Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
40
Lungimea totală a corpului dilatat va fi: l = l0 + ∆l =l0(l + α∆t). În intervalul (0 - 100)°C acest
coeficient pentru fier este 1,17∙10-5, pentru aluminiu 2,39∙10-5; cel mai scăzut coeficient de dilatare
este la aliajul cu 64% Fe şi 36% Ni numit invar 0,15∙10 -5, fiind folosit pentru construcţia
instrumentelor şi a aparatelor de precizie, iar cele mai ridicate la Pb 2,83∙10 -5, Zn 2,98∙10-5şi Cd cu
3,08∙10-5;
conductivitatea termică reprezintă cantitatea de căldură care trece prin două suprafeţe
paralele de 1m2 ale materialului, distanţate la unitatea de lungime şi având o diferenţă de temperatură
de un grad, într-o secundă. Metalele, în comparaţie cu nemetalele, sunt foarte bune conducătoare de
căldură. În industrie, în funcţie de rolul lor, sunt folosite atât materialele bune conducătoare de
căldură (ex. Cu şi Al), cât şi materialele termoizolante, cu conductivitate termică redusă (vată de
sticlă, anumite tipuri de cărămidă refractară sau izolatoare etc.);
conductivitatea electrică este proprietatea metalelor şi aliajelor de a conduce curentul
electric şi se exprimă în S/m (Siemens/m). Cele mai conductibile metale, în ordine descrescîndă, sunt:
Ag, Cu, Au, Cr, Al, W etc. Slab conductibile sînt: Fe, Hg, Pb, Ti. Conductivitatea electrică scade cu
conţinutul de impurităţi, cu gradul de deformare plastică la rece şi cu ridicarea temperaturii. De
asemenea, la temperaturi foarte scăzute, aproape de 0 K (-273°C), la metale şi aliaje apare fenomenul
de supraconductivitate, unde rezistivitatea scade aproape pînă la zero;
forţa termoelectromotoare este diferenţa de potenţial electric, care apare la. extremităţile
libere a două fire metalice de natură diferită, sudate împreună, dacă capătul sudat este încălzit.
Această caracteristică ajută la fabricarea termocuplelor pentru măsurarea temperaturilor înalte
(Pt-PtRh, până la 1600°C ş.a.);
proprietăţile magnetice, foarte importante pentru industria electrotehnică, sunt
următoarele: permeabilitatea magnetică, inducţia remanentă, forţa coercitivă, susceptibilitatea
magnetică, magnetostricţiunea la saturaţie, temperatura Curie etc.
41
Refractaritatea este proprietatea chimică a materialelor metalice de a-şi menţine relativ
bine caracteristicile mecanice la temperaturi ridicate şi de a nu forma, la suprafaţa lor, un strat de
oxizi metalici de profunzime sau exfoliant. Din această categorie se remarcă metalele şi aliajele
refractare şi superrefractare.
0 ; T ; 0,
iar din conditia de echilibru rezulta:
F T dA
unde: F este forta exterioara; T - efortul unitar; - tensiunea normala; - tensiunea tangențială; α -
unghiul direcției tensiunii T față de normala pe planul sectiunii; A - aria secțiunii transversale a barei.
Daca tensiunea T este uniform distribuită pe secțiunea A, adica = const., atunci relatia de
mai sus devine:
F dA A și
F
A
N/mm 2
În general insă tensiunea nu este uniform distribuită și atunci reprezinta o tensiune medie.
42
Figura 1.20. Schema pentru solicitarea unei bare la întindere.
Rezistenta la rupere este raportul dintre sarcina maxima (Fmax) și aria secțiunii inițiale (S0) a
epruvetei, supuse la întindere:
R r
Fmax
S0
N/mm 2
Elasticitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a se deforma sub acţiunea forţelor
exterioare şi de a reveni la forma lor iniţială, după ce solicitarea care a produs deformaţia şi-a încetat
acţiunea. Majoritatea materialelor metalice sunt elastice, dar numai până la o anumită valoare a
solicitării, numită limită de elasticitate. Convenţional se admite că unele materiale, între anumite
limite, sunt perfect elastice. Practic s-a dovedit însă că nu există materiale perfect elastice şi că, în
urma unei solicitări, chiar numai de o valoare mică, au loc şi deformaţii permanente plastice foarte
mici. în general, dacă nu se depăşeşte aşa-numita limită de proporţionalitate (care are valoare mai
mică decât cea de elasticitate), atunci deformaţia este proporţională cu sarcina şi conform legii lui
Hooke, avem:
E const.
unde: ζ este tensiunea medie; ε - deformaţia specifică medie; E - modulul de elasticitate sau modulul
lui Young. Prin definiţie, limita de proporţionalitate convenţională este efortul unitar, la care abaterea
de la proporţionalitate dintre tensiune şi alungire atinge valoarea de 10% (ζ 10), iar limita de
elasticitate convenţională este efortul, unitar la care alungirea remanentă atinge valoarea prescrisă de
0,01% (ζ0.01).
Rigiditatea este proprietatea materialelor de a se opune deformaţiilor elastice şi este
contrară elasticităţii. Mărimea care reflectă capacitatea materialelor de a se opune deformărilor
elastice, deci o măsură a rigidităţii, este modulul de elasticitate E.
43
Plasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea sarcinilor
exterioare, fără a mai reveni la forma iniţială după îndepărtarea solicitării exterioare, rămânând astfel
permanent deformate. Din acest punct de vedere materialele metalice pot fi, fie plastice (ductile), fie
fragile. Materialele plastice se pot prelucra uşor prin deformare la rece sau la cald (laminare, forjare,
matriţare, tragere etc.) şi permit atenuarea concentrării locale a tensiunilor prin deformaţii plastice,
ceea ce duce la îndepărtarea pericolului de fisurare. În cazul materialelor fragile, care au tensiuni
interne, prin operaţia de deformare se provoacă creşterea acestor tensiuni care, la un moment dat,
depăşesc limita de rupere şi materialul se rupe fragil. Majoritatea metalelor şi aliajelor sunt plastice,
putând fi astfel uşor prelucrate prin deformare plastică (ex. oţelul, aluminiul, cuprul, plumbul) dar
sunt şi metale şi aliaje fragile (casante) cum sunt fontele cenuşii, fonta albă etc., care nu suportă
deformări plastice.
Tenacitatea este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la diferite eforturi,
inclusiv la cele dinamice (prin şoc), deformându-se mult înainte de rupere, ca de exemplu: oţelul
moale, cuprul, aluminiul, alama etc
Fragilitatea este proprietatea materialelor de a se rupe brusc sub acţiunea sarcinilor, fără
să se deformeze plastic în prealabil. Este proprietatea opusă plasticităţii. Fragilitatea micşorează
rezistenţa materialelor la sarcini dinamice. Exemple de materiale fragile sunt: fonta cenuşie, oţelurile
călite, sticla, unele metale pure ca: Bi, Sb, Mg etc. De remarcat că fragilitatea nu este o proprietate
absolută a materialului, ea poate să apară sau să dispară în raport cu factorii care influenţează
procesul deformării. Astfel, W care la temperatura ambiantă este fragil, devine plastic şi ductil la
temperaturi înalte. O mare influenţă asupra comportării fragile o au concentratorii de eforturi
(crestăturile), precum şi viteza de deformare sau temperaturile joase.
Duritatea este proprietatea materialelor de a opune rezistenţă la pătrunderea, în suprafaţa
lor, a unui corp din exterior, mai dur şi nedeformabil. Ea caracterizează rezistenţa la deformaţii
superficiale şi, respectiv, rezistenţa la uzare.
Factorii care determină duritatea sînt: natura materialului metalic (compoziţia chimică,
forţele de legătură metalice etc.), structura sa (reticulară, microscopică, macroscopică), temperatura,
felul solicitării (statică, dinamică) etc.
Se consideră macroduritate, cea determinată pe diferite straturi ale materialului sau zone
ale piesei metalice şi microduritate, determinată pe un grăunte cristalin sau strat intergranular.
Rezilienţa (sau rezistenţa la şoc), este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la
sarcini dinamice. Rezilienţa caracterizează şi gradul de fragilitate al metalului.
Fluajul este proprietatea materialelor metalice de a se deforma în timp, lent şi continuu,
sub acţiunea unei sarcini constante. Această proprietate variază cu temperatura şi de aceea este
necesar să se ţină seama de aceasta la proiectarea şi exploatarea maşinilor şi instalaţiilor care
44
lucrează la temperaturi mai înalte (cazane, turbine cu aburi, motoare cu reacţie, motoarele rachetelor
ş. a.).
Rezistenţa la oboseală este proprietatea materialelor de a suporta acţiunea unor solicitări
variabile repetate sau ciclice. Diferitele piese care se rup prin oboseală, funcţionează de obicei la
sarcini cu mult sub limita de rupere, uneori ne apărind nici o curgere prealabilă vizibilă. De obicei,
ruperea prin oboseală pleacă dintr-un punct (un mic defect de material, o crestătură) şi se dezvoltă
lent, pînă ce piesa, la un moment dat, cedează brusc.
Rezistenţa la uzare este proprietatea metalelor şi aliajelor de a rezista la acţiunea de
distrugere prin frecare a suprafeţelor lor. Ea creşte paralel cu duritatea şi se poate îmbunătăţi prin
alierea metalelor, prin tratamente termice şi termochimice, prin tratamente mecanice (ecruisare), sau
prin acoperiri superficiale. Uzarea depinde foarte mult de ungere, de calitatea suprafeţei (netezime)
şi de condiţiile de rodaj.
45
Călibilitatea reprezintă proprietatea unor materiale de a deveni mai dure în urma răcirii
lor bruşte de la o anumită temperatură prescrisă, indicată şi prin adîncimea de pătrundere a călirii
(grosimea stratului durificat);
Aşchiabilitatea (prelucrabilitate prin aşchiere) este proprietatea materialelor de a putea
fi prelucrate prin aşchiere (strunjire, frezare etc.) în produse semifabricate sau finite, cu eforturi cât
mai mici şi consum mic de energie şi de scule. Dacă se ţine seamă de structura metalelor,
proprietăţile se pot împărţi în două mari categorii: insensibile sau sensibile la defecte structurale şi de
reţea.
46