Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Programul de studii: Poliție Locală, Anul III

Coordonator:
Lector univ. dr. Ciprian UNGUREANU
Student:
STREDIE Diana-Elena

Suceava 2019
 Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Noțiunea de izvor de drept
Capitolul II. Izvoare interne ale dreptului mediului
II.1. Legea
II.1.1. Constituția
II.1.2. Legea propriu-zisă
II.2. Decretele și decretele-legi
II.3. Tratatele și convențiile internaționale
II.4. Actele guvernamentale
II.5. Actele autoritățile administrației publice
II.6. Cutuma
II.7. Mijloacele auxiliare
Cap. III. Izvoarele internaționale de drept al mediului
Concluzii
Bibliografie
 Introducere
Odată cu apariția omului și pe măsura evoluției sale s-au înmulțit influențele asupra mediului natural.
Treptat, datorită dezvoltării științei și tehnicii, omul a căpătat posibilitatea de a transforma, din ce în ce mai mult,
mediul, dar a făcut-o în defavoarea elementelor acestuia. Drept consecință, relația dintre umanitate și sistemele,
resursele naturale s-a schimbat în sens negativ. Nevoia de ameliorare a acestui fenomen negativ a condus la
autonomizarea unei noi ramuri de drept: dreptul mediului. Dreptul mediului a apărut și s-a dezvoltat ca urmare a
sarcinilor, imediate și de perspectivă, încredințate de societate, în funcție de nevoile de protecție a diferitelor
elemente ale mediului amenințate de creșterea explozivă a populației.
Dreptul mediului este acea ramură în sistemul juridic românesc care înmănunchează normele juridice ce
reglementează relațiile sociale dintre persoane formate în legătură cu protecția mediului, în scopul asigurării și
sporirii calității vieții.
Obiectul dreptului mediului, distinct faţă de toate ramurile tradiţionale de drept, este reprezentat de
relaţiile sociale (raporturile juridice) privind protecţia, conservarea şi ameliorarea mediului ambiant. Obiectul
dreptului mediului este circumscris în legislația mediului, înainte de toate, în Legea protecției mediului nr.
137/1995, care este legea generală în domeniu. Astfel, în art.1 din Legea protecției mediului se stabilește că:
,,Obiectul prezentei legi îl constituie reglementarea protecţiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza
principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila a societăţii”.
Evoluția dreptului mediului ne îndreptățește astăzi să afirmăm că el reprezintă o ramură de drept nouă
dar viguroasă și cu mari perspective de dezvoltare, datorate dimensiunii preocupărilor la nivel mondial și național
din ultimele decenii, conștiinței sociale crescute în materie de mediu și aplicării unor concepte, principii și reguli
juridice specifice.
În capitolele ce urmează ne propunem analiza detaliată a noțiunii de „izvor de drept” prin raportare la
specificul dreptului mediului ca ramură a dreptului românesc și, implicit, la necesitatea consolidării acestei ramuri
de drept în vederea sporirii eficienţei acţiunii socio-umane în soluţionarea problemelor ecologice.
Cap. I. Noțiunea de izvor de drept
Termenul „izvor de drept” are în vedere sursele, originea, factorii de determinare
şi creare ai dreptului.
Conturarea actuală a acestei ramuri a dreptului (dreptul mediului), oricât de nouă
ar fi ea și oricât de modernă, la o privire mai atentă își poate găsi izvoarele „primare”
înainte de secolul XX. Texte juridice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului XX se îngrijeau de protecția vânatului și de terenurile de vânătoare, de anumite
reguli de salubritate și igienă urbană, de promovarea unei agriculturi care să respecte o
serie de reguli ce intrau în dezacord cu natura.
O analiză retrospectivă calitativă evidențiază că izvoarele dreptului mediului au
fost încorporate în ramura Dreptului administrativ, ca urmare a faptului că Dreptului
mediului nu i s-a recunoscut caracterul de ramură de drept autonomă, decât începând din
anii ’80 .
Izvoarele sau sursele dreptului sunt considerate, în teoria generală a dreptului, ca
„manifestări ale relațiilor sociale care generează norma juridică, indiferent de natura ei
(drept public sau privat etc.)”, noțiune care identifică conștiința individuală și conștiința
socială care sunt, în ultimă instanță, responsabile pentru apariția dreptului .
Trecând la analiza izvoarelor dreptului mediului, o primă problemă care se ridică
este aceea a distincției dintre izvoarele materiale și izvoarele formale ale Dreptului
Mediului.
 În prima accepțiune – materială (sau socială)-, prin izvor de drept sunt
desemnați așa numiții factori de configurare a dreptului mediului, constând în mediul, în
ansamblul său, ecofactorii de mediu, echilibrele ecologice între factorii de mediu și
fenomenele de poluare, care generează relațiile sociale de protecție a acestor factori de
configurare . Cu alte cuvinte, prin izvor de drept în sens material înțelegem condițiile din
societate care determină cerința de reglementare juridică (apariția unei norme juridice).
În a doua accepțiune –formală (sau juridică)- prin izvor de drept se înțelege
forma de exprimare a normativității juridice . Izvoarele formale ale dreptului mediului
sunt acelea ce conferă unei reguli caracterul pozitiv. Astfel, prin reforma constituțională
din anul 2003, dreptul la mediu sănătos a căpătat dimensiunile unui drept fundamental al
omului. Potrivit art. 35 din Constituția României revizuită în anul 2003 „(1)Statul
recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul
înconjurător”.
În acest sens, izvorul principal de drept al mediului în plan intern îl reprezintă
legea în sens larg, ca text scris adoptat de către o autoritate competentă (constituţia, legea
propriu-zisă, actele guvernamentale, actele autorităților administrației publice locale),
urmate, în secundar, de cutumă, precum şi de o serie de mijloace auxiliare (jurisprudenţa,
doctrina şi dreptul comparat).
Cap. II. Izvoare interne ale dreptului mediului
II. 1. Legea
Principalul izvor de drept este legea. În mod uzual, legea – lato sensu – reprezintă
dreptul scris (jus scriptum), expresia - prin intermediul puterii publice competente în acest
sens- a unei reguli, a unei voinţe formulate pentru viitor şi enunţate într-un text oficial. În
acest context, în sens larg, termenul de lege cuprinde orice regulă juridică scrisă, indiferent
de titlul dat actului legislativ (constituţie, cod, tratate intenaționale, lege, ordonanţă,
regulamente, hotărâri ale guvernului ș.a.).
După importanţa lor, modalitatea formală a adoptării şi materiile pe care le
reglementează, legile se clasifică în legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.
Legile constituţionale sunt Constituţia şi legile de revizuire a acesteia.
Legile organice dezvoltă şi detaliază principiile fundamentale ale dreptului
prevăzute în Constituţie, intervenind în domeniile stabilite expres de aceasta (art. 73, alin.
(3)). Legile organice sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere (majoritate
absolută – jumătate plus unu din numărul total al membrilor), au forţă juridică inferioară
Constituţiei dar superioară tuturor celorlaltor acte normative.
Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlament şi pot reglementa
orice materie care nu ţine de domeniul legilor constituţionale sau organice. Legile ordinare se
adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră (majoritate relativă).
II.1.1. Constituția
Constituția cuprinde un ansamblu de norme politico-juridice, care creează
cadrul general de organizare și funcționare ale statului și autorităților publice,
proclamând, totodată, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
Constituția României revizuită prin Legea de revizuire din 2003 cuprinde o
serie de dispoziții directoare pentru protecția mediului cuprinse în titlul II, capitolul II
(„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale“) şi în titlul IV (intitulat „Economia şi
finanţele publice“).
În urma revizuirii din 2003, legea noastră fundamentală a consacrat „dreptul
oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic” (art.35) şi a
circumstanţiat semnificaţiile acestuia în raport cu dreptul de proprietate (art.44 alin. (7)
„Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului ...”).
S-au păstrat elementele şi implicaţiile din domeniul economic, prin obligaţia statului de a
asigura: exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional (art.135
alin.(2) lit.d), refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic (lit.e) şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii
lit. (f).
II.1.2. Legea propriu-zisă
Legea poate fi izvor al dreptului mediului în măsura în care reglementează relaţiile
sociale privind protecţia, conservarea sau dezvoltarea mediului. Reprezintă unul dintre
izvoarele cele mai frecvente ale acestei ramuri de drept.
Datorită particularităţilor domeniului supus reglementării, în numeroase ţări s-au
adoptat legi-cadru pentru protecţia mediului, care enunţă principiile generale de acţiune, la
nivelul întregului domeniu şi pe „sectoare“, preluate şi concretizate apoi prin legi speciale,
„sectoriale“.
Acesta este şi cazul României, unde Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind
protecţia mediului (aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 265/2006) are caracterul unei legi-
cadru, care stabileşte „principiile şi elementele strategice“, elementele cadrului juridic
orizontal (garanţiile dreptului la un mediu sănătos, procedura de autorizare a activităţilor
economice şi sociale cu impact asupra mediului), regulile fundamentale ale reglementărilor
sectoriale (regimului substanţelor şi deşeurilor periculoase, precum şi al altor deşeuri, regimul
îngrăşămintelor chimice şi al pesticidelor, regimul privind asigurarea protecţiei împotriva
radiaţiilor ionizante şi securităţii surselor de radiaţii, protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante şi
securităţii surselor de radiaţii, protecţiei apelor şi ecosistemelor acvatice, protecţiei atmosferei
etc.), atribuţiile şi răspunderile autorităţilor publice, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice,
sancţiuni.
În considerarea şi în vederea dezvoltării prevederilor OUG 195/2005 au fost ulterior
adoptat un număr considerabil de reglementări cu caracter special, de detaliere.
 Printre cele mai relevante/importante acte normative în materie, se numără:

Legea nr. 256/2006 Legea nr. 214/2011

care aprobă şi Legea nr. 178/ 2000 Legea nr. 289 /2002
pentru organizarea,
privind produsele privind perdelele
completează OUG administrarea şi
cosmetice; forestiere de protecţie;
nr. 195/2005; exploatarea pajiştilor;

Legea nr. 458/ 2002 Legea minelor nr. Legea muntelui nr.
Legea petrolului nr.
privind calitatea apei
85/2003; 238 /2004; 347 /2004;
potabile;

Legea nr. 24 /2007 Legea nr. 220 /2008

Legea vânătorii şi a actualizată şi republicată,
protecţiei fondului privind reglementarea şi
administrarea spaţiilor
cinegetic nr. 407 /2006; verzi din intravilanul
localităţilor;
pentru stabilirea
Legea nr. 46 /2008 sistemului de promovare a
Codul silvic; producerii energiei din
surse regenerabile de
energie;

Legea nr. 132/2010 Legea nr. 211/2011

Legea nr. 171 /2010
privind colectarea
actualizata ,privind
selectivă a deşeurilor privind regimul
contravenţiile silvice; deşeurilor.
în instituţiile publice;
II.2. Decretele și decretele-lege
Decretele-lege reprezintă izvoare de drept al mediului în măsura
în care reglementează probleme de drept al mediului, sunt rar întâlnite,
având caracter excepţional, fiind acte normative mai vechi, aflate încă în
vigoare (sunt mijloace de conducere operativă). În acest sens amintim
Decretul-lege nr. 48/1990 privind abrogarea Legii nr. 2/1976 pentru
adoptarea Programului național pentru conservarea și dezvoltarea
fondului forestier în perioada 1970-2010 (publicat în M. Of. nr. 19 din 5
februarie 1990).
Dintre decrete amintim: Decretul nr. 11/1989 privind
înființarea Ministerului Apelor, Pădurilor și Mediului înconjurător
(publicat în M. Of. Nr. 6 din 29 decembrie 1989).
II. 3. Tratatele și convențiile internaționale
În concordanţă cu prevederile art. 11 (2) din Constituţia României, „tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern“, dispoziţiile lor primând asupra dreptului intern (România
a aderat la numeroase Tratate privind domeniul mediului). Prin urmare, tratatele şi convenţiile
internaţionale relative la mediu pe care România le-a adoptat sau la care a aderat, fac parte din dreptul
intern şi constituie izvoare pentru dreptul mediului.
Alin.1 al din art.11 din Constituţie, prevede că statul român se obligă să respecte întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Dispoziţii asemănătoare există în multe
constituţii naţionale şi constituie izvoare ale mediului.
Astfel, dintre actele internaţionale la care România a aderat menţionăm:
 Convenţia UNESCO privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, din 16
noiembrie 1972 (acceptată prin Decretul nr. 187/1990);
 Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în special ca habitat al
păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, în 2 februarie 1971 (ratificată prin Legea nr. 51/1991),
 Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi
al eliminării acestora, încheiată în 22 martie 1979 (ratificată prin Legea nr.6/1991),
 Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la Bucureşti în 21 aprilie
1992,
 Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la
Berna, în 19 septembrie 1979 (aderare prin Legea nr. 13/1993),
 Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea
(ratificată prin Legea nr. 14/1995),
 Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn, în
1979 (aderare prin Legea nr. 13/1998) .
II. 4. Actele guvernamentale
Actele guvernamentale sunt norme juridice ce nu emană de la puterea legislativă (Parlamentul), ci
de la cea executivă (Guvernul), putând fi izvor de drept al mediului în măsura în care acestea se referă la
domeniul dreptului mediului.
În privinţa tipologiei, acestea cuprind:

HOTĂRÂRI
(emise pentru organizarea executării legilor)

ORDONANȚE DE
ORDONANȚE URGENȚĂ
Acte (adoptate de Guvern numai în situații
(emise în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute
guvernamentale extraordinare a căror reglementare nu
de acestea) poate fi amânată, existând obligația de
a motiva urgența în cuprinsul acestora)

ORDINE MINISTERIALE
(sunt larg utilizate în vederea transpunerii directivelor
europene în dreptul intern cât şi pentru aplicarea concretă a
legilor-cadru)
 Cu titlu de exemplu, amintim câteva dintre cele mai relevante astfel de izvoare:
 HG nr. 321 /2005 privind evaluarea şi gestionarea zgomotului ambiant;
 HG nr. 1037 /2010 privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice;
 HG nr. 1132 /2008 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al deşeurilor de
baterii şi acumulatori;
 HG nr. 878/2005 privind accesul publicului la informația privind mediul;
 OUG nr. 202 /2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere;
 OUG nr. 243 /2000 privind protecţia atmosferei;
 OUG nr. 195/ 2005 privind protecţia mediului;
 OUG nr. 196 /2005 privind fondul pentru mediu;
 OUG nr. 68 /2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea
prejudiciului asupra mediului;
 Ordinul nr. 125/1996 al ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului privind
reglementarea activităților economice ți sociale cu impact asupra mediului;
 Ordinul Ministrului Mediului nr. 1450 /2010 pentru aprobarea Ghidului de finanţare a
Programului vizând protecţia resurselor de apă, sisteme integrate de alimentare cu
apă, staţii de tratare, canalizare şi staţii de epurare.
II. 5. Actele autorităților administrației publice
Actele de reglementare ale autorităților publice locale sunt hotărârile adoptate de consiliile locale
și cele județene în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în limitele competențelor lor, pentru protecția și
conservarea mediului. În acest sens se pot adopta hotărâri privind monumentele istorice și arhitecturale,
monumentele naturii, parcuri și arii protejate de interes local, amenajarea teritoriului.
Atribuțiilor lor reglementare sunt prevăzute în Legea nr. 215/2001 privind administrația
publică locală (revizuită).
Această categorie de acte normative au forţă juridică inferioară tuturor celorlaltor izvoare de
drept, ceea ce înseamnă că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme normelor de drept
existente în legi şi celelalte surse ale dreptului.
II. 6. Cutuma (obiceiul juridic)
Cutuma reprezintă toate obiceiurile recunoscute de puterea de stat dotate cu
forţă juridică.
Definită drept „uzaj implantat într-o colectivitate şi considerat de ea ca
obligatoriu din punct de vedere juridic, cutuma (sau dreptul creat de moravuri) a avut
un important rol de drept înaintea adoptării codurilor moderne. Astăzi, rolul său este
deosebit de redus.
Totuşi, în domeniul protecţiei naturii, cutuma poate prezenta unele
semnificaţii. Aşa de pildă, prin art. 8 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea
Rezervației Biosferei „Delta Dunării” se recunoaşte şi se garantează „dreptul
populaţiei locale din teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării de a păstra
obiceiurile specifice locale și activitățile economice tradiționale”. Același articol
prevede că „Administrația Rezervației va asigura, după caz, prin compensații,
continuitatea activităților economice tradiționale”.
II. 7. Mijloace Auxiliare
Mijloacele auxiliare (jurisprudenţa, doctrina şi dreptul comparat) nu reprezintă
izvoare propriu-zis, ele se regăsesc în cadrul ramurii de dreptul mediului, cu rol subsidiar,
având rol în dezvoltarea reglementărilor existente în materie, stimularea organului legislativ de
a adopta noi acte normative, analiza dreptului pozitiv, studiul comparativ al dreptului în scopul
armonizării şi aproximării legislaţiilor naţionale cu reglementările comunitare şi internaţionale
în materie.
 Jurisprudenţa (practica judiciară) - reprezintă dreptul obiectiv care se degajă din
hotărârile adoptate de instanţele judecătoreşti.
Trebuie precizat că în sistemul nostru de drept jurispridenţa nu este considerată izvor
de drept propriu-zis (pentru că hotărârea judecătorească nu are un conținut normativ), având
totuşi un rol auxiliar, prin menirea de a contribui la fixarea şi dezvoltarea reglementărilor
existente ori la stimularea legiuitorului în adoptarea unora noi. Sunt exceptate însă trei categorii
de acte jurisprudențiale, care au calitate de izvoare (surse) de drept: deciziile Curții
Constituționale, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea
recursurilor în interesul legii și unele hotărâri pronunțate de instanțele de contencios
administrativ.
În dreptul mediului, actele juridice sunt îndeosebi acte administrative unilaterale, fie
normative, fie individuale, astfel că jurisdicția acestora este atribuită instanțelor de contencios
administrativ. Totodată, se remarcă faptul că în ţara noastră jurisprudenţa de mediu se găseşte
încă într-o fază incipientă, motiv pentru care nici efectele sale asupra dreptului pozitiv nu sunt
unele notabile.
Doctrina
Doctrina juridică sau știința dreptului se constituie din ansamblul concepțiilor, teoriilor sau
ideilor expuse în lucrările sau studiile cu conținut juridic. Ea nu este izvor de drept, dar are o
semnificație deosebită pentru înțelegerea și aprofundarea dreptului. De asemenea, doctrina juridică
are importanță aparte în orientarea activității normative a statului, precum și a activității de aplicare a
normelor juridice.
În doctrina juridică a mediului se impune o examinare mai complexă a principiilor,
conceptelor și terminologiei specifice, care să contribuie la integrarea deplină a acestei discipline în
știința mediului. În prezent, asemenea analize sunt destul de precare și dominate de o terminologie
tehnicizată, ca urmare a influenței și chiar dominației laturii tehnice asupra laturii juridice a teoriei
mediului.

Dreptul Comparat
Apariţia şi dezvoltarea de „drepturi ale mediului“ în diverse ţări ale lumii fac indispensabil
studiul comparativ al acestora. El urmăreşte în primul rând desprinderea tendinţelor generale ale
evoluţiei reglementărilor naţionale, de armonizare şi chiar de unificare a lor (ca de exemplu în cadrul
UE). În acelaşi timp, experienţele şi soluţiile adoptate în legislaţia altor state pot influenţa procesul de
elaborare şi/sau aplicare a dreptului mediului în altele. Pentru ţările asociate Uniunii Europene un rol
deosebit de important joacă în acest sens procesul de aproximare a legislaţiei naţionale cu
reglementările dreptului comunitar al mediului, care va duce la uniformizarea continentală accelerată
a normelor juridice.
Cap. III. Izvoarele internaționale de drept al mediului
Dreptul şi politica internaţională în domeniul protecţiei mediului, evoluează şi pe
baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii internaţionale. În aceste rezoluţii şi
declaraţii sunt înscrise măsuri colective la nivel global, pe care statele au căutat să le
definească şi să le aplice prin intermediul unui cadru internaţional adecvat. La nivel
internaţional există peste 900 de convenţii, tratate, protocoale, etc.
Acest cadru de acţiune, la nivel internaţional, s-a format în timp şi se află într-o
evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri juridice cu caracter obligatoriu, cuprinse în
tratate sau convenţii sau cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor, rezoluţiilor
sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale şi mecanisme
de finanţare viabile.

1. Conferinţa ONU privind mediul de la Stockholm din anul 1972- a fost prima
conferință mondială privind mediul. Aceasta a avut pe ordinea de zi planificarea
şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului
înconjurător, gestionarea resurselor naturale, determinarea poluanţilor importanţi.
Printre documentele importante adoptate cu ocazia acestei conferințe menționăm :
 Declaraţia Conferinţei Naţiunilor Unite privind Mediului (sau Declaraţia de la
Stockholm)
 Planul de Acţiune pentru Mediu (este compus din recomandări adresate statelor
în vederea asigurării protecţiei mediului)
2. Conferinţa de la Rio de Janeiro din anul 1992 (cea de-a doua Conferinţă a
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare) a avut ca scop elaborarea unor
strategii şi măsuri care să răspundă eficient necesităţii de combatere a degradării
mediului, în toate ţările, impunând conceptul de dezvoltare durabilă ca modalitate
de conciliere între obiectivele aparent antagonice de dezvoltare economică şi
protecţie a mediului.
Documentele adoptate în cadrul acestei conferințe sunt:
 Declaraţia de la Rio privind mediul şi dezvoltarea (cunoscută şi sub denumirea
de Carta Pământului sau Declaraţia de Principii)
 Agenda 21(reprezentând un plan de acţiune format din 40 de capitole, cu scopul
de a conduce la aplicarea principiilor cuprinse în Carta Pământului).
Cu aceeaşi ocazie au mai fost semnate Convenţia-cadru asupra schimbărilor
climatice, Convenţia privind diversitatea biologică, precum şi Declaraţia de
Principii asupra pădurilor, Declaraţia asupra deşertificării.

3. Conferinţa de la Johannesburg dedicată dezvoltării durabile din anul 2002 a

avut ca obiectiv principal continuarea şi amplificarea eforturilor internaţionale de
implementare a documentelor adoptate la Rio.
Documentele cu caracter declarativ adoptate în cadrul conferinţei sunt:
 Declaraţia de la Johannesburg
 Planul de implementare – cuprinde un ansamblu de măsuri administrative,
juridice, strategice de implementare a obiectivelor şi principiilor dezvoltării
durabile cuprinse în Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio.
Concluzii
Având în vedere aspectele prezentate în capitolele anterioare, putem afirma
că ceea ce numim astăzi „dreptul mediului” reflectă o viziune colectivă și globală a
problematicii mediului. Finalitatea acestuia este constituită de protecția împotriva
poluării și a alor efecte negative datorate activităților antropice și de prezervarea
resurselor naturale. Mai mult decât atât, existența sa a fost determinată de politicile
naționale și internaționale care au avut ca obiectiv protecția mediului și asumarea de
către stat a acestor sarcini de interes general.
Ținând seamă de tinerețea și de caracterul universal al dreptului mediului,
este firesc ca acesta să prezinte un interes major pentru întreaga planetă. Astfel,
experiența legislativă și conceptele doctrinei, chiar mai presus decât configurația
sistemelor economice, culturale și sociale diferite, pun, în fapt, aceeași problemă,
aceea a categoriilor de norme juridice de care avem nevoie pentru un mediu viabil.
Concluzionând, apariţia, dezvoltarea şi constituirea legislaţiei româneşti
privind protecţia mediului într-o ramură de drept autonomă şi a dreptului mediului ca
disciplină ştiinţifică au o istorie relativ îndelungată, care a cunoscut mai multe etape,
dar cu caracteristici proprii. Astfel, considerăm izvoare ale dreptului mediului acele
forme specifice de exprimare a normelor de drept, care proiectează conduita
subiectelor de drept în legătură cu conservarea, dezvoltarea și protecția componentelor
naturale și antropice ale mediului.
 Bibliografie
Cărți
1. Dușcă Anca Ileana (2014), Dreptul mediului, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București
2. Duțu Mircea (2007), Tratat de dreptul mediului, Ediția A III-a, Editura C.H. Beck, București
3. Ilinca Alexandra (2016), Dreptul mediului: note de curs, Editura Sitech, Craiova
4. Lupan Ernest (2001), Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București
5. Mazilu Dumitru (2007), Drept comunitar al mediului, Ediția a II-a, Editura Lumina Lex,
București
6. Țarcă Ștefan (2005), Dreptul mediului –curs universitar, Editura Lumina Lex, București
7. Teodoroiu Simona-Maya (2009), Dreptul mediului și dezvoltării durabile, Curs universitar, Editura
Universul Juridic, București

Legislație
1. Constituția României revizuită prin Legea de revizuire a Constitutiei Romaniei nr.
429/2003
2. Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
304 din 30 decembrie 1995
3. Legea nr. 215/2001, privind administrația publică locală, publicată în Monitorul Oficial nr. 123 din
20.02.2007
4. Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2005 privind protecţia mediului