Rezistenta Materialelor

Proprietăţi mecanice 129
CAPITOLUL VI
PROPRIETĂŢI MECANICE
Una din condiţiile de bază cerute fibrelor textile este de a

prezenta o rezistenţă mecanică suficient de mare, care să permită
transformarea lor în produse textile şi totodată să confere durabilitate
produselor finite. În timpul prelucrării fibrele sunt supuse la diferite
solicitări mecanice, care nu se pot evita, dar a căror mărimi se pot
controla prin reglarea corespunzătoare a parametrilor de lucru (viteze,
ecartamente, forţe de apăsare pe cilindrii trenului de laminat etc.). De
fapt, valorile parametrilor de lucru ai operaţiilor din filatură se adoptă
astfel încât să se obţină semifabricate uniforme la producţii cât mai
mari, care să asigure o cât mai bună conservare a proprietăţilor
fibrelor.
VI.1. SOLICITAREA DE TRACŢIUNE

Solicitarea cea mai frecventă la care sunt supuse fibre în
timpul prelucrării acestora, precum şi în timpul utilizării produselor
finite este cea de tracţiune. Solicitarea de tracţiune provoacă
întotdeauna o deformaţie pe direcţia de solicitare.
Forţele de tracţiune la care sunt supuse fibrele în timpul
prelucrării, sau utilizării sunt, de cele mai multe ori mai mici decât
cele de rupere, dar pot provoca deformaţii ireversibile pronunţate.
Asemenea deformaţii apar chiar după o primă solicitare, sau mai ales
după solicitări repetate. În ambele cazuri mărimea lor este dependentă
de timpul solicitării.
Fiecare tip de fibră se caracterizează printr-un anumit mod de
comportare la tracţiune, care trebuie cunoascut foarte bine pentru nu
distruge parţial sau chiar total fibrele înainte de a le introduce în
structura produsului finit. De asemenea, cunoşterea tuturor aspectelor
cu privire la comportarea la tracţiune a fibrelor permite stabilirea celui
mai adecvat amestec fibros, care să confere produsului finit
proprietăţile impuse de domeniul de utilizare al produsului.
130 Fibre textile
VI.1.1. Rezistenţa şi deformaţia la rupere.

Mărimi şi indici de apreciere
Deşi nu există o corelaţie general valabilă între rezistenţa de
rupere la tracţiune şi celelalte caracteristici prin care se apreciază
comportarea la tracţiune a fibrelor, rezistenţa şi alungirea la rupere
sunt şi vor rămâne indicatorii de bază pentru aprecierea calităţii
fibrelor.
VI.1.1.1. Rezistenţa la rupere
În timpul solicitării la tracţiune fibrele opun o rezistenţă a
cărei valoare maximă se înregistrează în momentul ruperii.
Rezistenţa la rupere se apreciază prin mărimea forţei de
rupere, sau prin indici specifici, respectiv prin rezistenţă specifică,
tenacitate sau lungime de rupere. La fibrele de aceeaşi natură şi cu
aceeaşi structură, mărimea forţei de rupere este dependentă de
grosimea fibrei. Valorile indicilor specifici nu depind de grosimea
fibrelor analizate, deci utilizarea lor face posibilă compararea
rezistenţei la tracţiune a fibrelor care nu sunt de aceleaşi grosimi.
Forţa de rupere (Fr) reprezintă mărimea forţei de tracţiune,
care aplicată axial fibrei provoacă ruperea acesteia; forţa de rupere se
exprimă în cN/fibră, iar mărimea ei este dependentă de grosimea
fibrei.
Rezistenţa specifică (σA) reprezintă raportul dintre forţa de
rupere (Fr) a unei fibre şi aria secţiuni transversale (A) a fibrei
considerate:
F
σA = r (cN/mm2)
A
Acest indicator este rar utilizat pentru aprecierea rezistenţei la
tracţiune a fibrelor, sau firelor textile datorită neuniformităţii mărimii
şi formei secţiunii transverale, cât şi datorită metodelor anevoioase de
determinare a ariei secţiunii transversale. Dar, aria secţiunii
transversale a unei fibre este direct proporţională cu densitatea de
lungime a acesteia. Din motivele expuse, în industria textilă, în loc de
rezistenţă specifică se utilizează frecvent tenacitatea şi lungimea de
rupere.
Tenacitatea (σ) reprezintă raportul dintre forţa de rupere (Fr)
şi densitatea de lungime exprimată în tex (Ttex), sau denier (Tden):
Fr F
σ tex = (cN/tex), respectiv σ den = r (cN/den)
Ttex Tden
Între σA, σtex şi σden, se pot stabili relaţii de conversie.

Astfel, înlocuind în relaţia de definiţie a tenacităţii densitatea
de lungime (Ttex) cu expresia acesteia în funcţie aria secţiunii
transversale (A) şi densitate (ρ):
Ttex = 1000 ⋅ A( mm 2 ) ⋅ ρ ( g / cm 3 ) , rezultă:
Fr ( cN ) Fr ( cN )
σ tex = = =
Ttex 1000 ⋅ A( mm 2 ) ⋅ ρ ( g / cm 3 )
Fr ( daN ) σ A ( daN / mm 2 )
= =
A( mm 2 ) ⋅ ρ ( g / cm 2 ) ρ ( g / cm 3 )
σA
Deci: σ tex =
ρ
unde: σtex – tenacitatea exprimată în cN/tex;

σA – rezistenţa specifică, daN/mm2;
ρ – densitatea, g/cm3.
De asemenea, cunoscându-se relaţia dintre densitatea de
lungime exprimată în tex, şi respectiv cea exprimată în denier:
σ tex
Tden = 9 ⋅ Ttex , se obţine : σ den =
9
Lungimea de rupere (LR) este definită ca lungimea ipotetică

de fibră care provoacă ruperea acesteia sub acţiunea propriei greutăţi.
Acest indicator se calculează cu relaţia:
Nm ⋅ Fr
LR = (km),
1000
132 Fibre textile
în care: Nm – fineţea fibrei;
Fr – forţa de rupere, cN.
Pentru a demonstra această relaţie de calcul, se consideră o
fibră de fineţe Nm şi lungime L care se rupe sub acţiunea propriei
greutăţi. În acest caz, asupra fibrei a acţionat o forţă de rupere a cărei
valoare exprimată în cN este numeric egală cu masa în grame a fibrei
de lungimii L. Deci, lungimea L reprezintă lungimea de rupere LR a
fibrei considerate, iar valoarea masei indică valoarea forţei de rupere:
L( m ) → LR ( m)
M ( g ) → Fr ( cN )
Plecând de la relaţia de definiţie a numărului metric (Nm) şi

înlocuind masa şi lungimea cu expresiile lor echivalente, se obţine:
L( m ) L (m)
Nm = = R
M ( g ) Fr ( cN )
de unde rezultă că:
LR ( m) = Nm ⋅ Fr ( cN ) , sau
Nm ⋅ Fr ( cN )
LR ( km ) =
1000
1000
Deoarece Ttex =
, rezultă că lungimea de rupere
Nm
exprimată în km este egală numeric cu tenacitatea exprimată în
cN/tex.
VI.1.1.2. Alungirea la rupere
Orice corp sub acţiunea unei forţe de tracţiune, suficient de

mare, se deformează, în sensul măririi dimensiunii pe direcţia de
acţiune a forţei. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de alungire.
Dacă o fibră (fig. VI.1), de lungime iniţială l0 este solicitată pe
direcţia axei cu o forţă de tracţiune F mai mică decât cea de rupere Fr,
atunci ea se deformează longitudinal, lungimea ei devenind l1.
Fig. VI.1. Reprezentarea

l0 schematică a deformaţiei unei fibre
l1 sub acţiunea unei forţe de
F<Fr
Deformaţia longitudinală, sau alungirea se poate aprecia prin

alungire absolută, alungire specifică şi prin alungire relativă.
Alungirea absolută (Δl) reprezintă diferenţa dintre lungimea
fibrei deformate (l1) şi lungimea iniţială a fibrei (l0):
Δl = l1 − l0 (mm)
Alungirea specifică (ε’), mărime adimensională reprezintă

raportul dintre alungirea absolută (Δl) şi lungimea iniţială a fibrei (l0):
Δl l1 − l0
ε, = =
l0 l0
Alungirea relativă (ε) reprezintă creşterea lungimii (Δl)
exprimată în procente faţă de lungimea iniţială (l0):
Δl l −l
ε= ⋅ 100 = 1 0 ⋅ 100 (%)
l0 l0
134 Fibre textile
Dacă forţa deformatoare este cel puţin egală cu forţa de
rupere, atunci deformaţia care se înregistrează în momentul ruperii
poartă denumirea de alungire la rupere.
Alungirea la rupere se apreciază prin aceeaşi indicatori şi se
calculează cu relaţii similare celor prezentate anterior:
Δl r = l r − l0 (mm)
Δl r l r − l0
ε ,r = =
l0 l0
Δl r l −l
εr = ⋅ 100 = r 0 ⋅ 100 (%)
l0 l0
în care: Δlr, – alungirea absolută la rupere,
εr’ – alungirea specifică la rupere
εr – alungirea relativă la rupere;
lr – lungimea fibrei în momentul ruperii.
Forţa de rupere şi alungirea la rupere se determină simultan cu
ajutorul aparatelor de încercat la tracţiune, denumite dinamometre.
VI.1.2. Diagrama efort-deformaţie

Valorile forţei de rupere şi a sarcinii de rupere nu reflectă în
totalitate modul de comportare al fibrelor la solicitări de tracţiune.
Pentru o caracterizare cât mai completă se apelează la diagrame efort-
deformaţie.
Încercarea la tracţiune se realizează practic asupra unei
anumite lungimi de fibră, lungime cuprinsă între clemele de fixare a
fibrelor, cu care sunt dotate dinamometrele. Prin deplasarea uneia din
cele două cleme, fibra se deformează şi totodată se opune deformaţiei
cu o forţă crescătoare, a cărei valoare maximă se înregistrează în
momentul ruperii.
În timpul solicitării, variaţia forţei în funcţie de deformaţie
poate fi redată grafic, sub forma unei curbe, folosindu-se în acest scop
dinamometre echipate cu dispozitive de înregistrare.
Graficele astfel obţinute poartă denumirea de diagrame efort-
deformaţie, sau curbe sarcină-alungire.
Fig. VI.2 Diagrama efort- deformaţie
De regulă, o diagramă efort-deformaţie (fig.VI.2) este înscrisă

în coordonate rectangulare, în abscisă fiind indicate valorile alungirii
absolute, iar în ordonată valorile forţei.
Aşa după cum rezultă din figura VI.2, dacă se cunoaşte
lungimea iniţială a probei (distanţa dintre clemele dinamometrului) şi
dimensiunea transversală a fibrei (densitatea de lungime, sau aria
secţiunii transversale) atunci curbele pot fi transpuse în alte
coordonate.
La marea majoritate a fibrelor curbele efort deformaţie
prezintă o variaţie neliniară, iar forma lor fiind specifică fiecărui tip de
fibră. Spre exemplificare în figura VI.3 sunt redate diagramele efort
deformaţie ale principalelor fibre textile.
Fig. VI.3 Diagrame efort-deformaţie ale principalelor fibre textile

136 Fibre textile
Din diagramele efort-deformaţie se poate determina valoarea
forţei şi alungirii la rupere, dar mai important este faptul că în baza lor
se poate evidenţia comportarea fibrelor atunci când sunt solicitate la
tracţiune cu forţe mai mici decât cele de rupere.
Principalele caracteristici care se pot determina cu ajutorul
diagramei efort-deformaţie sunt:
– limitele şi zonele specifice, respectiv de proporţionalitate,
de elasticitate, de curgere şi de rupere;
– lucrul mecanic de rupere, precum şi lucrul mecanic
specific;
– factorul lucrului de rupere;
– modulul de elasticitate.
VI.1.2.1. Zone şi limite specifice ale diagramelor

Într-o diagramă efort-alungire, de formă neliniară (fig.VI.4),
se evidenţiază următoarele puncte şi zone caracteristice:
– limita de proporţionalitate, punctul P (de coordonate
Fp,εp);
– limita de elasticitate, punctul E (de coordonate Fe,εe);
– limita de curgere, punctul C (de coordonate Fc, εc);
– limita de rupere, punctul R (de coordonate Fr, εr);
– zona hookiană (dreapta OP), delimitată de origine şi limita de
proporţionalitate P, zonă caracterizată prin dependenţa liniară
dintre forţă şi deformaţie;
– zona de elasticitate (zona I), în care este inclusă şi zona
hookiană şi care se manifestă până în punctul E, numit limită
de elasticitate; în această zona predomină deformaţiile
elastice;
– zona de fluaj (zona II), cuprinsă între limita de elasticitate E
şi limita de curgere C, este zona de curgere în care la creşteri
relativ mici ale efortului se înregistrează creşteri apreciabile
ale deformaţiei; la unele fibre această zonă se finalizează cu
ruperea fibrei;
– zona de rupere (zona III), cuprinsă între punctele C şi R (se
manifestă numai la unele fibre, cum ar fi fibrele poliesterice,
poliamidice etc.), este zonă în care are loc distrucţia
macroscopică a fibrei, marcată de limita de rupere R.
Fig. VI.4. Diagrama efort-deformaţie. Limite şi zone speficice
Poziţia în diagramă a punctelor P, E, şi C se determină prin

metode grafice.
Limita de proporţionalitate (punctul P) corespunde punctului
de tangenţă al diagramei cu dreapta ce trece prin origine şi a cărei
direcţie coincide cu direcţia primei părţi a diagramei.
Poziţia limitelor de elasticitate şi de curgere se pot stabili prin
metodele grafice Meredith sau Coplan (fig. VI.5).
a b
Fig.VI. 5. Metode grafice de determinare a poziţiei limitelor
a – metoda Meredith; b – metoda Coplan
Conform metodei Meredith (fig. VI.5 a), aceste puncte
corespund punctelor de tangenţă ale diagramei cu dreptele paralele cu
dreapta ce uneşte originea cu punctul de rupere.
138 Fibre textile
Conform metodei Coplan (fig. VI.5 b), punctele E şi C
corespund intersecţiei dintre diagramă şi bisectoarele unghiurilor
formate de dreptele trasate pe direcţia celor trei zone specifice.
VI.1.2.2. Lucru mecanic de rupere
Lucru mecanic de rupere reprezintă lucru mecanic consumat

pentru deformarea fibrei până la rupere.
Grafic, lucru mecanic de rupere (L) este echivalent cu
suprafaţa delimitată de curbă, abscisă şi paralela la ordonată dusă din
punctul de rupere (fig. VI.6).
Lucru mecanic elementar (dL) consumat pentru deformarea
fibrei cu o deformaţie elementară (dΔl) este dat de relaţia:
dL = F ⋅ dΔl ,
iar lucru mecanic de rupere de relaţia:
Δl r Δl r
L = ∫ dL = ∫ F ⋅ dΔl (cN.cm; cN.mm)
0 0
Fig. VI.6.
Reprezentarea grafică a
lucrului mecanic de
rupere
Din punct de vedere matematic, pentru a calcula valoarea

lucrului de rupere ar trebui să se cunoască ecuaţia curbei şF = f(Δl) ţ.
Această metodă nu se aplică, deoarece pentru fiecare fibră testată se
obţine câte o curbă, iar metoda în sine este foarte anevoiasă.
Lucru mecanic de rupere fiind echivalent cu aria suprafeţei de
sub curbă, valoarea lui se determină prin determinarea ariei respective.
În acest scop se poate aplica metoda gravimetrică (desenarea
suprafeţei date precum şi a unei suprafeţe de referinţă pe o hârtie
omogenă, stabilirea constantei gravimetrice a hârtiei, decuparea şi
stabilirea masei desenului corespunzător suprafeţei necunoscute şi în
final calcularea ariei acesteia) , sau metoda planimetrării.
Valoarea lucrului mecanic de rupere depinde de grosimea
fibrei (prin valoarea forţei) şi de lungimea iniţială a probei (prin
valoarea alungirii absolute).
Pentru a compara valorile obţinute pentru fibre de diferite
grosimi şi testate cu diferite distanţe între clemele dinamometrului este
necesar să se determine lucru specific de rupere.
Lucru specific de rupere este definit ca lucru mecanic
consumat pentru ruperea unei fibre de lungime şi de densitate de
lungime egală cu unitatea.
Lucru specific de rupere (Ls) se calculează cu relaţia:
L
Ls = (cN/tex; cN/dtex; cN/den)
T ⋅l
în care: L – lucru mecanci de rupere, cN.cm;
l – lungimea iniţială a probei, cm;
T – densitatea de lungime, tex, dtex, sau den.
VI.1.2.3. Factorul lucrului de rupere

Factorul lucrului de rupere (f) este definit prin raportul dintre
lucrul mecanic (L) consumat pentru rupere fibrei şi produsul dintre
valoarea forţei (Fr) şi alungirii absolute corespunzătoare limitei de
rupere (Δlr), produs care reprezintă lucrul mecanic teoretic:
L
f =
Fr ⋅ Δl r
Deoarece valorile lucrului mecanic real şi respectiv a lucrului
mecanic teoretic sunt proporţionale cu suprafeţele ORΔlr şi OFrRΔlr
(fig. VI.7), valoarea factorului se poate calcula ca raport al ariilor
suprafeţelor menţionate.
140 Fibre textile
Fig. VI.7.
Reprezentarea grafică a
lucrului mecanic real (L) şi
a lucrului teoretic (Fr.Δlr)
Mai simplu, prin aplicarea metodei gravimetrice, factorul

lucrului mecanic se poate calcula ca raport al maselor hârtiei omogene
pe care s-au efectuat desenele:
L ariaORΔl r M
f = = = 1
Fr ⋅ Δl r ariaOFr RΔl r M 2
în care: M1 – masa hârtiei corespunzătoare ariei ORΔlr;

M2 – masa hârtiei corespunzătoare ariei OFrRΔlr.
Prin aplicarea metodei gravimetrice valoarea factorului de

rupere se determină foarte repede şi precis, fără a fi necesară în acest
scop o dotare specială. Iar, dacă se cunoaşte valoarea factorului de
rupere atunci se simplică foarte mult calculul lucrului mecanic de
rupere. În acest caz valoarea lucrului mecanic de rupere (L) se
determină aplicând relaţia:
L = f ⋅ Fr ⋅ Δl r (cN.cm)
în care: f – factorul de rupere;

Fr – forţa de rupere, cN;
Δrl – alungirea la rupere, cm.
Factorul lucrului de rupere este o mărime adimensională, care
indică capacitatea de deformare a unei fibre.
Se consideră trei fibre care nu se deosebesc prin valorile

forţelor şi alungirilor la rupere, dar a căror aliură a diagramelor este
diferită (fig. VI.8).
Fig. VI.8. Factorul lucrului de

rupere
1, 2, 3 diagrame F-Δl pentru
trei tipuri de fibre cu valori
diferite a factorului lucrului de
rupere
Diagrama fibrei 2 este o linie dreaptă, diagrama fibrei 1 este

plasată deasupra linie drepte, iar diagrama fibrei 3 este plasată sub
linia dreaptă. Deşi cele trei fibre nu se deosebesc prin proprietăţile
tensionale de rupere, este clar că ele se vor comporta diferit atunci
când vor fi solicitate cu forţe mai mici decât cele de distrugere.
Astfel, supuse la aceeaşi forţă de tracţiune F1 ele suferă
alungiri diferite, cel mai mult se deformează fibra 3. Este posibil ca
deformaţia acestei fibre să se plaseze în domeniul deformaţiilor
plastice, în timp ce deformaţia fibrei 1 să corespundă domeniului
elastic.
Comportarea diferită a celor trei fibre poate fi pusă în evidenţă
prin factorul lucrului de rupere, a căror valori se deduc din
reprezentarea schematică din figura 8 şi anume:
– pentru fibra 2, f = 0,5
– pentru finbra 1, f > 0,5;
– pentru fibra 3, f < 0,5
În practică se preferă fibre care suferă deformaţii mici la
eforturi relativ mari, deci cele care se caracterizează prin valori mari
ale factorului lucrului de rupere.
142 Fibre textile
VI.1.2.4. Modulul de elasticitate longitudinal

Modulul de elasticitate, sau modulul Young, este o
caracteristică de material. Conform legii Hooke deformaţia specifică a
unui corp elastic este proporţională cu rezistenţa (forţa) specifică,
factorul de proporţionalitate fiind inversul modulului de elasticitate:
Δl 1 F σ
= ⋅ , sau ε = A
l E A E
Δl
în care: =ε – deformaţia specifică;
l
E – modulul de elasticitate;
F
= σ A – forţa specifică;
A
A – aria secţiunii transversale.
Deoarece grosimea fibrelor şi firelor textile rareori se
apreciază prin aria secţiunii transversale, în acest scop folosindu-se cel
mai adesea densitatea de lungime, pentru produsele menţionate legea
lui Hooke este de forma:
σ tex σ den
ε= , sau ε=
E E
de unde rezultă că:
σ tex
E= (cN/tex), sau
ε
σ
E = den (cN/den)
ε
în care: σtex – tenacitatea exprimată în cN/tex,
σden – tenacitatea exprimată în cN/den;
ε – deformaţia specifică, mărime adimensională.
În cazul solicitării la tracţiune a fibrelor această lege se
respectă numai pentru forţe mici de solicitare, respectiv până la limita
de proporţionalitate, zonă în care diagrama este o linie dreaptă
(fig.VI.9).
Fig. VI.9.
Reprezentarea
schematică
a determinării
modulului de
elasticitate
Pentru a calcula valoarea modulului de elasticitate a unei fibre

este necesar să se traseze diagrama efort-deformaţie şi să se determine
valorile deformaţiei şi a efortului pentru un punct din zona de
proporţionalitate a diagramei. Pentru diagrama prezentată în figura
VI.9 modulul de elasticitate se calculează cu relaţia:
σ1
E=
ε1
Pentru unele fibre zona de proporţionalitate este mică
comparativ cu celelalte zone, din care cauză se introduc erori la citirea
direct din diagramă a valorilor σ1 şi ε1.
Pentru a evita introducerea erorilor şi a uşura determinările
practice se apelează la o altă definiţie a modulului de elasticitate al
fibrelor.
Astfel, dacă se consideră că ε1 = 1, adică Δl = l, deci fibra a
suferit o deformaţie de 100 %, atunci E = σ1. În acest caz modulul de
elasticitate poate fi definit ca fiind valoarea efortului care provoacă o
deformaţie egală cu lungimea iniţială a probei, cu condiţia ca
deformaţia să fie proporţională cu efortul.
În baza acestei definiţii, valoarea modulului de elasticitate se
poate determina prin prelungirea liniei de porporţionalitate a
diagramei şi citirea efortului de pe această linie care corespunde
144 Fibre textile
deformaţiei de 100 %. Şi această metodă grafică este greu de aplicat
practic din care cauză cel mai frecvent se determină efortul
corespunzător deformaţiei de 1%, 10% sau pentru alte valori,
multiplicându-se corespunzător valoarea obţinută.
Concret, după cum rezultă din exemplu prezentat în figura
VI.9, după stabilirea valorii efortului corespunzător deformaţiei de 10
%, modulul de elasticitate se calculează cu relaţia:
E = σ (ε =10%) ⋅ 10
Fig. VI.10.
Reprezentarea
schematică
a determinării
modulului de elasticitate
Dacă diagrama (fig. VI.10) este prezentată în coordonate F

(forţă, în cN) şi Δl (alungire absolută, în mm) şi se cunosc lungimea
iniţială a probei (l, în mm ) precum şi densitatea de lungime a fibrei
(titlul – T în tex, dtex sau denier), sau aria secţiunii transversale a
acesteia (A, în mm2), atunci pentru calculul modulului de elasticitate
se pot aplica relaţiile:
F ⋅l
E= 1 (cN/mm2), sau
A ⋅ Δl1
F1 ⋅ l
E tex = (cN/tex; cN/dtex; cN/den)
T ⋅ Δl1
în care F1, Δ1 reprezintă forţa, respectiv alungirea absolută

corespunzătoare unui punct din zona de proporţionalitate a diagramei.
Ca şi în exemplul precedent, mai comod este să se stabilească
valoarea forţei corespunzătoare deformaţiei de 10 % (F(ε=10 %)) şi să se
calculeze modulul de elasticitate cu una din relaţiile:
F(ε =10%)
E tex = ⋅ 10 (cN/tex; cN/dtex; cN/den)
T
F(ε =10%)
E= ⋅ 10 (cN/mm2)
A
VI.1.3. Metode şi aparate

pentru determinarea proprietăţilor tensionale
Pentru determinarea proprietăţilor tensionale ale fibrelor se
folosesc două metode:
– metoda fibrei individuale, metodă care presupune
solicitarea la tracţiune a unei singure fibre;
– metoda în fascicul, metodă care presupune solicitarea la
tracţiune a unui mănunchi de fibre, special pregătit.
Prima metodă, metoda solicitării fibrei individuale este o

metodă precisă, reproductibilă, oferă posibilitatea înregistrării
diagramei efort-deformaţie, dar nu este operativă. Metoda presupune
efectuarea unui număr mare de încercări.
Metoda în fascicul se caracterizează prin operativitate mai
mare, dar prezintă dezavantajul că se introduc erori datorită ruperii
nesimultane a fibrelor.
Aparatele destinate încercărilor de tracţiune poartă denumirea
de dinamometre şi sunt astfel concepute încât să deservească o
anumită metodă. Unele, în special cele pentru solicitarea fibrelor în
formă de fascicul sunt destinate unui anumit tip de fibră.
La toate aparatele încercările trebuie să se efectueze prin
respectarea normelor metrologice şi a recomandărilor indicate de către
constructorul aparatului.
146 Fibre textile
Dinamometrul cu pendul
Există foarte multe tipuri constructive de aparate de încercat la
tracţiune care funcţionează pe principiul pendului. Ele pot fi
destinate solicitării fibrei individuale sau solicitării în fascicul. La
aparatele destinate solicitării fibrei individuale se pot înregistra
diagrame efort-deformaţie pe baza cărora se pot calcula parametri de
deformabilitate.
Dinamometrele cu pendul prezintă dezavatajul că se introduc
erori datorită inerţiei pendulului. Schema de principiu a unui
asemenea aparat este prezentată în figura VI.11.
Fig. VI.11.
Schema de principiu
a dinamometrului cu pendul
1, 2 – cleme; 3 – sistem de
acţionare a clemei; 4 – proba;
5 – ac indicator;
6 – greutate; 7 – pendul;
8 – punct de oscilaţie;
9 – scala forţelor.
Proba 4, pretensionată în prealabil, se fixează între clemele 1

şi 2 ale aparatului. Clema 2, acţionată de sistemul 3, coboară şi supune
proba la o solicitare de tracţiune cu o forţă F, care prin intermediul
clemei 1 determină rotirea pendului 7 în jurul articulaţiei fixe 8. Prin
această rotire, braţul x al forţei G (greutatea ataşată la pendul) creşte
continuu, ceea ce determină creşterea continuă a forţei de tracţiune F
la care este supusă proba. Proba se opune solicitării cu propria ei
rezistentă, de aceeaşi valoare cu forţa F, dar de sens contrar. Valoarea
forţei F care se înregistrează în momentul ruperii reprezintă forţa de
rupere Fr a probei. Valoarea ei este indicată de acul indicator 5 pe
scala gradată 9.
Dacă se consideră că proba s-a rupt după rotirea pendulului cu
unghiul ϕ faţă de poziţia iniţială, atunci se poate scrie:
Fr ⋅ b = G ⋅ x , dar x = a ⋅ sin ϕ ,
rezultă:
G ⋅ a ⋅ sin ϕ
Fr =
b
Deoarece, pentru un anumit aparat, dimensiunile a şi b sunt

constante, rezultă că valoarea forţei de rupere a probei este dependentă
de valoarea greutăţii G ataşate la pendul şi de poziţia acestuia în
momentul ruperii. La pendul se pot ataşa greutăţi de diverse mărimi,
aceasta pentru a mării sensibilitatea şi totodată domeniul de măsură al
aparatului.
Dinamometrul Pressley
Dinamometrul Pressley, de contrucţie americană, este destinat

determinări rezistenţei fibrelor de bumbac prin metoda solicitării în
fascicul. Schema de principiu a aparatului este prezentată în figura
VI.12.
Fig. VI.12
Schema de principiu
a dinamometrului Pressley [14]
1,2 – cleme; 3,4 braţe; 5 – greutate;
6 – plan de frânare
Proba se fixează între clemele ale aparatului. Clema 2, care

face corp comun cu braţele 3 şi 4, toate având posibilitatea să se
rotească în jurul articulaţiei fixe O. Iniţial greutatea este blocată în
capătul stâng al pârghiei 4, care are o uşoară înclinare, de 30 – 40, faţă
de orizontală. Prin deblocare, greutatea culisează în lungul braţului 4,
supunând, astfel, proba fixată între cele două cleme la o solicitare de
tracţiune. În momemtul ruperii fasciculului de fibre, clema 2 împreună
braţele 3 şi 4 se rotesc în sens orar, greutatea se sprijină pe planul de
frânare 6, oprindu-i-se astfel deplasarea. În dreptul greutăţii pe braţul
4 se citeşte valoarea forţei de rupere a fascicului.
148 Fibre textile
Distanţa între clemele aparatului este 0, sau se poate regla la
3,2 mm.
Fasciculele de fibre se fixează între clemele detaşabile ale
apartului cu ajutorul unui dispozitiv special (menghină). După fixarea
în cleme, extremităţile mănunchiului se taie, deci lungimea acestuia va
fi de 11,8 mm (egală cu lăţimea clemelor) dacă distanţa între cleme
este 0, sau de 15 mm dacă se stabileşte distanţa între cleme de 3,2 mm.
Proba astfel pregătită, împreună cu clemele, se introduce în aparat şi
se solicită la tracţiune.
Aprecierea rezistenţei se realizează prin indicele Pressley (IP),
care se calculează ca raport dintrte forţa de rupere a fasciculului şi
masa acestui.
Pentru fascicule cu acelaşi număr de fibre în secţiunea
transversală şi acelaşi bumbac se obţin valori diferite pentru acest
indice în funcţie de distanţa dintre clemele aparatului (0, sau 3,2 mm),
distanţă care determină o anumită lungime totală a fascicului (11,8
mm sau 15 mm) şi implicit modifică masa acestuia. Din acest motiv
pentru indicele Pressley trebuie să se specifice şi distanţa dintre cleme,
astfel:
P P
IP0 = (libre/mg), sau IP3, 2 = (libre/mg)
M M
în care:
P reprezintă forţa de rupere a mănunchiului,libre;
M – masa mănunchiului, mg.
Rezultatele care se obţin pentru cele două reglaje nu sunt
comparabile şi nu se admit relaţii de transformare.
Dinamometru DS-3M
Aparatul DS-3M, a cărui schema de principiu este prezentată

în figura VI.14, este un dinamometru cu pendul şi poate fi utilizat atât
pentru determinarea rezistenţei la tracţiune a fibrelor de bumbac cât şi
a celor de lână. Se solicită fascicule de fibre, a căror masa se alege
astfel încât valoarea forţei de rupere să se încadreze între 1500 şi 2500
cN.
Fig.VI.14. Schema de
principiu a
dinamometrului DS-3M
1 – clemă superioară;
2- bandă metalică;
3 – probă;
4 – clemă inferioară;
5 – setor metalic;
6 – pendul;
7 – scală; 8 – tijă;
9 – ax; 10 – cilindru;
11 – pârghie cu greutatea
de acţionare a clemei;
12 – articulaţie fixă;
13 – cilindru cu ulei;
14– manetă; 15 – clicheţi;
16 – roată de clichet;
17 – sistem de deblocare a
clicheţilor.
Pentru fasciculele pregătite manual (pieptănate cu un pieptene

metalic) se determină forţa de rupere şi dacă valoarea ei se încadrează
în limitele menţionate atunci acea valoare se ia în considerare, iar
masa acelui fascicul se determină prin cântărirea segmentelor rezultate
în urma ruperii.
Pentru testarea bumbacului, clemele se fixează la distanţa de 3
mm, iar după stabilirea forţei de rupere a fascicului se determină prin
calcul valoarea medie a forţei de rupere a unei fibre, cu ajutorul
relaţiei:
Qr
Fr =
M ⋅ n ⋅ 0,675
în care:
Fr – forţa medie de rupere a unei fibre, cN;
Qr – forţa de rupere a fasciculului, cN;
M – masa fasciculului, mg;
n – numărul de fibre dintr-un miligram.
150 Fibre textile
Valoarea 0,675 este un factor de corecţie [37], aplicat datorită
nesimultaneităţii ruperii fibrelor.
La testarea fibrelor de lână [37] distanţa între cleme se fixează
la ”zero”, iar forţa medie de rupere a unei fibre se calculează cu relaţia
prezentată anterior, dar fără factor de corecţie.
Dinamometru DKV
Dinamometru DKV (fig.VI.15) este un aparat cu pendul cu
ajutorul căruia se stabileşte rezistenţa la rupere a fibrelor liberiene
tehnice.
Fig. VI.15
Schema de principiu a
dinamometrului DKV
1 – pendul; 2– prismă;
3, 5 – cleme;
4 – fascicul;
6 – sistem de acţionare
a clemei;
7 – opritor;
8 – indicator;
9 – scală
Datorită structurii morfologice specifice a fibrelor liberiene

tehnice, rezistenţa la tracţiune a acestora se apreciază prin forţa
maximă de tracţiune pe care îl suportă, înainte de rupere, un mănunchi
de fibre de masă şi lungime stabilite convenţional.
Mănunchiurile de fuior pieptănate manual sunt tăiate şi
cântărite, astfel încât să se prezinte sub formă de fascicule de 270 mm
lungime şi cu masa de 420 mg. Ele se supun încercărilor cu o distanţă
între clemele aparatului de 100 mm.
Pentru câlţi, care conţin fibre mult mai scurte comparativ cu
cele întâlnite la fuior, rezistenţa la tracţiunea se determină pentru
fascicule de aceeaşi masă şi lungime, dar cărora l-i s-a aplicat o
torsiune de 120 răs/m. Fasciculele astfel obţinute au aspect de
semitort. Tot datorită prezenţei fibrelor scurte, fasciculele se testează
cu o distanţă între clemele dinamometrului de 70 mm.
În funcţie de limitele de variaţie ale tenacităţii, fibrele textile
se pot grupa în următoarele categorii:
– σt = 10 .... 20 cN/tex: lâna; bumbacul scurt; fibrele artificiale
proteice; etc.;
– σt = 21 .... 30 cN/tex: bumbacul mediu; vâscoza; fibrele
poliacrilonitrilice; etc.;
– σt = 31 .... 40 cN/tex: bumbacul lung; mătasea; vâscoza cu
modul înalt; fibrele modacrilice; etc,;
– σt = 41 .... 50 cN/tex: bumbacul extralung; fibrele poliesterice;
fibrele poliamidice; etc.;
– σt = 51 .... 60 cN/tex: in; ramie; fibrele fortizan; etc.;
– σt > 60 cN/tex: sticlă.
În funcţie de limitele de variaţie ale alungirii la rupere, fibrele
textile se pot grupa în următoarele categorii:
– ε = 1 ... 10 %: bumbac; in; ramie; fibrele fortizan; sticlă; etc.;
– ε =21 ... 30 %: mătasea; lâna groasă;
– ε = 31 ... 40 %: fibrele poliesterice; fibrele poliamidice; etc.;
– ε = 41 ... 51 %: lâna fină; fibrele polipropilenice; etc.
VI.1.4. Elasticitatea fibrelor

VI.1.4.1. Aspecte generale
Elasticitatea este proprietatea fibrelor de a reveni – parţial sau

total – la forma iniţială după îndepărtarea forţei (mai mică decât cea de
rupere) care le-a provocat deformaţia.
Pentru materiale în general, prezintă importanţă deformaţia
elastică atât în timpul acţionării forţei cât şi în timpul revenirii (după
îndepărtarea forţei).
Pentru textile, prezintă importanţă deformaţia elastică după
îndepărtarea forţei, deoarece pentru produsele textile în mare parte
este nevoie ca ele să-şi păstreze forma după ce au fost supuse la
anumite solicitări.
152 Fibre textile
Elasticitatea fibrelor influenţează foarte multe proprietăţi ale
produselor finite.
Astfel:
– stabilitatea – cu cât fibrele sunt mai elastice, cu atât
produsele în structura cărora intră vor avea o stabilitate
mai mare la diverse solicitări mecanice;
– şifonabilitate este mai redusă la produsele în structura
cărora intră fibre mai elastice;
– tendinţă mai redusă de formare a efectului pilling la
produsele alcătuite din fibre mai elastice;
– drapajul produselor (capacitatealor de a lua forma
corpului) este cu atât mai mare cu cât fibrele din structura
lor sunt mai elastice;
– tuşeu mai moale, mai plăcut la produsele alcătuite din
fibre mai elastice;
– rezistenţă mai mare la produsele în structura cărora intră
fibre mai elastice.
Revenirea fibrelor la forma iniţială după deformare este

posibilă atunci când forţele exterioare au produs modificări
reversibile.
Dintre asemenea modificări se menţionează:
– modificarea unghiului de valenţă al legăturilor
intramoleculare;
– modificarea reversibilă a formei macromoleculei;
– deplasarea relativă a unor elementele structurale.
Determinarea practică a valorilor deformaţiei elastice şi a

deformaţiei plastice presupune solicitarea unei probe de lungime
cunoscută cu o forţă inferioară celei de rupere urmată de relaxare şi
măsurarea lungimii după solicitare şi după relaxare.
Astfel, o fibră de lungime iniţială l0 (fig.VI.19), sub acţiunea
unei forţe de tracţiune F, mai mică comparativ cu forţa sa de rupere Fr,
se deformează axial ajungând la lungimea l1.
Deformaţia totală (εt), exprimată în procente, este dată de
relaţia:
l1 − l0
εt = ⋅ 100 (%)
l0
l0 Fig. VI.19.
Reprezentarea schematică a
l1 l2 deformarii fibrei sub acţiunea unei
forţe de tracţiune
l0 – lungimea iniţială;
l1 – lungimea deformată;
l2 – lungimea după relaxare
F<Fr
După îndepărtarea forţei de solicitare fibra revine la lungimea

l2. Deci, din deformaţia totală o parte se recuperează, iar cu o parte
fibra rămâne deformată ireversibil.
Deformaţia recuperată poartă denumirea de deformaţie
elastică (εe) şi ea se produce datorită unor modificări reversibile în
structura fibrelor, iar deformaţia ireversibilă este numită deformaţie
plastică (εP) şi este rezultat al deplasării elementelor structurale unele
faţă de altele.
Conform exemplului prezentat în figura VII.19, cele două
componente ale deformaţiei totale se calculează cu relaţiile:
l1 − l 2
εe = ⋅ 100 (%)
l0
l2 − l0
εp = ⋅ 100 (%)
l0
154 Fibre textile
VI.1.4.2 Mărimi de apreciere a elasticităţii

Capacitatea de revenire din deformare se apreciază prin:
– modul de elasticitate (E);
– gradul de elasticitate (Ge);
– lucrul mecanic de revenire (Lr).
Modulul de elasticitate este o caracteristică de material, care

reprezintă efortul necesar pentru a obţine o alungire egală cu lungimea
iniţială în domeniul elastic (o alungire de 199%). Este o mărime foarte
importantă, dar numai valoarea acestei caracteristici nu este suficientă
pentru a cuantifica elasticitatea fibrelor.
Modulul de elasticitate pentru fibre se determină pentru prima
parte a diagramei efort-deformaţie, deoarece numai în această zonă se
respectă legea lui Hooke.
La unele fibre, în zona de proporţionalite apar atât deformaţii
elastice cât şi deformaţii plastice. Producerea simultană a acestor
deformaţii face aproape imposibilă separarea lor, din care cauză
valoarea modulului de elasticitate nu este suficientă pentru aprecierea
capacităţii de revenire din deformare.
Gradul de elasticitate (Ge) este un parametru convenţional,

care reprezintă raportul dintre deformaţia elastică (εe) şi deformaţia
totală (εt) şi se calculează cu relaţia:
l1 − l 2
⋅ 100
εe l0 l −l
Ge = = ⋅ 100 = 1 2 ⋅ 100 (%)
εt l − l l1 − l0
1 0
⋅ 100
l0
în care: l0, – lungimea iniţială,
l1, – lungimea deformată,
l2 – lungimea după relaxare.
Deformaţia elastică şi deformaţia totală se calculează după ce
fibra a fost supusă unei încărcări sau alungiri convenţionale un timp
stabilit deasemenea convenţional.
Practic gradul de elasticitate se poate determina prin:
– încărcare constantă, respectiv o anumită lungime de fibra
se solicită cu forţă cunoscută (de regulă 30 % din forţa de
rupere) după care se determină lungimea deformată şi
lungimea după revenire;
– alungire constantă respectiv fibra se deformează cu o
anumită alungire (de regulă ε = 5 %), după care se
urmăreşte revenirea.
Gradul de elasticitate este dependent de mărimea forţei, sau, după
caz, de mărimea alungirii aplicate probei, din acest motiv este strict
necesar ca atunci când se indică o anumită valoare a gradului de
elasticitate să se indice şi condiţiile de testare.
Gradul de elasticitate scoate în evidenţă unele caracteristici de
folosire a fibrelor; de acest parametru depind stabilitatea,
şifonabilitatea, rezistenţa. El variază de la o fibră la alta, dar este
dependent şi de gradul de încărcare.
Lucrul mecanic de revenire
Sub acţiunea unei forţe (egală cu 30% din forţa de rupere)

fibra suferă deformaţii elastice şi plastice pentru a căror producere se
consumă o energie totală, din care o parte pentru producerea
deformaţiei elastice, deci se conservă şi se poate recupera la relaxare,
iar o parte se consumă ireversibil pentru deformaţia plastică,
disipându-se sub formă de căldură.
Aceste fenomene pot fi cuantificate prin lucrul mecanic
consumat pentru deformare şi lucrul mecanic eliberat la relaxare
Lucrul mecanic ”recuperat” denumit lucrul mecanic de
revenire sau lucrul de deformaţie elastică, poate fi determinat prin
trasarea diagramei efort-deformaţie pentru o solicitare egală cu 30 %
din forţa de rupere urmată de relaxare (fig. VI.20). La solicitare se va
înregistra curba OA, iar la relaxare AB.
156 Fibre textile
Fig. VI.20
Lucru mecanic de revenire
(Lr)
şi lucrul mecanic de
deformare (L)
Sub acţiunea forţei de solicitare fibra s-a deformat cu o

deformaţie totală εt, pentru aceasta consumându-se lucrul mecanic L, a
cărui valoare este echivalentă cu aria de sub curba OA. După
îndepărtarea forţei se recuperează deformaţia elastică εe, respectiv
lucru mecanic de revenire Lr echivalent cu mărimea ariei de sub
dreapta AB.
Ca parametru pentru aprecierea elasticităţii fibrei se foloseşte
lucrul specific de revenire Lrs, care se calculează cu relaţia:
L
Lrs = ⋅ 100 (%)
Lr
Acest parametru prezintă dezavantajul că nesesită apartură

complicată şi foarte sensibilă, în timp ce gradul de elasticitate se
determină mult mai rapid.
VI.1.5. Proprietăţi vâscoelastice ale fibrelor
Fibrele textile în timpul prelucrării şi în timpul utilizării sunt

supuse la solicitări cu forţe mai mici decât cele de distrugere, dar care
acţionează timp mai îndelungat, după care urmează perioade de
relaxare. Comportarea fibrelor la asemenea solicitări depinde de
proprietăţile reologice ale acestora.
Vâscoelasticitatea fibrelor reprezintă comportarea acestor,
atunci când sunt supuse la solicitări mai mici decît cele de distrucţie,
luându-se în considerare şi timpil de solicitare.
Pentru studierea vâscoelasticităţii fibrelor s-au elaborat
diferite metode şi modele şi s-au stabilit anumite diagrame teoretice
corespunzătoare modelelor respective.
Dintre toate, modelul Burgers corespunde cel mai bine pentru
caracterizarea proprietăţilor vâscoelastice a fibrelor.
Diagrama de fluaj a unei fibre, corespunzătoare modelului

Burgers, este prezentată în figura VI.21.
Fig. VI.21. Diagrama de fluaj a modelului Burgers
Presupunem o fibră solicitată cu o încărcare constantă (σ) un

timp t1, timp în care se va deforma cu o valoare εt. Îndepărtând
sarcina, fibra va tinde să revină la dimensiunea iniţială. În momentul
îndepărtării forţei apare un fenomen de revenire instantanee (εe),
urmat de unul de revenire încetintă(εeî).
158 Fibre textile
În momentul aplicării forţei de solicitare fibra se deformează
instataneu, această deformaţie fiind indicată în diagrama prin
segmentul 0a. Pe parcursul solicitării, în intervalul de timp t1,
deformaţia creşte continuu conform curbei abc. La încetarea solicitării
fibra tinde să revină la dimensiunea iniţială. O parte din deformaţie se
recuperează instantaneu şi anume deformaţia elastică imediată (εe), în
diagrama fiind redată prin segmentul ce, deformaţia elastică încetinită
(εeî), redată prin curba ef, se recuperează după un anumit timp, iar
deformaţia plastică (εp), indicată de segmentul fg, nu se recuperează.
Dacă după intervalul de timp t1 nu s-ar întrerupe solicitarea,
atunci fibra ar continua să se deformeze, conform curbei cd, ceea ce ar
conduce la ruperea fibrei.
În timpul solicitării se produc fenomene specifice, care sunt
indicate în diagramă prin următoarele zone:
– segmentul 0a corespunde deformaţiei elastice, care se
produce cu viteză mare;
– curba ab corespunde fluajului primar, care este o
deformaţie complexă; în această zonă începe curgerea
unor elemnete faţă de altele, viteza de deformare fiind
încă destul de mare;
– curba bc corespunde fluajului stabilizat; deformaţia creşte
proporţional cu timpul, dar cu o viteză mai mică;
– curba cd corespunde fluajului accelerat; este zona în care
viteza de deformare creşte din nou; fluajul accelerat
precede ruperea fibrei.
În timpul de relaxare se produc următoarele fenomene:

– revenirea elastică imediată, care se produce cu vitza
sunetului; este redată în diagrama prin segmentul ce;
– revenirea elastică încetinită, sau fluajul primar invers,
redat prin curba ef;
– fluajul stabilizat invers, redat prin dreapta fg.
Metode şi aparate
pentru determinarea gradului de elasticitate
şi trasarea diagramelor de fluaj
Pentru obţinerea diagramelor de fluaj, şi a gradului de

elasticitate, se pot aplica două metode:
– cu încărcare constantă, metodă prin care se obţin
diagrame de fluaj de tipul celei prezentate în figura VI.22;
– cu alungire constantă, care presupune deformarea probei
până la valoarea alungirii totale (fig. VI.23) şi
determinarea alungirilor la relaxare.
Fig. VI.22. Fig. VI.23.

Diagrama de fluaj obţinută prin Diagrama de fluaj obţinută prin
metoda cu încărcare constantă metoda cu alungire constantă
Pentru ambele metode, obţinerea practică a diagramelor şi

implicit a deformaţiilor corespunzătoare, presupune stabilirea
deformaţiei la diferite intervale de timp, atât pentru perioada de
solicitare cât şi pentru cea de relaxare.
În acest scop se pot folosi microdeformetrele sau
relaxometrele.
Microdeformetrele destinate testării fibrelor sunt echipate cu

dispozitive optice cu ajutorul cărora se pot determina deformaţiile cu
precizie de 1 micron.
Schema de principiu a unui microdeformetru este prezentată
în figura VI.24.
160 Fibre textile
1
l0 lri
ldi
Fig.VI.24
2 Schema de principiu
a unui microdeformetru
[14]
3 1 – probă;
2- greutate de
4 pretensionare;
3 – greutate de solicitare;
4 – suport mobil
a b c
Iniţial se stabileşte lungimea (l0) a fibrei pretensionate cu o

forţă de 0,5 cN/tex (fig. VI.24 a). Prin coborârea suportului 4 asupra
fibrei va acţiona o forţă de tracţiune constantă, egală cu greutatea
călăreţului 3 (fig. VI.24 b).
Proba se menţine sub tensiune o perioadă (de exemplu 30
minute) notându-se lungimile deformate (ldi), care se înregistrează la
diferite intervale de timp (de exemplu la 5”; 30”; 1’; .... ; 30 minute).
Anularea solicitării se realizează prin ridicarea suportului 4
(fig. VI.24 c). În perioada de relaxare, de regulă egală cu cea de
solicitare, se urmăreşte revenire din deformare, prin notarea lungimilor
(lri) înregistrate la aceleaşi intervale de timp. În baza lungimilor
stabilite se calculează valorile deformaţilor corespunzătoare fiecărui
interval de timp de solicitare, respectiv de relaxare, valori care se
folosesc pentru trasarea diagramei de fluaj.
Pentru calculul deformaţiei totale, a deformaţiei elastice
imediate, a deformaţiei elastice încetinite, a deformaţiei plastice,
precum şi a gradului de elasticitate nu este strict necesar să se
cunoască toate lungimile înregistrate la solicitare şi relaxare.
Astfel, dacă se consideră că o probă a fost solicitată şi
respectiv relaxată timp de 30 minute, atunci pentru calculul
parametrilor menţionaţi este suficient să se cunoască lungimea iniţială
(l0), lungimea după 30 de minute de solicitare (l1), lungimea de
revenire (l2) după 5 secunde (mai rapid practic nu este posibil) de la
îndepărtarea forţei şi lungimea de revenire (l3) după 30 de minute de
relaxare. Pentru calculul deformaţiei totale (εt), a deformaţiei elastice
imediate (εe), a deformaţiei elastice încetinite (εeî), a deformaţiei
plastice (εp), precum şi a gradului de elasticitate (Ge) se aplică
relaţiile:
l −l l −l
ε t = 1 0 ⋅ 100 (%) ε e = 1 2 ⋅ 100 (%)
l0 l0
l2 − l3 l 3 − l0
ε ei = ⋅ 100 (%) εp = ⋅ 100 (%)
l0 l0
ε e + ε ei l −l
Ge = ⋅ 100 = 1 3 ⋅ 100 (%)
εt l1 − l0
Relaxometrele (fig.VI.25) sunt aparate la care modul de lucru

este similar celui descris la microdeformetru. Diferenţa între cele două
tipuri de aparate constă în modul de solicitare a probei. La
relaxometru solicitarea se realizează prin intermediul unor arcuri a
căror caracteristici sunt cunoscute.
1 l0
ldi
2 Fig.VI.25.
Schema de principiu a unui
E
lao relaxometru
3 1 – probă; 2 – clemă;
la1
3 – arc.
σ
a b
162 Fibre textile
Dacă, pentru arc se cunosc modulul de elasticitate (E),
lungimea în stare relaxată (lao), adică lungimea înainte de solicitarea
probei (fig. VI.25 a) şi lungimea din timpul solicitării (la1), atunci se
poate calcula încărcarea (σ) la care a fost supusă proba prin
intermediul arcului şi anume:
l a1 − l ao l −l
σ = ε ⋅ E , dar ε = , deci σ = εE = a1 ao ⋅ E
l a1 l a1
La relaxometre, prin deformarea arcurilor cu diferite valori se

pot realiza diverse încărcări ale probelor, nefiind necesară în acest
scop o trusă de greutăţi (călăreţi) ca în cazul microdeformetrelor.
VI.2. SOLICITAREA DE ÎNCOVOIERE
Folosirea în exclusivitate a rezistenţei, drept criteriu de

apreciere a calităţii, nu este indicată deoarece o mare rezistenţă nu este
dovada unei bune calităţi, după cum, nici o rezistenţă mică nu
dovedeşte sufiicent că materialul este necorespunzător calitativ.
În afară de solicitările de tracţiune, fibrele sunt supuse şi altor
solicitări, între care predominante sunt solicitările la încovoiere, care
se pot produce în timpul procesului de prelucrare, sau chiar în timpul
utilizării produselor finite.
În timpul procesului de prelucrare textilă fibrele sunt supuse
la solicitări de încovoiere prin îndoiri de diferite organe, în special în
procesele din filatură, prin buclări sau înodări în procesele de
prelucrare a firelor - răsucire, ţesere, tricotare etc., sau în timpul
operaţiilor de interţesere în cazul structurilor textile neţesute.,
solicitări care pot conduce la modificări structurale esenţiale,
evidenţiate de regulă prin stabilitatea dimensională a produsului.
Dimensionarea organelor lucrătoare prin sau peste care se trec
fibrele este în strânsă legătură cu comportamentul acestora la
încovoiere. Raza de curbură a acestor organe se stabileşte astfel încât
să nu provoacedistrucţia fibrelor prin încovoiere.
VI.2.1. Calculul razei de curbură care provoacă ruperea fibrei

Marea majoritate a organelor lucrătoare sunt cilindrice, deci
fibrele se încovoaie după o rază de curbura, a cărei valoare, în cazul în
care este foarte mică (adică atunci când organele de lucru care
provoacă încovoiere sunt de dimensiuni foarte mici) poate determina
ruperea prin încovoiere a fibrelor.
Pentru a preîntâmpina apariţia unui asemenea fenomen este
necesar să se cunoască valoarea razei de curbură care ar putea distruge
fibra prin încovoiere.
Se consideră o fibră, cu diametru d, (fig.V.26 ) care trece
peste un organ de lucru cilindric, de rază Ri, organ care îi provoacă o
încovoiere de rază R0. În zona de sub raza neutră (x-x,) fibra este
supusă la eforturi de compresie, iar în zona de deasupra la solicitări de
întindere şi tensionare.
A B
l
l
li
Re
x x
d
ϕ R0
Ri
0
Fig. VI.26. Fibră încovoiată sub o rază de curbură R0
Întrucât fibrele textile se caracterizează printr-o bună

rezistenţă la compresie, distrugerea fibrei încovoiate poate să fie
cauzată numai de întindere. Ruperea fibrei apare atunci când zona
situată deasupra axei neutre va suferi o deformaţie mai mare, sau cel
puţin egală cu alungirea la rupere a fibrei. Din această zonă, partea
exterioară, respectiv arcul de cerc le este cel care se deformează cel
mai mult.
164 Fibre textile
Ţinând cont că axa neutră nu se deformează, deci arcul l0 nu-
şi modifică dimensiunea, condiţia de rupere a fibrei este ca alungirea
arcului le comparativ cu l0 să fie mai mare decât alungirea la rupere
(εr) a fibrei:
le − l0
ε= ≥ εr
l0
Cunoscând grosimea şi alungirea la rupere a unei fibre, se

poate calcula valoarea razei de curbură a organului de lucru care
poate conduce la distrugerea acesteia. Dacă s-ar face un calculul, s-ar
constata că numai organele de lucru cu o rază de curbură foarte mică
(sub 45μm) ar putea distruge fibra numai prin simpla încovoiere. În
practică, nu există organe de lucru de asemenea dimensiuni.
Deci, în procesele de prelucrare fibrele nu se rup datorită
solicitării de încovoiere, dar de cele mai multe ori solicitarea de
încovoiere este însoţită şi alte solicitări, în special de solicitările de
tracţiune, care împreună pot provoca ruperea fibrei.
Aşadar, făcând abstracţie de natura polimerului şi de structura

produsului, influenţa cea mai mare a rezistenţei la încovoiere o
exercită grosimea fibrelor – atât prin mărime cât şi prin forma ariei
secţiunii transversale:
• fibrele mai fine se comportă mai bine la solicitări de
încovoiere decât cele mai groase;
• o formă mai aplatizată micşorează rezistenţa la
încovoiere a fibrelor, mărind deci flexibilitatea
acestora.
Capacitatea de îndoire, denumită şi flexibilitatea fibrelor
este influenţată de asemenea şi de proprietăţile lor elastice (de
valoarea alungirii la rupere şi de valoarea alungirii corepunzătoare
limitei de elasticitate).
VI.2.2. Rezistenta la încovoiere a fibrelor
Rezistenţa la îndoire denumită şi rigiditate este capacitatea

fibrelor de a se opune schimbării formei lor sub acţiunea forţelor de
încovoiere.
Acesta este un alt mod de apreciere a comportării fibrelor la
solicitarea de încovoiere.
Fiecare fibră se caracterizează printr-o anumită capacitate de a
se opune schimbării formei sale, atunci când asupra ei acţionează un
moment încovoietor.
Valoarea rigidităţii la încovoiere poate fi calculată sau
determinată practic, fiind .definită de relaţia:
Ri = E ⋅ I
în care I reprezintă momentul de inerţie a secţiunii transversale faţă de

axa neutră.
Pentru fibrele cu secţiune circulară rigiditatea este dată de
relaţia:
πd 4
Ri = E ⋅ I = E (cN.mm2)
64
în care E reprezintă modulul de elasticitate, în cN/mm2;

d – diametrul secţiunii fibrei, în mm.
Deoarece diametrul fibrelor şi firelor este greu de determinat
cu precizie, valoarea rigidităţii se poate calcula prin folosirea
indicatorilor specifici utilizaţi în sectorul textil cu relaţiile:
E ⋅ T 2t
Ri = ⋅ 10− 3 (cN.mm2)
4 ⋅π ⋅ ρ
E ⋅ T 2t
Ri = ⋅ 10− 5 (cN.cm2)
4 ⋅π ⋅ ρ
166 Fibre textile
Din aceaste relaţii rezultă că rigiditatea la încovoiere a unei
fibre este direct proporţională cu modulul de elasticitate şi pătratul
densităţii de lungime şi invers proporţională cu masa specifică. La
fibrele de aceeaşi natură (E = ct. şi ρ = ct.) valoarea rigidităţii depinde
numai de grosimea fibrei.
Pentru determinarea rigidităţii fibrelor a căror secţiune
transversală nu este circulară, literatura de specialitate propune
următoarea relaţie de calcul:
η ⋅ E ⋅ T 2t
Ri = ⋅ 10− 3 (cN.mm2)
4 ⋅π ⋅ ρ
în care: η este un coeficient de corecţie a cărui valoare ţine seama de

forma secţiunii transversale a fibrelor.
În tabelul 1, sunt prezentate valorile acestui coeficient pentru
principalele fibre textile.
Tabel VI.1. Coeficienţi de corecţie a rigidităţii fibrelor

Valoare Valoare
T i p f i b ră T i p f i b ră
coeficient coeficient
Vâscoza 0,74 Mă ta s e 0,59
F o r tiz a n 0,83 P o lia mid ă 0,91
Acetat 0,67 S t i c lă 1,00
Lână 0,80
VI.2.2.1. Metode de măsurare a rigidităţii
Deoarece fibrele textile se caracterizează prin mărimi şi forme

foarte variate, chiar şi în cadrul aceluiaşi tip de fibră, practic este mai
simplu să se determine rigiditatea prin diferite metode experimentale,
decât să se calculeze cu relaţiile prezentate, dar pentru aceasta este
necesară o aparatură foarte sensibilă, care să asigure încărcarea fibrei
cu forţe foarte mici şi care să permită măsurarea exactă a deformaţiilor
ce apar în urma solicitărilor.
Întrucât nu există aparate, care în urma încercărilor să indice
direct valoarea rigidităţii, în continuare se vor prezenta câteva metode
prin care se determină alte mărimi (săgeata, forţa de încovoiere,
momentul încovoietor) pe baza cărora se poate calcula valoarea
rigidităţii.
Multiplele metodele elaborate pentru aprecierea rigidităţii se
pot grupa în:
– metode bazate pe măsurarea deformaţiei maxime a probei
supusă la încovoiere cu forţă concentrată de mărime
cunoscută (metoda Cambrigde, Suthrie, Pierce etc.);
– metode bazate pe măsurarea forţelor încovoietoare,
respectiv a momentelor încovoietoare, care deformează
proba cu o valoare cunoscută (metoda Mayer, metoda
Frenzel, metoda Lasarenko etc.);
– metoda corzii vibrante;
– metode pentru aprecierea convenţională a rigidităţii.
¾ Metode bazate pe măsurarea deformaţiei
Metoda Cambridge
Această metodă se bazează pe măsurarea săgeţii pe care o face

fibra sub acţiunea unei forţe convenţionale.
F
1 1 1 f
2 2
F
a b c
Fig. VI.27. Principiul metodei Cambridge [14]

1 – fibră; 2 – cadru
168 Fibre textile
Dacă asupra fibrei 1, de lungime cunoscută, prin intermediul
cadrului 2 aşezat pe aceasta (fig.VI.27. a), se acţionează cu o forţă F
(fig VI.27. b), atunci fibra se va încovoia, formând faţă de orizontală
săgeta f.
Cambridge propune ataşarea cadrului de încovoiere al fibrei la

un dinamometru, cu ajutorul căruia se solicită proba cu o forţa
cunoscută, şi se determină valoarea săgeţii formată de fibră.
Cunoscând valoarea forţei (F) şi a săgeţii (f) rigiditatea fibrei (Rî) se
calculează cu relaţia:
F ⋅l3
Ri = E ⋅ I =
48 ⋅ f
Metoda Suthrie
Această metodă constă în încărcarea unei probe încastrate cu o
forţă concentrată.
l
Fig. VI.28.
Principiul metodei Suthrie
F f
Practic, se determină (fig. VI.28) săgeata (f) formată de un

segment de fibră de lungime cunoscută (l=1,5 ... 2 mm), fixat la un
capăt, atunci când asupra celuilat capăt acţionează o forţă (F).
Considerând fibra o bară încastrată la un capăt, rezistenţa la
îndoire se calculează cu relaţia:
F ⋅ l3
Ri = E ⋅ I = (cN.cm2)
3⋅ f
în care termenii au semnificaţia celor prezentaţi în relaţia precedentă.

Metoda Peirce
Metoda Pierce, recomandată pentru fire filamentare,
presupune măsurarea deformaţiei unei bucle de fir sub acţiunea unei
forţe de mărime cunoscută (fig. VI.29).
Fig. VI.29.
Principiul metodei
Peirce [14]
l0 l0 – diametrul buclei;
d – deformaţia buclei;
l F – forţa de solicitare
Pentru calculul rigidităţii se foloseşte relaţia:
F ⋅ L2
Ri = (cN.mm2)
z
d
în care: z = ;
L
d – deformaţia buclei, în mm;
L – lungimea de fir cuprinsă în buclă, în mm ( L = π ⋅ l0 );
l0 – diametrul buclei, în mm;
F – forţa de solicitare, în cN.
Condiţiile de solicitare trebuie astfel adoptate încât să se
d
asigure o deformaţie relativ mică a buclei, respectiv: 0,03 < < 0,11
L
170 Fibre textile
¾ Metode pentru aprecierea convenţională a rigidităţii

Metodele care permit calculul efectiv al valorii rigidităţii sunt
laborioase, necesită aparatură foarte sensibilă şi se multe ori nu sunt
adecvate testării tuturor categoriilor de fibre, cum ar fi fibrele
încreţite, fibrele liberiene tehnice.
Aprecierea rigidităţii se poate realiza prin alte mărimi, dar
care sunt dependente de aceasta.
Metoda înfăşurării fibrei pe o lamă propusă de profesorul I.
Vlad constă în înfăşurarea unei fibre, sub o tensiune constantă (0,5
cN/tex), pe o lamă de perimetru cunoscut. Lungimea unei spire este
direct proporţională cu rigiditatea probei.
Această metodă apreciază rigiditatea prin raportul (R) între
perimetrul lamei (P) şi lungimea medie a unei spire (Ls):
P
R=
Ls
Este evident că, dacă se înfăşoară două fibre sub tensiune
constantă, pe aceeaşi lamă (fig. VI.30 a), atunci fibra mai rigidă, fibra
2, va forma spire de lungime mai mare, comparativ cu fibra 1 care este
mai puţin rigidă.
fibra 1 1 2 nS
l1
fibra 2 3
l0
a b c
Fig. VI.30.
Principiul metodei înfăşurării pe lamă [14]
Determinarea practică a lungimii unei spire presupune:
– fixarea lamei 2, cu perimetrul cunoscut şi a fibrei 3,
pretensionate cu călăreţul 4, în clema 1 unui torsiometru;
– determinarea lungimii de fibră pretensionată, l0 ;
– înfăşurarea unui număr întreg (nS) de spire pe lamă;
– determinarea lungimii de fibră neînfăşurată, l1;
– calculul lungimii totale înfăşurate: lî = l0 – l1;
l
– calculul lungimii unei spire: l S = i ;
nS
Valorile raportului R sunt invers proporţionale cu rigiditatea

fibrei şi pot fi utilizate pentru compararea rigidităţii fibrelor care au
fost testate în aceleaşi condiţii.
Flexibilitatea la îndoire este proprietatea corpurilor de a se
încovoia uşor, fără a suferi deformaţii permanente, deci o probă este
cu atât mai flexibilă cu cât rigiditatea este mai mică.
Pentru unele fibre, cum ar fi fibrele liberiene tehnice,
rigiditatea se apreciază prin flexibilitate.
Fibrele liberiene tehnice sunt fibre pluricelulare în care
celulele (fibrele elementare) sunt consolidate între ele prin lamela
mediana. Sub acţiunea unor factori externi, mecanici sau chimici,
lamela mediană poate fi distrusă, ceea ce are ca efect divizarea fibrei
tehnice, ajungându-se în unele cazuri chiar la eliberarea tuturor
celulelor.
1
f1
f2
Fig. VI.31. Principiul metodei de determinare a flexibilităţii fibrelor liberiene

1 - fascicul de fibre tehnice
f1; f2 – săgeţile formate de cele două capete ale fascicolului
La această categorie de fibre flexibilitatea se cuantifică prin

săgeţile formate de capetele unui fascicul convenţional (cu masa de
420 mg şi lungimea de 270 mm), fixat la mijloc şi încovoiat sub
propria greutate.
172 Fibre textile
Flexibilitatea fasciculului se apreciază prin valoarea medie (f)
a săgeţilor (f1 şi f2) formate de cele două capete (fig. 5):
f1 + f 2
f =
2
Metoda fiind simplă, permite determinarea acestei
caracteristici după fiecare fază a procesului tehnologic, ceea ce
prezintă o deosebită importanţă, mai ales pentru fibrele liberiene ale
căror caracteristici se modifică continuu pe toate fazele proceselor de
prelucrare Divizarea fasciculelor de fibre (deci, forma, dimensiunile
secţiunii transversale şi implicit flexibilitatea), începe în procesul de
topire a plantelor şi se continuă în procesele din filatură.
VI.2.2.2. Rezistenţa la nod şi rezistenţa la buclă

Cea mai frecventă solicitare la care sunt supuse fibrele este
cea de tracţiune.
Există însă fibre cu rezistenţă mare la tracţiune, dar domeniile
lor de utilizare sunt limitate datorită fragilităţii. Un caz extrem îl
constituie fibrele de sticlă, dar există şi alte tipuri de fibre, cum ar fi
cele polinozice, care sunt considerate fragile. Fibrele fragile se rup în
timpul proceselor de prelucrare, ceea ce are ca efect mărirea consumul
specific şi totodată scăderea valorii de întrebuinţare a produselor.
Fragilitatea fibrelor poate fi pusă în evidenţă prin resiztenţa la
nod şi rezistenţa la buclă, un caz particular al încovoierii.
În foarte multe cazuri fibrele sunt deseori solicitate la
tracţiune în stare buclată sau înodată. În asemenea situaţii, în zona
nodului, sau a buclei fibrele sunt supuse la solicitări foarte complexe:
tracţiune, compresie, întindere, încovoiere, forfecare. Din acest motiv
rezistenţa la rupere a probelor înnodate, sau buclate este întotdeauna
mai mică decât cea de tracţiune.
Rezistenţa la nod şi la buclă se apreciază prin valori relative
ce se calculează cu relaţiile:
Rn
R 'n = ⋅ 100 (%);
FR
Rb
R 'b = ⋅ 100 (%)
2⋅ FR
în care: R’n – rezistenţa relativă la nod, în %;

R’b – rezistenţa relativă la buclă, în %;
R n – forţa medie de rupere a fibrelor în formă de nod, în cN;
R b – forţa medie de rupere a fibrelor în formă de buclă, în cN;
F R – forţa medie de rupere la tracţiune a fibrelor.
Forţele de rupere se determină cu ajutorul dinamometrului, la

care probele de încercare se compun din fibre individuale, pentru
determinarea forţei de rupere la tracţiune, fibre la mijlocul cărora s-a
efectuat un nod obişnuit, pentru determinarea rezistenţei la nod şi fibre
aşezate sub formă de buclă pentru determinarea rezistenţei la buclă.
Rezistenţa la nod şi rezistenţa la buclă se poate determina prin
două metode:
– metoda probei reprezentative;
– metoda segmentării.
¾ Metoda probei reprezentative, presupune determinarea forţei

medii de rupere la tracţiune a fibrelor ( FR ) dintr-o probă, precum şi
determinarea forţei medii de rupere la nod ( Rn ) şi buclă ( Rb ), pentru
fibrele din aceeaşi probă, calculnându-se în final rezistenţele relative
cu relaţiile:
Rn
Rn' = ⋅ 100 (%)
FR
Rb
Rb' = ⋅ 100 (%)
2 ⋅ FR
Metoda nu este operativă, deoarece necesită un număr mare
de încercări.
174 Fibre textile
¾ Metoda segmentării, sau înjumătăţirii fibrei, presupune
determinarea forţei de rupere la nod, sau buclă şi a forţei de rupere la
tracţiune la aceeaşi fibră. În acest scop fibra se segmentează, o
jumătate se foloseşte pentru determinarea forţei de rupere la simpla
tracţiune, iar cealaltă pentru determinarea rezistenţei la nod, sau se
împarte în trei segmente: unul pentru determinarea forţei de rupere la
tracţiune, iar cealalte două pentru determinarea rezistenţei la buclă.
VI.3. FENOMEMUL DE OBOSIRE
În timpul prelucrării fibrelor, dar mai ales în timpul utilizării

produselor finite, fibrele sunt supuse la solicitări, cu forţe mai mici
decât cele de distrugere, dar care se repetă.
Solicitările repetate au ca efect obosirea fibrei, care în final
conduce la ruperea ei.
Fenomenul de obosire se explică prin cumularea deformaţiilor
ireversibile care se produc în fibră la fiecare ciclu de solicitare.
Astfel, în cazul solicitării la tracţiune cu o forţă mai mică

decât cea de rupere, fibra se deformează cu o deformaţie totală (εt)
dată de relaţia:
ε t = ε e + ε ei + ε p
în care: εe reprezintă deformaţia elastică imediată;
εei – deformaţia elastică încetinită;
εP – deformaţia plastică.
Aceste deformaţii se produc simultan, nu succesiv; la eforturi
mici (deformaţii mici) predomină deformaţiile elastice, iar la eforturi
mari predomină deformaţiile plastice. Deci, deformaţiile plastice apar
şi la eforturi mici. Sub acţiunea repetată a solicitărilor, deformaţiile
plastice se cumulează, apare fenomenul de oboseală, care poate duce
la ruperea fibrei.
În practică fenomenul de obosire al fibrelor apare în special
datorită solicitărilor repetate de tracţiune, sau de încovoiere şi se
apreciază prin:
– rezistenţa la solicitări de tracţiune repetată;
– rezistenţa la solicitări de îndoire repetată.
Ambele rezistenţe se exprimă prin numărul de cicli la care
rezistă proba până în momentul ruperii dependent de mărimea
încărcării, durata solicitării şi durată timpului de relaxare, care
alternează între două solicitări succesive.
Rezistenţa la solicitări de tracţiune repetată, de regulă, se

apreciază prin numărul de cicli la care rezistă o probă solicitată cu
forţă egală cu 80 % din forţa de rupere, care acţionează un minut,
urmată de o relaxare timp de două minute.
Rezistenţa la îndoiri repetate, se apreciază prin numărul de

cicli la care rezistă o fibră supusă la îndoiri repetate de 1800 (fig.
VI.32). Fibra poate fi încovoiată în stare liberă, sau încovoierea poate
să se realizeze sub o anumită forţă de tensionare
2
Fig. VI.32 Schema de pricipiu a
solicitării la îndoiri repetate.
1 – fibră; 2 – clemă;
1 3 – greutate de pretensionare
În tabelul VI.3 este prezentată rezistenţa la îndoiri repetate

a principalelor fibre textile.
Rezistenţa la îndoiri repetate a principalelor fibre Tabelul VI.3
T i p f i b ră Nr.cicli T i p f i b ră Nr.cicli
P o l i a mid ă şi
500.000 Ra mie 16.000
lână
P o lie s te r 400.000 A c e ta t 15.000
P o lic lo r v in il 100.000 In 13.000
Mă t a s e c r u d ă 57.000 Cu p r o 12.000
Bu mb a c 33.000 I u ta 1.500
V â s c o ză 18.000 Ch e n a f 400
176 Fibre textile
VI.4. SOLICITAREA DE TORSIONARE
Materiile prime textile (fibrele scurte, filamentele naturale sau

chimice) pentru a fi transformate în ţesături sau tricoturi este strict
necesar să treacă printr-o fază intermediară şi anume cea de fir.
Pentru a obţine fire cu o anumită rezistenţă, dintr-o înşiruire
de fibre paralelizate, îndreptate şi orientate în direcţia lungitudinală a
acesteia este necesară consolidarea acestora, care de cele mai multe ori
se realizează prin torsionare, operaţie care presupune aplicarea unei
răsuciri în jurul axei înşiruirii de fibre.
Prin torsionare, în fibre apar tensiuni care pot duce la
deformaţii, care la rândul lor influenţează structura fibrei şi aspectul
firului. Dacă în urma torsionării fibrele se deformează plastic, atunci
firele obţinute vor fi mai compacte.
Torsionarea este operaţia prin care o secţiune transversală a
unei înşiruiri fibroase este rotită în plan propriu în jurul axei, faţă de o
altă secţiune considerată fixă, situată la distanţa l. Torsiunea (T) unui
fir se calculează cu relaţia:
n
T= (răsucituri/m)
l
în care : n – numărul de rotiri ale unei secţiuni faţă de altă secţiune;
l – distanţa dintre secţiunile considerate
Torsionarea are ca efect apariţia în interiorul înşiruirii, deci la

nivelul fibrelor, a unor tensiuni interne, care pot fi puse în evidenţă
prin tendinţa firelor de a se detorsiona, atunci când unul din capete
este lăsat liber, sau prin tendinţa de formare a cârceilor atunci când
firul este netensionat.
La torsiuni mari tensiunile interne pot provoca deformaţii
accentuate, cu repercusiuni asupra aspectului şi proprietăţile firului.
Pentru a se preîntâmpina apariţia unor asemenea fenomene trebuie să
se cunoască cum se comportă fibrele la solicitarea de torsionare, ca în
funcţie de aceasta să se stabilească cel mai eficient grad de torsionare
al firelor.
Comportarea la torsiune a fibrelor se poate aprecia prin:
– modulul de torsiune;
– rigiditatea la torsiune;
– valoarea unghiului corespunzător torsiunii de rupere.
¾ Modulul de torsiune (Et) este o caracteristică de material, a
cărui valoare, în cazul fibrelor se poate determina practic cu
ajutorul unui pendul (fig. VI.33).
1
Fig.VI.33.
Schema de principiu a pendului
2 pentru determinarea modulului de
torsiune
3 1 – clemă; 2 – fibră; 3 – disc
Fibrei 2, fixată la un capăt în clema 1, i se imprimă prin

intermediul greutăţii 3 un moment de torsiune (un anumit număr de
torsiuni). Lăsată liber, datorită elasticităţii, fibra împreună cu greutatea
suspendată de aceasta se va roti într-un sens şi celălalt. Se
cronometrează timpul de rotire al pendulului în ambele sensuri şi se
calcuează modulul de torsiune (Et ) cu relaţia:
2 ⋅π ⋅ l ⋅ k
Et =
r4 ⋅ t2
în care: k – momentul de deplasare al greutăţii;
l – lungimea fibrei;
r – raza fibrei;
t – timpul de rotire al pendulului în ambele sensuri.
¾ Rigiditatea fibrelor (Rt) la torsionare se determină cu relaţia:
Rt = A2 ⋅ G ⋅ f
în care A reprezintă aria secţiunii transversale a fibrei;
G – modulul de torsiune;
f – factor de corecţie, a cărui valoare depinde de forma
secţiunii transversale (tab.VI. 4)
178 Fibre textile
Valorile coeficientului de corecţie Tabelul VI.4

Forma Valoarea
secţiunii Fibra coeficientului,
transversale f
circulară cupro, relon, sticlă etc. 1
ovală lâna, părurile animale >0,97
aplatizată poliacrilonitrilice 0,57
triunghiulară mătasea 0,84
bumbac 0,71
cu lumen 1n 0,96
ramie 0,77
vâscoză 0,93
neuniformă
acetat 0,69 – 0,73
¾ Unghiul corespunzător torsiunii de rupere este o mărime

frecvent utilizată în practica textilă pentru aprecierea proprietăţilor
torsionale ale fibrelor.
Valoarea acestui unghi se determină prin calcul. Practic se
determină numărul de torsiuni pe unitate de lungimea care provoacă
ruperea fibrei. În acest scop se foloseşte un torsiometru, între clemele
căruia se fixează fibra pretensionată cu o forţă de 0,5 cN/tex, după
care se torsionează până la rupere.
Considerând că fibra este cilindrică, generatoarea fibrei care
este paralelă cu axa fibrei, prin torsionare se va dispune după o linie
elicoidală cu pasul h.
Dacă se cunoaşte lungimea de fibră (l) supusă torsionării
(fig.VI.34) şi numărul de torsiuni (T) care i-au provoacat ruperea,
atunci se poate determina pasul spirelor (h) cu relaţia:
l
h=
T
Fig. VI.34.
Definirea unghiului (α), corespunzător
torsiunii de rupere
Dacă înainte de torsionare lungimea generatoarei era egală cu

lungimea fibrei, prin torsionare lungimea ei creşte continuu, atingând
valoarea maximă în momentul ruperii. Lungimea generatoarei în
momentul ruperii şi implicit valoarea deformaţiei este direct
proporţinală cu numărul de torsiuni aplicate şi grosimea fibrei.
Considerând un element de fibră de lungime egală cu pasul
spirei şi desfăşurând aria laterală a acestuia, atunci se poate definii şi
calcula unghiul (α) corespunzător torsiunii de rupere:
h
tgα =
π ⋅d
în care h – pasul spirelor;
d – diametrul fibrei.
Înlocuind în această relaţie expresia pasului h al spirelor se
obţine relaţia de calcul a unghiului corespunzător torsiunii de rupere:
l
tgα =
π ⋅ d ⋅T
în care: l – lungimea iniţială a fibrei, egală cu distanţa dintre clemele
torsiometrului, în cm;
d – diametrul fibrei în cm;
T – numărul de torsiuni până la rupere, în răs/cm.
Pentru fibrele a căror secţiune transversală diferă de forma
circulară, diametrul se înlocuieşte cu unul din indicii specifici de
apreciere a grosimii.
180 Fibre textile
Valoarea diametrului în centimetri se calculează cu relaţia:
1 1
d=
5 Nm ⋅ π ⋅ ρ
Înlocuind expresia diametrului în relaţia de calcul a unghiului

corespunzător torsiunii de rupere se obţine:
l 5⋅l
tgα = = ⋅ Nm ⋅ ρ ,
1 1 T⋅ π
π ⋅T ⋅ ⋅
5 π ⋅ Nm ⋅ ρ
sau calculând valoarea constantelor se obţine:

l
tgα = 2,819 ⋅ Nm ⋅ ρ
T
Cu cât unghiul corespunzător torsiunii de rupere este mai mic
cu atât fibrele sunt mai rezistente la torsiune.
În tabelul VI.5 sunt indicate valorile unghiului de rupere prin

torsionare pentru principalele fibre textile.
Valorile unghiului corespunzător torsiunii de rupere Tabelul VI. 5

Unghiul de Unghiul de
Fibra rupere, Fibra rupere,
α α
Bumbac 53 – 56 Cazeină 28 – 31,5
In 60,5 – 68,5 PA - fibră 27 – 34
Lână 48,5 – 51,5 PA - filament 34,5 – 42,5
Mătase 51 PES – fibră 31
Vâscoză clasică 50,5 – 54,5 PES - filament 40 – 48
Vâscoză cu tena-
56,5 – 58,5 PAN - fibre 55,5 – 57
citate mare
Vâscoză cu tena-
citate foarte 67 Sticlă 85 - 87
mare
Acetat 44 – 49,5
VI.5. COMPORTAREA FIBRELOR LA FRECARE
Consideraţii genarale
Frecarea este fenomenul care apare între două corpuri aflate în
contact la mişcarea, sau tendinţa de mişcare relativă a unuia faţă de
celălalt. Fenomenul se manifestă prin apariţia unei forţe, care se opune
mişcării, numită forţă de frecare. Această forţă efectuează un lucru
mecanic rezistent, care se transformă în căldură, având ca efect
scăderea randamentului mişcării.
Mărimea forţei de frecare nu depinde de mărimea
suprafeţelor de contact. Ea depinde de mărimea forţei normale de
apăsare pe suprafaţa de contact şi de alţi factori (natura corpurilor,
starea suprafeţelor, prezenţa sau absenţa lubrifianţilor etc.) a căror
influenţă este înglobată în valoarea coeficientului de frecare.
Se consideră o fibră (fig. VI.35) de masă M aşezată pe o
suprafaţa orizontală şi care se află sub acţiunea forţei P.
În acest caz asupra fibrei acţionează:
– forţa P, care are tendinţa să deplaseze, sau chiar
deplasează corpul în raport cu suprafaţa
orizontală;
– forţa de frecare F, care se opune deplasării;
– forţa normală N, care este de aceeaşi valoare cu
greutate fibrei, dar de sens contrar.
P
F
Fig. VI.35.
Schema de definire
R a coeficientului de frecare
N ϕ
Mărimea forţei de frecare se poate determina prin măsurarea

forţei minime capabile să scoată corpul din repaus.
182 Fibre textile
Coeficentul de frecare reprezintă raportul dintre forţa de

frecare (F) şi forţa normală (N):
F
μ=
N
Dacă se notează cu ϕ unghiul pe care îl formează normala (N)
cu rezultanta (R) a forţelor F şi N, atunci se observă că valoarea
coeficientului de frecare este egală cu tangenta unghiului ϕ, adică:
F
μ= = tgϕ
N
Unghiul ϕ poartă denumirea de unghi de frecare.

Frecarea este caracterizată prin două valori ale coefientului de
frecare, în funcţie de cele două stări ale mişcării:
– coeficientul de frecare static sau de adezine μσ reprezintă
momentului iniţial al mişcării, momentul în care începe
deplasarea unui corp faţă de celălalt;
– coeficientul de frecare cinematic μχ caracterizează
comportarea fibrelor la frecare în timpul deplasării a
mişcarii lor.
Întotdeauna, la toate materialele coeficientul de frecare static
are valori mai mare comparativ cu cel cinematic.
În cazul fibrelor valoarea coefientului de frecare este
determinat de o serie de factori dintre care se menţionează:
– natura compusului macromolecular;
– structura de suprafaţă, respectiv prezenţa sau absenţa
de pe suprafaţa laterală a fibrelor a aspirităţilor,
denivelărilor etc.;
– conţinutul de umiditate;
– conţinutul de substanţe însoţitoare din fibre (ceruri,
grăsimi etc.);
– poziţia fibrelor în momentul frecării (perpendiculară sau
paralelă cu direcţia de deplasare).
Coeficientul de frecare al fibrelor influenţează foarte multe
caracteristici ale produselor textile, cum ar fi:
– rezistenţa la tracţiune a firelor filate;
– stabilitatea dimensională a semifabricatelor din filatură (a
vălului de la cardă, a benzilor, a semitortului etc.);
– stabilitatea dimensională a produselor finite, respectiv a
ţesăturilor, tricoturilor şi a materialelor textile
neconvenţionale;
– stabilitatea îmbinărilor realizate prin coasere
– durata de utilizare a produselor etc.
Marea majoritate a caracteristicilor produselor finite sunt
influenţate în mod pozitiv de valorile mari ale coeficientului de
frecare, dar procesele de prelucrare se desfăşoară cu atât mai bine cu
cât coefientul de frecare al fibrelor este mai mic. Din acest motiv în
industria textilă, în foarte multe procese de prelucrare, se aplică
diverse metode pentru modificarea temporară a coefientului de
frecare.
Valoarea coeficientului de frecare poate fi modificată, în
sensul reducerii, prin tratarea fibrelor cu diferite substanţe de uleiere,
sau de avivare. De regulă aceste tramente se aplică înainte de
introducerea fibrelor în procesele de fabricaţie din filatură.
În procesele de prelucrare, sau pe parcursul folosirii
produselor, coeficientul de frecare al fibrelor, poate suferi modificări
datorită modificării structurii de suprafaţă, sau a conţinutului de
substanţe însoţitoare. În timpul purtării, datorită uzurii, sau a
deformaţiilor plastice pe direcţie transversală, suprafaţa laterală suferă
modificări, ceea ce are ca efect modificarea coeficientului de frecare.
Pentru toate procesele tehnologice specifice industriei textile
cunoaşterea modului de comportare al fibrelor şi al produselor din
fibre la frecare prezintă o deosebită importanţă atât pentru stabilirea
destinaţiei cât şi pentru adoptarea celor mai adecvaţi parametrii de
lucru.
Frecarea dintre fibre face obiectul multor cercetări atât sub
aspectul modificării valorii coeficientului de frecare cât şi sub aspectul
metodelor pentru determinarea valorii acestui coeficient.
184 Fibre textile
Metode şi aparate pentru determinarea coeficientului de

frecare
Pentru determinarea valorii coeficientului de frecare au fost

concepute şi elaborate foarte multe metode. În continuare, pentru cele
mai reprezentative, vor fi prezentate principiile în baza cărora se obţin
datele necesare calculării coeficientului de frecare
Metoda Marrow
Prin această metodă se determină coeficientul de frecare

static. Proba de încercare se pregăteşte sub formă de mănunchi.
Aparatul utilizat, a cărui schemă de principiu este prezentată în figura
VI.36, este asemănător cu un dinamometru.
4
2
Fig. VI.36
N Schema de principiu a metodei
Marrow
1 1 – fascicul de fibre; 2 – clema specială;
3 – clema inferioară;
4 – pendul
F 3
Un capăt al probei se introduce în clema de construcţie

specială 2, care permite presarea mănunchiului cu o forţă (N) de
valoare cunoscută, iar celălalt capăt se fixează în clema inferioară a
aparatului. Apoi, prin pornirea aparatului, respectiv prin coborârea
clemei inferioare 3, se determină forţa (F) de extragere a fascicului de
fibre din clema de presare, care de fapt este forţa de frecare dintre
fibre şi clema de presare.
Cunoscându-se valoarea forţei de frecare (F) şi a forţei
normale de apăsare a probei (N) se calculează valoarea coeficientului
static de frecare (μs):
F
μs =
N
Fălcile clemei de presare pot fi construite din diverse
materiale, ceea ce permite determinarea coeficientului de frecare
dintre fibre şi materialele respective, sau pot fi prevăzute cu garnituri
din fibre, determinându-se astfel coeficientul de frecare dintre fibrele
fasciculului şi fibrele cu care au fost căptuşite fălcile clemei.
Metoda balanţei
Prin această metodă se determină coeficientul de frecare

cinematic (la alunecare). Şi în acest caz proba este sub formă de
fascicul.
Aparatul (fig.VI.37) este prevăzut cu două role mobile 3 şi 4.
Rola 3 este montată într-un lagăr fix, iar rola 4 într-un lagăr mobil. În
plus, axul rolei 4 este prevăzută cu un sistem prin intermediul căruia
se poate asigura o forţă de apăsare de valoare cunoscută. Iniţial, cu
rola 4 îndepărtată de rola 3, se fixează fascicul de fibre 1 în clema 2 şi
se stabileşte echilibru balanţei. Apoi se apropie rola 4 de rola 3
presând fasciculul de fibre cu o forţă (N) de valoare cunoscută şi se
pornesc rolele.
2
Fig. VI.37.
Schema de principiu a
N metodei balanţei
1 – fascicul de fibre;
F 2 – clemă;
3 – rolă cu lagăr mobil;
4 – rolă cu lagăr fix
4 1 3
186 Fibre textile
Datorită frecării dintre fibre şi role balanţa se desechilibrează.
Greutatea necesară pentru o nouă echilibrare a balanţei este egală cu
forţa de frecare dintre fibre şi materialul din care sunt confecţionate
rolele. Cunoscându-se mărimea forţei de frecare şi mărimea normalei
se poate calcula coeficientul de frecare.
Rolele pot fi îmbrăcate cu garnituri din diferite materiale
metalice, ceramice sau textile, deci se poate determina coeficientul de
frecare dintre fibrele din probă şi materialele din care sunt
confecţionate garniturile.
Metoda Euler
Probele supuse încercărilor prin această metodă pot fi sub

formă de fibra individuală, fasciculul de fibre, sau fir.
1 2
α Fig. VI.38.
Principiul metodei Euler
T2
1 – probă; 2 – rolă
T1
Această metodă, a cărui principiu este prezentat în figura

VI.38, constă în înfăşurarea probei 1 cu un unghi determinat α pe rola
2 sub o tensiune cunoscută T1 şi determinarea valorii tensiunii T2 care
provoacă alunecarea fibrei pe rolă. Este evident că valoarea forţei T2
depinde valoarea tensiunii T1 şi a unghiul de înfăşurare α, dar depinde
şi de coeficientul de frecare dintre probă şi rolă. Între aceste mărimi
există următoarea relaţie, stabilită de Euler:
1 T2
T2 = T1 ⋅ e μ ⋅α ⇒ μ= ln
α T1
Determinările practice se efectuează mai precis şi mai rapid
dacă proba se înfăşoară în jurul rolei cu unghi de 1800 (fig.VI.39). În
acest caz coeficientul de frecare se calculează cu relaţia:
1 T2
μ= ln
π T1
1
T1 Fig. VI.39.
T2 Schema de principiu a metodei Euler
pentru o înfăşurare cu un unghi de 1800
3
Având la baza principiul lui Euler, profesorul Vlad a conceput

şi realizat un dispozitiv care poate fi montat în clemele
dinamometrului de fibre (fig.VI.40).
Fig.VI.40.
4 Schema de principiu a
determinării coeficientului de
frecare cu ajutorul dinamometrului
1 1 – rolă; 2- probă;
3 – clemă inferioară;
2 4 – clemă superioară;
5 – călăreţ; 6 - scala forţelor
6 5 3
Dispozitivul este format dintr-o rolă, care se fixează în clema

superioară a dinamometrului. La un capăt al probei (fibră individuală
sau fascicul de fibre) înfăşurată pe rolă se aplică o forţă convenţională
(T1) de mărime cunoscută, egală cu greutatea călăreţului, iar la celălalt
capăt, fixat în clema inferioară, se măsoară cu ajutorul
dinamometrului, valoarea forţei (T2) care determină alunecarea probei
pe rolă.
În final se aplică formula lui Euler pentru determinarea
coeficientului de frecare dintre probă şi materialul din care este
confecţionată rola.
188 Fibre textile
Valoarea coeficientului de frecare al unei fibre este
determinată de natura compusului macromolecular constituient şi de
structura de suprafaţă. La fibrele de lână, coeficientul de frecare
depinde de sensul de deplasare faţă de poziţia solzilor (fig. VI.41).
Fig. VI.41.
Variante de deplasare a fibrelor de lână
a, b - în raport cu o suprafaţă;
c, d, e - în raport cu altă fibră de lână
VI.6. COMPORTAREA FIBRELOR LA FORFECARE

Sunt puţine cazuri în care fibrele să fie solicitate la forfecare.
Asemenea cazuri se întâlnesc la îmbinarea detaliilor fie prin coasere
fie prin lipire, la tăierea produselor textile şi în special în timpul
exploatării produselor.
La corpurile izotrope există o corelaţie între rezistenţa la
tracţiune şi rezistenţa la forfecare şi anume:
Fr
=2
Qr
în care: Fr reprezintă forţa de rupere la tracţiune;
Qr – forţa de rupere prin forfecare.
Fibrele textile, fără excepţie, sunt corpuri anizotrope (nu au
aceleaşi proprietăţi pe toate direcţiile) datorită orientării compuşilor
macromoleculari în direcţia axei longitudinale. De aceea acest raport
are valori mai mari de 2. Valorile acestui rapot sunt utilizate pentru
aprecierea anizotropiei fibrelor: cu cât raportul este mai mare cu atât
anizotropia este mai accentuată.
În tabelul VI.6 sunt prezentate valorile forţelor de forfecare,
pentru principalele fibre textile.
De remarcat faptul că rezistenţa la forfecare variază în limite
mult mai restrânse comparativ cu tenacitatea fibrelor.
Rezistenţa la forfecare se determină cu aceleaşi aparate ca şi
rezistenţa la tracţiune, cu deosebirea că între clemele dinamometrului
se amplasează dizpozitive care produc forfecarea probei.
Valori ale forţelor de forfecare Tabelul VI.6
Densitatea Forţa de
Tenacitatea
Fibra de lungime forfecare
(cN/tex)
(Ttex) (cN/tex)
bumbac O,i37 41,4 10,91
in 0,220 58,5 13,09
lâna merinos 0,416 12,48 5,76
mătase 0,288 31,41 10,77
vâscoza 10 22,73 6,58
relon 0,440 44,91 9,52
terom 0,440 38,28 9,35
190 Fibre textile
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Antoniu, Gh., Fibre textile. Aplicaţii. vol 2, Ed.

Arnăutu, I., Dosoftei, Iaşi, 2000.
Gribincea, V.
2. Antoniu, Gh.; Fibre textile. Aplicaţii. vol. II, Ed.
Arnăutu, I.; Demiurg, Iaşi, 1999
Gribincea, V.
3. Asandei, N.; Chimia şi structura fibrelor, Ed.
Grigoriu, A. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1983
4. Baron, T. Metode statistice pentru analiza şi
controlul calităţii producţiei, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1979
5. Bădescu, A., ş.a. Agendă tehnică, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1974
6. Bordeianu, D.L.; Fibre textile. Proprietăţi generale.
Gribincea, V.; Aplicaţii., Ed. Proşansa, Iaşi,1999
Arnăutu, I.
7. Bordeianu, D.L. Fibre textile, Editura Universităţii din
Oradea, 2005
8. Bordeianu, D.L. Tehnologii şi utilaje în filaturi, vol I, Ed.
Ancarom, Iaşi, 1997
9. Bordeianu, D.L.; Fibre textile. Proprietăţi generale.
Gribincea, V.; Aplicaţii., Casa de Ed.itură Venus, Iaşi,
Arnăutu, I. 2001
10. Bordeianu, D.L.; Tehnologii generale textile, Editura
Universităţii din Oradea, 2002, ISBN
Gribincea V.
973 -613 – 055 – X
11. Bordeianu, D.L.; Tehnologii generale textile, Editura
Oana D., Universităţii din Oradea, 2006, ISBN
(10)973 -759– 036 – 8; ISBN (13)973 -
759– 036 – 7
192 Fibre textile
12. Bordeianu D. L. Cu privire la influenţa proceselor
tehnologice din filaturi asupra lungimii
fibrelor de bumbac, Revista Română de
Textile-Pielărie, nr. 1-2/1998, pag. 13-
17.
13. Cojocaru, N.N.; Metode statistice aplicate în industria
Clocotici, V.; textilă, Ed. Tehnică Bucureşti, 1986
Dobra, D.
14. Gribincea, V.; Fibre textile – Proprietăţi generale, Ed.
Bordeianu, D.L. Performantica, Iaşi, 2002
15. Gribincea, V.; Materiale textile şi din piele, Casa de
Bordeianu, D.L. editură Venus, Iaşi, 2001
16. Gribincea, V.; Fibre textile. Aplicaţii. vol. I, Ed. Team,
Bordeianu, D.L.; Iaşi, 1999
Antoniu, Gh.
17. Grigoriu, A.; Fibre textile multicomponente, Ed.
Grigoriu, G.; Tehnopress, Iaşi, 2002
Blaşcu, V.
18. Grindea, M.; Tehnologia chimică textilă, Ed. Tehnică,
Grigoriu, A.; Bucureşti, 1981
Hanganu, A.;
Puşcaş, E.
19. Ifrim, S. Mătasea naturală Ed. Ceres, Bucureşti,
1998
20. Ifrim, S. Chimia lânii, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1979
21. Ionescu-Muscel, I Fibre textile la sfârşit de mileniu, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1990
22. Ionescu-Muscel, I Fibre textile, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1978
Ionescu-Muscel,I.; Structura şi proprietăţile fibrelor textile,
23. Rădulescu, S. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1970
24. Juran, J.N.; Calitatea produselor, Ed. Tehnică,

Grina, F.M. Bucureşti, 1973
25. Kukin, G.N.; Studiul materialelor textile, Moscova,
Soloviev, A.N. 1989
26. Mâlcomete, O. Fibre textile, Lito I.P.Iaşi, 1994
27. Morton, W.,E.,ş.a. Physical properties of textile fibres,
Manchester&London, 1962, pg.288
28. Müller, M. Determinare exactă a principalelor
proprietăţi ale fibrelor, I.T.B, nr.3/1991
29. Munteanu, V. Încercări de determinare a rigidităţii la
flexiune a firelor filamentare, Industria
Uşoară, 12/1968
30. Oferman, P., O nouă metodă de determinare a
Reumann, R.,D. rigidităţii la încovoiere a fibrelor şi
firelor, Magyar Textil-Technica, 4/1980
31. Rozmarin, Gh.; Fibre poliesterice, Ed. Tehnică Bucureşti
Twardochlieb, Em.
32. Schonherr, K. Fasserforsch TextiletechniK nr.6/1970
33. Strepiheev, A.A.; Chimia compuşilor macromoleculari,
Dereviţkaia, V.A. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1962
34. Ştefănescu, E.; Analiză şi control în filatura de bumbac,
Subţirelu, M. M.I.U.- Centru de documentare, 1970
35. Valk, G.; ş.a. Melliand Textilberichte, nr. 5/1970
36. Vinogradov, I.S. Statistică matematică, Moscova, 1970
37. Vlad, I, Fibre textile, curs predat la facultatea de
Textile-Pielărie, Iaşi, 1986
38. Vlad, I. Fibre textile, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1964
39. Zilberman, E.N.; Chimia compuşilor macromoleculari,
Navolokina, V.A. Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987
40 *** Manualul inginerului textilist -
Secţiunea Filatură, Editura AGIR,
Bucureşti, 2002, ISBN 973-8466-10-5,
ISBN 973-8466-11-3

Rezistenta Materialelor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezistenta Materialelor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proprietăţi mecanice 129

Una din condiţiile de bază cerute fibrelor textile este de a

VI.1. SOLICITAREA DE TRACŢIUNE

VI.1.1. Rezistenţa şi deformaţia la rupere.

Între σA, σtex şi σden, se pot stabili relaţii de conversie.

Ttex = 1000 ⋅ A( mm 2 ) ⋅ ρ ( g / cm 3 ) , rezultă:

unde: σtex – tenacitatea exprimată în cN/tex;

Lungimea de rupere (LR) este definită ca lungimea ipotetică

Plecând de la relaţia de definiţie a numărului metric (Nm) şi

VI.1.1.2. Alungirea la rupere

Orice corp sub acţiunea unei forţe de tracţiune, suficient de

Fig. VI.1. Reprezentarea

Deformaţia longitudinală, sau alungirea se poate aprecia prin

Alungirea specifică (ε’), mărime adimensională reprezintă

VI.1.2. Diagrama efort-deformaţie

Fig. VI.2 Diagrama efort- deformaţie

De regulă, o diagramă efort-deformaţie (fig.VI.2) este înscrisă

Fig. VI.3 Diagrame efort-deformaţie ale principalelor fibre textile

VI.1.2.1. Zone şi limite specifice ale diagramelor

Fig. VI.4. Diagrama efort-deformaţie. Limite şi zone speficice

Poziţia în diagramă a punctelor P, E, şi C se determină prin

VI.1.2.2. Lucru mecanic de rupere

Lucru mecanic de rupere reprezintă lucru mecanic consumat

iar lucru mecanic de rupere de relaţia:

Din punct de vedere matematic, pentru a calcula valoarea

VI.1.2.3. Factorul lucrului de rupere

Mai simplu, prin aplicarea metodei gravimetrice, factorul

în care: M1 – masa hârtiei corespunzătoare ariei ORΔlr;

Prin aplicarea metodei gravimetrice valoarea factorului de

în care: f – factorul de rupere;

Se consideră trei fibre care nu se deosebesc prin valorile

Fig. VI.8. Factorul lucrului de

Diagrama fibrei 2 este o linie dreaptă, diagrama fibrei 1 este

VI.1.2.4. Modulul de elasticitate longitudinal

Pentru a calcula valoarea modulului de elasticitate a unei fibre

Dacă diagrama (fig. VI.10) este prezentată în coordonate F

în care F1, Δ1 reprezintă forţa, respectiv alungirea absolută

VI.1.3. Metode şi aparate

Prima metodă, metoda solicitării fibrei individuale este o

Proba 4, pretensionată în prealabil, se fixează între clemele 1

Deoarece, pentru un anumit aparat, dimensiunile a şi b sunt

Dinamometrul Pressley, de contrucţie americană, este destinat

Proba se fixează între clemele ale aparatului. Clema 2, care

Aparatul DS-3M, a cărui schema de principiu este prezentată

Pentru fasciculele pregătite manual (pieptănate cu un pieptene

Datorită structurii morfologice specifice a fibrelor liberiene

VI.1.4. Elasticitatea fibrelor

Elasticitatea este proprietatea fibrelor de a reveni – parţial sau

Revenirea fibrelor la forma iniţială după deformare este

Determinarea practică a valorilor deformaţiei elastice şi a

După îndepărtarea forţei de solicitare fibra revine la lungimea

VI.1.4.2 Mărimi de apreciere a elasticităţii

Modulul de elasticitate este o caracteristică de material, care

Gradul de elasticitate (Ge) este un parametru convenţional,

Lucrul mecanic de revenire

Sub acţiunea unei forţe (egală cu 30% din forţa de rupere)

Sub acţiunea forţei de solicitare fibra s-a deformat cu o

Acest parametru prezintă dezavantajul că nesesită apartură

VI.1.5. Proprietăţi vâscoelastice ale fibrelor

Fibrele textile în timpul prelucrării şi în timpul utilizării sunt

Diagrama de fluaj a unei fibre, corespunzătoare modelului

Fig. VI.21. Diagrama de fluaj a modelului Burgers

Presupunem o fibră solicitată cu o încărcare constantă (σ) un