CURS 8 - Tratamente termice de imbunatatire

8.1 Obiective

In urma parcurgerii cursului studentul va putea:

 Sa cunoasca importanta si efectul tratamentului de imbunatatire;
 Sa cunoasca etapele unui tratament de imbunatatire;
 Sa cunoasca tratamentul de calire aplicabil in cazul materialelor
metalice din categoria otelurilor;
 Sa cunoasca tratamentul de revenire aplicabil in cazul materialelor
metalice din categoria otelurilor.

8.2 Generalităţi privind tratamentele de îmbunătăţire

Tratamentele de îmbunătăţire au ca scop: modificarea esenţială a

structurii prin schimbarea naturii constituenţilor normali şi
obţinerea astfel a unor valori ridicate pentru proprietăţile mecanice.
Îmbunătăţirea cuprinde două faze distincte:
 călirea
 revenirea.
Condiţia de bază pentru efectuarea tratamentului termic de călire
constă în existenţa în diagrama de echilibru a sistemului de aliaje
considerat, a unor linii sau curbe de transformare în stare solidă: fier -
carbon, aluminiu - cupru, aluminiu - cupru - magneziu, aluminiu -
siliciu - magneziu. Structura de călire, datorită tensiunilor interne
remanente de ordin structural, este prea dură şi fragilă.
Pentru a atenua această duritate şi pentru a obţine o tenacitate
mai bună, piesele călite se supun în continuare tratamentului
termic de revenire. Aceasta constă în reîncălzirea pieselor călite la
temperatură relativ joasă (sub punctele critice de transformare în
stare solidă, menţinere şi răcire relativ rapidă a pieselor). Rezulta o
micşorare relativ accentuată a fragilităţii precum şi a durităţii,
concomitent cu mărirea corespunzătoare a plasticităţii şi rezistenţei
materialului.
Aplicarea corecta a tratamentului termic de călire şi revenire
se poate face numai în condiţiile cunoaşterii mecanismului şi cineticii
transformării austenitei sub influenţa diferiţilor factori. Cel mai
important factor care influenţează transformarea menţionată anterior
este temperatura. În general, temperatura se descompune la
0
temperaturi mai mici de 723 C, în ferită şi cementită secundară. Ferita
este o soluţie solidă a fierului α, iar cementita secundară un compus

Pag. 1
chimic definit al fierului α cu carbonul (conţine 6,67% C, indiferent de
temperatură).
Descompunerea austenitei are loc în condiţiile producerii a
două fenomene: schimbarea stării alotropice a fierului, din fier γ în
fier α şi scăderea bruscă a solubilităţii carbonului. Fenomenele se
bazează pe procesele de difuzie a atomilor de fier şi carbon.
Se deosebesc trei intervale de temperaturi , corespunzătoare
transformărilor perlitice, bainitice sau martensitice. Dacă se urmăreşte
analizarea transformărilor austenitei la diferite temperaturi menţinute
constante pe toată durata transformărilor, se consideră austenita răcită
rapid până în intervalul plastic, la o temperatură T1 constantă pe
toată durata transformării. În consecinţă procesul de formare al
perlitei poate fi reprezentat corespunzător pe o curbă,
indicându-se cantitatea de austenită transformată în perlită [%] în
funcţie de timpul [s] în care s-a derulat procesul . Perlita se formează
din austenită după un timp tind , numit perioadă de inducţie sau
incubaţie. Panta curbei indică viteza de transformare a austenitei.
Viteza maximă se obţine când s-a transformat aproximativ 5% din
cantitatea de austenită, după care viteza scade până la în momentul
încheierii procesului de transformare (punctul b).

Procesul de formare a perlitei

Formarea întregii cantităţi de perlită corespunde unui timp

total tt. Dacă se trasează aceste curbe şi pentru alte temperaturi
0
menţinute constante în domeniul perlitic (723...500 C), cu T1 >
T2 > T3 > T4 , atunci se obţine o familie de curbe cinetice care
descriu transformarea austenitei la diferite grade de subrăcire . Gradul
0 0
de subrăcire este dat de relaţia: ∆T = 723 C – T C.

Pag. 2
 Familiile de curbe cinetice care descriu
transformarea austenitei la diferite grade de subrăcire

Dacă se reprezintă procesul de transformare al austenitei în

funcţie de gradul de subrăcire într-o diagramă în care pe abscisă se
consideră timpul la scara logaritmică, iar pe ordonată temperatura
0
[ C] , atunci se obţine aşa numita diagramă TTT (transformare - timp
- temperatură).
Din diagrama TTT a unui oţel eutectoid (C = 0,77%) se observă
că cea mai mică durată a perioadei de incubaţie şi tot odată cea mai
0
redusă durată a transformării, se obţin pentru T = 550 C. La
nivelul acestui minim, numit cot perlitic, austenita se transformă în
troostită. Cunoaşterea diagramei TTT prezintă o importanţă deosebită
în practica tuturor tratamentelor termice, atât pentru recoaceri cât şi
pentru călire, deoarece introduce factorul timp în studiul procesului de
transformare al austenitei. Utilizarea practică a acestei diagrame constă
în stabilirea cu precizie, pentru fiecare marcă de oţel, a gradului
de subrăcire şi a timpului maxim de realizare a acestui grad de
subrăcire pentru a obţine o anumită structură şi ca urmare, alegerea
corectă a mediului şi a condiţiilorde răcire.

Pag. 3
 Diagrama T.T.T. (transformare-timp-temperatură)

De exemplu, dacă vrem să obţinem o structură pur troostitică,

0
alegem izoterma T1=520 C şi timpul t =1,2 s. Gradul de subrăcire
0
este de: ∆T1 = 800-520 = 280 C, iar viteza de răcire: Vr1 = ∆T1/t
= 280/1,2 ≅ 2330C/s. O asemenea valoare a vitezei poate fi realizată
folosind apa sau uleiul de in.

8.3 Tratamentul de călire

Călirea oţelurilor constă în încălzirea lor în domeniul austenitic

urmată de o răcire energică. Prin viteză critică se înţelege cea mai mică
viteză de răcire care asigură parcurgerea intervalului de minimă
stabilitate a austenitei fără intersectarea curbelor în C. Cu cât curba în
C este mai deplasată spre dreapta, cu atât viteza de călire este mai
mică. Deplasarea spre dreapta a curbei are loc datorită conţinutului de
carbon şi elementelor de aliere care măresc stabilitatea austenitei la
transformare.

Pag. 4
 Viteza de răcire a oţelurilor
0
La oţelurile carbon, viteza critică este de 500...600 C/s. În
tratamentul de călire, pe lângă factorul viteză de răcire, un rol
forate important îl au şi elementele de aliere: nichelul, cromul,
molibdenul, siliciul, wolframul, vanadiul. Toate acestea se dizolvă în
austenită şi frânează difuziunea atomilor de carbon, deci acţionează în
acelaşi sens cu viteza la întârzierea formării austenitei, deci la
mărirea stabilităţii ei. În aceste condiţii se poate ajunge la menţinerea
structurii austenitice până la temperatura mediului ambiant - oţeluri
austenitice-inoxidabile.
Factorii care trebuie analizaţi în scopul stabilirii corecte a
regimului termic de călire a unui oţel sunt: compoziţia
chimică, temperatura de austenitizare şi durata de menţinere,
mediul de răcire (viteza de răcire să fie mai mare decât viteza critică).
La călirea unei piese, viteza de răcire este mai mare la suprafaţă decât
în miez, în acest fel ea poate să depăşească la suprafaţă viteza
critică de răcire, în timp ce în miez este mai mică decât aceasta. În
consecinţă, la suprafaţă austenita se transformă în martensită, iar în
miez suferă transformarea perlitică, deci piesa nu este călită pe
întreaga secţiune. În figura urmatoare se prezintă curba de variaţie
a vitezei de răcireîntr-o piesă cilindrică în raport cu viteza critică de
răcire.

Pag. 5
 Curba de variaţie a vitezei de răcire

Se numeşte călibilitate proprietatea oţelului de a se căli,

caracterizată printr-o duritate minimă şi prin adâncimea de călire.
Adâncimea de călire se consideră convenţional, ca fiind distanţa de la
suprafaţă până la stratul cu structură semimartensitică (50%
martensită, 50% troostită). Călibilitatea este mărită de factorii care
cresc stabilitatea austenitei subrăcite faţă de descompunerea cu
difuzie, respectiv acei factori care deplasează spre dreapta
curbele TTT. Dintre aceştia, compoziţia austenitei este factorul
cel mai important. Creşterea conţinutului de carbon micşorează
viteza critică şi, în consecinţă, călibilitatea. De astfel, oţelurile având
sub 0,2% C sunt necălibile. Elementele de aliere, cu excepţia cobaltului,
au acelaşi efect. Creşterea dimensiunii grăuntelui de aliere, cu excepţia
cobaltului, au acelaşi efect. Creşterea dimensiunii grăuntelui austenitic
reduce suprafaţa de separaţia dintre cristale pe care are loc de
preferinţă, transformarea cu difuzie şi deci măreşte călibilitatea.
Carburile nedizolvate şi incluziunile reduc această proprietate a oţelului,
deoarece servesc ca germeni pentru transformarea perlitică. La
examinarea suprafeţei de rupere a oţelului, zona călită are un aspect
neted cenuşiu cu aspect de porţelan, în timp ce miezul necălit este
grăunţos sau fibros.
Metoda obişnuită de călire, numită călire cu răcire
continuă, constă în cufundarea piesei încălzite până la temperatura de
călire într-un mediu de răcire care să asigure viteza necesară obţinerii
structurii martensitice. Viteza de răcire se stabileşte din curba TTT.
De obicei, oţelurile cu călibilitate redusă se răcesc în apă, iar cele cu
călibilitate ridicată, în ulei sau în aer. Pentru reducerea deformărilor
produse de tensiuni se recomandă ca piesele cilindrice să fie introduse
în mediul de răcire în poziţie verticală, iar discurile se introduc cu
diametrul perpendicular pe suprafaţa băii.

Pag. 6
 Metode de călire

Pentru reducerea tensiunilor interne se poate aplica aşa

numita călire întreruptă la care se folosesc două medii de răcire,
apa şi apoi uleiul sau călirea în trepte, cu răcire într-o baie cu săruri
şi menţinere până la egalizarea temperaturii pe întreaga secţiune,
urmată de o răcire în ulei sau în aer. Datorită omogenizării temperaturii
pe întreaga secţiune, la ransformarea martensitică ulterioară,
tensiunile, deformaţiile şi pericolul deformării pieselor sunt diminuate
prin faptul că transformarea are loc în toată masa.
O altă metodă, călirea izotermă, se caracterizează printr-o
încălzire deasupra punctului critic şi o răcire şi o menţinere într-o baie
de săruri topite, până la transformarea austenitei în bainită. Se asigură
astfel obţinerea unor caracteristici mecanice bune, respectiv
duritate şi rezistenţă înalte, asociate cu o tenacitate satisfăcătoare.
Aceste calităţi sunt date de structura bainitei, formată din particulele
globulare foarte fine de carburi în matricea de ferită. Tratamentul poate
fi condus în aşa fel încât în structură să rămână o cantitate de 10...20%
austenită reziduală, în care caz la o scădere redusă a durităţii şi a
rezistenţei se obţine o creştere importantă a calităţilor plastice.
Călirea sub zero grade are drept ca scop principal
stabilizarea dimensiunilor pieselor. Austenita reziduală se transformă
treptat în martensită la temperatura ambiantă, această transformare
fiind însoţită de creştere de volum, deci de modificarea dimensiunilor.
Însă dimensiunile unor piese ca bile şi role de rulmenţi, calibre
sau scule de măsurare trebuie să rămână stabile cu o precizie foarte
mare. De aceea, ele se supun tratamentului sub zero grade. Un alt scop

Pag. 7
este creşterea durităţii şi rezistenţei la uzură datorită reducerii cantităţii
de austenită reziduală. Totodată, se evită fisurarea pieselor la
rectificare, deoarece austenita este descompusă. Tratamentul sub
zero grade se efectuează imediat după o călire obişnuită, la
0
temperaturi până la -80 C.
Călirea superficială este o metodă de durificare la
suprafaţă a oţelului şi constă din încălzirea pe o adâncime mică urmată
de o răcire rapidă. În acest fel se obţine o înaltă rezistenţă şi
duritate a stratului superficial cu un miez moale şi tenace. Încălzirea
pieselor se poate face prin inducţie cu curenţi de înaltă frecvenţă, în
electrolit sau cu flacără acetilenică şi prezintă ca avantaj o viteză mare
de încălzire, înlăturându-se astfel pericolul oxidării şi decarburării.

8.4 Tratamentul de revenire

Revenirea este mijlocul principal şi necesar pentru reducerea

2
tensiunilor interne remanente (cu valori în jur de 60 kgf/mm ) şi a
stării de fragilitate ridicată. Se aplică oţelurilor călite cu scopul de a
atenua duritatea ridicată a martensitei în avantajul unei bune
tenacităţi şi a înlătura tensiunile interne remanente. Tratamentul
constă în reîncălzirea pieselor călite dar de data aceasta, la temperaturi
de A1 urmată de o răcire relativ lentă, de obicei în aer.
În funcţie de temperatura de încălzire avem:
 revenirea joasă,
 revenirea medie,
 revenirea înaltă.
■ Revenirea joasă. La acest tip de revenire piesele se reîncălzesc la
0
o temperatura de 150...200 C şi se menţin timp de mai multe
ore (20...50h). Răcirea se face în aer. Martensita tetragonală se
transformă în martensită cubică prin separarea unei carburi ce diferă de
cementită prin tipul reţelei şi conţinutul mai ridicat de carbon. În
principiu, piesele călite şi supuse tratamentului termic de revenire joasă
îşi menţin structura martensitică dură, rezistentă la uzură prin
frecare, dar tenacitatea este redusă, menţinându-se pericolul ruperii
fragile mai ales la solicitări prin şoc. Se aplică la scule, matriţe,
rulmenţi, calibre, proiectile perforante.
■ Revenirea medie se caracterizează prin temperatura de
0
reîncălzire de 250...350 C şi o structură de martensită de revenire şi
0
troostită, de 350...450 C şi o structură de troostită de revenire
0
sau de 450...550 C şi o structură de sorbită de revenire şi troostită.
Modificările care tind să anuleze echilibrul fizico-chimic al oţelului
sunt posibile datorită favorizării proceselor de difuzie a atomilor de

Pag. 8
către temperaturile mai înalte ale acestui regim. Se aplică oţelurile
pentru arcuri, când se cere combinarea unei rezistenţe şi elasticităţi
ridicate cu o bună tenacitate.
■ Revenirea înaltă este cea mai frecvent întâlnită. Piesele se
0
reîncălzesc în intervalul de temperaturi de 550...650 C, se menţin
1...2 h şi apoi se răcesc în aer. Prin difuzie are loc transformarea
completă a martensitei într-un amestec mecanic fin, dispers de
cementită secundară globulară şi ferită numită sorbită de revenire.
Temperatura de revenire influenţează proprietăţile mecanice prin aceea
că determină gradul de dispersie a carburilor în amestecul ferită-
0
carburi. Astfel, prin revenire la temperaturi de 500...550 C se
obţine un grad înalt de dispersie a carburilor şi în consecinţă,
rezistenţă şi duritate ridicată, în timp ce prin revenire la temperaturi
0
de 550...650 C, datorită coagulări carburilor şi deci a micşorării
gradului lor de dispersie, rezistenţa şi duritatea vor scădea, iar
calităţile de tenacitate (alungire la rupere, rezilienţă) vor creşte,
valorile cele mai ridicate fiind obţinute prin revenirea la
temperaturi în apropierea punctului critic A1. Aceleaşi structuri şi
proprietăţi mecanice se pot obţine prin menţinerea de scurtă durată la
o temperatură înaltă, sau prin menţinerea îndelungată la o
temperatură joasă.
Oţelurile aliate şi în mod deosebit cele aliate cu crom şi nichel
prezintă particularitatea de a avea în urma revenirii o rezilienţă mai
mică decât cea corespunzătoare călirii. Fenomenul de scădere
accentuată a tenacităţii se numeşte fragilitate de revenire. Apare la
0
temperatura de 450...600 C şi se combate printr-o răcire energică
în ulei sau apă. O influenţă deosebit de favorabilă o are adaosul de
elemente ca molibdenul, wolframul, niobiul, în cantităţi mici de
0,2...0,5%. De exemplu, la oţelurile crom - nichel s-a constatat că,
prin adăugarea molibdenului sau wolframului în compoziţie, au
devenit insensibile la fragilitatea de revenire, ceea ce le permite să
fie folosite la construcţia organelor de maşini care sunt supuse mai
ales la solicitări variabile.
Călirea şi revenirea joasă pot fi grupate într-o singură
operaţie numită călire cu autorevenire. Un capăt al piesei
încălzite este scufundat, pentru o scurtă perioadă de timp, în apă.
Stratul superficial este astfel călit la martensită şi apoi revenit datorită
alimentării cu căldură din capătul nerăcit. În acest mod se obţine la
suprafaţă martensită de revenire, ce asigură o bună duritate şi
rezistenţă la uzură, concomitent cu o bună tenacitate în partea necălită
a piesei (sculei).

Activitati:

Pag. 9
 Incercati sa identificati diagramele TTT in cazul otelurilor
eutectoide si sa descrieti etapele tratamentului de imbunatatire aplicabil
acestora.

Bibliografie:
1. Mutiu T.A. - Studiul metalelor, Editura I.C.P.A.I.U.C., Bucuresti,
1985;
2. Schwartz H. - Elementa practice de metalurgie fizica, Editura
Tehnica, Bucuresti, 1956;
3. Schumann H. - Metalurgie fizica, Editura Tehnica, Bucuresti, 1955;
4. Horia Colan – Studiul metalelor si tratamente termice – Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti;

Teste:
1. Care este tratamentul termic care presupune calire urmata de
revenire?
a) Recoacere;
b) Imbatranire;
c) Imbunatatire.
2. Tratamentului termic de imbunatatire se poate face numai în
condiţiile cunoaşterii mecanismului şi cineticii transformării…
a) Austenitei;
b) Ledeburite;
c) Feritei.
3. Reprezentare procesului de transformare al austenitei în funcţie de
gradul de subrăcire într-o diagramă în care pe abscisă se consideră
timpul iar pe ordonată temperatura se numeste?
a) Diagrama MMM;
b) Diagrama TNT;
c) Diagrama TTT.
4. Care este tratamentul termic care constă în încălzirea în domeniul
austenitic urmată de o răcire energică?
a) Imbunatatire;
b) Calire;
c) Recoacere.
5. Ce tratament termic este mijlocul principal şi necesar pentru
reducerea tensiunilor interne remanente şi a stării de fragilitate
ridicată?
a) Recoacere;
b) Calire;
c) Revenire.
6. Ce metoda de călire constă în cufundarea piesei încălzite până la
temperatura de călire într-un mediu de răcire care să asigure viteza
necesară obţinerii structurii martensitice?

Pag. 10
a) Călire cu răcire intrerupta;
b) Călire izoterma;
c) Călire cu răcire continua.

Grila de evaluare

1. c
2. a
3. c
4. b
5. c
6. c

Pag. 11