Tratamente termice

curs nr.3
Recoacerea de recristalizare

 recoacere subcritică, de ordinul I, care se aplică în scopul eliminării

parţiale sau totale a efectului de ecruisare rezultat în urma aplicării unei
deformări plastice la rece prin laminare, trefilare/tragere,
matriţare,ambutisare sau extrudare.

 Prin deformare plastică la temperaturi inferioare temperaturii de

recristalizare a materialului metalic considerat, acesta trace într-o stare
în afara echilibrului structural și fizico-mecanic numită ecruisare.
 Prin recoacerea de recristalizare se urmărește eliminarea parțială sau
totală a stării ecruisate a materialului, formarea unor grăunți noi
nedeformaţi, si obținerea plasticității și tenacități inițiale.
 Concomitent se restabilesc și unele proprietăți fizice dependente de
gradul de tensionare al rețelei cristaline din interiorul blocurilor (de
exemplu, rezistivitatea electrică).
2
 un tratament termic intermediar (primar), dacă se aplică între două operaţii
succesive de deformare plastică la rece. Aceasta situaţie intervine în cazul în care nu
este posibilă deformarea plastică la rece dintr-o dată, până la gradul de deformare
ales, datorită faptului că în timpul deformării plastice la rece materialul se durifică
excesiv (creşte rezistenţa la deformare şi scade plasticitatea).

Drept urmare, se aplică deformări plastice parţiale cu grade de deformare mai mici,
între care se intercalează recoaceri de recristalizare, în vederea înmuierii oţelului;

 un tratament termic final, dacă urmăreşte obţinerea caracteristicilor de exploatare

impuse.

3
PRINCIPII
 Operaţiile de deformare plastică la rece determină importante modificări ale structurii şi
proprietăţilor materialelor metalice.
 Din punct de vedere structural se produc modificări atât la nivelul structurii fine, cât şi al
microstructurii.
 Astfel, în ceea ce priveşte reţeaua cristalină, creşte densitatea în defecte punctuale (vacanţe şi
atomi interstiţiali) şi liniare (dislocaţii), scade dimensiunea blocurilor în mozaic şi creşte unghiul de
dezorientare dintre acestea.
Pe de altă parte, la scara microstructurii apar aspecte specifice, cum sunt fibrajul de deformare
plastică la rece (grăunţii cristalini ai fazelor fragile se fragmentează şi se dispun în şiruri paralele, iar
cei plastici se alungesc în direcţia principală de deformare, şi textura de deformare la rece (se produc
reorientări ale grăunţilor cristalini, astfel încât anumite elemente ale structurii cristaline se aşează
identic în toţi grăunţii).
Toate acestea atrag după sine importante modificări ale proprietăţilor mecanice şi fizico-chimice ale
oţelului.
Astfel:
• duritatea şi rezistenţa mecanică cresc, iar alungirea şi gâtuirea scad.
Acest efect de durificare a materialului prin deformare plastică la rece poartă numele de ecruisare;
• scade conductibilitatea electrică şi termică, scade permeabilitatea magnetică;
4
• se reduce rezistenţa la coroziune .
Materialele metalice deformate plastic la rece, conținând numeroase defecte de
rețea și importante tensiuni interne, prezintă un nivel ridicat al energiei libere,
aflându-se într-o stare de echilibru metastabil.

Drept urmare, ele manifesta tendința de trecere într-o stare mai apropiată de
echilibru, proces care se realizează prin difuzie și necesită activare termică. Aceasta
se asigură prin încălzirea la temperaturi superioare celei ambiante.
Etape:
Restaurarea

Recristalizarea

Astfel, daca materialul metalic deformat plastic la rece este încalzit, se produce mai
întâi restaurarea , etapa pe parcursul careia au loc transformari structurale la nivelul
rețelei cristaline: scade numarul defectelor punctuale și al defectelor liniare
(detenta) și se formeaza pereții de dislocații (poligonizare).
Aceste transformari atrag după sine numai modificări ale proprietăților fizice,
sensibile la defectele de rețea. Ele revin treptat la valorile avute înainte de
deformarea plastică la rece. 6
Mărimea finală a grăunților poliedrici recristalizați depinde de:
• temperatura de încalzire (Tînc);
• durata de mentinere la temperatură (tment)
• gradul de deformare plasticăla rece (e)

 Recoacerea de recristalizare se aplica produselor din oțel sub forma de table, benzi, tevi,
bare si sirme trase sau trefilate la rece, precum si pieselor ambutisate si matritate la rece.

Temperatura de recristalizare a oțelurilor este influențată în mare măsură de conținutul de

carbon și de elemente de aliere.

Oțelurile carbon si slab aliate recristalizează la temperaturi de 400-500°C,

 Oțelurile feritice Ia 550-650°C
 Austenitice la 700-500°C.
În cazul otelurilor cu grad de deformare neuniforme (sub 20%), recoacerea de recristalizare va
fi precum data de o normalizare la 900-950°C pentru obtinerea unei granulatii feritice fine. 7
Din momentul depasirii pragului de recristalizare al otelului (T), apar
modificări și la nivelul microstructurii (recristalizarea primară și
secundară).

Treptat, vechea generatie grăunți, puternic alungiți și conținând

numeroase defecte de rețea, este înlocuită cu o generație nouă de graunți
poliedrici, continând mai puține imperfecțiuni cristaline.
Drept urmare, proprietățile mecanice ale oțelului evoluează în sens invers celui
de la deformarea la rece, materialul înmuindu-se.

8
 Mărimea finală a grăunţilor
poliedrici recristalizaţi
depinde de:

• temperatura de încălzire
(Tinc);
• durata de menţinere la
tempe-ratură (tment);
• gradul de deformare plastică
la rece (ε)

10
PARAMETRII TEHNOLOGICI

Temperatura de încalzire
În vederea recristalizarii complete a structurii fibroaseobtinuta prin
deformare plastica la rece, încalzirea se realizeaza la temperaturi superioare
pragului de recristalizare, luându-se în considerare un interval de siguranta
de circa 100 – 3000C, respectiv:
Tinc = TR + (100 – 300)oC
Valoarea pragului de recristalizare depinde, în principal, de temperatura de
topire a oșelului, fiind valabila relatia:
TR= (0,2 - 0,5) ·Ttop
Totodată trebuie îndeplinite condițiile:
 pentru a nu se produce transformări de fază în stare solidă, temperatura
de încălzire se alege sub valoarea temperaturii de transformare
eutectoidă a oţelului tratat (Tinc < AC1
• menţinerile îndelungate la temperaturi inferioare, dar apropiate de AC1
conduc inevitabil la globulizarea cementitei din structură, ceea ce determină
înmuierea suplimentară a oţelului. 11
Regimul de încălzire
De regulă, încălzirea se realizează în regim:

Tm = Tinc+ (10 – 30)0C =ct.

Dacă este vorba despre un tratament termic intermediar, intercalat între

două operaţii de deformare plastică la rece, încălzirea în vederea recristalizării structurii
se face în atmosferă de protecţie, pentru a menţine ”curată” suprafaţa produsului.

Durata de transformare (ttr) se alege în corelaţie cu temperatura de încălzire, folosindu-

se durate scurte, de 15–30 min, în cazul temperaturilor ridicate şi durate mai lungi, de
1–2 ore, pentru temperaturi scăzute.
Regimul de răcire nu influenţează asupra rezultatului recoacerii de recristalizare,
deoarece transformările structurale specifice acestui tratament termic au loc în timpul
încălzirii şi menţinerii. De regulă, răcirea se face în aer. Dacă încălzirea s-a făcut în
atmosferă de protecţie, răcirea se realizează în aceleaşi condiţii.

13
14
Recoacerea de omogenizare
SCOP
 recoacere completă
 diminuarea sau chiar eliminarea completă a neomogenităţilor chimice intracristaline (a segregaţiilor
dendritice), rezultate în urma solidificării aliajelor de tip soluţie solidă.
- se aplică pieselor turnate deoarece în produsele turnate din oţel (lingouri şi piese) din oteluri complex
aliate CrNiMo, CrMnSi, CrMnMo) poate apărea segregaţia dendritică şi zonală.

Structura pieselor turnate din materiale metalice se caracterizează printr-o puternică neomogenitate chimică
(segregaţie), care se datorează faptului ca răcirea are lot cu viteza mare iar procesele de difuziune nu au
timp să se producă.
Granulaţia grosolană, rezultată după aplicarea unei recoaceri de omogenizare la piesele turnate, trebuie însă
înlăturată printr-un tratament termic special (recoacere de regenerare).
 Recoacerea de omogenizare este o recoacere completă, cu transformări de fază în stare solidă, care
presupune încălzirea oţelurilor la temperaturi înalte (apropiate de linia solidus), în domeniul de
stabilitate al austenitei.
 Ea se aplică lingourilor şi pieselor turnate din oţeluri aliate şi oţeluri pentru automate (care conţin
cantităţi importante de sulf). 15
PRINCIPII

Din punctul de vedere al nivelului la care se manifestă, neomogenităţile chimice (segregaţiile)

pot fi de două feluri, respectiv:

 neomogenităţi chimice (segregaţii) macroscopice, zonale sau majore, care se manifestă la

scara întregului produs, prin existenţa unor zone cu un conţinut în anumite elemente diferit
de conţinutul mediu al oţelului.

Elementele care segregă în oţeluri sunt: C, impurităţile (S, P), elementele însoţitoare (Mn, Si) şi
cele de aliere (Cr, Ni, Mo), iar segregaţiile lor pot fi pozitive sau negative. Neomogenităţile
zonale nu se pot elimina prin recoacere de omogenizare, dar apariţia lor poate fi prevenită prin
luarea unor măsuri speciale în timpul elaborării şi turnării;

• neomogenităţi chimice (segregaţii) microscopice, dendritice sau minore, care apar la

nivelul grăunţilor cristalini primari (rezultaţi prin solidificare) şi constau în variaţia
concentraţiei elementelor componente ale oţelului între limitele acestora.

Segregaţia dendritică apare datorită frânării difuzei atomice în faza solidă în cursul solidificării
16
şi poate fi corectată prin recoacere de omogenizare.
 Influenţa elementelor de aliere asupra transformării eutectoide

– elemente alfagene ce deplasează

concentraţia eutectoidului spre stânga: – elemente alfagene ce deplasează spre dreapta punctul S:
Cr, W, Si, V Al, Co

- elemente gamagene coboară temperatura punctelor A3 şi A1 şi deplasează spre stânga punctul S

Cu excepţia Al, Co şi Cu, toate elementele de aliere micşorează

concentraţia de carbon eutectoidă
 Prezenţa neomogenităţilor chimice intracristaline afectează în mod nefavorabil deformabilitatea la cald
şi la rece a lingourilor din oţel şi creează condiţii pentru formarea structurilor în benzi, care accentuează
anizotropia proprietăţilor de plasticitate şi tenacitate.
 Din acest motiv, în cele mai multe cazuri devine absolut necesară aplicarea recoacerii de omogenizare,
care asigură eliminarea segregaţiilor prin crearea condiţiilor necesare producerii proceselor de difuzie
atomică în stare solidă, suprimate iniţial pe parcursul solidificării.
Regimul de răcire
nu influenţează asupra gradului de omogenizare, dar răcirea trebuie să respecte
două condiţii:
 evitarea apariţiei de tensiuni termice periculoase, având în vedere faptul că se
porneşte de la temperaturi foarte înalte, iar produsele turnate din oţel prezintă
plasticitate redusă;
 obținerea unei structuri de echilibru.

Din aceste motive, răcirea se face cu viteze foarte mici (de 30 – 500C/h), odată cu
cuptorul, până sub temperatura critică de transformare, apoi în aer.

Având în vedere faptul că şi încălzirea se face cu viteză redusă, iar menţinerea este
de ordinul orelor, rezultă astfel cicluri de omogenizare foarte lungi, de 50 de ore
sau chiar mai mult.
 Parametrii tehnologici

Temperatura de încalzire
Tinc = (0,7 – 0,9)Ttop

În cazul oţelurilor aliate, rezultă astfel temperaturi de încălzire de 1050 – 1250 oC.

Regimul de încălzire

Produsele turnate din oţel prezintă, de regulă, plasticitate scăzută şi

importante tensiuni interne. Din acest motiv, încălzirea la temperaturi înalte
trebuie făcută cu precauţie. Regimurile de încălzire recomandate sunt:
• încălzirea cu viteză constantă mai mică de 1000C/h ;
• încălzirea cu treaptă de preîncălzire la 200 – 400 0 C.

De regulă, duratele de transformare pentru recoacerea de omogenizare sunt de 2 – 20

ore, duratele mai reduse (de 2 – 5 ore) fiind practicate în cazul temperaturilor de încălzire
mari (0,9 ⋅Ttop), iar cele îndelungate (de 15 – 20 ore), pentru temperaturile mici (0,7 ⋅T top). 20
Recoacerea de regenerare
SCOP
-recoacere completă, cu transformări de fază în stare solidă, care se aplică
produselor din oţeluri carbon şi slab aliate

-corectarea structurilor defectuoase, rezultate în urma unor operaţii de prelucrare la

cald efectuate la temperaturi înalte, cum sunt: turnarea, sudarea, deformarea plastică
la cald sau anumite tratamente termice.

Regenerarea structurii este necesară în următoarele situaţii:

• la produsele turnate din oţeluri carbon şi aliate, care, după turnare, prezintă
granulaţie grosolană cu aspect Widmannstätten;
• la produsele deformate plastic la cald, confecţionate din oţeluri moi, care, după
deformare, prezintă structură în benzi;
• la produsele sudate, în vederea corectării granulaţiei grosolane din zona de
influenţă termică (ZIT);
• după aplicarea unei recoaceri de omogenizare, în vederea finisării granulaţiei
grosolane 21
PRINCIPII
 La încălzirea peste AC1, perlita din structura
oţelurilor se transformă prin reacţie eutectoidă
în austenită. Odată format, grăuntele de
austenită creşte treptat, pe măsura ridicării
temperaturii.
 Din punctul de vedere al modului în care se
realizează această creştere, oţelurile sunt de
două tipuri):
 oţeluri cu ereditate granulară grosolană,
respectiv tendinţă accentuată de creştere a
grăuntelui austenitic la încălzire (curba a);
 oţeluri cu ereditate granulară fină, şi,
corespunzător, tendinţă redusă de creştere a
grăuntelui austenitic la încălzire (curba b).
Variaţia cu temperatura a mărimii grăuntelui austenitic pentru un oţel eutectoid:
a – oţel cu ereditate granulară grosolană;

b – oţel cu ereditate granulară fină; GP – mărimea grăuntelui de perlită; GA in –

mărimea grăuntelui austenitic iniţial; GA ered – mărimea grăuntelui austenitic 22
ereditar; GAreal – mărimea grăuntelui austenitic real
Structura Widmannstätten constă în Structura în benzi este un defect, care
existenţa unor lamele de ferită, respectiv apare în cazul oţelurilor moi, dacă
cementită, separate în interiorul deformarea plastică se încheie la
grăunţilor de perlită şi apare în cazul în temperaturi înalte (peste AC3), iar răcirea
care răcirea de la temperatura de între AC3 şi AC1 se face lent. În aceste
prelucrare la cald se face accelerat (în condiţii, ferita proeutectoidă se separă
aer liniştit sau ventilat), iar oţelul conţine preferenţial în direcţia deformării
o cantitate mare de fază proeutectoidă principale, rezultând benzi de ferită
liberă. Această ultimă condiţie este alternând cu benzi de austenită
îndeplinită dacă conţinutul în carbon al netransformată. Sub temperatura reacţiei
oţelului este cuprins între 0,15 - 0,5%, eutectoide, această austenită se
respectiv 1 - 1,5%. descompune în perlită, obţinându-se în
Existenţa structurii de tip final, la temperatura camerei, structuri
Widmannstätten implică valori scăzute stratificate ferito-perlitice, cu proprietăţi
pentru ductilitate, tenacitate şi neuniforme şi necorespunzătoare
prelucrabilitatea prin aşchiere. (prelucrabilitate prin aşchiere şi
ductilitate reduse).

23
 La răcirea oţelurilor de la
temperaturi înalte, situate în
domeniul de stabilitate al
austenitei, pot rezulta uneori şi
structuri cu granulaţie mixtă,
în care coexistă grăunţi fini cu
grăunţi foarte mari
 Structurile defectuoase, de tipul
celor descrise, pot fi corectate
prin reaustenitizarea completă a
oţelului, la parametri temperatură-
timp, care să asigure o granulaţie
fină şi uniformă dimensional,
urmată de răcirea în condiţii bine
determinate, astfel încât să
rezulte structuri cât mai apropiate
de echilibru.

PARAMETRII TEHNOLOGICI

Temperatura de încălzire (Tinc)

Pentru a realiza austenitizarea completă într-un timp cât mai scurt,
oţelurile se încălzesc peste punctele critice, la temperaturi egale cu:
Tinc = AC3 + (30 ÷ 50)0C – pentru oţelurile hipoeutectoide;
Tinc = AC1 + (30 - 50)0C – pentru oţelurile eutectoide;
Tinc = AC cem + (30 - 50)0C – pentru oţelurile hipereutectoide 24

Durata de transformare (ttr)
 Scopul menţinerii la temperatura de
încălzire îl constituie obţinerea unei
austenite omogene, dar cu granulaţie cât
mai fină.
 Durata de transformare a amestecurilor
ferito-cementitice în austenită este
dependentă de compoziţia oţelurilor şi de
morfologia perlitei din structura acestora.
 Astfel, în timp ce în cazul oţelurilor
hipoeutectoide sunt suficiente menţineri
de 3–8 minute, oţelurile eutectoide şi
hipereutectoide necesită perioade mai
lungi, de 10–60 minute, în vederea
dizolvării complete a cristalelor de
cementită din perlită şi a cementitei libere
din structură.
 Regimul de răcire joacă un rol hotărâtor
în ceea ce priveşte rezultatul final al
recoacerii de regenerare, prin alegerea
unor condiţii de răcire adecvate putându-
se asigura obţinerea unei anumite
proporţii de perlită, respectiv fază
proeutectoidă (ferită sau cementită
liberă) şi, de asemenea, o anumită
morfologie a perlitei.
Răcirea se poate realiza în două moduri:
• continuu;
• cu treaptă de menţinere (recoacere
izotermă).
 Răcirea continuă, în funcţie de tipul
structurii care trebuie obţinută, se face în
două variante tehnologice: cu cuptorul
sau în aer.
25
 Dacă răcirea se face cu cuptorul, vitezele
de răcire reduse (5–150C/min, în funcţie de
mărimea şi inerţia termică a cuptorului)
determină transformarea austenitei la
grade de subrăcire mici. Drept urmare, se
obţin structuri care corespund întocmai
indicaţiilor diagramelor de echilibru, în
ceea ce priveşte proporţia constituenţilor
(ferită/perlită sau perlită/cementită
secundară), iar perlita este lamelară
grosolană.

 Recoacerea de regenerare cu răcire în

aer este cunoscută sub numele de
normalizare. În acest caz, austenita se
transformă la grade de subrăcire mai mari
în constituenţi de treaptă perlitică.
Proporţia de ferită, respectiv cementită Ciclograme de tratament pentru recoacerea
secundară, din structura obţinută la de regenerare cu răcire cu cuptorul (curba
temperatura camerei este mai mică decât 1a)
şi normalizare (1b) (HRC2 > HRC1)
cea corespunzătoare diagramei de echilibru 26
şi depinde direct de gradul de subrăcire la
 În cazul recoacerii izoterme se
alege din diagrama TTT a oţelului,
în funcţie de structura şi
caracteristicile dorite (valoarea
durităţii HRC impusă produsului),
o temperatură de menţinere în
domeniul transformării perlitice
(între 650 – 5500C).

 Se determină apoi, tot din

diagramă, valoarea duratei de
transformare pentru temperatura
aleasă (ttr diagr) şi se consideră o
valoare acoperitoare (ttr) egală cu:
 ttr = 1,5 ⋅ ttr diagr

27
Recoacerea pentru îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere
(globulizare)

SCOP
- obţinerea unor structuri, care să permită prelucrarea cât mai uşoară prin aşchiere,
în condiţiile obţinerii unei calităţi cât mai bune a suprafeţei aşchiate
• recoacere incompletă se aplică oțelurilor eutectoide și hipereutectoide pentru
obţinerea unei perlite globulare.

•Ea poate fi deosebit de utilă înaintea operaţiilor de degroşare prin aşchiere, la care
se utilizează regimuri de aşchiere intensive (adâncime mare de tăiere, avans şi
viteză de aşchiere mari) şi este mai puţin indicată în cazul operaţiilor de finisare,
întrucât produsele aflate într-un stadiu final de prelucrare prezintă, de regulă, structuri
obţinute prin tratamente termice finale, care trebuiesc păstrate ca atare.

28
 Operaţia constă in încălzirea oţelului la temperatura de Ac1,menţinerea la
această temperatură câteva ore, funcţie de compoziţia chimică şi de
dimensiunile piesei, urmată de o răcire care se face la dirijată cu 20-50*C/h la
oţelurile nealiate şi cu 10-200C/h în cazul oţelurilor aliate

• răcirea dirijată se face până la 600-6500C , după care se răceşte liber cu

cuptorul

• recoacerea de globulizare se aplică cu scopul de a micşora duritatea

29
PRINCIPII

Prelucrabilitatea prin aşchiere este o caracteristică tehnologică complexă, care

nu se poate exprima printr-un singur indicator global
 Astfel, pentru a evalua comportarea unui oţel, cu o structură dată, pe
parcursul operaţiilor de prelucrare prin aşchiere, trebuiesc luate în considerare
cel puţin trei aspecte: capacitatea de degajare a aşchiilor, uzarea sculei
aşchietoare şi calitatea suprafeţei aşchiate.
Aşchiile pot fi de trei feluri:
• plastice, când formează fâşii lungi de material în faţa muchiei sculei aşchietoare
şi necesită îndepărtare manuală;
• semifragile, dacă se fragmentează şi se îndepărtează de la sine;
• fragile, caz în care sunt foarte sfărâmicioase şi, drept urmare, se desprind
imediat după ce s-au format.
Uzarea sculei aşchietoare se poate exprima cantitativ cu ajutorul a doi indicatori,
respectiv:
 durata de funcţionare a sculei aşchietoare între două ascuţiri succesive
(efectuate la un grad de uzare prestabilit);
 viteza de aşchiere (v60), care determină un grad de uzare dat (1mm), într-o
anumită perioadă de timp (60 min). 30
 .
 acesteia microstructura materialului, respectiv de natura, proporţia,
distribuţia şi morfologia diferiţilor constituenţi care alcătuiesc această
structură. În cazul oţelurilor, principalii constituenţi structurali, care se pot
întâlni la temperatura camerei sunt: ferita, cementita, perlita, martensita
şi sorbita de revenire.

 Ferita, asemenea tuturor soluţiilor solide, este o fază moale şi ductilă.

Drept urmare, aşchiile sunt plastice şi alcătuiesc panglici lungi, care se
pot lipi de muchia sculei aşchietoare, formând aşa-numitul “tăiş de
depunere”. Acesta determină uzarea prematură a sculei şi apariţia unor
denivelări sau adâncituri pe suprafaţa prelucrată a produsului. Aşadar, în
ansamblu, ferita manifestă o prelucrabilitate prin aşchiere scăzută.

 Cementita (compusul chimic Fe3C) este o fază dură şi fragilă. Din acest
motiv, aşchiile sunt fragile şi se desprind extrem de uşor, dar în urma lor,
pe suprafaţa aşchiată, rămân numeroase denivelări sau ciupituri cu
colţuri ascuţite, care exercită o acţiune abrazivă intensă asupra muchiei
sculei aşchietoare. Drept urmare, uzura foarte mare a sculei şi calitatea
scăzută a suprafeţei, sunt factori care conduc la prelucrabilitatea prin 31
aşchiere complet nesatisfăcătoare a cementitei.
 Perlita este un amestec mecanic ferito-cementitic. Comportarea acestuia pe
parcursul operaţiilor de prelucrare prin aşchiere depinde, în principal, de
forma, dimensiunea şi distribuţia cristalelor de cementită.

 In cazul perlitei lamelare, aşchiile sunt semifragile şi calitatea suprafeţei

este bună, dar gradul de uzare al sculei este considerabil. Perlita globulară,
în schimb, formează aşchii semifragile sau chiar plastice (dacă gradul de
dispersie al globulelor de cementită este prea mic), uzura sculei aşchietoare
este redusă, iar calitatea suprafeţei este în general satisfăcătoare.
 Martensita, constituentul tipic de călire al oţelurilor, prezintă aşchiabilitate
necorespunzătoare, caracteristică tuturor fazelor dure şi fragile. În acest
sens, deşi aşchiile sunt fragile, iar calitatea suprafeţei acceptabilă, uzarea
sculei este extrem de mare.

 Sorbita reprezintă amestecul mecanic ferito-cementitic, rezultat în urma

aplicării unei îmbunătăţiri. Din punct de vedere structural, sorbita este
alcătuită dintr-o masă de bază feritică, în care sunt incluse cristale globulare
foarte fine de cementită. La prelucrarea prin aşchiere, muchia sculei
aşchietoare alunecă peste acestea şi atacă masa feritică moale, pe care o
dislocă, antrenând în aşchiile semifragile şi globulele de cementită. Drept
urmare, uzarea sculei aşchietoare este medie şi calitatea suprafeţei foarte 32

bună, aşchiabilitatea sorbitei fiind, în ansamblu, foarte bună.

PARAMETRII TEHNOLOGICI. VARIANTE DE RECOACERE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA
PRELUCRABILITĂŢII PRIN AŞCHIERE
 Tehnologia de recoacere în vederea îmbunătăţirii prelucrabilităţii prin aşchiere se stabileşte în
funcţie de tipul oţelului şi structura sa iniţială. De la caz la caz, obiectivele pot fi complet diferite:
durificarea sau, dimpotrivă, înmuierea oţelului.
Recoacerea oţelurilor moi
Oţelurile moi, numite şi oţeluri de cementare, prezintă un conţinut redus în carbon (C<0,25%) şi
elemente de aliere (EA<2%). În structura lor de echilibru predomină ferita (F>70%) prelucrabilitatea
prin aşchiere fiind, în consecinţă, necorespunzătoare.
Aşchiile plastice formează “tăişul de depunere”, care determină uzarea accentuată a sculei şi
obţinerea unor suprafeţe rugoase, cu “imprimări de material”.
În cazul oţelurilor moi, scopul aplicării recoacerii în vederea ameliorării aşchiabilităţii îl constituie
durificarea oţelului, efect care se poate obţine prin:
• reducerea proporţiei de ferită din structură;
• fragilizarea feritei.

În cazul normalizării cu supraîncălzire se efectuează încălzirea prelungită (timp de 2–4 h) la

temperaturi înalte (950-10500C), iar răcirea se face accelerat, în aer ventilat (produse subţiri, sub 30
mm) ulei (produse groase).

 Tratamentul este recomandat în cazul oţelurilor carbon şi slab aliate cu conţinut redus în carbon.

33
Ciclograma recoacerii izoterme cu supraîncălzire

34
Recoacerea oţelurilor semidure
 Din categoria oţelurilor semidure fac parte oţelurile carbon şi slab aliate
pentru îmbunătăţire, având un conţinut în carbon cuprins între 0,3 – 0,65%.
Comportarea lor în timpul operaţiilor de prelucrare prin aşchiere depinde de
proporţia celor doi constituenţi structurali (ferită/perlită), astfel încât ele
trebuiesc tratate diferit, în funcţie de valoarea acestui raport.
 Oţelurile cu 0,3 – 0,5 %C prezintă proporţii aproximativ egale de ferită şi
perlită în structură fapt care asigură valori acceptabile spre bune pentru toţi
indicatorii de prelucrabilitate prin aşchiere (aşchii semifragile, uzare medie a
sculelor şi o calitate satisfăcătoare a suprafeţei). Drept urmare, nu este
necesară recoacerea.

Recoaceri de globulizare sunt:

• recoacerea incompletă, la 740-7600C, cu răcire lentă (30-400C/h) până sub
punctul de sfârşit de transformare perlitică (6000C), care conduce la obţinerea
unui amestec de perlită lamelară şi perlită globulară fină;

• normalizare, urmată de recoacere subcritică la 650-6800C.

35
Recoacerea oţelurilor dure

 Din această grupă fac parte oţelurile eutectoide şi hipereutectoide (C ≥ 0,8%) cu structură
predominant perlitică (P = 90–100%), restul fiind constituit din cementită secundară liberă

 Aceste oţeluri prezintă duritate foarte mare şi, drept urmare, se prelucrează necorespunzător
prin aşchiere, fiind necesară aplicarea unei recoaceri de înmuiere, respectiv de globulizare a
cristalelor de cementită din perlită şi a cementitei libere din structură. Structura după
tratament trebuie să fie alcătuită dintr-o masă de bază feritică, în care sunt înglobate cristale
sferice de cementită.
 O astfel de structură asigură valori corespunzătoare pentru toţi indicatorii de prelucrabilitate
prin aşchiere.

36
Ciclograma recoacerii incomplete pentru globulizarea oţelurilor
dure
37
Ciclograma recoacerii izoterme pentru globulizarea oţelurilor
dure

38
Recoacerea oţelurilor autocălibile

 Oţelurile aliate cu peste 3% elemente de aliere sunt autocălibile, astfel încât în structura
semifabricatelor răcite accelerat (în aer) din domeniul austenitic (spre exemplu, după
turnare sau deformare plastică) apar constituenţi duri de călire (bainite, martensită),
practic neaşchiabili.

 Aceşti constituenţi în afara echilibrului pot fi descompuşi în fazele de echilibru (ferită şi

cementită, sub formă de perlită globulară fină) printr-un tratament termic de revenire
înaltă, care presupune încălziri de câteva ore la temperaturi apropiate, dar inferioare
temperaturii AC1 (650-7000C, în funcţie de compoziţia oţelului).
 Uneori revenirea este precedată de o normalizare.

39