Metale şi aliaje feroase.

Materialele folosite în construcţia şi exploatarea utilajelor horticole (tractoare,

maşini şi instalaţii) se clasifică în general în două mari categorii: materiale metalice şi
materiale nemetalice. Materialele metalice, la rândul lor, pot fi feroase şi neferoase.
Ele se folosesc de regulă sub formă de aliaje metalice. Proprietăţile mecanice,
chimice şi termice ale aliajelor depind de componentele aliajului. De cele mai multe
ori proprietăţile mecanice ale aliajelor sunt superioare materialelor pure ce intră în
componenţa lor.

Metale şi aliaje feroase.

Aliajele feroase reprezintă aliaje ale fierului cu carbonul şi cu alte elemente:

siliciu, mangan, crom, nichel, cobalt, wolfram, cupru, aluminiu etc.
Cele mai importante aliaje ale fierului sunt aliajele fier-carbon. În funcţie de
proporţia dintre carbon şi fier se disting aliaje cu proprietăţi diferite reprezentate prin
fontă şi oţel.
Fonta este aliajul ce conţine carbon C în proporţie de 1,7 – 6,67 %. În
afară de fier şi carbon în fontă se mai găsesc şi unele elemente însoţitoare
reprezentate prin: Mn, P, Si, S, etc., sau unele elemente de aliere cum sunt: Cr, Ni,
Mo, Cu, Al, Mg etc. care ridică calităţile mecanice, rezistenţa la temperaturi înalte şi
oxidare. În funcţie de conţinutul în carbon se obţin două feluri de fontă: fonta albă şi
fonta cenuşie.
Fonta albă are un conţinut de carbon cuprins între 1,7 şi 4,0 % şi se obţine
prin răcirea bruscă a topiturii. Carbonul, în cea mai mare parte rămâne legat chimic
cu fierul sub formă de cementită. Are duritate şi fragilitate mare. Se foloseşte la
obţinerea de piese turnate care trebuie să aibă suprafeţe dure şi la elaborarea fontei
maleabile. De obicei fontelor albe nu li se aplică prelucrări mecanice.
Fonta maleabilă se obţine prin încălzirea prelungită a fontei albe la
temperaturi ridicate şi răcire lentă.
Fonta cenuşie are un conţinut de carbon cuprins între 2,2 şi 4,0 % şi se
obţine prin răcirea lentă a topiturii. În această situaţie numai c.ca 0,8 % din carbon
rămâne legat chimic cu fierul sub formă de cementită, cea mai mare parte rămâne
liber sub formă de lamele de grafit, care dau culoarea cenuşie, de unde şi numele.
Se toarnă bine în forme, este fragilă, se prelucrează uşor prin aşchiere. Din fontă
cenuşie se realizează o serie de piese cum ar fi: blocul motor, chiulasa, carterul
transmisiei etc.
 Oţelul se obţine prin afinarea (oxidarea) fontei. Procentul de carbon în oţel
poate varia între 0,04 % şi 1,7 % , rezultând oţeluri cu calităţi diferite. În timpul
elaborării în masa oţelului se pot încorpora diferite elemente de aliere cum sunt:
Mn, Cr, Ni, Co, W, Va, Mo, etc. Prin aliere proprietăţile mecanice, chimice şi fizice
ale oţelului se schimbă. Oţelurile aliate cu Ni şi Cr sunt inoxidabile, cele cu Mo
rezistă la temperaturi înalte, cele cu Va şi W sunt oţeluri rapide folosite pentru
scule, etc.
Oţelurile se pot turna, lamina şi forja. Se pot prelucra foarte bine prin
aşchiere. Nu sunt casante. Oţelurile laminate se livrează în profile: bare rotunde,
pătrate, hexagonale, tablă, ţevi, etc. Din oţel se realizează o mare parte din
piesele destinate utilajelor horticole.
Piesele din oţel, de regulă sunt supuse unor tratamente termice şi
termochimice. Tratamentele termice sunt reprezentate în principal prin:
recoacere, călire şi revenire.
Recoacerea constă în încălzirea piesei din oţel la o temperatură de 800 –
900 C timp de câteva ore, după care urmează o răcire lentă şi are ca scop
0

înlăturarea tensiunilor interioare, în vederea executării altor operaţii tehnologice

de prelucrare ulterioară.
Călirea constă în încălzirea pieselor din oţel la temperaturi de 800 –
850 C, după care urmează o răcire bruscă în apă, soluţii de săruri minerale, ulei
0

sau curent de aer rece şi are ca scop mărirea durităţii şi a rezistenţei.

Revenirea constă în încălzirea pieselor din oţel la o temperatură de 300 –
0
500 C urmată de o răcire lentă. Se aplică pieselor din oţel călite cu scopul de a
micşora fragilitatea şi a înlătura tensiunile interioare.
Tratamentele termochimice au ca scop mărirea durităţii, a rezistenţei la
uzură şi la coroziune. Aceste tratamente determină modificări ale compoziţiei
chimice în straturile superficiale ale pieselor din oţel datorită difuziei anumitor
elemente chimice. Principalele tratamente termochimice sunt: cementarea,
nitrurarea, sulfizarea, cromizarea, aluminizarea etc. şi constau în încălzirea
pieselor din oţel la temperaturi de 900 – 10000C în medii bogate în carbon, azot
sau alte elemente, în funcţie de scopul urmărit.

Răspundeți la următoarele întrebări:

1.Descriețî metalele și aliajele feroase.

2.Descrieți proporţia dintre carbon şi fier cu proprietăţi diferite reprezentate prin
fontă .