Subiecte la disciplina Construcţii Metalice Licenţa

1. Curba caracteristica a otelului: Sa se exemplifice pentru un otel carbon

moale cu palier de curgere si un otel de înalta rezistenta fara palier de curgere marcându-
se punctele caracteristice.

E - modulul de elasticitate
Ae - alungirea la curgere
Ag - alungirea plastica la forta
maxima
Agt - alungirea totala la forta
maxima
A - alungirea la rupere
At - alungirea totala la rupere
Rel - limita de curgere inferioara
ReH - limita de curgere superioara
Rm - rezistenta la tractiune

Nota: Daca nu exista palier de

curgere, se determina limita de
curgere convenţionala la 0.2%
(Rp0.2)

Curba caracteristica a otelului cu comportare ductila

Curba caracteristica a unui otel de înalta rezistenta

Valorile nominale ale limitei de curgere fy şi ale rezistenţei la tracţiune fu pentru

oţelul uzual de construcţii se obţin astfel:
fy = Reh
fu = Rm.
Valorile nominale ale limitei de curgere fy şi ale rezistenţei la tracţiune fu pentru
oţelul fara palier de curgere se obţin astfel:
fy = Rp0.2
fu = Rm
 2. Marca otelului se simbolizează in formatul S--- J--- Z--. Sa se dea 3
exemple diferite particularizând mărcile respective de otel si explicând semnificaţia
notaţiilor.

Mărimile precizate au următoarea semnificaţie:

S reprezintă calitatea otelului (limita de curgere in N/mm2)
J reprezintă caracteristica mecanica (energia de rupere minima, in J, la o anumita
temperatura)
Z gâtuirea minima, in %, reprezintă valoarea de calcul a capacităţii materialului de
a evita desprinderea lamelară.

Exemple:
S235 J0 Z15: Otel cu limita de curgere 235 N/mm2, cu energia de rupere minima
de 27 J la 0ºC, gâtuirea minima 15%.
S275 J2 Z25: Otel cu limita de curgere 275 N/mm2, cu energia de rupere minima
de 27 J la -20ºC, gâtuirea minima 25%.
S355 JR Z35: Otel cu limita de curgere 355 N/mm2, cu energia de rupere minima
de 27 J la +20ºC, gâtuirea minima 35%.
 3. Ce este imbatranirea otelului? Ce este ecruisarea otelului? Sa se prezinte
comparativ prin intermediul curbelor caracteristice pentru S235, respectiv S460.

Ecruisarea otelului apare atunci când elementul este solicitat peste limita de
curgere. Aceasta depinde de tipul de oţel utilizat.
Creşterea rezistenţei la rupere se datorează fenomenului de îmbătrânire, care
fragilizează materialul, a cărui ductilitate a fost deja redusă prin ecruisare şi depinde de
caracteristicile metalurgice ale oţelului.
Figura de mai jos prezintă comparativ curbele caracteristice ale oţelului, cu
prezentarea fenomenelor de ecruisare si imbatranire.

Prezentarea comparativa a ecruisării si a imbatranirii

 4. Explicaţi termenul de „ductilitate” asociat otelului structural.

Ductilitatea otelului este capacitatea lui de a se deforma plastic fara sa se rupa. Ductilitatea
la nivel de material se exprima prin următoarele cerinţe:
- raportul dintre rezistenţa la rupere "fu" şi rezistenţa minimă de curgere "fy" este cel puţin
egala cu 1.20;
- alungirea la rupere A este cel putin egala cu 20%.
- oţelurile folosite în elementele structurale cu rol disipativ trebuie sa aiba un palier de
curgere distinct, cu alungire specifică la sfârşitul palierului de curgere, Ae, de cel puţin 1,5%.
5. Ce sunt clasele de secţiuni, care sunt parametrii care le definesc?

Calculul de rezistenta si stabilitate al structurilor din bare depinde de clasa secţiunilor. Clasa
secţiunii este o măsura a supleţei peretelui, care se exprima ca raport intre lăţimea si grosime
acestuia. Sunt definite patru clase de secţiuni:
- clasa 1: “plastica”, cu capacitatea de rotire plastica pentru a forma articulaţii plastice
- clasa 2: “plastica”, fara capacitate de rotire plastica suficienta
- clasa 3: “elastica”
- clasa 4: “elastica” cu secţiune redusa (efectiva sau eficace)
 6. Ce este analiza globala de ordinul II? Ce se înţelege prin imperfecţiuni
geometrice ale elementelor (respectiv structurilor) din otel? Cum se ia in considerare in
mod practic efectul imperfecţiunilor pentru analiza de ordinul II a unei structuri metalice
din bare?

Analiza globala de ordinul II ia in considerare efectul formei reale deformate a

structurii asupra momentelor si forţelor interne din structura. Deoarece deplasările cauzate
de încărcările exterioare pot modifica răspunsul structurii şi deci distribuţia eforturilor interne,
este necesară evaluarea nivelului de la care aceste deplasări trebuie luate în calcul. In cazul
unei analize elastice, daca
= < 10
atunci este necesară luare în considerare a efectelor de ordinul II, efectelor de ordinul II (FEd
este încărcarea verticală totală aplicată structurii iar Fcr este încărcarea critică elastică).
Imperfecţiunile geometrice constau în abateri de formă ale secţiunilor transversale,
devieri de la rectilinitatea elementelor, devieri de la verticalitate la montaj, excentricităţi în
noduri, etc. Imperfecţiunea globala (abaterea de la verticală) se defineşte prin intermediul
unghiului , care este dat de formula următoare:
  0 h m
unde:
0 este valoarea de bază, 0 = 1/200
h este coeficientul de reducere aplicabil pentru înălţimea h a stâlpilor;
m este un factor de reducere pentru numărul de stâlpi dintr-un şir.
 7. In ce condiţii se aplica un calcul plastic de ordinul I pentru analiza
unei structuri metalice? Dar un calcul plastic de ordinul II?

Calcul plastic de ordinul I poate fi aplicat în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile
privind ductilitatea materialului și a secţiunilor precum și cele ce privesc simetria
secţiunii elementelor în raport cu planul de încovoiere și împiedicarea pierderii stabilităţii
elementelor comprimate și/sau încovoiate. Calculul plastic de ordinul I impune verificarea în
prealabil a criteriului de sensibilitate la efectele de ordinul II. In cazul unei analize
plastice, dacă
= < 15


încărcarea verticală totală aplicată structurii iar Fcr este încărcarea critică elastică).

Analiza plastică de ordinul II se aplică în condiţiile analizei plastice de ordinul I,

atunci când criteriul de sensibilitate la efectele de ordinul II nu este îndeplinit. Pentru acest tip de
analiză, se însumează condiţiile de aplicare de la analiza plastică de ordinul I și analiza elastică
de ordinul II.
 8. Ce tensiuni apar in cordoanele de sudura de colt? Cum se calculeaza
acestea?

Tensiunile interne din sudura de colţ sunt descompuse in componente paralele şi

normale la planul critic al secţiunii cordonului de sudură:

Tensiuni în planul critic al sudurii de colţ.

Rezistenţa sudurii de colţ va fi suficientă dacă următoarele două condiţii sunt

satisfăcute:

unde:
fu este valoarea nominală a rezistenţei de rupere la tracţiune a materialului piesei mai
slabe din îmbinare;
βw este coeficientul de corelare.
 9. Care sunt modelele de cedare pentru îmbinarea cu şuruburi normale din
figura? Prezentaţi modul in care se face verificarea.

In cazul îmbinărilor care lucrează la forfecare, deplasarea relativă a pieselor

îmbinate este împiedicată de tija şurubului. Îmbinarea cu şuruburi normale din figura poate sa
cedeze prin:
- forfecarea tijei şurubului
- cedarea prin presiune pe gaura (plasticizare locală asociată cu ovalizarea găurii)
- ruperea in secţiunea neta.

Forţele capabile pentru fiecare mod de cedare se determina astfel:

- Forta capabila la forfecare pentru un plan de forfecare:

în care:
- αv factor
- fub rezistenţa la rupere a şurubului
- A este aria tijei şurubului (sau aria neta daca planul de forfecare trece prin
porţiunea filetată a şurubului)
- γM2 coeficient parţial de siguranţă

- Forţa capabilă la presiune pe gaură:

în care
- k1 este un factor;
- ab este un factor;
- fu este rezistenţa ultima a materialului
- d este diametrul nominal al şurubului
- t este grosimea cea mai mică a pieselor îmbinate.
- γM2 coeficient parţial de siguranţă

- Forţa capabilă în arie neta:

unde:
- fu este rezistenţa ultima a materialului
- Anet este aria neta a piesei
- γM2 este coeficient parţial de siguranţă.
 10. Ce se înţelege printr-o îmbinare cu şuruburi de înalta rezistenta la
lunecare? Daţi un exemplu si explicaţi.

In cazul îmbinărilor cu şuruburi de înaltă rezistenţă pretensionate, care lucrează prin

frecare, piesele care se îmbină sunt strânse între ele ca urmare a forţei de întindere introdusă în
şurub printr-o strângere controlată. Transferul forţelor de legătură se realizează prin efectul de
frecare ce ia naştere între feţele pieselor în contact.
Forţa capabilă a unui şurub depinde de coeficientul de frecare dintre suprafeţele în
contact μ, şi de forţa de strângere indusă în şurub Fp.C.
Valori factorului μ, pentru diferite categorii de suprafeţe în contact, variaza între 0.2
şi 0.5.

Rezistenţa de calcul la lunecare a unui şurub pretensionat din grupa 8.8 sau 10.9 se
determină prin formula:

unde:
- ks este un coeficient dat în funcţie de tipul găurilor în care sunt introduse şuruburile
- n este numărul suprafeţelor de frecare;
- μ este coeficientul de frecare;
- γM3 este coeficient parţial de siguranţă;
- FpC este forţa de pretensionare de calcul.
 11. Care este detaliul de principiu utilizat in cazul unei îmbinări de
continuitate cu eclise si şuruburi a unei grinzi metalice cu inima plina?
 12. Pentru îmbinarea cu şuruburi si placa de capăt din figura, sa se prezinte
componentele îmbinării.

Calculul caracteristicilor nodurilor grindă-stâlp prezentat în SR EN1993-.... se face

pe baza metodei componentelor. Conform acestui model, fiecare nod este împărţit în trei
zone care sunt solicitate diferit:
- zona solicitată la întindere;
- zona solicitată la compresiune;
- zona solicitată la forfecare.
Pentru cazul particular al îmbinării cu placă de capăt şi şuruburi din figura, cu trei
rânduri de şuruburi întinse, prezentate mai sus, pentru calculul rezistenţei şi a rigidităţii sunt
considerate următoarele componente:
- panoul de inimă al stâlpului la forfecare (1);
- inima stâlpului la compresiune (2);
- elementele de întindere pentru fiecare rând de şuruburi:
 talpa stâlpului la încovoiere (3);
 placa de capăt la încovoiere (4);
 şuruburile la întindere (5);
 inima stâlpului la întindere (6);
 inima grinzii la întindere pentru şuruburile nerigidizate (7).

(1) (2) (3) (4)

(5) (6) (7)

 13. Ce se înţelege prin nod semi-rigid? Dar parţial rezistent?

Comportamentul la rotire al îmbinărilor are un comportament intermediar între cele

două cazuri limită si anume rigid si articulat. Considerând răspunsul M-F al unei îmbinări,
putem distinge mai multe cazuri:
- atunci când toate componentele unui nod sunt suficient de rigide (ideal rigide),
îmbinarea este rigidă şi nu există diferenţe între rotirile de la capetele elementelor îmbinate
(Figura a). În acest caz nodul se roteşte ca un corp rigid.
- dacă nodul nu are rigiditate la rotire, atunci elementul îmbinat este considerat
articulat în acel capăt (Figura b);
- pentru cazurile intermediare, în care rigiditatea nodurilor nu este infinită dar nici
nulă, rezultă o diferenţă F între rotirile absolute ale elementelor îmbinate (Figura c). În acest caz
nodul este semi-rigid.

a) Nod rigid b) nod articulat c) Nod semi-rigid

Tipuri de noduri în funcţie de rigiditatea acestora

Clasificarea nodurilor după rigiditate

Din punct de vedere al capacitatii de rezistenta, putem avea:

- îmbinări total rezistente
- parţial rezistente
- imbinari articulate.
Termenul de total rezistent se referă la rezistenţa îmbinării în comparaţie cu cea a
elementului îmbinat. Daca rezistenţa la încovoiere a îmbinării este mai mica decât cea a
grinzii îmbinate, atunci îmbinarea este încadrată în categoria îmbinărilor parţial rezistente.

Clasificarea nodurilor după rezistenţă

 14. Se da o bara solicitata la întindere realizata din doua platbenzi îmbinate
prin suprapunere cu şuruburi dispuse pe un singur rând in axa barei. Sa se arate
verificările acestei bare in secţiunea bruta si în secţiunea netă.

Verificarea barelor solicitate la întindere se face cu relaţia următoare:

N Ed
 1.0
N t ,Rd
N Ed : Valoarea de calcul a efortului (forţei) de întindere din acţiuni;
N t ,Rd : Forţa capabila (rezistenta de calcul) a barei solicitate la întindere.

Pentru secţiunile cu slăbiri de tipul celei din figura, valoarea forţei capabile se determina
astfel:
Nt ,Rd  min(N pl ,Rd , Nu,Rd )

Af y
In secţiunea bruta: N pl ,Rd 
M 0

In dreptul găurilor de fixare:

0,9
, =
 15. Ce sunt curbele europene de flambaj? Cum se face verificarea la flambaj
a unei bare solicitata la compresiune axiala uniforma?

Calculul rezistenţei barelor comprimate centric în SR EN 1993-1-1, se bazează pe

curbele europene de flambaj. In conformitate cu SR EN 1993-1-1, sunt folosite cinci curbe de
flambaj (a0, a, b, c si d), funcţie de tipul secţiunii transversale şi axa principală a secţiunii
transversale după care se produce flambajul.
Valoarea de calcul a efortului de compresiune NEd în fiecare secţiune transversală
trebuie să satisfacă următoarea condiţie:

Pentru sectiunile de clasa 1, 2 si 3, valoarea de calcul Nc,Rd a rezistenţei secţiunii

transversale la compresiune uniformă se determină astfel:

Verificarea rezistentei barei la pierderea stabilitatii generale la compresiune uniforma

se face astfel:

în care:
NEd este valoarea de calcul a efortului de compresiune;
Nb,Rd este rezistenţa de calcul a barei comprimate la flambaj.
Pentru barele cu sectiune de clasa 1, 2 sau 3, rezistenţa de calcul la flambaj este egală
cu:

în care χ este factorul de reducere pentru modul de flambaj considerat.

Valoarea χ trebuie calculată, ţinând seama de curba de flambaj corespunzătoare,
utilizând următoarea relaţie:

în care:

in care pentru sectiunile de clasa 1, 2 sau 3:

α este factor de imperfecţiune;

Ncr efort axial critic de flambaj elastic, corespunzător modului de flambaj considerat,
calculat pe baza caracteristicilor secţiunii transversale brute.
Factorul de imperfecţiune α se considera in funcţie de curba de flambaj considerată.
 16. Sa se prezinte soluţia constructiva pentru prinderea articulata la baza a
unui stâlp realizat dintr-un profil dublu T. La ce eforturi se calculează buloanele de
ancoraj in acest caz ?

Prinderea articulata a stâlpilor la baza se poate face cu 2 buloane de ancoraj din otel
rotund si placa de baza. In acest caz verificarea buloanelor de ancoraj se face ţinând cont de
prezenta la baza stâlpului atât a forţei tăietoare cat si a forţei axiale (daca este de întindere):


Ft,Rd este rezistenta la întindere a bulonului
Fv,Rd este rezistenta la forfecare a bulonului (se ia nf = 1)
Nmax si Vmax sunt valorile maxime ale reacţiunilor la baza stâlpilor (forţa axiala
pozitiva si
forţa tăietoare).
Daca forţa axiala este de compresiune, verificarea se face doar la forţa tăietoare.
 17. Sa se prezinte soluţia constructiva pentru prinderea încastrata la baza a
unui stâlp realizat dintr-un profil dublu T. La ce eforturi se calculează buloanele de
ancoraj in acest caz ?

Rezemarea încastrata la baza se poate face prin intermediul unor buloane de ancoraj
si a unei placi de baza rigidizata cu traverse (vezi figurile de mai jos). Alegerea dimensiunilor
in plan ale placi de baza se face astfel incat sa nu se depaseasca rezistenta betonului din
cuzinetul fundaţiei. Pentru a nu transmite forţele orizontale de la infrastructura la suprastructura
prin intermediul buloanelor de ancoraj, se recomanda înglobarea bazei stâlpului intr-o
suprabetonare de cel puţin 40 de cm sau 0.5 din inaltimea secţiunii stâlpului. In acest caz
buloanele de ancoraj se calculează doar la acţiunea forţei axiale si a momentului încovoietor
de la baza stâlpului.
 18. Care sunt zonele disipative ale cadrelor metalice necontravântuite si a
celor metalice contravântuite centric. Dar în cazul celor contravântuite excentric ?
Ductilitatea la nivel de structură se asigură prin ierarhizarea rezistenţei elementelor
structurale urmărind principiile de proiectare bazată pe capacitate, pentru a localiza deformaţiile
plastice in elementele ductile şi a evita cedarea in elementele fragile.
Zonele disipative la cadrele necontravantuite sunt amplasate la capetele grinzilor, iar
elementele nedisipative sunt stalpii. Se permite formarea articulaţiilor plastice şi in stalpi in
următoarele situaţii: la baza structurii, la partea superioară a stalpilor de la ultimul nivel al
structurilor multietajate şi la structurile parter cu forţe axiale mici in stalpi. Imbinările dintre
elementele structurale sunt foarte importante pentru un răspuns seismic adecvat al intregii
structuri, in special in cazul cadrelor necontravantuite. Aceasta se datorează faptului că zonele
disipative se află la capetele grinzilor, în imediata apropiere a îmbinărilor riglă-stâlp.
În cazul cadrelor contravântuite principalele elemente disipative sunt
contravântuirile.
La cadrele contravântuite excentric elementele disipative sunt linkurile, iar
elementele nedisipative sunt grinzile (porţiunile din afara linkului), stâlpii şi contravântuirile.
 19. Se da rigla unui cadru in forma unei grinzi cu zabrele de forma
trapezoidala. Sa se prezinte o varianta de alcătuire, schema geometrica si detalierea
unui nod de talpa superioara si respectiv a unuia de talpa inferioara, in varianta
sudata.

Grinzile cu zabrele se pot alcătui sub diferite forme, in funcţie de destinaţie,

incarcari, deschidere, etc. In figura se prezintă o grinda trapezoidala cu diagonale si montanţi.

Daca barele (tălpi, diagonale, montanţi) se realizează din doua corniere dispuse
spate in spate si solidarizate cu plăcuțe, atunci diagonalele si montanţii se prind de tălpi cu
gusee si suduri de colt, ca in figura de mai jos:

Det. A Det. B
 20. Sa se prezinte sistemul de contravântuiri pentru o hala parter cu o singura
deschidere si 5 travei, cu stâlpi prinşi articulat la baza. Justificaţi necesitatea
dispunerii sistemului de contravântuiri.

Halele parter cu structura metalica pot fi realizate din cadre portal având grinzile
prinse incastrat de stâlpi si stâlpii prinşi articulat la baza. In acest caz, stabilitatea pe direcţie
transversala este asigurata prin efectul de cadru. Pentru asigurarea stabilităţii pe direcţie
longitudinala, se pot dispune contravântuiri verticale in pereţi. Pentru a asigura transmiterea
incarcarilor orizontale de la acoperiş la sistemul de contravântuiri din pereţi, se dispun
contravântuiri in planul acoperişului in traveile ce conţin contravântuiri verticale.

Daca se dispun contravantuiri verticale si in cadrele de fronton pentru cresterea

rigiditatii pe directie transversala, atunci se dispun contravantuiri in planul acoperisului care
sa lege panourile contravantuite de pe cele doua frontoane (vezi figura de mai jos).