ce în ce mai populare ca sisteme financiare
alternative, rămânând totodată în afara domeniului de aplicare a dreptului Uniunii și
beneficiind de exceptări de la cerințele legale, ceea ce nu ar mai putea fi justificat” (punctul
(2) din preambulul Directivei 2018/843).
În acest context, modificarea Directivei AML-CTF, ajunsă acum a cincea Directivă
AML-CTF, a avut în vedere implementarea unei noi strategii de consolidare a normelor
Uniunii, compusă din mai multe măsuri.
Exemple:
- Extinderea domeniului de aplicare a reglementărilor, astfel încât să acopere în
afară de auditori, şi contabilii externi, consilierii fiscali și orice altă persoană care
oferă servicii de consultanță fiscală; agenții imobiliari, atunci când acționează ca
intermediari în închirierea de bunuri imobile pentru care chiria lunară depășește
10.000 de euro; comercianții de opere de artă, atunci când valoarea unei tranzacții
este de 10.000 de euro sau mai mult;
- Identificarea clienților – crearea registrului beneficiarilor reali, în scopul
transparentizării proprietăţii asupra societăților;
- Utilizarea de măsuri de cunoaștere a clientelei (KYC – know your client);
- Instituirea unui regim al țărilor terțe cu grad înalt de risc (realizat în concret prin
Regulamentul delegat (UE) 2016/1675 al Comisiei);
- Interzicerea băncilor de a păstra seifuri anonime;
- Scăderea pragului de identificare a posesorilor de carduri preplătite de la 250 de
euro la 150 de euro;
- Trasabilitate pentru identificarea deținătorilor de monede virtuale.
Rezumat
Spălarea banilor şi finanţarea terorismului reprezintă infracţiuni grave,
cu elemente de criminalitate transfrontalieră. Cele mai importante reglementări
de drept derivat în ceea ce priveşte combaterea spălării banilor şi a finanţării
terorismului sunt Directiva AML-CTF şi Directiva combaterea terorismului şi
reprezintă mijloace de armonizare a legislaţiei penale a statelor membre.

Exemplificaţi 3 fapte care reprezintă element material al infracţiunii de
spălăre de bani conform Directivei AML-CTF.
75
Unitatea de învăţare 10. Combaterea traficului de droguri
10.1. Introducere
Unitatea de învăţare 10 prezintă repere statistice privind consumul de
droguri în Uniunea Europeană, strategia UE în materie de droguri 2021-2025,
principalele reglementări de drept derivat privind traficul ilicit de droguri şi efectul
acestora asupra legislaţiei naţionale.

acţiunile UE pentru atingerea priorităţilor strategice în materie de droguri, să
identifice normele de drept derivat incidente, să explice efectul acestor norme
asupra legislaţiei naţionale.
10.3. Durata
***
10.4. Repere statistice privind consumul de droguri în Uniunea Europeană
Consumul ilicit de droguri este o problemă multifaţetată, care ridică interogaţii
legitime cu privire la modul în care statele membre ar trebui să o gestioneze, date fiind
implicaţiile sociale profunde – inclusiv cu privire la sănătăte – şi abordările rezultate din
tradiţiile juridice diferite.
La nivelul Uniunii Europene, consumul de droguri se află la un nivel deloc neglijabil,
în condiţiile în care cel mai recent Raport european privind drogurile: tendinţe şi evoluţii,
realizat de Observatorul European pentru Droguri şi Toxicomanie, reflectă următoarele:
- de-a lungul vieţii, 78.6 milioane de europeni au consumat canabis, 14.4 milioane
de europeni au consumat cocaină, 10.6 milioane de europeni au consumat MDMA,
8.9 milioane de europeni au consumat amfetamine, ceea ce în abstract ar însemna
că cel puţin 112 milioane de europeni au consumat droguri; însă întrucât nu toţi au
consumat un singur tip de drog, prin agregarea datelor se estimează că 83.4
milioane de europeni adulţi au consumat vreodată un drog (29% din populaţia
adultă);
- în ultimul an, 22.2 milioane de europeni au consumat canabis, 3.5 milioane de
europeni au consumat cocaină, 2.6 milioane de europeni au consumat MDMA, 2
milioane de europeni au consumat amfetamine, 1 milion de europeni au consumat
heroină şi alte opioide cu risc ridicat.
76
10.5. Strategia Uniunii Europene în materie de droguri 2021-2025
Având ca obiectiv protejarea şi îmbunătăţirea bunăstării societăţii şi a cetăţenilor,
protejarea şi promovarea sănătăţii publice, oferirea unui nivel ridicat de securitate pentru
publicul larg şi îmbunătăţirea educaţiei în domeniul sănătăţii, strategia UE în materie de
droguri 2021-2025 oferă cadrul politic general şi priorităţile politicii UE în acest domeniu.
Cadrul, scopul şi obiectivele strategiei reprezintă baza planului de acţiune al UE în materie de
droguri 2021-2025. Prin analiza corelată a celor două acte, se disting 85 de acţiuni propuse
pentru atingerea a 11 priorităţi strategice, grupate în 6 paliere tematice:
I. Reducerea ofertei de droguri: sporirea securității;
II. Reducerea cererii de droguri: servicii de prevenire, de tratament și de îngrijire;
III. Abordarea consecințelor negative asociate consumului de droguri;
IV. Cooperare internațională;
V. Cercetare, inovare și previziune;
VI. Coordonare, guvernanță și punere în aplicare.
Primele 3 reprezintă domenii de politici menite să contribuie la atingerea obiectivului
strategiei, în timp ce ultimele 3 sunt teme transversale în sprijinul domeniilor de politici
menţionate anterior.
Aplicarea planului de acţiuni angrenează un număr considerabil de părţi responsabile,
atât state membre, cât şi actori instituţionali politici şi instituţii cu rol administrativ ale
Uniunii Europene.
Exemple: Părți responsabile în implementarea strategiei şi a planului de acţiuni:
- Statele membre;
- Consiliul UE;
- Comisia Europeană;
- Eurojust;
- Europol;
- Cepol;
- Frontex;
- Observatorul European pentru Droguri și Toxicomanie;
- Serviciul European de Acțiune Externă;
- Rețeaua europeană de prevenire a criminalității;
- Centrul de Analiză și Operațiuni Maritime – Stupefiante.
To do:
Consultaţi Strategia UE în materie de droguri 2021-2025 şi Planul de acţiune al
UE în materie de droguri 2021-2025 şi identificaţi 10 acţiuni pe care le
consideraţi cele mai importante şi cu cel mai mare grad de eficacitate.
77
10.6. Reglementări de drept derivat privind traficul ilicit de droguri
În dreptul Uniunii Europene, principalul izvor de drept derivat privind traficul ilicit de
droguri este reprezentat de Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004
de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și
sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri, cu modificările și completările
ulterioare (prin directive din 2017, 2019, 2020, 2021, 2022). Astfel cum rezultă şi din
denumire, decizia-cadru – care se aseamănă ca tehnică de reglementare cu o directivă –
stabileşte un cadru minim privind elementele constitutive şi regimul sancţionator al
infracţiunilor de trafic ilicit de droguri, statelor membre incumbându-le obligaţia de a adapta
legislaţia internă cel puţin la nivelul acestui minim.
10.6.1. Optica asupra infracţiunilor în Decizia-cadru 2004/757/JAI

Similar cu cele observate şi în unitatea de învăţare anterioară cu privire la definirea
spălării banilor şi a finanţării terorismului, normele din Decizia-cadru 2004/757/JAI stabilesc
faptele care au legătură cu traficul de droguri şi de precursori, ca element material al
infracţiunii, precum şi în latura subiectivă cerinţa săvârşirii faptei cu intenţie. În ceea ce
priveşte faptele săvârşite exclusiv pentru consumul personal al autorilor, acestea excedează
domeniului de aplicare al deciziei-cadru, rămânând la latitudinea statelor membre.
Art. 2. Infracțiuni care au legătură cu traficul de droguri și de precursori
„(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a garanta că următoarele fapte
intenționate sunt pedepsite atunci când sunt săvârșite fără drept:
(a) producerea, fabricarea, extragerea, prepararea, oferirea, comercializarea,
distribuirea, vânzarea, livrarea în orice condiții, intermedierea, expedierea, expedierea în
regim de tranzit, transportul, importul sau exportul de droguri;
(b) cultivarea macului opiaceu, a arbustului de coca sau a canabisului;
(c) deținerea sau achiziția de droguri în vederea desfășurării uneia dintre activitățile
menționate la litera (a);
(d) producerea, transportul sau distribuirea precursorilor, cunoscând faptul că aceștia
urmează a fi utilizați la sau pentru producerea sau fabricarea ilicită de droguri.
(2) Faptele menționate la alineatul (1) nu sunt incluse în domeniul de aplicare al
prezentei decizii-cadru în cazul în care sunt săvârșite exclusiv pentru consumul personal al
autorilor acestora, astfel cum este definit de legislația internă.”
În ceea ce priveşte coparticiparea şi tentativa, art. 3 din decizia-cadru stabileşte
obligaţia statelor membre de a lua măsurile necesare pentru a fi considerate infracțiuni
instigarea, complicitatea sau tentativa la săvârșirea uneia dintre infracțiunile menționate la
articolul 2, cu menţiunea faptului că pot opta pentru exonerarea de răspundere penală a
tentativei de oferire sau de preparare a drogurilor menționate la art. 2 alin. (1) lit. (a) și a
tentativei de posesie de droguri menționată la art. 2 alin. (1) lit. (c).
78
10.6.2. Regimul sancţionator din Decizia-cadru 2004/757/JAI
Sub aspectul sancţiunilor minime aplicabile, art. 4 din decizia-cadru prevede că statele
membre trebuie să ia măsuri pentru ca infracţiunile menţionate anterior să fie pasibile de
sancțiuni penale efective, proporționale și disuasive, după cum urmează:
- infracțiunile prevăzute la art. 2 să fie pasibile de sancțiuni penale privative de
libertate având o durată maximă de cel puțin 1 până la 3 ani;
- dacă infracțiunile menționate la art. 2 alin. (1) lit. (a), (b) și (c) implică cantități
mari de droguri sau implică drogurile cele mai dăunătoare pentru sănătate sau
infracțiunea a produs vătămarea gravă a sănătății mai multor persoane, să fie
pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de cel
puțin 5 până la 10 ani, iar dacă au fost săvârșite în cadrul unei organizații criminale
să fie pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă de
cel puțin 10 ani;
- dacă infracțiunile menționate la art. 2 alin. (1) lit. (d) au fost săvârșite în cadrul
unei organizații criminale, iar precursorii sunt destinați folosirii la sau pentru
producerea ori fabricarea de droguri în condițiile menționate la alin. (2) lit. (a) sau
(b), să fie pasibile de sancțiuni penale privative de libertate având o durată maximă
de cel puțin 5 până la 10 ani.
În ceea ce priveşte confiscarea substanțelor care fac obiectul infracțiunilor menționate
la art. 2 și 3, a mijloacelor folosite sau destinate folosirii în scopul săvârșirii acestor infracțiuni
și a produselor infracțiunii sau confiscarea bunurilor a căror valoare corespunde celei a
respectivelor produse ale infracțiunii, substanțe sau mijloace, statele membre sunt obligate să
ia măsuri pentru a permite acest lucru, fără a aduce atingere drepturilor victimelor și ale altor
terți de bună credință.
Finalmente, art. 5 al deciziei-cadru reglementează de manieră facultativă posibilitatea
statelor de a prevedea drept circumstanţe atenuante aspecte care ţin de conduita autorului
infracţiunii, care renunță la activitatea infracțională privind traficul de droguri și precursori și
furnizează autorităților administrative sau judiciare informații, pe care acestea nu le-ar fi putut
obține altfel, ajutându-le să prevină sau să limiteze efectele infracțiunii, să identifice sau să-i
aducă în fața justiției pe ceilalți autori ai infracțiunii, să găsească dovezi sau să împiedice
săvârșirea altor infracțiuni prevăzute la art. 2 și 3.
10.6.3. Efectul Deciziei-cadru 2004/757/JAI asupra legislaţiei naţionale

În România, transpunerea deciziei-cadru este reflectată de modificările şi completările
aduse Legii nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de
droguri, republicată, norme care se completează cu cele ale Legii nr. 339/2005 privind
regimul juridic al plantelor, substanțelor și preparatelor stupefiante și psihotrope, cu
79
modificăile şi completările ulterioare, precum şi cu cele ale Codului penal (art. 359. Traficul
de produse sau substanțe toxice).
Fără a aprofunda conţinutul acestor dispoziţii, exemplificăm principalele prevederi din
Legea nr. 143/2000, pentru a ilustra modalitatea în care a fost adaptată legislaţia naţională în
executarea obligaţiilor rezultate din decizia-cadru, prin incriminarea faptelor relevante şi
stabilirea unor sancţiuni efective, proporționale și disuasive:
Art. 2 „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu
orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea ori alte operațiuni
privind circulația drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și
interzicerea unor drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de
mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.”
Art. 3 „(1) Introducerea sau scoaterea din țară, precum și importul ori exportul de
droguri de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor
drepturi. (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.”
Art. 4 „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea de droguri de risc pentru consum
propriu, fără drept, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Dacă
faptele prevăzute la alin. (1) privesc droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 6
luni la 3 ani.”
Art. 5 „Punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe sau a unui local
ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri
ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani
și interzicerea unor drepturi.”
Art. 6 „(1) Prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenție, de către medic, fără ca
aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, se pedepsește cu închisoare de la un an
la 5 ani și interzicerea unor drepturi. (2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancționează
și eliberarea cu intenție de droguri de mare risc, pe baza unei rețete medicale prescrise în
condițiile prevăzute la alin. (1) sau a unei rețete medicale falsificate. (3) Obținerea de
droguri de mare risc prin folosirea unei rețete medicale prescrise în condițiile prevăzute
la alin. (1) sau a unei rețete medicale falsificate se pedepsește cu închisoare de la un an la 3
ani.”
Art. 7 „Administrarea de droguri de mare risc unei persoane, în afara condițiilor
legale, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.”
Art. 8 „Furnizarea, în vederea consumului, de inhalanți chimici toxici unui minor se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.”
80
Art. 9 „Finanțarea săvârșirii faptelor prevăzute la art. 2-5 se sancționează cu
pedepsele prevăzute de lege pentru aceste fapte, limitele speciale ale acestora majorându-se
cu o treime.”
Art. 10 „Îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace, se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.”
Art. 11 „Dacă faptele prevăzute la art. 2, 6-8 și 10 au avut ca urmare moartea
victimei, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.”
Art. 12 (1) Tentativa la infracțiunile prevăzute la art. 2, 3, art. 4 alin. (2), art. 6 alin.
(2)-(3), art. 7 și 9 se pedepsește. (2) Se consideră tentativă și producerea sau procurarea
mijloacelor ori instrumentelor, precum și luarea de măsuri în vederea comiterii infracțiunilor
prevăzute la alin. (1).
Rezumat
La nivelul Uniunii Europene, consumul de droguri se află la un nivel
deloc neglijabil, astfel că strategia UE în materie de droguri 2021-2025 oferă
cadrul politic general şi priorităţile politicii Uniunii în acest domeniu. Principalul
izvor de drept derivat privind traficul ilicit de droguri este reprezentat de Decizia-
cadru 2004/757/JAI a Consiliului, care stabileşte un cadru minim privind
elementele constitutive şi regimul sancţionator al infracţiunilor de trafic ilicit de
droguri, statelor membre incumbându-le obligaţia de a adapta legislaţia internă
cel puţin la nivelul acestui minim.

Exemplificaţi 3 fapte care reprezintă element material al infracțiunilor
care au legătură cu traficul de droguri și de precursori conform Deciziei-cadru
2004/757/JAI a Consiliului.
81
Unitatea de învăţare 11. Combaterea criminalităţii informatice
11.1. Introducere
Unitatea de învăţare 11 prezintă peisajul ameninţărilor cibernetice în
Uniunea Europeană, principalele reglementări de drept derivat privind securitatea
cibernetică, regimul sancţionator şi optica asupra infracţiunilor în Directiva privind
criminalitatea informatică, precum şi efectul acesteia asupra legislaţiei naţionale.

necesitatea reglementărilor europene privind securitatea cibernetică, să identifice
normele de drept derivat incidente, să identifice regimul sancţionator din Directiva
privind criminalitatea informatică şi infracţiunile reglementate prin transpunerea
acestei directive.
11.3. Durata
***
11.4. Peisajul ameninţărilor cibernetice în Uniunea Europeană
Dezvoltarea tehnologică şi digitalizarea pronunţată reprezintă progrese incontestabile
ale secolului curent, însă şi o sursă de noi conduite ilicite. Atacurile cibernetice au crescut în
ultimii ani, atât din perspectiva numărului subiecţilor implicaţi, cât şi a sectoarelor vizate şi a
urmărilor produse. Cel mai recent raport al ENISA (European Union Agency for
Cybersecurity), Agenţia Uniunii Europene pentru Securitate Cibernetică, relevă o prevalenţă a
atacurilor asupra administraţiilor publice şi structurilor guvernamentale, ridicându-se la
24,21% din totalul incidentelor observate în perioada iulie 2021-iunie 2022. Pe o poziţie
secundă se situează furnizorii de servicii digitale (13,09% din totalul atacurilor), la apropiere
de publicul larg (vizat de 12,43% din incidente). Nu sunt neglijabile nici atacurile asupra
industriei serviciilor în general (11,78%), a serviciilor financiar-bancare (8,64%), a serviciilor
de sănătate (7,2%), asupra sectorului energetic (3,8%) sau militar (3,4%).
Principalele tipuri de atacuri sunt reprezentate de atacurile ransomware, programele
malware, amenințările de inginerie socială (social engineering threats), amenințări la adresa
datelor, amenințări împotriva disponibilității: refuzul serviciului (denial of service),
dezinformare, atacurile în lanțul de aprovizionare (supply-chain attacks). Prin prisma
motivaţiei din spatele atacurilor, acestea pot avea justificări de câştig financiar, de ordin
geopolitic – fie pentru spionaj, fie în scop disruptiv – sau ideologic. Din aceste considerente,
Uniunea plasează securitatea cibernetică pe o poziţie superioară în agenda politicilor sale.
82
11.5. Reglementări de drept derivat privind securitatea cibernetică
Alături de infracţiunile menţionate în unităţile de învăţare anterioare (spălarea banilor,
finanţarea terorismului, traficul de droguri), atacurile informatice reprezintă de asemenea
infracţiuni grave, eminamente transfrontaliere, motiv pentru care şi acestea se circumscriu în
obiectivul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie statuat în art. 67 alin. (3) TFUE de
prevenire a criminalităţii, inclusiv prin apropierea legislaţiilor penale ale statelor membre.
În acest sens, izvoarele de drept derivat privind securitatea cibernetică pe care le
apreciem ca fiind de cea mai mare importanţă sunt reprezentate de:
1. Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 august
2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice și de înlocuire a Deciziei-
cadru 2005/222/JAI a Consiliului; numită şi „Directiva privind criminalitatea
informatică”, acest act este principalul izvor de drept care utilizează tehnica
armonizării pentru a apropia legislaţiile penale ale statelor membre în privinţa
incriminării faptelor care se circumscriu noţiunii de „atacuri informatice” (asupra
acestui act vom reveni în subsecţiunile următoare).
2. Directiva (UE) 2016/1148 a Parlamentului European și a Consiliului din 6 iulie
2016 privind măsuri pentru un nivel comun ridicat de securitate a rețelelor și a
sistemelor informatice în Uniune; cunoscută drept „Directiva NIS”, această
directivă stabilește pentru toate statele membre obligația de a adopta o strategie
națională privind securitatea rețelelor și a sistemelor informatice, creează un grup
de cooperare pentru a sprijini și facilita cooperarea strategică și schimbul de
informații între statele membre, creează o rețea a echipelor de intervenție în caz de
incidente de securitate informatică, stabilește cerințe de securitate și notificare
pentru operatorii de servicii esențiale și pentru furnizorii de servicii digitale.
3. Regulamentul (UE) 2019/881 al Parlamentului European și al Consiliului din 17
aprilie 2019 privind ENISA și privind certificarea securității cibernetice pentru
tehnologia informației și comunicațiilor și de abrogare a Regulamentului (UE) nr.
526/2013; „Regulamentul privind securitatea cibernetică” stabileşte obiectivele,
atribuțiile și aspectele organizaționale legate de ENISA şi un cadru pentru
instituirea de sisteme europene de certificare a securității cibernetice cu scopul de a
asigura un nivel adecvat de securitate cibernetică a produselor TIC, serviciilor TIC
și proceselor TIC în Uniune.
4. Strategia de securitate cibernetică a UE; prezentată în decembrie 2020 de Comisia
Europeană și Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), noua strategie are
scopul de a consolida reziliența Europei la amenințările cibernetice și de a asigura
accesul la servicii și instrumente digitale fiabile și de încredere.
To do:
Consultaţi Strategia UE de securitate cibernetică şi identificaţi 5 acţiuni propuse.
83
Întrucât Directiva NIS şi Regulamentul privind securitatea cibernetică urmăresc în
principal asigurarea bunei funcţionări a pieţei interne, în cele ce urmează ne vom îndrepta
atenţia spre Directiva privind criminalitatea informatică, ca instrument adoptat în cadrul
cooperării judiciare în materie penală în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii
Europene. Astfel cum atestă considerentul 3 din preambulul Directivei 2013/40, „[a]tacurile
împotriva sistemelor informatice, în special cele care au legătură cu criminalitatea organizată,
constituie o amenințare din ce în ce mai mare, atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel mondial,
și se manifestă o îngrijorare crescândă în fața posibilității de atacuri teroriste sau motivate
politic împotriva sistemelor informatice care fac parte din infrastructura critică a statelor
membre și a Uniunii. Această situație reprezintă o amenințare la adresa creării unei societăți
informaționale mai sigure și a unui spațiu de libertate, securitate și justiție, necesitând, prin
urmare, o reacție la nivelul Uniunii, precum și o mai bună cooperare și coordonare la nivel
internațional”.
11.5.1. Regimul sancţionator din Directiva 2013/40

Directiva obligă statele membre să ia măsurile necesare pentru a garanta că
infracțiunile prevăzute de aceasta sunt sancționate cu sancțiuni penale eficace, proporționale
și disuasive.
În privinţa regimului sancţionator pentru persoanele fizice, acesta este cel al pedepsei
închisorii, cu un maxim special de cel puţin 2, 3 sau 5 ani, în funcţie de circumstanţe. Din
textul art. 9 al Directivei distingem că regula este de a impune un maxim special de cel puţin 2
ani pentru toate categoriile de infracţiuni, iar în ipoteze particulare, maximul special creşte.
Exemple:
- Pedeapsa maximă trebuie să fie închisoarea de cel puţin 3 ani pentru
infracţiunile de la art. 4 şi 5 „în cazul în care sunt săvârșite cu intenție și un
număr semnificativ de sisteme informatice a fost afectat prin utilizarea unui
instrument menționat la articolul 7, conceput sau adaptat în principal în acest
scop”.
- Pedeapsa maximă trebuie să fie închisoarea de cel puţin 5 ani pentru
infracţiunile de la art. 4 şi 5 dacă: „(a) sunt săvârșite în cadrul unei organizații
criminale, astfel cum este definită în Decizia-cadru 2008/841/JAI, independent de
sancțiunea prevăzută de aceasta; sau (b) provoacă prejudicii grave; sau (c) sunt
săvârșite împotriva unui sistem informatic din infrastructura critică”.
Directiva conţine şi o reglementare referitoare la circumstanţele agravante aplicabile
pentru infracţiunile de la art. 4 şi 5, respectiv cazurile în care sunt săvârșite prin abuzul de
date cu caracter personal ale unei alte persoane, în scopul de a obține încrederea unei terțe
părți, cauzând prejudicii prin aceasta deținătorului de drept al identității (cu excepția cazurilor
în care respectivele circumstanțe sunt încadrate la altă infracțiune în legislația națională).
84
Referitor la regimul sancţionator pentru persoanele juridice, conform Directivei, acesta
este reprezentat de amenzi penale sau administrative și alte sancțiuni (spre exemplu:
decăderea din dreptul de a primi beneficii publice sau ajutor public; interdicția temporară sau
permanentă de a desfășura activități comerciale; punerea sub supraveghere judiciară;
lichidarea judiciară; închiderea temporară sau permanentă a unităților care au servit la
comiterea infracțiunii).
11.5.2. Optica asupra infracţiunilor în Directiva 2013/40 şi efectul asupra legislaţiei

naţionale
Similar cu cele observate în unităţile de învăţare anterioare, Directiva 2013/40 prevede
faptele pe care statele membre au obligaţia de a le incrimina, iar în anumite cazuri, şi condiţii
privind latura subiectivă. Fără a aprofunda conţinutul acestor dispoziţii, însă pentru a ilustra
modul în care statele membre au executat obligaţiile care le incumbă din Directiva privind
criminalitatea informatică, vom exemplifica prin legislaţia română, care transpune Directiva
prin prevederile Capitolului VI (Infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor
informatice) al Titlului VII (Infracţiuni contra siguranţei publice) din Partea specială a
Codului penal.
Directiva privind criminalitatea

Codul penal român
informatică
Art. 3. Accesarea ilegală a Art. 360. Accesul ilegal la un sistem informatic
sistemelor informatice (1) Accesul, fără drept, la un sistem informatic se
Statele membre adoptă măsurile pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu
necesare pentru a garanta că amendă.
accesarea cu intenție și fără drept a (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită în scopul
unui sistem informatic sau a unei obținerii de date informatice, se pedepsește cu
părți a acestuia este incriminată închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
atunci când este săvârșită prin (3) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită
încălcarea unei măsuri de securitate, cu privire la un sistem informatic la care, prin
cel puțin atunci când nu reprezintă intermediul unor proceduri, dispozitive sau
un caz minor. programe specializate, accesul este restricționat sau
interzis pentru anumite categorii de utilizatori,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Art. 4. Afectarea ilegală a integrității Art. 363. Perturbarea funcționării

sistemului sistemelor informatice
Statele membre adoptă măsurile necesare Fapta de a perturba grav, fără drept,
pentru a asigura că perturbarea gravă sau funcționarea unui sistem informatic, prin
85
întreruperea funcționării unui sistem introducerea, transmiterea, modificarea,
informatic prin introducerea, transmiterea, ștergerea sau deteriorarea datelor
periclitarea, ștergerea, deteriorarea, informatice sau prin restricționarea
modificarea, eliminarea datelor informatice accesului la date informatice, se pedepsește
sau prin a le face inaccesibile, cu intenție și cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
fără drept, este incriminată, cel puțin atunci
când nu reprezintă un caz minor.
Art. 5. Afectarea ilegală a integrității datelor Art. 362. Alterarea integrității datelor
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru informatice
a asigura că fapta care constă în ștergerea, Fapta de a modifica, șterge sau deteriora
periclitarea, deteriorarea, modificarea, date informatice ori de a restricționa
eliminarea datelor informatice dintr-un sistem accesul la aceste date, fără drept, se
informatic sau în a le face inaccesibile, cu pedepsește cu închisoarea de la unu la 5
intenție și fără drept, este incriminată, cel puțin ani.
atunci când nu reprezintă un caz minor.
Art. 6. Interceptarea ilegală Art. 361. Interceptarea ilegală a unei

Statele membre adoptă măsurile necesare transmisii de date informatice
pentru a garanta că interceptarea, cu (1) Interceptarea, fără drept, a unei transmisii
intenție și fără drept, prin mijloace de date informatice care nu este publică și care
tehnice, de transmisii private de date este destinată unui sistem informatic, provine
informatice către un sistem informatic, dintr-un asemenea sistem sau se efectuează în
dinspre acesta sau în interiorul acestuia, cadrul unui sistem informatic se pedepsește cu
inclusiv de emisii electromagnetice închisoarea de la unu la 5 ani.
provenite de la un sistem informatic care (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și
transmite asemenea date informatice este interceptarea, fără drept, a unei emisii
incriminată, cel puțin atunci când nu electromagnetice provenite dintr-un sistem
reprezintă un caz minor. informatic, ce conține date informatice care nu
sunt publice.
Art. 7. Instrumentele care servesc la Art. 365. Operațiuni ilegale cu dispozitive

săvârșirea infracțiunilor sau programe informatice
Statele membre adoptă măsurile necesare (1) Fapta persoanei care, fără drept, produce,
pentru a garanta că producerea, vânzarea, importă, distribuie sau pune la dispoziție sub
procurarea în vederea utilizării, importul, orice formă:
distribuirea sau punerea la dispoziție în alt a) dispozitive sau programe informatice
mod, cu intenție, a următoarelor concepute sau adaptate în scopul comiterii
86
instrumente, fără a avea dreptul și cu uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-
intenția de a servi la săvârșirea oricăreia 364;
dintre infracțiunile menționate la articolele b) parole, coduri de acces sau alte asemenea
3-6, sunt incriminate, cel puțin atunci când date informatice care permit accesul total sau
nu reprezintă un caz minor: parțial la un sistem informatic, în scopul
(a) un program de calculator, conceput sau săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute
adaptat în principal în scopul săvârșirii în art. 360-364, se pedepsește cu închisoare de
oricăreia dintre infracțiunile menționate la la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
articolele 3-6; (2) Deținerea, fără drept, a unui dispozitiv, a
(b) o parolă de calculator, un cod de acces unui program informatic, a unei parole, a unui
sau date similare, prin care un întreg cod de acces sau a altor date informatice dintre
sistem informatic sau orice parte a cele prevăzute în alin. (1), în scopul săvârșirii
acestuia poate fi accesat(ă). uneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 360-
364, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la
2 ani sau cu amendă.
Art. 8. Instigarea, complicitatea și tentativa Art. 366. Sancționarea tentativei

(1) Statele membre asigură că instigarea și Tentativa la infracțiunile prevăzute în
complicitatea la săvârșirea oricăreia dintre prezentul capitol se pedepsește.
infracțiunile menționate la articolele 3-7 sunt
incriminate.
(2) Statele membre se asigură că tentativa de
săvârșire a oricăreia dintre infracțiunile prevăzute la
articolele 4 și 5 este incriminată.
Rezumat
Atacurile cibernetice în Uniunea Europeană au crescut în ultimii ani, atât
din perspectiva numărului subiecţilor implicaţi, cât şi a sectoarelor vizate şi a
urmărilor produse. Principalul izvor de drept care utilizează tehnica armonizării
pentru a apropia legislaţiile penale ale statelor membre în privinţa incriminării
faptelor care se circumscriu noţiunii de „atacuri informatice” este Directiva
2013/40 (Directiva privind criminalitatea informatică). Această directivă prevede
atât faptele pe care statele membre au obligaţia de a le incrimina, cât şi regimul
sancţionator minim.

Exemplificaţi 3 fapte care reprezintă element material al infracțiunilor de
criminalitate informatică conform Directivei 2013/40.
87
Unitatea de învăţare 12. Protecția datelor cu caracter personal în
Uniunea Europeană
12.1. Introducere
Unitatea de învăţare 12 prezintă dreptul la protecţia datelor cu caracter
personal şi relaţia cu spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, izvoarele de drept
derivat incidente, drepturile persoanei vizate conform Regulamentului general
privind protecţia datelor, sancţiunile aplicabile pentru încălcarea regulamentului.

reglementările de drept primar şi de drept derivat privind protecţia datelor cu
caracter personal în Uniunea Europeană, să explice drepturile persoanei vizate
conform Regulamentului general privind protecţia datelor, să identifice regimul
sancţionator pentru încălcarea Regulamentului.
12.3. Durata
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1 oră.
***
12.4. Dreptul la protecţia datelor cu caracter personal şi relaţia cu spaţiul de
libertate, securitate şi justiţie
Dreptul la protecţia datelor cu caracter personal reprezintă un drept fundamental
recunoscut la nivelul dreptului primar atât în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, cât şi în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Conform art. 8 din Cartă, „(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu
caracter personal care o privesc. (2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în
scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt
motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o
privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. (3) Respectarea acestor norme se
supune controlului unei autorități independente”.
Art. 16 din TFUE reia alineatul de debut al reglementării din Cartă, adăugând şi
trimiterea către actele de drept derivat care vor fi adoptate pentru asigurarea respectării acestui
drept: „(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o
privesc. (2) Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, stabilesc normele privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește
prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile
88
Uniunii, precum și de către statele membre în exercitarea activităților care fac parte din
domeniul de aplicare a dreptului Uniunii, precum și normele privind libera circulație a
acestor date. Respectarea acestor norme face obiectul controlului unor autorități
independente (...)”.
Preambulul celei mai importante reglementări de drept derivat în materie (pe care o
vom trata în secţiunea următoare) explică relaţia dintre protecţia datelor cu caracter personal
şi spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene, după cum urmează: „(2)
Principiile și normele referitoare la protecția persoanelor fizice în ceea ce privește
prelucrarea datelor lor cu caracter personal ar trebui, indiferent de cetățenia sau de locul de
reședință al persoanelor fizice, să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale acestora,
în special dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Prezentul regulament urmărește
să contribuie la realizarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție și a unei uniuni
economice, la progresul economic și social, la consolidarea și convergența economiilor în
cadrul pieței interne și la bunăstarea persoanelor fizice”.
12.5. Izvoare de drept derivat privind protecţia datelor cu caracter personal

În prezent, cel mai important izvor de drept derivat privind protecţia datelor cu caracter
personal este Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27
aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu
caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei
95/46/CE, cunoscut sub denumirea de „Regulamentul general privind protecția datelor”,
prescurtat RGPD sau GDPR, după denumirea în limba engleză.
Anterior adoptării acestui regulament, protecţia datelor cu caracter personal în Uniunea
Europeană era asigurată prin Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului
din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea
datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.
Schimbarea de paradigmă şi opţiunea normativă de a trece de la directivă la
regulament este justificată în preambulul GDPR, după cum urmează: „(9) Obiectivele și
principiile Directivei 95/46/CE rămân solide, dar aceasta nu a prevenit fragmentarea
modului în care protecția datelor este pusă în aplicare în Uniune, insecuritatea juridică sau
percepția publică larg răspândită conform căreia există riscuri semnificative pentru protecția
persoanelor fizice, în special în legătură cu activitatea online. (...) Această diferență între
nivelurile de protecție este cauzată de existența unor deosebiri în ceea ce privește
transpunerea și aplicarea Directivei 95/46/CE. (10) Pentru a se asigura un nivel consecvent
și ridicat de protecție a persoanelor fizice și pentru a se îndepărta obstacolele din calea
circulației datelor cu caracter personal în cadrul Uniunii, nivelul protecției drepturilor și
libertăților persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea unor astfel de date ar trebui să
fie echivalent în toate statele membre (...)”.
89
12.5.1. Datele cu caracter personal
În doctrina juridică au fost identificate mai multe tipuri de date în funcţie de natura lor.
Astfel, se disting:
(1) date cu caracter personal: orice informații care se referă la o persoană fizică
identificată sau identificabilă (persoana vizată), spre exemplu: nume, CNP/NIF,
date de localizare, identificator online, elemente proprii identității fizice,
fiziologice, genetice, psihice, economice, culturale, sociale;
(2) date pseudonimizate: datele prelucrate astfel încât să nu fie posibilă atribuirea
acestora unei anumite persoane fără a se utiliza informații suplimentare, dar care
rămân date cu caracter personal, întrucât persoana este identificabilă;
(3) date anonimizate: informații anonimizate astfel încât persoana să nu (mai) fie
identificabilă, aşadar, nu sunt date cu caracter personal.
Având în vedere cele enunţate anterior, referitor la „percepția publică larg răspândită
conform căreia există riscuri semnificative pentru protecția persoanelor fizice, în special în
legătură cu activitatea online”, observăm că platformele online colectează date cu caracter
personal diferite, în funcţie de modalitatea de accesare a platformei: dacă accesarea este în
calitate de vizitator (fără înregistrare), se colectează date precum cookies, IP, locație,
informații despre dispozitivul utilizat (OS, browser/app etc.), care fac persoana identificabilă;
dacă accesarea platformei se realizează în calitate de utilizator înregistrat, pe lângă datele
menţionate anterior, de regulă, se colectează date precum numele, adresa de email, domiciliul,
vârsta, data nașterii. Din aceste considerente, în literatura de specialitate se vorbeşte despre
existenţa unui paradox, numit „privacy paradox”, conform căruia „persoana fizică este
îngrijorată că datele ei cu caracter personal nu sunt protejate suficient, dar consideră că
permiterea accesului la datele personale este o parte inevitabilă a vieții zilnice, întotdeauna
online, necesară pentru obținerea de bunuri și servicii”.
To do:
Analizaţi raporturile juridice în care vă aflaţi cu diferiţi operatori de platforme
online şi identificaţi ce date cu caracter personal vă sunt prelucrate.
12.5.2. Drepturile persoanei vizate conform GDPR

Cele mai importante drepturi ale persoanei vizate recunoscute de GDPR sunt:
- dreptul de acces (art. 15), care reprezintă dreptul de a obține din partea operatorului o
confirmare că se prelucrează sau nu date cu caracter personal care o privesc și, în caz
afirmativ, acces la datele respective și la informații precum: scopurile prelucrării; categoriile
de date cu caracter personal vizate; destinatarii sau categoriile de destinatari cărora datele cu
caracter personal le-au fost sau urmează să le fie divulgate, în special destinatari din țări terțe
sau organizații internaționale; perioada pentru care se preconizează că vor fi stocate datele cu
caracter personal; dreptul de a depune o plângere în fața unei autorități de supraveghere.
90
- dreptul la rectificare (art. 16), conform căruia persoana vizată are dreptul de a obține
de la operator, fără întârzieri nejustificate, rectificarea datelor cu caracter personal inexacte
care o privesc, inclusiv prin completare.
- dreptul la ştergerea datelor/„dreptul de a fi uitat” (art. 17), conform căruia persoana
vizată are dreptul de a obține din partea operatorului ștergerea datelor cu caracter personal
care o privesc, fără întârzieri nejustificate, iar operatorul are obligația de a șterge datele cu
caracter personal fără întârzieri nejustificate în cazul în care se aplică anumite motive,
precum: datele cu caracter personal nu mai sunt necesare pentru îndeplinirea scopurilor pentru
care au fost colectate; datele cu caracter personal au fost prelucrate ilegal; persoana vizată își
retrage consimțământul pe baza căruia are loc prelucrarea și nu există niciun alt temei juridic
pentru prelucrarea.
- dreptul la restricţionarea prelucrării (art. 18), care reprezintă dreptul persoanei vizate
de a obține din partea operatorului restricționarea prelucrării în cazul în anumite cazuri.
- dreptul la portabilitatea datelor (art. 20), conform căruia persoana vizată are dreptul
de a primi datele cu caracter personal care o privesc și pe care le-a furnizat operatorului într-
un format structurat, utilizat în mod curent și care poate fi citit automat și are dreptul de a
transmite aceste date altui operator, fără obstacole din partea operatorului căruia i-au fost
furnizate datele cu caracter personal, cu respectarea anumitor condiţii.
- dreptul la opoziţie (art. 21), care permite ca în orice moment, persoana vizată să se
poată opune, din motive legate de situația particulară în care se află, prelucrării datelor cu
caracter personal care o privesc, din temeiuri expres prevăzute, inclusiv să se opună creării de
profiluri pe baza respectivelor dispoziții.
- dreptul de a nu face obiectul unei decizii bazate exclusiv pe prelucrarea automată
(art. 22), conform căruia persoana vizată are dreptul de a nu face obiectul unei decizii bazate
exclusiv pe prelucrarea automată, inclusiv crearea de profiluri, care produce efecte juridice
care privesc persoana vizată sau o afectează în mod similar într-o măsură semnificativă.
12.5.3. Condiţii generale pentru impunerea amenzilor administrative conform

GDPR
Conform art. 83 din Regulament, autorităţile de supraveghere a prelucrării datelor cu
caracter personal din statele membre asigură faptul că impunerea unor amenzi administrative
în conformitate cu Regulamentul este, în fiecare caz, eficace, proporțională și disuasivă,
aplicând criterii de individualizare precum:
„(a) natura, gravitatea și durata încălcării, ținându-se seama de natura, domeniul de
aplicare sau scopul prelucrării în cauză, precum și de numărul persoanelor vizate afectate și
de nivelul prejudiciilor suferite de acestea;
(b) dacă încălcarea a fost comisă intenționat sau din neglijență;
91
(c) orice acțiuni întreprinse de operator sau de persoana împuternicită de operator
pentru a reduce prejudiciul suferit de persoana vizată; (...)
(e) eventualele încălcări anterioare relevante comise de operator sau de persoana
împuternicită de operator;
(f) gradul de cooperare cu autoritatea de supraveghere pentru a remedia încălcarea și
a atenua posibilele efecte negative ale încălcării;
(g) categoriile de date cu caracter personal afectate de încălcare; (...)”.
Cuantumul amenzilor administrative este deosebit de mare, respectiv:
- amenzi de până la 10 000 000 EUR sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 2% din
cifra de afaceri mondială totală anuală corespunzătoare exercițiului financiar anterior, luându-
se în calcul cea mai mare valoare, spre exemplu pentru încălcarea obligațiilor operatorului și
ale persoanei împuternicite de operator în conformitate cu articolele 8, 11, 25-39, 42 și 43;
- amenzi de până la 20 000 000 EUR sau, în cazul unei întreprinderi, de până la 4% din
cifra de afaceri mondială totală anuală corespunzătoare exercițiului financiar anterior, luându-
se în calcul cea mai mare valoare, spre exemplu pentru încălcarea: principiilor de bază pentru
prelucrare, inclusiv condițiile privind consimțământul, în conformitate cu articolele 5, 6, 7 și
9; drepturilor persoanelor vizate în conformitate cu articolele 12-22.
Exemple: Printre cele mai mari amenzi aplicate în temeiul GDPR se numără:
Amazon Europe - €746m (2021)
WhatsApp Ireland - €225m (2021)
Google Inc - €50m (2019)
H&M - €35.3m (2020)
TIM - €27.8m (2020)
British Airways - €22m (2020)
Clearview AI Inc. - €20m (2022)
Marriott International - €20m (2020)
Meta Platforms Ireland Ltd. - €17m (2022)
Wind Tre - €16.7m (2020)
Deutsche Wohnen – €14.5m (2019)
Vodafone Italia - €12.25m (2020)
Eni Gas e Luce - €11.5m (2020)
Google LLC - €10m (2022)
Austrian Post - €9.5m (2021)
În România, în 2022 sunt notabile amenzile aplicate Raiffeisen Bank SA
(€28.000), ING Bank NV Amsterdam Sucursala București (€20.000), Enel
Energie Muntenia S.A. (€10.000), Realmedia Network SA (€8.000), CDI
Transport Intern și Internațional SRL (€7.000), MEDLIFE S.A. (€5.000),
Sephora Cosmetics România SA (€2.000).
92
Rezumat
Dreptul la protecţia datelor cu caracter personal reprezintă un drept
fundamental recunoscut la nivelul dreptului primar atât în Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, cât şi în Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. În prezent, cel mai important izvor de drept derivat privind protecţia
datelor cu caracter personal este Regulamentul general privind protecția datelor,
care consacră o serie de drepturi ale persoanelor vizate şi prevede sancţiuni
administrative pentru încălcarea prevederilor regulamentului.

Exemplificaţi 3 drepturi ale persoanei vizate conform GDPR şi explicaţi
la alegere unul dintre acestea.
93
Unităţile de învăţare 13/14. Provocările şi viitorul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie
13/14.1. Introducere
Unităţile de învăţare 13/14 prezintă principalele provocări şi perspective de
viitor ale spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, făcând referire la diferite
instrumente normative propuse pentru a răspunde provocărilor întâmpinate.
13/14.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţilor de învăţare, studentul va fi capabil: să
identifice soluţiile propuse de Uniunea Europeană pentru problemele existente în
legislaţia actuală.
13/14.3. Durata
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 1 oră.
***
13/14.4. Principalele provocări şi perspective de viitor ale spaţiului de libertate,
securitate şi justiţie
Dreptul material al Uniunii Europene se află într-o constantă dinamică, alimentată de
schimbările din realitatea faptică la care trebuie să răspundă. În cele ce urmează, vom
prezenta succint o serie de perspective normative ale spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie.
13/14.4.1. Noul pact privind azilul şi migraţia

Astfel cum am remarcat în unităţile de învăţare corespunzătoare, actualele norme în
materie de azil şi migraţie sunt rezultatul unor progrese consistente, realizate prin negocieri de
durată. Cu toate acestea, limitările cadrului normativ sunt vizibile, cu precădere în situaţiile în
care Uniunea sau anumite state membre se confruntă cu fluxuri mari de solicitanţi de azil sau
migranţi.
Începând din decembrie 2019 au avut loc lucrări pregătitoare intense pentru noul pact
privind azilul şi migraţia, prin două runde complete de consultări cu toate statele membre,
Parlamentul European, parlamentele naționale, societatea civilă, partenerii sociali și
întreprinderile implicate, pentru a asigura un echilibru atent, care să integreze toate
perspectivele.
În sinteză, priorităţile avute în vedere vizează:
94
- introducerea unor noi proceduri de control la frontieră, îmbunătățirea sistemelor
informatice și modificarea regulilor privind cererile de azil;
- reformarea Codului frontierelor Schengen și introducerea unei noi strategii privind
viitorul spațiului Schengen;
- îmbunătățirea procedurilor de transfer pentru grupurile vulnerabile și persoanele
salvate pe mare;
- sprijinirea altor țări care găzduiesc refugiați și combaterea introducerii ilegale de
migranți;
- asigurarea unei reacții comune și rapide la criza legată de migrație;
- un mecanism independent de monitorizare pentru a asigura respectarea drepturilor
fundamentale;
- identificarea timpurie a nevoilor printr-un raport anual prospectiv;
- crearea unei rezerve de solidaritate cu contribuții naționale, pe baza angajamentelor
voluntare.
13/14.4.2. Extinderea spaţiului Schengen

Dincolo de propunerea de reformare a Codului frontierelor Schengen ca măsură în
cadrul noului pact privind azilul şi migraţia, chestiunea aderării României şi a Bulgariei la
spaţiul Schengen rămâne una presantă, cu puternice implicaţii politice. Schimbările de optică
a statelor deja membre ale spaţiului Schengen şi dialectica fluctuantă a motivelor de opoziţie
pentru aderarea României şi a Bulgariei sunt probleme care vor figura pe agenda
preşedinţiilor viitoare ale Consiliului.
13/14.4.3. Propunerea de directivă privind confiscarea activelor

Adoptată de Comisia Europeană în mai 2022, propunerea de directivă privind
recuperarea şi confiscarea activelor urmăreşte să consolideze capacitățile autorităților
competente de a identifica, a indisponibiliza și a gestiona activele și întărește și extinde
capacitățile de confiscare astfel încât să acopere toate activitățile infracționale relevante
desfășurate de grupurile infracționale organizate, permițând astfel confiscarea tuturor
activelor relevante. Printre motivele enunţate de Comisie se numără faptul că „organizațiile
criminale utilizează mijloace sofisticate pentru a-și spăla veniturile importante pe care le
generează, care sunt estimate la cel puțin 139 de miliarde EUR pe an”, iar „întrucât
principalul motiv care stă la baza criminalității organizate este câștigul financiar, recuperarea
activelor este un mecanism foarte eficace de descurajare a activităților infracționale”. În
aceste condiţii, directiva propusă îmbunătățește cooperarea dintre toate autoritățile implicate
în recuperarea activelor și promovează o abordare mai strategică a recuperării activelor,
printr-un angajament mai puternic din partea acestor autorități față de realizarea obiectivelor
comune în acest domeniu.
95
13/14.4.4. Directiva NIS 2
Reformarea Directivei NIS (privind măsurile pentru un nivel comun ridicat de
securitate a rețelelor și a sistemelor informatice în Uniune) are în vedere o mai bună cooperare
în materie de riscuri și incidente și o mai bună gestionare a acestora, prin crearea rețelei
europene a organizațiilor de legătură în materie de crize cibernetice, UE-CyCLONe, care va
sprijini gestionarea coordonată a incidentelor și crizelor de securitate cibernetică de mare
amploare. De asemenea, toate entitățile mijlocii și mari care își desfășoară activitatea în
sectoarele reglementate de directivă sau care furnizează servicii reglementate de directivă vor
intra în domeniul de aplicare al acesteia, cu excepţia entităților care desfășoară activități în
domenii precum apărarea sau securitatea națională, siguranța publică, asigurarea respectării
legii.
13/14.4.5. Propunerea de regulament privind criptoactivele

După o serie de alegeri de tehnică normativă făcute de Comisia Europeană referitoare
la criptoactivele care nu fac obiectul legislației existente privind serviciile financiare (între
Opțiunea 1 - Un regim cu opțiune de participare „opt-in” pentru criptoactivele nereglementate
şi Opțiunea 2 - Armonizare deplină – pașaport UE pentru toți emitenții) şi referitoare la
criptomonedele stabile (între Opțiunea 1 - regim legislativ special, menit să abordeze riscurile
asociate „criptomonedelor stabile” și „criptomonedelor stabile mondiale”, Opțiunea 2 -
reglementarea „criptomonedelor stabile” în temeiul Directivei privind moneda electronică şi
Opțiunea 3 - măsuri menite să limiteze utilizarea în UE a „criptomonedelor stabile”), în
septembrie 2020 Comisia a adoptat Propunerea de regulament privind piețele criptoactivelor
și de modificare a Directivei (UE) 2019/1937. Textul propus defineşte termeni specifici noilor
finanţe digitale, precum „tehnologia registrelor distribuite” sau „DLT” (distributed ledger
technology), „criptoactiv”, „token raportat la active”, „token asimilat monedei electronice”
sau „token utilitar” şi stabileşte cerinţe riguroase pentru furnizorii de servicii de criptoactive.
Rezumat
Pentru a răspunde schimbărilor din realitatea faptică, principalele
perspective normative ale spaţiului de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii
Europene includ noul pact privind azilul şi migraţia, extinderea spaţiului
Schengen, propunerea de directivă privind confiscarea activelor, Directiva NIS 2
sau propunerea de regulament privind criptoactivele.
96

DUE JAI Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DUE JAI Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Introducere

Titlul disciplinei: Dreptul Uniunii Europene: justiţie şi afaceri interne

Resurse şi mijloace de lucru

Durata medie de studiu individual

A. Realizaţi o analiză comparativă a instituţiilor politice ale Uniunii Europene, respectiv

2. Fac parte din dreptul derivat:

3. Pentru intrarea în vigoare a actelor de drept derivat:

4. Referitor la actele legislative, este fals că:

5. Regulamentul, ca izvor de drept derivat:

6. Reprezintă o asemănare între regulament şi decizie faptul că:

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

1.5. Libertăţile de circulaţie şi riscurile la adresa securităţii şi justiţiei

1.6. Sediul materiei şi domeniile cuprinse în spaţiul de libertate, securitate şi

1.7. Critici la adresa spaţiului de libertate, securitate şi justiţie

Test de evaluare a cunoştinţelor

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

2.4.1. Eforturi anterioare Tratatului de la Maastricht

2.4.2. Tratatul de la Maastricht

2.4.3. Tratatul de la Amsterdam

2.4.4. Tratatul de la Lisabona

2.5. Exercitarea competenţei în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie

2.6.2. Consiliul (UE) şi comitetele Consiliului

2.6.3. Parlamentul European

2.6.4. Parlamentele naţionale

2.6.5. Statele membre

2.6.6. Instanţele Uniunii

Test de evaluare a cunoştinţelor

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

3.6. Reglementări de drept primar în domeniul azilului

3.7. Reglementări de drept derivat în domeniul azilului

3.7.1. Regulamentul Dublin III 1

3.7.2. Regulamentul Eurodac 2

3.7.3. Directiva standarde comune pentru refugiați și apatrizi 3

3.7.4. Directiva proceduri comune de acordare și retragere a protecției

3.7.5. Directiva privind condițiile de primire 5

3.7.6. Directiva protecție temporară în cazul unui aflux masiv de persoane

Test de evaluare a cunoştinţelor

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

4.6. Reglementări de drept derivat în domeniul migraţiei

4.6.1. Directiva privind cartea albastră a UE 8

4.6.2. Directiva privind permisul unic de şedere 9

4.6.3. Directiva intrarea și șederea pentru cercetare, studii, formare profesională 10

4.6.4. Directiva privind returnarea imigranţilor ilegali 11

4.7. Interacţiunea politicii Uniunii în domeniul migraţiei cu drepturile omului

Test de evaluare a cunoştinţelor

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

5.5. Reglementări de drept primar privind gestionarea frontierelor

5.6. Reglementări de drept derivat privind gestionarea frontierelor

5.6.1.1. Dimensiunea internă a spaţiului Schengen

5.6.1.2. Dimensiunea externă a spaţiului Schengen

5.6.2. Sistemul de informaţii Schengen

5.6.3. Sistemul de intrare/ieşire al Uniunii Europene 15

5.7. Evoluţii în gestionarea frontierelor externe

Test de evaluare a cunoştinţelor

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

6.5. Reglementări de drept primar privind cooperarea judiciară în materie civilă

6.6. Reglementări de drept derivat privind cooperarea judiciară în materie civilă

6.6.1.1. Autonomia de voinţă în alegerea instanţei competente şi limitele acesteia

6.6.1.2. Regula de competenţă – domiciliul pârâtului

6.6.1.3. Particularităţi privind competenţa

6.6.1.4. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor

6.6.2.1. Autonomia de voinţă în alegerea legii aplicabile şi limitele acesteia

6.6.2.2. Legea aplicabilă contractului în lipsa alegerii

6.6.2.3. Contractele cu consumatori