Departamentul de Învățământ la

Distanță și Formare Continuă

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Coordonator de disciplină:
Lect. univ. dr. Olivian MASTACAN

Suport de curs – învățământ la distanță

Drept, Anul III, Semestrul V
(Suportul de curs a fost realizat de conf. univ.dr. L.M. Vlădilă)
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor și orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancțiune penală

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

☞ = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

 = SARCINI DE ÎNVĂȚARE (TESTE GRILĂ, REALIZAREA UNEI SINTEZE, REZOLVAREA UNEI
SPEȚE ȘI ALTE MODALITĂȚI)

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂŢI DE ÎNVĂŢARE

= APLICAŢIE PRACTICĂ

INTRODUCERE
 1. Obiective:

Obiectivul general Cunoaşterea conceptelor şi instituţiilor proprii unei discipline

fundamentale, ale cărui norme vizează cunoaşterea celor mai grave fapte care lezează relaţiile
sociale cele mai importante, cum ar fi infracţiunile contra persoanei sau contra patrimoniului.
Obiectivele specifice Însuşirea normelor penale speciale prevăzute in Codul penal si
înţelegerea fundamentelor pe care acestea se întemeiază.
Formarea deprinderilor necesare in vederea aplicării normelor juridice penale la situaţii
concrete prin identificarea in situaţiile de fapt a elementelor si cerinţelor prevăzute in
conţinutul normelor de incriminare.

Competențe dobândite:
Realizarea studiului juridic şi distingerea între prevederile relevante faţă de cele
irelevante care au incidenţă în rezolvarea unor situaţii specifice
Elaborarea de proiecte profesionale
cu utilizarea legislaţiei româneşti şi a celei europene şi internaţionale în vigoare
Explicarea şi interpretarea modului în care fenomenul juridic se intersectează cu
situaţiile de fapt (modul în care o situaţie de fapt dobândeşte semnificaţii în plan juridic)
Soluţionarea problemei de drept pe care o ridică o situaţie de fapt, prin utilizarea
raţionamentelor juridice
Realizarea selecţiei corecte şi argumentate între mai multe soluţii care pot fi date unei
situaţii de fapt
Elaborarea unui studiu şi / sau proiect profesional pornind de la încadrarea juridică a
unei situaţii de fapt

2. Conținutul și structura suportului de curs:

Modulul I. Infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

U.I.1. Notiunea, trasaturile si sistemul partii speciale a dreptului penal
U.I.2. Infractiuni contra vietii: omorul, omorul calificat
U.I.3. Infractiuni contra vietii: uciderea la cererea victimei, determinarea sau inlesnirea
sinuciderii, uciderea din culpa
U.I.4. Infractiuni contra integritatii corporale si sanatatii: lovirea sau alte violente,
vatamarea corporala, loviturile sau vatamarile cauzatoare de moarte, vatamarea corporala din
culpa, relele tratamente aplicate minorului, incaierarea
U.I.5. Infractiuni savarsite asupra unui membru de familie. Agresiuni asupra fatului
Modulul II. Infracţiuni contra libertăţii persoanei.
U.I.6. Infractiuni contra libertatii persoanei: lipsirea de libertate in mod ilegal,
amenintarea, santajul, hartuirea..
U.I.7. Traficul si exploatarea persoanelor vulnerabile
Modulul III. Infractiuni contra libertatii si integritatii sexuale.
U.I.8. Violul, actul sexual cu un minor, incestul, hărţuirea sexuală.
 U.I.9. Infractiuni ce aduc atingere domiciliului si vietii private
Modulul IV. Infracţiuni contra patrimoniului.
U.I.10. Infractiuni contra patrimoniului savarsite prin sustragere: furtul, furtul calificat,
talharia, pirateria
U.I. 11. Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii: abuzul de incredere,
abuzul de incredere prin fraudarea creditorilor,
U.I. 12. Infractiuni contra patrimoniului prin nesocotirea increderii: gestiunea
frauduloasa, insusirea bunului gasit sau ajuns din eroare la faptuitor, inselaciunea, inselaciunea
privind asigurarile, distrugerea, tulburarea de posesie
Fiecare MODUL conține precizarea obiectivelor urmărite (în termeni de competenţele ce
urmează a fi formate pe parcursul acesteia), elementele esenţiale ale subiectului tratat
(conținut teoretic, ilustrații/grafice, trimiteri la cazuri practice), precum și bibliografia minimală.
Fiecare UNITATE de ÎNVĂȚARE cuprinde detalierea informațiilor teoretice, ce vor fi
însoțite la 3-5 pagini de sarcini de învățare (teste de autoevaluare, exerciții, probleme, spețe,
analize teoretice etc.) pentru evaluarea progresului studenţilor în dobândirea cunoştinţelor.
Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 5-6
ore de studiu/săptămână pentru parcurgerea bibliografiei obligatorii.
Asimilarea cunoștințelor este de preferat să se facă în sensul înțelegerii relațiilor dintre
instituții și a rolului fiecărei instituții în parte, astfel încât informaţia teoretică să poată fi
aplicată într-o situaţie de fapt concretă.
Este importantă abordarea temelor în ordinea indicată în suportul de curs, dată fiind
interdependenţa conceptelor.

3. Resurse suplimentare de studiu:

Suportul de curs abordează de o manieră succintă şi elementară principalele teme

studiate în cadrul disciplinei, parcurgerea acestui material nefiind suficientă pentru însușirea
temeinică a materiei.
De aceea, pentru o bună înțelegere a problemelor teoretice fundamentale abordate și
pentru o pregătire optimă a examenului este necesar să parcurgeți cel puțin unul dintre
manuale indicate în cadrul Bibliografiei obligatorii, alegerea sa dintre tratatele indicate
aparținându-vă.
De asemenea, utilizarea Codului penal, în ultima sa ediție, este obligatorie.
În cadrul Bibliografiei suplimentare, specifică întregului suport de curs, veți descoperi
materiale ce vă vor ajuta să aprofundați anumite instituții din dreptul penal, dar și să sesizați
evoluția lor istorică.
Totodată, nu ezitați să folosiți site-ul oficial al ICCJ pentru o optimă informare privind
jurisprudența obligatorie în materie (recursurile în interesul legii, precum și deciziile pronunțate
în complet privind dezlegarea unei chestiuni de drept), site aflat la finalul bibliografiei
suplimentare.
 Bibliografie obligatorie (se va alege un manual din cele prezentate):

• G. Antoniu, Tratat de drept penal, Ed. Universul Juridic, Bucuresti,

2015
• Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Molnar, I. Pascu, Al. Boroi, V.
Lazar – Drept penal. Partea speciala, Ed. Europa Nova, Bucresti, 1999;
• Ristea, Drept penal. Partea speciala, vol. I, Ed. Universul Juridic,
Bucuresti, 2014
• Al. Boroi – Drept Penal. Partea speciala, ed. A V-a, Ed. CH Beck,
Bucuresti, 2021
• V. Cioclei, Drept penal. Partea speciala I, Infracţiuni contra
persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului, ed. a VI-a, Ed. C.H. Beck,
Bucuresti, 2021
• T. Toader – Drept penal roman. Partea speciala, Vol. I, Ed.
Universul Juridic, Bucuresti, 2019;
• O. Mastacan, L. Vladila, Institutii de drept penal. Curs selectiv
pentru licenta, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012
• G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stanoiu, A. Filipas, C. Mitrache, V.
Papadopol, Cr. Filiseanu – Practica judiciara penala, vol. III, Partea speciala,
Ed. Academiei, Bucuresti, 1992;
• Ilioara Genoiu, Cristian Mareș, Livia Mocanu, Lavinia Vlădilă,
Angela Tatu, Culegere de teste grilă pentru licență și concursuri de primire în
profesie, Drept civil, Drept penal, Ed. C.H. Beck, București, 2017
• T. Toader – Drept penal. Partea speciala. Culegere de probleme
din practica judiciara pentru uzul studentilor, Editura All Beck, Bucuresti,
2003

4. Metodele și instrumentele de evaluare.

a) Evaluare formativă continuă (30% din nota finală) constând în rezolvarea și

transmiterea, în intervalul indicat în calendarul diciplinei, a celor trei teme de control (TC-uri)
prevăzute în fișa disciplinei;
b) Evaluarea sumativă, sau finală, constând într-un examen oral, ce reprezintă 70% din
nota finală.
Nota finală rezultă în urma evaluării orale.
La intrarea în sala de examen, studentul se va legitima cu carnetul de student sau cu un
alt act de identitate.
Studenţii au dreptul de a se prezenta la reexaminare în vederea măririi notei în sesiunea
din toamnă, în condițiile prevăzute de RAPS. Nota obţinută în urma reexaminării la mărire nu
se ia în considerare dacă este mai mică decât nota obţinută iniţial.
Elemente de deontologie academică. Copiatul din orice fel de surse bibliografice sau de
la alți colegi, sau în orice alt mod, precum și recurgerea la mijloace tehnice de consultare a
acestora pe durata examinării, completarea examenului de către o altă persoană care se
substituie studentului candidat sau semnarea lucrării cu un alt nume decât cel al studentului
autor, constituie fraudă şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după
întocmirea unui proces verbal de constatare a fraudei. Ulterior, în cadrul Consiliului profesoral
al facultăţii, se poate pune în discuție exmatricularea studentului.
Studenţii care deţin telefoane mobile sau orice alte mijloace de comunicare la distanţă
sunt obligaţi, pe întreaga perioadă a examenului, să le ţină închise, fie pe masă, fie la catedră,
fie în borsetă sau în geata personală. Deţinerea acestora în orice alt mod constituie prezumţie
de fraudă și se sancționează cu excluderea din examen și acordarea notei finale 1 (unu),
indiferent de punctajul obținut de acel student pentru activitatea desfășurată pe parcursul
semestrului.

5. Numărul și formatul sarcinilor de învățare.

În vederea verificării cunoștiințelor pe parcursul semestrului, vor fi propuse trei de teme

de control, al căror conținut se va regăsi integral pe platforma de e-learning a UVT și a căror
rezolvare corectă, punctată cu minim 50 (echivalentul notei cinci) fiecare, va conta la nota finală
pentru examen, astfel:
- dacă punctajul obținut de student în urma evaluării tuturor temelor trimise depășește
300 de puncte, studentul va primi 3 puncte la examenul final și restanțe;
- dacă punctajul obținut de student în urma evaluării tuturor temelor trimise este
cuprins între 250-299 puncte, studentul va primit 2 puncte la examenul final și restanțe;
- dacă punctajul obținut de student în urma evaluării tuturor temelor trimise este
cuprins între 200-249 puncte, studentul va primit 1,5 puncte la examenul final și restanțe;
- dacă punctajul obținut de student în urma evaluării tuturor temelor trimise este
cuprins între 151-199 puncte, studentul va primit 1 punct la examenul final și restanțe;
- obținerea unui punctaj egal sau mai mic de 150, nu va determina acordarea niciunui
punct suplimentar la examen, nota finală, fiind exclusiv cea de la examen/restanță.

Temele propuse spre rezolvare sunt următoarele:

TC 1. Infractiuni contra vietii. Spețe și test grilă de rezolvat (Suport de curs, pp. 26-47);
TC 2. Infracțiunea contra libertatii sexuale: Spețe și test grilă (Suport de curs, pp. 94-
110);
TC 3. Infractiuni contra patrimoniului. Spețe (Suport de curs, pp. 117-140);

După rezolvarea temelor potrivit cerințelor stabilite și în intervalul de timp prevăzut în

Calendarul disciplinei, respectiv, pe platforma de e-learning, lucrările vor fi încărcate pe
platforma Moodle, la secțiunea dedicată fiecăreia dintre acestea. Ele vor fi analizate de tutore
care le va nota și va face comentarii individualizate și recomandări pentru corectarea
eventualelor greşeli, la care studentul va avea acces tot prin intermediul platformei de e-
learning.
Pentru rezolvarea fiecărei teme de control, studentul va primi un punctaj cuprins între
10 și 100 de puncte. Pentru a se lua în considerare la nota finală, punctajul obținut la rezolvarea
fiecărei teme de cotrol trebuie să fie de minim 50 de puncte.
 De asemenea, pe parcursul suportului de curs sunt prevăzute teste de autoevaluare,
teme de reflecție, exerciții, probleme, sarcini de lucru a căror rezolvare vă ajută în înțelegerea și
însușirea materiei. Pentru rezolvarea acestora, vă recomand să citiți paragraful din suportul de
curs și ulterior să rezolvați tema, utilizând și resursele bibliografice suplimentare.
În cadrul întâlnirilor tutoriale va fi dezbătut modul de rezolvare temelor de control
postate pe platforma de e-learning a UVT.

6. Facilitățile pentru persoanele cu dizabilități.

Studenţii afectaţi de dizabilităţi beneficiază de atenţia şi înţelegerea cuvenite. La

solicitarea expresă a studentului aflat într-o asemenea situație, exprimată prin e-mail şi
adresată coordonatorului de disciplină ori tutorelui, vom conveni cele mai potrivite forme de
asistenţă, în vederea însuşirii corespunzătoare a materiei și a examinării.
În situația în care studentul necesită o anumită asistență la examen sau susținerea
examenului într-o altă dată decât cea programată, se va face din timp (din timpul activităților
didactice), o cerere adresată Consiliului Facultății pentru a fi supusă aprobării (formularea
cererii, nu implică automat și aprobarea sa).

7. Utilizarea instrumentelor informatice de suport - platforma Moodle

Resursele de învățare (suportul de curs, resurse suplimentare de studiu, aplicații

practice), ca și documentele de planificare a activității (fișa disciplinei și calendarul disciplinei)
sunt puse la dispoziție prin intermediul platformei de e-learning a universității (platforma
Moodle - https://moodle.valahia.ro/).
Pentru înscrierea pe platformă și utilizarea acesteia, a se vedea informațiile disponibile
la adresele:
- https://didfc.valahia.ro/ și
- https://www.valahia.ro/images/documente/Moodle%20-
%20Ghid%20minimal%20de%20utilizare.pdf
Platforma asigură interacțiunea permanentă dintre dumneavoastră și cadrul didactic,
incluzând facilități de mesagerie și forum, pe care sunteți îndemnați să le utilizați ori de câte ori
aveți nevoie de îndrumare personalizată. Prin intermediul acesteia puteți accesa facil lucrările
de verificare (temele de control) și puteți încărca răspunsurile.
 MODULUL I
INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII, INTEGRITĂŢII
CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII

• Cuprinsul Modulului I
• Obiectiv general pentru Modulul I
• Obiectivele operaţionale ale Modulului I
• Dezvoltarea fiecărei unități de învățare din cadrul Modulului I

• Cuprins:

• U.I. 1: Notiunea, trasaturile si sistemul partii speciale a dreptului penal.

= 2 ore

U.I. 2: Infractiuni contra vietii: omorul, omorul calificat = 2 ore

U.I. 3: Infractiuni contra vietii: uciderea la cererea victimei, determinarea sau inlesnirea sinuciderii,

uciderea din culpa = 2 ore

U.I. 4: Infractiuni contra integritatii corporale si sanatatii: lovirea sau alte violente, vatamarea
corporala, loviturile sau vatamarile cauzatoare de moarte, vatamarea corporala din culpa, relele

tratamente aplicate minorului, incaierarea = 2 ore

U.I. 5: Infractiuni savarsite asupra unui membru de familie. Agresiuni asupra fatului
= 2 ore
• Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind ideea de încadrare
juridic a unei fapte în textul de lege și a ideii de conținut constitutiv al
infracțiunii. Studiul aprofundat al infracțiunilor privind viața și intergitatea
fizică și psihică a persoanei.

• Obiective operaţionale: Însuşirea tehnicii şi a etapelor încadrării juridice,

precum și dezvoltarea capacității de a încadra corect juridic anumite situații în
cadrul infracțiunilor dezvoltate în acest modul.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Noțiunea, trăsăturile și sistemul părții speciale a dreptului penal.

1.1. Definirea noţiunii de încadrare juridică. Încadrarea juridică este o noţiune legată
de aplicarea nemijlocită a normelor penale speciale la fapte concrete. Noţiunea ca atare este
folosită doar de dreptul penal special, cu toate că şi alte ramuri de drept uzitează încadrarea
juridică a unor situaţii sociale la normele lor specifice.
Folosirea noţiunii de încadrare juridică în materia dreptului penal subliniază, credem, un
plus de exigenţă ce trebuie dovedit în aplicarea normelor penale speciale, exigenţă justificată de
consecinţele severe pe care trebuie să le suporte nemijlocit cel supus represiunii penale. Această
exigenţă rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. art. 1 alin. (1) teza a II-a din codul de
procedură penală (c.p.p.) care prevede în esenţă că represiunea penală trebuie exercitată astfel
încât „ ... orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nici o persoana nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.
Tragerea la răspundere penală sau represiunea penală are la bază în primul rând, un temei
de drept şi, în al doilea rând, un temei de fapt. Altfel spus, în drept trebuie constatat că exista o
normă penală specială care incriminează sau consideră infracţiune o anumită faptă. În fapt,
trebuie constatat, în primul rând, că fapta la care norma se referă a fost săvârşită. A încadra
juridic o faptă în dreptul penal special echivalează cu operaţiunea de identificare a
normei/normelor penale speciale aplicabile în cazul dat sau cum s-a spus, cu „introducerea faptei
în tiparul legii”.
Încadrarea juridică a faptei în norma de incriminare presupune, în primul rând,
identificarea normei penale speciale care incriminează fapta săvârşită şi o defineşte ca
infracţiune. Stabilirea normei penale aplicabile faptei săvârşite şi care constituie cadrul legal în
care se „încadrează” acea faptă este precedată de un proces de reducere a particularităţilor faptei
concrete la elementele ei tipice, fundamentale, spre a fi posibilă compararea elementelor
caracteristice faptei concrete cu cerinţele normei de incriminare (tiparul, modelul legal). Să ne
reamintim aici noțiunea de tipicitate, învățată de noi la partea generală a dreptului penal, la
trăsăturile infracțiunii.
 După o atare selectare a trăsăturilor caracteristice faptei concrete, organul judiciar
identifică norma legală prezentă fie în codul penal fie într-o lege penală specială fie într-o lege
nepenală cu dispoziţii penale care se potriveşte el mai bine faptei/faptelor săvârşite în mod
concret. O încadrare juridică temeinică şi legală presupune, în principiu, o corespondenţă
perfectă între elementele faptei concrete, a condiţiilor de săvârşire a acesteia şi elementele,
precum şi condiţiile prevăzute în norma de incriminare. Această concordanţă perfectă între fapta
concreta şi norma penală de incriminare creează condiţiile înlăturării arbitrariului şi abuzului în
activitatea represivă penală şi permite realizarea pe deplin aprincipilului legalităţii incriminării şi
pedepsei. Sunt frecvente însă şi situaţiile în care o faptă concretă a fost comisă într-o formă
atipică. Spre exemplu, dacă nu s-a produs rezultatul descris în norma de incriminare, fapta
rămânând în faza actelor de executare sau dacă este vorba despre o persoană care a acţionat în
calitate de instigator sau complice. În aceste situaţii, evident, concordanţa între fapta concretă şi
norma penală se realizează nu numai prin raportare la norma de incriminare din partea specială a
codului şi care se referă la varianta (forma) tip ci şi prin raportare la normele din partea generală
a Codului penal (c.p.) care reglementează tentativa, instigarea sau complicitatea, pentru ipotezele
cu care am operat în exemplul dat.
Prin urmare, încadrarea juridică a faptei concrete în normele dreptului penal nu se rezumă
numai la stabilirea normei penale speciale aplicabile în cazul dat, ci este necesară şi aplicarea
unor norme penale generale referitoare la tentativă, participaţie, pluralitate de infracţiuni,
circumstanţe agravante sau atenuante etc., în vederea unei concordanţe perfecte a stării de fapt cu
dispoziţiile legale aplicabile în cazul concret şi pe baza cărora se va desfăşura acţiunea represivă
faţă de persoana care a săvârşit fapta concretă.
În lumina celor arătate, putem defini încadrarea juridică a faptei în normele dreptului
penal ca fiind operaţiunea pe care o execută organul judiciar de stabilire a concordanţei depline
între fapta săvârşită şi norma penală specială care incriminează aceea faptă, precum şi în
raport cu dispoziţiile penale generale aplicabile cu privire la fapta săvârşită.
Încadrarea juridică a faptei mai este denumită uneori şi calificarea infracțiunii. Cu toate
acestea cele două noţiuni presupun aspecte diferite. Astfel, încadrarea juridică este o operaţiune
ce se realizează în procesul aplicării legii penale şi este menită să identifice cadrul legal de
incriminare, precum şi concordanta faptei concrete cu modelul legal corespunzător; această
operaţiune este atributul organelor judiciare, în timp ce calificarea juridică este o operaţiune care
se realizează cu prilejul elaborării normelor penale speciale, atunci când legiuitorul, definind
trăsăturile faptei care constituie infracţiune, stabileşte apartenenţa acesteia la sfera ilicitului
penal, deosebind-o de faptele care atrag o răspundere juridică de altă natură sau nu atrag nici o
răspundere juridică, şi această operaţiune este atributul legiuitorului.
O încadrare juridică realizată corect şi legal trebuie să pornească şi să ţină cont de
următoarele premise:
• slabilirea exactă a situaţiei de fapt în cursul procesului penal prin administrarea probelor
legal admise:
• cunoaşterea temeinică a conţinutului normelor penale, în primul rând a celor speciale, dar
şi a celor generale;
• deprinderea sau priceperea de a identifica în situaţia de fapt trăsăturile, elementele şi
condiţiile prevăzute în norma de incriminare.
Greşita încadrare juridică aduce atingeri grave justiţiei penale. Cel mai adesea în practica
judiciară greşita încadrare juridică se prezintă sub următoarele forme:
• fapta este considerată infracţiune, deşi în realitate nu este, deoarece îi lipseşte un element
constitutiv prevăzut în norma de incriminare;
• fapta comisa este încadrată în raport de o anumită normă de incriminare, deşi în realitate
ea întruneşte elementele constitutive ale altei norme cu dispoziţii mai grave sau mai uşoare;
• fapta nu este considerată o infracţiune, deşi în realitate constituie infracţiune.
1.2. Etapele încadrării juridice. Încadrarea juridică, până va rămâne definitivă,
parcurge anumite etape care sunt evident strâns legate de etapele pe care le parcurge procesul
penal din momentul începerii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare. Stabilirea încadrării juridice corecte este de mare importanţă, deoarece pe o
asemenea bază se determină competenţa organului judiciar şi se justifică luarea anumitor măsuri
procesuale.
O anumită încadrare juridică este realizată de funcţionarii de stat însărcinaţi cu
descoperirea infracţiunilor şi identificarea infractorilor, chiar în etape ce preced procesul penal,
dar această încadrare se întemeiază pe elemente de fapt vagi insuficient conturate. Încadrarea
juridică propriu-zisă se face exclusive în cadrul procesului penal, începând din faza urmăririi
penale şi până la pronunţarea unei hotărâri penale definitive, ea fiind definitivată de către
instanţa de judecată, organ suveran în a aprecia dacă o faptă este infracţiune, de cine a fost
săvârşită şi ce fel de infracţiune este.
O primă etapă a încadrării juridice propriu-zise a infracţiunii se realizează în momentul
începerii urmăririi penale. Încadrarea juridică în acest caz este atributul organului de cercetare
penală şi/sau al procurorului, după caz. Actul oficial ce include în cuprinsul său obligatoriu
încadrarea juridică dată faptei este reprezentat de rezoluţia motivată de începere a urmăririi
penale.
Un alt moment esenţial al procesului, o altă etapă putem spune, este reprezentat de
punerea în mişcare a acţiunii penale, act procesual de competenţa procurorului care va emite în
acest scop o ordonanţă în cuprinsul căreia trebuie obligatoriu făcută încadrarea juridică a faptei
săvârşite. Având în vedere implicaţiile deosebite ale acestui act procesual, printre care, de multe
ori şi arestarea inculpatului, încadrarea juridică în această etapă a procesului penal trebuie să fie
deja temeinică şi legală (art. 286 lit c) c.p.p.).
În continuare, în faza urmăririi penale, problema încadrării juridice se pune în alte
împrejurări, cum ar fi: momentul prezentării materialului de urmărire penală, a ascultării din
nou a învinuitului sau cu prilejul terminării urmăririi penale şi al trimiterii în judecată.
În fine, în faza judecării cauzei penale de către instanţa competentă, încadrarea juridică
a faptei este statuată prin hotărârea instanţei de judecată, care, dacă rămâne definitivă, devine
executorie. În ipoteza în care hotărârea este atacată cu recurs la o instanţă superioară, aceasta din
urma poate confirma sau infirma încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă.
Încadrarea juridică finală este deci rezultatul unui proces lung de evaluare sau
reevaluare a încadrării iniţiale, proces care este contradictoriu şi priveşte, atât temeiurile de
drept, cât şi temeiurile de fapt pe care se fundamentează încadrarea juridică cuprinsă în hotărârea
definitivă a instanţei de judecată. La realizarea acestui proces contribuie multe persoane care
acţionează cu titlu oficial sau particular, în formele şi modalităţile prevăzute de normele
dreptului penal şi a dreptului procesual penal, contribuind la asigurarea legalităţii pe planul
dreptului penal material şi procesual penal.
1.3. Tehnica încadrării juridice.
1.3.1. Încadrarea juridică în cazuri tipice. Din punct de vedere strict tehnic, încadrarea
juridică a unei fapte antisociale care întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni tipice
este cel mai uşor de realizat. Avem de a face cu un caz tipic atunci când o singură persoană, în
calitate de autor, a săvârşit, spre exemplu, o infracţiune de omor simplu, în formă consumată,
fără ca în prealabil să mai fi săvârşit o altă infracţiune ori să fi fost condamnat pentru o
infracţiune şi fără a i se putea reţine împrejurări ce pot constitui circumstanţe agravante sau
atenuante.
În cazurile de acest gen, în cuprinsul înscrisului ce materializează încadrarea juridică dată
faptei, se fac următoarele menţiuni: „Fapta comisa de X constând în ... (se descrie succint fapta)
întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor prevăzute de art. 188 c.p.”
1.3.2. Încadrarea juridică a faptelor săvârşite în forme atipice.
a) Încadrarea juridică a unei fapte comise în forma tentativei. Desigur că problema
încadrării juridice a faptei rămase în faza tentativei (actele de executare) nu pune decât în ipoteza
în care tentativa la respectiva infracţiune este sancţionată de norma penală.
În acest caz fapta concretă nu întruneşte toate cerinţele normei de incriminare (fapta
concretă nu cuprinde şi rezultatul cerut de norma de incriminare), ca urmare raportarea faptei
numai la norma de incriminare nu este suficientă pentru încadrarea ei juridică corectă.
Insuficienţa se constată, nu numai sub aspectul conţinutului incriminării, dar şi al
modului de sancţionare. Din punct de vedere tehnic, încadrarea în acest caz implică raportarea
faptei şi la alte dispoziţii cu sediul în partea general a Codului penal.
În ipoteza, spre exemplu, a comiterii unei tentative de omor, încadrarea juridică se va
formula în felul următor: „Fapta numitului X constând în ... (se descrie succint fapta) constituie
tentativă la infracţiunea de omor prevăzută în art. 32 combinat cu art. 33 raportat la art. 188
alin. 1 și 2 CP.” În acest caz trebuie făcută referirea la art. 32 care defineşte tentativa, la art. 33
care arată modul cum se pedepseşte tentativa, la art. 188 alin.1 care este norma de incriminare a
faptei de omor simplu şi la alin. 2 al art. 188 care prevede expres ca tentativa la omor se
pedepseşte. Este de menţionat că textele din partea specială a Codului penal se combină
între ele, în timp ce textele din partea generală se raportează la cele din partea specială ori
se aplică în completarea acestora în alte situaţii. Aceste formule au, desigur, un caracter
convenţional, dar sunt folosite frecvent în practica judiciară.
 b) Încadrarea juridică a unei fapte comise de către o persoană în participaţie sub forma
instigării sau a complicităţii. În prima ipoteză când, spre exemplu, o persoană a comis un act de
instigare la omor, încadrarea va fi formulată în felul următor: „Fapta numitului X constând în ...
(se descrie pe scurt fapta) constituie instigare la infracţiunea de omor prevăzută în art. 47
combinat cu art. 49 raportat la art. 188 alin. 1 c.p.” Din această formulare se va înţelege că este
vorba de o instigare, formă a participaţiei, care îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 47 c.p., că
instigarea se pedepseşte după sistemul prevăzut în art. 49 c.pen. şi că instigarea se referă la o
faptă de omor ale cărei condiţii de incriminare sunt prevăzute în art. 188 alin.1 c.p., condiţii care
sunt îndeplinite în cazul dat de fapta concretă.
În cazul complicităţii la omor, încadrarea se face în mod asemănător, cu deosebirea că se
face trimitere întâi la art. 48 care stabileşte condiţiile complicităţii, care se va combina cu art. 49
care prevede modul de pedepsire a complicelui, după care aceste texte reunite se raportează la
art. 188 care incriminează omorul.
c) Încadrarea juridică în cazul săvârşirii faptei în formă continuată. Încadrarea juridică
în acest caz se face prin menţionarea textului de lege care incriminează fapta respectivă, făcându-
se aplicarea art. 35 alin. 1 c.p. care stabileşte condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate şi a
art. 36 alin. 1 CP care prevede modul de stabilire a pedepsei în cazul săvârşirii unei infracţiuni
continuate. Astfel, în ipoteza în care o persoană a săvârşit infracţiunea de tâlhărie prin acte
repetate, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, această faptă va fi încadrată în art. 233
cu aplicarea art. 35 alin. 1 combinat cu art. 36 alin. 1 c.p.
d) Încadrarea juridică în situaţia săvârşirii faptei în stare de recidivă. Dacă infracţiunea
a fost comisă de o persoană după ce mai înainte mai săvârşise o infracţiune pentru care fusese
condamnat definitiv fiind în acest caz îndeplinite şi condiţiile stării de recidivă, fapta va fi
încadrată în textul de lege care o incriminează, făcându-se aplicarea normelor generale care
reglementează recidiva, precum şi a celor care stabilesc modul de aplicare a pedepsei în acest
caz. De exemplu, dacă X a săvârşit o infracţiune de violare de domiciliu în formă calificată după
ce înainte a executat 5 ani închisoare pentru o infracţiune de lipsire de libertate, încadrarea
juridică va putea fi formulată sintetic în felul următor: „Fapta numitului X ...(se descrie fapta)
constituie infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută în art. 224 c.p. cu aplicarea art. 41
combinat cu art. 43 alin. 5 c.p.”, aceasta în cazul în care avem de a face cu o recidivă
postexecutorie. Dacă recidiva este postcondamnatorie, se face aplicarea art. 41 combinat cu art.
43 alin. 1 c.p., pentru persoana fizică.
e) Încadrarea juridică în cazul săvârşirii unor fapte concurente. Dacă aceeaşi persoana a
săvârşit doua sau mai multe fapte prevăzute de legea penală, fără a fi condamnat definitiv pentru
vreuna din ele, ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni, iar pedeapsa pentru acesta
trebuie să ţină cont de dispoziţiile părţii generale aplicabile concursului de infracţiuni. În acest
sens, instanţa de judecată va stabili pedeapsa pentru fiecare infracţiune ce compune concursul şi
apoi va stabili sancţiunea finală aplicând regulile acestei instituţii penale. Situaţia este oarecum
similară recidivei, însă în acest caz se va face referire la dispoziţiile art. 38 combinat cu art. 39
c.p.
 f) Încadrarea juridică în cazul existenţei unor circumstanţe atenuante sau agravante. În
acest caz, după încadrarea faptei în norma penală care o incriminează, se face şi aplicarea
textului de lege ce prevede circumstanţele agravante sau atenuante corespunzătoare elementelor
de agravare sau atenuare ce rezultă din situaţia de fapt ori din analiza situaţiei personale a celui
care a săvârşit infracţiunea. De exemplu, dacă s-a comis o infracţiune de omor în stare de beţie
anume provocată, fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 188 (care incriminează omorul simplu)
cu aplicarea art. 77 lit. b) c.p. (care prevede că săvârşirea unei infracţiuni în stare de beţie anume
provocată reprezintă o circumstanţă legală generală de agravare) combinat cu art. 78 c.p, text de
lege ce prevede modul de sancţionare al unei infracțiuni comise cu reținerea unei circumstanţe
agravante. În alte cazuri o infracţiune poate fi săvârşită într-o împrejurare ce reprezintă o
circumstanţă atenuantă. De exemplu, o vătămare corporală se poate comite sub imperiul unei
provocări din partea victimei. În acest caz încadrarea juridică a faptei se va face în art. 194 (care
incriminează vătămarea corporală gravă) cu aplicarea art. 75 lit. a) (care prevede că provocarea
din partea victimei este o circumstanţă atenuantă legală) combinat cu art. 76 c.p. care arată ce
efecte au circumstanţele atenuante asupra pedepsei.

Precizați care este, în opinia dvs., importanța încadrării juridice ?

2. Analiza structurii infracțiunii. Recapitularea noțiunilor privind infracțiunea,

conținutul constitutiv al acesteia, formele infracțiunii, participația penală, sancțiunile în
dreptul penal.
2.1. Conţinutul infracţiunii.
a. Noţiunea de conţinut al infracţiunii. Conţinutul infracţiunii poate fi definit ca totalitatea
condiţiilor sau elementelor prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune.
Acesta nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care îşi găsesc reflectarea în orice
conţinut, punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise.
Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:
conţinutul legal – cel descris prin norma de incriminare şi care cuprinde condiţiile
obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;
conţinutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea obiectivă de
către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de
incriminare.
De asemenea, în doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic al infracţiunii şi
conţinutul constitutiv. Conţinutul constitutiv al infracţiunii cuprinde numai condiţiile cerute de
lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea
faptei sau care devin relevante prin săvârşirea faptei. Conţinutul juridic poate cuprinde, pe
lângă conţinutul constitutiv, şi condiţii privitoare la celelalte elemente.
b. Factorii infracţiunii. Condiţiile preexistente infracţiunii.
b.1. Obiectul infracţiunii. Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei
infracţiuni. Lipsa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii. În doctrina penală, obiectul
infracţiunii este considerat ca fiind valoarea socială şi relaţiile sociale create în jurul acestei
valori, care sunt periclitate sau vătămate prin fapta infracţională. Potrivit unor autori italieni,
obiectul juridic al infracţiunii nu cuprinde doar entităţi materiale, ci şi nemateriale şi chiar valori
spirituale. De aici rezultă şi împărţirea infracţiunilor în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de
pericol, căci valorile ocrotite şi care fac parte din obiectul juridic al infracţiunii pot fi supuse atât
unei agresiuni efective, cât şi ameninţate cu producerea unui rezultat dăunător.
Valorile sociale protejate de legea penală sunt cele indicate în art. 1 C. pen.: „România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
În literatura juridică de specialitate, obiectul juridic este prezentat sub mai multe aspecte,
după gradul mai întins sau mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială
ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele
dreptului penal.
Obiectul juridic generic (de grup) este format din grupul de valori sociale de aceeaşi
natură ocrotite prin normele de drept penal. În funcție de acesta sunt împărțite infracțiunile în
partea specială a codului penale, pe titluri și capitole. Astfel, regăsim în cod, infracțiuni contra
vieții, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiției etc.
Obiectul juridic specific este reprezentat de valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin săvârşirea infracţiunii. În cadrul unui capitol sau titlu al codului penal, fiecare
infracțiune are un obiect juridic special propriu, chiar dacă el se încadrează într-un grup anume.
Diferența între obiectul juridic generic și cel special, este deci una de la gen la specie. De
exemplu, dacă omorul și pruncuciderea sunt două infracțiuni care se încadrează în grupul
infracțiunilor contra vieții, adică al cărei obiect juridic generic este viața, totuși, obiectul juridic
special al infracțiunii de omor este viața oricărei persoane, în timp ce obiectul juridic special al
infracțiunii de pruncucidere este viața pruncului nou-născut, diferențiindu-se astfel în cadrul
grupului.
O categorie aparte a obiectului juridic special, este obiectul juridic complex. El este
specific infracţiunilor complexe şi este format dintrun obiect juridic principal (valoarea socială
principală căreia i se aduce atingere) şi un obiect juridic secundar, adiacent (valoarea socială
secundară căreia i se aduce atingere). În funcție de obiectul juridic principal, infracțiunea este
inclusă într-un anumit titlu și capitol din codul penal. De exemplu, infracțiunea de tâlhărie este
una complexă, având un obiect juridic complex. Obiectul ei juridic principal este reprezentat de
relațiile sociale privind patrimoniul, în timp ce obiectul juridic secundar poate fi demnitatea,
viața, sau integrtatea fizică ori psihică. O infracțiunea complexă poate leza mai multe relații
sociale secundare, după cum rezultă și din exemplul dat mai-sus cu infracțiunea de tâlhărie, fără
a fi singura de acest fel.
Obiectul direct nemijlocit, cel mai adesea cunoscut sub numele de obiect material
este caracteristic infracţiunilor la care valoarea socială este exprimată întro entitate materială.
Încercând o definiție, putem spune că obiectul material este acela asupra căruia se răsfrânge
acțiunea sau inacțiunea specifică elementului material al infracțiunii. Obiectul material este
o entitate materială, în timp ce obiectul juridic, fie că e generic sau special, este o valoare socială.
Nu toate infracțiunile au obiect material, de aceea, infracţiunile care au obiect material sunt
infracţiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt infracţiuni de pericol. De
exemplu, infracțiunea de omor are ca obiect material, corpul persoanei, întrucât asupra acestuia
se răsfrânge acțiunea de a ucide, specifică elementului material al acestei infracțiuni. În același
timp, infracțiunea de mărturie mincinoasă nu prezintă obiect material, întrucât acțiunea de minți
sau inacțiunea martorului de a nu spune tot ceea ce știe cu privire la elementele asupra căruia a
fost întrebat nu se răsfrînge asupra a ceva material, chiar dacă declarația martorului este
redactată într-un înscris.
b.2. Subiecţii infracţiunii. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii desemnează persoanele
implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea
consecinţelor acesteia.
Doctrina de drept penal face distincţie între subiectul activ (care poate fi atât o persoana
fizică, cât şi o persoană juridică) şi subiectul pasiv al infracţiunii, care poate fi orice persoană,
inclusiv statul.
Subiectul activ. Potrivit art. 174 C. pen., are calitatea de subiect activ al infracţiunii sau de
infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune – fapt consumat ori o tentativă pedepsibilă şi
la care participă în calitate de autor, instigator sau complice.
Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect activ al infracţiunii, trebuie
îndeplinite anumite condiţii de ordin general, iar în cazul anumitor infracţiuni trebuie
îndeplinite anumite condiţii speciale.
Condiţiile generale sunt următoarele:
•condiţii cu privire la vârstă;
•condiţii cu privire la responsabilitate;
•condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune.
Condiţiile cu privire la vârsta de la care se poate angaja răspunderea penală a persoanei
fizice sunt stabilite de art. 113 C. pen.
Astfel, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.
 Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de aşi da
seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de aşi manifesta conştient voinţa,
capacitatea, raportat la fapta concretă săvârşită.
Aşadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are
discernământ, neputânduse angaja răspunderea penală. Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi
16 ani este prezumat relativ că nu are discernământ, el răspunzând penal numai în cazul în care
se dovedeşte că a lucrat cu discernământ în comiterea faptei. Minorul cu vârsta cuprinsă între
16 şi 18 ani este prezumat absolut că are discernământ.
Dovada discernământului trebuie făcută în fiecare caz în parte de către organele judiciare.
Condiţii cu privire la responsabilitate. Responsabilitatea este definită în doctrina penală
ca fiind aptitudinea persoanei de aşi da seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni), de
rezonanţa socială a acestora, precum şi de puterea de aşi determina şi dirija în mod conştient
voinţa în raport cu aceste fapte.
Aşadar, responsabilitatea se apreciază prin prisma a doi factori:
factorul intelectiv, ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia
acţiunilor, inacţiunilor sale şi a urmărilor acestora;
factorul volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau
inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.
Responsabilitatea este prezumată relativ în cazul oricărei persoane care a împlinit vârsta
de 16 ani.
Condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune. Libertatea de voinţă şi acţiune este
condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber
asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei
sale voinţe.
Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii. Aceste condiţii se referă la
anumite calităţi speciale pe care trebuie să le posede subiectul activ, lipsa acestora ducând la
inexistenţa infracţiunii. Când în cazul unei infracțiuni se solicită ca subiectul activ să aibă o
anumită calitate spunem că acesta este calificat sau circumstanțiat.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii de trădare, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de
cetăţean al României; calitatea de străin, pentru infracţiunea de spionaj; calitatea de militar,
pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei.
De asemenea, calitatea de funcţionar sau funcţionar public a subiectului activ
condiţionează existenţa multor infracţiuni în dreptul nostru penal.
Pe lângă răspunderea penală a persoanei fizice, Codul penal instituie şi răspunderea
penală a persoanei juridice (introdusă inițial în Codul penal anterior prin Legea nr. 278/2006).
 Potrivit art. 135 alin. (1) C. pen., persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma
de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
Astfel, şi persoana juridică poate avea în anumite condiţii calitatea de subiect activ al
infracţiunii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
infracţiunea să fie săvârşită în numele persoanei juridice;
infracţiunea să fie săvârşită de orice persoană, fie individual, fie ca membru al unui organ
al persoanei juridice care are atribuţii de conducere în sânul acesteia.
Subiectul pasiv. În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau
persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată sau periclitată prin
infracţiune.
Pentru ca o persoană să aibă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii, trebuie îndeplinite
anumite condiţii generale şi speciale.
Condiţii generale. Persoana fizică sau juridică trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite
penal.
De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin
infracţiune.
Însă, există şi cazuri când persoana păgubită este alta decât subiectul pasiv al infracţiunii
(de exemplu, în cazul infracţiunii de omor persoana păgubită poate fi persoana care se află în
întreţinerea victimei).
Condiţii speciale. Aceste condiţii speciale privind subiectul pasiv al infracţiunii sunt
prevăzute în conţinutul unor infracţiuni.
Astfel, pentru existenţa infracţiunii de ucidere sau vătămare a copilului nou-născut este
necesar ca subiectul pasiv să aibă calitatea de nounăscut al mamei ucigaşe, pentru existenţa
infracţiunii de dare de mită, subiectul pasiv trebuie să fie un funcţionar sau funcţionar public
etc.
Când în cazul unei infracțiuni se solicită ca subiectul pasiv să aibă o anumită calitate
spunem că acesta este calificat sau circumstanțiat.
b.3. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. Locul şi timpul sunt elemente preexistente
infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârşirea infracţiunii.
În unele cazuri, locul şi timpul condiţionează însăşi existenţa infracţiunii [de exemplu,
infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, reglementată de art. 335
alin. (1) C. pen., există dacă este săvârşită pe drumurile publice].
 În alte cazuri, locul şi timpul apar ca elemente circumstanţiale, situaţii în care nu este
condiţionată existenţa infracţiunii, ci doar realizarea variantei calificate a acesteia [de exemplu,
furtul devine calificat în cazul în care se săvârşeşte în timpul nopţii – art. 229 alin. 1, lit. b) C.
pen.].

Care sunt condițiile preexistente infracțiunii ?

1.

2.

3.

4.

c. Conţinutul constitutiv propriu-zis al infracţiunii. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de
conduită interzis şi care devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către făptuitor.
Acţiunea făptuitorului – componentă esenţială a conţinutului constitutiv al infracţiunii
este cercetată în doctrina penală sub două aspecte:
obiectiv (latura obiectivă a infracţiunii);
subiectiv (latura subiectivă a infracţiunii).
c.1. Latura obiectivă a infracţiunii. Latura obiectivă a infracţiunii este cercetată în doctrina
penală prin examinarea elementelor sale componente:
•elementul material;
•urmarea imediată;
•legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată.
Elementul material reprezintă componenta esenţială a laturii obiective şi constă în actul
de conduită interzis prin norma de incriminare.
Elementul material este desemnat în norma de incriminare printrun cuvânt sau printro
expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşanumitul „verbum regens”.
Acţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care face ceva ce legea penală ordonă să
nu se facă.
Acţiunea sub care se poate realiza elementul material poate îmbrăca forma unor acte
materiale (de exemplu, infracţiunea de ucidere), cuvinte (de exemplu, infracţiunea de mărturie
mincinoasă), sau prin scris (de exemplu, infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale).
 Inacţiunea desemnează atitudinea infractorului care nu face ceea ce legea penală ordonă
să se facă.
Inacţiunea nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o obligaţie legală
sau convenţională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă
rezultatul periculos (de exemplu, infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, infracţiunea
de omisiune a sesizării, violarea de domiciliu prin refuzul părăsirii acestuia sau obstrucționarea
justiției prin refuzul punerii la dispoziție organelor judiciare a unor documente sau informații
etc.).
Elementul material trebuie deosebit de obiectul material. Realizând o analiză
comparatică a celor doi termeni, vom descoperi că:
Urmarea imediată reprezintă acea modificare negativă a realităţii înconjurătoare pe care
fapta săvârşită a produso sau este susceptibilă să o producă şi care îşi găseşte expresia în
periclitarea, vătămarea sau ameninţarea valorilor sociale apărate de legea penală. Prima
definiţie a urmării imediate a fost realizată de către profesorul Vintilă Dongoroz care aprecia că
urmarea imediată constituie o cerinţă obiectivă, absolut necesară ca fapta să constituie
infracţiune. Totodată, profesorul Dongoroz aprecia că urmarea imediată poate fi atât de natură
fizică, concretizată întrun rezultat sau stare, cât şi de natură juridică, materializată sub forma
unei vătămări (aspectul material) sau sub forma unei ameninţări (o stare de pericol).
Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta fie întro schimbare a obiectului sau a
poziţiei acestuia (de exemplu, moartea unui om), fie întro stânjenire a normalei desfăşurări a
relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite (de exemplu, infracţiunea
de şantaj).
Când în conţinutul normei de incriminare sunt referiri la urmarea produsă prin
infracţiune, suntem în prezenţa unor infracţiuni de rezultat, iar în cazul în care nu se fac astfel
de referiri, infracţiunile sunt de pericol – infracţiuni formale.
Legătura de cauzalitate constituie cea dea treia componentă a laturii obiective şi
reprezintă liantul între elementul material al infracţiunii – acţiunea sau inacţiunea făptuitorului
(cauza), şi urmarea imediată (efectul) cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.
Deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, legătura de cauzalitate între
elementul material şi urmarea imediată caracterizează orice infracţiune.
c.2. Latura subiectivă a infracţiunii. Latura subiectivă, ca element al conţinutului
infracţiuni, constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a
făptuitorului faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.
Atitudinea psihică este analizată în doctrina penală prin prisma a doi factori:
•factorul conştiinţă;
•factorul voinţă.
Elementul esenţial al laturii subiective îl constituie vinovăţia. Uneori, pentru completarea
acesteia, se fac referiri şi la mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii.
 Vinovăţia. În doctrina penală se face deosebire între vinovăţia ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţia ca element al conţinutului unei anumite infracţiuni.
Aşa cum am analizat, vinovăţia este de trei feluri:
•intenţia (directă şi indirectă);
•culpa (simplă şi cu previziune);
•praeterintenţia.
Existenţa vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii nu presupune întotdeauna şi
existenţa vinovăţiei ca element al laturii subiective. De exemplu, se poate realiza vinovăţia ca
trăsătură esenţială a infracţiunii când fapta este săvârşită din culpă, dar poate lipsi ca element
al laturii subiective dacă legiuitorul a incriminat fapta numai în situaţia când aceasta este
săvârşită cu intenţie.
Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când elementul material
al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Potrivit art. 16 alin. (6) C. pen., fapta constând întro acţiune sau inacțiune este infracțiune
când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai atunci când
în lege se prevede în mod expres aceasta.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorinţă,
pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii faptei.
Existenţa mobilului în săvârşirea infracţiunilor este apreciată ca un element de
normalitate psihică a făptuitorului; lipsa acestuia este un indiciu de anormalitate ce impune
cercetarea responsabilităţii făptuitorului.
Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii
faptei penale, rezultat urmărit de către infractor.
La fel ca şi în cazul mobilului, scopul poate condiţiona existenţa infracţiunii (de exemplu,
suntem în prezenţa infracţiunii de furt dacă făptuitorul a sustras bunul cu scopul de a şil însuşi
pe nedrept) sau poate condiţiona existenţa variantei calificate [de exemplu, omorul calificat
când este comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei alte infracțiuni – art. 189 lit. d)
C. pen.].
Atât mobilul, cât şi scopul, ca elemente ale laturii subiective, trebuie stabilite de organele
judiciare, fiind importante atât pentru calificarea unor fapte ca infracţiunii, cât mai ales pentru
individualizarea pedepsei.

Care sunt componentele laturii obiective a infracțiunii ? Definiți fiecare componentă în parte.
Latura obiectivă este alcătuită din:
1.

2.

3.

d. Formele infracțiunii. Se referă la a stabili dacă infracțiunea prezintă sau nu tentativă,

iar dacă da, dacă aceasta este sancționată. Știm că la o infracțiune tentativa este sancționată,
atunci când legea prevede expres aceasta (potrivit art. 34 alin. 1 c.p.), fie într-un alineat al
aceluiași articol (de exemplu, art. 188 alin. 2 c.p.), fie într-un articol separat plasat la final de
capitol, sau secțiune (de exemplu, art. 232 c.p.).
e. Participația penală. Se referă la a stabili dacă participația penală, ca formă a
pluralității de infractori, este posibilă sub toate formele sale (coautorat, instigare sau
complicitate). De cele mai multe ori aceasta este posibil, fără a interveni alte elemente
suplimentare. Uneori, însă, în cazul infracțiunilor cu autor unic sau cu subiect activ calificat,
coautoratul nu este posibil sau este posibil doar în anumite condiții, care trebuiesc menționate (de
exemplu, coautoratul nu este posibil în cazul uciderii copilului nou-născut, iar în cazul luării de
mită coautoratul este posibil doar dacă toți autorii au calitatea de funcționari). De asemenea, în
cazul anumitor infracțiuni, instigarea prezintă un specific aparte (de exemplu, instigarea la
uciderea copilului nou-născut).
f. Sancțiunea infracțiunii. În acest caz, interesează care este sancțiunea principală cu
care se pedepsește infracțiunea (una dintre cele menționate la art. 53 c.p., și anume: detențiunea
pe viață, închisoarea sau amenda, sau alternativ două dintre ele), precum și dacă textul de lege
menționează posibilitatea expresă de a adăuga și o sancțiune complementară, și anume
interzicerea unor drepturi.
g. Formele calificate sau atenuate ale infracțiunii. Unele infracțiuni prezintă forme
calificate sau atenuate. De obicei acestea sunt reglementate în cadrul alineatelor 2, 3 și urm.,
dacă este cazul (de exemplu, formele calificate ale infracțiunii de ucidere din culpă sunt
prevăzute la art. 192 alin. 2-3 c.p.), sau într-un articol separat (de exemplu, art. 189 prevede
formele calificate ale infracțiunii de omor, sau art. 229 c.p. prevede formele calificate ale
infracțiunii de furt, sau art. 308 c.p. prevede forma atenuată a infracțiuni de serviciu (cum ar fi,
luarea și darea de mită, abuz în serviciu, neglijență în serviciu etc.). În aceste cazuri în care avem
una sau mai multe forme calificate, rezultă implicit că avem o formă simplă a infracțiunii (de
exemplu, art. 192 alin. 1 este forma simplă a infracțiunii de ucidere din culpă, sau art. 188 este
forma simplă a infracțiunii de omor, sau art. 228 este forma simplă a infracțiunii de furt etc).
h. Aspecte procesuale. Vor fi menționate aspecte deosebite din punct de vedere
procesual, și anume: care este prima instanță care va judeca în fond infracțiunea, dacă aceasta
este alta decât judecătoria, a cărei completență este generală, sau dacă procurorul va realiza el
însuși urmărirea penală, sau dacă infracțiunea face parte din acele tipuri de infracțiuni în care
acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prelabilă a părții vătămate și dacă este posibilă
împăcarea, și dacă da, în ce condiții.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
• Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, I. Molnar, I. Pascu, Al. Boroi, V. Lazăr – Drept penal.
Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1999.
• Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială, ediția a II-a, Ed. CH Beck, București,
2014.
• Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, Drept penal. Partea generală, ediția a doua, Ed.
Universul Juridic, București, 2012.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2
INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII

I. Omorul simplu – art. 188 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de omor. Omorul, aşa cum apare definit în art. 188 c.pen.,
constă în uciderea unei persoane.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul juridic.
a) Obiectul juridic special al infractiunii de omor îl constituie relaţiile sociale a căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectarea vieţii umane sub toate formele în
care ea se manifestă. Prin incriminarea omorului este protejată această valoare socială esenţială şi
prin mijlocirea acesteia sunt apărate toate relaţiile sociale care se nasc şi se dezvoltă în jurul
valorii sociale menţionate.
Omul şi viaţa sa reprezintă valori sociale fundamentale, fiindcă prin om şi în jurul său se
formează şi se dezvoltă imensa majoritate a relaţiilor sociale; ocrotind aceste valori, implicit sunt
apărate toate relaţiile sociale la care ne-am referit.
b) Obiectul material al omorului constă în corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă
(copil sau nou-născut, tânăr, adult, bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătăţii (sănătos,
bolnav, muribund) sau a normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu
malformaţii sau monstruozităţi anatomice sau antropologice etc.).
De aceea, ocrotirea vieţii se îndreaptă asupra tuturor persoanelor, fie ele sănătoase,
bolnave şi muribunde, nefiind îngăduit nimănui să suprime viaţa cuiva, oricât de grele ar fi
suferinţele pe care le îndură şi oricât de puţin timp ar mai avea de trăit, acest lucru fiind valabil şi
pentru cazul în care bolnavul îşi dă consimţământul. Problema eutanasiei a stârnit multe discuţii
atât în lumea medicală, cât şi în cea juridică. Potrivit deontologiei medicale euthanasia nu este
acceptată, considerându-se, pe drept cuvânt, că medicul este dator să facă totul pentru salvarea
vieţii, chiar şi în cazul unor bolnavi suferind de afecţiuni grave şi nevindecabile. La baza acestei
concepţii stau posibilele erori de diagnostic, incertitudinea consimţămâtului bolnavului şi, mai
ales, arogarea de către medic a unor drepturi în a decide asupra vieţii sau mortii, cu care nimeni
nu l-a înzestrat.
Obiect material (corpul uman) nu trebuie să fie confundat cu subiectul pasiv care este
persoana a cărei viaţă a fost suprimată ori s-a încercat să i se suprime viaţa.
De asemenea, obiectul material al infracţiunii nu trebuie confundat cu corpul delict, care
reprezintă acel obiect cu care s-a comis infracţiunea (de exemplu, o scândură, sau cuţitul, sau o
armă, elemente care s-au folosit pentru a ucide persoana).
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ al infracţiunii poute fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale
de a răspunde penal, deoarece în cazul omorului simplu, nu se cere ca subiectul să îndeplinească
o anumită calitate. În concluzie, infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană care
îndeplineşte condiţiile generale psihofizice ale răspunderii penale.
b) Subiectul pasiv al omorului este persoana ucisă ca urmare a activităţii făptuitorului,
deci cea care suferă răul cauzat prin comiterea infracţiunii. Subiectul pasiv poate fi, în
consecinţă, orice persoană, legea neimpunând nici o condiţie de calificare acestuia. După
consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victimă.
Eroarea asupra subiectului pasiv nu are nici o relevanţă, căci se arată că legea penală
apară viaţa oricărei persoane. Infracţiunea de omor există şi atunci când făptuitorul îşi îndreaptă
acţiunea asupra unei persoane pe care vrea s-o ucidă, dar, datorită unei greşite manipulări a
instrumentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte
persoane (aberratio ictus). Se consideră că în această situaţie avem doar o singură infracţiune, şi
nu o pluralitate de infracţiuni, adică o infracţiune consumată de omor sau o tentativă de omor
faţă de persoana rănită şi o tentativă de omor faţă de persoana ce se dorea a fi ucisă. Nu se va
putea reţine eroarea nici când datorită cauzelor de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflate
în reprezentarea făptuitorului, cât şi a unei alte persoane sau când făptuitorul a lezat mai multe
persoane pe lângă victima iniţială pe care dorea să o ucidă. În aceste ultime două cazuri însă se
va ţine cont de pluralitatea de victime, determinând de la caz la caz încadrări juridice diferite.
Aşa cum arătam, în cazul infracţiunii de omor simplu, subiectul activ şi pasiv nu sunt
calificate printr-o anumită circumstanţă sau stare. Dacă acest fapt se produce, încadrarea juridică
a faptei va fi diferită. De exemplu, dacă este ucisă o persoană care deține o demnitate publică,
încadrarea juridică va fi la art. 401 CP, iar dacă persoana este un reprezentant al unui stat străin,
atunci fapta va fi încadrată la art. 408 CP, ambele fiind infracţiuni contra securității naționale. De
asemenea, dacă omorul se produce asupra soţului sau unei rude apropriate atunci fapta va fi
calificată drept violență în familie, iar dacă este ucisă o femei însărcinată omorul devine calificat.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
 a) Elementul material se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei
persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul
material poate consta într-o acţiune (comisiune) sau într-o inacţiune (omisiune); în oricare din
ipotezele menţionate, aceasta se referă la incriminare, nu la fapta concretă, fiind vorba de un act
care să posede o anume forţă distructivă, adică, să fie apt obiectiv să provoace moartea persoanei
în condiţiile date. O asemenea forţă distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub
forma unor acţiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împuşcare, înţepare, electrocutare
etc.), acţiuni chimice (otrăvire), acţiuni psihice (şocuri psihice) etc. Aceeaşi forţă distructivă este
prezentă şi în cazul inacţiunii, atunci când făptuitorul avea obligaţia (legală, contractuală, socială
etc.) de a face sau de a îndeplini acţiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura
desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei (de exemplu, prin omisiunea
intenţionată de hrănire a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor în frig, prin
neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), dând
posibilitatea să acţioneze procesele naturale care au condus la moartea victimei.
Acţiunea ucigătoare poate fi săvârşită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, sau în
mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forţe sau energii neanimate sau animate
(de exemplu, asmuţirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase etc.),
sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânse fizic sau moral la aceasta (să se
împuşte, să se înjunghie, să se arunce de la înălţime etc.).
Există omor şi atunci când făptuitorul, ştiind că victima suferă de cord şi că o emoţie
puternică îi va provoca moartea, în dorinţa de a o ucide, îi provoacă o asemenea emoţie.
Fapta de ucidere poate fi săvârşită prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi
clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, explozibile,
instrumente tăietoare, înţepătoare etc.), mijloace chimice (substanţe chimice care exercită o
acţiune toxică sau corozivă cauzatoare de moarte asupra organismului uman), precum şi mijloace
psihice (prin care se provoacă un şoc psihic sau stări emotive intense care produc moartea
victimei, ca de exemplu, ameninţarea gravă, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihică
profundă, stresul psihic etc.).
Mijloacele sau instrumentele întrebuinţate trebuie să fie apte pentru săvârşirea unei
activităţi ucigătoare, fie prin întrebuinţarea lor în anumite moduri, împrejurări sau condiţii. Chiar
mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru a provoca moartea unei persoane (de
exemplu, faptul de a da o băutură îndulcită cu zahăr unei persoane care suferă de diabet pentru a-
i provoca treptat agravarea bolii şi moartea).
b) Urmarea imediată. Aceasta constă în moartea victimei. Urmarea imediată nu trebuie
confundată cu urmările care s-au produs sau se vor mai produce prin infracţiune, cum ar fi
paguba sau daunele civile rezultate în urma comiterii faptei (cheltuielile de spitalizare, rămânerea
unor copii minori sau studenţi fără întreţinere, cheltuielile de înmormântare sau cu pomenile,
făcute conform obiceiurilor.)
c) Legătura de cauzalitate. Între activitatea desfăşurată de făptuitor şi moartea victimei
trebuie să existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume
care să sugereze legătura cauzală, însă aceasta rezultă, implicit din descrierea acţiunii (fiind o
acţiune cu rezultat comprimat). De exemplu, substantivul derivat dintr-un verb - uciderea -
folosit în descrierea faptei de omor, arată nu numai în ce constă acţiunea incriminată, dar şi
rezultatul şi, implicit, potenţele cauzale ale acţiuni.
Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimată explicit cerinţa
legăturii cauzale, legiuitorul nu clarifică în nici un mod conţinutul acestei relaţii; o atare
îndatorire a revenit doctrinei penale. În acest sens, s-au exprimat multiple păreri asupra modului
de izolare a legăturii cauzale, considerându-se că poate avea caracter cauzal, din ansamblul
condiţiilor fenomenului, condiţia eficientă, condiția preponderentă, condiţia ilicită, condiţia
tipică, condiţia indispensabilă etc.
În dreptul anglo-american s-a exprimat ideea că are caracter cauzal condiţia cea mai
apropiată şi în relaţie directă şi imediată cu rezultatul (proximate causae).
Teoria dominantă consideră că, de regulă, este cauză a rezultatului orice acţiune care a
constituit condiţia necesară producerii rezultatului (condiţia sine qua non). Pentru a nu se ajunge
la concluzii absurde (regressus ad infinitum), printr-o interpretare extensivă a sferei condiţiilor
necesare (de pildă, ar putea fi consideraţi condiţie-cauză a morţii victimei chiar părinţii
subiectului, deoarece, fără existenţa acestora n-ar fi putut aparea pe lume infractorul), s-a propus
introducerea unor corective care să limiteze cercul condiţiilor cauză. Acest rol, într-o concepţie,
ar putea sa-l joace vinovăţia, în sensul că numai condiţia necesară creată de o persoană care a
acţionat cu vinovăţie ar putea avea caracterul de cauză. O asemenea concepţie ar conduce la o
evaluare subiectivă a relaţiei cauzale, deşi, principial, aceasta are caracter obiectiv. În doctrină s-
a admis şi un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al condiţiei necesare de a provoca
rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecaţi ex ante dacă, în raport cu experienţa
comună de viaţă, acţiunea (inacţiunea) analizată drept condiţie a rezultatului era în stare să
provoace, prin ea însăşi, rezultatul.
În această viziune, de pildă, legătura de cauzalitate nu ar fi înlăturată, chiar dacă au
survenit complicaţii ale bolii victimei, în măsura în care se stabileşte că acţiunea inculpatului a
fost aptă, prin ea însăşi, să conducă la producerea rezultatului, altfel zis, dacă ceea ce agentul a
realizat se găsea, ca posibilitate, chiar în acţiunea comisă.
Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei condiţiei necesare, s-a propus
selectarea condiţiei-cauză din asamblul condiţiilor rezultatului, prin analiza cerinţelor
conţinutului incriminării, considerând că acesta relevă cu suficienţă care trebuie să fie condiţia
completă cu rol cauzal, limitând corespunzător cercul persoanelor susceptibile să răspundă
pentru o infracţiune determinată.
Dar, chiar şi cu aceste corective nu au fost remediate insuficienţele concepţiei condiţiei
necesare. Aşa de pildă, s-a observat că rezultatul poate să fie produs nu numai printr-o cauză
unică, ci şi printr-o pluralitate de cauze. În această situaţie, ar putea aparea atât o cauză necesară,
cât şi o cauză nenecesară. De asemenea, s-a remarcat că cerinţa condiţiei de a fi necesară (sine
qua non), poate fi îndeplinită numai dacă, în prealabil, s-a cunoscut cauza rezultatului; numai
atunci se poate afirma dacă o condiţie a fost necesară producerii rezultatului sau nu. În ipoteza
inversă (dacă nu se cunoaşte cauza rezultatului), nu se poate afirma dacă o anumită condiţie a
fost necesară.
În orice caz, în practică pentru stabilirea legăturii de cauzalitate judecătorii se pot folosi
de experienţa lor, dar uneori este necesar ca ei să apeleze la anumiţi experţi, medici, ingineri,
pentru a-şi putea clarifica situaţia la modul global.

Rezumați elementul material al infracțiunii de omor ?

3.2. Latura subiectivă. Singura formă de vinovăţie posibilă în cazul omorului este
intenţia, fie ea directă sau indirectă. Orice altă formă de vinovăţie, asociată unei acţiuni sau
inacţiuni care a produs moartea unei persoane va conduce la o altă încadrare juridică. De
exemplu, dacă o faptă de ucidere a fost săvârşită din culpă atunci încadrarea juridică va fi aceea
de ucidere din culpă (192 c.p.), sau dacă ea a fost săvârşită cu preaterintenţie atunci avem de a
face cu fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (195 c.p.), sau cu altă faptă care a avut
ca urmare moartea victimei, cum ar fi tâlhăria în formă calificată, sau violul în formă calificată.
În practica judiciară, intenţia de ucidere se deduce din modul de săvârşire al faptei. Fosta
C. S.J., actualmente Î.C.C.J., în mai multe decizii de speţă, a stabilit că pentru aceasta se va
ţine cont:
- de toate împrejurările în care fapta a fost săvârşită,
- de modul şi mijloacele folosite pentru a produce rezultatul letal,
- de natura obiectului vulnerant,
- de intensitatea şi efectele loviturilor,
- de zona corporală vizată (dacă a fost sau nu o zonă vitală),
- de urmările produse sau care s-ar fi putut produce.
Demonstrează astfel intenţia de a ucide perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei
numeroase lovituri cu piciorul şi cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave şi răni la nivelul
plămânilor, multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale
corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime,
intensitatea cu care loviturile au fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se
un obiect dur. Totodată, intenţia de a ucide mai rezultă şi din modul de a acţiona al făptuitorului,
cunoscând starea victimei asupra căreia acţionează. De exemplu, inculpatul care loveşte o
persoană în vârstă de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningocerebrală, arată intenţia de a
ucide, şi nu pe aceea de vătămare corporală. La fel şi în cazul în care este lovită cu palma o fetiţă
de două luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat fractura bolţii craniene şi moartea ei,
constituie infracţiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
În cazul infracţiunii de omor simplu, nu are relevanţă nici scopul şi nici mobilul pentru
care s-a acţionat pentru producerea rezultatului letal. Dacă există totuşi fie un mobil sau un scop
calificat, atunci este posibil, ca încadrarea juridică a faptei să nu mai fie în cea de omor simplu ci
de omor calificat.
4. Formele infracţiunii. Infracţiunea de omor, fiind o infracţiune comisivă, care poate fi
realizată atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune. Fiind o infracţiune materială condiţionată de
producerea unui rezultat, este susceptibilă de desfăşurarea în timp şi deci de forme imperfecte,
cum ar fi actele preparatorii, dar mai ales tentativa. Potrivit dispoziţiilor art. 188 alin. 2 din codul
penal, tentativa la infracţiunea de omor se pedepseşte. Ea este susceptibilă în toate formele sale,
perfectă şi imperfectă, terminată şi întreruptă, proprie şi improprie (sau idonee ori neidonee).
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat,
complicitate şi instigare. Participaţia sub forma coautoratului comportă unele scurte comentarii.
Astfel, pentru a se reţine această formă de participaţie penală nu este necesară o contribuţie
similară sau identică şi de aceeaşi intensitate a fiecăruia dintre autori. Este suficient ca din
acţiunile lor conjugate să fi rezultat moartea victimei. Se consideră coautor şi acela care prin
acţiunea sa împiedică o altă persoană să acorde ajutor victimei, deoarece fără acţiunea sa poate
că rezultatul produs ar fi fost altul.
6. Sancţiuni. Fiind una dintre infracţiunile cu un grad de pericol social foarte ridicat, şi
pedeapsa pentru omor reflectă acest fapt. De aceea, pedeapsa principală este doar închisoarea de
la 10 la 20 de ani, căreia i se adaugă după finalizarea executării pedepsei principale pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi.
7. Aspecte procesuale. Datorită gravităţii sale în cazul infracţiunii de omor urmărirea
penală se realizează obligatoriu de procuror, potrivit art. 56 alin. 3 lit. b) din codul de procedură
penală, în timp ce judecata în primă instanţă este deferită tribunalului, potrivit art. 36 alin. 1 pct.
1 lit a) din codul de procedură penală.

1. Care este forma de vinovăție cu care se comite infracțiunea de omor ?

2. Enumerați criteriile stabilite de ICCJ /CSJ pentru a determina forma de vinovăție în cazul unei
infracțiuni care a avut ca urmare moartea victimei ? (vezi p. 25).
1. Forma de vinovăție a infracțiunii de omor este:
2. Criteriile de determinare a vinovăției în cazul unei infracțiuni care a avut ca urmare moartea victimei
sunt:

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? (notați în această căsută răspunsul)

Inculpatul a sechestrat victima timp de mai multe zile într-un apartament, împrejurare în care a lovit-o
în mod repetat, provocându-i leziuni grave ce i-ar fi putut pune în pericol viața. Speriată și în stare de
șoc, victima a amenințat inculpatul că se va sinucide, dacă nu este lăsată în pace, ceea ce a și făcut,
arucându-se pe fereastră de la etajul 2, decedând în plină stradă.

II. Omorul calificat – art. 189 din codul penal.

1. Definirea şi prezentarea circumstanţelor calificante ale omorului calificat. În cazul
infracţiunii de omor calificat vom analiza doar formele calificate, acele elemente care fac ca
fapta să aibă un caracter mai grav, ceea ce la determinat pe legiuitor să stabilească şi un cuantum
al pedepsei mai mare. Cu excepţia sancţiunii şi a elementelor care dau omorului caracterul
calificat, restul aspectelor sunt identice cu cele ale omorului simplu.
Aceste elemente agravante presupun săvârşirea omorului:
• cu premeditare (art. 189 alin. 1 lit. a);
• din interes material (art. 189 alin. 1 lit. b);
• pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse (art. 189 alin. 1 lit. c);
• pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni (art. 189 alin. 1 lit. d);
• de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la
infracțiunea de omor (art. 189 alin. 1 lit. e);
• asupra a două sau mai multor persoane (art. 189 alin. 1 lit. f);
• asupra unei femei gravide (art. 189 alin. 1 lit. g);
• prin cruzimi (art. 189 alin. 1 lit. h).

a. Agravanta privind uciderea unei persoane cu premeditare. În cadrul modalităţilor

intenţiei, doctrina a stabilit că intenţia poate fi spontană, atunci când trecerea la săvârşirea faptei
s-a făcut imediat după adoptarea rezoluţiei infracţionale şi premeditată atunci când rezoluţia
infracţională a precedat la un anumit interval de timp săvârşirea faptei, interval în care făptuitorul
a reflectat asupra modului şi mijloacelor de săvîrşire a faptei. Specific premeditării sunt
următoarele două elemente:
• trecerea unui interval de timp între momentul luării deciziei infracţionale şi momentul punerii
ei în aplicare, şi
• realizarea unor elemente, mai mult sau mai puţin elaborate privind modul şi mijloacele de
săvârşire a faptei. În acest sens, relevă premeditarea acela care urmăreşte victima, pentru a-i afla
programul, acela care îşi procură cu minuţiozitate intrumentele pentru a comite fapta, acela care
îşi face un plan de acţiune.
Cele două elemente trebuie să fie corelate. De aceea, s-a considerat, în practica judiciară,
că persoana care din răzbunare, în urma unei altercaţii cu victima, s-a dus acasă pentru a-şi
procura un instrument de lovire (un cuţit), şi apoi plecând în urmărirea victimei i-a aplicat mai
multe lovituri care i-au cauzat moartea, nu a săvârşit fapta cu premeditare.
Premeditarea, exclude, în majoritatea cazurilor, reţinerea ca circumstanţă atentuată legală
a scuzei provocării.
Calificarea omorului în acest caz rezultă din calificarea vinovăţiei, ca element al laturii
subiective a unei infracţiuni.
Deşi este un element subiectiv şi deci personal, atunci când actele de pregătire se
realizează împreună cu alte persoane, această circumstanţă se converteşte într-o circumstanţă
reală care se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor.

Care sunt cele două elemente specifice premeditării ?

1.

2.

b. Agravanta privind săvârşirea omorului din interes material. Interesul material, care stă
la baza omorului agravat, poale privi diferite forme concrete; el se poate înfăţişa ca un avantaj
sau beneficiu, de natură materială cum ar fi: bani, bunuri, titluri de valoare sau dobândirea unei
succesiuni.
De asemenea, poate consta în stingerea unor datorii sau în obţinerea altor avantaje (de
exemplu, autorul omorului speră să fie promovat după moartea victimei).
În toate aceste cazuri este vorba de interese materiale pe care autorul şi le poate satisface
în urma omorului şi după comiterea faptei. Dacă omorul se comite cu ocazia sustragerii unui bun
material din posesia victimei, fapta va constitui infracţiunea de tâlhărie. În primul caz (omorul
agravat), făptuitorul valorifică drepturi sau obţine bunuri sau avantaje pe cale aparent legală, în
urma morţii victimei, moartea acesteia devenind un izvor de efecte juridice, pe când, în a doua
situaţie (tâlhăria), bunul este dobândit ilegal prin smulgerea lui forţată din posesia victimei. În
cazul omorului din interes material, făptuitorul intră în folosinţa bunurilor sau drepturilor,
invocând vocaţia patrimonială rezultată din faptul morţii victimei şi care nu poate fi înlăturată, în
timp ce în cazul însuşirii de bunuri prin mijloace violente, folosul material este clandestin,
bunurile nu intră în patrimoniul făptuitorului cu titlu legal (nici chiar aparent), ci prin frauda
evidentă, iar făptuitorul ascunde bunurile jefuite sau le foloseşte pe ascuns, tocmai pentru a nu fi
descoperită provenienţa
În cazul acestei agravante nu interesează valoarea avantajelor sau bunurilor care pot fi
obţinute. Este important însă ca aceste avantaje să fi constituit mobilul comiterii omorului.
De aceea, în cazul acestei forme a omorului agravarea este dată de un mobil calificat,
deci de un alt element al laturii subiective a infracţiunii. Circumstanţa este una personală, care nu
se poate transforma, ca în cazul precedent într-una reală, deoarece nu presupune realizarea unor
acte de pregătire.

Se poate reține în această speță agravanta privind comiterea omorului din interes material ?
a. Da // b. Nu.
Instanța a reținut că inculpatul, I., a fost surprins de către P.V. în ce timp ce sustrăgea anumite bunuri
din gospodăria sa. Pentru a putea fugi cu bunurile însușite, I. l-a ucis pe P.V., lovindu-l cu un cuțit de
câteva ori în gât. La scurt timp a venit în gospodărie o altă persoană, S.V., pe care de asemenea, I. a
ucis-o pentru a ascude cele două fapte comise anterior, după care a plecat cu bunurile sustrase

c. Agravanta privind uciderea unei persoane pentru a se sustrage ori pentru a sustrage
pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. Această
ciscumstanţă o regăsim în situaţiile în care făptuitorul aflând că el sau altcineva este căutat spre a
răspunde penal, pentru a se sutrage pe sine sau o altă persoană de consecinţele faptei sale, comite
un omor. Pentru reţinerea agravantei nu se cere ca în cauză să fi început urmărirea penală, dar
trebuie să existe o faptă pentru care s-ar putea răspunde penal, aceasta nefiind una închipuită.
Deoarece legea nu condiţionează agravanta de existenţa unei activităţi de urmărire
penală, a unei arestări sau executări de pedeapsa care să aibă un temei legal, înseamnă că
agravanta va opera în orice situaţie. Eventualele nemulţumiri ale inculpatului împotriva urmăririi
penale, arestării, executării pedepsei etc., vor fi supuse organelor competente spre soluţionare
prin mijloacele legale (de exemplu, contestația împotriva încheierii de prelungire a măsurii
arestării preventive, sau o contestaţie la executare).
Această agravantă, face din omor o infracţiune complexă deoarece pe lângă relaţiile
sociale ce privesc viaţa unei persoane mai sunt vătămate şi relaţiile privitoare la înfăptuirea
justiţiei.
Dacă omorul se comite în situaţia în care se urmăreşte sustragerea de la executarea unei
pedepse, se va reţine şi infracţiunea de evadare, prevăzută de art. 285 din codul penal, infracţiune
al cărei obiect juridic special vizează relaţiile privind înfăptuirea justiţiei, în concurs cu cea de
omor calificat.
Pentru existenta elementului circumstantial la care ne referim, nu interesează dacă scopul
în care a acţionat făptuitorul a fost sau nu realizat; este suficient să se constate că el a fost urmărit
prin săvârşirea omorului. Dacă scopul lipseşte, agravanta nu poate fi aplicată.
 Omorul dobândeşte în cazul de faţă un aspect calificat prin scopul urmărit. În consecinţă,
ceea ce determină calificarea omorului este scopul calificat, scopul ca element al laturii
subioective a infracţiunii.
Circumstanţa este una personală, dar în măsura în care participanţii l-au cunoscut se
răsfrânge şi asupra acestora.

Cum putem încadra juridic următoarea faptă ? (notați în această căsută răspunsul)

În încercarea de a evada din arestul poliției, inculpatul G., încearcă să-l ucidă pe polițistul care asigura
paza sa, fără a reuși, fiind prins la scurt timp după comiterea acestei noi fapte.

d. Agravanta privind omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei
infracţiuni. Această circumstanţă agravantă intervine atunci când făptuitorul sau o altă persoană
mai săvârşesc o altă infracţiune. Gravitatea sau tipul infracţiunii săvârşite pe lângă cea de omor,
care dobândeşte astfel caracterul calificat, nu contează (codul penal anterior prevedea distincția
comiterii unui omor pentru a ascunde o tâlhărie sau piraterie, însă în prezent, codul pnal nu mai
face o astfel de deosebire). Agravanta a fost incriminată ca urmare a consecinţelor deosebit de
grave pe care o astfel de faptă le produce. Infracţiunea de omor poate fi în această situaţie atât
infracţiunea scop (de exemplu pentru a ucide o persoană, va fi distrusă încăperea în care aceasta
locuia) cât şi infracţiunea mijloc (pentru a trece fraudulos frontiera, este ucis vameşul). În orice
caz, în această situaţie operează regulile concursului de infracţiuni (art. 38 din codul penal).
Pentru reţinerea calificării nu contează dacă scopul a fost sau nu atins, adică de exemplu,
dacă s-a trecut fraudulos frontiera, în exemplul de mai sus.
Calificarea acestei situaţii este dată de scop, ca element al laturii subiective a infracţiunii,
astfel că ea are un caracter personal, neputându-se răsfrânge şi asupra eventualilor participanţi,
decât în măsura în care şi aceştia şi-au însuşit scopul calificat.

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? (notați în această căsută răspunsul)

În încercarea de a falsifica un titlul de proprietate pentru a-și putea demonstra în instanță dreptul de
proprietate asupra unui teren, inculpatul D. încearcă să-l ucidă pe deținătorul aceslui titlu, dar este oprit
la timp de către o altă persoană.

Care este încadrarea juridică a faptei prezentate mai-jos ? (notați în această căsută răspunsul)

Pentru a trece frontiera de stat pe la punctul vamal Drobeta Turnu-Severin, inculpatul F. l-a ucis pe
vameșul de serviciu, pentru a nu se descoperi că deținea asupra sa o cantitate importantă de droguri de
sinteză.
 e. Agravanta privind săvârşirea omorului de către o persoană care a mai comis anterior
o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. Agravanta se deosebeşte de cea de
la litera f) prin aceea că uciderea celor două sau mai multe persoane este săvârşită în împrejurări
diferite. Diferenţa în timp între cele două împrejurări nu are relevanţă, putând fi de câteva ore, o
zi, câteva zile sau chiar ani. De asemenea nu are relevanţă dacă pentru prima infracţiune de omor
infractorul fusese condamnat sau nu, sau executase ori se afla în executarea pedepsei. Totuşi, în
funcţie de aceste aspecte, vor fi incidente în cauză dispoziţiile referitoare la concursul de
infracţiuni (art. 38 din codul penal), sau dispoziţiile relative la recidiva postcondamnatorie sau la
cea postexecutorie (art. 41 CP). Vor fi incidente în cauză dispoziţiile concursului de infracţiuni
atunci când în speţă nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă pentru prima faptă, sau dacă s-a
pronunţat aceasta nu a rămas definitivă. Vor fi incidente dispoziţiile recidivei postcondamnatorii
atunci când pentru prima faptă s-a pronunţat o hotărâre definitivă, iar cel condamnat fie nu a
început executarea pedepsei, fie se află în curs de executare, fie comite cea de-a doua faptă în
stare de evadare. Vor fi incidente dispoziţiile recidivei postexecutorii atunci când infractorul
comite cea de-a doua faptă după ce a finalizat executarea pentru primul omor, sau executarea a
fost considerată ca terminată.
Pentru reţinerea omorului deosebit de grav în această variantă calificată nu prezintă
importanţă dacă între săvârşirea primului omor şi a celui de-al doilea a intervenit vreo cauză care
înlătură răspunderea penală, executarea sau a intervenit reabilitarea primei fapte.
În această situaţie, agravanta este una personală astfel că se va reţine această formă de
omor calificat doar pentru persoana care anterior a mai săvârşit un omor şi nu pentru toţi
participanţii.

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? (notați în această căsuță răspunsul dvs.)

Inculpatul a fost condamnat pentru tentativă de omor asupra soției la 7 ani închisoare. După ce a fost
eliberat din închisoare s-a deplasat la domiciliul victimei, de care divorțase între timp, și a încercat din
nou să o lovească cu un topor în cap, fără a reuși, întrucât au intervenit alte persoane.

f. Agravanta privind săvârşirea omorului asupra a două sau mai multor persoane.
Caracteristica acestei variante agravante constă în intenţia de a ucide în aceeaşi împrejurare
două sau mai multe persoane. Astfel de exemple pot fi: otrăvirea apei sau a mâncării care a avut
drept consecinţă uciderea a cel puţin două persoane, punerea unei bombe la un centru comercial
şi prin acesta rezultând moartea mai multor persoane, sau pur şi simplu, uciderea a două sau mai
multor persoane în aceeaşi împrejurare ca urmare a unei altercaţii dintre făptuitor şi victime.
Majoritatea doctrinei a căzut de acord că această agravantă subzistă, indiferent dacă
uciderea a două sau mai multor persoane se produce printr-o singură acţiune sau prin mai multe
acţiuni (focuri de arme trase succesiv asupra mai multor victime).
 Dispoziţiile art. 189 lit. f) se aplică, numai dacă se produce efectiv moartea a cel puţin
două persoane (infracţiunea consumată) sau s-a atentat la viaţa a cel puţin două persoane
(tentativa).
Deoarece situaţiile ivite în practică au pus unele probleme legate de această formă
agravantă a omorului, a fost nevoie de intervenţia I.C.C.J., care într-un recurs în interesul legii,
prin decizia de îndrumare nr. V/2006, a statuat că în situaţia în care prin actele de violenţă a
rezultat moartea doar a unei persoane şi punerea în primejdie a vieţii unei alte persoane atunci
încadrarea juridică a faptei va fi aceea de concurs de infracţiuni (art. 33 cod penal anterior) între
o infracţiune consumată de omor simplu, calificat sau deosebit de grav (în prezent nu mai există,
n.n.) şi o tentativă de omor simplu, calificat sau deosebit de grav, după caz.
În cazul morții a două sau mai multe persoane cu această ocazie, ca urmare a utilizării
unor metode sau mijloce de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, încadrarea
juridică va fi în omor calificat, art. 189 lit. f) c.p., reținându-se totodată și agravanta prevăzutăla
art. 77 lit. c) CP (în codul penal anterior această era o formă a omorului calificat – art. 175 lit. e).
Dar atunci când se produce moartea a două sau mai multe persoane, în aceeaşi
împrejurare, această agravantă face din omor o infracţiune complexă, în care pluralitatea de
victime se reţine ca o infracţiune unică şi nu ca un concurs de infracţiuni. Aceasta spre deosebire
de situaţia infracţiunilor de lovire sau vătămare corporală unde pluralitatea de victime, în lipsa
unui text de lege asemănător celui de la art. 189 alin. 1 lit. f) din codul penal, determină o
pluralitate de infracţiuni, şi implicit existenţa unui concurs de infracţiuni, fie real, fie
ideal/formal.
Circumstanţa este una reală şi de aceea se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor.

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? (notați răspunsul dvs. în această căsută)

În urma unui conflict într-un bar, inculpatul a încercat să ucidă două persoane, fără a reuși aceasta.

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? Analizați situația din prisma victimei A.B.

Încercând să-l ucidă pe A.B., inculpatul a confecționat o bombă artizanală, pe care a plasat-o sub
mașina victimei. Plecând cu mașina din parcare, aceasta a explodat ucigându-l pe A.B. și punând în
pericol viața persoanelor (X., Y. și Z.) care erau în acel moment în parcare, persoane ce au fost grav
rănite, fără însă ca nici una să decedeze.

g. Agravanta privind comiterea omorului asupra unei femei gravide. Graviditatea este o
stare fiziologică care se stabileşte medical sau prin orice alte mijloace. Nu are semnificaţie
stadiul evoluţiei sarcinii, întrucât textul foloseşte expresia “femeie gravidă” fără nici o limitare.
Pentru a opera această agravantă trebuie îndeplinite două condiţii:
• starea de graviditate a victimei trebuie să fie reală;
• autorul trebuie să cunoască această stare indiferent din ce sursă.
 Reţinerea acestei agravante este susceptibilă adesea de opunerea de către făptuitor în
apărarea sa a erorii de fapt (art. 30 alin. 3 CP), în special atunci când datorită vârstei sarcinii,
aceasta nu este vizibilă. Totuşi, dacă indiferent prin ce mijloc făptuitorul aflase de existenţa
sarcinii chiar dacă acesta nu era vizibilă şi indiferent de stadiul ei, se va reţine omorul deosebit
de grav.
Agravanta a fost instituită de legiuitor ca urmare a pericolului social pe care îl creează un
astfel de făptuitor, care pe lângă faptul că ucide o persoană, mai ucide şi promisunea unei vieţi, o
viaţă ce stă a se ivi. Totodată, femeia gravidă de cele mai multe ori se află în imposibilitate de a
se salva sau apăra.
Circumstanţa are un caracter real, de aceea ea se va răsfrânge asupra tuturor
participanţilor.

h. Agravanta privind săvârşirea omorului prin cruzimi. Potrivit Dicţionarului de drept

penal elaborat de profesorii Alexandru Boroi, Mihail Gorunescu şi Mihai Popescu, cruzimile
sunt “manifestări de ferocitate în comiterea unei infracţiuni de natură să provoace suferinţe
chinuitoare şi prelungite victimei”.
În practica judiciară, s-a considerat că omorul este săvârşit prin cruzimi, atunci când
autorul a conceput şi executat infracţiunea folosind metode cauzatoare de suferinţe prelungite şi
de maximă intensitate (stropirea victimei cu benzină, după care i s-a dat foc, aplicarea de lovituri
care zdrobesc globii oculari ai victimei, biciuirea victimei cu sârmă împletită, ciopârţirea
acesteia).
Cu alte cuvinte, omorul săvârşit prin cruzimi este acel omor care provoacă victimei
suferinţe mult mai mari decât acelea pe care le-ar provoca în mod normal omuciderea.
Actele de cruzimi comise de făptuitor provoacă implicit şi un sentiment de oroare celor
din jur şi arată o deviere la de la normal a făptuitorului care prin modul său inuman de
manifestare arată un pericol social mult mai mare.
Această circumstanţă este una reală, astfel că ea se răsfrînge asupra tuturor
participanţilor.

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? (notați în această căsuță răspunsul dvs.)

Inculpatul avea deseori certuri cu concubina sa pe fondul consumului de alcool al victimei. Cu ocazia
unei astfel de situații, inculpatul a lovit victima de 10 ori cu un cuțit în zona toracică și în abdomen,
apoi a decapitat victima un un topor, cauzându-i moartea.

2. Formele infracţiunii. Tentativa la omor calificat se sancţionează, potrivit art. 189 alin.
2 cod penal.
3. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, autorat,
coautorat, instigare sau complicitate, ultimele două însoţind obligatoriu una din primele două
forme de participaţie principală.
 4. Sancţionarea omorului calificat. Considerându-se o faptă cu un pericol social mai
ridicat, deci mai gravă, pedeapsa principală pentru această faptă este atât închisoarea de la 15 la
25 de ani, alternativ cu detențiunea pe viață, alăturându-se după executare și pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi. Aplicarea uneia sau alteia dintre cele două pedepse
principale revine în sarcina judecătorului, care în funcţie de criteriile de individualizare
prevăzute la art. 74 din codul penal va decide în consecinţă.
5. Aspecte procesuale. Datorită gravităţii sale în cazul infracţiunii de omor urmărirea
penală se realizează obligatoriu de procuror, potrivit art. 56 alin. 3 lit. b) din codul de procedură
penală, în timp ce judecata în primă instanţă este deferită tribunalului, potrivit art. 36 alin. 1 pct.
1 lit a) din codul de procedură penală.

Enumerați formele agravante ale omorului calificat ?

a.
b.
c.

d.

e.

f.
g.
h.

Cum poate fi încadrată juridic următoarea faptă ? (notați în această căsuță răspunsul dvs.)

Aflat în plină stradă, inculpatul îi smulge de la gât unei doamne un lănțic de aur. Femeia speriată,
începe să țipe, moment în care, inculpatul fuge cu lănțicul în mână. Aflat în apropiere și auzind țipetele
femeii, un polițist de proximitate îl urmărește pe fugar și reușește să-l prindă din urmă. Declașându-se
o bătaie între fugar și polițist, fugarul reușește să-i smulgă de la șold polițistului pistolul din dotare, și
trage asupra acestuia un foc, după care dispare. Polițistul rănit grav în abdomen va fi salvat ca urmare a
unei intervenții chirurgicale eficiente.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3
INFRACȚIUNI CONTRA VIEȚII II

I. Uciderea din culpă – art. 192 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de ucidere din culpă. Această infracţiune constă din uciderea
din culpă a unei persoane. Deosebirea esenţială dintre această infracţiune şi infracţiunea de omor
o reprezintă forma de vinovăţie cu care fapta este săvârşită: în cazul omorului forma de vinăvăţie
nu poate fi decât intenţia, pe când în cazul uciderii din culpă, aşa cum o arată şi denumirea,
forma de vinovăţie o reprezintă doar culpa.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul juridic.
a) Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale a căror normală desfăşurare şi
dezvoltare ţin şi de protecţia juridică a vieţii persoanelor împotriva oricărei agresiuni chiar dacă
aceasta este săvârşită din neatenţie sau neglijenţă.
b) Obiectul material este constituit din corpul fizic al persoanei ucise, ca în cazul tuturor
infracţiunilor ce ţin de sfera omuciderilor.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană, care îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal. Atunci când subiectul este calificat, infracţiunea de ucidere din culpă dobândeşte
şi ea caracter calificat. Astfel, atunci când uciderea din culpă se datorează unei persoane care
exercită o anumită profesie sau meserie iar ca urmare a exercitării defectuoase a acesteia se
produce moartea unei persoane, subiectul este calificat, în persoana acestor categorii sociale, iar
încadrarea juridică a faptei va fi în dispoziţiile art. 192 alin. 2 CP.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune. În textul
de lege prevăzut de art. 192 şi cel prevăzut de art. 188 verbum regens este același uciderea. De
aceea, doctrina a stabilit că există o anumită asemănare între activităţile care au ca rezultat
uciderea unei persoane, indiferent dacă sunt intenţionate sau din culpă. Totuşi, distincţia
subiectivă este reflectată în primul rând la nivel concret în modul de comitere al celor două fapte.
Omorul presupune acte de violenţă îndreptate asupra unei sau unor persoane, arată o atitudine
agresivă a făptuitorului faţă de viaţa altuia sau altora, făptuitorul folosindu-se de mijloace apte
pentru a produce rezultatul letal. În cazul uciderii din culpă, deşi se folosesc şi aici mijloace apte
pentru a produce moartea unei sau unor persoane, rezultatul se produce nu ca urmare a exercităţii
violenţelor şi a folosirii agresive a acestor mijloace ci ca urmare a folosirii lor neglijente,
iresponsabile sau ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare.
 În prezent, mai mult ca altă dată, avansul tehnologic a determinat şi creşterea potenţială a
pericolului pentru viaţa umană. De aceea, folosirea greşită a unor instrumente, maşini, instalaţii,
agregate poate conduce la moartea unei/unor persoane.
S-a constatat că cele mai multe infracţiuni de ucidere din culpă se produc ca urmare a
acidentelor de circulaţie, ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie prevăzute în O.U.G. nr.
195/2002 modificată şi a Regulamentului său de aplicare.
Alte exemple de situaţii în care ca urmare a neglijenţei cuiva se produce moartea victimei
sunt cele în care din mânuirea gresiţă a unei macarale obiectele preluate cu acest instrument cad
şi lovesc anumite persoane care mor, sau un medic care uită la o operaţie anumite instrumente în
interiorul pacientului şi acesta face septicemie şi moare, sau farmacistul care dă unui bolnav alet
medicamente decât cele solicitate şi la care acesta este alergic, şi ca urmare a acestui fapt moare
etc.
Prin urmare, cele mai dese situații în care se produce uciderea din culpă sunt: accidentele
de circulație, accidentele de muncă sau erorile medicale (mal praxis).
Aceste exemple, inclusiv accidentele de circulaţie, primesc, însă, de cele mai multe ori
încadrarea la formele calificate ale uciderii din culpă.

Faceți diferența dintre infracțiunea de omor și cea de ucidere din culpă din punct de vedere material.

b) Urmarea imediată este moartea unei sau unor persoane, în cazul formei agravate
prevăzute de art. 192 alin. 3 c.p.
c) Legătura de cauzalitate. Deoarece infracţiunea de ucidere din culpă este o infracţiune
de rezultat legătura de cauzalitate între o anumită acţiune sau inacţiune şi moartea victimei
trebuie stabilită. Este poate domeniul cel mai fascinant si totodată cel mai delicat al acestei
infracţiuni, deoarece acţiuni sau inacţiuni aparent inofensive stau în lanţul cauzal al infracţiunii şi
îi determină urmărea.
De exemplu, jurisprudenţa a stabilit că se poate reţine vinovăţia conducătorului unui
autovehicul în cazul unui accident mortal de circulaţie numai în cazul în care a încălcat o regulă
privind circulaţia pe drumurile publice şi dacă între această încălcare şi moartea victimei se
stabileşte un raport de cauzalitate. De aceea, în speţa cu pricina, s-a stabilit, că accidentul s-a
datorat exclusiv culpei victimei, care a sărit din căruţă direct în faţa autoturismului condus de
inculpat, care se afla atunci în depăşirea acestui vehicul rudimentar. În aceste condiţii, s-a
constatat că starea de ebrietate a inculpatului, nu prezintă relevanţă câtă vreme, şi într-o situaţie
normală, uciderea victimei tot s-ar fi produs, datorită modului cum s-a produs accidentul. În
această situaţie, modul imprudent al victimei şi reţinerea culpei sale exclusive are valoarea unui
caz fortuit, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile art. 31 din codul penal, situaţie ce
reprezintă o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei.
Speţa ne face trimitere la alte situaţii similare, în care accidentul s-a produs şi ca urmare a
culpei comune a victimei şi a făptuitorului. Astfel, s-a reţinut culpa comună a victimei şi a
făptuitorului în condiţiile în care prima (victima) a trecut strada printr-un loc nepermis, fără să se
asigure şi în fugă, în timp ce făptuitorul a condus autovehiculul neatent, fiind în stare de ebrietate
şi fără a-şi fi realizat revizia periodică cerută de lege, care ar fi putut constata o defecţiune la
sistemul de frânare. Reţinerea unei culpe comune a autorului şi a victimei prezintă relevanţă din
mai multe puncte de vedere. Din punct de vedere procesual, judecătorului îi revina sarcina de a
stabili, de la caz la caz, procentul de vinovăţie (de exemplu, a fost vina 50% a victimei şi 50% a
inculpatului). Dacă judecătorul va reţine culpa comună şi va stabili procentul în care se împarte
vina între subiecţii infracţiunii, atunci va ţine cont de aceasta pe de o parte, din punct de vedere
penal, la individualizarea sancţiunii aplicate inculpatului, iar pe de altă parte, din punct de vedere
civil, la stabilirea cuantumului despăgubirilor civile pe care făptuitorul le datorează familiei
victimei.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite sub raport subiectiv din culpă, de cele mai
multe ori din culpă cu prevedere (art. 16 alin. 4, lit. a). În practică s-a pus de multe ori problema
diferenţierii dintre infracţiunea de ucidere din culpă şi infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie
indirectă (art. 16 alin. 3, lit. b) şi infracţiunea de lovituri şi vătămări cauzatoare de moarte. De
exemplu, s-a reţinut infracţiunea de omor şi nu pe aceea de ucidere din culpă atunci când un
militar, aflat în serviciul de santinelă, a împuşcat mortal în cap un coleg de la aproximativ 2 m,
coleg care trecerea prin dreptul său, fără a-l soma, deşi avea obligaţia legală în acest sens.
Într-un caz aparent identic, s-a reţinut infracţiunea de ucidere din culpă şi nu pe aceea de
omor. Astfel, în speţa respectivă s-a reţinut că un soldat făcând manevre repetate de introducere
şi expulzare a cartuşelor de pe ţeava pistolului pe care îl avea în dotare, efectuând aceste
manevre în joacă, dar având pistolul îndreptat spre colegul său, şi apăsând la un moment dat pe
trăgaci, apreciind că avea pârghia asigurată, la ucis pe colegul său. S-a mai reţinut în speţa
respectivă că inculpatul, după împuşcarea victimei a avut manifestări de disperare, fiind în relaţii
bune cu victima, aspecte ce relevă o poziţie subiectivă de culpă faţă de rezultatul produs situaţie
ce caracterizează infracţiunea de ucidere din culpă şi nu pe aceea de intenţie indirectă, ce
caracterizează infracţiunea de omor.
Spre deosebire de aceasta, aruncarea în timpul zilei de pe terasa unui bloc de 8 etaje a
două cărămizi în zona unei pieţe intens circulate dovedeşte indiferenţă din partea făptuitorului
faţă de rezultatul produs. Deoarece în cauză s-a produs moartea victimei lovite astfel cu una
dintre cărămizi, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor săvârşită cu intenţie indirectă,
şi nu pe aceea de ucidere din culpă.
Alte situaţii, când s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de omor cu intenţie indirectă şi nu pe
aceea de ucidere din culpă au fost:
• fapta conducătorului de autovehicul, căruia i s-a cerut insistent de victimă să oprească
maşina pentru că altfel va sări din mers, situaţie în care conducătorul auto, în loc să oprească a
mărit viteza, iar victima a sărit din vehicul decedând.
• căderea victimei de la etajul 2, în timp ce încerca să se salveze de acţiunile agresive ale
inculpatului, ieşind pe fereastră pentru a se refugia într-un apartament vecin, cu consecinţa
căderii şi morţii sale.
Nu există ucidere din culpă, ci lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci când
inculpatul i-a aplicat victimei o lovitură de pumn sub bărbie, fapt ce a determinat căderea
victimei şi lovirea acesteia cu capul de trotuar. În această situaţie fapta este săvârşită cu
praeterintenţie, deoarece s-a dorit şi s-a urmărit lovirea victimei doar rezultatul mult mai grav
producându-se ca urmare a culpei. În cazul uciderii din culpă lovirea victimei se datorează
nedibăciei, nepriceperii, iar rezultatul nu este nici el urmărit, dorit sau acceptat de făptuitor.

Faceți diferența dintre infracțiunea de omor, lovituri cauatoare de moarte și cea de ucidere din culpă
din punct de vedere subiectiv.
1. Fapta de omor se comite cu:
2. Fapta se ucidere din culpă se comite cu:
3. Fapta de lovituri cauzatoare de moarte se comite cu:

4. Formele infracţiunii. Fiind o infracţiune săvârşită din culpă, tentativa nu este posibilă.
5. Participaţia penală. Problemele care se pun la uciderea din culpă sunt dacă este
posibil coautoratul ca formă a participaţiei. Opinia tradiţională, exprimată de Vasile Dongoroz, a
fost aceea că el este posibil în situaţia în care rezultatul s-a produs este manifestarea unor acte
efectuate simultan sau succesiv de mai multe persoane. În opinia lui Vasile Papadopol
coautoratul nu este în nici o situaţie posibil. În practica mai recentă s-a stabilit că această formă
de participaţie este posibilă chiar şi atunci când rezultă din acţiuni sau acte diferite. Totuşi,
majoritatea doctrinei (Costică Bulai, Vasile Dobrinoiu, Alexandru Boroi) este de părere că este
posibil coautoratul atunci când el rezultă din acţiuni simultane şi succesive, apreciindu-se că în
acest caz avem o culpă comună sau o culpă concurentă. De asemenea, se apreciază că faţă de
unitatea acţiunii şi a rezultatului produs, nu se poate vorbi de o pluralitate de infracţiuni, ci de o
singură infracţiune săvârşită prin cooperare, deci de coautorat.
În ceea ce priveşte celelalte forme de participaţie secundară, complicitatea şi instigarea, şi
ele sunt posibile. Deoarece atât complicitatea, cât şi instigarea se comit cu intenţie, rezultă că ne
vom afla în faţa unei participaţii improprii, după cum este ea definită de art. 52 alin. 1 CP. Pentru
înţelegere vom oferi un exemplu în acest sens: tânărul „X” este instigat de „I” să conducă, deşi
„I” ştia că X nu are permis şi în cadrul activităţii de conducere „X” loveşte şi ucide din culpă o
persoană.
6. Sancţiuni. În cadrul formei simple a infracţiunii acesta se sancţionează doar cu
pedeapsa principală a închisorii de la 1 la 5 ani, deoarece fapta fiind săvârşită din culpă relevă un
pericol social mai redus, decât în cazul infracţiunii de omor.
7. Formele calificate ale infracţiunii de ucidere din culpă. Formele calificate sau
agravate ale acestei infracţiuni sunt prevăzute în cadrul art. 192 alin. 2-3 din codul penal. Ele au
în vedere următoarele situaţii:
• atunci când fapta este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi
(art. 192 alin. 2).
• atunci când fapta a avut ca rezultat moartea a două sau mai multor persoane (art. 192 alin.
3).
a. Agravanta privind săvârşirea faptei ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei
anume activităţi. Agravanta se aplică atunci când o persoană în cadrul profesiei sau meseriei
sale, sau atunci când se exercită o anumită activitate, ce este reglementată de lege, ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale ce reglementează modul de desfăşurare al profesiei, meseriei sau
activtăţii, sau ca urmare a nerespectării măsurilor de siguranţă ce se iau în mod normal pentru
aceea profesie sau meserie produce moartea unei persoane.
Potrivit Dicţionarului limbii române moderne, prin profesie se înţelege o ocupaţie
permanentă pe care o exercită cineva în baza unei calificări, cum ar fi profesia de medic, de
avocat de jurist, de farmacist, de inginer, de notar, economist, de profesor, învăţător sau educator
etc.
Potrivit aceluiaşi dicţionar, prin meserie se înţelegere o îndeletnicire bazată pe o muncă
manuală calificată, şi am adăuga noi, chiar şi necalificată. Prin extindere, noţiunea de meserie o
cuprinde şi pe cea de profesie, referindu-se la o meserie intelectuală. Dicţionarul adaugă că
meseria poate fi şi o ocupaţie sau îndeletnicire ocazională, ceea ce o diferenţiază de profesie,
care prezintă un caracter permanent. Exemple în acest sens ar putea fi meseria de intalator, sudor,
prelucrător prin aşchiere, mecanic, electrician, forjor, sculer, frizer, asistent de farmacie sau
medical, şofer profesionist etc.
Prin anume activităţi se înţeleg diverse activităţi, care prin importanţa lor au o
reglementare legală, cum ar fi condusul pe drumurile publice, sau activitatea de comerţ etc.
De aceea, în cazul uciderii din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale privind
regimul conducerii pe drumurile publice încadrarea juridică este în art. 192 alin. 2, deoarece nu
se respectă dispoziţiile legale privind o anumită activitate. Dacă fapta este comisă de un şofer
profesionist încadrarea juridică va fi tot la art. 192 alin. 2, însă diferenţa poate consta în
individualizarea pedepsei, relevând o periculozitate mai mare şoferul profesionist care ar trebui
să dea dovadă de o mai mare prudenţă şi de respectarea întocmai a dispoziţiilor legale.
 În cazul uciderii din culpă ca urmare a unui accident de circulație, codul penal actual a
reglementat diferit situația săvârșirii unei asemenea fapte ca urmare a nerespectării unor reguli de
circulație. Astfel, dacă uciderea din culpă a fost comisă de o persoană ce nu avea permis de
conducere (art. 335 CP), sau de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a
altor substanțe (art. 336 CP), atunci ne vom afla în prezența unui concurs de infracțiuni, și nu a
unei infracțiuni complexe de ucidere din culpă (soluție adoptată de legislația penală anterioară).
Vor răspunde pentru această agravată şi bicicliştii sau căruţaşi care, nerespectând
dispoziţiile legale ce îi vizează pentru mersul pe drumurile publice, accidentează mortal o
persoană.
De asemenea, în cadrarea juridică va fi tot la art. 192 alin. 2 din codul penal atunci când
uciderea unei persoane s-a produs ca urmare a manevrării greşite a unui autovehicul pe o pajişte,
sau un câmp. Textul de lege nu face nici o distincţie cu privire la locul unde se produce
accidentul, de aceea nici noi nu va trebui să distingem în acest caz.
Alte exemple de fapte care primesc încadrarea la art. 192 alin.2 pot fi:
• nerespectarea regulilor de protecţia muncii şi a modului de folosire a unui cuptor de topit fier,
şi ca urmare a acestora elemente cuptorul se încălzeşte peste măsură şi explodează.
• nu se respectă regulile privind interzicerea fumatului în incinta unei rafinării şi ca urmare a
acestui fapt de la o ţigară atuncată se produce explozia unui container cu petrol, gaz sau
motărină.
• medicul neglijent uită să coasă un vas de sânge şi pacientul moare ca urmare a hemoragiei
interne.
• medicul neîndemânatic nu coase cum trebuie rana de la o operaţie şi aceasta se infectează şi
pacientul moare ca urmare a peritonitei generalizate.
În astfel de situaţii se va reţine o culpă profesională a făptuitorului, care cunoscând
regulile domeniului nu le respectă, sperând în mod uşuratic că rezultatul nu se va produce. El
manifestă un dispreţ evident faţă de anumite norme, ce se dovedeşte letal pentru o altă persoană.
De asemenea, făptuitorul va răspunde şi atunci când cunoaşte greşit sau incomplet normele deşi
trebuia şi putea să le cunoască. Există răspundere sub forma unei culpe simple şi atunci când
făptuitorul nu a cunoscut şi nici nu a avut posibilitatea să cunoască anumite dispoziţii privind
reglementarea unei meserii sau activităţi, dar el putea să-şi dea seama de pericolul accidentării
unei persoane.
Agravanta este una personală, şi presupune un subiect activ calificat, în persoana
profesionistului sau al meseriaşului, sau a celui care desfăşoară o anumită activitate reglementată
de lege.
Sancţiunea pentru această agravantă este mai mare constând în pedeapsa principală cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.

Definiți termenii de profesie, meserie și o altă activitate.

 b. Agravanta privind uciderea a două sau mai multe persoane. Ea poate fi concomitentă
și cu forma agravate anterioare inclusiv cu forma tip, situaţie în care se va reţine o infracţiune
unică şi nu un concurs de infracţiuni, însă se va avea grijă la individualizare pedepsei. De
exemplu, în situaţia în care, ca urmare a conducerii neglijente sunt ucise din culpă două
persoane, încadarea acestei fapte va fi aceea de ucidere din culpă la art. 192 alin. 2 teza finală şi
alin. 3 din codul penal.
Potrivit jurisprudenţei instanţei supreme şi această variantă agravată face ca infracţiunea
de ucidere din culpă să fie una complexă, pluralitatea victimelor ucise în aceeaşi împrejurare
determinând încadarea la art. 192 alin. 3, neputându-se reţine un concurs de infracţiuni.
Datorită acestui text de lege, pluralitatea de victime ucise în aceeaşi împrejurare
determină existenţa unei singure infracţiuni, complexe în acest caz, spre deosebire de
infracţiunile de lovire sau vătămare corporală unde pluralitatea de victime, în lipsa unui text de
lege asemănător celui de la art. 192 alin. 3 din codul penal, determină o pluralitate de infracţiuni,
şi implicit existenţa unui concurs de infracţiuni, fie real, fie ideal/formal.
Sancţiunea atunci când intervine această agravantă se majorează, la pedepsele prevăzute
de codul penal în situaţiile de la art. 192 alin. 1 și 2, putându-se adăuga un spor de până la 3 ani.

Dați calificarea corectă următoarei fapte (notați în această căsuță răspunsul dvs.):

Inculpatul, aflat în stare de ebrietate, și conducând autoturismul proprietate personală, a pierdut

controlul volanului și a determinat uciderea a trei persoane și rănirea gravă a altor două, pentru care s-a
necesitat un număr de peste 60 de zile de îngrijiri medicale.
 UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4
INFRACȚIUNI CONTRA INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII

I. Lovirea sau alte violenţe – art. 193 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe. Potrivit art. 193 alin. 1 şi 2 din
codul penal constituie infracţiune lovirea sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice, precum şi acele acte de lovire sau violenţele care au au produs leziuni traumatice sau
afectează sănătatea, a cărei gravitate necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90
de zile.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale care privesc ocrotirea
integrităţii corporale sau sănătăţii oricărei persoane.
b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie corpul persoanei privit în integritatea sa
fizică.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
 a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal, cu unele excepții. Astfel, dacă subiecții infracțiunii sunt un membru de familie,
fapta va primi o altă încadrare juridică (art. 199 CP – violența în familie), sau dacă făptuitorul
este un funcționar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, fapta va constitui purtare abuzivă
(art. 296 CP).
b) Subiectul pasiv în cazul formei tip, sau simple a infracţiunii este necircumstanţiat,
putând fi orice persoană. Dacă subiectul pasiv este reprezentantul unui stat străin sau o altă
persoană care se bucură de protecție în conformitate cu convențiile internaționale, aflată în
misiune oficială în România, atunci încadarea juridică va fi aceea prevăzută de art. 408 din codul
penal, aceasta fiind o infracţiune contra securității naționale. De asemenea, dacă victima este un
funcționar ce manifestă autoritatea de stat, fapta se va încadra la ultraj (art. 257 CP), iar dacă este
un judecător sau procuror, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, atunci ne aflăm în prezența
infracțiunii de ultraj judiciar (art. 279 CP). În toate aceste cazuri, infracțiunea dobândește un
caracter complex, absorbind în interiorul lor infracţiunea prevăzută la art. 193 CP.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin lovire sau orice acte de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice.
Prin lovire se înţelege acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a unei
energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a suprafeţei
de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, cum ar fi lovirile realizate cu o parte
a corpului făptuitorului sau cu un obiect, oricare ar fi acesta (un scaun, un cuţit, o carte, un obiect
menajer sau de încăţăminte etc.).
Actele de violenţă presupun toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice
natură care ar putea cauza suferinţe fizice (de exemplu, tragerea de ureche, asmuţirea unui câine
sau animal periculos asupra victimei, care o trânteşte, o muşcă sau o loveşte).
Fapta se poate realiza atât prin acţiunea directă a făptuitorului, cât şi indirect, prin
folosirea unor obiecte, animale, sau chiar prin propria faptă a victimei, constrânsă să se
accidenteze. De asemenea, elementul material se poate realiza atât prin acţiuni cât şi prin
inacţiuni, de exemplu, atunci când victima intenţionat nu este anunţată că pe scara blocului s-a
dat cu o substanţă alunecoasă, şi astfel alunecă şi se loveşte. Mijloacele utilizate de făptuitor pot
fi unele materiale sau morale, atunci când datorită ameninţării şi fricii induse de făptuitor victima
de împiedică, cade şi se loveşte.
b) Urmarea imediată constă în provocarea unei suferinţe fizice victimei. În cazul lovirii,
suferinţa fizică este prezumată. În cazul actelor de violenţă, însă ea trebuie dovedită. De
asemenea, în cazul formei agravate, urmarea imediată este evaluată în mod concret și într-un
număr de zile de îngrijiri medicale, maxim 90.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe
o legătură de cauzalitate, deoarece fapta este o infracţiune de rezultat.
 3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea prevăzută de art. 193 din codul penal se săvârşeşte
cu intenţie în ambele sale modalităţi, directă şi indirectă. Apreciem că infracţiunea de lovire şi
alte acte de violenţă, în forma sa agravată, prevăzută de alin. 2, poate fi săvârşită şi cu
praeterintenţie, dacă autorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte lovirea, dar a avut o
atitudine subiectivă caracteristică culpei în ceea ce priveşte rezultatul mai grav (producerea unei
vătămări care necesită pentru vindecare un număr mai mare de zile de îngrijiri medicale decât cel
inițial acordat, dar nu mai mult de 90).
4. Formele infracţiunii. Tentativa, deşi posibilă, nu este incriminată. Legea pedepseşte
numai forma consumată a infracţiunii care se produce în momentul în care victima este lovită sau
în momentul când, printr-un act de violenţă, i se produce o suferinţă fizică.
Potrivit opiniei unor autori (Al. Boroi – p.74, 2014; sau Tudorel Toader, Marinela Safta –
p. 68, 2015), infracţiunea poate fi săvârşită şi în mod continuat, atunci când făptuitorul loveşte o
persoană, în împrejurări diferite, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.
Prin urmare, fapta de lovire, poate îmbrăca forma simplă a unității naturale de infracțiune,
dar și două forme ale unității legale, și anume: poate fi o infracțiune continuată, dar și o
infracțiune progresivă, atunci când, se produce un rezultat mai grav decât cel vizat inițial de
infractor.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de
lege: coautorat, instigare, complicitate.
6. Sancţiuni. Pentru forma tip, legea prevede sancţionarea alternativă cu două din
pedepsele principale, şi anume, pedeapsa amenzii, al cărui cuantum se stabileşte potrivit regulilor
generale (vezi art. 63 din codul penal) şi pedeapsa închisorii de la o 3 luni la 2 ani sau cu amendă
(limitele amenzii fiind cuprinse între 120 și 240 de zile/amendă).

Definiți termenii: lovire și acte de violență

1. Lovire:

2. Acte de violență:

7. Forma calificată sau agravată. Infracţiunea de lovire sau alte acte de violenţă
prezintă potrivit codului penal actual o singură formă agravată sau calificată, și anume:
• atunci când lovirile sau actele de violenţă au pricinuit victimei o vătămare ce necesită
pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (art. 193 alin. 2 CP)

a. Agravanta ce are ca urmare leziuni traumatice sau afectarea sănătății, ce necesită

pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Agravarea este aici dată de urmările
produse. În ceea ce priveşte expresia îngrijiri medicale, aceasta semnifică în sens larg, supunerea
victimei la un regim sau tratament adecvat în vederea vindecării. Dovada timpului necesar pentru
îngrijiri medicale se face cu certificatul medico-legal eliberat de medicul legist, fie de la secţia de
medicină legală a unui spital judeţean, fie de la Institutul Mina Minovici, din Bucureşti. Numărul
de zile de îngrijiri medicale este cuprins între 1 şi până la 90 inclusiv. Diferenţa dintre această
agravantă şi forma tip a infracţiunii o reprezintă existenţa unui certificat medical, indiferent de
numărul de zile de îngrijiri medicale (adică de la 1 la 90, inclusiv). Dacă acesta nu există atunci
încadarea faptei se va face în forma simplă a infracţiunii – art. 193 alin. 1, oricât de grave ar fi
lovirile, cu condiţia să nu intre în conţinutul constitutiv al unei alte infracţiuni mai grave (cum ar
fi vătămarea corporală, de exemplu).
Sancţiunea în acest caz este tot alternativă, judecătorul având posibilitatea de a alege între
pedeapsa principală a amenzii (având un cuantum între 180 și 300 de zile/amendă) şi cea a
închisorii de la 6 luni la 5 ani.
Deși legea nu prevede în mod obligatoriu, în funcție de situația concretă, instanța poate
aplica subeictului activ (infractorului) și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,
cum ar fi cele prevăzute la art. 66 alin. 1 lit. h), n) sau o) C.P.

Analizați următoarea speță:

Judecătoria Caraș-Severin a reținut că la data de 07.08.1994, inculpații au lovit partea vătămată
cauzându-i leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale de 7 zile. Împotriva
sentinței au declarat recurs inculpații, considerând că ei trebuiau achitați, întrucât concluziile
certificatului medico-legal sunt nule, pentru că la data când a fost întocmit, adică 18.08.1994, partea
vătămată nu mai avea cum să prezinte leziuni corporale. Ce ar fi trebuit să decidă Tribunalul Caraș-
Severin, ca instanță ce a judecat recursul (contestația – în prezent, n.n.) ?
Răspuns/Comentarii:

8. Aspecte procesuale. Potrivit art. 193 alin. 3, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea prealabilă se depune la organele de
cercetare penală sau procurorului, care o vor înainta după cercetări judecătoriei competente
teritorial (potrivit art. 295 alin. 2 CPP).

1. Subiecții infracțiunii prevăzute la art. 193 din codul penal

 2. În ce constă forma calificată a acestei infracțiuni:

II. Vătămarea corporală – art. 194 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de vătămare corporală. Potrivit dispoziţiilor art. 194 există
vătămare corporală atunci fapta de lovire analizată anterior a pricinuit integrităţii corporale sau
sănătăţii cel puțin una din următoarele consecințe: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea
sănătății ce a necesitat mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav și
permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale referitoare la ocrotirea integrităţii
fizice sau sănătăţii oricărei persoane.
b) Obiectul material al infracţiunii, îl constituie corpul persoanei privit în integritatea sa
fizică şi psihică. În cazul în care consecința infracțiunii o reprezintă producerea avortului,
obiectul material este reprezentat doar de corpul femeii însărcinate.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ în cazul formei tip, sau simple este necircumstanţiat, putând fi orice
persoană care îndeplineşte condiţiile de răspundere penală. Ca și în cazul lovirii, dacă subiecții
(atât activ, dar și pasiv) infracțiunii sunt un membru de familie, fapta va primi o altă încadrare
juridică (art. 199 CP – violența în familie).
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană. În cazul formei agravate de asemenea se cere
ca subiectul pasiv să fie membru de familie.Ca și în cazul infracțiunii precedent analizate, dacă
subiectul pasiv este reprezentantul unui stat străin sau o altă persoană care se bucură de protecție
în conformitate cu convențiile internaționale, aflată în misiune oficială în România, atunci
încadarea juridică va fi aceea prevăzută de art. 408 alin. 2 din codul penal, aceasta fiind o
infracţiune contra securității naționale. De asemenea, dacă victima este un funcționar ce
manifestă autoritatea de stat, fapta se va încadra la ultraj (art. 257 CP), iar dacă este un judecător
sau procuror, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, atunci ne aflăm în prezența infracțiunii
de ultraj judiciar (art. 279 CP). În toate aceste cazuri, infracțiunea dobândește un caracter
complex, absorbind în interiorul lor infracţiunea prevăzută la art. 194 CP.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează prin orice acţiune sau inacţiune care are drept
consecinţă o vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii, prin orice mijloace, care pot implica
lovituri cu diferite obiecte contondente, otrăvire, strivire, lovirea cu un autoturism, sau chiar prin
folosirea diferitelor părți ale corpului infractorului sau prin utilizarea unui animal agresiv.
b) Urmarea imediată. În acest caz, urmările infracțiunii sunt complexe și sunt descrise de
textul de lege, de o manieră sub forma a cinci situații diferite, pe care le vom analiza detaliat în
cele ce urmează.
Astfel, dacă rezultatul socialmente periculos implică o lezare a victimei ce necesită
pentru vindecare un număr de zile de îngrijiri medicale mai mare de 90 atunci, acestea se
stabilesc pe baza certificatului medical eliberat de organele medicale abilitate (potrivit celor
arătate anterior – la art. 193). Ceea ce interesează, din punct de vedere al încadrării juridice, este
durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, nu durata concediului medical acordat
victimei sau durata incapacităţii ei de muncă (spre deosebire de alte legislații, cum ar fi cea turcă,
de exemplu, unde afectarea sănătății se raportează la număr de zile de incapacitate de muncă,
ceea ce este diferit).
În cazul vătămării ce a avut drept consecinţă o infirmitate, aceasta poate fi fizică,
atunci când afectează corpul fizic astfel încât victima nu se mai poate folosi de el în condiții
normale, obișnuite, dar și o infirmitate psihică, ce implică existența unui traumatism psihic, care
impiedică victima să mai aibă controlul acțiunilor sale (demență, psihoză, crize epileptice,
encefalopatii cu tulburări de comportament etc.). Infirmitatea fizică poate implica și pierderea
unui simț sau organ ori afectarea funcționării acestuia. Putem avea în vedere pierderea unuia
dintre cele 5 simţuri ale omului: văzul, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul ori lipsirea persoanei de
o parte a corpului care îndeplineşte o anumită funcţie. Textul de lege acoperă şi situaţia în care,
deşi organul respectiv se păstrează, acesta nu-şi mai poate îndeplini funcţia. Atunci când se
produce însă o infirmitate fizică sau psihică, este necesar ca ea să fie permanentă. De exemplu,
instanţa supremă a decis că reprezintă vătămare corporală gravă prin producerea unei infirmităţi
fizice permanente atunci când făptuitorul în încercarea de a lovi victima care se refugiase într-un
autoturism, urmată de lovirea şi spargerea geamului portierei, a produs lezerea ochiului stâng în
sensul în care vederea cu acesta s-a redus definitiv la 1/5, leziunea necesitând pentru vindecare
50 de zile de îngrijiri medicale.
Atunci când vătămarea constă în producerea unui prejudiciu estetic grav și
permanent sub forma sluțirii, aceasta implică alterarea înfăţişării fizice a victimei, deformarea,
desfigurarea sau mutilarea acesteia, de natură să-i creeze un aspect neplăcut, o înfăţişare
respingătoare. În vederea stabilirii dacă prin vătămarea corporală s-a cauzat persoanei o sluţire
este însă necesar să se constate, printr-un act medico-legal complet, ale cărui concluzii sunt
neechivoce, dacă alterarea înfăţişării fizice îi creează victimei un aspect neplăcut, constituind un
prejudiciu estetic grav și permanent. Controverse legate de încadrarea juridică a faptei a stârnit în
practica judiciară precum şi în doctrină ruperea unor dinţi, sau a unei lucrări dentare. Astfel, tot
instanţa supremă a statuat că ruperea unei lucrări dentare, ca urmare a extracţiei fragmentelor
dentare pe care aceasta era fixată, vătămarea necesitând 22-24 de zile de îngrijiri medicale, nu
constituia infracţiunea de vătămare corporală prin sluție (art. 194). Însă, printr-o altă decizie de
speţă, aceeşi instanţă superioară a hotărât că vătămarea prin care s-a produs ruperea celor doi
dinţi incisivi superiori, şi mobilitatea altor doi dinţi pentru care victima a necesitat o extracţie şi
refacere prin protezare a dentiţiei, constituie vătămare corporală prin sluţire şi ca urmare a
pierderii definitive a unui organ, deoarece din raportul medico-legal a rezultat că urmarea
produsă este permanentă şi ireversibilă şi că funcţia masticatorie a fost definitiv alterată,
producând şi un prejudiciu estetic irecuperabil.
În opinia profesorului Al. Boroi (Boroi, p. 77, 2014), chiar dacă prejudiciul estetic poate
fi recuperat prin tehnici medicale moderne, fapta va păstra încadrarea juridică de vătămare
corporală prin sluține, deoarece o astfel de situație nu implică un proces de vindecare naturală,
iar intervenția chirurgicală poate fi adeseori anevoioasă, complicată, de durată și, în cele mai
multe cazuri costisitoare. În plus, și în opinia noastră, realizarea încadrării juridice raportat la un
fapt exterior și ulterior, asupra căruia nici instanța și nici părțile implicate în conflict nu pot avea
niciun control, nu este de natură să dea stabilitate raportului juridic penal și să confere o
siguranță represiunii penale, supunând-o aleatorului și arbitrarului.
Dacă urmarea imediată a infracțiunii constă în determinarea avortului, aceasta va implica
pierderea cursului sarcinii şi expulzarea produsului de concepţie. Este obligatoriu pentru
existenţa acestei infracţiuni ca făptuitorul să fi ştiut sau să fi putut prevedea că victima este o
femeie însărcinată; în caz contrar se poate reţine în favoarea făptuitorului eroarea de fapt asupra
unei circumstanţe (art. 30 alin. 3 din codul penal).
În final, ultima dintre consecințele posibil a fi produsă ca urmare a unei vătămări
corporale, relativ des întâlnită, constă în punerea în primejdie a vieţii victimei. Legiuitorul a
avut în vedere situaţia când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală şi concretă ca
victima să înceteze din viaţă. Prin decizia de îndrumare a Plenului fostului T.S. nr. 6/1974,
înaltul for judiciar a stabilit că atunci când făptuitorul a pus în primejdie viaţa unei persoane,
având reprezentarea că prin acesta s-ar putea produce şi moartea, cu condiţia să fi urmărit şi să fi
acceptat acest rezultat, fără ca moartea să se fi produs din motive independente de voinţa sa,
fapsa sa constituie tentativă de omor. Dacă, însă, făptuitorul prin activitatea sa infracţională a pus
în mod obiectiv în pericol viaţa victimei însă nu a avut reprezentarea morţii acesteia, sau chiar
dacă şi-a reprezentat-o nu a urmărit-o şi nici nu a acceptat-o, atunci fapta sa constituie
infracţiunea de vătămare corporală gravă (în prezent, vătămare corporală, n.n.). În susţinerea
acestei decizii de îndrumare, fără a-şi schimba practica, şi după 1990, fosta C.S.J., printr-o serie
de decizii, a urmărit să clarifice şi alte aspecte privind situaţia punerii în primejdie a vieţii,
oferind atât practicienilor cât şi doctrinarilor criterii în baza cărora să fie făcută o încadrare
jurdică corectă, corespunzătoare realităţii şi intenţiei făptuitorului. Astfel, menţionata instanţă a
decis că pentru delimitarea infracţiunii de vătămare corporală gravă (actual, vătămare
corporală, n.n.) în varianta punerii în primejdie a vieţii de tentativa de omor (unde, de
asemenea, apare drept urmare punerea în primejdie a vieții victimei) trebuie avute în
vedere:
• toate împrejurările în care fapta a fost săvârşită,
• natura obiectului vulnerant,
• intensitatea şi efectele loviturilor,
• zona corpului vizată, precum şi
• urmările produse sau care s-ar fi putut produce.
Totodată, prin aceeaşi decizie, fosta CSJ a arătat că ceea ce deosebeşte, sub raport subiectiv,
infracţiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a vieţii persoanei
de tentativa de omor, este faptul că în primul caz făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, iar în
cel de-al doilea caz poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de rezultat se caracterizează prin
intenţie, fie directă, fie de cele mai multe, ori indirectă.

Folosindu-vă de aceste criterii, vă rog să decideți care este încadrarea juridică corectă în următoarele
cazuri (notați răspunsul în spațiul rămas liber din fiecare căsuță):
făptuitorul a lovit cu intensitate o persoană, în regiunea gâtului, cu consecinţa unor grave leziuni,
perioculoase pentru viaţa acesteia, folosind o bucată dintr-o sticlă spartă

făptuitorul a lovit victima cu un par în cap, producându-i fracturi de boltă şi de bază craniană:

făptuitorul a lovit victima în cap, cu intensitate, folosind un ciomag, cu urmarea unor grave leziuni
craniene:

făptuitorul a lovit victima de două ori cu o coadă de topor, loviturile ţintind zona capului; pentru a se
apăra victima a ridicat braţul stâng, care i-a fost fracturat acesta necesitând pentru vindecare 55 de zile
de îngrijiri medicale:

făptuitorul a lovit victima cu un scaun în zona capului, ce a avut ca urmare producerea unor fracturi
craniene şi dilacerare cerebrală:

făptuitorul a lovit victima cu intensitate cu un cuţit în piept, cauzându-i astfel o leziune toracică
penetrantă, leziuni care, potrivit raportului medico-legal, au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de
îngrijiri medicale, dar care i-au pus victimei viaţa în pericol:
 c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material al
infracţiunii şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate, care trebuie
demonstrată câtă vreme infracţiunea este una de rezultat.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de vătămare corporală poate fi săvârşită cu două

forme de vinovăţie, atât cu intenţie directă sau indirectă, cât şi cu praeterintenţie (intenție
depășită). Această formă de vinovăţie subzistă atunci când autorul a comis cu intenţie lovirea
victimei, însă în raport cu rezultatul mai grav (producerea unei vătămări care necesită pentru
vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale) are o poziţie subiectivă caracteristică
culpei.
În cazul alin. 2 (adică a formei agravate a infracțiunii), forma de vinovăţie este intenţia
directă calificată prin scop.

4. Formele infracţiunii. Tentativa, deşi posibilă în varianta comiterii faptei cu intenţie,

nu se sancţionează. Atunci când fapta se comite cu praeterintenţie, tentativa nu este posibilă. În
cazul alin. 2, când fapta este comisă cu intenţie directă, tentativa se pedepseşte, conform art. 194
alin. 3 din codul penal.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs rezultatul socialmente periculos,
adică urmarea specifică infracțiunii (un număr de peste 90 de zile de îngrijiri medicale sau una
din urmările ce caracterizează această faptă – un prejudiciu estetiv grav, avortul, punerea în
primejdie a vieții sau o infirmitate).

5. Participaţia penală. Pentru forma tip participaţia penală este posibilă sub toate
formele ei.

6. Sancţiuni. Sancţionarea formei tip se face cu pedeapsa principală a închisorii de la 2 la

7 ani.
În cazul formei agravate, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani. Agravanta este una
reală, astfel că se va răsfrânge asupra tuturor participanţilor. De la această regulă există o singură
excepţie, şi anume atunci când vătămarea a avut ca urmare avortul victimei pentru a fi reţinută şi
faţă de participanţi aceştia trebuie să fi cunoscut, prin orice mijloace, starea de graviditate a
victimei.
La reţinerea agravante nu se va ţine seama de numărul de zile de îngrijiri medicale, care
poate fi uneori chiar mai mic de cel prevăzut în cadrului alin. 1, adică sub 90 de zile, ci de
urmarea care se produce, şi care trebuie să fie una din cele deja analizate.
Și în acest caz, este posibilă, dar nu obligatorie, aplicarea unei pedepse complementare
a interzicerii unor drepturi, în funcție de situația din speța respectivă, putând fi interzise
drepturile prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. h), n) și o) CP.
 7. Forma calificată sau agravată. Legea prevede pentru infracţiunea de vătămare
corporală o singură agravantă. În această situaţie calificarea este dată de latura subiectivă a
infracţiunii, care în acest caz este intenţia directă, calificată prin scop. Deşi se produc aceleaşi
urmări ca cele prezentate mai sus, totuşi, diferenţa între cele două constă în faptul că în cazul
primei agravante fapta se comite cu paeterintenţie, în timp ce în acest al doilea caz fapta se
comite cu intenţie directă, adică făptuitorul urmăreşte producerea rezultatelor foarte grave
menţionate la aliniatul 1, ceea ce dovedeşte o periculozitate sporită.
Agravanta este una personală, în sensul că fiecare participant trebuie să fie acționat cu
intenția directă de a produce respectivele consecințe, pentru a fi reținută fiecăruia în parte.

8. Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, neexistând

posibilitatea împăcării.

Rezolvați următoarea speță:

Judecătoria Târgu Neamț l-a condamnat pe inculpatul X pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare
corporală din culpă, reținând că în data de 03 septembrie 1995, acesta, provocat de victimă, a
îmbrâncit-o, cauzându-i căderea ei, cu urmarea producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare
45 de zile de îngrijiri medicale. Împotriva sentinței s-a declarat recurs cu motivarea că fapta a primit o
încadrare juridică greșită. Ce ar trebui să decidă instanța de recurs ?

Răspuns:

Vi se dă următoarea speță:
Instanţa a reţinut că inculpatul F. a lovit partea vătămată A., cu pumnul în gură, în timp ce acestea se
deplasau împreună într-un autobuz spre liceul unde învăţau împreună. Inițial victimei i-a fost dat un
certificat medico-legal în care se constata necesitatea unui număr de 14-15 zile de îngrijiri medicale.
Ca urmare a unei sensibilități la dantură, numărul de zile de îngrijiri medicale s-a mărit la 50-55, iar
apoi din nou la 93-95.
Întrebări:
1. Ce calificare juridică poate primi această faptă și de ce ?
2. Care este instanța competentă să judece în fond fapta rezultată ?

3. Care este forma de vinovăție cu care se comite fapta ?

Care poate fi încadrarea juridică a următoarei fapte (notați în această căsuță răspunsul):

Făptuitorul a încercat să lovească victima care se refugiase într-un autoturism cu o scândură cu care a
spart geamul portierei. Ca urmare a acestei acțiuni cioburile de la geam au sărit și au afectat ochiul
stâng al victimei, producându-i acesteia o infirmitate permanentă, în sensul că i s-a redus vederea la
acest ochi la 20%.

Faceți diferența dintre tentativa la infracțiunea de omor și infracțiunea de vătămare corporală în

varianta punerii în primejdie a vieții. Folosiți exemple.

III. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195 din codul penal.
 1. Definiţia infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Potrivit art. 195
constituie infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte comiterea uneia din faptele
în art. 193 – 194, dar care a avut ca urmare moartea victimei. În cadrul reglementării infracţiunii
de loviri şi vătămări corporale, textul art. 195 face trimitere la dispoziţiile art. 193-194, cu care se
completează pentru a-şi întregi dispoziţia. Ne aflăm deci în prezența unei norme de trimitere,
care îşi va subordona conținutul normelor prevăzute de articolele menționate, şi de aceea, orice
modificare apărută în textul articolelor menţionate va determina şi o modificare a conţinutului
normativ al infracţiunii de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc viaţa
persoanei împotriva faptelor de lovire sau vătămare susceptibile să aducă atingere acestei valori
sociale.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei privit în integritatea sa fizică.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile
legale de responsabilitate, cu unele excepții, cum a fi fapta de lovituri cauzatoare de moarte
comisă de un membru de familie, care va primi încadrarea prevăzută de art. 199 CP.
b) Subiectul pasiv este persoana în viaţă împotriva căreia sunt îndreptate acţiunile
violente ale făptuitorului, de natură să-i provoace moartea și poate fi, de principiu, orice
persoană, cu unele excepții, cum ar fi cele prevăzute de art. 257, art. 279 sau art. 408 CP (deja
detaliate la infracțiunile anterioare).
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material al infracţiunii se realizează prin loviri sau prin orice acte de
violenţă care au drept rezultat (explicit descris în norma de incriminare) moartea victimei.
Elementul material se poate realiza atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni.
Prin lovire se înţelege acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a unei
energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a suprafeţei
de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent.
Actele de violenţă presupun toate manifestările brutale, constrângerile fizice de orice
natură care ar putea cauza suferinţe fizice (de exemplu, asmuţirea unui câine sau animal
periculos asupra victimei, care o trânteşte, o muşcă sau o loveşte).
Infracţiunea de lovituri şi vătămări cauzatoare de moarte fiind comisă cu praeterintenţie
s-a constatat dificultatea în practică de a se deosebi de infracţiunea de omor comisă cu intenţie
indirectă. În acest sens, i-a revenit tot fostei C.S.J. să stabilească anumite criterii pentru a putea
diferenţia cele două infracţiuni. Un prim criteriu stabilit de diferenţiere a fost forma de vinovăţie
cu care se comit cele două infracţiuni. Loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte este o
faptă comisă doar cu praeterintenţie, de aceea moartea victimei apare pentru făptuitor ca un
rezultat pe care nu-l urmăreşte şi nici nu-l acceptă. Dacă făptuitorul acceptă producerea morţii
victimei atunci încadrarea va fi aceea de omor, fapta fiind comisă în acest caz cu intenție
indirectă. Alte criterii obiective ce au mai fost stabilite tot de fosta C.S.J. sunt: caracterul
vulnerant al instrumentului folosit, zona vitală vizată, intensitatea loviturilor, eventuala lor
repetare.
În consecinţă se consideră fapta de lovituri şi vătămări cauzatoare de moarte atunci când
lovind cu pumnul o persoană aceasta cade se loveşte de trotuar, sau de colţul unei mesei şi
moare. Se va reţine tot infracţiunea prevăzută de art. 195 şi atunci când lovind victima cu o piatră
în zona capului, pe fondul unei sensibilităţi native a părţii vătămate, zona se inflamează şi
persoana moare după aproape un an de zile. Vom încadra fapta tot la lovituri sau vătămări
cauzatoare de moarte şi atunci când, în timpul unor loviri reciproce la pământ, inculpatul pentru
a da victima jos de pe el, o dezarmează de cuţitul cu care îl atacase şi i-l infige în gambă, unde
secţionând o arteră importantă, va determina moartea acesteia.
b) Urmarea imediată constă în moartea victimei.
c) Legătura de cauzalitate. Infracţiunea fiind una de rezultat, între activitatea
făptuitorului şi moartea victimei trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Această legătură nu
este înlăturată, dacă la activitatea făptuiorului se adaugă şi alţi factori contributivi, anteriori, sau
surveniţi (de exemplu victima se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau victima a refuzat
spitalizarea). Infracţiunea subzistă, chiar dacă moartea survine după o perioadă mai lungă de la
data aplicării loviturii intenţionate.
Fiind o infracțiune progresivă prin natura ei, se va aplica infractorului legea penală activă
în momentul comiterii faptei (potrivit art. 3 CP), și nu cea din momentul epuizării activității
infracționale (adică al producerii ultimului rezultat) (aceasta în situația în care urmarea specifică
– adică moartea victimei se produce când este în vigoare o nouă lege penală ce reglementează
această faptă. Dacă, însă, fapta se epuizează îaninte de intrarea în vigoare a noii legi penale,
atunci se va aplica art. 5 adică, principiul legii penale mai favorabile).
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se
săvârşeşte numai cu praeterintenţie. Lovirea sau fapta de vătămare corporală sau de vătămare
corporală gravă se comite cu intenţie, deoarece făptuitorul doreşte şi urmăreşte lovirea victimei,
în schimb făptuitorul nu urmăreşte şi nici nu acceptă producerea urmării mai grave, care este
moartea victimei, motiv pentru care poziţia sa faţă de acest rezultat se caracterizează prin culpă,
de cele mai multe ori cu prevedere. Moartea victimei se atribuie făptuitorului pe baza culpei
dovedite şi nu pe baza unei prezumţii de culpă.
4. Formele infracţiunii. Fiind o infracţiune care se comite, sub raport subiectiv cu
praeterintenţie, şi deoarece în cuprinsul acestei forme mixte de vinovăţie intră şi culpa, rezultă că
tentativa nu este posibilă. Infracţiunea se consumă atunci când se produce moartea victimei.
Dacă aceasta nu va surveni, fapta constituie infracţiunea consumată de lovire și alte violențe (art.
193 CP) ori vătămare corporală (art. 194 CP), după caz.
5. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat, complicitate şi
instigare.
 6. Sancţiuni. Sancţiunea pentru această infracţiune se raportează la forma de vinovăţie cu
care fapta este comisă. De aceea, ea se situează între pedepasa stabilită de lege pentru un omor şi
cea pentru ucidere din culpă. Pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte este închisoarea de la 6 la 12 ani.
Și în acest caz, este posibilă, dar nu obligatorie, aplicarea unei pedepse complementare
a interzicerii unor drepturi, în funcție de situația din speța respectivă, putând fi interzise
drepturile prevăzute de art. 66 alin. 1 lit. h), n) și o) CP.
7. Aspecte procesuale. Înfracţiunea se judecă în primă instanţă de tribunal (potrivit art.
36 alin. 1, lit. b) CPP).

Faceți diferența dintre infracțiunea de omor comis cu intenție indirectă și infracțiunea de lovituri
cauzatoare de moarte. Folosiți exemple.

IV. Vătămarea corporală din culpă – art. 196 din codul penal.
1. Definirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă. Constituie infracţiunea de
vătămare corporală din culpă, fapta de lovire ce a necesitat spre vindecare cel mult 90 de zile de
îngrijiri medicale, dacă a fost comisă de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a
unei substanțe psihotrope sau a unei activități ce constituie prin ea însăși o infracțiune.
Infracțiunea prezintă trei variante agravante sau calificate.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul juridic.
 a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale care privesc ocrotirea
integrităţii corporale sau sănătăţii oricărei persoane, chiar și față de vătămări comise accidental.
b) Obiectul material al infracţiunii, îl constituie corpul persoanei privit în integritatea sa
fizică. În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea avortului (în cazul formei calificate
prevăzute de art. 196 alin. 2 CP), obiectul material este reprezentat de corpul femeii însărcinate.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal, dar poate fi şi calificat. Subiectul activ este calificat în cazul formei calificate
prevăzute de art. 196 alin. 3 CP, în sensul că poate fi infractor doar o persoană care comite fapta
în exercițiul profesiei (de medic sau asistent, de exemplu), meserii (electrician, mecanic etc.) sau
al unei alte activități.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană. Subiectul pasiv poate fi însă şi calificat în
cazul în care violenţele exercitate din culpă au drept consecinţă avortul, situaţie în care victima
nu poate fi decât o femeie însărcinată. Această situaţie determină agravarea produsă de alin. 2 al
art. 196 CP.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune sau inacţiune care produce urmarea
specifică prevăzută la art. 193 alin. 2 CP, adică îngrijiri medicale de până la 90 de zile. Aşa cum
am arătat şi în situaţiile precedente, pentru stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale se va
apela la medicul legist care va elibera un certificat medico-legal.
De remarcat că dacă pentru fapta de lovire din culpă nu se eliberează un certificat
medico-legal cu un număr specific de zile de îngrijiri medicale, atunci fapta nu este penală,
nefiind incriminată de textul de lege.
De asemenea, având în vedere completarea textului legal cu ideea comiterii faptei ”de
către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în
desfășurarea unei activități ce constiuie prin ea însăși o infracțiune” a reprezentat o veritabilă
dezincriminare față de modul de redactare a dispoziților art. 184 din Codul penal anterior, în
sensul că dacă s-a produs o vătămare corporală din culpă, dar fără ca infractorul să fi fost sub
influența alcoolului sau a unor substanțe psihoactive ori să fi comis o infracțiune (de exemplu,
conducerea un autoturism fără a avea permis, sau conducea sub influența alcoolului), și dacă s-au
produs urmări ce necesită pentru îngrijire maxim 90 de zile, atunci fapta nu este infracțiune.
Acest lucru a fost constatat și de către ICCJ prin Decizia DCD/P nr. 4/2015 (M.Of. nr.
244/09.042015).
De cele mai multe ori faptele de vătămare corporală din culpă se produc ca urmare a unor
accidente de circulaţie, dar poate fi și rezultatul unei culpe medicale sau a unui accident de
muncă.
b) Urmarea imediată constă în producerea unei suferinţe fizice sau a unor vătămări ce
sunt diferențiate în funcție de modalitatea comisă (modalitatea tip sau agravată a infracțiunii).
Astfel, dintre urmări, fapta poate produce: o infirmitate fizică sau psihică, un prejudiciu estetiv
grav și permanent (sluțirea), avortul, punerea în primejdie a vieţii sau o lezare a sănătății ori a
integrității corporale ce implică îngrijiri medicale mai mari de 90 de zile (toate acestea în formele
calificate prevăzute de art. 196 alin. 2 și 3 CP) sau doar o lezare a sănătății și integrității
corporale ce presupune îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile (în modalitatea simplă a
infracțiunii).
c) Legătura de cauzalitate. Deoarece infracţiunea analizată este una de rezultat, între
acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite din culpă, aşa cum îi arată şi numele, de
cele mai multe ori din culpă cu prevedere.
4. Formele infracţiunii. Deoarece fapta este comisă din culpă tentativa nu este
posibilă.
Însă, potrivit dispozițiilor art. 196 alin. 5, dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a
măsurilor de prevedere sau de desfășurare a activității care a condus la comiterea faptelor
prezentate în cuprinsul întregului articol constituie prin ea însăși o infracțiune se vor aplica
regulile de la concursul de infracțiuni.
5. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat (a se vedea
comentariile făcute relativ la acest aspect la uciderea din culpă), complicitate şi instigare.
În cazul complicităţii şi instigării ne vom afla în situaţia unei participaţii improprii,
prevăzute de art. 52 alin.2 din codul penal.
6. Sancţiuni. În forma simplă, sancţiunea este alternativă, judecătorul trebuind să aleagă
între pedeapsa principală a amenzii şi cea a închisorii de la 3 luni la un an sau amenda (în
cuantum de 120-240 zile/amendă).

Cum încadrați juridic următoarea faptă ?

1. Făptuitorul H. conducând neatent autoturismul proprietate personală și având o viteză de 75 km/h în
localitate, la o trecere de pietoni nu mai poate stăpâni mașina și accidentează o femeie care trecerea
regulamentar strada. În urma accidentului victima a avut nevoie de 30 -31 de zile de îngrijiri medicale.

2. Dar, dacă făptuitorul se afla sub influența băuturilor alcoolice, iar numărul de zile de îngrijiri
medicale a fost de 7-8 zile ?
 7. Forme calificate sau agravate. Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prezintă
trei forme agravante sau calificate. Acestea sunt:
• atunci când fapta a avut una din urmările prevăzute la art. 194 alin.1 CP.
• atunci când fapta de vătămare corporală (art. 194 alin. 1 CP) s-au comis ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi.
• atunci când faptele prezentate în alineatele precedente s-au produs față de două sau
mai multe persoane.
a. Agravanta ce a avut una din urmările prevăzute la art. 194 alin.1 se referă la
producerea unei vătămări din culpă ce necesită pentru vindecare mai mult de 90 de zile de
îngrijiri medicale, precum şi atunci când s-a produs o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și
permanent (sluţirea), avortul sau punerea în primejdie a vieţii (pentru detalii asupra acestor
aspecte a se vedea comentariile făcute la descrierea faptei de vătămare corporală - art. 194).
Agravanta se datorează urmărilor mai grave decât în cazul formei simple. Observăm că în
acest caz, legea nu mai leagă producerea urmărilor specifice de comiterea faptei de o persoană
aflată în stare de ebrietate sau care a consumat substanțe psihoactive sau care comite o
infracțiune prin realizarea unei anumite activități, astfel cum este cazul formei simple a
infracțiunii. Datorită urmărilor foarte grave pentru sănătatea și integritatea fizică a unei persoane,
legiuitorul a considerat că indiferent de situație fapta va reprezenta infracțiune.
Sancţiunea este alternativă, judecătorul trebuind să aleagă între pedeapsa principală a
amenzii (în cuantum de 120-240 zile/amendă) şi cea a închisorii de la 6 luni la 2 ani.
b. Agravanta privind comiterea faptei de vătămare corporală din culpă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau
meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi, atunci când se produc urmările
prevăzute de art. 194 alin. 1 CP. Agravanta are în vedere situaţia când urmările produse de fapta
de vătămare corporală, și anume o infirmitate, un prejudiciul estetiv grav și permanent, avortul,
punerea în primejdie a vieții sau alterarea sănătății ori a integrității corporale ce a necesitat mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale s-au datorat nerespectării dispoziţiilor legale sau a
măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii sau pentru exercițiul unei
activități.
Prezentarea elementelor privind urmările acestei forme agravate, dar și a ceea ce
presupune o profesie, meserie sau o anumită activitate a fost deja realizată de noi în cadrul
infracțiunilor de vătămare corporală și, respectiv, de ucidere din culpă.
Sancţiunea pentru această agravantă este alternativă, fiind închisoarea de la 6 luni la 3 ani
sau amenda (al cărei cuantum va fi între 180-300 de zile de îngrijiri medicale).
c. Agravanta privind vătămarea corporală din culpă a două sau mai multe persoane.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde nu se prevedea această agravantă, ea are
meritul de a da o notă unitară unor situații similare, în sensul punerii în acord cu dispoziția
similară din cod care reglementează varianta calificată de la infracțiunea de ucidere din culpă
(art. 192 alin. 3 CP).
 Agravanta poate fi concomitentă cu oricare dintre formele prezentate anterior, fie forma
simplă, fie cele două calificate, situaţie în care se va reţine o infracţiune unică complexă, al cărei
obiect juridic complex principal este identic cu cel secundar, și anume vătămara integrității
corporale și a sănătății, dar față de mai multe persoane; fapta nu va mai reprezenta, în acest caz,
ca în legislația anterioară, un concurs de infracţiuni.
Sancţiunea atunci când intervine această agravantă este fie închisoarea, fie amenda
prezentate la alineatele precedente, însă ale căror limite speciale se vor majora cu o treime.
8. Aspecte procesuale. În conformitate cu dispoziţiile art. 196 alin. 6 CP, pentru toate
formele infracțiunii, atât forma simplă, cât și formele agravate, acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămare. Plângerea prealabilă se depune la organele de
cercetare penală, care le vor înainta după cercetări judecătoriei din raza teritorială unde s-a
efectuat urmărirea penală.

Enumerați formele agravate ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă ?

V. Rele tratamente aplicate minorului – art. 197 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului
punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, de către părinți sau de către orice persoană în grija căreia
se află minorul.
În codul penal anterior, infracțiunea era inclusă la infracțiuni contra familiei, însă potrivit
unei noi orientări a legislativului, ea a fost adusă în acest titlu și capitol pentru a sublinia
importanța unei dezvoltări fizice a minorului, care poate fi lezat nu doar de membride familie, ci
și în instituții unde se află în plasament sau în instituții de învățământ.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul juridic.
a) Obiectul juridic special al infracțiunii de abandon de familie îl constituie relațiile
sociale referitoare la normala dezvoltarea fizică, morală și intelectuală a minorului, atât în
cadrul familial, dar și în alte medii unde acesta fie este crescut, fie daor educat. În cazul
comiterii faptei prevăzute la art. 197, mediul în care crește sau unde minorul este educat nu
poate susține o dezvoltare normală a acestuia, compromițând grav dezvoltarea sa ulterioară.
În aprecierea noastră, atunci când fapta se comite în cadrul relațiilor de familie,
infracțiunea este una complexă, deoarece, pe lângă relațiile privind integritatea și/sau
sănătatea fizică și psihică a minorului, ca obiect juridic principal, sunt afectate și relațiile de
familie ca obiect juridic secundar.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul minorului.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este unul calificat, fiind reprezentat de părinți sau de orice persoană
căreia minorul i-a fost încredințat (de regulă, rude apropiate, cum ar fi bunicii, unghi sau
mătuși, dar și alte persoane fără un grad de rudenie, cum ar fi cei cărora le este dat în
plasament un minor, sau persoanele care lucrează în centre de îngrijire a minorului, ori care se
ocupă doar de educarea sa).
b) Subiectul pasiv este de asemenea, unul calificat, fiind reprezentat de minorul a cărui
dezvoltare normală a fost pusă în primejdie.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material. Fapta se comite prin punerea în primejdie a dezvoltării fizice,
intelectuale sau morale a minorului, prin aplicarea față de acesta a unor diferite măsuri sau
tratamente.
Infracțiunea se comite atât prin realizarea unor acțiuni, (bătăi repetate, injurii, crearea
unei atmosfere tensionate și violente în mediul unde minorul se află), cât și prin inacțiuni
(lipsirea de hrană, de îmbrăcăminte).
Actele de violență fizică și psihică pot să fie exercitate direct asupra minorului, sau
indirect asupra altor persoane, dar acestea creează pentru minor un mediu impropriu și
degradant pentru dezvoltarea sa; însă, aceste acte trebuie să aibă o intensitate mărită, să fie
constante și repetitive în timp, generând astfel punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice,
psihice și intelectuale a persoanei vătămate.
Dacă actele de agresiune nu sunt repetate, ci constituie un element izolat atunci nu ne
aflăm în prezența acestei infracțiuni, ci eventual a unei alte infracțiuni contra sănătății și
integrității corporale (lovire și alte violențe sau vătămare corporală).
De asemenea, dacă dezvoltarea minorului nu este pusă în primejdie gravă atunci, din
nou, nu ne aflăm în prezența infracțiunii de față. Gravitatea punerii în primejdie se apreciază de
la caz la caz, rezultând din urmările agresiunilor la nivel fizic, dar și psihic și intelectual asupra
minorului; de exemplu, loviri repetate care în timp conduc la o vătămare corporală, sau
dezvoltarea unui sindrom al unei boli psihice, întârzierea în dezvoltarea intelectuală a minorului
ce rezultă din rezultate medii sau slabe la învățătură, existența unor temeri, frici sau complexe
dezvoltate de minor în relația cu anumite persoane sau raportat la anumite situații de viață pot
constitui tot atâtea situații în care putem spune că ne aflăm în prezența acestei infracțiuni. În
opinia noastră, în astfel de cazuri este de referat să se opteze pentru realizarea unei expertize
psihiatrice, sau la opinia unui psiholog ori chiar la o examinare medicală pentru a se observa
într-un cadru specializat urmările unei agresiuni.
În multe cazuri, fapta se comite în formă continuată, întrucât măsurile sau tratamentele
la care este supus minor pentru a produce o primejdie gravă a dezvoltării sale necesită un
caracter repetitiv (sunt realizate de aceeași persoană, în baza aceleiași rezoluții infracționale,
realizează conținutul aceleiași infracțiuni și implică realizarea unor acte materiale la diferite
intervale de timp – a se vedea art. 35 CP).
În practică s-a pus problema dacă în urma comiterii unor leziuni ale sănătății minorului,
fie sub forma urmărilor prevăzute de art. 193 CP, fie sub cea prevăzută de art. 194 CP, ne aflăm
sau nu în prezența unui concurs de infracțiuni. Ca urmare a unor soluții contradictorii ale
instanțelor de judecată, ICCJ s-a pronunțat prin Decizia 37/2008 într-un recurs în interesul legii,
prin careinstanța supremă a hotărât că există un concurs ideal între infracțiunile de lovire și alte
violențe, vătămare corporală și lipsire de libertate în mod ilegal și infracțiunea de rele
tratamente aplicate minorului.
O parte a doctrinei (Boroi, p. 89, 2014) consideră că față de infracțiunile de lovire și alte
violențe și vătămare corporală operează o absorbție naturală în cuprinsul infracțiunii de rele
tratamente aplicate minorului, întrucât această infracțiune pune în pericol dezvoltarea fizică,
psihică și intelectuală a minorului și aceasta se poate face prin acte de agresiune sau prin
inacțiuni, ce sunt specifice celor două infracțiuni. Totodată, același autor apreciază că
infracțiune prevăzută de art. 197 CP și cea de lipsire de libertate în mod ilegal se exclud
reciproc, deoarece dacă minorul este închis într-o cameră, fără a i se oferi libertatea de a ieși,
de către o persoană care îl are în grijă atunci aceasta reprezintă o faptă de rele tratamente, în
timp ce dacă o altă persoană răpește un minor, atunci se va realiza doar conținutul infracțiunii
de lipsire de libertate, întrucât nu se poate spune că ”răpitorul” are în grijă pe minor.
În opinia noastră, odată cu modificarea codului penal și introducerea infracțiunilor
contra familiei (Capitolul III, Titlul I) modul de redactare al acestei infracțiuni ar trebui redefinit,
întrucât dacă minorul suferă leziuni ce-i pun dezvoltarea sa în pericol, în mod repetat, ne putem
afla și în prezența unei violențe domestice astfel cum este ea definită de Legea nr. 217/2003
modificată în 2018, dar și cum este definită de Convenția de la Istambul din 2011 ratificată de
România prin Legea nr. 30/2016. Putem afirma că și în acest caz, infracțiunea de violență în
familie, astfel cum este ea definită de Codul penal, este absorbită de cea de rele tratamente,
atunci când ambele subiecte active sunt membri de familie ?
În opinia noastră fapta prezintă și o situație premiză. Aceasta este generată de
exprimarea folosită de legiuitor în sensul în care textul de lege se referă la persoane în grija
cărora minorul se află. Exprimarea evocă necesitatea existenței unei hotărâri judecătorești, a
unei decizii a unui serviciu public, cum ar fi cel ce se ocupă de plasamentul copiilor din cadrul
Consiliului Local, dar și existența unei situații de fapt, în care o personă crește un minor fără a-i
fi fost încredințat din punct de vedere juridic.
b) Urmarea imediată. Pentru fiecare dintre modalitățile acestei infracțiuni urmarea
imediată constă în punerea în primejdie a dezvoltării normale a minorului.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să
existe legătură de cauzalitate, ce trebuie dovedită.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenție, atât directă, cât și
indirectă.
4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.
Așa cum am arătat, fapta poate fi comisă și în formă continuată.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale,
coautorat, complicitate şi instigare. În cazul coautoratului, această formă de participație este
posibilă doar dacă la executarea elementului material al infracțiunii au participat prin execuții
directe și nemijlocite mai multe persoane care prin acțiunile lor sau pus în primejdie gravă
dezvoltarea minorului, persoane care au în grijă minorul (de exemplu, ambii părinți manifestă
față de minor acest comportament, sau ambii bunici sau alte rude, educatori, profesori,
persoana care în fapt are grijă de minor).
6. Sancţiuni. Pedeapsa stabilită de legiuitor pentru această faptă este una destul de mare,
fiind doar închisoarea de la 3 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Enumerați și prezentați subiecții infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 5
ÎNFRACȚIUNI SĂVÂRȘITE ASUPRA UNUI MEMBRU DE FAMILIE

I. Violența în familie – art. 199 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de violență în familie. Constituie infracţiunea de violență în
familie comiterea uneia din infracțiunile de omor simplu, omor calificat, lovire și alte violențe,
vătămare corporală sau de loviri și vătămări cauzatoare de moarte asupra și de către un membru
de familie. Putem spune, fără a greși, că această infracțiune este practic o formă agravată a
acestor categorii de infracțiuni.
Norma prevăzută la art. 199 este o normă penală de trimitere, de aceea își va completa și
subordona conținutul acelora la care face trimitere.
 În codul penal anterior, această infracțiune nu exista sub această denumire, însă aceste
forme agravate erau incriminate la fiecare dintre infracțiunile menționate, ca omor calificat
asupra unei rude apropiate, sau ca loviri ori vătămare corporală asupra unui membru de familie.
Includerea în Codul penal a unui capitol dedicat violenței în familie se explică prin numărul mare
de astfel de fapte ce se comit în societatea românească, dar și ca urmare a existenței unor
reglementări internaționale sau europene care au accentuat în ultimele decenii necesitatea
protejării vieții de familie, dar și a unei relații de cuplu, de orice formă de violență.
În prezent, pe lângă dispozițiile Codului penal, viața de familie și de cuplu este protejată
de orice formă de violență și prin intermediul Legii nr. 217/2003 astfel cum aceasta a fost
modificată în 2018. Deși textul noii legi este mult îmbunătățit incorporând multe din avansurile
legislative propuse de Convenția de la Istambul din 2011, din punct de vedere conceptual,
modificând denumirea legii din violența în familie în violența domestică, legiuitorul român arată
că nu a înțeles complet fenomenul și nu reușește să deosebească cele două forme una de cealaltă;
în plus, noua denumire crează o discrepanță nedorită între Legea civilă nr. 217/2003 și Codul
penal.

2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul juridic.
a) Obiectul juridic este unul complex, fiind alcătuit dintr-un obiect juridic special principal
și unul secundar, fapta fiind o infracțiune complexă.
Obiectul juridic principal îl reprezintă relațiile de familie a căror normală desfășurare
trebuie protejată de orice fel de agresiune în cadrul ei, inclusiv accea a unui membru de familie.
Obiectul juridic secundar este reprezentat de relațiile sociale privind viața, pe de o
parte, în cazul comiterii infracțiunilor de omor, omor calificat și loviri și vătămări cauzatoare de
moarte, dar și de relațiile sociale privind sănătatea și integritatea corporală, în cazul comiterii
infracțiunilor de lovire și alte violențe sau de vătămare corporală.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei victimă sau care a decedat.
2.2. Subieţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este calificat, putând fi doar un membru de familie, ceea ce în
accepțiunea Codului penal, în conformitate cu dispozițiile art. 177 CP, reprezintă:
- ascendenții și descendenții, frații și surorile, copii acestora, precum și persoanele
devenite prin adopție, potrivit legii astfel de rude;
- soțul (soția, n.n.). Calitatea de soţ poate fi dobândită numai prin căsătorie şi durează
până la momentul la care hotărârea de divorţ a rămas definitivă sau pe data eliberării
certificatului de divorț (potrivit art. 382 din codul civil). De asemenea, această calitate se
apreciază la momentul săvârşirii faptei, chiar dacă ulterior ea se pierde prin divorţ sau ca urmare
a morţii soţului/soţiei victimă. În cazul unei căsătorii anulate ca urmare a unor cauze care conduc
la aceasta, deoarece nulitatea îşi produce efecte retroactive, se consideră că cei doi nu au fost
niciodată căsătoriţi şi deci uciderea unei persoane în acesată situaţie, nu va constitui omor
calificat, ci eventual omor simplu (dacă nu pot fi reţinute alte circumstanţte de calificare)
agravanta neputând fi reţinută;
- persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și
copii, în cazul în care conviețuiesc. În ceea ce privește noțiunea de concubini, observăm că, încă
tributar unei concepții conservatoare și limitative, Codul penal include în această categorie doar
acele persoane care au conviețuit la momentul producerii faptei; aceasta pentru că legea
penală este de strictă interpretare, rezultă din economia textului că aceasta se referă doar la
momentul comiterii faptei, indiferent de ce s-a petrecut ulterior conflictului (desigur, doar dacă
victima nu a decedat...). Totuși, argumentele utilizate de Curtea Constituțională pentru a
extinde noțiunea de concubini și la persoane care nu mai conviețuiesc sau nu au conviețuit,
teză preluată și de modificările aduse Legii nr. 217/2003 din august 2018, dar care totuși au
avut o relație asemănătoare celei de familie, ce rezultă din Decizia nr. 264/27.04.2017, sunt
valabile și în contextul Codului penal.
Apreciem și pe această cale că este necesară o punere în acord a legii civile cu cea
penală pentru o mai bună coerență a actului de justiție și o protecție eficientă a victimelor
violenței domestice;
- rudele firești ale celui adoptat sau ale descendenților acestuia.
Odată cu intrarea în vigoare a noului cod civil, în cadrul dispozițiilor art. 441-447 din
codul civil, este reglementată reproducerea umană asistată de un terț donator. Ipoteza reținută de
textul de lege civilă este aceea în care un cuplu neputând avea copii din cauza bărbatului, cei doi
sunt de acord ca femeia să fie înseminată artifical de către un alt bărbat, denumit în continuare
terț donator. Potrivit legii civile, terțul donator nu devine rudă cu copilul născut, între cei doi nu
se creează nici un fel de raport civil, nici în favoarea, nici în defavoarea vreunuia dintre ei (de
exemplu, împotriva terțului donator nu poate fi exercitată nici o acțiune civilă în răspundere).
Întrebarea care se pune în acest caz este dacă copilul născut astfel, cunoscând cine este terțul
donator, va ucide în viitor pe acesta, sau vice-versa, fapta sa poate fi inclusă la violență în familie
?
b) Subiectul pasiv este calificat, în sensul că poate fi doar un membru de familie, astfel
cum am detaliat anterior.

1. Precizați și detaliați în ce constă obiectul juridic special al infracțiunii de violență în familie.

 2. Care sunt subiecții activ, respectiv, pasiv, ai acestei infracțiuni ?

3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material presupune comiterea faptei atât prin acte omisive, cât și prin
inacțiune. Articolul 199 face trimitere directă la cinci articole și anume 188, 189, 193-195, dar
din coroborarea cu dispozițiile alineatului al doilea, rezultă că reprezintă o faptă de violență în
familie inclusiv comiterea unei vătămări corporale din culpă față de membru de familie. Fapta
se comite în modalitățile prevăzute de codul penal pentru toate aceste infracțiuni, astfel cum
eleau deja analizate de noi anterior.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în urmarea specifică fiecăreia dintre
infracțiunile comise la care textul face trimitere – uciderea unei persoane sau vătămarea ei
corporală ori lezarea stării ei de sănătate sau a integrității ei corporale, potrivit celor deja
precizate la analiza acestor infracțiuni.
c) Legătura de cauzalitate. Deoarece infracţiunea analizată este una de rezultat, între
acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu forma de vinovăție specifică
infracțiunii ce îmbracă forma violenței în familie; astfel, aceasta poate fi:
- intenția, fie directă, fie indirectă – în cazul comiterii faptei printr-un omor, omor
calificat, lovire și alte violențe sau vătămare corporală;
- praeterintenția (intenția depășită) în cazul lovirilor și alte violențe, a vătămării
corporale, dar mai ales în cazul lovirilor și vătămărilor cauzatoare de moarte;
- culpa, atunci când ne referim la vătămarea corporală din culpă.

1. Care poate fi încadrarea juridică a următoarei fapte ? Notați în acest spațiu răspunsul.

Inculpata și-a abandonat copilul în vârstă de 10 zile, în luna ianuarie, într-un tren din gara orașului
unde locuia, garat pe o linie secundară. Din cauza frigului copilașul a decedat.

2. Care este forma de vinovăție cu care se comite fapta ?

 4. Formele infracţiunii. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte doar în cazul în care
fapta a presupus comiterea unui omor, omor calificat sau vătămare corporală făcută cu intenția
de a produce urmările prevăzute de art. 194 alin. 1, lit. a)-c) CP. În cazul în care fapta se
săvârșește prin comiterea infracțiunii de loviri și alte violențe, tentativa deși posibilă nu se
sancționează; în cazul săvârșirii infracțiunii ca lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte,
tentativa nu este posibilă (datorită formei de vinovăție cu care fapta este comisă).

5. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat complicitate şi
instigare. Însă în cazul coautoratului este necesar ca toți coautorii să aibă calitatea de membru de
familie, astfel cum este definită de art. 177 CP.
În acest sens, atunci când autor este soţul sau soţia, coautoratul este posibil doar atunci
când celălalt coautor este un membru de familie de o altă categorie, adică de exemplu, un
ascendent sau descendent.
Dacă autor este o rudă apropiată (adică art. 177 pct. 1 CP), pentru existența coautoratului
este nevoie ca şi ceilalţi participaţi direcţi la comiterea faptei să aibă calitatea de rudă apropiată.
În situaţia în care pe lângă ruda apropiată actele de executare se comit de o persoană ce nu are
această calitate şi nici pe aceea de soţ, atunci acesta va fi autor al unei infracţiuni distincte,
existând o pluralitate de infracţiuni concomitent cu o pluralitate de infractori. În această situaţie,
ruda apropiată (membru de familie) va fi sancţionată pentru fapta de violență în familie – art. 199
CP -, iar celălalt sau ceilalţi vor fi sancţionaţi pentru omor simplu, calificat, sau pentru vreuna
din infracțiunile prevăzute de art. 193-195 CP.

6. Sancţiuni. Fiind o formă agravată a infracțiunii la care face trimitere, maximul special
al acelei infracțiuni se va majora cu o pătrime. Astfel, pentru fapta de violență în familie în
cazul în care s-a comis:
- un omor – limitele speciale ale pedepsei închisorii vor fi cuprinse între 10 ani și 25 de
ani;
- un omor calificat - limitele speciale ale pedepsei închisorii vor fi cuprinse între 15 ani și
30 de ani sau detențiunea pe viață;
- o lovire și alte violențe – limitele speciale ale pedepsei amenzii vor fi cuprinse între 120
– 300 de zile/amendă pentru art. 193 alin. 1 și între 180-375 de zile/amendă pentru art. 193 alin.
2, iar pentru închisoare limitele vor fi cuprinse între 3 luni - 2 ani și 6 luni în cazul art. 193 alin.
1, și 6 luni - 6 ani și 3 luni, în cazul art. 193 alin. 2.
- o vătămare corporală – limitele speciale ale pedepsei închisorii în cazul art. 194 alin. 1
vor fi cuprinse între 2 ani - 8 ani și 9 luni, iar în cazul art. 193 alin. 2 limitele speciale ale
pedepsei închisorii vor fi cuprinse între 3 ani - 12 ani și 6 luni.
- o faptă de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte, limitele pedepsei închisorii vor
cuprinse între 6 - 15 ani.
 În cazul în care fapta de violență în familie se comite printr-un omor sau omor calificat,
atunci la pedeapsa principală se adaugă și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi,
ale căror limite rămân aceleași (între 1 și 5 ani).

7. Aspecte procesuale. În cazul în care fapta de violență în familie se realizează printr-o

faptă de lovire și alte violențe sau printr-o vătămare corporală din culpă, acțiunea penală se pune
în mișcare atât la plângerea prealabilă, dar și din oficiu. Totuși, textul de lege prevede
posibilitatea împăcării dintre victimă și agresor.

II. Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă – art. 200 cod
penal (denumită anterior pruncucidere).
1. Definirea infracţiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului de către mamă.
Pruncuciderea, aşa cum o arată şi denumirea, reprezintă uciderea unui copil nou-născut, imediat
după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama sa, aflată într-o stare de tulburare
psihică (Forma tip).
Incriminarea faptei de vătămare a nou-născutului de către mamă are valoarea unei noi
incriminări, inexistentă în reglementarea anterioară. Noua infracțiune presupune săvârșirea uneia
din faptele de: (1) lovire și alte violențe, (2) de vătămare corporală sau (3) de loviri și vătămări
cauzatoare de moarte față de copilul nou-născut, imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de
ore, de către mamă, ce se află într-o stare de tulburare psihică (Forma atenuată).
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale care protejează dreptul la
viaţă, drept care există din momentul în care, procesul naşterii luând sfârşit copilul este expulzat.
Nu are relevanţă dacă a fost sau nu tăiat cordonul ombilical şi nici dacă nou-născutul este
un copil normal sau anormal, din punct de vedere medical. Important este ca acesta să se fi
născut viu, nu neapărat şi viabil, adică înzestrat cu capacitatea de a trăi.
De asemenea, în cazul alineatului al doilea, obiectul juridic special este reprezentat la
relațiile sociale care protejează atât viața, dar și sănătatea și integritatea fizică a copilului nou-
născut, față de orice agresiune exterioară care i-ar putea pune în pericol dezvoltarea sa fizică
ulterioară, inclusiv aceea ce ar putea veni de la mama sa aflată într-o stare de tulburare, ce îi
afectează discernământul.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul în viaţă al copilului nou-născut.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este circumstanţiat şi unic, fiind deci calificat, în persoana mamei
copilului nou-născut. Dacă fapta este comisă de o altă persoană, chiar fiind îndeplinite celelalte
condiții ale incriminării, nu ne vom afla în prezența acestei infracțiuni, ci eventual poate fi o
faptă de violență în familie, dacă subiectul activ este un alt membru de familie, sau una din
faptele de omor – art. 188 sau art. 189 CP ori de lovire prevăzute la art. 193-195 CP.
 b) Subiectul pasiv este şi el calificat în persoana copilului nou-născut. Starea de nou-
născut are, din punct de vedere medical, pentru cazurile naşterilor normale, o durată de 10-14
zile. Însă, în cazul acestei infracțiuni, în ambele sale modalități, legiutorul a limitat durata
comiterii infracțiunii la un termen de 24 de ore calculat de la momentul nașterii copilului. Dacă
ora este incertă, acest detaliu va profita mamei infractoare. Ora se poate determina prin realizarea
unei expertize medico-legale. Dacă se depășește durata comiterii faptei, atunci calificarea
juridică va fi de violență în familie, putându-se reține, totuși, ca element circumstanțial, în
favoarea mamei, starea ei de tulburare psihică (art. 74 alin. 1 lit. g) CP – starea de sănătate ...).
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material în cazul formei tip a infracțiunii, se realizează printr-o acţiune, dar
poate fi și rezultatul unei inacţiunii, ce au drept urmare, uciderea copilului nou-născut de către
mama sa. Putem afirma, și în acest caz, că această infracțiune este o formă a infracțiunii de omor,
mai exact o formă a infracțiunii de violență de în familie, dar o formă atenuată.
Pentru existenţa infracţiunii de pruncucidere este nevoie să fie îndeplinite mai multe
condiţii, sau cerințe esențiale (aceste cerințe esențiale sunt aplicabile atât pentru fapta
prevăzută de alin. 1, cât și pentru cea prevăzută la alin. 2 CP):
• prima condiție sau cerință esențială se referă la subiecții infracțiunii, aspect deja analiza
de noi anterior; și anume: pe de o parte, subiectul activ al infracţiunii trebuie să fie mama
copilului nou-născut, şi doar aceasta, iar, pe de altă parte, subiectul pasiv trebuie să fie copilul
nou-născut.
• pe de altă parte, mama trebuie să se afle într-o stare de tulburare psihică. Această stare
de tulburare poate fi cauzată de naştere, dar şi de alte elemente/situații/împrejurări, cum ar fi, de
exemplu, ruşinea unei naşteri în afara căsniciei, sau apăsarea unor griji şi nevoi cărora mama ştie
că nu le va putea face faţă, sau certurile constante în familie cu soţul care nu îşi doreşte copilul
etc. Tulburarea pricinuită de naştere mai este denumită şi febră puerperală sau post-partum; în
schimb, tulburarea produsă de alte elemente sau situații, poate purta alte denumiri, putând fi
diagnotiscată, în fiecare caz în parte, de către un medic psihiatru. Starea de tulburare este o stare
quasi maladivă care se situează la limita dintre condiţia şi manifestările normalului şi
iresponsabilului. Ea presupune existenţa discernământului, dar care, datorită tulburării, este
diminuat. În situaţia în care, ca urmare a unor cauze preexistente sau survenite în şi din naştere,
sau din alt motiv, discernământul mamei este abolit, ea nemaiavând reprezentarea actelor şi
faptelor sale, atunci ne aflăm în situaţia unei stări de iresponsabilitate, prevăzută de art. 28 din
codul penal, ce constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (mai exact, o cauză de
neimputabilitate). În consecinţă, pruncuciderea situează mama între o stare de iresponsabilitate,
care ar conduce la nerăspundere penală, şi o stare de normalitate, care ar conduce la încadrarea
faptei în aceea de omor calificat. Mama îşi ucide sau vatămă copilul în mod conştient, dar, aşa
cum am mai arătat, având discernământul diminuat ca urmare a tulburării psihice de care suferă
în momentul comiterii faptei.
• totuşi, pentru a ne afla în prezenţa infracţiunii de pruncucidere sau de vătămare a noului-
născut, şi nu de violență în familie, este nevoie, după cum textul de lege o impune ca uciderea
sau vătămarea copilului să se facă „imediat după naştere”, dar nu mai târziu de 24 de ore de la
acest moment. Acest moment este determinat de momentul expulzării copilului din corpul
mamei şi până se menţin pe corpul copilului semnele naşterii. Imediat înseamnă fără întârziere,
numaidecât, de îndată. Fapta este pruncucidere/vătămare şi atunci când acţiunea de
ucidere/vătămare s-a produs în acest interval, dar moartea noului-născut s-a produs după acest
moment, şi nu imediat (sau vătămarea produce urmări mai grave ulterior, ceea ce justifică
comiterea faptei cu intenție depășită). Dacă uciderea/vătămarea copilului se face de către mamă,
dar după acest interval maxim de timp – de 24 de ore, atunci fapta va fi încadrată la infracțiunea
de violență în familie. Totodată, dezvoltarea acestui subiect naşte şi o altă întrebare: care ar fi
calificarea juridică dată faptei de ucidere/vătămare a copilului nou-născut în procesul naşterii ?
Această dilemă doctrinară a găsit răspunsul prin incriminarea separată în cadrul Capitolul IV
Agresiuni asupra fătului, din Titlul I Infracțiuni contra persoanei, a infracțiunii de Vătămare a
fătului – art. 202 alin. 1, 2 și 4 CP (reglementare inspirată de Codul penal spaniol).
Pentru dovedirea împrejurării că suprimarea vieţii copilului a avut loc „imediat după
naştere”, precum şi a faptului că mama şi-a ucis copilul în timp ce se afla într-o stare de
tulburare psihică, pe lângă alte probe, este necesară efectuarea unei expertize medico-legale,
prin care să se ateste împrejurările menţionate.
Elementul material al faptei de pruncucidere/vătămare se poate realiza atât printr-o
acţiune, atunci când mama comite diferite acte de suprimare a vieţii copilului, cât şi printr-o
inacţiune, când părăseşte copilul într-un loc izolat, îl lasă în frig sau acesta nu este hrănit.

Definiți termenii de: copil nou-născut, stare de tulburare psihică și imediat după naștere.

1. Copil nou-născut:

2. Stare de tulburare psihică:

3. Imediat după naștere:

b) Urmarea imediată constă în moartea copilului nou-născut, sau în vătămarea sa

corporală.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) mamei şi moartea sau vătămarea
copilului nou-născut trebuie să existe o legătură de cauzalitate.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de pruncucidere sau cea de vătămare se săvârşeşte,
din punct de vedere subiectiv cu intenţie, însă aceasta este una spontană, repentină, formată sub
impulsul stării de tulburare psihică, în care mama se află. Se apreciează că sub imperiul tulburării
cauzate de naştere mama prezintă un discernământ atenuat, motiv pentru care şi sancţiunea
prevăzută de lege pentru această infracţiune este mult mai redusă decât în cazul infracţiunii de
violență în familie.
Atunci când se produc urmările prevăzute de art. 194 alin. 1 sau art. 195 CP, fapta se
comite cu praeterintenție sau intenție depășită.
4. Forme. Tentativa, deşi posibilă, nu este sancţionată. Dacă mama încearcă săucidă
copilul dar acesta nu moarte, însă suferă anumite vătămări, vom încadra fapta la alin. 2.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce moartea/vătămarea copilului ca urmare
a acţiunii (inacţiunii) mamei.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării sau a
complicităţii, însă, doar sub forma în care mama instigă sau ajută o altă persoană să comită
uciderea/vătămarea copilului ei nou-născut, respectându-se și celelalte condiții ale infracțiunii.
Dacă o altă persoană o instigă sau ajută pe mamă, ce se află în situația prevăzută de textul
art. 200 CP, atunci fapta acestora va fi încadrată drept instigare sau complicitate la infracţiunea
de omor sau omor calificat, după caz, dacă participanţii nu sunt membrii de familie cu copilul și
mama (sau în cazul în care se produce urmarea prevăzută de art. 200 alin. 2 CP, atunci la una din
infracțiunile prevăzute de art. 193-195 CP).
În situaţia în care la uciderea/vătămarea copilului nou-născut participă, în calitate de
instigator sau complice un alt membru de familie, de exemplu tatăl sau una/unul dintre bunici,
sau un/o frate/soră a mamei atunci aceştia vor răspunde pentru complicitate sau instigare la
infracțiunea de violență în familie.
Trebuie menționată și soluția contrară, întâlnită în practică, în sensul că unele instanțe au
apreciat că ne aflăm, și în acest caz, în prezența unei participații penale la infracțiunea de
pruncucidere și nu de violență în familie sau de omor/omor calificat (Al. Boroi, p. 98, Ed. 2014).
Coautoratul nu este posibil având în vedere că, aşa cum am arătat mai sus, această
infracţiune are un autor unic – mama copilului nou-născut.
6. Forma atenuată constă în vătămarea copilului nou-născut în aceleași condiții în care
se produce și uciderea acestuia. Vătămarea se poate reliaza atât printr-o acțiune, cât și printr-o
inacțiune și poate vea una din urmările prevăzute la art. 193-195 CP.
7. Sancţiuni. Sancţiunea prevăzută de lege pentru forma tip este pedeapsa principală a
închisorii de la 1 la 5 ani, iar în cazul formei atenuate, limitele pedepsei închisorii sunt cuprinse
între 1 lună și 3 ani.
8. Aspecte procesuale. Datorită gravităţii sale în cazul infracţiunii de omor urmărirea
penală se realizează obligatoriu de procuror, potrivit art. 56 alin. 3 lit. b) din codul de procedură
penală, în timp ce judecata în primă instanţă este deferită tribunalului, potrivit art. 36 alin. 1 pct.
1 lit a) din codul de procedură penală.

Precizați specificul participației penale în cazul infracțiunii de pruncucidere.

 AGRESIUNI ASUPRA FĂTULUI

III. Întreruperea cursului sarcinii (avortul) – art. 201 din codul penal.
1. Definirea infracţiunii. Infracţiunea constă în întrerupere a cursului sarcinii prin orice
mijloace, dacă este săvârşită în vreuna din următoarele împrejurări: în afara instituţiilor medicale
sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop, de către o persoană care nu are calitatea de
medic de specialitate şi dacă vârsta sarcinii depăşeşte 14 săptămâni.
Fapta este mai gravă atunci când se comite fără consimţământul femeii însărcinate, dacă
s-a cauzat femeii o vătămare corporală, sau dacă aceasta a decedat.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul juridic.
a) Obiectul juridic special al formei tip este reprezentat de relaţiile sociale privind
normala dezvoltare a vieții intrauterine produsului concepției, dar și apărarea sănătăţii şi
integrităţii corporale a femeii, împotriva faptelor de întrerupere ilegală a cursului sarcinii.
Apreciem că întrucât, titlul capitolului în care a fost inclusă această infracțiune este
acum ”Agresiuni asupra fătului”, spre deosebire de reglementarea anterioară, când fapta avea
o reglementare distinctă în Secțiunea III sub denumirea ”Avortul”, obiectul juridic special al
infracţiunii de avort este unul complex, fiind vorba atât despre protejarea, ocrotirea vieţii
intrauterine a fătului, dar și de protecția sănătății, vieții și a libertății de decizie a mamei, adică
acele relații sociale care fac ca femeia însărcinată să aibă şi ulterior unui avort o sănătate fizică
şi psihică normală, pentru ca acesta să nu sufere o vătămare fizică sau psihică, în urma
comiterii, în condiţii improprii a unui avort, punându-şi în pericol sănătatea, capacitatea de a
procrea şi, în cele din urmă, chiar viaţa. O astfel de concepţie, pune pe un picior de egalitate o
viaţă deja existentă, cea a femeii gravide și cea a fătului, care este apreciată ca o promisiune de
viaţă.
Similar, cu legislaţia românească, cea spaniolă, ocroteşte şi viaţa fătului, în egală
măsură, prin incriminarea faptei de leziuni asupra fătului (art. 157 din codul penal spaniol).

În cazul alineatelor 2 și 3 apreciem că valorile sociale ocrotite prioritar sunt relaționate

cu mama însărcinată, astfel: în cazul în care avortul se produce fără consimţământul femeii
însărcinate, infracţiunea are și în acest caz un caracter complex, şi prin urmare şi obiectul
juridic special este complex: obiectul juridic special principal îl reprezintă integritatea corporală
şi sănătatea femeii însărcinate, în timp ce obiectul juridic special secundar este reprezentat de
libertatea de decizie a femeii însărcinate.
Aceeaşi concluzie se impune (de existenţă a unei infracţiuni complexe şi a unui obiect
juridic special complex) şi atunci când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală a femeii sau
când aceasta a decedat, ca urmare a comiterii avortului, în primul caz obiectul juridic secundar
fiind reprezentat de acele relaţii sociale care ocrotesc integritatea corporală a femeii, fără ca
aceasta să sufere diferite sechele sau infirmităţi, iar în cel de-al doilea caz obiectul juridic
secundar este reprezentat de acele relaţii sociale care ocrotesc însăşi viaţa femeii însărcinate.
b) Obiectul material este reprezentat atât de corpul femeii cât şi de cel al fătului.
2.2. Subieţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi, în principiu orice persoană, care prin mijloace empirice sau nu
efectuează în mod ilegal întreruperea sarcinii. De regulă, această infracţiune se comite de
medici, moaşe, asistente medicale, indiferent de specialitatea lor, care folosesc mijloace
avortive pentru a determina întreruperea cursului sarcinii. Subiectul activ poate fi chiar şi un
medic ginecolog, dacă întreruperea cursului sarcinii nu se face într-o instituţie medicală sau
într-un cabinet medical de specialitate, sau dacă vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni, fără a
exista o necesitate medicală, terapeutică, realizată în interesul mamei (pentru ocrotirea vieții
ori sănătății acesteia).
b) Subiectul pasiv este doar femeia însărcinată, căreia i s-a provocat în mod ilegal un
avort, o vătămare corporală sau moartea ca urmare a avortului, fiind deci un subiect pasiv
calificat.

1. Precizați și detaliați în ce constă obiectul juridic special al infracțiunii de avort.

 2. Care sunt subiecții activ, respectiv, pasiv, ai acestei infracțiuni ?
1. Subiectul activ:

2. Subiectul pasiv:

3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează numai printr-o acţiune capabilă să provoace
întreruperea cursului sarcinii. Mijloacele folosite pot varia de la folosirea unor substanţe
avortive, chiuretaj şi până la aplicarea unor lovituri în zona abdominală sau masarea acestei
zone. Din punct de vedere penal nu are relevanţă dacă sarcina decurge sau nu normal şi nici
gradul de dezvoltare al fătului (cu excepţia variantei de la lit. c). Totuşi dacă din motive
independente de acţiunea/acţiunile avortive fătul era decedat atunci nu există infracţiunea de
avort. La fel şi în situaţia unei presupuse sarcini, când în realitate fătul nu există (este
confundată o sarcină cu un fibrom uterin, dintr-o eroare medicală).
Fapta de întrerupere a cursului sarcinii este infracțiune,însă, nu în orice condiții, ci doar
în anumite situații, ce sunt corelate și cu obiectul juridic special al infracțiunii, și anume
protejarea vieții și a sănătății mamei, dar și a fătului.
Astfel, fapta este infracțiune atunci când:
- se comite în afara instituțiilor medicale sau a cabintetelor medicale autorizate în acest
scop – în acest caz, fapta este corelată cu locul comiterii infracțiunii. Pentru a proteja sănătatea
mamei, se dorește asigurarea unui climat cât mai adecvat, steril, profesional pentru a se realiza
această operațiune medicală, astfel încât sănătatea sau viața mamei să nu aibă de suferit.
 - de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate obstetrică-
ginecologie și drept de liberă practică în această specialitate. Fapta are în vedere în acest caz,
realizarea avortului de către o persoană de specialitate, instruită, pregătită pentru astfel de
cazuri.
- dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni. S-a ales această vârstă a sarcinii, întrucât s-
a constatat că după această perioadă realizarea unui avort va pune mama într-o situație
delicată relativ la sănătatea ei sexuală și chiar cu privire la viața ei.
b) Urmarea imediată a infracţiunii constă în expulzarea fătului, fie uciderea acestuia sau
distrugerea produsului concepţiei înăuntrul uterului.
c) Legătura de cauzalitate. Deoarece infracţiunea analizată este una de rezultat, între
acţiunea (inacţiunea) ce constituie elementul material al infracţiunii şi urmarea imediată trebuie
să existe o legătură de cauzalitate.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă. În cazul formelor
agravate prevăzute de art. 201 alin. 3 rezultatul mai grav care constă fie în vătămarea corporală a
femeii, fie în moartea acesteia ca urmare a acţiunilor avortive se produce din culpă; în consecinţă
forma de vinovăţie este praeterintenţia.
4. Formele infracţiunii. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în cazul formei tip și a
variantei agravate în care întreruperea cursului sarcinii s-a făcut fără consimțământul femeii
însărcinate, potrivit art. 201 alin. 5 CP. În cazul aart. 201 alin. 3, tentativa nu este posibilă,
datorită formei de vinovăție cu care fapta se produce
5. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale: coautorat complicitate şi
instigare.
6. Sancţiuni. În forma simplă, sancţiunea este alternativă, fiind pedeapsa principală a
închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda (180-300 zile/amendă), în ambele cazuri adăugându-se
interzicerea unor drepturi, ca pedeapsă complementară.
Pentru cazul formei agravate prevăzute de art. 201 alin. 2, sancțiunea este doar
închisoarea de la 2 la 7 ani, căreia i se adaugă pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi.
În cazul formei agravate prevăzute de art. 201 alin. 3, sancțiunea este doar închisoarea de
la 3 la 10 ani, căreia i se adaugă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, dacă
urmarea produsă este vătămarea corporală a femeii, sau închisoarea de la 6 la 12 ani, căreia i se
adaugă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, dacă s-a produs moartea femeii
însărcinate (în acest caz, legiuitorul corelează această pedeapsă cu cea de la infracțiunea de
lovituri și vătămări cauzatoare de moarte).
În toate cazurile, dacă fapta este comisă de un medic, indiferent de specialitatea acestuia,
atunci la pedeapsa principală se adaugă obligatoriu și interzicerea profesiei de medic (potrivit art.
66 alin. 1 lit g) CP)
7. Forme calificate sau agravate. Infracţiunea de avort prezintă trei forme agravante
sau calificate. Acestea sunt:
• întreruperea cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate.
• dacă s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală.
• dacă fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate.
a. Dacă întreruperea cursului sarcinii s-a făcut fără consimţământul femeii însărcinate,
fapta este mai gravă. Agravanta subzistă doar în situația în care femeia și-a putut exprima voinţa.
b. Dacă prin faptele prevăzute la art. 201 alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate o
vătămare corporală. Fapta se comite în acest caz cu intenție depășită. Noţiunea de vătămare
corporală este cea explicată de dispoziţiile art. 194 din codul penal. De cele mai multe ori, în
astfel de cazuri fie rezultă o vătămare care necesită pentru vindecare mai mult de 90 de zile de
îngrijiri medicale, fie, prin afectarea organelor genitale specifice, femeia se va găsi ulterior
avortului în incapacitate de a mai procrea.
Ne aflăm în prezenţa unei norme de trimitere, astfel că orice modificare în cuprinsul art.
194 va influenţa dispoziţia normei penale de la art. 201.
c. Dacă prin faptele prevăzute la art. 201 alin. 1 şi 2 s-a cauzat moartea femeii
însărcinate. Fapta se comite în acest caz cu intenție depășită. Cu alte cuvinte, din cauza
modalității de a produce întreruperea cursului sarcinii se produce moartea femeii. Aceasta
rezultă, cel mai adesea, ca urmare a unei hemoragii interne.
8. Cauze de înlăturare a caracterul penal al faptei (cauze speciale). Prevederile art. 201
alin. 6 CP au fost puse în acord cu observațiile doctrinei în acest caz, în sensul că, potrivit
codului penal anterior, aceste situații reprezentau cauze de nepedepsire. Diferența este
importantă, deoarece, în cazul reglementării anterioare, fapta era infracțiune, dar medicul nu
era sancționat, procesul penal încetând, pe când în noua reglementare, fapta nu este apreciată
drept infracțiune, iar dacă ar începe procesul penal, în faza de urmărire penală s-ar dispune
clasarea iar în faza de judecată, achitarea inculpatului. Întrucât CP diferențiază între cauze
justificative și cele de neimputabilitate, apreciem că în acest caz, ne aflăm în prezența unor
cauze justificative speciale, care se adaugă celor generale prevăzute de CP la art. 19-22. Aceasta
pentru că în acest caz, medicul este perfect conștient de necesitatea actului medical, pe care îl
realizează nu fără vinovăția cerută de lege, ci într-un mod necesar și just, pentru a salva fie
mama, fie ambele vieți.
În conformitate cu dispoziţiile art. 201 alin. 6, întreruperea cursului sarcinii nu constituie
infracțiune atunci când:
- s-a făcut în scop terapeutic, dar doar dacă fapta s-a comis de către un medic de
specialitate obstetrică-ginecologie, atunci când vârsta sarcinii nu depășește 24 de săptămâni
(aproximativ 6 luni);
- s-a făcut în scop terapeutic, în interesul mamei sau al fătului (atunci când se provoacă
o naștere prematură, întrucât dezvoltarea ulterioară a sarcinii ar pune viața mamei în pericol,
putând fi astfel salvate atât viața mamei, cât și a fătului, dacă sarcina are aproximativ 7 luni),
dar doar dacă fapta s-a comis de către un medic de specialitate obstetrică-ginecologie, atunci
când vârsta sarcinii depășește 24 de săptămâni.
9. Cauza de nepedepsire. Față de codul penal anterior, noua reglementare adaugă o
prevedere de principiu și firească, și anume, faptul că femeia însărcinată care își provoacă
singură avortul nu este sancționată, deși fapta sa constituie infracțiune (art. 201 alin. 7 CP).
Dispoziția instituie o cauză de nepedepsire specială.
10. Aspecte procesuale. În cazul formei agravate în care a rezultat moartea femeii
însărcinate, infracţiunea se judecă în primă instanţă de tribunal, procurorul efectuând
obligatoriu urmăriu penală (potrivit art. 36 alin. 2 CPP și art. 56 alin. 3 lit. c) CPP).

1. Care este forma de vinovăție cu care se comite agravanta prevăzută de art. 201 alin. 3

2. Care sunt cauzele justificative prevăzute de art. 201 alin. 6 ?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
• Alexandru Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2014.
• George Antoniu, Tudorel Toader și ceilalți, Explicațiile Noului Cod penal, vol. III,
art.188-256, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
• Avram Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București,
2008.
• Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială,
Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999.

II. Reviste de specialitate.

1. Revista de Drept penal, anul VI, nr. 3/1999, pag. 117-122.
 2. Revista de Drept penal, anul VI, nr. 4/1999, pag. 59-60.

III. Legi penale.

1. Codul penal actualizat.
2. O.U.G. nr. 195/2002 modificată.

IV. Jurisprudenţă.
1. Curtea de Apel Bucureşti, cu note de V. Papadopol, Culegere de practică judiciară
penală, pe anul 1997, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998.
2. C. Sima, Codul penal adnotat – cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex,
Bucureşrti, 2000.
3. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de
Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002.
4. L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudenţa instanţei supreme. Unificarea
practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

IV. Site-uri oficiale.

1. Site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro

MODULUL II
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII PERSOANEI

• Cuprins
• Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul
• Obiectiv general
• Obiective operaţionale
• Dezvoltarea temei
• Bibliografie selectivă

1. Cuprins
 • U.I.6. Prezentarea infracţiunilor de lipsire de libertate, amenințare,
șantaj, hărțuire.
• U.I.7. Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile

= 6 ore

• Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind infracţiunile

ce vizează libertatea persoanei ca atribut esenţial al fiinţei umane, o libertate
manifestată nu doar la nivel fizic ci şi la nivel psihic, în ideea de a putea decide
independent de orice violare ilegală a acestei libertăţi.

• Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată lipsirea de
libertate la nivel fizic şi/sau psihic în una dintre infracţiunile prevăzute în
cadrul art. 205-217 din codul penal.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

I. Lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 205 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de lipsire de libertate. Potrivit art. 205 alin. 1 fapta constă în
lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal, fiind asimilată acesteia și răpirea unei
persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința.
Fapta este considerată mai gravă dacă s-a produs de o persoană înarmată, când victima
este minoră, când viața sau sănătatea victimei este în pericol, sau când victima a decedat.
Noul cod penal simplifică foarte mult reglementarea anterioară, eliminând o serie de
variante agravante, unele dintre acestea putându-se regăsi fie în legea specială prvind traficul de
persoane, fie se corelează cu o agravare a faptei prin reținerea unei circumstanțe agravante legale
(comiterea faptei de trei sau mai multe persoane împreună – art. 77 lit. a) CP).
 2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale a căror normală desfăşurare
implică ocrotirea libertăţii fizice a persoanei, adică a posibilităţii acesteia de a se mişca, de a
circula, de a acţiona după voinţa sa şi în limitele admise de lege. Infracţiunea are şi un obiect
juridic complex, în cazul unor forme agravate. În aceste situaţii, obiectul juridic special secundar
poate fi viaţa, integritatea corporală sau sănătatea victimei.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul victimei, având în vedere că este ştirbită
libertatea fizică a persoanei.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană. Dacă victima este un minor atunci va opera
agravanta prevăzută în art. 205 alin. 3 lit. b) CP.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a)Elementul material se realizează printr-o acţiune (răpirea persoanei prin ducerea ei
dintr-un loc în alt loc) sau inacţiune (sechestrarea persoanei în locul unde ea se afla deja –
persoana nu mai este lăsată să iasă dintr-o încăpere, dependință, mașină etc., sau este încuiată
într-un anumit spațiu) care are drept consecinţă lipsirea de libertate a persoanei, de mişcare în
raport cu propria sa voinţă.
Nu are relevanţă penală timpul sau locul săvârşirii faptei. Nu interesează mijloacele
folosite de făptuitor, care poate utiliza forţa, constrângerea, inducerea în eroare, etc. Totuşi, dacă
mijlocul utilizat de făptuitor constituie prin el însuşi o infracţiune, vor fi aplicate regulile de la
concursul de infracţiune.
Atașată elementului material în acest caz este și cerința esențială ca fapta să aibă
caracter ilegal, adică să nu fie expres sau implicit admisă de lege, cum este cazul arestării sau
deţinerii infractorului, sau în situațiile în care persoan consimte să se afle într-un spațiu restrâns
sau să nu aibă o libertate de mișcare normală (cum ar fi cazul soldaților, al sportivilor aflați în
cantonament sau al medicilor aflați în carantină sau în situații speciale de acordare a ajutorului
sau de studiu).
În ipoteza în care făptuitorul prin acţiunile sau inacţiunile sale a privat de libertate mai
multe persoane, vom fi în prezenţa atâtor infracţiuni câte victime au fost lezate.
Este asimilată faptei de lipsire de libertate și situația în care victima nu își putea exprima
consimțământul cu privire fie la deplasarea ei într-un anumit loc, fie de a rămâne într-un anumit
loc, sau ea nu se putea apăra, în ambele cazuri, fie din cauza bolii, a lipsei de discernământ, a
faptului că are o vârstă prea fragedă sau prea înaintată.
b) Urmarea imediată constă în lipsirea de libertate a victimei, imposibilitatea acesteia de
a se manifesta potrivit voinţei sale. Lipsirea de libertate trebuie să dureze atât cât să rezulte că
persoana a fost efectiv împiedicată a se deplasa şi acţiona în conformitate cu voinţa sa.
 c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea (inacţiunea) făptuitorului şi urmarea imediată
trebuie să existe legătură de cauzalitate.
3.2. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie este intenţia directă sau indirectă, iar în cazul
în care fapta a avut ca urmare moartea, vinovăţia se prezintă sub forma praeterintenţiei.
4. Formele infracţiunii. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte în cazul formei simple şi
a formelor agravate prevăzute de art. 201 alin. 1-3.
Tentativa în schimb nu mai este posibilă în cazul agravantei prevăzute de art. 201 alin. 4,
ca urmare a formei de vinovăţie cu care aceasta se săvârşeşte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea imediată – lipsirea de
libertate. Apreciem că prin natura sa, lipsirea de libertate este o infracțiune continuă, însă se
poate realiza și în mod continuat și poate avea și o formă progresivă, atunci când rezltă, fie
vătămarea sănătății victimei, fie moartea acesteia.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de
lege – coautorat, instigare, complicitate.
6. Sancţiuni. În forma simplă, sancţiunea este pedeapsa principală a închisorii de la 1 la 7
ani.

Rezumați prezentarea elementului material al acestei infracțiuni.

7. Formele agravate sau calificate. Dispoziţiile din alin. 1 incriminează fapta în

modalitatea simplă. Circumstanţele care agravează infracţiunea (alin. 3 - 4) vizează fie modul de
comitere a faptei - latura sa obiectivă (de către o persoană înarmată), fie subiectul pasiv al
infracţiunii (săvârşirea faptei asupra unui minor), fie urmarea imediată a infracţiunii (moartea sau
punerea în primejdie a vieții victimei).
Aceste forme calificate au loc în următoarele împrejurări:
• de către o persoană înarmată;
• asupra unui minor;
• punând în pericol sănătatea sau viața victimei;
• dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei.
a. Când fapta este săvârşită de o persoană înarmată, când victima este minoră, când este
pusă în pericol sănătatea sau viața victimei (art. 201 alin. 2 CP). Agravanta se sancţionează cu
pedeapsa principală a închisorii de la 3 la 10 ani.
• Când fapta este comisă de o persoană înarmată pericolul social al faptei este mai mare iar
posibilităţile de realizare sunt de asemenea sporite. Legea nu cere ca arma să fi fost şi
 întrebuinţată. Totuşi dispoziţiile art. 201 trebuie coroborate cu cele ale art. 179. Potrivit art.
179 alin.1, prin armă se înţelege un instrument, piesă sau dispozitiv declarat ca atare de
lege, iar în acest caz, este suficient ca făptuitorul să o poarte şi victima să o vadă, pentru a
ne încadra în dispoziţiile art. 201 alin. 3. Dacă făptuitorul poartă o armă în înţelesul art. 179
alin. 2, atunci va trebui să se folosească efectiv de aceasta împotriva victimei.
• Minoritatea victimei reprezintă o altă formă agravantă prevăzută de art. 201 alin. 3.
Victima trebuie să fie minor la momentul săvârşirii faptei şi făptuitorul să fi ştiut despre
aceasta. Dacă făptuitorul nu ştia sau nu îşi putea da seama că victima este minor se va
aplica art. 30 alin. 3 din codul penal (eroarea de fapta asupra unei circumstanţe). Dacă
lipsirea de libertate a minorului se face prin acţiuni de recrutare, transferare, trasport,
găzduire sau primire, folosindu-se mijloace violente pentru aceasta (răpire), atunci ne vom
afla în ipoteza prevăzută de art. 13 alin. 2 din Legea nr. 678/2001, nefiind incidente
dispoziţiile alin. 3 sau 1 ale art. 201 din codul penal.
• Tot ca urmare a lipsirii de libertate sănătatea sau viaţa victimei pot fi puse în pericol. În
acestă formă agravanta se reţine doar dacă sa creat un pericol potenţial. Dacă victima chiar
a suferit anumite leziuni corporale care i-au degradat sănătatea sau i-au pus viaţa în pericol
atunci va exista concurs de infracţiuni. Fapta se comite în acest caz cu intenție depășită și
este o infrațciune progresivă.

Definiți noțiunea de:

1. Persoană înarmată

b. Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei. Agravanta este determinată de urmarea
foarte gravă produsă, iar sancţiunea este închisoarea de la 7 la 15 de ani. Fapta se comite în acest
caz cu intenție depășită și este o infrațciune progresivă.

Enumerați toate formele calificate ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal:

II. Ameninţarea – art. 206 din codul penal.

 1. Definirea infracţiunii de ameninţare. Constituie infracţiunea prevăzută de art. 206
aceea faptă prin care se ameninţă o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte
păgubitoare îndreptate împotriva sa sau a unei alte persoane, cu condiţia să îi producă o temere.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de valorile sociale a căror existenţă este legată
de libertatea psihică a persoanei.
b) Obiectul material. Ameninţarea este una dintre infracţiunile reglementate de codul
penal care nu prezintă obiect material. De aceea, ea este considerată o infracţiune de pericol,
adică o infracţiune care creează un pericol potenţial pentru persoana vizată.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte condiţiile de vârstă şi
responsabilitate.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană care este în măsură să-şi dea seama că este
supusă unei forme de constrângere psihică, căreia i se lezează libertatea morală, libertatea
psihică.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de ameninţare, de insuflare a temerii
că victima va fi supusă unui pericol sau că o altă persoană va suferi un rău. Nu prezintă relevanță
pentru existența infracțiunii existența vreunei legături cu persoana care este vizată de amenințare
și persoana direct amenințată. Pentru a avea relevanţă penală, acţiunea de ameninţare trebuie să
aibă ca obiect săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate.
Dacă din atitudinea făptuitorului nu rezultă cu nimic că acesta va trece la înfăptuirea
ameninţării, sau dacă ameninţarea, în mod obiectiv, nu poate fi realizată, fapta nu este de natură
să alarmeze, deci infracţiunea de ameninţare nu există.
Infracţiunea sau fapta cu care se ameninţă poate fi îndreptată nu numai împotriva celui
ameninţat, dar şi a altei persoane.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de alarmare, de temere a victimei.
c) Legătura de cauzalitate. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă
din însăşi săvârşirea faptei, adică ex re.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de ameninţare se săvârşeşte cu intenţie directă sau
indirectă. În cazul ameninţării cu săvârşirea unei infracţiuni, nu are relevanţă dacă făptuitorul a
luat sau nu hotărârea de a comite acea infracţiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut
reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de nelinişte, că o va alarma şi că
urmăreşte sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.
4. Formele infracţiunii. Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte. Infracţiunea se
consumă în momentul în care se produce rezultatul socialmente periculos ca urmare a acţiunii
făptuitorului.
 În cazul în care ameninţarea reprezintă elementul constitutiv al unei infracţiuni complexe
(de exemplu şantajul, tâlhăria) ori o circumstanţă agravantă a altei infracţiuni (de exemplu
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti), ea va fi absorbită în conţinutul acesteia.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de ameninţare este una
alternativă, judecătorul putând alege între pedepasa principală a închisorii de la 3 luni la un an
sau amenda (120-240 zile/amendă). Sancţiunea aplicată pentru comiterea faptei de ameninţare
are însă un specific: ea nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru
infracţiunea cu care s-a ameninţat.
7. Aspecte procesuale. Pericolul social relativ scăzut al infracţiunii a făcut ca legiuitorul
să permită ca acţiunea penală să înceapă la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Definiți infracțiunea de amenințare

III. Şantajul – art. 207 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de şantaj. Constituie infracţiunea de şantaj constrângerea unei
persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta
este comisă spre a dobândi un folos injust, pentru sine sau pentru altul.
Fapta este mai gravă atunci când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a
unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un
membru de familie al acesteia, sau când fapta se comite în scopul obținerii unui folos patrimonial
injust, pentru sine sau pentru altul.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special principal este format din relaţiile sociale referitoare la
libertatea psihică a persoanei împotriva faptelor susceptibile să îngrădească posibilitatea celui
supus şantajului de a voi şi de a dispune liber de acţiunile sale. Infracţiunea de şantaj este una
complexă, deoarece în conţinutul ei regăsim elemente ale altor infracţiuni, cum este cea de
ameninţare sau de loviri sau alte violenţe. De aceea, în această situaţie şi obiectul juridic este
unul complex, pe lângă cel principal, coexistând şi un obiect juridic secundar ce constă fie în
relaţiile sociale ce privesc libertatea psihică a persoanei (specific infracţiunii de ameninţare), fie
în relaţiile sociale ce privesc sănătatea şi integritatea fizică a acesteia (specific infracţiunii de
loviri şi alte violenţe).
 Atunci când prin infracțiunea de șantaj se urmărește dobândirea unui folos material
injust, fapta rămâne una complexă, în sensul că în acest caz, obiectul juridic secundar îl
reprezintă relațiile patrimoniale ce sunt afectate prin infracțiune.
b) Obiectul material. Infracţiunea de şantaj nu are de regulă obiect material; în cazul în
care şantajul are loc prin folosirea constrângerii fizice, atunci corpul victimei devine obiect
material al infracţiunii. Suma de bani cerută sau obiectele cerute a fi date în schimb nu reprezintă
obiectul material al infracţiunii de şantaj.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simţi
presiunea psihică exercitată asupra sa.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de constrângere a victimei, în sensul
că se impune acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva împotriva voinţei sale.
Constrângerea se poate realiza prin violenţă sau ameninţare. Violenţa trebuie să se exercite
asupra victimei, dar în limitele prevăzute de art. 206 din codul penal. Dacă se produce o
vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, mai gravă decât cea la care se referă textul sus
menţionat, va exista un concurs de infracţiuni.
Nu interesează dacă victima a cedat sau nu violenţei ori ameninţării. Violenţa ori
ameninţarea reprezintă mijlocul prin care autorul constrînge victima să dea, să facă, să nu facă
ori să sufere ceva patrimonial sau nepatrimonial.
A da înseamnă a efectua un act de autodeposedare prin remiterea unui bun.
A face înseamnă a acţiona într-un anumit fel sub presiunea constrângerii.
A suferi înseamnă a suporta un prejudiciu moral sau material.
În cazul în care făptuitorul pretinde concomitent cu exercitarea constrângerii ca victima
să-i dea un bun mobil, va răspunde pentru infracţiunea de tâlhărie şi nu pentru șantaj.
Forma simplă mai prezintă o altă modalitate de realizare, și anume atunci când fapta
presupune realizarea unei constrângeri asupra unei persoane cu darea în vileag a unei fapte reale
sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată sau pentru un membru de familie
(art. 207 alin. 2 CP). În acest caz, fapta se comite doar printr-o amenințare sub forma ”dării în
vileag”.
A da în vileag o faptă compromiţătoare înseamnă a o aduce aceea faptă la cunoştinţa altor
persoane. Nu are relevanţă dacă acea faptă este reală sau imaginară; ea trebuie să fie
compromiţătoare pentru persoana ameninţată sau un membru de familie al acesteia (vezi art. 177
din codul penal).
b) Urmarea imediată constă în îngrădirea libertăţii psihice a victimei de a acţiona potrivit
voinţei sale, creându-i-se o stare de temere.
c) Legătura de cauzalitate. Aşa cum am arătat la obiectul material al infracţiunii, lipsa, în
marea parte a situaţiilor a acestuia, face ca fapta să fie una de pericol, motiv pentru care şi
legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea faptei, adică ex re. Faptele de ameninţare (art.
206) sau de loviri ori alte violenţe (art. 193) sunt absorbite prin voinţa legii în infracţiunea de
şantaj.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de şantaj se poate comite doar cu intenţie directă
calificată prin scop. În acest caz, scopul este reprezentat de obținerea unui folos patrimonial
injust.
4. Formele infracţiunii. Tentativa, deşi posibilă, nu se pedepseşte. Infracţiunea se
consumă în momentul în care se produce starea de temere în persoana celui constrâns ca urmare
a acţiunii făptuitorului.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de
lege.
6. Sancţiuni. În forma tip, şantajul se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani (în acest
caz, pedeapsa este mai mare față de codul penal anterior, raportat la minimul special).
7. Forme agravate sau calificate. Şantajul prezintă o formă calificată, reglementată de
art. 207 alin. 3 din codul penal, ce constă în aceea că faptele prezentate anterior au fost comise în
scopul dobândirii unui folos patrimonial injust, pentru sine sau pentru o altă persoană. În acest
caz, fapta se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Faceți diferența între infracțiunea de șantaj și cea de tâlhărie.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 7
TRAFICUL ȘI EXPLOATAREA PERSOANELOR VULNERABILE

I. Traficul de persoane – art. 210 din codul penal.

II. Traficul de minori – art. 211 din codul penal.
 MODULUL III
INFRACŢIUNI CONTRA LIBERTĂŢII ȘI
INTEGRITĂȚII SEXUALE

1. Cuprins
2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul
3. Obiectiv general
4. Obiective operaţionale
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă

1. Cuprins

• U.I.8. Violul, actul sexual cu un minor, incestul, hărţuirea sexuală.

• U.I.9. Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private.
 = 6 ore

• Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind infracţiunile

ce vizează libertatea sexuală a persoanei ca atribut esenţial al fiinţei umane, dar
și protejarea speciei prin incriminarea infracțiunii de incest. Totodată, acest
modul analizează și infracțiunile care protejează viața privată sau sediul
profesional.

• Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată violarea sau
agresarea sexuală a unei persoane, ori violarea domciliului sau a sediului
profesional, infracțiuni ce se regăsesc reglementate în art. 218-227 din codul
penal.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 8
INFRACȚIUNI CONTRA LIBERTĂȚII SEXUALE A PERSOANEI

I. Violul – art. 218 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de viol. Constituie infracţiunea de viol raportul sexual, actul
sexual oral sau anal cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa, sau profitând de această stare, precum și orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală.
Fapta este mai gravă dacă: victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în
tratamentul făptuitorului, victima este rudă în linie directă, frate sau soră, victima este minor,
fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice, fapta a avut ca urmare
vătămarea corporală, fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună și fapta a
avut ca urmare moartea victimei.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la libertatea
sexuală a fiecărei persoane de a întreţine relaţii sexuale după propria sa voinţă.
 Infracţiunea prezintă, din punctul nostru de vedere, un obiect juridic complex, atat în
cazul formei tip, cat si in cazul unor forme agravate. În aceste situaţii, obiectul juridic special
secundar poate fi viaţa sau integritatea corporală sau sănătatea victimei.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei asupra căreia se săvârşesc actele
cu caracter sexual. Dacă astfel de acte sunt săvârșite asupra unui cadravru, atunci fapta va fi
încadrată la profanare de morminte sau cadavre (art. 383 CP)
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ. Odată cu modificările intervenite prin Legea nr. 197/2000 şi O.U.G.
nr. 89/2001, infracţiunea de viol nu mai prezintă un subiect activ calificat (în speţă, bărbatul apt
de a întreţine un raport sexual), putând fi orice persoană. Însă, în cazul anumitor agravante,
violul prezintă şi un subiect activ calificat (îngrijitorul, ocrotitorul legal, educatorul, profesorul,
medicul curant, paznicul – pentru art. 218 alin. 3 lit. a); o rudă în linie directă (adică ascedenți
sau descendeți indiferent de grad), precum și un frate sau soră – pentru art. 218 alin. 3 lit. b) CP.
b) Subiectul pasiv. Ca şi mai sus, modificările aduse legislaţiei penale ce incriminează
violul au creat posibilitatea ca orice persoană să fie subiect pasiv al infracţiunii, eliminându-se
subiectul pasiv calificat (în speţă, o persoană de sex feminin). Însă, în cazul anumitor agravante,
violul prezintă şi un subiect pasiv calificat (rudă în linie directă, frate sau soră – pentru art. 218
alin. 3 lit. b)CP sau un minorul.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează numai printr-o acţiune sub formă de act sexual sau
raport sexual, care poate fi atât cu o persoană de sex diferit, cât și de același sex.
Prin raport sexual legea înţelege acea conjuncţie a sexelor în care organul bărbătesc
pătrunde în organul corespunzător al femeii, chiar dacă actul nu a continuat până la finalizarea
condiţiilor care pot realiza procreaţia. În acest caz, participația penală este posibilă doar sub
forma instigării și a complicității, indiferent de sexul participanților, însă nu este posibil
coautoratul, datorită modului prorpiu de comitere a faptei (doar în acest caz !).
Prin act sexual se înţelege orice alte modalităţi prin care subiectul activ îşi satisface
impulsurile sexuale, ceea ce presupune atât o penetrare vaginală, cât și una anală, prin orice
mijloace și în orice modalitate. Aceasta se adaugă ca formă a săvârșirii infracțiunii ca urmare a
precizării sale exprese de către legiuitor în cuprinsul art. 218 alin. 2 CP.
Interpretarea este în acord şi cu prevederile art. 26 alin. 2 din Constituţia României care
consfinţesc şi protejează dreptul la viaţa intimă: “persoana fizică are dreptul să dispună de ea
însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri”
Pentru clarificarea noțiunii de act sexual față de raport sexual, chiar dacă în prezent
textul de lege le utilizează pe ambele, rămâne încă de actualitate interpretarea dată noțiunii
prin intermediul deciziei nr. III/2005 a I.C.C.J.
Potrivit menţionatei decizii, prin act sexual de orice natură, act sexual ce se comite în
cadrul infracţiunii de viol, se înţelege orice modalitate de obţinere a unei satisfacţii sexuale prin
folosirea sexului sau acţionând asupra sexului, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex,
prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima
voinţa. În acest sens, se arată în motivarea deciziei citate, spre deosebire de actele de
perversiune sexuală, actul sexual presupune în primul rând penetraţia sexuală.
În cazul actelor sexuale săvârşite între persoane de acelaşi sex, există infracţiune doar
când acestea sunt realizate prin constrângere, odată cu abrogarea art. 200 din Codul penal
anterior, prin O.U.G. nr. 89/2001.
Comiterea infracţiunii de viol se realizează atât în varianta în care victima este obligată
să suporte actul sexual cât şi să îndeplinească ea însăşi un act sexual, sub constrângere asupra
făptuitorului.
Infracţiunea de viol presupune un act sexual fără a exista consimţământul persoanei cu
care se doreşte a avea o relaţie sexuală. Nesocotirea voinţei victimei se poate înfăţişa sub două
modalităţi: constrângerea fizică (violență) sau morală (ameninţare), punerea în imposibilitatea
de a se apăra sau de a-și exprima voința, precum și profitarea de această stare a victimei.
Constrângerea trebuie să fie efectivă şi susceptibilă să paralizeze, total sau parţial, rezistenţa
victimei.
În ceea ce priveşte realizarea elementului material al violului prin profitarea de
imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, nu are relevanţă dacă această
stare a fost provocată de autor sau de un complice sau dacă victima se afla în această stare din
alte cauze. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii din punct de vedere al laturii obiective
este important ca autorul să profite de această stare în care se află subiectul pasiv.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a persoanei.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea ce constituie elementul material şi urmarea
imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate. Infracţiunea de viol este o infracţiune de
rezultat, astfel că legătura de cauzalitate trebuie stabilită.

Definiți termenii:
1. Raport sexual:

2. Act sexual:
 3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de viol se poate comite doar cu intenţie directă,
deoarece autorul are reprezentarea a ceea ce face si urmeaza sa se petreaca, inclusiv sub raportul
urmarilor.
Daca fapta s-a comis profitand de starea de imposibilitate a victimei de a se apara sau de
a-si exprima dorinta, infractorul trebuie sa cunoasca aceasta stare; in caz contrar, va opera
eroarea (art. 30 CP)
În cazul agravantei ce are ca urmare moartea victimei, forma de vinovăţie este
praeterintenţia, deoarece faţă de rezultatul foarte grav produs făptuitorul a acţionat din culpă.
Dacă ar fi acţionat cu intenţie, atunci ne-am fi aflat în prezenţa unui concurs de infracţiuni între
viol şi omor, în una din formele sale.
4. Formele infracţiunii. Tentativa se pedepseşte, potrivit art. 218 din codul penal, dar ea
este posibilă doar pentru fapta prevăzută la art. 218 alin. 1, 2 şi 3. În cazul art. 218 alin. 4, când
s-a produs moartea, forma de vinovăţie cu care fapta se comite nu permite existenţa tentativei.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs actul sexual ca urmare a acţiunii de
constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în imposibilitate de a se apăra
sau de a-şi exprima voinţa.
Tentativa exista atunci cand se realizeaza constrangerea, fie sub forma amenintarii sau a
unor violente, in scopul evident de a se obtine un raport sexual sau un act sexual, dar fara ca
acesta sa aiba loc.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de
lege, odată cu modificările intervenite în materia infracţiunilor privind viaţa sexuală. Anterior
acestor modificări, coautoratul la viol se considera că nu era posibil.
Totusi, in cazul in care fapta se produce doar printr-un raport sexual realizat prin
constrangere, coautoratul nu este posibil.
6. Sancţiuni. În forma tip, violul se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.
7. Forme agravate sau calificate. Infracţiunea de viol prezintă mai multe forme
calificate sau agravate, structurate, la momentul actual, în două alineate. Vom realiza în
continuare o analiză a acestora:
• victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
• victima este ruda in linie directa, frate sau sora cu autorul;
• victima este minor;
• fapta a fost comisa in scopul producerii demateriale pornografice;
• s-a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
• fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
• fapta a avut ca urmare moartea victimei.
a. Săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună (art. 218 alin. 3 lit. f).
Pentru existenţa acestei agravante este necesar ca la locul săvârşirii faptei să fie de faţă două
sau mai multe persoane, indiferent de participarea fiecăreia, şi să existe o cooperare simultană
a acestora la săvârşirea infracţiunii. De exemplu, va fi retinuta agravanta si atunci unii
participanti se afla intr-o alta camera, dar ei au participat la intimidarea sau amenintarea
victimei, sau atunci cand unii comit anumite acte sexuale, iar altii acte sexuale de alta natura.
Agravanta se va retine, doar in situatia unui coautorat si a unei complicitati concomitente, nu si
anterioare, sau a instigarii.
Este singura infractiune din codul penal actual, in care s-a pastrat aceasta agravanta, in
celelalate cazuri, unde ea era prezenta (de exemplu, la furt, talharie, lipsire de libertate etc),
fiind eliminata (in aceste cazuri se va face aplicarea art. 77 alin. 1 lit. a) CP)

Se poate reține în speță următoarea calificarea săvârșirii faptei de două sau mai multe persoane
împreună ?
a. Da
b. Nu
S-a reținut de către Judecătoria Iași că cei doi inculpați au acostat pe stradă pe cele două victime, surori
gemene, pe care le-au condus în spatele unui cămin. Unul dintre inculpați urmare a refuzului părții
vătămate de a avea relații sexuale cu el, a lovit-o și atunci celălalt inculpat a menințat-o pe cealaltă
parte vătămată că va face la fel. Fiecare dintre cei doi inculpați au luat câte o victimă, în locuri diferite,
dar apropriate, și le-au cerut să întrețină raporturi sexuale cu ei. Primul inculpat a luat o victimă și a
întreținut un raport sexual cu aceasta, după care s-a deplasat la locul unde se afla cel de-al doilea
inculpat. Disperate victimele s-au prins de mână. Cel de-al doilea inculpat a luat prima victimă și a
avut un raport sexual cu aceasta, în timp ce primul inculpat a luat ce-a dea doua victimă și a întreținut
raport sexual cu aceasta.
Vă rugăm să motivați alegerea făcută:

b. Victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului

(art. 218 alin. 3 lit. a). Fapta este mai gravă în această situaţie, deoarece este săvârşită de o
persoană care se află într-o situaţie specială în raport cu victima şi care îi oferă posibilitatea să o
preseze psihologic, sau să profite de autoritatea sau poziţia sa pentru a o determina la act
sexual (de exemplu părinte, tutore, profesor, medic curant, gardian, etc.). Agravarea se produce
ca urmare a existenţei unui subiect activ calificat, în persoana părintelui, a tutorelui, a
profesorului, educatorului, medicului curant, etc. Din perspectiva noastra nu este suficienta
existenta acestei calitati, ci trebuie ca autorul sa profite de autoritatea conferita de calitatea sa,
pentru a obtine un act/raport sexual prin constrangere.
c. Victima este ruda in linie directa, frate au sora (art. 218 alin. 3 lit b). În această
situaţie, victima este un ascendent sau descendent. Fapta este mai gravă, în această
modalitate, tocmai datorită situaţiei speciale existentă între făptuitor şi victimă. Această
agravantă a dat naştere unor critici întemeiate, privind aspectele procesuale, asupra cărora
vom reveni în finalul analizei. În cazul acestei agravante, infracţiunea prezintă atât un subiect
activ calificat, cât şi un subiect pasiv calificat, şi anume persoana ce are calitatea de ruda in linie
directa, frate sau sora.
Noua reglementare inclusa in codul penal, a inlaturat dezbaterile doctrinare si
jurisprudentiale privind raportul dintre infractiune de viol si cea de incest. In acest caz, este
evident, ca daca fapta de incest se comite prin constrangere si nu de buna voie, va exista doar
inrfactiunea de viol in aceasta forma calificata si nu un concurs de infractiuni intre cele doua
fapte.

Stabiliți calificarea juridică corectă pentru următoarea faptă:

Inculpatul împreună cu soția sa, cu cele două fiice rezultate din căsătoria lor și cu cea de-a treia care
era doar fiica soției dintr-o căsătorie anterioară s-a mutat din localitatea S. în localitatea O. Cu acest
prilej, profitând de plecările dese de acasă ale soției, inculpatul a început să aibă raporturi sexuale, prin
constrângere, cu minora care nu era fata lui naturală, dar pe care o înfiase, minoră care avea 14 ani la
momentul în care această activitate infracțională a început. Raporturile sexuale au continuat timp de
aproape 2 ani, când victima, la un moment dat nu a mai venit acasă, situație în care restul membrilor de
familie s-au alertat și au aflat despre situația acesteia și relațiile ei cu tatăl vitreg. Victima a făcut
plângere la poliție pentru viol, stare constată medico-legal.

În cazul prezentat mai-sus se poate reține și agravanta prevăzută de art. 218 alin. 3 lit. b) c.p. ?

d. S-a cauzat victimei o vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 218 alin. 3
lit. e). Ca aceasta agravanta sa subziste este important ca in urma violului sa fi rezultat o
vatamare corporala, astfel cum este definita de art. 194 CP. Ne aflăm în prezenţa unei norme
de trimitere, care se va completa cu dispozitiile prevazute la art. 194, orice modificare a
acesteia aducand modificari si in textul art. 218 CP. In situaţia de faţă, infracţiunea prevăzută la
art. 194 este absorbită în conţinutul infracţiunii de viol, situaţie în care cea din urmă devine o
infracţiune complexă, prin încorporarea şi a obiectului juridic special al infracţiunii de vătămare
corporală.
In acest caz, fapta se comite cu praeterintentie, astfel incat tentativa nu este posibila,
fapta fiind cel mai adesea o infractiune progresiva.
Daca fapta de vatamare corporala se produce separat, independent de fapta de viol
atunci va exista un concurs de infractiuni (de exemplu, mai intai se comite violul, si apoi victima
este batuta cu bestialitate, avand drept urmare o vatamare corporala).

Cum poate fi calificată următoarea faptă ? (notati mai jos raspunsul dvs.)

Încercând să aibă un raport sexual cu victima, și sesizând că nu poate din cauza stării de beție în care
se afla, inculpatul a început să lovească victima cu un corp dur pe față și i-a rupt hainele. Din
constatările medico-legale a rezultat că partea vătămată a suferit o pareză facială posttraumatică și
ușoară asimetrie a fantei labiale, pareza constituind un prejudiciu estetic, espectiv o sluțire.

e. Victima este minor (art. 218 alin. 3 lit. c). Agravarea este justificată de vârsta fragedă a
victimei asupra căreia fapta poate avea consecinţe grave în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică şi
morală a acesteia. Este însă necesar ca autorul să-şi fi dat seama că victima este minor sau să fi
putut prevedea o asemenea posibilitate; in caz contrar va opera eroarea (art. 30 CP). Calificarea
faptei este dată de subiectul pasiv care este un minor.
f. Fapta a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice (art. 218 alin. 3 lit.
d). Gravitatea faptei este data de existenta unui scop calificat, si anume producerea de
materiale pornografice. Pentru retinerea agravantei este important ca actul/raportul sexual sa
se fi realizat prin constrangere si in scopul producerii unor astfel de materiale.
In cazul formelor agravate prezentate anterior, sanctiunea este inchisoarea de la 5 la 12
ani si interzicerea exercitarii unor drepturi.
g. Fapta a avut ca urmare moartea (art. 218 alin. 4). Pentru a exista aceste două
agravante este necesar să existe culpa autorului faţă de rezultatul mai grav respectiv moartea.
Si in acest caz, fapta se comite cu praeterintentie, astfel incat tentativa nu este posibila, fapta
fiind cel mai adesea o infractiune progresiva. De asemenea, este necesar ca moartea sa fi fost
urmarea infractiunii de viol si nu se fi rezultat independent de aceasta. De exemplu, se va retine
un concurs intre viol si omor, atunci cand, dupa ce victima este violata, prin actiuni ulterioare
de agresiune rezulta si moartea acesteia, sau cand victima este lasata in frig astfel incat ea
decedeaza din alte cauze (fiind comisa fapta de omor cu intentie indirecta).
In cazul acestei forme agravate, sanctiunea este inchisoarea de la 7 la 18 ani si
interzicerea exercitarii unor drepturi.
 8. Aspecte procesuale. În cazul formei simple a infracţiunii, datorită situaţiei delicate, în
care este pusă victima, legiuitorul i-a lăsat acesteia posibilitatea aprecierii dacă depune sau nu
plângere împotriva făptuitorului. De aceea, pentru forma simplă, ce este prevazute in doua
alineate (art. 218 alin. 1 si 2 CP) legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Textul de lege prevede însă o inadvertenţă. Nu dă posibilitatea începerii acţiunii penale
la plângerea prealabilă a părţii vătămate şi în cazul în care făptuitorul este o rudă in linie
directa, frate sau sora cu victima. Cu toate că victima, în varianta alin. 1 sau 2, îşi poate retrage
plângerea faţă de orice persoană care a comis violul, ea nu poate face acest lucru faţă de o ruda
in linie directa, frate sau sora, ceea ce ni se pare nefiresc. Se impune faţă de acest aspect o
modificare a textului de lege. Textul este in acord cu dispozitiile art. 377 CP, care reglementeaza
incestul, si unde nu se prevede nici posibilitatea impacarii, si nici a inceperii urmarii penale la
plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Dintr-un alt punct de vedere, în forma simplă şi calificată prevăzută de art. 218 alin. 1-3,
violul se judecă în primă instanţă (în fond) la judecătorie, pe când în cazul alin. 4, violul se
judecă în primă instanţă (în fond) de către tribunal (art. 36 lit.b) CPP), iar urmărirea penală este
realizata obligatoriu de procuror (art. 56 alin. 3 lit. c) CPP).

Prezentați una din formele calificate ale infracțiunii de viol.

II. Actul sexual cu un minor – art. 220 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de act sexual cu un minor. Constituie infracţiunea de act sexual

cu un minor, raportul sexual, actul sexual anal sau oral, precum si orice acte de penetrare
vaginala sau anala cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, care are varsta cuprinsa intre
13 si 15 ani.
Fapta este mai grava atunci cand este comisa fata de un minor care nu a implinit varsta de
13 ani, dacă fapta este savarsita de un major fata de un minor care a implinit varsta de 15 ani,
atunci cand autorul faptei este membru de familie cu minorul, sau cand minorul se afla in
ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul faptuitorului, sau cand acesta a abuzat de
pozitia sa recunoscuta de incredere sau autoritate asupra minorului ori de situatia deosebit de
vulnerabila a acestuia, ca urmare a unui handicap psihic sau fizic ori ca urmare a unei situatii de
dependenta, sau cand fapta a pus in pericol viata minorului ori a fost comisa in scopul producerii
de materiale pornografice.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la protejarea
minorului faţă de acte sexuale care, realizate la o vârstă fragedă sau cu anumite categorii de
persoane, i-ar produce prejudicii dezvoltării sale fizice şi/sau psihice ulterioare.
Infracţiunea prezintă şi un obiect juridic complex, în cazul formelor agravate prevăzute
de:
- art. 220 alin. 3 lit. a) si alin. 4 lit. a), cand obiectul juridic secundar este reprezentat de
ocrotirea si buna desfasurare a relatiilor de familie;
- art. 220 alin. 3 lit. c) si alin. 4 lit. c), cand obiectul juridic secundar este reprezentat de
asigurarea protectiei vietii minorului.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul minorului asupra căreia se săvârşesc
actele cu caracter sexual.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ. Odată cu modificările intervenite prin Legea nr. 197/2000 şi O.U.G.
nr. 89/2001, forma simplă a infracţiunii de act sexual cu un minor nu mai prezintă un subiect
activ calificat (în speţă, bărbatul apt de a întreţine un raport sexual), putând fi orice persoană.
Însă, în cazul formei agravante prevăzute de art. 220 alin. 3 lit. b) si alin. 4 lit. b) CP,
actul sexual cu un minor prezintă şi un subiect activ calificat, care poate fi tutorele, curatorul,
supraveghetorul, îngrijitorul, educatorul, profesorul, medicul curant.
În practica judiciară a fost asimilat medicului curant şi medicul stomatolog, iar antrenorul
de sport profesorului.
O alta forma calificata in care atat subiectul activ, cat si cel pasiv este calificat este
reprezentata de cea prevazuta de art. 220 alin. 3 lit. a) si alin. 4 lit. a) CP, in care subiectul activ
este un membru de familie al minorului, iar subiectul pasiv este aici dublu calificat, fiind atat un
membru de familie, dar si un minor. Notiunea de membru de familie trebuie retinuta astfel cum
este definita prin dispozitiile art. 177 CP.
Este de mentionat faptul ca, daca diferenta de varsta dintre subiectul activ si cel paiv este
de maxim 3 ani, va opera cauza de nepedepsire prevazuta de art. 220 alin. 5 CP.
b) Subiectul pasiv este calificat in cazul oricarei modalitati de realizare, insa prezinta
unele diferentieri, dupa cum urmeaza:
- este un minor ce are varsta cuprinsa intre 13 si 15 ani, in cazul art. 220 alin. 1 si 3;
- este un minor care nu a implinit varsta de 13 ani, in cazul art. 220 alin. 2 si 4;
- este un minor mai mare de 15 ani, in cazul art. 220 alin. 3.
 În legătură cu subiectul pasiv al infracţiunii se mai pune problema şi vârstei minime de la
care persoana este susceptibilă de a deveni victima unei astfel de infracţiuni. În prezenţa tăcerii
textului de lege, vom considera că această vârstă este în legătură cu momentul când victima
dobândeşte capacitatea de a avea o relaţie sexuală. În situaţia în care victima are o vârstă foarte
fragedă, fapta va constitui viol, deoarece făptuitorul profită de imposibilitatea de a se apăra sau
de a-şi exprima voinţa a victimei, care nu înţelege nici gravitatea situaţiei date şi nici
semnificaţia actului în sine. (A se vedea in acest caz si recomandarile impuse Romaniei, in cauza
MGC vs Romania, plangerea nr. 61495/11, hotararea CEDO din 15 martie 2016 - caz in care
victima de 11 ani la momentul comiterii faptelor, a fost supusa mai multor acte sexuale, aparent
consimtite, cu persoane ce aveau varste mai mari sau mult mai mari decat acesta).

Care sunt subiecții infracțiunii de act sexual cu un minor ?

3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează doar printr-o acţiune sub formă de act sexual anal
sau oral, ori printr-un raport sexual.
Toate aspectele prezentate de noi la elementul material al infracţiunii de viol, relative la
interpretarea noţiunii de act sexual, sunt valabile şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 198
cod penal. Pentru fixare, însă, le vom relua.
Totusi, diferenta esentiala dintre cele doua infractiuni, si anume cea de viol comisa fata
de un minor (art. 218 alin. 3 lit. c) si cea de act sexual cu un minor, o reprezinta faptul ca
infractiunea de viol se savarseste intotdeauna prin constrângere, in timp ce infractiunea de act
sexual cu un minor se comite de bună voie, indiferent că acordul a fost dat în mod tacit sau
expres.
 În cazul formei agravate prevăzute de art. 220 alin. 3 lit. b) si alin. 4 lit. b) CP, obţinerea
consimţământului victimei se face profitând de calitatea de educator, profesor, medic curant,
supraveghetor, tutore, curator. Fapta este mai gravă, tocmai datorită acestui fapt, în sensul că
aceste categorii de persoane ar trebui să ofere protecţia lor, sprijinul moral şi material, să se
îngrijească de dezvoltarea fizică, şi mai ales, psihică, a victimei, şi nu să profite de lipsa de
experienţă şi de naivitatea acesteia.
Practic, textul de lege al art. 220 alin. 1 si 2 instituie limita legală de la care o persoană,
indiferent de sex îşi poate începe activitatea sexuală, limită promovată în ideea protejării
minorilor şi a creării unor condiţii optime de dezvoltare fizică şi psihică, care, în alte condiţii, ar
putea conduce cu uşurinţă pe mai târziu la degradarea fizică şi la imaturitate psihică.
b) Urmarea imediată constă în realizarea actului/raportului sexual consimtit.
c) Legătura de cauzalitate. Între acţiunea ce constituie elementul material şi urmarea
imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate. Infracţiunea de act sexual cu un minor este o
infracţiune de rezultat, astfel că legătura de cauzalitate trebuie stabilită.

Rezumați elementul material al infracțiunii de act sexual cu un minor:

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de act sexual cu un minor se comite cu intenţie.

Daca faptuitorul nu a cunoscut sau nu a putut cunoaste varsta victimei, atunci va opera eroarea
(art. 30 CP).
 4. Formele infracţiunii. Tentativa se pedepseşte, potrivit art. 220 alin. 6 din codul penal.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs actul sexual.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de

lege, odată cu modificările intervenite în materia infracţiunilor privind viaţa sexuală.
În cazul formelor agravate prevăzute de art. art. 220 alin. 3 lit. b) si alin. 4 lit. b) CP,
coautoratul este posibil pentru a primi această încadrare juridică, dacă toţi participanţii care
comit acte de executare directă, au calităţile menţionate de textul de lege (adica ingrijitor, paznic,
medic curant, educator/profesor), iar in cazul agravantei prevazute de art. art. 220 alin. 3 lit. a) si
alin. 4 lit. a) CP, toti coautorii trebuie sa aiba calitatea de membri de familie ai minorului.

6. Sancţiuni. În forma tip, actul sexual cu un minor se pedepseşte cu închisoarea de la 1

la 5 ani.

7. Forme agravate sau calificate. Infracţiunea prezintă mai multe forme calificate sau
agravate, structurate, la momentul actual, în trei alineate. Reprezintă forme agravate ale
infracţiunii de act sexual cu un minor săvârşirea faptei în următoarele împrejurări:
• sa se fi comis un act sexual anal sau oral, precum si raportul sexual de buna voie/liber
consimtit, insa asupra unui minor care nu a implinit varsta de 13 ani. In acest caz, fata de
varianta simpla a infractiunii, a fost coborata varsta minorului sub 13 ani. Prin urmare,
agravanta este data de subiectul pasiv, care trebuie sa aiba o anumita calitate (minor sub 13
ani). In acest caz, sanctiunea este inchisoarea de la 2 la 7 ani, careia i se alatura pedeapsa
complementara a interzicerii unor drepturi (art. 220 alin. 2 CP);
• sa se fi comis un act sexual anal sau oral, precum si raportul sexual de buna voie/liber
consimtit, insa asupra unui minor care a implinit varsta de 15 ani, atunci cand (art. 220 alin. 3
CP):
- minorul este membru de familie al majorului. Notiunea de membru de familie
este definita de art. 177 CP, ca fiind compusa din ascendenti, descendenti, fratii si surorile si
copii acestora, precum si persoanele devenite rude prin adoptie, sotul (desi ipoteza este putin
plauzibila, data fiind varsta minorului precum si cauza de nepedepsire existenta la art. 220 alin.
5), sau persoanele care au stabilit relatii asemanatoare acelora din soti (din nou o ipoteza putin
probabila) sau dintre parinti si copii, in cazul in care convietuiesc (de exemplu, mama minorei se
recasatoreste, si noul sot intretine relatii sexuale cu fiica sotiei, dar care nu este si ruda sa nici de
sange, nici civila);
- minorul se afla in ingrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul
faptuitorului, sau cand acesta a abuzat de pozitia sa recunoscuta de incredere sau autoritate
asupra minorului ori de situatia deosebit de vulnerabila a acestuia, ca urmare a unui handicap
psihic sau fizic ori ca urmare a unei situatii de dependenta. Este de observat ca in acest caz,
leguitorul a explicitat ideea ca faptuitorul, aflat intr-o pozitie de autoritate fata de minor, prin
functia sau profesia pe care o indeplineste, abuzeaza de ea, se foloseste de ea pentru a intretine
cu minorul un act/raport sexual; totodata, textul de lege prevede si situatia in care majorul
abuzeaza de situatia vulnerabila a victimei, ce se poate datora fie unui handicap fizic ori psihic,
fie unei boli, fie datorita altor imprejurari de fapt.
- fapta a pus in pericol viata minorului. In acest caz, ne sunt utile explicatiile
oferite in cazul infractiunii de vatamare corporala (art. 194 alin. 1 lit. e), potrivit carora, prin
actiunile realizate, viata minorului a fost in mod real si concret pusa in pericol acesta putand-si
pierde viata, daca nu s-ar fi intervenit la timp pentru ajutorarea sa;
- ori a fost comisa in scopul producerii de materiale pornografice. Notiunea de
materiale pornografice implica orice fel de materiale realizate in scopuri sexuale, indiferent de
suportul pe care sunt imprimate si chiar daca ele au fost sau nu utilizate ca atare. Agravanta este
determinata de scopul calificat al infractiunii. Producerea de materiale pornografice îl expune pe
minor într-o situaţie delicată social şi moral, determinându-l să obţină bani sau alte foloase din
exploatarea naturii lui sexuale. In această variantă, minorul este de acord cu manifestarea sa în
acest mod lasciv. De remarcat că, chiar dacă este de acord, minorul nu va fi sancţionat, ci doar
persoanele care îl determină să facă acesta şi cu care se manifestă în acest fel.
In toate aceste situatii, fapta se sanctioneaza cu pedeapsa inchisoarii de la 2 la 7 ani,
careia i se alatura pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi.
• Ultima forma agravanta combina formele agravate prevazute de alineatele precedente, in
sensul ca se refera la un minor care fie nu a implinit varsta de 13 ani, fie are varsta cuprinsa intre
13 si 15 ani, daca se afla in una din situatiile prevazute la alineatul precedent si care au fost
descrise de noi mai-sus. In acest caz, agr peste 15avanta este data de varsta minorului, sub 15
ani, fata de cazul alineatului 3, unde varsta minorului era peste 15 ani. Pedeapsa este tot
inchisoarea dar avand limite mai mari de la 3 la 10 ani, alaturandu-i-se si pedeapsa
complementara a interzicerii unor drepturi.
8. Cauza de nepedepsire. Pentru a inlatura pedepsirea altor minori sau majori in
situatiile in care minorii, inca de la o varsta frageda, manifesta anumite cerinte sexuale si isi
incep viata sexuala cu persoane apropiate de varsta lor, codul penal a prevazut ca persoana ce
este mai mare cu cel mult 3 ani, chiar daca si ea este minor sau major, nu se sanctioneaza. Ne
aflam in prezenta unei cauze speciale de nepedepsire.

1. Enumerați formele calificate ale infracțiunii de act sexual cu un minor.

 2. Prezentați una din formele calificate ale infracțiunii de act sexual cu un minor.

III. Incestul – art. 377 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de incest. Potrivit dispoziţiilor art. 377 din codul penal,
reprezintă incest raportul sexual consimtit, savarsit între rude în linie directă sau între fraţi şi
surori. Incestul este una dintre infracțiunile bilaterale.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este unul complex. Obiectul juridic principal îl reprezintă
relaţiile sociale privitoare la protejarea relatiilor de familie, atat din punct de vedere moral, cat
si pentru a nu afecta biologic specia umana. S-a constatat medical ca fapta prezintă un pericol
grav, deoarece raporturile sexuale între rude în linie directă sau între fraţi şi surori, produc, cel
mai adesea, degenerări in cazul in care rezulta copii dintr-o astfel de relatie incestuoasa.
Obiectul juridic secundar este reprezentat de încălcarea si protejarea relatiile privind
viata sexuala.
Spre deosebire de reglementarea anterioara, in prezent incestul este o infractiune
contra familiei si nu contra vietii sexuale, obiectul juridic principal fiind inversat cu cel secundar.
b) Obiectul material este reprezentat de corpul persoanelor care întreţin raportul sexual
interzis.
 2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este calificat, în persoana rudelor de sânge, care sunt ascendenţi sau
descendenţi, indiferent de gradul de rudenie, precum şi în persoana fraţilor şi a surorilor. De
asemenea, subiectul activ este plural, incestul fiind o infracţiune bilaterală, ambele persoane
între care are loc raportul sexual răspunzând pentru această infracţiune.
b) Subiectul pasiv. Subiectul pasiv este insusi statul ca protector al tututor relatiilor
sociale ce pot fi lezate prin comiterea unei infractiuni.
Insa, fiind o infracţiune bilaterală, problema unei victime a infracţiunii sau a unui subiect
pasiv nu se pune decât în rare situaţii. Este un aspect de specificitate al infracţiunilor bilaterale,
în general, şi al infracţiunii de incest, în mod special. Infracţiunea de incest, de regulă nu are
subiect pasiv, deoarece ambii parteneri răspund penal.
În mod excepţional subiect pasiv al infracţiunii ar putea fi acel partener care a fost
victima celuilalt (de exemplu, dacă a fost iresponsabil sau indus în eroare, constrâns, ori este
vorba de un minor).
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune sub formă de raport sexual intre
rude in linie directa sau intre frati si surori. Textul de lege are în vedere doar un raportul sexual
normal între două persoane de sex opus, căci, ceea ce interesează într-o asemenea situaţie este
protejarea relaţiilor familiale, care ar trebui să se bazeze pe manifestări fireşti de afecţiune şi
respect, precum şi procrearea de descendenţi normali, atât sub raport fizic cât şi psihic, astfel
încât să nu se producă o degenerescenţă genetică. Prin urmare, daca fapta se comite printr-un
act sexual anal sau oral, sau orice altfel de act sexual, cu exceptia celui firesc, normal, fapta nu
reprezinta infractiune, nefiind incriminata.
In prezent, astfel cum am analizat la infractiunea de viol, daca raportul sexual intre
persoanele indicate mai-sus s-a realizat prin constrângere, infracţiunea de incest este absorbită
în cea de viol, persoana fiind sanctionata doar pentru viol in forma calificata.
b) Urmarea imediată constă în realizarea raportului sexual.
c) Legătura de cauzalitate resultă din însăşi materialitatea faptei (ex re).
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de incest se comite cu intenţie directă.
4. Formele infracţiunii. Tentativa nu se se pedepseşte, nemaifiind incriminata.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs raportul sexual. Dacă fapta se
comite repetat, infracţiunea are caracter continuat şi se sancţionează potrivit regulilor specifice
prevăzute de art. 35 alin. 1 coroborat cu art. 36 alin. 1 CP.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă însă doar sub forma forma
instigării sau complicităţii, infracţiunea fiind una cu subiect unic şi bilateral.
6. Sancţiuni. Pedeapsa principală este închisoarea de la 1 la 5 ani.
 1. Este absorbită infracțiunea de incest în cea de viol, în cazul întreținerii unui raport sexual prin
constrângere între tată și fiică ?

2. Elementul material la incest constă într-un raport sexual sau într-un act sexual de orice natură ?

IV. Hărţuirea sexuală – art. 223 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de hărţuire sexuală. Potrivit dispoziţiilor art. 223 din codul
penal, reprezintă infracţiunea de hărţuire sexuală, pretinderea in mod repetat de favoruri de
natura sexuala in cadrul unei relatii de munca sau a unei relatii similare, daca prin aceasta
victima a fost intimidata sau pusa intr-o situatie umilitoare.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este unul comnplex. Obiectul juridic principal este reprezentat
de relaţiile sociale privitoare la viaţa sexuală care trebuie să se desfăşoare în condiţii normale,
fără presiuni sau vreun tip de constrângere, generată de o situaţie exterioară. Obiectul juridic
secundar este reprezentat de relaţiile sociale care ocrotesc demnitatea persoanei, precum şi de
cele care vizează o desfăşurare colegială a raporturilor de serviciu, între şefi şi subalterni.
Apreciem, totodata, ca in noua reglementare, hartuirea aduce atingere si libertatii psihice a
persoanei, care este intr-un fel, fortata, sa adopte o anumita atitudine, neconforma standardelor
ei.
b) Obiectul material avand in vedere modul cum este definita infractiunea potrivit noii
reglementari, si anume prin pretinderea de favoruri de natura sexuala, apreciem ca, in
principiu, fapta nu poate avea obiect material, fiind o infractiune de pericol.

2.2. Subiecţii infracţiunii.

a) Subiectul activ este calificat, putând fi doar o persoană care isi desfasoara activitatea
intr-un serviciu, fie public, fie privat. Actualmente, codul penal nu mai pretinde ca subiectul
activ sa abuzeze de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia la locul de muncă adica
sa fie pe o pozitie supraordonata fata de victima, putand deci sa fie si un coleg aflat pe aceeasi
pozitie ierarhica cu aceasta.

b) Subiectul pasiv este calificat în raport cu subiectul activ. El poate fi orice persoană
care se află în raport de subordonare faţă de autor ori se află sub influenţa acestuia.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Situatia premisa. Apreciem, ca in acest caz, fapta prezinta o situatie premisa, si
anume preexistenta unei relatii de munca sau similare, intre victima si hartuitor. In lipsa acestei
situatii, fapta nu va fi hartuire sexuala, nefiind incriminata.
b) Elementul material se realizează numai printr-o acţiune de pretindere a unor favoruri
de natura sexuala, in cadrul relatiei de munca sau similare. Prin pretindere se intelege o cerere
sistematica, o actiune de sicanare a victimei.
Fapta trebuie sa aiba caracter repetat (fiind o infractiune de obicei) si sa conduca la
intimidarea sau umilirea subiectului pasiv. Prin intimidare au umilirea victimei intelegem
situatia in care aceasta este obligata sa se supuna vointei infractorului de satisfacere a
~imperativelor sale~ sexuale (Al. Boroi, p. 165, ed. 2014).
Din caracterul repetat decurge ideea de savarsire a infractiunii.
Daca fapta nu se realizeaza prin pretinderea de favoruri sexuale atunci, ne putem afla in
situatia, eventual, a infractiunii de hartuire.
b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de temere cu privire la consecintele
refuzului satisfacerii cerintelor sexuale ale infractorului. De asemenea, infractiunea trebuie sa
produca o stare de intimidare si de umilire a victimei.
c) Legătura de cauzalitate resultă din însăşi materialitatea faptei (ex re).
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de incest se comite cu intenţie directă. Infracţiunea
prezintă şi un scop calificat, actele de hărţuire fiind comise în scopul obţinerii de satisfacţii de
natură sexuală.
4. Formele infracţiunii. Fiind o infractiune de pericol, consideram ca fapta nu poate avea
tentativa, deoarece in momentul in care se realizeaza actiunea de pretindere, tot atunci se
consuma si fapta, chiar daca nu s-a realizat imediat si starea de temere sau de umilire, adica
urmarea imediata a infractiunii.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă însă doar sub forma forma
instigării sau complicităţii, infracţiunea fiind una cu subiect unic.

6. Sancţiuni. Pedeapsa principală este alternativă, putând fi închisoarea de la 3 luni la 1

an sau amenda (120-240 zile/amenda).
 Rezumați elementul material al infracțiunii de hărțuire sexuală:

UNITATEA DE INVATARE 9
INFRACȚIUNI CE ADUC ATINGERE DOMICILIULUI ȘI VIEȚII PRIVATE

I. Violarea de domiciliu – art. 224 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de violare de domiciliu. Reprezintă violare de domiciliu
pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau într-un loc
împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le
părăsi la cererea acesteia.
Infracţiunea este mai gravă dacă se săvârşeşte de către o persoană înarmată, în timpul
nopţii sau prin folosire de calităţi mincinoase.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la respectul vietii
private si la inviolabilittaea domiciliului, valori fundamentale protejate ambele de Constitutie
prin dispozitiile art. 26 si 27.
b) Obiectul material. Plecand de la definitia notiunii de obiect material (acel obiect
asupra caruia se rasfrange activitatea infractionala), apreciem ca fapta nu poate avea obiect
material, deoarece, ceea ce se lezeaza prin comiterea infractiunii nu este insasi locuinta/dependita
sau incaperea ori locul imprejmuit, ci viata intima si privata a persoanei vatamate. Subiectul activ
nu actioneaza asupra acestor elemente care delimiteaza un spatiu privat, ci lezeaza psihicul
persoanei victima, libertatea ei de a alege cine, cum si in ce masura sa patrunda in intimitatea ei.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este necircumstanţiat el putând fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
În practica judiciară s-a hotărât că săvârşeşte această infracţiune, chiar proprietarul care pătrunde
în locuinţa chiriaşului fără voia acestuia.
b) Subiectul pasiv este persoana care foloseşte domiciliul violat şi care are dreptul să
permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliul respectiv. Potrivit modului de
reglementare actual subiectul pasiv poate fi numai o persoană fizică, nu şi o persoană juridică.
3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează fie prin acţiunea de a pătrunde, fără drept într-o
locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fie prin acţiunea de a refuza
părăsirea locuinţei sau a celorlalte locuri menţionate mai sus, la cererea persoanei care le
foloseşte.
Prin locuinţă se înţelege orice loc destinat efectiv şi actual uzului domestic al uneia sau
mai multor persoane. Notiunea de locuinta nu se confunda cu cea de domiciliu, putand intra in
aceasta categorie orice spatiu domestic dedicat locuirii, chiar daca atunci acolo nu este nicio
persoana, sau spatiu este utilizat doar in anumite momente locuirii.
Prin încăpere se înţelege o parte din locuinţă, iar prin dependinţă locul care direct sau
indirect este în relaţie de dependenţă faţă de locuinţă (bucătăria, cămara, pivniţa, magazia, boxa
de la subsol, etc.).
Prin loc împrejmuit se înţelege orice loc care este delimitat de jur împrejur printr-un gard
sau semne de marcare; el însă trebuie să ţină de locuinţă sau de dependinţă. Dacă locul
împrejmuit nu are nici o legătură cu uzul domestic şi cu libertatea persoanei, nu se află sub
ocrotirea legii (de exemplu, daca este un teren in camp - in acest caz, ocuparea fara drept poate
fi, eventual, tulburare de posesie, daca este realizat elementul material al infractiunii).
Este de remarcat ca fapta de patrundere trebuie sa se realizeze fara drept. Astfel, insasi
legea fundamentala (art. 27 alin. 2) acorda o protectie limitata uzului domiciliului, in sensul ca se
poate patrunde, chiar fara consimtamantul celui ce utilizeaza spatiul respectiv:
- atunci cand se executa un mandat de arestare sau o hotarare judecatoreasca;
- pentru inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei
persoane (de exemplu, pentru a salva pe cineva de la un incediu);
- pentru apararea securitatii nationale sau a ordinii publice;
- pentru inlaturarea unei epidemii.
Acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii poate consta şi într-un refuz al
făptuitorului de a părăsi locuinţa. Aceasta presupune că intrarea în locuinţă s-a făcut în mod
legal, însă fie direct (ostentativ, făţiş), fie indirect (ascunzându-se în casă), făptuitorul refuză să o
părăsească. In acest caz, fapta se comite printr-o inactiune.
Cele două modalităţi de săvârşire a infracţiunii au caracter alternativ, astfel că, va exista o
unitate naturală de infracţiune şi nu un concurs de infracţiuni în cazul în care făptuitorul, după
pătrunderea fără drept şi fără consimţământ în domiciliu, refuză să-l părăsească.
De cele mai multe ori, infracţiunea de violare de domiciu reprezintă o infracţiune mijloc,
ce înlesneşte comiterea unei alte infracţiuni. In cazul in care infractiunea scop este cea de furt sau
de talharie, atunci, potrivit art. 229 alin. 2 lit. b) si art. 234 alin. 1 lit. f) CP, fapta de violare de
domiciliu va fi absorbita in aceste doua infractiuni, transformand, de exemplu, furtul intr-o
infractiune complexa.
b) Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii persoanei, sub aspectul libertăţii vieţii
domestice.
c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată rezulta din insasi
materialitatea faptei (ex re).

Definiți termenii de (folosiți și exemple):

1. Încăpere:

2. Locuință:

3. Dependință:

4. Loc împrejmuit ținând de o locuință/casă

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de violare de domiciliu sau a sediului se săvârşeşte

cu intenţie directă sau indirectă.

4. Formele infracţiunii. Tentativa, deşi posibilă (de exemplu, o persoana incearca sa sara
gardul curtii sau sa patrunda intr-o casa dar este prins, sau nu reuseste aceasta), nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul în care s-a produs rezultatul socialmente periculos, adică
atunci când făptuitorul a pătruns în locuinţa unei persoane, fără drept şi fără consimţământul
victimei, sau a refuzat să părăsească locuinţa.
5. Participaţia penală. Este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare sau
complicitate.
 6. Sancţiuni. În forma simplă, sancţiunea este pedeapsa principală a închisorii de la 3
luni la 2 ani sau amenda (120-240 zile/amenda).

7. Forme agravate sau calificate. Infracţiunea de violare de domiciliu prezintă şi o

formă agravată, condensată în cadrul dispoziţiilor art. 223 alin. 2 din codul penal.
Potrivit acestora, fapta prezintă un pericol social mai ridicat dacă este săvârşită:
• de o persoană înarmată.
• în timpul nopţii.
• prin folosire de calităţi mincinoase.
a. Agravanta privind comiterea faptei de o persoană înarmată. Comiterea faptei de către
o persoană înarmată presupune ca arma să fie vizibilă, indiferent dacă s-a făcut sau nu uz de ea.
Dacă prin folosirea armei au rezultat violenţe, suferinţe fizice sau psihice atunci se vor aplica
regulile concursului de infracţiuni. Apreciem ca in acest caz agravanta se refera doar la folosirea
unei arme in sensul propriu al termenului, si nu de arma asimilata.
b. Agravanta privind comiterea faptei în timpul nopţii. Comiterea faptei în timpul nopţii
amplifică posibilitatea consumării infracţiunii şi pericolul ei social. Se consideră noapte de la
lăsarea întunericului şi până la ivirea zorilor, inclusiv. Aprecierea asupra acestui aspect se face în
funcţie de anotimp şi loc, ştiut fiind că există diferenţe notabile între iarnă şi vară, precum şi între
diferite zone de relief, munte-câmpie, sub aspectul momentului de răsărit şi de apus al soarelui.
Totodată, vizibilitatea poate fi influenţată şi de condiţiile meteo. Agravanta este determinată de
realizarea infracţiunii într-un anumit interval de timp.
c. Agravanta privind comiterea faptei prin folosirea de calităţi mincinoase. Folosirea
calităţilor mincinoase presupune ca făptuitorul să se dea drept o anumită persoană, rudă, vecin,
funcţionar, instalator, lucrător al poliţie, şef de scară, administratorul blocului, etc. Dacă pentru
folosirea calităţilor mincinoase făptuitorul îşi atribuie şi o anumită calitate oficiala, ce implica
exercitiul autoritatii de stat, urmata de indeplinirea unui act legat de acea calitate, va exista şi
infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale (art. 258 din codul penal), iar dacă se falsifică
anumite înscrisuri oficiale atunci avem şi infracţiunea de fals şi uz de fals.
Forma agravată se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda (180-300
zile/amenda).
8. Aspecte procesuale. Atat in cazul formei simple, cat si a celei calificate a infracţiunii
acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (art. 224 alin. 3
CP).

Deosebiți noțiunile de calități oficiale, folosită de art. 258 c.p., de cea de calități mincinoase folosită
de art. 223 alin. 2 c.p.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
• Alexandru Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2014.
• George Antoniu, Tudorel Toader, Explicatii ale noului cod penal, vol. III, (art. 188-
256), Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2015.
• Avram Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București,
2008.
• Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială,
Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999.

II. Legi penale.

1. Codul penal actualizat.

III. Site-uri oficiale: al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro .

 MODULUL IV
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

• Cuprins
• Timpul necesar pentru studiul individual al întregului modul
• Obiectiv general
• Obiective operaţionale
• Dezvoltarea temei
• Bibliografie selectivă

1. Cuprins
 U.I.10. Prezentarea infracţiunilor de furt simplu, furt calificat, talharie
si piraterie.
U.I.11. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii:
abuzul de încredere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, bancruta
simplă, bancruta frauduloasă.
U.I.12. Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii:
gestiunea frauduloasă, însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor,
înșelăciunea, înșelăciunea privind asigurările, distrugerea, tulburarea de
posesie.

= 6 ore

• Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind infracţiunile

ce vizează patrimoniul persoanei ca atribut esenţial al fiinţei umane, a cărui
atingere creează disfuncţii în manifestarea relaţiilor umane, precum şi în
societate, putând prejudicia grav, atât persoanele fizice cât şi cele juridice.

• Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată lezarea
patrimoniului unei persoane în una din infracţiunile prevăzute în cadrul art.
228-256 din codul penal.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 10
FURTUL, TALHARIA SI PIRATERIA

I. Furtul simplu – art. 228 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de furt. Potrivit dispoziţiilor art. 228 alin.1 din codul penal,
reprezintă furt luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul
acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere,
desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului. Patrimoniul cuprinde
bunurile corporale şi necorporale, bunurile consumptibile ori fungibile, mobile sau imobile,
principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăţi ale subiectului, privite din
punct de vedere al valorii lor economice şi al raporturilor care se nasc prin exerciţiul acestor
puteri, facultăţi, aptitudini. Norma de incriminare priveşte posesia sau detenţia, deoarece prin
aceste atribute juridice se exteriorizează dreptul de proprietate.
b) Obiectul material al infracţiunii de furt este un bun mobil care se află în posesia sau
detenţia altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului.
Bunul, care constituie obiectul material al infracţiunii de furt, trebuie să aibă o valoare
pentru cel care-l deţine.
Noţiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil, în sensul că el poate fi
deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul.
Imobilele nu pot face obiectul unui furt; în schimb, părţi dintr-un asemenea bun,
devenite mobile prin detaşare, pot constitui obiect material al furtului.
Cât priveşte vehiculele, acestea constituie obiect material al infracţiunii de furt, potrivit
art. 228 în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însuşit, precum şi în cazul când
sustragerea vehiculului s-a făcut doar în scopul folosirii sale temporare, potrivit art. 230.
Sunt considerate bunuri mobile şi acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase şi
care au o anumită valoare economică, cum ar fi: energia electrică, termică, hidraulică,
impulsurile de clablu sau TV, precum şi înscrisurile.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ al infracţiunii de furt poate fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale de vârstă şi responsabilitate. Potrivit prevederilor art. 228 alin. 2, chiar şi
proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare a unui bun, care în acel moment se găseşte în
posesia sau detenţia legitimă a altei persoane, poate fi subiect activ al infracţiunii de furt.
b) Subiectul pasiv poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică.

3. Conţinutul constitutiv.
3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de luare a unui bun mobil din
posesia sau detenţia altuia. Elementul material presupune două acte: deposedarea şi
aproprierea bunului de infractor, acte care se succed cu rapiditate.
Prin deposedarea de bunul sustras, se înlătură situaţia de fapt, care permitea
posesorului sau deţinătorului să dispună de acel bun.
Prin apropriere, se realizează o nouă situaţie de fapt care presupune că bunul se află în
sfera de stăpânire a făptuitorului.
În mod excepţional, luarea se poate înfăptui şi prin inacţiune, cum ar fi cazul celui care
predă o masă de bunuri şi omite intenţionat să predea anumite bunuri, pe care le reţine pentru
el.
Pentru întregirea laturii obiective, trebuie îndeplinite şi următoarele cerinţe esenţiale:
 • acţiunea de luare trebuie să se exercite asupra unui bun mobil.
• bunul mobil trebuie să se găsească în posesia sau detenţia unei alte persoane.
• acţiunea de luare trebuie să se realizeze fără consimţământul posesorului sau
deţinătorului bunului.
În ceea ce priveşte calitatea de bun mobil a obiectului material, am dat explicaţiile
necesare la momentul analizării obiectului infracţiunii. Se mai impun totuşi anumite precizări,
relative la calitatea de bun mobil a anumitor forme de energie. Astfel, problema se pune în
cazul furtului de curent electric, în cazul sustragerii de impulsuri telefonice şi de semnal video.
În cazul furtului de curent electric, dispoziţiile codului penal trebuie coroborate cu cele
ale art. 85 din Legea nr. 7/2007 a energiei electrice, unde se prevede că: „Sustragerea de energie
electrică constituie infracţiunea de furt şi se pedepseşte conform prevederilor Codului penal. (2) Deteriorarea,
modificarea fără drept sau blocarea funcţionării echipamentului de măsurare a energiei electrice livrate constituie
infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani. (3) Deteriorarea, modificarea fără drept sau
sustragerea componentelor instalaţiilor energetice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare, conform
prevederilor Codului penal. (4) Executarea sau folosirea de instalaţii clandestine în scopul racordării directe la reţea
sau pentru ocolirea echipamentelor de măsurare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5
ani”.
În cazul alin. 1 şi 3, unde infracţiunea prevăzută de art. 85 din Legea nr. 7/2007 face
trimitere la dispoziţiile codului penal, fapta va fi sancţionată şi raportată sub aspectul
conţinutului constitutiv la dispoziţiile art. 228 alin. 1 şi 3, precum şi la dispoziţiile art. 229 alin. 3
lit. c), coroborată în acest ultim caz cu cele ale art. 85 alin. 3 din legea menţionată. În
consecinţă, nu va exista în aceste situaţii un concurs de infracţiuni, ci doar un concurs de
calificări.
În situaţia comiterii faptelor prevăzute de art. 85 alin. 2 şi 4 ne aflăm în prezenţa unei
incriminări distincte, care nu se mai regăseşte în codul penal, astfel că, săvârşirea acestor fapte
va determina încadrarea juridică în dispoziţiile legii speciale.
În cazul furtului de curent electric se consideră coautori toate persoanele care
beneficiază de acest fapt, dacă au cunoscut faptul în sine şi îndeplinesc condiţiile de răspundere
penală, şi nu doar proprietarul apartamentului sau al locaţiei respective.
Relativ la calitatea de bun mobil, în sensul legii penale, a impulsurilor telefonice,
doctrina, ca şi jurisprudenţa mai recentă a unor instanţe au considerat că „serviciul telefonic
presupune o conversie a energiei electrice, prelucrată de furnizorul de servicii prin centrale telefonice, prin reţeaua
telefonică circulă semnale electromagnetice purtătoare de informaţii, prin care se realizează transmiterea
convorbirilor telefonice. Aceste semnale electromagnetice constituie energie electrică având valoare economică în
sensul dispoziţiilor art. 208 alin. 2 cod penal. Ca atare, sustragerea de impulsuri electromagnetice purtătoare de
informaţii sub forma propagării sunetelor, semnale ce sunt contorizate, deci au valoare economică, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. 1 şi 2 cod penal, şi, după caz, de art. 209
din acelaşi cod. De altfel, apărarea ... în sensul că fapta constituie contravenţie, nu poate fi reţinută, având în
vedere că prin OUG 79/2002, s-au abrogat dispoziţiile art. 57 lit. m din Legea 74/1996.” .
 În aceeaşi măsură doctrina a apreciat că şi semnalul video şi sonor transmis prin cablu,
reprezintă o energie cu valoarea economică, susceptibilă a fi sustrasă şi a face obiectul
infracţiunii de furt.
Termenii de detenţie şi posesie utilizaţi în art. 228 Cod pen. au înţelesul de simplă
stăpânire de fapt.

Prezentați obiectul material al infracțiunii, făcând referiri și la diferitele tipuri de energie ce pot fi
furate.

b) Urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau
deţinătorului în cea a făptuitorului. Urmarea imediată nu trebuie confundată cu paguba
produsă prin infracţiunea de furt. Aşadar, chiar şi atunci când se realizează o restituire sau o
despăgubire post-factum, nu se înlătură existenţa urmării imediate.
c) Legătura de cauzalitate Între acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material
al infracţiunii şi urmarea imediată trebuie să existe un raport de cauzalitate. În literatura de
specialitate, se apreciază că urmarea imediată, fiind în cazul acţiunii de luare, un rezultat fizic,
legătura de cauzalitate apare ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acţiunii
de luare şi din producerea urmării imediate.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de furt se săvârşeşte cu intenţie, care, în cele mai
multe situaţii, este directă, deoarece făptuitorul prevede şi urmăreşte rezultatul faptei sale. În
mod excepţional, forma de vinovăţie poate fi şi intenţia indirectă atunci când lucrul furat ar
conţine în el un alt bun a cărui eventuală prezenţă făptuitorul ar fi putut-o prevedea şi a
acceptat rezultatul faptei sale.
Pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii de furt, trebuie realizată cerinţa ca
intenţia de a săvârşi acţiunea de luare a bunului mobil, din posesia sau detenţia unei persoane
fără voia acesteia, să aibă ca scop însuşirea pe nedrept a acelui bun. Infracţiunea, prezintă deci,
un scop calificat.
Dacă bunul luat este un vehicul, latura subiectivă a infracţiunii de furt este realizată chiar
atunci când intenţia de săvârşire a acţiunii de luare are ca scop numai folosirea, nu şi însuşirea
vehiculului – art. 230 CP.
4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc în cazul
formei simple a infracţiunii de furt. În schimb, tentativa se pedepseşte, potrivit art. 232 din
codul penal.
În ceea ce priveşte momentul consumării infracţiunii de furt, Codul penal român a
adoptat teoria apropriaţiunii, potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia infractorului,
indiferent cât durează această posesie. Urmând această teorie se consideră infracţiune
consumată de furt atunci când se comite un furt dintr-un magazin, iar bunul a fost luat de pe
raft şi ascuns, şi nu l-a momentul ieşirii din magazin. Aceeaşi soluţie se impune şi atunci când
furtul se comite într-o întreprindere, sau societate comercială. În acest caz, infracţiunea se
consumă în momentul intrării în posesia bunurilor şi a-l deposedării de ele a unităţii de la care
se fură şi nu în momentul în care inculpatul a ieşit cu ele din incinta sau curtea întreprinderii sau
a societăţii comerciale.
Activitatea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma unei activităţi continue, cum
ar fi cazul sustragerii de energie electrică sau al unei activităţi continuate (de exemplu
sustragerea repetată de materiale de construcţii de pe un şantier în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale). În aceste cazuri, epuizarea infracţiunii se realizează în momentul în care au
încetat actele de prelungire ale activităţii ilicite de luare.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele prevăzute de
lege: coautorat, instigare, complicitate.

6. Sancţiuni. Infracţiunea în formă simplă se sancţionează cu pedeapsa principală a

închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda (180-300 zile/amenda).

Dați exemple de infracțiuni de furt comise în formă continuă și în formă continuată.

 II. Furtul calificat – art. 229 din codul penal.
1. Definirea şi prezentarea circumstanţelor calificante ale furtului calificat. În cazul
infracţiunii de furt calificat vom analiza doar formele calificate, adică acele elemente care fac ca
fapta să aibă un caracter mai grav, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să stabilească şi un
cuantum al pedepsei mai mare. Cu excepţia sancţiunii şi a elementelor care dau furtului
caracterul calificat, restul aspectelor sunt identice cu cele ale furtului simplu. Noul cod penal a
resistematizat formele calificate ale infractiunii de furt, structurandu-le pe 3 alineate, in functie
de gravitatea sa si a urmarilor produse.
Astfel, potrivit art. 229 alin.1 CP, reprezinta circumstante de agravare, furtul comis
in urmatoarele imprejurari:
• într-un mijloc de transport în comun (lit. a);
• în timpul nopţii (lit. b);
• de o persoană mascată, deghizată sau travestită (lit. c);
• prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei
chei mincinoase (lit. d);
• prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere.

Potrivit art. 229 alin. 2 CP, reprezinta circumstante de agravare, furtul comis in
urmatoarele imprejurari:
• asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural (lit. a);
• prin violare de domiciliu sau sediu profesional (lit. b);
• de o persoană având asupra sa o armă (lit. c);
 Potrivit art. 229 alin. 3 CP, reprezinta circumstante de agravare, furtul comis in
urmatoarele imprejurari:
• ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă (lit. a);
• componente ale sistemelor de irigaţii (lit. b);
• componente ale reţelelor electrice (lit. c);
• un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică (lit. d);
• un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru (lit. e);
• instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente (lit. f);
• bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe
drumurile publice (lit. g);
• cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii (lit. h).

Potrivit art. 2561 CP, furtul simplu sau calificat care a produs consecinţe deosebit de
grave este o altă agravantă specială a acestei infracțiuni.

Analiza variantelor agravate ale furtului calificat prevăzute de alin. 1.

a. Agravanta privind săvârşirea furtului într-un mijloc de transport în comun. Furtul
săvârşit într-un mijloc de transport în comun are un caracter mai grav deoarece aglomeraţia,
fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora şi imposibilitatea de supraveghere a
bagajelor constituie împrejurări de care pot profita infractorii pentru a sustrage diferite bunuri.
Mijlocul de transport în comun este acel mijloc care este destinat sau are posibilitatea reală de
a transporta mai multe persoane deodată (trenuri, autobuze, tramvaie, avioane, etc.). În
general, taxiul nu se consideră mijloc de transport în comun; totuși, raportat la faptul că este
posibil ca la un moment dat, mai multe persoane, fără a se cunoaște între ele, din motive
practice, să utilizeze același taxi pentru transport, poate transforma taxiul într-un mijloc de
transport în comun, fiindu-i aplicată agravanta (Al. Boroi, p. 203, 2014).
Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit loc.

b. Agravanta privind săvârşirea furtului în timpul nopţii. Comiterea faptei în timpul

nopţii amplifică posibilitatea consumării infracţiunii şi pericolul ei social. Se consideră noapte de
la lăsarea întunericului şi până la ivirea zorilor, inclusiv. Aprecierea asupra acestui aspect se face
în funcţie de anotimp şi loc, ştiut fiind că există diferenţe notabile între iarnă şi vară, precum şi
între diferite zone de relief, munte-câmpie, sub aspectul momentului de răsărit şi de apus al
soarelui. Totodată, vizibilitatea poate fi influenţată şi de condiţiile meteo. Agravanta este
determinată de realizarea infracţiunii într-un anumit interval de timp.
Infractorul se poate apropia de bunurile pe care vrea să şi le însuşească mai uşor şi fără
să fie văzut, are posibilitatea să transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă şi să se
sustragă urmăririi.
Această agravantă operează indiferent dacă făptuitorul a profitat sau nu de timpul
nopţii, după cum nu prezintă importanţă dacă infractorul a săvârşit doar o parte din activitatea
infracţională în timpul nopţii. Totuși, apreciem că este mult mai realistă ipoteza de a reține
agravanta atunci când persoana a profitat în orice mod de instalarea noptii, de exemplu,prin
numărul mic de persoane existente într-un anumit loc, prin lăsarea întunericului, prin lipsa sau
scăderea atenției etc. De aceea, noi considerăm că furtul realizat într-o hală dintr-o
unitate/fabrică, hală perfect luminată, în care se realiza un flux continuu de lucru – 24 de ore
din 24, chiar dacă s-a realizat în ”timpul nopții naturale”,nu poate fi încadrat la această
calificare.
Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit timp.

c. Agravanta privind comiterea furtului de o persoană mascată, deghizată sau travestită.

Periculozitatea sporită a furtului în această situaţie este dată de siguranţa mai mare a infractorului
cu care acţionează la comiterea infracţiunii, ştiind că va fi mult mai greu de recunoscut şi
identificat.
Prin persoană mascată se înţelege acea persoană care poartă total sau parţial o mască, în
acest fel reuşind să-şi ascundă identitatea.
Prin persoană deghizată se înţelege acea persoană care se îmbracă sau îşi aranjează
înfăţişarea încât să nu poată fi recunoscută (poartă perucă, îşi vopseşte părul, aplicarea de barbă
sau mustaţă artificială, etc.).
Prin persoană travestită se înţelege acea persoană care îşi aranjează înfăţişarea şi
vestimentaţia pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real.

Definiți termenii:
1. Persoană mascată:
2. Persoană deghizată :

3. Persoană traverstită

d. Agravanta privind comiterea furtului prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără
drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Pentru a se reţine această agravantă
este necesar să se fi folosit efectiv în comiterea furtului ori să se fi încercat săvârşirea acestuia
în unul din modurile sau mijloacele prevăzute de textul de lege.
Prin efracţie se înţelege înlăturarea prin violenţă a oricărui dispozitiv de siguranţă sau
obiect care se interpune între infractor şi bunul ce se urmăreşte a fi sustras (demontarea
dispozitivelor de închidere, spargerea etc.). nu reprezintă efracţie furtul unui casetofon dintr-un
autoturism descuiat, şi nici ruperea unui sigiliu.
Prin escaladare se înţelege trecerea peste un obstacol care se interpune între făptuitor
şi bunul urmărit a fi sustras (căţărarea pe zidul unei clădiri pentru a pătrunde în locuinţă prin
fereastră, trecerea peste un zid, etc.).
Cheia adevarată este cheia folosită în mod obişnuit de către cel care este îndreptăţit.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuinţat în mod
fraudulos chiar cheia care era folosită în mod obişnuit de către cel îndreptăţit. S-a reţinut
infracţiunea de furt în această agravantă în împrejurarea când inculpatei i s-a dat o cheie de la
încăperile închiriate de persoana vătămată pentru a face curăţenie, însă inculpa a folosit ocazia
pentru a lua anumite bunuri ale părţii vătămate pentru a-şi acoperi o datorie pe care partea
vătămată o avea faţă de ea.
Cheia mincinoasă este cheia contrafăcută sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se
poate acţiona mecanismul de deschidere fără a-l distruge sau degrada. Agravanta operează
numai dacă cheia adevarată sau mincinoasă a fost folosită efectiv la săvârşirea furtului.
Această formă agravată a creat dificultăţi în practică în sensul în care s-a pus problema
dacă există un concurs de infracţiuni între furt sub forma efracţiei şi violare de domiciliu, sau
infracţiunea de violare de domiciliu este absorbită în cea de furt comisă prin efracţie,
escaladare etc. Unele instanţe au reţinut corect că în cazul savârşirii unui furt prin efracţie,
există o singură infracţiune – complexă - de furt calificat, violarea de domiciliu absorbindu-se în
mod natural în conţinutul acesteia.
Este şi situaţia din speţa următoare: „În noaptea de 19/20 mai 2003, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice
I. a pătruns pe poarta de acces asigurată a părţii vătămate P.V. şi a sustras un cal, cauzând un prejudiciu de
6.000.000 lei. Instanta de fond a apreciat că s-au comis două infracţiuni aflate în concurs, una de violare de
domiciliu şi o alta de furt calificat, la individualizare avându-se în vedere între altele, pericol social concret al
faptelor, recunoaşterea acestora, cuantumul prejudiciului, dar şi starea de recidivă a inculpatului, condamnat
anterior la 3 ani si 6 luni închisoare pentru infractiuni de acelasi gen. Tribunalul Dolj, prin decizia penala nr.354 din
19 aprilie 2004, a respins ca nefondat apelul inculpatului motivând că pedepsele au fost corect individualizate atât
sub aspectul cuantumului cât şi al modalităţii de executare iar încadrarea juridică adoptată a fost apreciată ca
exactă în concordanţă cu probatoriul administrat. Împotriva acestei decizii a declarat recursul inculpatul, reiterând
critica de netemeinicie a hotărârii, cale de atac care a fost admisă. Din examinarea actului de sesizare precum şi din
starea de fapt reţinuta în considerentele hotărârilor, rezultă că inculpatul a pătruns pe poarta de acces în domiciliul
părţii vătămate, în condiţiile în care aceasta era asigurată cu un dispozitiv de închidere – drug – pe care l-a
îndepărtat. În aceastăa circumstanţă, pătrunderea inculpatului în domiciliul părţii vătămate, face parte din latura
obiectivă a infracţiunii de furt calificat, prin efracţie, aşa încât nu mai poate fi reţinuta ca infracţiune distinctă , de
sine stătătoare, aceea prevăzută de art. 192 alin.2 Cod penal, astfel că s-a procedat la reîncadrarea faptelor într-o
singură infracţiune de furt.”

Definiți termenii:
1. Efracție:

2. Escaladare:

3. Cheie adevărată:

4. Cheie mincinoasă:

e. Agravanta privind comiterea furtului prin scoaterea din funcțiune a sistemului de

alarmă ori de supraveghere.
Aceasta este o nouă agravantă introdusă de CP ca urmare a unor dese situații întâlnite în
practică în care, furturile din case sau din alte edicfii se face prin scoaterea din funcțiune a
sistemului de alarmă sau supraveghere, sistem care este menit a aduce protecție locului respectiv.
 Potrivit art. 28 din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor și a bunurilor,
modificată, definește ceea ce se înțelege prin sistem de alarmă sau supraveghere: un echipament
electronic cu posibilități de înregistrare și stocare a imaginilor și datelor, corespunzător
gradului de siguranță impus de caracteristicile obiectului protejat.
Pentru reținerea agravantei este important ca să sistemul de alarmă sau supraveghere să
fie funcțional și activ la momentul comiterii furtului.
Agravanta se referă la modalitatea în care fapta se comite.

Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Analiza variantelor agravate ale furtului calificat prevăzute de alin. 2.

a. Agravanta privind comiterea furtului asupra unui bun care face parte din patrimoniul
cultural. În patrimoniul cultural sunt incluse bunurile cu valoare deosebită, istorică,
documentară, artistică, inclusiv bunuri a căror valoare rezultă din alcătuirea lor din pietre
preţioase şi metale preţioase.
Această agravantă are drept scop o mai bună şi eficientă ocrotire a bunurilor din
patrimoniul cultural naţional.

b. Agravanta privind comiterea furtului prin violare de domiciliu sau sediu profesional.
Includerea acestei noi agravante s-a făcut în condițiile în care anterior, o astfel de faptă
reprezenta un concurs de infracțiuni între furt (simplu sau calificat) și violare de domiciliu. Prin
urmare, acum, grație acestei modificări, fapta de violare de domiciliu sau sediu profesional este
absorbită în cea de furt, realizând o unitate legală, în acest caz, furtul devenind o infracțiune
complexă (prin absorbția faptelor reglementate la art. 224 și 225 CP).

c. Agravanta privind săvârşirea furtului de o persoană având asupra sa o armă. În

această situaţie, fapta prezintă un pericol social sporit, deoarece făptuitorul se simte mai în
siguranţă şi îşi desfăşoară activitatea infracţională cu mai multă dezinvoltură, conştient fiind că
prin folosirea mijloacelor pe care le are asupra sa poate intimida sau imobiliza victima. Pentru
existenţa acestei agravante este necesar ca făptuitorul să poarte asupra sa arma în momentul
săvârşirii furtului fără însă să le folosească. Dacă infractorul foloseşte acea armă sau substanţa
narcotică, el intră sub incidenţa prevederilor art. 234 alin. 1 lit. a) (tâlhăria calificată). Nu are
relevanţă dacă arma este ascunsă sau se află la vedere. Important este ca făptuitorul să le aibă
asupra sa.
Prin armă se înţeleg, potrivit art. 179 din codul penal instrumentele, piesele sau
dispozitivele astfel declarate de lege.
Definiți termenii:
1. Armă:

Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Analiza variantelor agravate ale furtului calificat prevăzute de alin. 3 - agravantele

privind furtul asupra anumitor categorii importante de bunuri. Aceste agravante, cuprinse în
cadrul alin. 3 al art. 229, pe care ne-am permis să le grupăm într-o singură categorie, au în vedere
comiterea faptei asupra unor bunuri foarte importante prin natura, dar mai ales, prin destinaţia
lor. Astfel de bunuri sunt:
• ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă.
• componente ale sistemelor de irigaţii.
• componente ale reţelelor electrice.
• un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică.
• un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru.
• instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente.
• bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe
drumurile publice.
• cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii.
Relativ la furtul de cabluri, linii, instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii, situaţia putând fi asimilată, şi altor categorii prevăzute la alin. 3
(componente ale sistemelor de irigaţii, componente ale reţelelor electrice), instanţa supremă a
decis că se va reţine această formă calificată doar dacă în momentul sustragerii, acestea erau
efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii aflat sau nu în funcţiune.

Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Agravanta privind furtul care a produs consecinţe deosebit de grave. Această agravantă
este prevăzută separat la finalul Titlului al II-lea privind infracțiunile contra patrimoniului, după
cum rezultă și din nr. articolului în care se regăsește. Legiuitorul a ales această modalitate
pentru reuni într-un singur articol, toate infracțiunile contra patrimoniului în care s-ar produce
astfel de consecințe; prin urmare a făcut această reunire din motive de tehnică legislativă.
 Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege potrivit art. 183 din codul penal o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei.
Stabilirea unor asemenea consecinţe este un atribut exclusiv al instanţei de judecată,
însă în acest caz, trebuie avute în vedere și recomandările ICCJ ce s-a pronunțat deja prin două
recursuri în interesul legii cu privire la această noțiune. Astfel, prin Decizia nr. XVIII/2007 a
Secțiilor Unite, s-a reținut că în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul unor pedepse
definitive, în cadrul unei contestații la executare nu se poate invoca modificarea înțelesului
sintagmei de ”consecințe deosebit de grave” pentru a se schimba încadrarea dată inițial faptei și
a se reduce astfel pedeapsa aplicată, întrucât în acest caz interpretarea nu se încadrează în
textul de lege al art. 14 și 15 din VCP care se referă la modificarea legii ce prevede o pedeapsă
mai ușoară, fiind o chestiune de calificare juridică (în acest caz).
Un alt recurs în interesul legii se referă la cuprinderea noțiunii de consecințe deosebit de
grave, în cazul comiterii unei fapte în formă continuată. Potrivit Deciziei nr. XIV/2006 a ICCJ
pentru a se reține această agravantă se vor avea în vedere toate pagubele materiale produse,
cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice (subiecți pasivi ai infracțiunii), prin toate actele
materiale comise și care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii.
Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea sau amenda, după cum furtul
este simplu sau calificat, raportat la art. 229 CP, ale căror limite speciale se majorează cu
jumătate.

Enumerați 5 forme calificate ale infracțiunii de furt din prisma obiectului furat.

III. Furtul în scop de folosință – art. 230 din codul penal.

Reglementat după cele două articole ce analizează furtul simplu și furtul calificat, furtul
în scop de folosință are în vedere nu furtul unui bun mobil prin sine însuși, ci doar utilizarea pe
nedrept a unui vehicul, ceea ce presupune că nu vehiculul în sine este furat, ci folosința lui;
după utilizarea sa pe nedrept, vehiculul este abandonat sau redat posesorului (readus în locul
de unde a fost furat).
 Furtul folosinței se referă atât la un furt simplu, cât și un furt calificat, sancțiunea
raportându-se la pedeapsa prevăzută de lege în cazul concret realizat încadrării juridice. Practic,
în acest caz, art. 230 este o normă de trimitere, atât față de completarea conținutului
constitutiv la infracțiunii, cât și la sancțiunea aplicată.
Fapta prezintă și un scop calificat diferit de cel clasic atribuit infracțiunii de furt, și
anume ”utilizarea pe nedrept a unui vehicul”.
Prin noțiunea de vehicul se înțelege orice tip de vehicul cu trancțiune mecanică.
La această agravantă s-a adăugat și aceea că reprezintă furt de folosință și utilizarea fără
drept unui terminal de comunicații al altuia sau folosirea unui terminal de comunicații racordat
fără drept la o rețea dacă s-a produs o pagubă. În acest caz, legea leagă comiterea faptei de
existența unei pagube (oricât de mici), ceea ce face din aceasta o cerință esențială.
Va fi fapta de furt în acest caz atunci când o persoană se racordează la cablul de
transmise a unor impulsuri TV a altei persoane, sau când fură impulsuri electrice, de telefon
sau/și fax, ori internet.
Datorită modului de comitere al faptei, această formă a furtului simplu ori calificat este
tratată ca o formă atenuată de furt, sancțiunea fiind cea prevăzută de calificarea dată faptei de
furt simplu sau calificat, după caz, ale cărei limite se reduc cu o treime.

IV. Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă – art. 231 din codul penal.
1. Definirea noţiunii. Reprezintă furt săvârşit la plângerea prealabilă a părţii vătămate,
furtul săvârşit între membrii de familie, sau de către un minor în paguba tutorelui sau, de către
cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de către aceasta. Ceea ce
diferenţiază furtul reglementat de art. 231 de furtul clasic, este calitatea subiecţilor infracţiunii,
precum şi aspectele procesuale.
Se observă că în cadrul acestei forme de furt subieţii (atât activ cât şi pasiv) infracţiunii
sunt calificaţi, în sensul de a avea calitatea de membru de familie sau se afle într-o relaţie
specială (tutelă, găzduire sau să locuiască împreună).
Calitatea de membru de familie include persoanele menționate la art. 177 CP, și anume
pe aceea de soț, rude apropiate, inclusiv cei adoptați, dar și persoanele care prin natura
relațiilor lor, se comportă ca părinți sau ca și soți, cu condiția de a conviețui.
Calitatea de soţ este dobândită prin căsătorie şi durează până la desfacerea acesteia,
mai precis până când hotărârea de divorţ a rămas definitivă, sau când se pronunță divorțul la
notariat sau la Primărie.
Se consideră furt comis între soţi, fapta unuia dintre soţi de a lua din posesia sau
detenţia legitimă a celuilalt soţ, fără consimţământul acestuia, a unuia sau a mai multor bunuri
comune, cu scopul, neîndoielnic stabilit, al însuşirii lor pe nedrept, constituie infracţiunea de
furt prevăzută de art. 228 alin. 1 şi 3 coroborat cu art. 231 din codul penal.
 Rudele apropiate sunt, ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.
Noţiunea de a locui împreună înseamnă a folosi aceeaşi locuinţă, în întregime sau
parţial, permanent sau o perioadă de timp limitată, dar având totuşi o durată care să-i imprime
un caracter de stabilitate. Sunt consideraţi că se află în situaţia de mai-sus cei ce locuiesc în
dormitoarele inetrnatelor, căminelor, în dormitoarele comune afectate executării unor lucrări
sezoniere. Dacă locuirea împreună se referă numai la o parte a locuinţei, furtul este supus
regimului juridic prevăzut de art. 230 numai dacă obiectul furat s-a găsit în partea de locuinţă a
cărei folosinţă este comună infractorului şi persoanei vătămate. S-a apreciat că nu locuiesc
împreună persoanele care ocupă, temporar, aceeaşi cameră de hotel sau acelaşi dormitor la o
cabană turistică.
Prin noţiunea de găzduire se înţelege a oferi adăpost, ospitalitate, ce relevă încrederea
persoanei vătămate în cel căruia i-a acordat posibilitatea de a folosi locuinţa sa. Furtul realizat
într-un hotel nu intră în această categorie.
Noţiunea de găzduire exclude situaţiile în care infractorul se găseşte în mod întâmplător
în locuinţa celui de la care fură.

O altă diferenţă între cele două infracţiuni este de ordin procedural şi priveşte punerea
în mişcare a acţiunii penale. Pentru fapta de furt în condițiile art. 231 alin. 1 CP, acțiunea penală
se pornește doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

De asemenea, în acord cu alte modificări ale codului penal în cadrul infracțiunilor contra
patrimoniului, fapta de furt simplu, precum și fapta de furt calificat prevăzută de art. 229 alin. 1
și 2 lit. b) și c), precum și furtul în scop de folosință se urmărește din oficiu, dar legea permite
împăcarea.

În cazul în care infracţiunea a produs consecinţe deosebit de grave fapta este judecată
de tribunal în primă instanţă, potrivit art. 36 alin. 1 lit. a), însă urmărirea penală se realizează de
organele de cercetare penală.

1. Definiți termenii:
1. A locui împreună

2. Găzduire
 2. Enumerați subiecții infracțiunii de furt prevăzut de art. 230 c.p.

II. Tâlhăria – art. 233-234 și 236 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de tâlhărie. Potrivit dispoziţiilor art. 233 din codul penal,
reprezintă tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este unul complex, fiind reprezentat, pe de o parte, de relaţiile
sociale care privesc patrimoniul, ca obiect juridic principal, precum şi de relaţiile sociale care
privesc viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea psihică sau fizică a persoanei, ca
obiect juridic adiacent sau secundar.
Aşa cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valori sociale de o mare
importanţă ca viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei ca fiind adiacente faţă de
valorile sociale patrimoniale, care constituie obiectul juridic principal al infracţiunii. Această
răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că infractorul urmăreşte în
principal realizarea furtului, violenţa fiind doar un mijloc pentru atingerea acestui obiectiv.
b) Obiectul material Fiind o infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria are ca obiect
material bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le sustragă. De asemenea, întrucât acest
furt se realizează prin întrebuniţarea de violenţe, corpul persoanei împotriva căreia se
îndreaptă activitatea secundară a făptuitorului constituie obiect material al infracţiunii.

Care este, pe scurt, obiectul juridic și obiectul material principal al acestei infracțiuni ?
 2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale pentru a
răspunde penal. Chiar şi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea
mijloacelor prevăzute de art. 233 asupra unui bun mobil care, în acel moment, se găseşte în
posesia legitimă a altei persoane, poate avea calitatea de subiect activ.
b) Subiectul pasiv poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică. Uneori poate
fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât şi un subiect pasiv secundar. De exemplu, în
momentul săvârşirii infracţiunii bunul se afla în posesia legitimă a altei persoane decât
proprietarul (depozit). În această situaţie, proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar
posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material Fiind o
infracţiune complexă, elemental material este format din două acţiuni: acţiunea de furt – acţiune
principală şi acţiunea de constrângere – acţiune secundară.
La tâlhărie, ca şi la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia victimei fără
consimţământul acesteia. O particularitate care apare în cazul tâlhăriei, constă în aceea că,
datorită folosirii de către făptuitor a violenţei, luarea poate îmbrăca şi forma remiterii silite, dar
aparent consimţită a bunului, efectuată de însuşi posesorul sau detentorul acestuia.
Fapta va fi calificată întotdeauna drept tâlhărie şi nu şantaj în cazul în care partea
vătămată remite bunul ca urmare a unei constrângeri sau ameninţări anterioare, însă remiterea
trebuie să aibă loc imediat după consumarea constrângerilor sau ameninţărilor. Acţiunea
principală a elementului material se poate realiza sub oricare din variantele infracţiunii de furt –
simplu sau calificat – cu scopul de însuşire sau folosire pe nedrept.
Elementul material adiacent sau secundar este reprezentat de exercitarea violențelor.
Acestea îmbracă patru forme diferite: întrebuințarea propriu-zisă de violențe, întrebuințarea de
amenințări, punerea victimei în stare de inconștiență și punerea victimei în stare de neputință
de a se apăra.
Violenţa, ameninţarea sau punerea în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra,
realizează activitatea secundară a elementului material al infracţiunii de tâlhărie, numai dacă
au servit ca mijloc pentru comiterea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru
a asigura scăparea făptuitorului.
 Prin violenţă, în sensul art. 233, se înţelege o activitate fizică de natură să provoace
victime, suferinţe fizice sau vătămări corporale care necesită pentru vindecare cel mult 90 de
zile, realizând astfel, elementul material al infracțiunii de loviri și alte violențe (art. 193 c.p.),
care, în acest caz, este absorbită în infracțiunea de tâlhărie.
Pentru existenţa laturii obiective, violenţele trebuie să fie exercitate direct împotriva
victimelor; violenţele faţă de lucruri pot constitui şi ele, uneori, o ameninţare (de exemplu:
ruperea legăturii telefonice, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion cu scopul de a o
incendia).
În cazul în care violențele se exercită prin amenințare, infracțiunea cu același nume (art.
206 c.p.) este absorbită în cea de tâlhărie.
Prin punerea victimei în stare de inconştienţă se înţelege folosirea de narcotice sau alte
substanţe de natură să provoace starea de inconştienţă a victimei.
Prin punerea victimei în neputinţă de a se apăra se înţelege aducerea acesteia în situaţia
de a nu-şi putea folosi posibilităţile de apărare datorită acţiunii de imobilizare, dezarmare, etc.
În acest caz, infracțiunea de tâlhărie poate absoarbe, până la un punct, infracțiunea de lipsire
de libertate în mod ilegal (art. 205 c.p.). Momentul până la care infracțiunea adiacentă este
absorbită în cea de tâlhărie, considerăm noi că se referă la, situația în care lipsirea de libertate
este necesară comiterii tâlhăriei. Dacă lipsirea de libertate durează mai mult decât aceasta,
apreciem, și în funcție de anumite circumstanțe, că ne aflăm în prezența unui concurs de
infracțiuni.
Corelat elementului material adiacent, probleme în practică au existat atunci când
comiterea furtului a presupus și o anumită stare de violență. De exemplu, smulgerea unui
lănțișor de la gât, sau a unei biciclete din mâinile unei persoane, a unui telefon din mâna
victimei etc. Practica mai recentă a stabilit însă că, în cazul în care s-a produs smulgerea unei
căciuli de pe capul victimei, prin surprinderea acesteia, fără ca aceasta să opună vreo rezistență,
fapta va constitui furt și nu tâlhărie.
O altă situație aparte a fost ridicată în practică atunci când în cazul concret fapta era
compusă din mai multe acte materiale, fie de furt, fie de violențe, fie din ambele. Prin urmare,
în această situație, s-a pus problema dacă există o singură infracțiune de tâlhărie sau există un
concurs omogen de astfel de infracțiuni, și care ar fi criteriul pentru a delimitarea situației ?
Soluția propusă, și firească considerăm noi, a fost aceea de a se raporta unitatea sau
pluralitatea infracțională la elementul material principal, adică al furt. În situația în care există o
singură acțiune de furt, chiar dacă ea se produce în paguba mai multor patrimonii, sau chiar și
atunci când este compusă din mai multe acte materiale, furt ce este urmat de unul sau mai
multe acte de violență, ce lezează una (în prima ipoteză) sau mai multe persoane (în cea de-a
doua ipoteză) există o unică infracțiune de tâlhărie. Dacă există mai multe acțiuni de furt, ce
sunt însoțite fiecare în parte de mai multe acte de violențe, atunci avem o pluralitate de
infracțiuni de tâlhărie, sub forma concursului.
 b) Urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau
detentorului în cea a făptuitorului. În ceea ce priveşte urmarea imediată a acţiunii adiacente, ea
variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea ei.
c) Legătura de cauzalitate Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să
existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi al celei adiacente,
infracţiunea fiind din acest punct de vedere una de rezultat.

Care sunt modalitățile de săvârșire a elementului material al infracțiunii de tâlhărie ? Enumerare.

Cum puteti califica această situație: dacă o persoană fură de la o alta un bun, și apoi pentru a păstra
bunul furat lovește mai multe persoane care se opun ca bunul să fie luat ?

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie directă atât în

ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea adiacentă. În cazul
anumitor forme agravate, fapta se poate comite cu intenție indirectă, însă cel mai adesea se
comit cu praeterintenție.
Hotărârea făptuitorului de a săvârşi tâlhăria poate fi luată de la început ori poate să apară
în timpul săvârşirii sau după consumarea furtului, în funcţie de intervenţia unor împrejurări pe
care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu: împotrivirea victimei).
4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa
se pedepseşte, potrivit dispoziţiilor art. 237 din codul penal.
Infracţiunea de tâlhărie se consumă când executarea acţiunii principale s-a desfăşurat
complet şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente. Dacă activitatea
principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi recurs la acţiunea adiacentă, fapta consumată
este furt şi nu tâlhărie.
 Va constitui tentativă la infracțiunea de tâlhărie, situația în care făptuitorul a pătruns
într-o locuință, și fiind prins, nu a apucat să își însușească nici un bun, dar pentru a scăpa a
exerciatt violențe asupra părții vătămate.
Tâlhăria este susceptibilă şi de un moment al epuizării în măsura în care acţiunea
adiacentă durează în timp, putând fi prelungită şi acţiunea principală.
5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă, de principiu, sub toate formele
prevăzute de lege: coautorat, instigare, complicitate. Se va reține coautoratul atunci când, un
participant comite furtul, iar celălalt realizează actele de violență sau amenințare, existând o
colaborare subiectivă între aceștia.
6. Sancţiuni. Infracţiunea în formă simplă se sancţionează cu pedeapsa principală a
închisorii de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
7. Forme agravate sau calificate. Spre deosebire de codul penal anterior, formele
calificate ale infracțiunii sunt reglementate în 3 articole diferite, și anume art. 234, 236 și 2561
CP.

Prezentarea și analiza variantelor agravate ale tâlhăriei reglementate de art. 233 CP

alin. 1.
• prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
• prin simularea de calități oficiale;
• de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
• în timpul nopţii;
• într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
• prin violare de domiciliu sau sediu profesional.

a. Agravanta privind comiterea faptei de tâlhărie de o persoană ce utilizează o armă, o

substanţă explozivă, narcotică ori paralizantă. În această situaţie, fapta prezintă un pericol social
sporit, deoarece făptuitorul se simte mai în siguranţă şi îşi desfăşoară activitatea infracţională cu
mai multă dezinvoltură, conştient fiind că prin folosirea mijloacelor pe care le are asupra sa poate
intimida sau imobiliza victima, iar ”succesul” activității sale infracționale este mai aproape.
Pentru existenţa acestei agravante este necesar ca făptuitorul să folosească arma,
substanţa explozivă, narcotică sau paralizantă în momentul săvârşirii furtului.
Prin armă se înţeleg, potrivit art. 179 CP, instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel
declarate de lege. Însă, în cazul tâlhăriei, putem incorpora și definiția armelor , ca fiind acele
instrumente/obiecte, oricât de banale ar fi la prima vedere, având o cu totul altă destinație decât
cea de armă, folosite sau întrebuințate pentru atac; de exemplu, un pix, creion, o bâtă, o bară de
fier, un scaun etc.
Prin substanţă narcotică se întelege orice substanţă care are însuşirea de a produce o stare
de somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei, de diminuare a sensibilităţii şi a reflexelor (eterul,
cloroformul, gazele lacrimogene, etc.).
 Prin substanță sau materie explozivă, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 126/1995
republicată privind regimul materialelor explozive, se înțeleg explozivii de tipul amestecuri
explozive, emulsii explozive, mijloace de inițiere, filtre detonante, filtre de siguranță, filtre de
aprindere, capse electrice, capse pirotehnice, tuburi de șoc, relee detonante, inclusiv explozibili
de uz civil și articole pirotehnice. Potrivit art. 2 din pct. I.1. din Legea nr. 295/2004 privind
regimul armelor și munițiilor, o armă include și materiale sau substanțe explozive.
Prin substanţă paralizantă se înţelege orice substanţă care are aptitudinea de a diminua
temporar capacitatea de autoapărare a victimei, prin paralizarea mușchilor ei, determinând o
imposibilitate de mișcare, parțială sau totală.

Definiți termenii de armă, substanță narcotică, explozivă și paralizantă.

Precizați în ce constă diferența dintre furtul prevăzut de art. 229 alin. 2 lit. c) și tâlhăria prevăzută de art. 234 alin. 1 lit. a).

b. Agravanta privind comiterea faptei de tâlhărie prin simularea de calități oficiale.

Această agravantă implică ca infractorul să își asume o calitate oficială, calitate ce implică o
funcție publică în care se exercită autoritatea de stat. Infractorul fie nu a deținut niciodată această
calitate, fie nu o mai deține, dar victima nu cunoaște acest aspect. Utilizarea unei astfel de calități
ajută infractorul păcălească practic vigilența victimei, care, crezând că se află în fața unui organ
oficial permite realizarea anumitor activități în detrimentul său.
Sintagma diferă de cea folosită în cadrul infracțiunii de violare de domiciliu art. 224 alin.
2 Cp, unde se foloseste notiunea de ”calități mincinoase„, noțiune ce nu implică să fie utilizată o
funcție publică ce manifestă autoritatea de stat, ci orice calitate, pe care infractorul nu o are, cum
ar fi de exemplu, cea de instalator, șef de scară, etc.

c. Agravanta privind săvârşirea tâlhăriei de o persoană mascată, deghizată sau

travestită. Periculozitatea sporită a tâlhăriei în această situaţie este dată de siguranţa mai mare a
infractorului cu care acţionează la comiterea infracţiunii, ştiind că va fi mult mai greu de
recunoscut şi identificat.
Prin persoană mascată se înţelege acea persoană care poartă total sau parţial o mască, în
acest fel reuşind să-şi ascundă identitatea.
Prin persoană deghizată se înţelege acea persoană care se îmbracă sau îşi aranjează
înfăţişarea încât să nu poată fi recunoscută (poartă perucă, îşi vopseşte părul, aplicarea de barbă
sau mustaţă artificială, etc.).
Prin persoană travestită se înţelege acea persoană care îşi aranjează înfăţişarea şi
vestimentaţia pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real.

Explicați termenii de persoană mascată, deghizată și travestită.

d. Agravanta privind săvârşirea faptei de tâlhărie în timpul nopţii. Comiterea faptei în

timpul nopţii amplifică posibilitatea consumării infracţiunii şi pericolul ei social. Se consideră
noapte de la lăsarea întunericului şi până la ivirea zorilor, inclusiv. Aprecierea asupra acestui
aspect se face în funcţie de anotimp şi loc, ştiut fiind că există diferenţe notabile între iarnă şi
vară, precum şi între diferite zone de relief, munte-câmpie, sub aspectul momentului de răsărit
şi de apus al soarelui. Totodată, vizibilitatea poate fi influenţată şi de condiţiile meteo.
Agravanta este determinată de realizarea infracţiunii într-un anumit interval de timp.
 Infractorul se poate apropia de bunurile pe care vrea să şi le însuşească mai uşor şi fără
să fie văzut, are posibilitatea să transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă şi să se
sustragă urmăririi.
Această agravantă operează indiferent dacă făptuitorul a profitat sau nu de timpul
nopţii, după cum nu prezintă importanţă dacă infractorul a săvârşit doar o parte din activitatea
infracţională în timpul nopţii.
Aspectele teoretice controversate privind ideea de utilizare a nopții pentru a comite
infracțiunea le apreciem valabile și în acest caz.
Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit timp.

e. Agravanta privind săvârşirea faptei de tâlhărie într-un mijloc de transport sau asupra
unui mijloc de transport. Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport are un caracter mai grav
deoarece aglomeraţia, fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora şi imposibilitatea
de supraveghere a bagajelor constituie împrejurări de care pot profita infractorii pentru a
sustrage diferite bunuri. Mijlocul de transport este acel mijloc care este destinat sau are
posibilitatea reală de a transporta bunuri și persoane (trenuri, autobuze, tramvaie, avioane,
etc.). Agravanta se deosebește de cea de furt, unde textul de lege utilizează noțiunea de ”mijloc
de transport în comun”. Prin urmare, în acest caz, și taxiul poate fi reținut ca un mijloc de
transport, existând soluții de practică judiciară în acest sens.
Agravanta operează și atunci când fapta se comite asupra unui mijloc de transport, care
poate fi incendiat, distrus, dezmembrat, prin utilizarea de violențe asupra șoferului sau a altor
călători aflați în acel mijloc de transport.
Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit loc.

f. Agravanta privind săvârşirea faptei de tâlhărie prin violare de domiciliu sau sediu
profesional. Agravarea se justifică, deoarece aduce o gravă atingere vieţii intime, domestice a
victimei sau a sediului unde își desfășoară activitatea o firmă, fiind de natură să creeze o stare
de temere şi nesiguranţă când infractorul pătrunde într-o locuinţă/sediu cu intenţia de a fura cu
orice preţ, chiar prin folosirea violenţei.
Agravanta a fost modificată față de cea prevăzută de codul penal anterior, pentru a se
înlătura dificultățile de practică, soluționate într-un final de ICCJ prin decizia nr. 31/2007
pronunțată într-un recurs în interesul legii. Totuși, în acest moment, este evident, că fapta de
violare de domiciliu, astfel cum este prevăzută de art. 224 CP și cea de violare a sediului
profesional, prevăzută de art. 225 CP, sunt absorbite în cea de tâlhărie în această formă
calificată.

Sancţiunea pentru agravanta reglementată de art. 234 alin. 1 este închisoarea de a 3 la

10 ani și interzicerea unor drepturi.
 Prezentarea și analiza variantelor agravate ale tâlhăriei reglementate de art. 233 CP
alin. 2. Agravanta constă în comiterea faptei de tălhărie, adică prin violență sau amenințare,
atunci când se urmărește furtul acelor bunuri materiale prevăzute de art. 229 alin. 3 CP, și
anume:
• ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă.
• componente ale sistemelor de irigaţii.
• componente ale reţelelor electrice.
• un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică.
• un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de
cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru.
• instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente.
• bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe
drumurile publice.
cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi
componente de comunicaţii.
Sancţiunea pentru agravanta reglementată de art. 234 alin. 1 este închisoarea de a 5 la
12 ani și interzicerea unor drepturi.

Prezentarea și analiza variantelor agravate ale tâlhăriei reglementate de art. 233 CP

alin. 3. În acest caz agravarea tâlhăriei este justificată prin consecinţele acţiunii adiacente, adică
ale actelor de violenţă exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmările prevăzute de
art. 194 (vătămarea corporală). Fapta se săvârșește cu intenție indirectă sau cu praeterintenție.
În cazul în care făptuitorul acţionează cu intenţia de a produce urmările prevăzute în art.
194CP, acesta va răspunde pentru infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu cea de vătămare
corporală.
Dacă se constată că făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte acţiunea
secundară, iar urmările produse corespund art. 194 Cod. pen. (vătămarea corporală), atunci vor
fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni.
În cazul în care poziţia subiectivă a autorului faţă de rezultatul caracteristic vătămării
corporale grave este culpa, atunci vor fi aplicabile dispoziţiile art. 234 alin. 3 (tâlhăria calificată
care a avut ca urmare o vătămare corporală). În acest caz, fapta se comite cu praeterintenție
(intenţie cu privire la comiterea furtului și a exercitării violențelor şi culpă faţă de rezultatul
violențelor, care realizează elementele de la vătămarea corporală).
 Sancţiunea pentru agravanta reglementată de art. 234 alin. 1 este închisoarea de a 5 la
12 ani și interzicerea unor drepturi.

Forma agravată prevăzută de art. 236 CP: agravanta tâlhăriei care a avut ca urmare
moartea victimei. Pentru ca moartea victimei să realizeze conţinutul acestei modalităţi de
agravare este necesar ca urmarea imediată să fie praeterintenţionată, adică moartea victimei să
se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului, dar imputabilă acestuia ca rezultat al culpei
sale; cu alte cuvinte moartea să nu se fi produs printr-o acțiune separată, distinctă de tâlhărie,
ci ca urmare a violențelor exercitate în cadrul tâlhăriei. În cazul în care moartea victimei se
datorează intenţiei făptuitorului, atunci suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni: omor
simplu sau calificat, după caz şi tâlhărie.
Sancţiunea pentru agravanta reglementată de art. 234 alin. 1 este închisoarea de a 7 la
18 ani și interzicerea unor drepturi.
Forma agravată prevăzută de art. 2561 CP: Agravanta tâlhăriei care a produs consecinţe
deosebit de grave. Această agravantă este prevăzută separat la finalul Titlului al II-lea privind
infracțiunile contra patrimoniului, după cum rezultă și din nr. articolului în care se regăsește.
Legiuitorul a ales această modalitate pentru reuni într-un singur articol, toate infracțiunile
contra patrimoniului în care s-ar produce astfel de consecințe; prin urmare a făcut această
reunire din motive de tehnică legislativă. Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege potrivit
art. 183 din codul penal o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei.
Stabilirea unor asemenea consecinţe este un atribut exclusiv al instanţei de judecată,
însă în acest caz, trebuie avute în vedere și recomandările ICCJ ce s-a pronunțat deja prin două
recursuri în interesul legii cu privire la această noțiune. Astfel, prin Decizia nr. XVIII/2007 a
Secțiilor Unite, s-a reținut că în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul unor pedepse
definitive, în cadrul unei contestații la executare nu se poate invoca modificarea înțelesului
sintagmei de ”consecințe deosebit de grave” pentru a se schimba încadrarea dată inițial faptei și
a se reduce astfel pedeapsa aplicată, întrucât în acest caz interpretarea nu se încadrează în
textul de lege al art. 14 și 15 din VCP care se referă la modificarea legii ce prevede o pedeapsă
mai ușoară, fiind o chestiune de calificare juridică (în acest caz).
Un alt recurs în interesul legii se referă la cuprinderea noțiunii de consecințe deosebit de
grave, în cazul comiterii unei fapte în formă continuată. Potrivit Deciziei nr. XIV/2006 a ICCJ
pentru a se reține această agravantă se vor avea în vedere toate pagubele materiale produse,
cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice (subiecți pasivi ai infracțiunii), prin toate actele
materiale comise și care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii.
Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea sau amenda, după cum furtul
este simplu sau calificat, raportat la art. 233 și art. 234 CP, ale căror limite speciale se
majorează cu jumătate.
 În cazul acestei forme agravante, fapta este judecată de tribunal în primă instanţă, potrivit
art. 36 alin. 1 lit. a), însă urmărirea penală se realizează de organele de cercetare penală.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 11
INFRACȚIUNI CONTRA PATRIMONIULUI PRIN NESOCOTIREA ÎNCREDERII

I. Abuzul de încredere – art. 238 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de abuz de încredere. Potrivit dispoziţiilor art. 213 din codul
penal, reprezintă infracţiunea de abuz de încredere, însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe
nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat cu orice titlu și cu un
anumit scop, precum și refuzul de a-l restitui.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale de ordin patrimonial
care implică o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora, atunci
când încredințează unii altora anumite bunuri mobile.
b) Obiectul material al infracţiunii este bunul mobil al altuia pe care făptuitorul îl deţine
cu orice titlu şi pe care, în mod abuziv, şi-l însuşeşte, dispune sau îl folosește pe nedrept.
Bunul mobil trebuie să fie deţinut de făptuitor cu orice titlu. Aceasta presupune ca
faptuitorul să deţină bunul în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia are fie
obligaţia de a-l păstra şi conserva, fie de a-l folosi în anumite condiţii.
Noțiunea de bun mobil este cea acoperită de obiectul material al infracțiunii de furt,
care este infracțiunea caracteristică a acestui titlu.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi numai persoana care deţine un bun mobil al altuia cu orice
titlu. În consecinţă subiectul activ este circumstanţiat. Subiectul activ poate fi și o persoană
juridică
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică de la care autorul a primit cu orice
titlu bunul mobil pe care şi l-a însuşit, de care a dispus sau de care s-a folosit pe nedrept.
2.3. Situația premisă constă în existența unui titlu în baza căruia făptuitorul deține un
bun al altuia, bun ce reprezintă obiectul material al infracțiunii. Titlul la care ne referim este un
raport juridic patrimonial existent între cel care deține bunul și cel care i l-a încredințat, iar în
baza acestui raport ”persoana care deține bunul are obligația fie de a-l păstra, fie de a-l restitui
la momentul cuvenit, fie de a-i da o anumită întrebuințare”.
Prin deținerea bunului înțelegem dreptul de stăpânire al acelui bun în numele altuia, fie în
interesul sau folosului altuia (mandatarul sau depozitarul), fie în interes propriu al detentorului
(comodatarului), dar fără a se dobândi dreptul de proprietate, care rămâne nudului proprietar.
Prin urmare, ideea de orice titlu se referă la orice titlu care însă nu este translativ de
proprietate. Ca exemplu, poate fi un astfel de titlu, un contract de mandat, depozit, comodat,
gaj, locațiune, transport etc. Totodată, titlul poate deriva și dintr-un act al unei autorități, precum
și dintr-o situație de fapt.
Ca urmare a ideei că titlul ce constituie situația premisă a abuzului de încredere nu este
translativ de proprietate, practica și doctrina au stabilit că nu va reprezenta această infracțiune, ci
va fi un litigiu de natură civilă, atunci când o persoană împrumută o alta cu bani, care ulterior nu
mai sunt restituiți. Este de observat, că în cazul împrumutului de consumațiune, se transferă către
împrumutat însuși dreptul de proprietate asupra bunurilor fungibile respective, astfel că acesta
are dreptul de a dispune de ele. Însă, dacă banii sunt dați cu un alt titlu decât de împrumut de
cosumațiune, adică ca un depozit, sau pentru a se efectua anumite plăți sau pentru a se
achiziționa anumite bunuri, atunci fapta va putea fi încadrată la abuz de încredere.
În principiu, bunul deținut trebuie să fie al altuia. Prin excepție, dacă un bun rămâne în
gaj proprietarului acestuia, iar acesta îl înstrăinează, va comite infracțiunea de abuz de încredere.
Pentru existența infracțiunii mai este necesar ca bunul să fie remis, predat efectiv.
De asemenea, nu va constitui orice titlu, situația în care există doar un simplu contact
material cu bunul, în afara unui raport juridic. În acest caz, dacă bunul este însușit avem de a face
cu infracțiunea de furt. De exemplu, dacă cineva pentru a putea coborî din tren, roagă o altă
persoană să o ajute cu bagajele și aceasta fuge cu ele, vom avea furt și nu abuz de încredere.
Totodată, înstrăinarea unui bun utilizat de un muncitor la serviciu, chiar în contul
salariului nevirat de patron, va constitui, de asemenea, furt și nu abuz de încredere, întrucât se
consideră că, din punct de vedere juridic, patronul păstrează atât posesia, cât și proprietatea
asupra acestuia.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material presupune de
patru modalități alternative, și anume: însuşirea, dispunerea, folosirea de un bun mobil pe
nedrept sau refuzul de a-l restitui. Elementul material se poate realiza atât printr-o acțiune
(însușirea, dispunerea, folosirea), cât și printr-o inacțiune (refuzul de restituire).
Infracţiunea presupune şi o situaţie premisă: şi anume existenţa unui raport juridic prin
care bunul este lăsat spre deţinere inculpatului, fără ca neapărat acesta să presupună şi
încheierea formală a unui act.
Prin însuşirea unui bun mobil al altuia se înţelege luarea acelui bun în stăpânire de către
făptuitor care se comportă ca un proprietar deşi este doar deţinător al bunului.
Exemple de abuz de încredere sub forma însușirii: însușirea unui bun încredințat pentru a
fi reparat, însușirea unor sume de bani, date în depozit, sau pentru a fi achiziționat un bun sau
anumite bunuri, însușirea unui bun dat spre păstrare pe durata unei călătorii etc.
A dispune pe nedrept înseamnă a efectua acte de dispoziţie cu privire la bunul respectiv,
şi pe care, potrivit titlului, nu avea dreptul să le facă, cum ar fi donația, schimbul, vânzarea
bunului, împrumutul acestuia, distrugerea bunului, transformarea sa etc.
Problematică este situația în care, un autoturism a fost dat pentru a fi reparat unui
servis auto sau unui mecanic privat, iar acesta se folosește de bunul respectiv ca de a-l său, cu
toate că acest fapt nu i-a fost interzis expres. Jurisprudența mai veche a considerat fapta abuz
de încredere. Totuși, situația nu se încadează perfect în ideea de a dispune pe nedrept de bunul
încredințat, folosința în interes propriu, fără o interzicere expresă din partea proprietarului,
putând reprezenta, mai degrabă, un litigiu civil, în situația în care s-a produs o pagubă. Însă,
care va fi soluția atunci când folosirea a fost interzisă expres, sau când bunul a fost dat pentru a
fi folosit unui anumit scop, iar el este folosit altui scop, total diferit ? Noul cod penal rezolvă
această situație, prevăzând în cadrul dispozițiilor art. 238 că și folosirea pe nedrept constituie
infracțiunea de abuz de încredere.
Folosirea pe nedrept presupune că bunul a fost dat cu un anumit scop, fără ca persoana
care îlprimește să aibă dreptul de a-l folosi, sau deși are acest drept, el este limitat la anumite
situații ori de anumite însușiri ale obiectului, care trebuie respectate.
Refuzul de restituire presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia
bunul care i-a fost încredinţat.
Refuzul poate fi expres când făptuitorul declară explicit că nu înţelege să restituie bunul
sau tacit când rezultă din manifestarea acestuia (de exemplu, făptuitorul susţine neadevărat că
bunul s-a distrus).
Refuzul presupune în mod normal o cerere de restituire. Aceasta trebuie adresată la
data scadenţei; lipsa cererii urmată de refuzul detentorului de a înapoia bunul conduc la
inexistenţa infracţiunii.
Cererea de restituire trebuie adresată detentorului de către persoana sau persoanele
îndreptăţite.
b) Urmarea imediată constă în modificarea situaţiei bunului şi crearea unei situaţii
contrare celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea
acordată făptuitorului.

Care sunt modalitățile de realizare a elementului material al acestei infracțiuni ?

 c) Legătura de cauzalitate rezultă implicit din săvârşirea acţiunilor descrise în norma de
incriminare.
3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie.
4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt pedepsite.
Legea sancţioneaza numai forma consumată a infracţiunii. Consumarea are loc o dată cu
executarea în întregime a oricareia dintre acţiunile ce formează elementul material.
5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale.
6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu o pedeapsa principală alternativă a
închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda (120-240 zile/amendă).
7. Aspecte procesuale. Fie că bunul aparține proprietății private sau publice, și indiferent
de titular, persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă fie că este public sau privată, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Delimitați abuzul de încredere de furt.

II. Gestiunea frauduloasă – art. 242 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de gestiune frauduloasă. Potrivit dispoziţiilor art. 242 din
codul penal, reprezintă infracţiunea de gestiune frauduloasă, pricinuirea de pagube unei
persoane, cu ocazia administrării ori conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori
trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri. Fapta este mai gravă dacă este
săvârşită în scopul de a dobândi un folos material, sau când fapta este comisă de lichidatorul
judiciar, de administratorul judiciar, de reprezentantul sau prepusul persoanei vătămate, ori în
cazul producerii de consecințe deosebit de grave.
2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este
reprezentat de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu care se statornicesc pe baza încrederii
acordate unei persoane de către alta, care îi încredinţează bunuri pentru administrare sau
conservare, și care ar trebui să le utilizeze și să le administreze în interesul persoanei căreia îi
aparțin.
b) Obiectul material Constituie obiect material al infracţiunii de gestiune frauduloasă
orice bun mobil sau imobil ce aparţine altei persoane şi care a fost dat făptuitorului spre
administrare sau conservare.
Obiectul material se poate înfăţişa şi ca o universalitate de bunuri, un patrimoniu.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ poate fi numai persoana care are sarcina de a administra sau conserva
bunurile unei alte persoane.
Titlul pe baza căruia autorul deţine bunul în privinţa căruia are însărcinarea de
administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract şi după unii autori, din
cvasicontract.
În ceea ce priveşte participaţia penală, aceasta este posibilă în toate formele sale cu
precizarea ca, în cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie să aibă în comun sarcina
administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi împreună să comită actele pricinuitoare
de pagube.
În cazul formei agravante prevăzute de art. 242 alin. 2 CP, subiectul activ este calificat,
și constă în a fi un administrator sau lichidator judiciar, reprezentant sau prepus al celui
păgubit.

b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţin bunurile şi căreia i s-
au produs pagube prin activitatea de gestionare frauduloasă.

2.3. Situația premisă. Pentru existența infracțiunii de gestiune frauduloasă este

necesară preexistența unui raport juridic de conservare sau administrare, raport stabilit între
persoana care încredințează bunurile și subiectul activ al infracțiunii. Raportul juridic este creat,
de regulă, printr-un contract de mandat, în conformitate cu care mandatarul se obligă să
administreze sau să conserve bunurile mandantului. Nu prezintă relevanță pentru existența
infracțiunii, dacă mandatul este cu titlul gratuit sau oneros, sau dacă el a fost încheiat potrivit
regulilor stricte de drept civil, fiind suficientă o însărcinare verbală.
 Întrucât acest ”mandatar” efectuează acte de gestiune și/sau conservare să definim
aceste noțiuni:
Din punct de vedere civil, prin act de conservare se înțelege acel act juridic ce urmărește
să preîntâmpine pierderea unui drept, iar prin act de administrare se înțelege acel act juridic
prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun, potrivit naturii și destinației
sale.
În opinia noastră, apreciem că aceste acte de gestiune sunt cele stabilite în fapt, și
realizate efectiv, fără o împuternicire aparte, eventual cele stabilite prin fișa postului, sau ca o
cutumă privind atribuțiile de serviciu.
Potrivit unui recurs în anulare soluționat de către fosta C.S.J., s-a decis că refuzul
depozitarului de a restitui o parte din bunurile constituite ca depozit, ce constau în cantități de
masă lemnoasă, depozit oneros, reținute ca echivalent al remunerației neachitate de deponent,
reprezintă un litigiu civil și nu infracțiunea de gestiune frauduloasă, sau cea de abuz de
încredere.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material este unic, și
constă în pricinuirea unei pagube, fie prin realizarea unei acţiuni, fie a unei inacţiuni păgubitoare
pentru proprietarul bunurilor, săvârşită de făptuitor, cu prilejul conservării sau administrării
bunurilor încredinţate.
Pentru existenţa elementului material, trebuie îndeplinite următoarele condiţii sau
cerințe esențiale:
• existenţa unui raport juridic potrivit căruia o persoană are însărcinarea de a administra
sau conserva bunurile, averea sau o parte din averea unei persoane – similară situației premisă,
prezentată anterior;
• bunurile să se afle în posesia sau detenţia făptuitorului;
• făptuitorul să aibă de drept sau de fapt gestionarea sau administrarea bunurilor
respective.
Din punct de vedere penal, prin noțiunea de administrare de bunuri înțelegem
desfăşurarea unei activități de gospodărire corespunzătoare naturii şi destinaţiei respectivelor
bunuri, în timp ce termenul de a conserva bunuri înseamnă a lua măsuri de pază şi apărare a
acelor bunuri pentru a nu fi distruse sau degradate.
În doctrină și în practică s-a urmărit să se facă diferența dintre această infracțiune și cea
de delapidare, cu care uneori se confundă. Între cele două infracțiuni se pot stabili următoarele
elemente de diferențiere:

Nr.
Gestiunea frauduloasă – art. 242 Delapidarea – art. 295
Crt.
Este o infracțiune de serviciu, în principal, și
1. Este o infracțiune contra patrimoniului secundar o infracțiune ce afectează
patrimoniul. Este o infracțiune complexă.
 Elementul material constă în însușirea,
Elementul material constă în pricinuirea
traficarea sau folosirea; în acest caz, elementul
2. unei pagube, în orice mod, fie printr-o
material nu se poate realiza decât printr-o
acțiune, fie printr-o inacțiune
acțiune.
Subiectul activ are atribuția sau funcția,
atribuită fie legal, fie printr-un contract, fie
3. Subiectul activ este un funcționar public.
în fapt de a administra și/ori de a conserva
anumite bunuri sau un patrimoniu.
Producerea unei pagube este secundară în
Urmarea imediată constă în pricinuirea unei cazul delapidării. Urmarea imediată constă în
4. pagube de natură materială. Aceasta este scoaterea bunului însușit sau trafic, temporar
de esența gestiunii frauduloase. sau cu titlu definitiv din patrimoniul celui
delapidat.
Obiectul material constă într-un bun/bunuri
mobile, imobile dar și într-o universalitate Obiectul material constă în bani, valori și alte
5.
(patrimoniu). În opinia noastră, banii nu pot bunuri.
fi obiectul material al gestiunii frauduloase.
Acțiunea penală se pune în mișcare la
6. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

b) Urmarea imediată constă în diminuarea patrimoniului subiectului pasiv, în urma

acţiunii ilicite a subiectului activ.
Paguba trebuie să fie materială, certă şi efectivă.
c) Legătura de cauzalitate De regulă, rezultă din materialitatea faptei.

Definiți din punct de vedere civil și penal termenii de administrare și conservare.

1. Administrare:

2. Conservare:

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite doar cu intenţie. Forma de vinovăție nu

poate fi culpa, întrucât ea ar fi trebuit să fie prevăzută în mod expres (art. 16 alin. 6 teza a doua
CP).
 În cazul formei calificate prevăzută de art. 242 alin. 3 CP, intenția este calificată prin
scop (deci suntem în prezența unui scop calificat).

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt pedepsite.

Legea sancţionează numai forma consumată a infracţiunii care se realizează în
momentul în care sunt executate actele ce constituie elementul material şi se produce urmarea
imediată.
Este deobservat că această infracțiune se poate comite în formă continuată (art. 35 CP).

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale, cu precizarea, că în cazul

coautoratului tuturor participanților trebuie să li se fi încredințat un bun, bunurile sau un
patrimoniu spre administrare sau conservare, și să fi conlucrat la producerea pagubei prin
acțiunile sau inacțiunile lor coordonate.

6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa principală a închisorii de la 6 luni

la 3 ani sau amenda (180-300 zile/amendă).

7. Forme calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă trei forme agravante.

Prima este determinată de calitatea subeictului activ: acesta este un profesionist care are
ca profesie sau însărcinare specială atribuția de a administra și conserva anumite bunuri ori un
anumit patrimoniu. Astfel de persoane, enumerate de Codul penal sunt: lichidatorul sau
administratorul judiciar, dar și un reprezentant sau prepus al unei persoane juridice. Această
formă calificată se sancționează doar cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani.

Cea de-a doua formă calificată este determinată de scopul calificat. Cu alte cuvinte dacă
fapta de gestiune frauduloasă în forma tip sau în forma agravată prezentată anterior este comisă
în scopul de a dobândi un folos material, ea este apreciată ca având un pericol social mai mare,
fiind sancţionată cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Ultima dintre formele agravante este cea prevăzută de art. 2561 CP, când s-au produs
consecințe deosebit de grave. Această agravantă este prevăzută separat la finalul Titlului al II-
lea privind infracțiunile contra patrimoniului, după cum rezultă și din nr. articolului în care se
regăsește. Legiuitorul a ales această modalitate pentru reuni într-un singur articol, toate
infracțiunile contra patrimoniului în care s-ar produce astfel de consecințe; prin urmare a făcut
această reunire din motive de tehnică legislativă.
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege potrivit art. 183 din codul penal o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei.
 Stabilirea unor asemenea consecinţe este un atribut exclusiv al instanţei de judecată,
însă în acest caz, trebuie avute în vedere și recomandările ICCJ, care s-a pronunțat deja prin
două recursuri în interesul legii cu privire la această noțiune. Astfel, prin Decizia nr. XVIII/2007 a
Secțiilor Unite, s-a reținut că în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul unor pedepse
definitive, în cadrul unei contestații la executare nu se poate invoca modificarea înțelesului
sintagmei de ”consecințe deosebit de grave” pentru a se schimba încadrarea dată inițial faptei și
a se reduce astfel pedeapsa aplicată, întrucât în acest caz interpretarea nu se încadrează în
textul de lege al art. 14 și 15 din VCP care se referă la modificarea legii ce prevede o pedeapsă
mai ușoară, fiind o chestiune de calificare juridică (în acest caz).
Un alt recurs în interesul legii se referă la cuprinderea noțiunii de consecințe deosebit de
grave, în cazul comiterii unei fapte în formă continuată. Potrivit Deciziei nr. XIV/2006 a ICCJ
pentru a se reține această agravantă se vor avea în vedere toate pagubele materiale produse,
cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice (subiecți pasivi ai infracțiunii), prin toate actele
materiale comise și care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii.
Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea sau amenda, după cum ne
raportăm la dispozițiile art. 242 care reglementează forma simplă sau celelalte forme
calificate, ale căror limite speciale se majorează cu jumătate.

8. Aspecte procesuale. Fie că bunul aparține proprietății private sau publice, și indiferent
de titular, persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă fie că este publică sau privată, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (potrivit art. 242 alin. 4
CP).
În cazul în care infracţiunea a produs consecinţe deosebit de grave fapta este judecată de
tribunal în primă instanţă, potrivit art. 36 alin. 1 lit. a), însă urmărirea penală se realizează de
organele de cercetare penală.

III. Înşelăciunea – art. 244 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de înşelăciune. Potrivit dispoziţiilor art. 244 din codul penal,
reprezintă infracţiunea de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca
adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a
obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.
Fapta este mai gravă dacă înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Infracţiunea în forma ei cea mai gravă poate produce consecinţe deosebit de grave.
2. Condiţii preexistente.
2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale
de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică buna credinţă şi încrederea participanţilor în cele
deja stabilite sau prezentate ca fiind adevărate.
 b) Obiectul material al infracţiunii de înşelăciune poate fi reprezentat de bunuri mobile,
înscrisuri cu valoare patrimonială, precum şi bunuri imobile asupra cărora poartă manevrele
frauduloase.
2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este necircumstanţiat, putând fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale de responsabilitate. Dacă subiectul activ prezintă calitatea de funcţionar public,
atunci nu vom avea infracţiunea de înşelăciune, ci pe cea de abuz în serviciu.
b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material este reprezentat de o acţiune frauduloasă de inducere în eroare a
victimei, prin prezentarea ca adevarată a unei situaţii mincinoase sau ca mincinoasă a unei
situaţii adevărate. Prezentarea denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a
inspira încrederea victimei şi de a o induce în eroare sau de a o menţine în eroarea produsă
anterior. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, nu are relevanţă dacă victima s-a
lăsat mai greu sau mai uşor indus în eroare. Acţiunea de inducere în eroare se poate realiza prin
orice mijloc.
Elementul material este unic – inducerea în eroare - și se poate realiza doar printr-o
acțiune.
b) Urmarea imediată constă în cauzarea unei pagube patrimoniului public sau privat.
Prin pagubă se înţelege un prejudiciu material efectiv şi cert cauzat unei persoane fizice sau
juridice private sau publice. Urmarea imediată este specifică acestei infracţiuni, fără existenţa ei
fapta va rămâne eventual în stadiul de tentativă.
c) Legătura de cauzalitate Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune
între acţiunea ce constituie elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură
de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Unica formă de vinovăţie posibilă în cazul infracţiunii de

înşelăciune este intenţia directă. Mai mult chiar, în cazul acestei infracţiuni avem prezent şi un
scop calificat, şi anume de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Prin
urmare, scopul este calificat.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt pedepsite de lege.

Tentativa se pedepseşte, potrivit art. 248 din codul penal.
Infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul în care se produce rezultatul
socialmente periculos, respectiv paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat.

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

 6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa principală a închisorii de la 6 luni
la 3 ani.

7. Forme calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă două forme calificate. Va fi

reţinută o formă calificată a infracţiunii de înşelăciune, în una din următoarele împrejurări:
•prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
•înșelăciunea care a produs consecințe deosebit de grave.
Remarcăm că, în acest caz, s-a pus problema dacă, celelalte forme calificate prevăzute
de codul penal anterior privind înșelăciunea în convenții sau prin emiterea unui cec fără
coperire au fost dezincriminate. Apreciem că nu, deoarece, noul text de lege, nefăcând nicio
precizare, și având o conotație mai largă, include și aceste forme, anterior calificate, astăzi,
tratate ca forme simple cale înșelăciunii (deci ele vor fi încadrate la art. 244 alin. 1 – forma tip a
infracțiunii).
a. Agravanta comisă prin prin folosire de nume sau calităţi mincinoase. Potrivit alin. 2
înşelăciunea se poate realiza şi prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase.
Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparţine în
realitate făptuitorului. Acesta fie că este “împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se
recomăndă, fie că este un nume imaginar, inventat pentru ca infractorul să-şi ascundă
adevărata sa identitate.
Folosirea de calităţi mincinoase presupune utilizarea unor funcţii sau titluri pe care
infractorul nu le are în realitate (de exemplu, se prezintă ca fiind magistrate, ofiţer de poliţie,
etc.).
Prin mijloc fraudulos se înţelege acel mijloc care este veridic şi în mod obişnuit inspiră
încrede, dar care, în realitate, este mincinos (de exemplu, depunerea în gaj a unor bunuri care
aparţin altuia).
Atunci când mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii constituie prin el însuşi infracţiune,
se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.
Sancţiunea, în acest caz este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Definiți termenii de nume și calități mincinoase, precum și pe cel de mijloc fraudulos.

 b. Agravanta prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave. Ultima dintre formele
agravante este cea prevăzută de art. 2561 CP, când s-au produs consecințe deosebit de grave.
Această agravantă este prevăzută separat la finalul Titlului al II-lea privind infracțiunile contra
patrimoniului, după cum rezultă și din nr. articolului în care se regăsește. Legiuitorul a ales
această modalitate pentru reuni într-un singur articol, toate infracțiunile contra patrimoniului în
care s-ar produce astfel de consecințe; prin urmare a făcut această reunire din motive de
tehnică legislativă.
Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege potrivit art. 183 din codul penal o pagubă
materială mai mare de 2.000.000 lei.
Stabilirea unor asemenea consecinţe este un atribut exclusiv al instanţei de judecată,
însă în acest caz, trebuie avute în vedere și recomandările ICCJ, care s-a pronunțat deja prin
două recursuri în interesul legii cu privire la această noțiune. Astfel, prin Decizia nr. XVIII/2007 a
Secțiilor Unite, s-a reținut că în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul unor pedepse
definitive, în cadrul unei contestații la executare nu se poate invoca modificarea înțelesului
sintagmei de ”consecințe deosebit de grave” pentru a se schimba încadrarea dată inițial faptei și
a se reduce astfel pedeapsa aplicată, întrucât în acest caz interpretarea nu se încadrează în
textul de lege al art. 14 și 15 din VCP care se referă la modificarea legii ce prevede o pedeapsă
mai ușoară, fiind o chestiune de calificare juridică (în acest caz).
Un alt recurs în interesul legii se referă la cuprinderea noțiunii de consecințe deosebit de
grave, în cazul comiterii unei fapte în formă continuată. Potrivit Deciziei nr. XIV/2006 a ICCJ
pentru a se reține această agravantă se vor avea în vedere toate pagubele materiale produse,
cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice (subiecți pasivi ai infracțiunii), prin toate actele
materiale comise și care intră în conținutul constitutiv al infracțiunii.
Sancţiunea pentru această agravantă este închisoarea ale căror limite speciale se
majorează cu jumătate, raportat la dispozițiile art. 244 alin. 1 sau 2, în funcție de modul de
comitere al infracțiunii.
8. Aspecte procesuale. În cazul formei tip a infracțiunii și formei agravante prevăzute de
art. 244 alin. 2, este posibilă împăcarea.
 În cazul în care infracţiunea a produs consecinţe deosebit de grave fapta este judecată de
tribunal în primă instanţă, potrivit art. 36 alin. 1 lit. a), însă urmărirea penală se realizează de
organele de cercetare penală.

Enumerați formele agravate ale infracțiunii de înșelăciune.

1.

2.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 12
(DISTRUGEREA) ȘI TULBURAREA DE POSESIE

I. Tulburarea de posesie – art. 256 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii de tulburare de posesie. Potrivit dispoziţiilor art. 256 din codul
penal, reprezintă infracţiunea de tulburare de posesie ocuparea, în întregime sau în parte, fără
drept, prin violență sau amenințare ori prin desființarea sau strămutarea semnelor de hotar a
unui imobil aflat în posesia altuia.
2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii.
a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale cu caracter patrimonial
referitoare la securitatea imobilelor, la starea lor paşnică de posesie, bunuri care aparţin de
drept unor persoane fizice sau juridice.
Infracţiunea are şi un obiect juridic secundar reprezentat de relaţiile sociale privitoare la
sănătatea, integritatea fizică şi libertatea psihică a persoanelor, precum şi de relaţiile sociale
referitoare la păstrarea integrităţii fizice a diferitelor bunuri (semne de hotar).
Prin urmare, infracțiunea are în prezent un caracter complex.
b) Obiectul material în cazul infracţiunii de tulburare de posesie este reprezentat de un
imobil care poate aparţine unei persoane fizice sau juridice.
Infracțiunea prezintă și un obiect material secundar. În cazul săvârşirii faptei prin
violenţă, obiectul material este corpul persoanei, iar în cazul desfiinţării sau strămutării
semnelor de hotar, obiectul material este reprezentat de semnul de hotar.

Din punct de vedere al obiectului material, ce este specific acestei infracțiuni ?

 2.2. Subiecţii infracţiunii.
a) Subiectul activ este necircumstanţiat, el putând fi orice persoană care îndeplineşte
condiţiile legale de responsabilitate. Poate avea această calitate însuşi proprietarul imobilului,
dacă în momentul săvârşirii infracţiunii imobilul se afla în posesia legitimă a altei persoane
(locatar, uzufructuar, coproprietar).
b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică în posesia căreia se afla imobilul în
momentul săvârşirii faptei.
3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă.
a) Elementul material Elementul material se realizează printr-o acţiune de ocupare în
întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altei persoane. Imobilul poate fi atât o casă,
cât și un teren, însă, în cele mai multe dintre situații, fapta se comite prin ocuparea fără drept a
unui teren.
Elementul material este unic – ocuparea - și se realizează printr-o acțiune, dar
infracțiunea poate fi și o infracțiune omisivă improprie, atunci când, după realizarea ocupării,
persoana refuză să elibereze imobilul.
Ideea de ocupare presupune totodată o continuitate, astfel încât fapta este o infracțiune
continuă succesivă. Ea se poate realiza, totodată, și în formă continuată (prin ocupări
succesive la diferite intervale de timp).
Dacă, de exemplu, o persoană, doar pătrunde într-o casă, fără a o ocupa, fără drept,
atunci putem avea, eventual, infracțiunea de violare de domiciliu, nu și pe cea de tulburare de
posesie. Pătrundera presupune doar o intrare ce durează puțin, în timp ce ocuparea, presupune
continuitatea acțiunii pentru o anumită durată.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, constatăm că noul cod penal a operat o

dezincriminare a faptei de tulburare de posesie, atunci când aceasta se realizează în mod
pașnic, fără violență sau amenințare, și fără mutarea semnelor de hotar atunci când ele există.
În acest caz, situația litigioasă dintre părți se va rezolva pe cale civilă.

Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca ocuparea să se facă fără drept și prin violență,
amenințare față de posesorul legitim sau prin desființarea ori strămutarea semnelor de hotar.

Violențele sunt specifice comiterii faptei prevăzute de art. 193 CP, în timp ce
amenințările realizează conținutul constitutiv al faptei prevăzute de art. 206, ambele fiind
absorbite în cuprinsul acestei noi infracțiuni. Atât violențele, cât și amenințările, se vor realiza
împotrova posesorului legitim al imobilului.
Prin desfiinţarea semnelor de hotar se înţelege fie distrugerea acestora, fie mutarea lor
de la locul unde se aflau şi transportarea ori aruncarea în altă parte, aşa încât să nu mai fie
hotar. Prin strămutarea sau mutarea semnelor de hotar se înţelege deplasarea acestora în
interiorul terenului asupra căruia se efectuează acţiunea de ocupare, aşa încât o parte din acest
teren să facă obiectul ocupării. Înfiinţarea semnelor de hotar semnifică edificarea acestora
acolo unde nu existau.
b) Urmarea imediată constă în schimbarea ilicită a stării de fapt pe care imobilul o avea
sub aspectul posesiei.
c) Legătura de cauzalitate Între acţiunea ce constituie elementul material şi urmarea
imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Definiți termenii de desfințare, strămutare, mutare, înființare de semne de hotar.

3.2. Latura subiectivă. Sub aspectul vinovăţiei, infracţiunea de tulburare de posesie se

săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt

incriminate.
Tulburarea de posesie se consumă în momentul în care făptuitorul ia în stăpânire
imobilul.
Infracţiunea este susceptibilă şi de un moment al epuizării care coincide cu încetarea
ocupării, tulburarea de posesie având în această situaţie caracter continuu.

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

 6. Sancţiuni. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa principală a închisorii de al 1 la 5
ani sau amenda (180-300 de zile/amendă).

7. Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prelalabilă a

persoanei vătămate.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
1. Alexandru Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2014.
2. George Antoniu, Tudorel Toader și ceilalți, Explicațiile Noului Cod penal, vol. III,
art.188-256, Ed. Universul Juridic, București, 2015.
3. Avram Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București,
2008.
4. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială,
Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999.

II. Legi penale.

1. Codul penal actualizat.

IV. Jurisprudenţă.
1. L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudenţa instanţei supreme (în materie
penală). Unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
2. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de
Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002.

IV. Site-uri oficiale.

1. Site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro .