Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

ŞTIINŢA MATERIALELOR
Modulul (capitolul) 5
CUPRINS
OTELURI SI FONTE .......................................................................157
5.1. Introducere...............................................................................157
5.2. Diagrama de echilibru metastabil Fe - Fe3C. ..........................158
Oţelurile carbon şi fontele albe ......................................................158
5.3. Oţelurile carbon folosite în tehnică .........................................163
5.4. Diagrama de echilibru stabil Fe - C. .......................................165
Fontele cenuşii................................................................................165
5.5. Transformările la răcire ale austenitei.....................................170
5.6. Transformarea martensitei la încălzire – tratamentul termic de
revenire ...........................................................................................175
5.7. Oţeluri si fonte aliate ...............................................................176
Cuvinte cheie ..................................................................................180
Bibliografie.....................................................................................181
Teste de autoevaluare .....................................................................181

OBIECTIVE:
Insuşirea noţiunilor privind structurile şi proprietăţile
materialelor cu cea mai largă utilizare practică − oţelurile şi fontele.
Se au în vedere următoarele aspecte: studiul diagramei de
echilibru metastabil Fe-Fe3C, structurile şi proprietăţile oţelurilor şi
fontelor albe cu structuri de echilibru, studiul diagramei de echilibru
stabil Fe-C, structurile şi proprietăţile fonetlor cu grafit (fonte cenuşii,
maleabile şi nodulare), transformările la răcire ale austenitei – baza
aplicării tratamentelor termice la fonte şi oţeluri, alierea oţelurilor şi
fontelor.

Timp mediu necesar asimilării modulului: 16 ore

155
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

OTELURI SI FONTE

5.1. Introducere

Studiul sistemului fier - carbon prezintă o importanţă deosebită din punct

de vedere ingineresc, deoarece acest sistem cuprinde aliajele cu cea mai largă
utilizare practică: oţelurile şi fontele.
Componentul principal (de bază) al aliajelor sistemului fier - carbon este
fierul. Fierul este un metal alb - argintiu, cu temperatura de solidificare - topire
ts = 1538 oC şi următoarele caracteristici fizico - mecanice (la temperatura
ambiantă): densitatea ρ = 7850 kg/m3, modulul de elasticitate E = 2,05⋅105 N/mm2,
limita de curgere Re = 100...140 N/mm2, rezistenţa la tracţiune Rm = 200...250 N/mm2,
alungirea procentuală după rupere A = 40...50%, coeficientul de gâtuire
Z = 70...90%, duritatea 45...55 HBS, energia de rupere KV = 170...200 J. Fierul
are două forme alotropice sau modificaţii proprii (v. scap. 1.6): Feα, cu structură
cristalină CVC, stabil sub temperatura tc1 = 910 oC şi în intervalul de temperaturi
(tc2 = 1392 oC; ts = 1538 oC) şi Feγ, cu structură cristalină CFC, stabil în intervalul
de temperaturi (tc1 = 910 oC; tc2 = 1392 oC); Feα stabil în intervalul de temperaturi
(tc2 = 1392 oC; ts = 1538 oC) este numit şi Feδ. Fierul prezintă proprietăţi
magnetice sub temperatura Curie tCFe = 770 oC (v. cap 4)
Componentul de aliere al aliajelor fier - carbon este carbonul. Carbonul
formează cu fierul compusul definit Fe3C (carbura de fier), denumit în tehnică
cementită, caracterizat printr-o concentraţie masică de 6,67% C; cementita este

157
STIINTA MATERIALELOR

un compus interstiţial de tip geometric (v. scap. 2.2.2), cu reţea cristalină

complexă şi temperatura de solidificare - topire tsCem ≅ 1250 oC. Cementita are
densitatea apropiată de cea corespunzătoare fierului (ρCem ≅ 7600 kg/m3), este o
fază dură (duritatea cementitei este de aproximativ 800 HV) şi prezintă proprietăţi
magnetice sub temperatura tCCem = 215 oC (numită punctul Curie al cementitei).
Cementita este o fază metastabilă; prin menţinere de lungă durată la
temperatură ridicată şi/sau în prezenţa siliciului, cementita se descompune în fier
şi grafit (carbon liber). Grafitul este o formă alotropică (modificaţie) a carbonului,
caracterizată printr-o structură cristalină de tip hexagonal şi un punct de sublimare
(transformare a grafitului solid în carbon gazos), tsubC ≅ 3540 oC. Grafitul are
densitatea mult mai mică decât fierul (ρC ≅ 2500 kg/m3) şi prezintă caracteristici
de rezistenţă mecanică foarte scăzute. Grafitul este forma stabilă de existenţă a
carbonului în aliajele fier - carbon.
Având în vedere cele prezentate anterior rezultă că sistemul de aliaje fier -
carbon poate fi analizat în două variante:
* sistemul metastabil fier - cementită (Fe - Fe3C), în care carbonul este
legat sub formă de cementită;
* sistemul stabil fier - grafit (Fe - C), în care carbonul se află sub formă
de grafit (carbon liber).

5.2. Diagrama de echilibru metastabil Fe - Fe3C.

Oţelurile carbon şi fontele albe
5.2.1. Descrierea diagramei Fe - Fe3C
Diagrama de echilibru metastabil Fe - Fe3C (construită experimental) este
prezentată în figura 5.1, notaţiile din diagramă fiind făcute în conformitate cu
prescripţiile din SR EN 10052: 1996. Abscisele (concentraţiile masice de carbon)
şi ordonatele (temperaturile) punctelor caracteristice ale diagramei sunt precizate
în tabelul 5.1.

158
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

Fig. 5.1. Diagrama metastabilă Fe-Fe3C

Tabelul 5.1. Coordonatele punctelor din diagrama metastabilă Fe-Fe3C

Punctul A B C D E F G H J K N P Q S
Abscisa,
0 0,54 4,30 6,67 2,11 6,67 0 0,10 0,16 6,67 0 0,02 0,002 0,77
%Cm
Ordonata,
o 1538 1495 1148 1250 1148 1148 910 1495 1495 727 1392 727 ta 727
C
Fazele care apar în diagrama de echilibru metastabil Fe - Fe3C sunt:
* L este soluţia lichidă a componentelor Fe şi C;
* γ, denumită austenită, este soluţia solidă interstiţială de carbon în Feγ (γ
≡ Feγ(C)); aşa cum rezultă examinând diagrama, concentraţia masică maximă a
carbonului în austenită este de 2,11% şi se poate realiza la temperatura de 1148 oC
(v. coordonatele punctului E);
*α, denumită ferită, este soluţia solidă interstiţială de carbon în
modificaţia Feα stabilă la temperturi joase (α ≡ Feα (C)), iar δ, denumită ferită
delta este soluţia solidă interstiţială de carbon în modificaţia Feα ≡ Feδ stabilă la
temperaturi ridicate (δ ≡ Feδ(C)); aşa cum rezultă examinând diagrama,
concentraţia maximă a carbonului în ferită este de 0,02 % şi se poate realiza la

159
STIINTA MATERIALELOR

temperatura de 727 oC (v. coordonatele punctului P), iar concentraţia maximă a

carbonului în ferita delta este de 0,10% şi se realizează la temperatura de 1495 oC
(v. coordonatele punctului H);
* Fe3C este compusul definit (faza daltonidă) cu denumirea tehnică
cementită şi caracteristicile prezentate anterior.
Analizând diagrama de echilibru metastabil Fe - Fe3C, se observă că
aliajele pot suferi (la încălzire sau răcire), funcţie de concentraţia de carbon a
acestora, următoarele transformări structurale:
a) Aliajele a căror verticală este situată între punctele H şi B ale diagramei
(aliajele cu concentraţia masică de carbon situată în intervalul (0,10%;0,54%))
suferă la temperatura de 1495oC transformarea peritectică:
răcire

LB(0,54%C) + δH(0,10%C) γJ(0,16%C); (5.1)

încălzire

b) Aliajele a căror verticală este situată între punctele E şi C ale diagramei

(aliajele cu concentraţia masică de carbon situată în intervalul (2,11%;6,67%))
suferă la temperatura de 1148oC transformarea eutectică:
răcire

LC(4,30%C) (γE(2,11%C) + Fe3C); (5.2)

încălzire
amestec eutectic

amestecul mecanic de austenită şi cementită format prin transformarea eutectică

este denumit ledeburită;
c) Aliajele a căror verticală este situată între punctele P şi K ale diagramei
(aliajele cu concentraţia masică de carbon situată în intervalul (0,02%;6,67%))
suferă la temperatura de 727oC transformarea eutectoidă:
răcire

γS(0,77%C) (αP(0,02%C) + Fe3C); (5.3)

încălzire
amestec eutectoid

amestecul mecanic de ferită şi cementită format prin transformarea eutectoidă

este denumit perlită.
Dacă un aliaj care a suferit transformarea eutectică este adus (prin răcire)
în condiţiile realizării transformării eutectoide, austenita din ledeburită se
transformă în perlită; ledeburita a cărei austenită a suferit transformarea eutectoidă

160
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

este denumită ledeburită transformată şi are structura alcătuită din globule de

perlită (formate din lamele alternante de ferită şi cementită) uniform distribuite
într-o masă de cementită.

5.2.2. Clasificarea aliajelor sistemului metastabil Fe-Fe3C

Aliajele din diagrama Fe - Fe3C se clasifică şi se denumesc în funcţie de

concentraţia lor de carbon; categoriile unei astfel de clasificări şi denumirile
aliajelor din fiecare categorie se prezintă astfel:
A. aliajele având concentraţia masică de carbon situată în intervalul
(2,11%;6,67%), care pot suferi atât transformarea eutectică, cât şi transformarea
eutectoidă, sunt denumite fonte albe;
A.1. fonta albă având concentraţia masică de carbon de 4,30% este
denumită fontă albă eutectică;
A.2. fontele albe având concentraţia masică de carbon mai mică decât cea
corespunzătoare fontei albe eutectice sunt denumite fonte albe hipoeutectice;
A.3. fontele albe având concentraţia masică de carbon mai mare decât cea
corespunzătoare fontei albe eutectice sunt denumite fonte albe hipereutectice;

B. aliajele având concentraţia masică de carbon situată în intervalul (0,02%;2,11%],

care pot suferi numai transformarea eutectoidă, sunt denumite oţeluri carbon;
B.1. oţelul carbon având concentraţia masică de carbon de 0,77% este
denumit oţel carbon eutectoid;
B.2. oţelurile carbon având concentraţia masică de carbon mai mică decât cea
corespunzătoare oţelului carbon eutectoid sunt denumite oţeluri carbon hipoeutectoide;
B.3. oţelurile carbon având concentraţia masică de carbon mai mare decât cea
corespunzătoare oţelului carbon eutectoid sunt denumite oţeluri carbon hipereutectoide;
C. aliajele având concentraţia masică de carbon cel mult egală cu 0,02%
sunt cunoscute sub denumirea generică de fier tehnic.
Principalele date privind structurile la temperatura ambiantă ale
aliajelor sistemului Fe - Fe3C (fonte albe şi oţeluri carbon) sunt prezentate în
tabelul 5.2.

161
STIINTA MATERIALELOR

Tabelul 5.2. Structurile la temperatură ambiantă ale oţelurilor carbon şi fontelor albe

Denumirea Microstructura
Faze Constituenţi
aliajului aliajului

PERLITĂ,
OŢEL CARBON
FERITĂ, FERITĂ,
HIPOEUTECTOID
CEMENTITĂ CEMENTITĂ
%Cm ∈ (0,02 %;0,77 %)
TERŢIARĂ

OŢEL CARBON
FERITĂ,
EUTECTOID PERLITĂ
CEMENTITĂ
%Cm = 0,77 %

OŢEL CARBON PERLITĂ,

FERITĂ,
HIPEREUTECTOID CEMENTITĂ
CEMENTITĂ
%Cm ∈ (0,77 %;2,11 %] SECUNDARĂ

LEDEBURITĂ
FONTĂ ALBĂ TRANSFORMATĂ,
FERITĂ,
HIPOEUTECTICĂ PERLITĂ,
CEMENTITĂ
%Cm ∈ (2,11 %;4,3 %) CEMENTITĂ
SECUNDARĂ

FONTĂ ALBĂ
FERITĂ, LEDEBURITĂ
EUTECTICĂ
CEMENTITĂ TRANSFORMATĂ
%Cm = 4,3 %

LEDEBURITĂ
FONTĂ ALBĂ
FERITĂ, TRANSFORMATĂ,
HIPEREUTECTICĂ
CEMENTITĂ CEMENTITĂ
%Cm ∈ (4,3 %;6,67 %)
PRIMARĂ

Aplicând principiile şi metodele prezentate anterior (v. scap. 2.5) se pot

construi diagramele structurale (de faze şi de constituenţi), la orice temperatură,
pentru sistemul de aliaje analizat; de exemplu, diagramele structurale
corespunzătoare temperaturii ambiante sunt prezentate în figura 5.2. Cu ajutorul
acestor diagrame se pot determina conţinuturile procentuale de faze şi constituenţi
în structurile de echilibru ale fontelor albe şi oţelurilor carbon, la orice
temperatură.

162
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

Fig. 5.2. Diagramele structurale la temperatura ta ale aliajelor din sistemul metastabil Fe-Fe3C

5.3. Oţelurile carbon folosite în tehnică

5.3.1. Proprietăţile structurilor de echilibru

ale oţelurilor carbon

Conform prezentării anterioare, oţelurile carbon sunt aliaje fier - carbon

având concentraţia masică de carbon situată în intervalul (0,02%;2,11%].
Analiza transformărilor la răcirea din stare lichidă a oţelurilor carbon a
evidenţiat că constituentul tipic al structurii de echilibru a acestora este
eutectoidul perlită, care alcătuieşte singur structura (la oţelul eutectoid) sau
împreună cu constituenţii monofazici separaţi preeutectoid: ferita (la oţelurile
hipoeutectoide) sau cementita secundară (la oţelurile hiperuetectoide).
Pentru aprecierea proprietăţilor mecanice ale oţelurilor carbon, în tabelul
5.3 sunt prezentate valorile rezistenţei la tracţiune Rm, durităţii HB sau HV şi
alungirii procentuale după rupere A, pentru constituenţii care pot intra în
alcătuirea structurilor de echilibru ale oţelurilor carbon: ferită, cementită şi perlită.
Se obervă că ferita fiind o soluţie solidă interstiţială de carbon în Feα, are
proprietăţi de plasticitate foarte bune, dar prezintă duritate şi rezistenţă mecanică
reduse, cementita are duritate mare, dar prezintă proprietăţi de plasticitate şi de
rezistenţă la tracţiune foarte scăzute, în timp ce perlita care este un amestec
mecanic de ferită (88,7%) şi cementită (11,3%) are rezistenţă mecanică
ridicată (datorită efectului de întărire/ranforsare pe care îl au lamelele dure de

163
STIINTA MATERIALELOR

cementită asupra masei de bază feritice a acestui constituent) şi plasticitate

relativ redusă.

Tabel 5.3. Caracteristici mecanice ale constituenţilor structurali de echilibru ai oţelurilor

Caracteristici mecanice
Alungirea
Constituent Rezistenţa la tracţiune
Duritatea procentuală după
Rm, N/mm2
rupere A, %
Ferită 280 80 HBS 50
Cementită - 800 HV -
Perlită 800 200 HBS 10
Deoarece tipul şi
conţinuturile procentuale al
constituenţilor structurali
depind de concentraţia masică
de carbon, şi proprietăţile
oţelurilor carbon sunt
dependente de aceasta, aşa cum
se observă în diagrama din
figura 5.3, care conţine curbele
de variaţie a valorilor
caracteristicilor Rm, A şi HB în
Fig. 5.3. Variaţia principalelor caracteristici mecanice
ale oţelurilor carbon în funcţie de funcţie de concentraţia masică
concentraţia masică de carbon
de carbon a oţelurilor.
.
Oţelurile carbon folosite în tehnică se obţin prin procedee tehnologice de
producere indirectă, la aplicarea cărora materia primă de bază o constituie
fontele, iar procesul principal ce se realizează constă din reducerea concentraţiei
de carbon a materiei prime la nivelul corespunzător oţelurilor care trebuie
obţinute. Procedeele de producere indirectă a oţelurilor carbon sunt de tip
pirometalurgic, procesele fizico-chimice care se realizează la aplicarea lor
desfăşurându-se la temperaturi ridicate, cu materiile prime aflate în stare topită;
pentru îndepărtarea componentelor nedorite ale materiei prime şi asigurarea unei
purităţi convenabile a oţelului elaborat se folosesc materiale ajutătoare, numite
fondanţi, care se combină chimic cu aceste componente şi determină formarea
unor produse metalurgice secundare, numite zgure, care, având densitatea mai

164
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

mică decât cea corespunzătoare oţelului, se separă la suprafaţa băii de oţel topit şi
pot fi îndepărtate cu uşurinţă.
Datorită proceselor fizico-chimice care se desfăşoară la elaborarea lor prin
procedeele industriale actuale, oţelurile carbon folosite în tehnică conţin (pe
lângă fier şi carbon) şi concentraţii mici de alte elemente chimice, introduse
intenţionat sau întâmplător în timpul proceselor de elaborare (cu materiile prime şi
materialele utilizate, din atmosfera sau din materialele de căptuşire ale agregatelor
de elaborare etc.) şi care nu sunt (sau nu pot fi în condiţii economice) complet
îndepărtate în timpul desfăşurării acestor procese. În funcţie de natura influenţelor
pe care le au asupra structurii şi proprietăţilor tehnologice şi de utilizare ale
oţelurilor carbon, aceste elemente chimice sunt denumite impurităţi (cele cu
influenţe negative cum sunt sulful, fosforul, azotul, oxigenul, hidrogenul etc.)) sau
elemente însoţitoare (cele cu influenţe pozitive cum sunt siliciul şi manganul).
Concentraţiile masice ale impurităţilor şi elementelor însoţitoare conţinute de
oţelurile carbon se pot determina prin metode fizico-chimice speciale. Ţinând seama
că solubilitatea acestor componente în fier este mică şi că cea mai mare parte din
cantitatea de astfel de componente prezentă în oţeluri este legată sub formă de
compuşi chimici (oxizi: FeO, MnO, SiO2 etc., silicaţi: (FeO)⋅SiO2, (FeO)2⋅SiO2,
(MnO)⋅SiO2 etc., sulfuri: FeS, MnS etc., nitruri), denumiţi (datorită caracterului lor
chimic şi modului de distribuire în structura oţelurilor) incluziuni nemetalice, pentru
aprecierea purităţii oţelurilor se foloseşte în mod curent metoda metalografică
microscopică de determinare a conţinutului de incluziuni nemetalice.

5.4. Diagrama de echilibru stabil Fe - C.

Fontele cenuşii
Diagrama de echilibru stabil Fe-C (construită experimental) are
configuraţia asemănătoare diagramei de echilibru metastabil Fe − Fe3C, dar
unele linii şi puncte caracteristice au poziţiile uşor modificate. Ţinând seama de
această particularitate, aşa cum se poate vedea în figura 5.4, diagramele de
echilibru Fe - C şi Fe - Fe3C se reprezintă împreună, liniile cu poziţii modificate
ale diagramei Fe - C fiind desenate punctat, iar literele care marchează punctele
caracteristice cu poziţii modificate ale diagramei Fe - C (aceleaşi ca şi în

165
STIINTA MATERIALELOR

diagrama Fe - Fe3C) sunt însoţite de semnul ‘ (prim). Abscisele (concentraţiile

masice de carbon) şi ordonatele (temperaturile) punctelor caracteristice ale
diagramei de echilibru stabil Fe - C sunt precizate în tabelul 5.4.
În cazul aliajelor din sistemul fier-carbon, formarea structurilor în
conformitate cu diagrama de echilibru stabil Fe - C este posiblă dacă sunt
îndeplinite simultan următoarele condiţii:
* aliajele au concentraţia masică de carbon suficient de ridicată pentru a
se asigura apariţia grafitului (carbonului liber) în structurile care se formează la
răcirea lor din stare lichidă;
* aliajele sunt răcite foarte lent (cu viteză foarte mică) din stare lichidă,
pentru asigurarea desfăşurării transformărilor structurale în condiţiile
corespunzătoare atingerii stărilor de echilibru stabil;
* aliajele au în compoziţia chimică (pe lângă fier şi carbon) concentraţii
masice suficient de mari de siliciu şi alte elemente cu efect grafitizant, cum ar fi
fosforul, aluminiul, nichelul şi cuprul.
In figura 5.5 se prezintă o diagramă care arată modul în care influenţează
aceşti factori transformările structurale în sistemul Fe-C.

Fig. 5.4. Diagrama de echilibru stabil Fe-C

166
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

Tabelul 5.4. Coordonatele punctelor din diagrama stabilă Fe − C

Punctul A C‘ D‘ E‘ F‘ G K‘ P‘ Q S‘
Abscisa,
0 4,26 100 2,08 100 0 100 0,02 0,00.. 0,68
%Cm
Ordonata,
o 1538 1154 3540 1154 1154 910 738 738 ta 738
C
Ţinând seama de condiţiile anterior prezentate, rezultă că formarea
integrală a structurilor în conformitate cu diagrama de echilibru stabil Fe-C este
posibilă numai în cazul fontelor care au în compoziţie concentraţii suficient de
mari de Si şi care sunt răcite foarte lent din stare lichidă; pe măsură ce
concentraţiile de Si ale fontelor scad şi/sau vitezele cu care sunt răcite din stare
lichidă cresc, transformările structurale se produc parţial (sau nu se produc
deloc) în conformitate cu diagrama de echilibru stabil Fe-C şi parţial (sau integral)
în conformitate cu diagrama de echilibru metastabil Fe − Fe3C.

Transformarea eutectică are loc la atingerea temperaturii t2 = 1153oC

(corespunzătoare izotermei E‘C‘F‘), unde faza L are concentraţia masică de
carbon corespunzătoare abscisei punctului C‘ (4,26%) :
L ⇒ Feγ(C) + C sau L ⇒ γ + Grafit.
Transformarea eutectică se poate desfăşura şi printr-un mecanism indirect,
care presupune relizarea mai întâi a transformării eutectice în conformitate cu
diagrama de echilibru metastabil (formarea din faza L a unui amestec de austenită
şi cementită) şi descompunerea ulterioară a cementitei în austenită şi grafit:
L ⇒ Feγ(C) + Fe3C sau L ⇒ γ + Fe3C
⇓ ⇓
Feγ(C) + C γ + Grafit.
Rezultatul desfăşurării transformării eutectice este amestecul mecanic de
austenită şi grafit, denumit eutectic cu grafit; grafitul care rezultă prin
transformarea eutectică are formă lamelară.
Datorită separării grafitului secundar, la atingerea temperaturii t3 = 727oC
(corespunzătoare izotermei P‘S‘K‘) austenita are concentraţia masică de carbon
corespunzătoare abscisei punctului S‘ (0,68%) şi sunt îndeplinite condiţiile
desfăşurării transformării eutectoide:
Feγ(C) ⇒ Feα(C) + C sau γ ⇒ α + Grafit.
Fontele care conţin în structură grafit lamelar, obţinut (în principal) datorită
efectului grafitizant al Si introdus în compoziţia acestora la elaborare (în stare

167
STIINTA MATERIALELOR

lichidă), sunt numite fonte cenuşii; în funcţie de structura masei metalice de bază,
fontele cenuşii pot fi: fonte cenuşii feritice, fonte cenuşii perlitice sau fonte cenuşii
ferito-perlitice;
Caracteristicile de rezistenţă mecanică, plasticitate şi tenacitate ale fontelor
sunt influenţate esenţial de cantitatea, forma, dimensiunile şi distribuţia grafitului
în structura acestor aliaje; grafitul este o fază fragilă, cu rezistenţă mecanică foarte
scăzută, astfel că formaţiunile de grafit lamelar din structura fontelor cenuşii se
comportă ca nişte discontinuităţi (goluri, fisuri) care diminuează secţiunea
portantă a pieselor din fontă şi exercită un puternic efect de concentrator de
tensiuni.

Fig. 5.5 Diagrama structurală a fontelor

Creşterea plasticităţii şi tenacităţii fontelor cu grafit în structură,

concomitent cu sporirea caracteristicilor de rezistenţă mecanică, se poate realiza
prin finisarea (micşorarea dimensiunilor), distribuirea uniformă şi rotunjirea
(sferoidizarea) formaţiunilor de grafit.
Fontele maleabile sunt fonte care au în structură formaţiuni compacte şi
rotunjite de grafit, numite aglomerări sau cuiburi de grafit. Datorită formei
rotunjite, efectul de concentrare a tensiunilor mecanice produs de aceste
concentrări este redus şi fontele maleabile prezintă caracteristici de plasticitate şi

168
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

tenacitate superioare caracteristicilor corespunzătoare fontelor cenuşii (cu grafit

lamelar) echivalente(cu acelaşi conţinut procentual de grafit în structură); atributul
“maleabile” conferit acestor fonte din aceste motive, nu trebuie să conducă la
ideea că semifabricatele şi piesele din astfel de materiale pot fi prelucrate prin
deformare plastică.
Piesele din fonte maleabile se obţin printr-un proces tehnologic care
implică parcurgerea a două etape:
* în prima etapă, piesele cu configuraţia şi dimensiunile dorite se
realizează prin turnare din fontă albă hipoeutectică;
* în etapa a doua , piesele turnate cu structură de fontă albă sunt supuse
unor operaţii tehnologice care constau din reîncălzirea (recoacerea) pieselor la
temperaturi înalte (900…950 oC), menţinerea îndelungată a pieselor la aceste
temperaturi şi/sau răcirea foarte lentă a pieselor de la aceste temperaturi, în scopul
descompunerii totale sau parţiale a cementitei şi generării în structura piesei a
cuiburilor de grafit (carbon liber).
Fontele modificate se obţin introducând în fontele cenuşii (aliaje
Fe-C-Si) lichide (elaborate şi pregătite pentru turnarea pieselor) cantităţi mici
de substanţe (numite modificatori) care schimbă mecanismul obşnuit al
germinării şi creşterii formaţiunilor de grafit la solidificarea fontelor.
In funcţie de tipul modificatorilor utilizaţi şi de efectele produse prin
introducerea acestora, există mai multe categorii de fonte modificate, dintre care
cele mai utilizate sunt fontele cu grafit nodular.
Fontele modificate cu grafit nodular (fonte nodulare); se obţin utilizând
ca modificator magneziul (împreună, uneori, cu cantităţi mici de ceriu), iar ca
elemente de postmodificare şi ajutătoare - Si, Ni, Sr, Ca, Al; aceste elemente
modifică mecanismul creşterii germenilor lamelari de grafit, deoarece
reacţionează cu oxigenul şi sulful dizolvate pe suprafeţele acestor germeni şi
permite dezvoltarea uşoară a lor pe toate direcţiile (generarea unor formaţiuni
sferoidale sau nodulare de grafit) ceea ce conduce la obţinerea unei structuri cu un
număr mare de formaţiuni fine de grafit nodular, uniform distribuite în masa
metalică de bază, care, în funcţie de conţinuturile de carbon şi siliciu ale fontei,
poate fi feritică, ferito-perlitică sau perlitică (v. fig. 5.6)

169
STIINTA MATERIALELOR

Fig. 5.6. Microstructurile fontelor modificate

Datorită dimensiunilor mici, a formei rotunjite şi a distribuirii uniforme a

grafitului în structură, fontele cu grafit nodular au cele mai bune caracteristici de
rezistenţă mecanică, plasticitate şi tenacitate.

5.5. Transformările la răcire ale austenitei

5.5.1. Mecanmismele transformării austenitei la răcire

Prin subrăcire (răcire rapidă) şi menţinere la o temperatură oarecare t,

austenita devine o fază instabilă termodinamic, ce tinde să se transforme.
Transformarea austenitei subrăcite la t < A1 are la bază procesul de trecere a Feγ în
Feα. Deoarece solubilităţile carbonului în cele două forme alotropice ale fierului - Feγ
şi Feα - sunt mult diferite, ar trebui ca, printr-un proces secundar, să se producă
separarea parţială a carbonului sub formă de cementită. In funcţie de posibilităţile
difuziei componenetelor aliajului fier - carbon la temepratura t < A1, care determină
realizarea integrală sau parţială a proceselor definite mai înainte, transformarea
austenitei subrăcite se poate produce prin trei mecanisme distincte: mecanismul cu
difuzie, mecanismul fără difuzie şi mecanismul intermediar.
A. Transformarea austenitei prin mecanismul cu difuzie are loc în
cazul în care la t < A1 (atinsă prin subrăcirea austenitei) este posibilă atât difuzia

170
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

carbonului, cât si autodifuzia fierului, austenita se transformă prin mecanismul cu

difuzie, în structuri perlitice (perlită lamelară, sorbită sau troostită în funcţie de
distanţa dintre lamele) , conform schemei:
γ ⇒ (α + Fe3C) sau Feγ(C) ⇒ (Feα(C) + Fe3C)
Austenită Perlită Austenită Perlită

B. Transformarea austenitei prin mecanismul fără difuzie se produce

în cazul în care la temperatura t < A1 (atinsă prin subrăcirea austenitei) nu este
posibilă nici difuzia carbonului, nici autodifuzia fierului, austenita se transformă
prin mecanismul fără difuzie, conform schemei:
γ ⇒ M sau Feγ(C) ⇒ Feα(C)suprasat
Austenită Martensită Austenită Martensită

Structura rezultată în urma transformării austenitei prin acest mecanism este

martensita care constă dintr-o soluţie solidă suprasaturată de carbon în Feα, care
conţine întreaga cantitate de carbon a austenitei; transformarea austenitei prin
mecanismul fără difuzie este denumită şi transformarea martensitică.

Perlită lamelară PL Bainită superioară BS

Martensită tetragonală M şi austenită

reziduală γrez Bainită inferioară BI

Fig. 5.7. Structurile care se pot obţine prin transformarea austenitei la răcire

Condiţia inexistenţei proceselor de difuzie la realizarea transformării

martensitice impune subrăcirea austenitei la temperaturi mai mici decât o
temperatură caracteristică, numită punct martensitic superior Ms (t < Ms < A1).

171
STIINTA MATERIALELOR

Transformarea martensitică prezintă următoarele particularităţi:

a) Transformarea se realizează prin modificările de poziţii atomice în
structura cristalină a austenitei schematizate în figura 5.8; deoarece întreaga
cantitate de carbon existentă în austenită rămâne dizolvată interstiţial în
martensită, martensita se caracterizează printr-o structură cristalină tetragonală
cu volum centrat (TVC); volumul martensitei care se obţine este mai mare decât
volumul austenitei din care s-a format, adică transformarea martensitică este
însoţită de o creştere de volum.

Fig. 5.8. Schema formării celulei elementare a martensitei la transformarea fără difuzie a
austenitei
b) Procesele de germinare şi creştere a cristalelor de martensită se
produc practic instantaneu şi se realizează în cursul subrăcirii austenitei la t
< Ms, menţinerile la t < Ms neproducând continuarea transformării;
c) Transformarea martensitică se autofrânează şi întotdeauna rămâne o
cantitate de austenită netransformată, numită austenită reziduală; pentru ca
austenita să se transforme integral în martensită, este necesar ca temperatura la
care se face subrăcirea să fie mai mică decât o temperatură caracteristică, numită
punct martensitic inferior Mf.

Fig. 5.9. Curbele de variaţie în funcţie de concentraţia masică de carbon a:

a - temperaturilor caracteristice Ms, Mf ; b - durităţii martensitei

172
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

Temperaturile caracteristice transformării martensitice a unui aliaj

fier - carbon (Ms şi Mf ), precum şi duritatea martensitei care se obţine sunt
influenţate esenţial de concentraţia de carbon a aliajului, aşa cum rezultă din
diagramele prezentate în figura 5.9.
d) Transformarea martensitică la aliajele fier - carbon este ireversibilă: prin
răcirea austenitei la t < Ms se produce transformarea acesteia în martensită, dar
încălzirea martensitei nu conduce la transformarea ei în austenită, ci în structuri de tip
perlitic, care prin înclzire la ti > A1 se transformă în austenită .
C. Transformarea austenitei prin mecanismul intermediar are loc în
cazul în care la temperatura t < A1 este posibilă difuzia carbonului, dar nu se pot
realiza procesele de autodifuzie a fierului, austenita se transformă prin
mecanismul intermediar, conform schemei:
Feγ(C) ⇒ Feα(C) ⇒ [Feα(C) + carburi]
Austenită Martensită
Bainită

Structura bifazică ce rezultă în urma transformării poartă numele de

bainită B şi transformarea austenitei prin mecanismul intermediar este denumită
şi transformarea bainitică Asigurarea condiţiilor de difuzie (prezentate anterior)
pentru desfăşurarea transformării impun subrăcirea austenitei la o temperatură
t cuprinsă între tMC şi Ms.
Bainita formată prin subrăcirea şi menţinerea austenitei la o temperatură t
situată în vecinătatea temperaturii tMC este denumită bainită superioară BS şi are
aspect microscopic de fulgi sau pene (v. fig.5.7) şi caracteristici mecanice
asemănătoare cu ale troostitei, în timp ce bainita formată prin subrăcirea şi
menţinerea austenitei la o temperatură t situată în apropierea temperaturii Ms este
denumită bainită inferioară BI şi are caracteristicile mecanice şi aspectul
microscopic asemănătoare cu ale martensitei (v. fig. 5.7, care prezintă aspectul
platiform - acicular al bainitei inferioare).

5.5.2. Diagramele timp - temperatură - transformare (TTT)

la răcirea austenitei

Modul în care se desfăşoară în timp procesele de transformare izotermă a

austenitei subrăcite la diferite temperaturi t < A1 poate fi reprezentat sugestiv cu
ajutorul aşa numitelor diagrame de transformare izotermă a austenitei sau

173
STIINTA MATERIALELOR

diagrame timp - temperatură - transformare (diagrame TTT) la răcirea

austenitei. Aceste diagrame au în abscisă timpul (la scară logaritmică) şi în
ordonată temperatura şi conţin două curbe principale: a) curba de început al
transformării (locul geometric al punctelor având ca abscise duratele de incubaţie
corespunzătoare începerii transformării austenitei la diferite temperaturi) şi
b) curba de sfârşit al transformării (locul geometric al punctelor având ca abscise
duratele necesare finalizării transformării austenitei la diferite temperaturi).
Diagramele TTT se construiesc pe cale experimentală: probe de dimensiuni reduse
(din aliajul fier - carbon analizat) se austenitizează prin încălzire, se subrăcesc în băi
de săruri la diferite temperaturi t < A1, se menţin până la terminarea transformărilor
şi se analizează prin metode adecvate (microscopie metalografică, metode
magnetice etc.), pentru a se evidenţia modul în care se desfăşoară în timp procesele
de transformare izotermă a austenitei.
In figura 5.10 este redată (pentru exemplificare) configuraţia
diagramei TTT la răcirea austenitei, corespunzătoare oţelurilor eutectoide.

Fig. 5.10. Diagrama TTTla răcirea austenitei pentru un oţel eutectoid

La temperatura tMC, durata de incubaţie şi durata totală a transformării
izoterme a austenitei sunt minime (transformarea decurge cu viteză maximă),
motiv pentru care tMC este denumită temperatură de maxim cinetic
(a transformării austenitei).
Cu toate că reprezintă modalităţile transformării izoterme a austenitei,
diagrama TTT din figura 5.10 poate fi folosită şi pentru a preciza particularităţile
transformării austenitei la răcire continuă (răcirea austenitei cu o anumită viteză
de la o temperatură ti > A1). Astfel, construind pe diagrama TTT curbele de
răcire continuă a austenitei cu diferite viteze vrj, se observă că punctele de

174
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

intersecţie ale acestora cu curbele de început şi de sfârşit ale transformării

austenitei corespund la temperaturi diferite (tj şi tj’, j = 1...5) şi rezultă că
transformarea la răcire continuă a austenitei se realizează într-un interval de
temperaturi. De asemenea, observând că pentru unele curbe de răcire
temperaturile tj şi tj’ se află în intervale de temperatură corespunzătoare unor
mecanisme de transformare diferite, rezultă posibilitatea ca prin răcirea
continuă a austenitei să se formeze structuri complexe, cu mai mulţi
constituenţi. Pe diagrama TTT din figura 5.10 s-a trasat şi o curbă de răcire
tangentă la curba de început al transformării austenitei; această curbă
corespunde vitezei minime de răcire care poate asigură obţinerea unei
structură complet martensitice, numită viteză de răcire critică vrc.

5.6. Transformarea martensitei la încălzire – tratamentul

termic de revenire

Procesul de răcire rapidă a austenitei la t < Ms pentru realizarea

transformării prin mecanismul fără difuzie este denumit călire martensitică. Aşa
cum s-a arătat anterior, în urma realizării unui astfel de proces se obţine o
structură alcătuită din martensită (tetragonală), numită şi martensită de călire
şi o anumită cantitate de austenită reziduală. Această structură este metastabilă şi
tinde să se transforme, mai ales dacă temperatura creşte şi sunt activate
fenomenele de difuzie a carboului. Operaţia de încălzire cu viteză mică sau de
încălzire şi menţinere la o temperatură ti < A1 a unei structuri de călire este
denumită revenire.
Deoarece toate transformările structurale ce au loc la încălzirea
oţelurilor călite martensitic sunt guvernate de difuzie, parametrii principali ai
tratamentului termic de revenire sunt temperatura de încălzire ti şi durata de
menţinere τm. Între aceşti doi parametri şi efectul tratamentului de revenire,
evaluat prin tipul structurii obţinute şi prin duritatea acesteia există o dependenţă
funcţională strictă, aceeaşi valoare a durităţii structurii realizate putându-se obţine
prin utilizarea mai multor regimuri (ti, τm), numite regimuri izosclere de
revenire.
In practică se aplică următoarele variante ale tratamentului termic de revenire :

175
STIINTA MATERIALELOR

• Revenirea joasă, prin care se urmăreşte reducerea tensiunilor

reziduale din piesele călite, fără scăderea durităţii lor; în mod obişnuit, revenirea
joasă se realizează cu: ti = 150…250 oC, τm = 1…3 ore şi răcirea în aer.

• Revenirea medie, prin care se urmăreşte obţinerea unei limite de

curgere ridicate ale materialului pieselor tratate, în vederea asigurării unei bune
elasticităţi a acestora; se aplică la arcuri, lamele elastice etc. şi se realizează de
obicei cu ti = 350…450 oC.
Revenirea înaltă, la ti = 450…650 oC < A1, prin care se urmăreşte
obţinerea unei structuri formate din sorbită de revenire, cu rezistenţă mecanică
ridicată şi tenacitate bună; se aplică pieselor de mare importanţă pentru construcţia
de maşini, confecţionate din oţeluri cu concentraţia masică de carbon de
0,35…0,60 %. Deoarece prin aplicarea acestei variante de revenire se obţine cea
mai bună combinaţie a proprietăţilor de rezistenţă mecanică şi tenacitate la
oţelurile folosite în construcţia de maşini, TT constând din călire martensitică,
urmată de revenire înaltă se numeşte îmbunătăţire.

5.7. Oţeluri si fonte aliate

Oţelurile aliate sunt acele oţeluri care conţin, pe lângă componentele
specifice (fierul – componentul de bază şi carbonul – componentul de aliere
principal), elementele însoţitoare (manganul, siliciul etc.) şi impurităţile tipice
(sulful, fosforul etc.) oţelurilor carbon, şi alte componente (denumite generic
elemente de aliere EA), introduse în mod intenţionat şi în cantitate suficientă la
elaborare, cu scopul de a conferi acestor aliaje anumite structuri şi proprietăţi.
În contextul acestei definiţii, un component al unui oţel este considerat element de
aliere, dacă concentraţia în care a fost introdus la elaborarea oţelului depăşeşte
concentraţia până la care acest component se încadrează în categoria elementelor
însoţitoare sau concentraţia maximă admisă când componentul are efectele unei
impurităţi a oţelului.
În practică, pentru a exprima gradul de aliere al unui oţel se utilizează ca
indicator suma concentraţiilor masice ale elementelor de aliere (exceptând
n
carbonul) conţinute de acesta Sa ( S a = ∑ % EAmj , EAj, j = 1 … n, fiind elementele
j =1

176
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

de aliere introduse la elaborarea oţelului, iar %EAmj - concentraţiile masice ale

acestor elemente), iar oţelurile aliate se clasifică în: oţeluri slab aliate, având
Sa< 5 %, oţeluri mediu aliate, având 5 % ≤ Sa < 10 % şi oţeluri înalt (bogat)
aliate, având Sa ≥ 10 %.

În mod similar, fontele aliate (denumite şi fonte speciale) sunt acele fonte
care conţin, pe lângă componentele specifice, elementele însoţitoare şi
impurităţile tipice fontelor albe (fără grafit în structură), cenuşii sau modificate
(cu grafit în structură), şi alte componente (numite generic elemente de aliere),
introduse în mod intenţionat şi în cantitate suficientă la elaborare, cu scopul de
a conferi acestor aliaje anumite structuri şi proprietăţi. Pentru a exprima gradul
de aliere al unei fonte se poate utiliza, ca şi la oţeluri, indicatorul Sa, iar fontele
aliate se clasifică în: fonte slab aliate, având Sa< 5 %, fonte mediu aliate,
având 5 % ≤ Sa < 10 % şi fonte înalt (bogat) aliate, având Sa ≥ 10 %.
Elementele de aliere se pot găsi în structurile oţelurilor şi fontelor, în funcţie
de caracteristicile lor fizico – chimice (raza atomică, valenţa, electronegativitatea,
tipul structurii cristaline, afinitatea chimică faţă de fier, carbon, elemente însoţitoare
şi impurităţi) şi de concentraţiile în care sunt introduse la elaborarea acestor aliaje,
în următoarele forme: a) dizolvate (prin substituţie sau interstiţial) în soluţiile solide
specifice structurii aliajelor fier – carbon, soluţii denumite în acest caz ferită aliată
şi austenită aliată; b) dizolvate în structura cristalină a cementitei, denumită în acest
caz cementită aliată; c) legate sub formă de carburi proprii; d) combinate chimic cu
fierul sub formă de compuşi intermetalici; e) legate sub formă de incluziuni
nemetalice (oxizi, sulfuri, silicaţi) sau libere sub formă de cristale de metal pur.
Primele trei forme de existenţă a elementelor de aliere sunt cele care corespund
frecvent structurii oţelurilor şi fontelor aliate.

5.7.1. Interacţiunea elementelor de aliere cu fierul şi cu carbonul

Majoritatea elementelor de aliere sunt solubile în fier, formând cu acesta

soluţii solide (în care, evident, fierul este solventul, iar elementele de aliere sunt
componentele solut). Prezenţa elementelor de aliere dizolvate (împreună cu
carbonul) în structura cristalină a fierului determină modificarea valorilor
punctelor critice de transformare în stare solidă a acestuia.

177
STIINTA MATERIALELOR

Unele elemente de aliere, cum ar fi cromul, siliciul, molibdenul,

woframul, vanadiul, niobiul, având structura cristalină de tip CVC, sunt
izomorfe cu Feα (şi Feδ), au o bună solubilitate în această modificaţie a fierului
şi determină extinderea domeniilor de stabilitate a feritei (şi feritei delta) şi
restrângerea domeniilor de stabilitate a austenitei. Elementele având
influenţele menţionate anterior sunt denumite elemente de aliere alfagene sau
elemente de aliere feritizante.
Unele elemente de aliere, cum ar fi nichelul şi manganul, având
structura cristalină de tip CFC, sunt izomorfe cu Feγ , au o bună solubilitate în
această modificaţie a fierului şi determină extinderea domeniilor de stabilitate
a austenitei şi restrângerea domeniilor de stabilitate a feritei. Elementele
având influenţele menţionate anterior sunt denumite elemente de aliere
gamagene sau elemente de aliere austenitizante.
Elementele de aliere deplasează punctul E al diagramei metastabile
Fe-Fe3C spre concentraţii ale carbonului mai scăzute şi, ca urmare, la unele
oţeluri aliate (aliaje caracterizate prin concentraţii masice de carbon %Cm ≤
2,11 %) devine posibilă producerea transformării eutectice şi apariţia în
structura lor de echilibru a unor mici cantităti de ledeburită (constituent
specific structurii fontelor albe); oţelurile aliate care prezintă aceste
particularităţi structurale sunt denumite oţeluri aliate ledeburitice.

Elementele de aliere introduse la elaborarea oţelurilor şi fontelor se pot

clasifica, în funcţie de modul în care interacţionează cu carbonul, astfel:
• elemente grafitizante, care împiedică formarea carburilor sau produc
descompunerea carburilor existente şi asigură apariţia grafitului (carbonului liber)
ca fază structurală a fontelor şi (uneori) a oţelurilor; principalele elemente de
aliere care fac parte din această categorie sunt siliciul, nichelul, aluminiul şi
cuprul;
• elemente carburigene, care formează carburi stabile, ce pot exista ca
faze distincte în structurile oţelurilor şi fontelor aliate; din această categorie fac
parte metalele de tranziţie situate în tabloul periodic al elementelor la stânga
fierului (v. tabelul 1.1), elemente ce pot fi ierarhizate, în funcţie de afinitatea lor
faţă de carbon (crescătoare odată cu mărirea deficitului de electroni în
substraturile atomice d, aşa cum se poate observa în fig. 5.11), astfel:

178
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

Fe; Mn; Cr; Mo; W; Ta; Nb; V; Zr; Ti

Componentul de Elementul
bază al oţelurilor de aliere cel
CREŞTE AFINITATEA FAŢĂ DE
şi fontelor mai
CARBON
carburigen
Fig. 5. 11 Afinitatea faţă de carbon a elementelor chimice carburigene

Carburile elementelor de aliere au duritatea mai mare şi fragilitatea mai

redusă decât cele corespunzătoare cementitei. Deoarece carburile sunt de obicei
prezente ca faze minoritare (cu conţinuturi procentuale scăzute) în structura
oţelurilor sau fontelor aliate, influenţelor pe care le au asupra proprietăţilor
mecanice ale acestor aliaje depind în măsură importantă de forma, modul de
distribuţie şi gradul lor de dispersie în structură.

5.7.2. Clase structurale de oţeluri aliate

Oţelurile aliate se încadrează în clasele structurale prezentate mai jos în

funcţie de constituenţii care apar la temperatură ambiantă la răcirea în condiţii de
echilibru ( în stare recoaptă) .
a. Oţeluri perlitice. Sunt oţeluri slab sau mediu aliate la care apar aceeaşi
constituenţi structurali ca şi în cazul oţelurilor carbon (ferită şi perlită la oţelurile
hipoeutectoide, perlită şi carburi la oţelurile hipereutectoide) cu deosebirea că
fazele conţin şi atomi ai elementelor de aliere (ferită aliată, cementită aliată,
carburi ale elementelor de aliere). Prezenţa elementelor de aliere în ferită
provoacă modificarea parametrilor reţelei cristaline şi pe această bază are loc
creşterea rezistenţei la tracţiune. Influenţa se manifestă diferit, în funcţie de gradul
de tensionare a reţelei.
b. Oţeluri feritice. Sunt oţeluri cu conţinut scăzut de carbon, aliate cu
elemente alfagene (Cr, Si, W, V etc)., structura fiind formată din ferită aliată şi
eventual carburi ale elementelor de aliere. Au proprietăţi bune de tenacitate şi sunt
feromagnetice. Nu li se pot aplica tratamente de călire martensitică şi nici de
recoacere fazică pentru finisarea granulaţiei; grăunţii pot fi micşoraţi numai prin
deformare plastică la rece şi recoacere de recristalizare nefazică.
c. Oţeluri martensitice sau autocălibile . Sunt oţeluri înalt aliate la care
viteza critică de călire este mică astfel că la răcirea în aer se obţine martensită.

179
STIINTA MATERIALELOR

Oţelurile martensitice care conţin elemente gamagene (Ni sau Mn) au fragiltate
atât de ridicată încât nu se utilzează în practică) Oţelurile martensitice uzuale sunt
oţeluri cu conţinut mediu de carbon (0,4…0,6% C) înalt aliate cu crom .
d. Oţeluri austenice. Sunt oţeluri înalt aliate cu Ni, Cr, Mn, astfel că se
asigură formarea unei structuri austenitice stabile la temperatură ambiantă. Au
proprietăţi bune de tenacitate şi sunt paramagnetice. Ca şi cele feritice nici aceste
oţeluri nu se călesc martensitic; prin călire de la temperaturi suficient de ridicate
pot fi dizolvate în soluţie carburile şi fixată la temperatură ambiantă o structură
fără carburi (călire de punere în soluţie).
e. Oţeluri ledeburitice. Sunt oţeluri cu conţinut ridicat de carbon (peste
0,6%) şi elemente care formează carburi stabile (Cr, W, V, Mo etc.), astfel că la
solidificare suferă şi transformarea eutectică, ceea ce conduce la apariţia
ledeburitei în structură (în acest caz ledeburita este un eutectic ternar constând din
austenită şi carburi la temperatura de formare şi din ferită şi carburi la temperatură
ambiantă). Alături de ledeburita transformată, în structura acestor oţeluri după
recoacere se află ferită şi carburi. Acestor oţeluri li se pot aplica aceleaşi
tratamente ca la oţelurile carbon hipereutectoide, cu precizarea că parametrii de
tratament sunt corespunzători.

Cuvinte cheie
austenită, 159 grafit lamelar, 167
austenită aliată, 177 îmbunătăţire, 176
austenită reziduală, 172 impurităţi, 165
bainită, 173 incluziuni nemetalice, 165
călire martensitică, 175 ledeburită, 160
carbură proprie, 177 martensită de călire, 175
cementită, 157 modificator, 169
diagramă TTT, 173 oţel carbon, 161
element carburigen, 178 oţel aliat, 176
element de aliere, 176 oteluri austenitice, 180
element alfagen (feritizant), 178 oteluri feritice, 179
element gamagen (austenitizant), 178 oteluri ledeburitice, 180
element grafitizant, 178 oteluri martensitice, 179
elemente însoţitoare, 165 oteluri perlitice, 179
eutectic cu grafit, 167 perlită, 160
ferită, 159 recoacere de maleabilizare, 169
ferită aliată, 177 revenire, 175
fondant, 164 sistem metastabil fier - cementită, 158
fontă mediu aliată, 177 temperatură de maxim cinetic, 174
fontă albă,161 transformare bainitică, 173
fontă aliată (specială), 177 transformare martensitică, 171
fontă maleabilă, 168 viteză de răcire critică, 175
fontă modificată, 169 zgură, 164
fontă nodulară, 169

180
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

Bibliografie
1. Colan H. ş.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
2. Gâdea S., Petrescu M., Metalurgie fizică şi studiul metalelor, p. II.,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
3. Geru N., Metalurgie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
4. Protopopescu H., Metalografie şi tratamente termice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1983
5. Rădulescu M. ş. a., Atlas metalografic, Editura Tehnică, Bucureşti, 1971
6. Saban R. s.a., Studiul si ingineria materialelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1995
7. Schumann H., Metalurgie fizică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1962
8. Shackelford F. J., Introduction to materials science for engineers,
Macmillan Publishing Company, New York, 1991
9. Truşculescu M. Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1977
10. Van Vlack L. H., Elements of Materials Science and Engineering,
Addison-Wesley Reading, Massachusetts, 1989.
11. * * * Metals Handbook Ninth Edition, vol. 9, American Society for
Metals, Ohio, 1985
12. * * * Manualul inginerului metalurg, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978

Teste de autoevaluare

T.5.1. Care este componentul de bază (principal) al oţelurilor şi fontelor

albe: a) carbonul; b) ferita: c) fierul; d) siliciul?
T.5.2. Soluţia solidă interstiţială de carbon în Feα este denumită:
a) austenită; b) cementită; c) perlită; d) ferită?
T.5.3. Soluţia solidă interstiţială de carbon în Feγ este denumită: a) ferită;
b) austenită; c) cementită; d) perlită?
T.5.4. Care din următoarele caracteristici corespund cementitei: a) este o
soluţie solidă interstiţială de carbon în Feα; b) este o fază daltonidă, cu formula

181
STIINTA MATERIALELOR

Fe3C; c) este o fază moale şi tenace; d) este un compus definit, cu densitatea mult
mai mică decât a fierului?
T.5.5. Ce denumire are amestecul mecanic care rezultă prin transformarea
eutectică produsă la răcirea fontelor albe: a) perlită; b) cementită; c) austenită;
d) ledeburită?
T.5.6. Ce denumire are amestecul mecanic care rezultă prin transformarea
eutectoidă produsă la răcirea fontelor albe şi oţelurilor carbon: a) perlită;
b) cementită; c) austenită; d) ledeburită?
T.5.7. Care este alcătuirea constituentului numit ledeburită transformată:
a) globule de ferită distribuite într-o masă de ferită; b) globule de perlită
distribuite într-o masă de ferită; c) globule de perlită distribuitre într-o masă de
cementită; d) lamele alternante de ferită şi cementită?
T.5.8. Care din următoarele definiţii corespund oţelurilor carbon: a) aliajele
Fe – Fe3C la care se poate produce numai transformarea eutectoidă; b) aliajele Fe – Fe3C
la care se poate produce atât transformarea eutectică, cât şi transformarea eutectoidă;
c) aliajele Fe – Fe3C care au concentraţia masică de carbon situată în intervalul
(0,02 %;2,11 %]; d) aliajele Fe – Fe3C care conţin perlită în structura la ta ?
T.5.9. Care din următoarele definiţii corespund fontelor albe: a) aliajele Fe
– Fe3C la care se poate produce numai transformarea eutectoidă; b) aliajele
Fe – Fe3C la care se poate produce atât transformarea eutectică, cât şi
transformarea eutectoidă; c) aliajele Fe – Fe3C care au concentraţia masică de
carbon situată în intervalul (2,11 %; 6,67 %); d) aliajele Fe – Fe3C care conţin
ledeburită transformată în structura la ta ?
T.5.10. Aliajul a cărei structură la ta este alcătuită din constituenţii perlită
şi cementită secundară este: a) o fontă albă hipoeutectică; b) o fontă albă
eutectică; c) un oţel carbon hipereutectoid; d) un oţel carbon hipoeutectoid?
T.5.11. Care sunt constituenţii ce alcătuiesc structura la ta a unei fonte
cenuşii feritice: a) perlită şi grafit lamelar; b) perlită, ferită şi grafit lamelar;
c) ledeburită transformată şi grafit lamelar; d) ferită şi grafit lamelar?
T.5.12. Care din următoarele fonte conţin în structura la ta formaţiuni de
grafit: a) fonta maleabilă perlitică; b) fonta albă eutectică; c) fonta nodulară
feritică; d) fonta cenuşie ferito – perlitică?

182
 Capitolul 5 Oţeluri şi fonte

T.5.13. Care din următoarele aliaje au structura la ta alcătuită din

fazele ferită şi grafit: a) fonta cu grafit vermicular feritică; b) fonta cu grafit
nodular feritică; c) fonta cenuşie perlitică; d) fonta pestriţă ?
T.5.14. Completaţi locurile libere din tabelul următor
Structura de echilibru la ta
Denumirea aliajului
Faze Constituenţi

Oţel carbon hipoeutectoid Ferită, Cementită

Fontă cu grafit nodular

feritică

Fontă albă hipereutectică

Perlită, Cementită
secundară
Ledeburită
transformată,
Cementită primară
Fontă cenuşie ferito -
perlitică

Perlită, Grafit lamelar

Perlită, Grafit nodular

Fontă maleabilă perlitică

Fontă modificată cu grafit

Ferită, Grafit
lamelar feritică

T.5.15. Dacă austenita este subrăcită rapid la o temperatură ti < Ms, se

produce transformarea acesteia: a) prin mecanismul cu difuzie; b) în perlită; c) în
martensită; d) prin mecanismul fără difuzie?
T.5.16. Ce structură rezultă prin subrăcirea şi menţinerea austenitei la o
temperatură ti, astfel încât Ms < ti < tMC; a) perlită lamelară, dacă ti este în
vecinătatea lui tMC; b) sorbită de revenire, dacă ti este în vecinătatea lui Ms;
c) bainită superioară, dacă ti este în vecinătatea lui tMC; d) bainită superioară, dacă
ti este în vecinătatea lui Ms?
T.5.17. Care din următoarele definiţii date martensitei sunt corecte:
a) martensita este o soluţie solidă de carbon în Feα; b) martensita este o soluţie

183
STIINTA MATERIALELOR

solidă de carbon în Feγ; c) martensita este o soluţie solidă suprasaturată de carbon

în Feα; d) martensita este o ferită suprasaturată în carbon ?
T.5.18. Dacă austenita este subrăcită şi menţinută la o temperatură ti, astfel
încât tMC < ti < A1, se produce transformarea acesteia: a) prin mecanismul cu
difuzie; b) în perlită; c) în martensită; d) în ledeburită ?
T.5.19. Care dintre următoarele componente ale oţelurilor sau fontelor
sunt elemente de aliere alfagene (feritizante): a) manganul; b) siliciul; c) cromul;
d) vanadiul ?
T.5.20. Care dintre următoarele componente ale oţelurilor sau fontelor
sunt elemente de aliere gamagene (austenitizante): a) manganul; b) siliciul;
c) cromul; d) nichelul?
T.5.21. Care dintre următoarele forme de existenţă a elementelor de aliere
în structurile oţelurilor şi fontelor sunt, în general, nedorite: a) soluţiile solide ale
elementelor de aliere cu fierul: b) carburile elementelor de aliere; c) incluziunile
nemetalice; d) compuşii intermetalici?
T.5.22. Care dintre următoarele elemente de aliere ale oţelurilor şi fontelor
pot avea acţiune grafitizantă: a) siliciul; b) nichelul; c) cromul; d) aluminiul?
T.5.23. Care dintre următoarele elemente de aliere ale oţelurilor şi fontelor
are cea mai puternică acţiune carburigenă: a) manganul; b) cromul; c) tantalul;
d) titanul?
T.5.24. Cărei clase structurale aparţine oţelul cu %Cm = 0,08 %, aliat cu
%Crm = 17 %: a) clasa oţelurilor feritice; b) clasa oţelurilor martensitice; c) clasa
oţelurilor ledeburitice; d) clasa oţelurilor austenitice?
T.5.25. Cărei clase structurale aparţine oţelul cu %Cm = 0,03 %, %Mn = 1,2 %,
%Crm = 18 % şi %Nim = 8 %: a) clasa oţelurilor feritice; b) clasa oţelurilor
martensitice; c) clasa oţelurilor ledeburitice; d) clasa oţelurilor austenitice?

184