Curs 12

Tratamente termice

[Link]. Lavinia Madalina

Petanec
1
1
 TRATAMENTELE TERMICE
 Tratamentele termice reprezintă un ansamblu de operaţii aplicate produselor pentru a
modifica proprietăţile fizice şi uneori chimice ale acestora;
 Tratamentele termice de obicei implică încălziri, menţineri şi răciri repetate având ca scop
transformări structurale în stare solidă pentru a conferi produselor proprietăţile mecanice
necesare;
 Tratamentele termice se pot aplica la majoritatea materialelor metalice, care prezintă
transformări structurale în stare solidă.
Menţinerea
Încălzirea
Temperatura, C

Temperatura de
menţinere, C

Răcirea

OPERAŢIILE DE
BAZĂ ALE
TRATAMENTELOR
TERMICE
2
încălzire durata de răcire Timp, ore
menţinere, h
CLASIFICAREA TRATAMENTELOR TERMICE
După Tratamente termice
mecanismul
Tratamente
transformărilor termochimice
interne
Tratamente
termomecanice
Tratamente termice
pătrunse
După adâncimea
de pătrundere a Tratamente termice
efectului superficiale
tratamentului Tratamente
termic termochimice
superficiale
Tratamente termice
aplicate oţelurilor
Tratamente termice
După natura aplicate fontelor
aliajelor 3
Tratamente termice
aplicate aliajelor
neferoase
PRINCIPALELE TRATAMENTE TERMICE APLICATE OŢELURILOR

Metal recopt Metal ecruisat

de
Recoacere omogenizare
de normalizare

de globulizare
de
detensionare
de
recristalizare

Tratamente pătrunsă
prin
inducţie
termice Călire
cu flacără
superficială
în
electroliţi
la temperaturi
cu role
joase

joasă
4
medie
Revenire
înaltă
 RECOACEREA
Recoacerea este un tratament termic primar (aplicat
produselor turnate) sau intermediar (aplicat produselor
deformate plastic) cu diferite scopuri funcţie de proprietăţile
dorite a se obţine.
 Omogenizare
Clasificarea  Normalizare
recoacerilor
 Înmuiere
(globulizare)
 Recristalizare
 Detensionare
Recoacerea de omogenizare
Se aplică pentru uniformizarea prin difuzie a
neomogenităţilor chimice, fizice şi
structurale, rezultate în urma solidificării în
condiţii reale ale oţelurilor. Datorită
consumurilor mari energetice, aceste
recoaceri se recomandă a fi aplicate numai în
cazuri bine justificate. Uneori se poate
combina recoacerea de omogenizare cu
încălzirea pentru deformare plastică.
În practică recoacerile de omogenizare se Diagrama recoacerii de omogenizare Domeniul de temperaturi
aplică produselor turnate din oţeluri complex
aliate, în special cu molibden (CrNiMo,
5
CrMnMo, CrMnSi) sau oţeluri pentru
automate (cu 0,08-0,2%S, pentru eliminarea
segregării eutecticului Fe-FeS)
 RECOACEREA DE NORMALIZARE
 Scopul recoacerii de normalizare este obţinerea unei
granulaţii fine, uniformizarea structurii, anularea structurilor
de turnare, deformare plastică la cald, sudare sau provenite
de la tratamentele termice incorect aplicate anterior.
 De obicei, se urmăreşte ameliorarea caracteristicilor
mecanice.
 Recoacerea de normalizare poate fi un tratament termic
primar sau final.
 Suprafeţele pieselor prelucrate prin aşchiere, în cazul
oţelurilor sărace în carbon, sunt, după normalizare, de Diagrama recoacerii de normalizare
calitate mai bună.

•Recoacerea de normalizare se aplică la piese turnate din oţeluri

carbon şi slab aliate, la piesele forjate, matriţate şi extrudate din
oţeluri hipoeutectoide şi la unele piese sau construcţii sudate;
•Oţelurile aliate pentru carburare - de tipul CrNi sau CrNiMo,
trebuie normalizate la temperaturi mai înalte decât temperatura de
carburare;
•La unele oţeluri de carburare CrNi se recomandă chiar două
recoaceri de normalizare pentru a reduce deformaţiile;
•În cazul pieselor cu secţiuni mari sau susceptibile de a avea
tensiuni interne: răcirea pană sub A1 în aer, iar apoi se continuă
răcirea în cuptor sau în gropi de răcire;
•Recoacerea de normalizare se aplică şi după prelucrarea la rece a
Domeniul de temperaturi este cu produselor care au fost ecruisate la grade critice, în acest caz 6
20-60C peste punctele critice, înlocuieşte recoacerea de recristalizare care ar produce o
temperaturi mai mari ducând la
granulaţie neuniformă şi grosolană.
supraîncălzirea materialului
 RECOACEREA DE ÎNMUIERE (GLOBULIZARE)
 Recoacerea de înmuiere are ca scop îmbunătăţirea prelucrabilităţii prin aşchiere
(aşchiabilitatea), a prelucrării prin deformare plastică la rece (deformabilităţii) şi obţinerea
unor structuri corespunzătoare pentru tratamentele termice ulterioare.
 Peste 50% dintre piesele componente ale maşinilor şi utilajelor se supun prelucrării prin
aşchiere sau prin deformare plastică la rece.

Metode de 1. Recoacere • Încălzire la 640÷680C

• Menţinere lungă (6÷12 ore)
globulizare subcritică
• Răcire în aer

• Încălzire cu 20÷70C peste Ac1

• Menţinere 1÷5 ore,
2. Recoacere
• Răcire foarte lentă (cu 15÷
combinată 30C/oră) până sub Ar1 (650C)
apoi răcire în aer

Înlocuirea răcirii lente cu

mai multe pendulări de
3. Recoacere scurtă durată in jurul
pendulară intervalului critic Ac1 ÷ Ar1.

călire la martensită +
7
revenire înaltă la perlită
4.Îmbunătăţirea
 RECOACEREA DE RECRISTALIZARE
Prin deformare plastică la rece oţelurile îşi
măresc duritatea şi rezistenţa şi îşi
micşorează alungirea, gâtuirea (scade
plasticitatea). La nivelul reţelei apar defecte,
grăunţii se alungesc şi devin fragili, făcând
imposibilă continuarea prelucrării prin
deformare plastică; apare aşa numita stare
de ecruisare a materialului.
Recoacerea de recristalizare se aplică pentru
a elimina starea de ecruisare şi a aduce
materialul într-o stare care să-i permită
deformarea plastică în continuare. Domeniul temperaturilor de recristalizare

Recoacerea de recristalizare, trebuie să fie mai mare decât pragul de cristalizare,

pentru a permite desfăşurarea proceselor de restaurare a reţelei, de germinare şi
creşterea a grăunţilor. Astfel banda de temperaturi trebuie să fie cuprinsă între
500÷700C, fără a se depăşi temperatura Ac1 de la care perlita se transformă în
austenită. Sub Ac1 după o recristalizare corectă, se obţine perlită globulară.
Durata de menţinere scade odată cu creşterea temperaturii şi depinde de compoziţia
8
chimică a oţelului şi de granulaţia sa. Răcirea de la temperatura de recirstalizare se
face în aer.
 RECOACEREA DE DETENSIONARE
 Scopul recoacerii de detensionare este de a reduce tensiunile
remanente din produs, fără a modifica sensibil proprietăţile
acestora.
 In urma micşorării tensiunilor remanente are loc o reducere la
minim a deformaţiilor din timpul tratamentelor termice
ulterioare şi după prelucrările prin aşchiere, eliminandu-se
astfel formarea fisurilor in cazurile extreme.

Diagrama recoacerii de detensionare

INTERVALE DE TEMPERATURI PENTRU PRINCIPALELE
RECOACERI APLICATE OŢELURILOR CARBON

10
 CĂLIREA
Tratament termic care are drept scop creşterea durităţii materialului prin încălziri
şi răciri făcute în anumite condiţii, procese care influenţează structura în sensul
obţinerii altor constituenţi fie modificând doar fineţea şi distribuţia celor existenţi.
Prin încălzire se obţine o soluţie solidă omogenă şi stabilă la temperatură
ridicată. În funcţie de transformările care se produc la răcire, se pot distinge:

 călirea de punere în soluţie, în care se obţine o soluţie solidă răcită cu viteză

mare şi adusă la temperatura ambiantă fără a avea loc vreo transformare.
Acest tip de călire se aplică unor oţeluri (austenitice şi feritice) şi mai ales
unor aliaje neferoase (pe bază de aluminiu), unde constituie o fază a
tratamentului de durificare prin precipitare.
 călirea martensitică, în care se obţine o soluţie solidă stabilă la temperaturi
ridicate, care prin răcire se transformă într-o altă soluţie solidă, cu reţea
cristalină proprie. Structura nou obţinută este în afară de echilibru din punct
de vedere termodinamic şi se caracterizează printr-o duritate ridicată. Acest
tip de călire este caracteristic oţelurilor (şi a unor aliaje neferoase).

Ţinând seama de adâncimea de penetrare a efectului călirii se disting:

• călirea pătrunsă, care are drept scop obţinerea unei structuri martensitice pe toată
secţiunea piesei sau cât mai adânc posibil, în funcţie de călibilitatea materialului. În
cazul călirii pătrunse încălzirea piesei în vederea călirii (austenitizarea) se face în
toată masa ei;
• călirea superficială, prin care se urmăreşte obţinerea structurilor de călire numai11
într-un strat cu o adâncime dată. În acest caz, austenitizarea se realizează numai
pentru stratul care urmează a fi călit.
 CURBA
TEMPERATURĂ- TRANSFORMARE- TIMP (TTT)

12
 CĂLIREA MARTENSITICĂ (PĂTRUNSĂ)
În condiţiile răcirii la călirea pătrunsă, secţiunea transversală a unei piese
nu se răceşte cu aceeaşi viteză în orice punct al său; viteza de răcire este
maximă la suprafaţă şi scade rapid către valoarea minimă în centrul
secţiunii (datorită conductibilităţii termice a materialului). Cantitatea de
martensită care se formează la răcire va fi funcţie de raportul în care se
află vitezele de răcire ale suprafeţei şi centrului cu viteza critică de călire.
Se numeşte viteză critică inferioară de călire Vcri, viteza la care austenita
începe să se transforme în martensită (apar primele plăci de martensită);
viteza la care austenita se transformă total în martensită se numeşte
viteză critică superioară de călire, Vcrs. Răcirea piesei cu viteze
intermediare Vcrs > V > Vcri conduce la apariţia unor structuri cu proporţii
variabile de martensită şi alţi constituenţi structurali (ferito - perlitici,
bainite). Este importantă din punct de vedere practic viteza de călire,
pentru care austenita se transformă în 50% martensită şi 50% alţi
constituenţi, numită viteză de călire semimartensitică şi notată cu V50M .
Dacă dorim obţinerea unei structuri finale complet martensitice, vom răci
piesa cu viteze mai mari ca Vcrs (domeniul albastru); pentru o structură cu
minimum 50% martensită este suficientă o viteză V > Vcri.

În cazurile reale din practică se întâlnesc următoarele situaţii :

- piesa este subţire şi are o călibilitate mare; atât centrul cât şi
suprafaţa se răcesc cu viteză mai mare ca Vcrs, deci structura
va fi complet martensitică;
- piesa este masivă; viteza de răcire a suprafeţei Vs2 > Vcrs, deci
pe o anumită adâncime structura va fi martensitică, în cazul
centrului Vs2< Vcrs, structura va fi de tip perlitic. Acest caz este
cel mai frecvent întâlnit în practica industrială, adâncimea
stratului călit fiind funcţie de o serie întreagă de factori legaţi 13
de material şi tehnologia călirii.
 PARAMETRII CĂLIRII
să asigure protecţia împotriva oxidării şi
Mediul de încălzire decarburării

Temperatura de încălzire

Durata de încălzire şi menţinere •egalizarea temp pe secţiune

•să permită ca o cantitate suficientă
de carbon sau carburi  
14
Mediul de răcire să asigure o structură cu cantitate maximă de
martensită
 TIPURI DE CĂLIRE

Călirea obişnuită Călirea întreruptă, Călirea în trepte

sau în două medii (martempering)
•Cea mai răspândită metodă •Se aplică la piese şi scule din
de călire, se face cu •Se aplică la piese şi scule
oţeluri cu conţinut ridicat de
menţinere la o temperatură carbon susceptibile la fisurare
susceptibile la deformare sau
bine definită şi răcire rapidă; fisurare la călire,
sau deformare,
•Se obţin structuri conţinând •Se obţine martensită sau
•Se obţine martensită,
martensită + troostită (la martensită + carburi + austenită
•Constă în încălzire ca la
oţelurile hipoeutectoide), sau reziduală,
călirea simplă şi răcire în două
martensită + carburi (la •Constă în încălzire ca la
medii:
oţelurile hipereutectoide) călitrea simplă, cu răcire de la
•primul mediu cu viteză
temperatura de austenitizare la
mai mare decât cea
o temperatură între Ms şi Mf,
critică (apă),
menţinere şi răcire până la
•al doilea cu o viteză mai 15 are
temperatura ambiantă când
mică (ulei)
loc transformarea martensitică
în toată masa
 Călirea izotermă Călirea la temperaturi joase Călire cu revenire
joasă dintr-un cald
•Se aplică la piese şi scule cu •Se aplică la piese şi scule din
• Metodă care permite
secţiuni din oţeluri aliate, oţeluri rapide, oţeluri pentru
obţinerea după răcire direct a
•Se obţine bainită superioară matriţe, oţeluri de cementare,
structurii martensitice de
sau bainită inferioară, oţeluri inoxidabile, marten-
revenire;
•Constă în încălzire ca la sitice şi oţeluri maraging,
•Se aplică oţelurilor care au
călirea simplă, cu răcire cu •Se obţine martensită,
Mf aproape de Ms (şi peste
răcire corespunzătoare •Constă în încălzire ca la
273C şi cărora li se aplică
domeniului bainitic, călirea simplă şi răcirea
revenire joasă;
menţinere până la pieselor sau sculelor la
•Are importanţă economică.
temperatura transformării temperaturi criogenice (-20C ÷
izoterme a autenitei şi răcire 190C)
în aer
16
 REVENIREA

 Revenirea se aplică întotdeauna după călire.

 Încălzirea produselor călite la temperaturi mai mari de 100°C, dar
inferioare punctului Ac1, menţinere la aceste temperaturi şi răcire în
anumite condiţii.
 Scopul aplicării revenirii este de a atenua nivelul tensiunilor interioare,
de a reduce din duritate şi a mări tenacitatea
 În cursul revenirii are loc difuzia atomică a carbonului (şi azotului), a
fierului şi a elementelor de aliere.
 În urma acestor procese au loc modificări structurale care determină
modificări ale proprietăţilor şi a stării de tensiuni.
 Structura de călire, care se află în afara echilibrului, va fi înlocuită, în
funcţie de temperatura de încălzire şi durata de menţinere, cu o
structură mai apropiată de echilibru.
 17
Revenirea este un tratament termic final şi în funcţie de proprietăţile
mecanice necesare în exploatarea produselor, se stabilesc parametrii
tehnologici.
TIPURI DE REVENIRE
•Se aplică între 100  250°C,
•Duritatea scade cu 13 unităţi HRC.
Revenirea •Se aplică pieselor şi sculelor din oţeluri cu conţinut ridicat de
joasă carbon în scopul păstrării durităţii ridicate, avantajoasă pentru
rezistenţa la compresiune, încovoiere şi uzare.
•Exemple: piese de uzare carburate sau carbonitrurate şi călite,
piese de uzare călite superficial, scule aşchietoare şi de tăiere la
rece din oţeluri carbon (OSC-uri) şi slab aliate, scule de
măsurare şi verificare, ş.a.

•Se aplică între 300  450°C,

Revenirea •Se aplică pieselor cu rezistenţă la uzare medie (de exemplu
medie pentru maşini agricole) şi a componentelor elastice (arcuri,
discuri elastice, segmenţi de reglare a uleiului, bucşe elastice
pentru dispozitive de strângere, ş.a.).

•Se aplică între 450650°C,

Revenirea •Se aplică la numeroase piese de răspundere (organe de maşini
înaltă în mişcare) care trebuie să întrunească atât caracteristici de
rezistenţă statică şi la oboseală cât şi caracteristici de
plasticitate şi tenacitate ridicate
18
•Exemple: osii, axe, arbori drepţi şi cotiţi, roţi dinţate, fuzete,
biele, etc.