TRATAMENTE TERMICE – RECOACEREA

Recoacerea - tratamentul termic ce constă în încălzirea materialului metalic cu

scopul de a-l aduce într-o stare cât mai aproape de echilibru.

Se aplica semifabricatelor si pieselor /sculelor in stare bruta.

Răcirea după recoacere este foarte lentă şi se face cu cuptorul.

Încălzirea pentru recoacere se poate face la temperaturi mai mari sau mai mici decât
temperaturile de transformare fazică, în funcţie de scopul recoacerii.

- recoacere de ordinul I – scop: îndepărtarea neomogenităţilor chimice, eliminarea

tensiunilor interne şi recristalizarea.

Aplicarea acestui tip de tratament termic nu presupune transformări fazice.

Acest TT – Rec I – se poate aplica oricărui tip de aliaj şi metal.

În funcţie de scopul propus, recoacerea de ordinul I poate fi:

 recoacere de omogenizare – scopul principal al acestui tratament termic este

acela de a elimina segregaţiile interdendritice (neomogenităţi chimice);
 recoacere de recristalizare – este tratamentul termic aplicat unui aliaj deformat
plastic cu scopul de a-l recristaliza;
 recoacere de detensionare – este tratamentul termic prin care principalul proces
este acela de a elimina total sau parţial tensiunile interne;

- recoacere de ordinul II – scop: modificarea morfologiei constituentilor, in special

a perlitei, inlaturarea structurilor defectuoase (structuri tip Wiedmansttatten (aciculare),
structura în şiruri (ferita alternata cu perlita), etc)

Aplicarea acestui tip de tratament termic implica transformări fazice (  +cem)

Incălzirea se efectuează obligatoriu la temperaturi superioare temperaturilor de

transformare fazică.

 Daca răcirea ulterioară este lentă – recoacere completa sau incompleta

 Daca răcirea ulterioară se face in AER – Normalizare.
Normalizarea reprezintă o treaptă intermediară între recoacere şi călire.
 PUNCTE CRITICE IN DIAGRAMA Fe-C:

Pentru urmărirea mai comodă a diferitelor tratamente termice ale aliajelor Fe-C
(oţeluri, fonte) se utilizează următoarele notaţii pentru punctele critice ale acestor aliaje
(vezi figura).

Punctele critice A1 corespund liniei PSK (727 C).

Punctele critice A2 se găsesc pe linia MO (768 C).

Punctele critice A3 se găsesc pe linia GS.

Punctele critice Acem pe linia SE.

Ca urmare a histerezisului termic, transformările la încălzire sau răcire au loc la

temperaturi diferite. De aceea, pentru notarea punctelor critice se utilizează în plus
litera „c” la încălzire şi litera „r” la răcire (de exemplu Ac1, Ac3, Ar1, Ar3 ).
Figura 2.1 – Temperaturile de încălzire ale oţelului pentru recoacere şi normalizare:
1 – recoacere de omogenizare
2 – recoacere de recristalizare
3 – recoacere de detensionare
4 – recoacere completă
5 – recoacere incompletă
6 – normalizare
1-3 – recoaceri de ordinul I;
4-6 – recoaceri de ordinul II;
 Recoacerea de omogenizare – scop: eliminarea neomogenităţilor chimice, ce pot
lua naştere la cristalizarea/solidificarea aliajelor.

Obligatoriu  Sunt supuse acestui tratament termic lingourile din oţeluri aliate în
scopul îndepărtării segregaţiilor dendritice, care predispun la fisurarea oţelului la
prelucrările ulterioare prin deformare plastică, datorită anizotropiei proprietăţilor.

Încălzirea pentru recoacerea de omogenizare se efectuează la temperaturi ridicate

deoarece la aceste temperaturi procesele de difuzie sunt cel mai intense, procese care
stau la baza omogenizării chimice a oţelului.

Trec = Tsolidus - T (T = 30-50C)

Pentru oţeluri aliate, temperatura de recoacere este indicată de obicei în intervalul

1050 – 1250 C.

Menţinerile îndelungate la aceste temperaturi de recoacere nu sunt indicate deoarece

procesele de difuzie sunt mai intense în faza lor de început, intensitatea lor scăzând cu
timpul. În plus menţinerea îndelungată nu se justifică nici din punct de vedere al
eficienţei economice. În practică această menţinere nu depăşeşte 15 – 20 ore.

Răcirea se face cu cuptorul până la 800 – 820 C, iar apoi în aer până la
temperatura camerei.

În urma acestei recoaceri de omogenizare se obţine o structură cu granulaţie mare

care se remediază prin deformare plastică ulterioară sau tratament termic.
 Recoacerea de recristalizare – scop : recristalizarea structurii dupa deformare
plastica la rece

Recoacerea de recristalizare se aplică pentru îndepărtarea ecruisării apărută după

deformarea plastică la rece. În timpul recoacerii principalul proces care are loc este
recristalizarea.

Recoacerea de recristalizare este aplicată în industrie ca :

 operaţie de tratament termic preliminar înainte de deformarea plastică la rece

(pentru a conferi materialului o plasticitate sporită),

 ca proces intermediar între diferitele etape de deformare plastică la rece (pentru

înlăturarea ecruisării),

 ca tratament termic final pentru obţinerea proprietăţilor finale necesare ale

materialului.

Rec. recr. - constă în încălzirea oţelului, deformat plastic la rece anterior, la

temperaturi superioare temperaturii de recristalizare, menţinerea la această temperatură
şi răcirea lentă ulterioară.

Pentru oţelurile carbon (0,08 – 0,2 %C) care se supun laminării, matriţării, trefilării,
temperatura de recoacere este cuprinsă în intervalul 680 – 700 C.

Pentru oţelurile hipereutectoide aliate Cr sau Cr-Ni, recoacerea de recristalizare se

aplică între 680 – 740 C timp de 0,5 – 1,5 ore.

Trec = A1 - T (T = 30-50C)

 Recoacerea de detensionare – scop : eliminarea tensiunilor interne în exces, ce
se formează în material la forjare, turnare, sudare, tensiuni capabile să provoace
fisurarea sau ruperea materialului.

Se mai numeste recoacere subcritica.

Este un tratament termic esential pentru imbinari sudate.

Principalul proces ce are loc la recoacerea de detensionare este relaxarea parţială sau
integrală a tensiunilor interne.

Acest proces decurge ca urmare a faptului că, la temperatura de recoacere, limita de

curgere a oţelului este mai scăzută decât valoarea tensiunilor remanente şi, prin
deformări plastice locale, tensiunile interne remanente se micşorează până la valoarea
limitei de curgere.

În practică, recoacerea de detensionare a pieselor din oţel se efectuează în

intervalul 160 – 400 C, cu răcire lentă ulterioară.
 Recoacerea completă – scop : formarea unei structuri ferito-perlitice fine
Indepartarea structurilor defectuoase

Se aplică oţelurilor hipoeutectoide

Constă din :

 încălzirea oţelului la : Trec = A3 + T (T = 30-50C)

 menţinerea la T rec până la austenitizarea completă a materialului

 răcirea lentă

În urma unei asemenea recoaceri se formează o granulaţie austenitică fină, din

care la răcire se formează o structură ferito-perlitică fină.

De aceea, recoacerea completă se aplică de regulă cu scopul de a finisa granulaţia

(de a micşora granulaţia).

În plus, prin recoacere completă se îndepărtează structurile defectuoase ale

oţelului hipoeutectoid - structura de tip Wiedmansttatten şi structura în şiruri.

Viteza de răcire la recoacerea completă depinde de stabilitatea austenitei şi, ca

urmare, de compoziţia oţelului: Oţelurile aliate, cu stabilitate ridicată a austenitei, se
răcesc la recoacere mult mai lent (cu viteza de 30 – 100 C / h), decât oţelurile carbon
(cu viteze de 100 – 200 C / h). După descompunerea austenitei în zona perlitică,
răcirea ulterioară poate fi mărită şi deci efectuată în aer.

Dacă recoacerea completă îşi propune şi eliminarea tensiunilor interne, răcirea lentă
cu cuptorul se efectuează până la temperatura camerei.
Recoacerea incompletă – scop: modificarea morfologiei perlitei - depinde de tipul de
otel – hipoeutectoid, hipereutectoid sau aliat.

Se deosebeşte de recoacerea completă prin aceea că oţelul se încălzeşte la o

temperatură mai scăzută (intre Ac1 si Ac3).

- Pentru oţelurile hipoeutectoide – aplicare limitata – pentru îmbunătăţirea

prelucrabilităţii prin aşchiere, deoarece în urma recoacerii (în care numai perlita
se austenitizează şi se răceşte, nu şi ferita în exces) se obţine o perlită mai puţin
dură, cu lamele mai bine conturate (perlita grosolana). Acest tip de recoacere
permite economia de timp şi de cost al prelucrării.

- Pentru otelurile hipereutectoide si aliate – aplicare frecventa – pentru formarea

unei perlite globulare  recoacere de sferoidizare

Incalzirea:
 Pentru recoacerea de sferoidizare intervalul de temperaturi pentru recoacere este
destul de îngust – 750-780 C.
 Pentru oţelurile apropiate de compoziţia eutectoidă, intervalul de recoacere este
cel mai îngust (740 – 750 C).
 În scopul obţinerii unor carburi globulare pentru oţelurile aliate hipereutectoide,
acestea se pot încălzi la temperaturi mult mai înalte şi într-un interval mult mai
larg (770 – 820 C).
Structura finală a oţelului depinde de:
 viteza de răcire
 temperatura de recoacere.

Cu cât viteza de răcire este mai mică, cu atât mai mari vor fi globulele de carburi
rezultate la descompunerea austenitei.

Deci, prin reglarea vitezei de răcire se poate obţine o structură de perlită globulară fină
sau grosolană.

O perlită fină are o duritate mai mare decât una grosolană.

 Recoacerea de sferoidizare se aplică de regulă oţelurilor carbon sau aliate de scule
şi oţelurilor de rulmenţi; de asemenea, tablelor subţiri şi barelor din oţeluri cu carbon
scăzut sau mediu, înainte de matriţarea sau trefilarea la rece, pentru ridicarea
plasticităţii.

După recoacerea de sferoidizare, oţelurile eutectoide sau hipereutectoide au o bună

prelucrabilitate prin aşchiere.

Recoacerea izotermă – scop: îmbunătăţirea prelucrabilităţii oţelurilor aliate.

Aceasta constă din:
 încălzirea cu 30 – 50 C mai sus de Ac3 (ca şi la recoacerea completă),
 răcire relativ rapidă până la temperaturi sub Ar1 (de obicei 660 – 680 C),
 menţinere izotermă la această temperatură pentru obţinerea unei structuri
perlitice de echilibru
 răcirea ulterioară în aer.

Figura 2.3 – Schema recoacerii izoterme

 O asemenea recoacere izotermă permite reducerea semnificativă a duratei procesului
de descompunere a austenitei, mai ales pentru oţeluri aliate, care, pentru a li se scădea
duritatea, trebuie răcite foarte lent la recoacerea completă.

Recoacerea izotermă reprezintă un proces mult mai stabil, deoarece este mult mai
uşor de efectuat o menţinere la o temperatură dată, decât reglarea vitezei de răcire la
recoacerea completă.

În plus, prin recoacerea izotermă se asigură obţinerea unei structuri ferito-perlitice

mult mai omogene.

Recoacerea izotermă se aplică de regulă semifabricatelor matriţate sau laminate de

dimensiuni mici sau medii din oţeluri aliate pentru cementare.

Oţelurile de arcuri, ce conţin 0,65 – 0,9 %C, sunt supuse înainte de trefilarea la
rece unei recoaceri izoterme, care se numeşte patentare.

La patentare, sârma este supusă unei austenitizări de temperatură înaltă (încălzire

până la temperaturi cu 150 – 200 C mai sus de Ac3), în scopul obţinerii unei austenite
omogene, apoi se introduce într-o baie de săruri topite cu temperatura de 450 – 550 C.
Normalizarea – recoacere cu racirea in AER

La normalizare, oţelul se încălzeşte la temperaturi cu 30 – 50 C mai sus de linia GSE

şi se răceşte în aer, adica:

 Trec = A3 + T (T = 30-50C) – pt. Oteluri hipoeutectoide

 Trec = Acem + T (T = 30-50C) – pt. Oteluri hipereutectoide

Răcirea mai rapidă decât în cazul unei recoaceri normale asigură o răcire mai rapidă a
austenitei. De aceea se obţine un eutectoid mult mai fin (perlita globulara fina -
sorbită) şi un grăunte eutectoid mult mai fin.

În plus, la normalizare se inhibă parţial formarea fazelor în exces (ferita în oţelul

hipoeutectoid şi cementita în oţelul hipereutectoid).

Drept rezultat, rezistenţa mecanica a oţelului după normalizare este mai mare decât
după recoacere.

Normalizarea se aplică cel mai des în următoarele cazuri - scop: ca operaţie

intermediară pentru înmuierea oţelului înaintea prelucrării prin tăiere; pentru
înlăturarea defectelor şi îmbunătăţirea structurii înaintea călirii oţelului.

Astfel, normalizarea ca operaţie intermediară este analogă recoacerii. Dar cum

normalizarea este mai avantajoasă decât recoacerea (racirea in aer este mai ieftina), ea
este preferabilă dacă obiectivul propus este acelaşi.

Normalizarea nu poate înlocui întotdeauna recoacerea ca o operaţie de înmuiere a

oţelului. Deoarece tendinţa de subrăcire a austenitei creşte odată cu creşterea
conţinutului de carbon şi de elemente de aliere, diferenţa între recoacere şi normalizare
va depinde puternic de compoziţia oţelului. Astfel :

 Normalizarea – DA – este aplicată des oţelurilor moi (C < 0.2%), deoarece

subrăcirea austenitei nu are efect asupra structurii (perlita este foarte puţină şi nu
contează dacă aceasta este lamelară sau globulara/sorbitică, proprietăţile
mecanice rămânând practic neschimbate).
  Normalizarea – NU – nu se poate aplica oţelurilor cu carbon mediu (C~0.4%),
deoarece perlita globulara/sorbitică care s-ar obţine (cantitativ multa) ar imprima
prea multă duritate oţelurilor.

 Normalizarea – DA – este aplicată oţelurilor hipereutectoide (C > 0.8%). În

oţelurile hipereutectoide, normalizarea permite înlăturarea reţelei de cementită
secundară, deoarece cementita, dizolvată la încălzirea peste Acem în austenită, nu
se mai separă în reţea la răcirea ulterioară în aer şi oţelul are proprietăţi mecanice
mult îmbunătăţite.

Normalizarea se utilizează şi ca tratament termic final pentru oţeluri hipoeutectoide

cu carbon mediu sau ridicat, dacă solicitările ulterioare ale oţelurilor sunt moderate şi
nu este necesară aplicarea călirii şi revenirii înalte.

Schema de germinare şi creştere a coloniilor de perlită: